COMUNICARE ŞI POPULARIZARE ŞTIINŢIFICĂ

ÎN PUBLICISTICA LUI IOAN SLAVICI

Lucian-Vasile SZABO

Ioan Slavici a debutat concomitent în literatură şi în publicistică în 1871, într-o perioadă

când gazetele făceau o mult mai mică distincţie între genurile de creaţie şi relatările de date
factuale. O anumită specializare apăruse deja, căci „Gazeta Transilvaniei” la Braşov sau
cotidianul „Românul” la Bucureşti vor fi în principal publicaţii „politice”, cum suna
denumirea în epocă şi mai târziu, în fapt tipărituri de informare generală. Literatura (atât cea
cultă, cât şi cea populară) îşi face însă locul în pagini. Slavici însuşi îşi va publica unele schiţe
în „Timpul”, ba chiar va face un circuit al lor, lucrările literare fiind preluate de alte publicaţii.
Acest circuit al textele este mai evident în jurnalistica sa politică, când articolele sunt preluate,
spre exemplu, de „Telegraful român” de la Sibiu. Explicaţia e simplă: conform legii,
răspunderea pentru cele afirmate revenea primei gazete ce publica textul. Foarte fertilul
prozator Slavici nu va face însă niciun moment confuzia între textele literare şi cele produse
de extrem de harnicul jurnalist Slavici. Se vede la debutul său din 1871, din „Convorbiri
literare”. Începe cu piesa Fata de birău, ca apoi să dea la iveală cu Studii asupra maghiarilor.
Înregistrăm astfel şi un traseu al diminuării zestrei imaginative de la prima la a doua lucrare,
deşi gradul de originalitate în abordare rămâne constant. Este şi un procedeu prin care profilul
„Convorbirilor literare”, declarată aşa cum îi spune şi numele ca publicaţie literară, va fi
extins la aria socială şi chiar politică.
Există în epocă şi o tentaţie a publicaţiilor umoristice, cu o latură satirică apăsată.
Avem modelul ilustrat de I. L. Caragiale, exersat însă şi de Slavici la Arad, în 1873, pe când
realiza la Arad revista „Gura satului” şi unde avea să publice fulminanta Revoluţie de la
Pârleşti, de fapt o traspunere literară a unor fapte petrecute aievea şi la care „scrietorul” (de
notar!) Slavici luase parte. Această comunicare a faptelor nu are, desigur, rigoare ştiinţifică,
deşi atât pentru cei implicaţi, cât şi pentru cei din afară recunoaşterea personajelor şi a
întâmplărilor s-a putut face cu uşurinţă. Evident, publicul Revoluţiei de la Pârleşti (Păuliş, în
datele reale) va fi împărţit în două: Pe de o parte slujbaşii administraţiei, ironizaţi acum, după
ce unii dintre ei au fost nevoiţi să fugă din primărie sărind pe geam, iar pe de altă parte sătenii
răsculaţi, care vor face haz, amintindu-şi evenimentele.
 O altă caracteristică a epocii o reprezintă numărul mare de calendare, de cărţi şi şi
reviste, de rubrici specializate în publicaţiile generaliste conţinând sfaturi pentru populaţie.
Este multă literatură de popularizare ştiinţifică, cum sună o expresie încetăţenită. În fapt, sunt
lucrări de vulgarizare, cu menţiunea că, pe atunci, vulgarizare nu avea conotaţia depreciativă
de astăzi, ci însemna efectiv răspândirea de cunoştinţe în rândul celor mai puţin instruiţi, în
moduri care să le facă foarte accesibile. Intră aici tot ce e legat de igienă (personală şi în
gospodărie), noutăţi tehnice, tratamente, elemente de grădinărit, producţie casnică, dar şi
aspecte istorice, de cultură generală şi curiozităţi, pentru pura plăcere a cititului (sau a
ascultatului, căci, mulţi fiind analfabeţi, se proceda la lecturi pentru grupuri). Publicistica lui
Slavici va contura mereu aceste caracteristici. Studiile şi articolele sale, publicate cele mai
multe în gazete generaliste, vor avea o componentă ştiinţifică solidă, dar subiectele vor fi
dezvoltate în aşa fel încât să fie accesibile unui public cât mai larg.
Ca publicist, Slavici a abordat o diversitate de genuri. În perioada de început a fost atras
însă de studii. Sunt lucrări ample, bine documentate şi care îl învederează pe autor ca un bun
observator al realităţii sociale, economice şi politice, calitate esenţială pentru un ziarist. Vede
faptele aşa cum sunt, dar şi în succesiunea de la cauză la efect. Este capabil să facă deducţii,
să le explice, dar şi să le verifice, prin solicitarea de date suplimentare. Mai mult, jurnalistul
din el receptează atât conexiunile dintre fapte, legate de fenomene şi persoane, însă şi
diferenţele, cele ce le angrenează într-o mişcare centrifugă. Este o perioadă când, în ciuda
unor grave probleme de sănătate (anul 1874) publicistul scrie cu elan. Lucrările sunt întinse,
încât riscă să nu fie publicate! Însă trebuie să le redacteze. Este ceva ce-l ţine la masa de scris,
în ciuda unor oprelişti, Munca îi dă putere, îi dă un scop. A publica nu pare un ţel, ci, mai
degrabă, a trece totul pe hârtie: „Să nu te spării de teancul ce primeşti. Este, ce? – Vei afla
după ce vei fi cetit! În zădar au fost toate încercările de prescurtare. Deja şi acuma materia nu
este pe deplin tratată” 1.
Într-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi, Slavici se defineşte pe sine drept un autor
înclinat către studii sociale, la realizarea acestora fiind în elementul său. Face şi unele
consideraţii referitoare la faptul că nu are destul timp pentru redactarea unor astfel de ample
lucrări, deşi reprezintă pentru el „o adevărată delectare spirituală”2. În studii, autorul
impresionează prin stilul sobru, aşezat şi temeinic. Este bine documentat, iar demonstraţiile
curg pas cu pas. Este o tehnică de redactare ce va fi definită mai târziu ca: acoperire a
fiecărui aspect înainte de a se trece la următorul. Celelalte abordări, specifice mai ales
articolelor de eveniment, factuale, sunt fie cronologice, fie, mai ales, prin axarea pe ideea
principală şi plasarea ei chiar în debutul textului. Sunt omise astfel ideile secundare, precum şi
o mulţime de amănunte inutile aici.
O atenţie aparte se cere acordată actualităţii, ancorării în realitatea scrierilor lui Slavici
din perioada respectivă. Studiile invocate nu sunt relatări despre evenimente concrete, despre
aspecte factuale, specifice presei de informare (căci jurnalistul scrie multe din acestea în acea
perioadă), ci articole de direcţie, de circumstanţiere a unor politici generale. Actualitatea
prezentului era una acută şi va fi abordată de gazetar în corespondenţele trimise tot
„Telegrafului român”. Că sunt studii, că sunt articole de informare, („corespundinţe”), Slavici
abordează subiecte delicate, tăioase chiar, în timpul pregătirii obţinerii independenţei de stat a
României. Dar autorul o făcea în postura de cetăţean al... Austro-Ungariei, ca supus al
împăratului de la Viena...
Ca autor de studii Slavici va fi preocupat să definească genul. Chiar în prima lucrare din
serie, Studii asupra maghiarilor, începută în 1871 şi publicată în serial, autorul are o lungă
introducere (intitulată Punct de purcedere). Spre finalul acestei prefeţe va încerca să
definească subiectul: „Are studiul social raţiune? Este el cu putinţă? Şi este el de lipsă
(necesar, n. n.)?”3. Ceva mai devreme vorbise despre individ şi societate, despre legile (în
sens larg, nu doar juridic) ce o guvernează. Pune problema însemnătăţii individului în viaţa
societăţii şi astfel reuşeşte să găsească un răspuns la întrebările de mai sus: „Prin aceea,
studiul social nu devine numai raţional, ci şi necesar, ba cel mai îndreptăţit dintre toate
ştiinţele, fiindcă se ocupă cu viaţa personalităţii de-a dreptul”4.
Slavici arată că are rigoarea ziaristicii la faţa locului. O dovedeşte colaborarea la
„Telegraful român”. În perioada de dinainte de Războiul de Independenţă. Intervine aici o altă
noutate a muncii de gazetar. Nu doar că Slavici era reporter de teren în adevăratul sens al
cuvântului, dar articolele lui îmbracă forma corespondenţelor. Suntem în vara anului 1876.
Situaţia personală a lui Slavici era încurcată. Fusese destituit din postul de profesor şi din cel
de secretar al Comisiei documentelor istorice. La aceasta nu va renunţa însă şi va face munca
în regim... privat. Dar acum fără să fie plătit. Caută alte surse de trai şi probabil că sumele
venite de la „Telegraful român” îl vor fi ajutat. În aceste condiţii nu stă toată ziua la masa de
lucru cu documentele Hurmuzachi în faţă, ci ia Bucureştiul la picior. Îi place să vadă lucrurile
cu ochii lui: „Nu ştiu ce se lucrează la arsenalul din Târgovişte. Aici însă, la arsenalul din
Dealul Spirei, am fost zilele aceste. Se lucrează la ambulanţie şi la carele de transport,
construite în unele părţi din nou, după un sistem foarte practic, pe care l-am putea numi
românesc, deoarece el nu se mai găseşte aiurea. Anume, carele se încarcă pe de lături, iar nu
pe deasupra; astfel acoperământul nu se poate strica prin închideri şi deschideri. Folosul
acestui sistem este că praful de puşcă totdeauna rămâne uscat”5.
 Nu doar că reporterul nu se sfieşte să dezvăluie aceste „secrete militare”, faptul că
românii se pregăteau de război şi că se dovedeau inventivi în materie de tehnică militară, dar
chiar pare dornic să le împărtăşească publicului larg. Spionii nu aveau altceva de făcut decât
să citească presa! Sesizăm aici şi orgoliul reporterului de a fi martorul acestor pregătiri, ba şi
un sentiment de avânt patriotic, ca în preajma unor evenimente importante. Din punctul de
vedere al teoriei jurnalistice, abordarea este diferită. Nu sunt editoriale (chiar dacă unele
corespondenţe sunt publicate de Nicolae Cristea ca articole de fond!), nu sunt texte retorice,
uneori cam fade şi lipsite de miez, aşa cum nu sunt nici studii ample, cu risipă de argumente.
Se întâmplă astfel când împărtăşeşte opinii despre rolul instituţiilor din educaţie. Şcolile
sunt importante. Nu doar că trebuie să fie mai multe, să aibă personal calificat, dar au nevoie
şi de fonduri. Este o eternă problemă aceasta a finanţării instituţiilor de învăţământ românesc,
pe care ziaristul o pune cu acuitate încă din 1871: „Banii băgaţi în şcoală – băgaţi cu
înţelepciune! – sunt seminţe aruncate în pământul roditor. Cu cât mai mult dăm azi pentru
şcoală, cu atât mai puţin vom da în viitor la avocaţi, la juzi şi la temnicieri. Să nu fim dar
scumpi, că numai pierdem”6.
Gazetarul ardelean va pune în epoca în care a lucrat la „Minerva” problema centralizării
excesive a vieţii social-politice din România şi din Ardeal. Autorul era adeptul
descentralizării. A crezut mereu în legi bune şi în punerea lor în practică după specificul
fiecărei comunităţi. Centralismul de stat va fi văzut ca o piedică în calea dezvoltării
învăţământului românesc. Problemele, după cum vom vedea, sunt cu ecou în
contemporaneitate, multe neavând nici astăzi soluţii pe deplin acceptate. Politicul însă şi
presiunile administraţiei centrale, din partea guvernului, a „ministerului”, cum spune Slavici,
fac rău în şcoli: „Corpul didactic se plânge mereu că legi, programe, regulamente, ordinaţiuni
şi manuale didactice, prescrise după împregiurări, îi strâmtorează atât de rău încât îi e cu
neputinţă să se mai potrivească cu destoiniciile elevilor şi cu celelalte nevoi pedagogice. Ori
se supun măsurilor luate din centru şi nu-şi fac în toată conştiinţa datoria, ori fac ce le dictează
bunul-simţ pedagogic şi le dau elevilor răul exemplu al nesupunerii către legi şi regulamente.
Dacă vom merge tot aşa, vom ajunge ca lecţiunile să fie conduse prin telefon din biurourile
ministeriului”7 . Această analiză este făcut într-un articol intitulat... Legea sanitară. Asocierea
nu trebuie să surprindă, căci publicistul se va ocupa intens de aspectele vieţii social-
economice, fiind într-o perioadă când va aborda aspectele concrete, mai puţin de confruntare
politică.
Ne întoarcem în Ardeal, unul aşezat pe discrepanţe, deşi nu lipsite de temeiuri. Sunt
legiuri vechi, capabile să asigure o anumită ordine. Lumea aceasta tradiţională, tributară
rânduielilor arhaice, începe să fie mişcată uşor de idei novatoare. Cumpănitul Slavici le
sesizează şi militează pentru unele dintre ele, iar pe altele le respinge cu totul ori propune alte
modalităţi de abordare. Nu-i sunt indiferente. Implicarea în discuţie este energică, aşa cum
reiese dintr-un manuscris de al său păstrat la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-
Napoca. Este identificat sub titlul Românii şi votul universal: „Este cu desăvârşire fals
principiul că cei bogaţi şi instruiţi trebuie să aibă mai multe drepturi politice decât cei săraci
ori lipsiţi de-nvăţătură, căci nu cei ce plătesc impozitele, ci cei ce muncesc umplu visteria
ţării. Şi oricât de mari ar fi impozitele plătite de un fabricant ori de un mare proprietar, el nu
dă de la sine, ci din roadele muncii săvârşite de «golani» se plăteşte. Fără braţele acestora
fabrica şi moşia nu produc şi casele statului rămân goale.” Deşi abordarea este oarecum
unilaterală, căci fără fabrică lucrătorii nu ar mai avea unde produce, ba chiar nu ar mai avea
unde munci, Slavici sesizează corect necesitatea votului universal şi egal pentru toţi,
indiferent de avere şi instruire. Votul cenzitar îşi epuizase mijloacele nu doar în Ardeal, ci şi
în Regat sau în Austro-Ungaria.
Slavici a realizat studii economice care rezistă şi astăzi, deci nu sunt nici simple
încercări ori scurte aventuri pe un teren bine cunoscut. Mai mult, publicistul are proprietatea
termenilor şi conceptelor şi a fost capabil să dezvolte un sistem dovedit eficient. Şi aceasta
este o latură prea puţin cunoscută a activităţii sale. Preocupările pentru studiile economice nu-
l vor slăbi până în pragul morţii. Va avea în vedere, chiar în timpul Primului Război Mondial,
editarea unei reviste cu sfaturi agricole şi gospodăreşti. Ideea a venit de la un bavarez (un
german, se putea altfel!?). În memorialistică, publicistul aminteşte: „Preocupat dar de
interesele patriei sale, care cumpără grâu şi mazăre mai bucuros din România decât din Rusia
ori din America, şi om de fire haină, ca toţi nemţii, mi-a făcut propunerea să înfiinţăm o
revistă, în care să le dăm sătenilor români îndrumări pentru gospodăria raţională şi să
publicăm calendare ieftine şi interesante”8. Va fi de acord gazetarul, dar pentru acesta va avea
de suferit pentru „trădare”, căci a întreţinut relaţii cu reprezentanţi ai ocupantului german...
Nivelul de bunăstare e facilitat însă şi de mişcarea populaţiei, a forţei de muncă. În
susţinerea poziţiei sunt aduse datele demografice. Ele sunt favorabile românilor din Ardeal, în
comparaţie cu celelalte etnii: „Criteriul stării economice e mişcarea populaţiei. În Ardeal şi în
Ţara Ungurească, tocmai pe la Arad, românii sporesc cu 2% pe an; aici pe şes scad, iar la
munte sporesc cu 0,5-1%. Nu-i vorbă, românii din Ungaria nu se sporesc din vrednicia
maghiarilor, ci pentru că sunt harnici”9 . Autorul întăreşte astfel teza (dacă aceasta nu este doar
un produs al imaginarului colectiv ardelean şi bănăţean!) că transilvănenii sunt mai muncitori
şi mai chibzuiţi. Situaţia pare a fi diferită în Regat, aşa cum reiese din susţinerile gazetarului:
„Dacă e vorba de cultura economică, în România săteanul munceşte-n sec, iar boierii fac ceea
ce nemţii numesc «Rabwirtschaft», storc pământul şi pe muncitorii lui, şi ţara întreagă e
părăginită. Hainele croite după cele mai nouă jurnale, trăsurile cu cauciuc, automobilele,
palatele zidite fără de gust, mobile îngrămădite-n ele şi desfrâul sec nu sunt cultură
economică. N-au românii de dincolo ce să înveţe de la fraţii lor de aici, şi să ferească
Dumnezeu să n-ajungă în starea în care se află azi aceştia”10. Sunt convingeri exprimate
explicit. Aici sub forma opiniei, însă datele vor fi verificate în studii, acolo unde autorul va
analiza date concrete şi nu doar propriile sale percepţii subiective. De altfel, într-un rând
gazetarul era chiar preocupat să redacteze o lucrare amplă asupra situaţiei economiei, proiect
care nu s-a mai materializat, dar care este amintit în memorialistica sa: „Stând în urmă, la
Sinaia, de vorbă cu regele Carol I, care îi cerea sfatul în toate cestiunile economice de
oarecare importanţă (se referă la von Engelbrechten, industriaş german din Bucureşti, n.n.),
am spus că lucrez la o monografie asupra stării economice a României”11.
Studiile economice ale gazetarului vin şi din ambiţia de a populariza elemente ştiinţifice
moderne. Voia să instruiască lumea. Pornea de la ideea că oamenii, gospodari de felul lor în
Ardeal, puteau să beneficieze de experienţa altora şi de noutăţile apărute în lume pentru a
deveni mai eficienţi, pentru a avea câştiguri mai mari şi pentru a trăi mai bine, căci, în final,
aceasta era şi este ţinta unor demersuri de acest gen. Avea nu doar pregătire teoretică,
dobândită în şcoală şi din lecturile particulare făcute, dar şi experienţă practică. Ştim deja că
era un grădinar de marcă. Va cultiva flori prin toate puşcăriile prin care va trece. Tot aici ar fi
avut recolte bune, dacă nu ai-ar fi fost dijmuite de iedul gardianului şef sau de hămeseala unor
puşcăriaşi necivilizaţi. Cultiva cu succes pomi fructiferi (detaliile furnizate de la Institutul
Otteteleşanu sunt relevante), dar şi alţi copaci, unii evident în scop ornamental (pe şoseaua
Măgurele – Bucureşti, spre exemplu, pentru care se va amplifica disputa cu D. A. Sturdza şi
cu unii funcţionari de la Academia Română. Lor le va da şi o lecţie în privinţa cultivării
salcâmului pe tărâm românesc!).
Însă nu doar gospodăria ţărănească autarhică dorea să o promoveze autorul de studii
economice. Era conştient că gospodarul trebuie să producă tot ce are nevoie pentru traiul
zilnic al sau şi al familiei sale. Stau mărturie numeroase pagini de publicistică, pline de sfaturi
casnice, de la cum se face şi se conservă brânza la cultura unor noi tipuri de legume sau fructe
sau la metode de menţinere a igienei ori diferite tratamente naturale. A scris şi Slavici astfel
de materiale, cu preocupări mai ales privind organizarea şi conducerea activităţilor,
managementul de astăzi. Presa era plină la acea dată de astfel de materiale. Se regăseau mai
ales în calendare şi în suplimentele (foiţele) gazetelor. Mai ales ca editor va avea însă
preocupări în acest sens, căci întâlnim articole din genul publicistic al sfaturilor utile pentru
publicul larg începând de la „Gura satului” (în 1873, la Arad), trecând pe la „Convorbiri
literare” şi „Timpul”, dar mai ales la „Tribuna”, „Educatorul” sau la „Minerva”. Asemenea
altor publicaţii din acele vremuri (începutul secolului al XX-lea) şi „Minerva” dezvoltă
sistemul premierii cititorilor, mai ales al abonaţilor. Se alegeau cu diferite obiecte în preţul
gazetei, aceasta fiind însoţită de diferite suplimente. Oamenii primeau, spre exemplu, ceasuri
de masă din ceramică albă, pictate cu diferite modele. Multe s-au păstrat până în ziua de
astăzi. Le putem găsi prin târguri, pe la anticari ori în comerţul electronic. Sunt din cele cu
briz-brizuri, decorate cu fragi, caise sau cireşe...
Am amintit deja de una dintre acuzaţiile pentru care va fi umilit, judecat şi încarcerat în
ultima parte a vieţii este legată de un astfel de studiu economic. Reluăm, pentru a defini
contextul. Tema era una agrară, căci viza cultura de mazăre în România. Se vorbea însă de
rentabilitatea acestei culturi. Şi atunci, ca şi acum, era de două-trei ori mai profitabil să cultivi
mazăre decât grâu, spre exemplu. Povestea porneşte de la o carte scrisă de „vestitul
Hildebrand”, spune Slavici în memorialistică. Era un afacerist german, care pierduse milioane
de lei în timpul neutralităţii României de dinainte de a intra în Primul Război Mondial. Grâul
omului putrezise prin gări. Venise însă la gazetar cu cartea lui pentru ca acesta să o traducă în
româneşte, ideea fiind de a lumina poporul în privinţa rentabilităţii culturii de mazăre: „Am
rămas uimit de ştiinţa agronomică şi de priceperea gospodărească a lui. Mi-a arătat cât
plăteşte vagonul de grâu românesc şi cât vagonul de mazăre din Rusia, unde nu sunt gărgăriţe,
cât produce un hectar de grâu şi cât unul de mazăre în România. Rezulta din date pozitive un
câştig cel puţin îndoit. Nu este însă numai atât. El mi-a arătat că în rădăcinile mazării şi-n ale
fasolei se îngrămădesc microbi, care înmagazinează azot din atmosferă, şi astfel cultura de
mazăre şi leguminoase, în genere, e cea mai bună şi ieftină îngrăşare a solului pentru grâu”12.
Cartea nu va fi tradusă în româneşte, ca să ne lumineze în complicatele ştiinţe agricole, însă
relevă uimitoarele cunoştinţe în domeniu nu doar ale autorului, ci şi ale lui Slavici.
În articolele din epoca „Minerva” găsim la gazetar nu doar un stil de redactare mult mai
curat şi un limbaj şlefuit, fără agasantele repetiţii de dinainte, ci şi o repoziţionare în geografia
sa publicistică. Subiectele abordate nu mai sunt acum generale, privind chestiuni politice ori
disputele cu administraţia maghiară din Transilvania. Este perioada când autorul se îndreaptă
spre analizele economice. Abordarea e una a faptului concret, cu referire permanentă la viaţa
oamenilor. Slavici arată că e capabil să facă delimitări clare şi că poate explica nuanţele.
Semnificativă apare referirea la diferenţele dintre traiul de lux şi cel comun. Unii dintre
ziarişti aveau să avanseze în epocă teoria că scumpirea traiului se datora luxului prea mare şi
faptului că oamenii cheltuiau peste măsură. Replica dată de economul Slavici surprinde prin
profunzime, dar şi prin savoare: „Lumea nu se plânge însă că obiectele de lux sunt scumpe. Să
le consume pe acestea aceia cărora le dă mâna ca să plătească, iar ceilalţi să binevoiască să se
întindă numai cât li-e plapuma. E greu însă când se scumpesc obiectele de primă necesitate,
pe care le consumă cei care nu fac lux, ci sunt mulţumiţi dacă o pot duce de azi pe mâine” 13.
Nu puţine sunt referirile jurnalistului care îmbină profunzimea studiului economic cu
prezentarea de simpla prezentare de date financiare. Fiind mai mereu în criză de venituri, cu
mici perioade de înflorire, România adopta şi adoptă, prin guvernanţii săi, cam aceleaşi
măsuri de redresare. Se taie din cheltuieli, cumulat cu înfiinţarea unor fonduri de solidaritate,
alimentate din noi taxe. Slavici analizează situaţia absurdă creată, iar articolul său este o
nepreţuită sursă de informaţii despre realităţile vremii: „Într-un timp când statul român se
lupta cu mari greutăţi financiare, li s-a impus funcţionarilor de tot felul să plătească fiecare
din ei câte cinci la sută din leafa sa pentru acoperirea cheltuielilor publice. Câtva timp în
urmă, situaţiunea financiară s-a schimbat, în aşa fel încât, ani de zile de-a rândul, socotelile
statului se închideau cu excedente mari, cam de 20 la sută la 30 la sută. Funcţionarii au urmat,
cu toate aceste, să plătească cele cinci la sută din leafa lor şi abia mai târziu impozitul a fost
nu suprimat, ci redus de la cinci la trei la sută”14. Este tot o măsură de criză, luată în trepte,
aşa cum se va practica peste o sută de ani, în perioada 2009-2011. Efectul este însă similar:
scăderea puterii de cumpărare pe fondul scumpirii produselor şi serviciilor.
Ca autor de studii, Slavici aruncă uneori câte o privire şi în domeniile altora. Are o
anumită reticenţă faţă de preocupările la modă, pe care unii încearcă să le impună intempestiv
ca adevăruri absolute. La începutul secolului al XX-lea, a făcut carieră teoria lui Lombroso
privind stigmatele ce pot fi descoperite la răufăcători, considerate semne indubitabile ale
apucăturilor lor criminale. Jurnalistul ardelean este la puşcărie, la Văcăreşti, şi aici are ocazia
să întâlnească fel de fel de indivizi. Cum are timp berechet de reflecţie, se apleacă şi asupra
susţinerilor lui Lombroso şi ale şcolii sale, cu adepţi desigur şi la Bucureşti. Slavici atacă
problema în stilul său caracteristic, apropiindu-se pas cu pas. Mai întâi declară că el a studiat
dreptul în urmă cu 50 de ani, atunci când ştiinţa nu era atât de înaintată şi că nu poate pune la
îndoială noile descoperiri. Acceptă că „oamenii stigmatizaţi sunt făcători-de-rele”,
considerând că pornirile criminale vin din faptul că acestora le lipseşte „fireasca iubire de
oameni, compătimirea, deci sunt dezbrăcaţi de firea omenească”. Susţinând aceste aspecte,
autorul dovedeşte o înţelegere profundă a devenirii umane, dragostea şi grija din copilărie
dovedindu-se fundamente ale teoriilor psihologice şi comportamentale de mai târziu. În ceea
ce priveşte găsirea răufăcătorilor după stigmate, are însă îndoieli şi crede că e necesară o
replică la adresa lui Lombroso. Argumentul său este unul de bun simţ: „Nu mai puţin
neîndoios este că între cei ce se află azi la Văcăreşti sunt foarte mulţi cărora le lipsesc
stigmatele şi sunt, cu toate aceste, făcători-de-rele în puterea cuvântului”15. Rezultă că
jurnalistul studiase problema, mai ales că acum avea la dispoziţie material didactic din
belşug...

NOTE

1
Ioan Slavici într-o scrisoare reprodusă în Vasile Mangra, Corespondenţă, II, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj Napoca, 2007, p.264.
Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p.
153.
2
În I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, II, Bucureşti, 1932, p. 181.
3
Ioan Slavici, Studii asupra maghiarilor, reeditat în Opere, XIV, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p.
19.
4
Idem, p. 20.
5
“Telegraful român”, XXIV, nr 57, 18 (30) iulie 1876.
6
Despre creştere, dar mai ales despre creşterea junelor române, Opere, XII, Editura Minerva, Bucureşti,
1983, p. 44.
7
„Minerva”, I, nr 342, 25 noiembrie (8 decembrie) 1909.
8
Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Editura Albatros, Bucureşti, 1998,
p. 74.
9
Scrisoare în Vasile Mangra, Corespondenţă, II, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007,
p. 288.
10
Ioan Slavici, op. cit., p. 20. Este un fragment dintr-o scrisoare publicată de Nicolae Iorga în „Neamul
românesc”, în 1907.
11
Idem, p. 64.
12
Ioan Slavici, op. cit., p. 73.
13
Tot scumpirea traiului, „Minerva”, I, nr 165, 1 (14) iunie 1909.
14
Revoluţiunea economică, „Minerva”, II, nr 400, 26 ianuarie (8 februarie) 1910.
 15
Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Editura Albatros, Bucureşti, 1998,
p. 153.

BIBLIOGRAFIE
Boitoş, Olimpiu, Activitatea lui Slavici la Tribuna din Sibiu, Cluj, Editura revistei
Societatea de Mâine, 1927
Dunăreanu, Elena, Presa românească sibiană, Sibiu, Biblioteca “ASTRA”, 1969
Lupaş, Ioan, Contribuţii la istoria ziaristicei româneşti ardelene, Sibiu, Biblioteca
“ASTRA”, 1926
Mangra, Vasile, Corespondenţă, vol. I-II, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară
Clujană, 2007
Slavici, Ioan, Studii asupra maghiarilor, în Opere, XIV, Bucureşti, Editura Minerva,
1987
Slavici, Ioan, Despre creştere, dar mai ales despre creşterea junelor române, în Opere,
XII, Bucureşti, Editura Minerva, 1983
Slavici, Ioan, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Bucureşti, Editura
Albatros, 1998
Torouţiu, I. E., Studii şi documente literare, vol. II, Bucureşti, 1932
Ungureanu, Cornel, Geografie literară, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2002
Ungureanu, Cornel, Istoria secretă a literaturii române, Braşov, Editura Aula, 2007
Vatamaniuc, Dimitrie, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Bucureşti, Editura
Academiei, 1968
Colecţia cotidianului „Minerva” în perioada 1909-1913

Wissenschaftliche Kommunication und Popularisierung in der Publizistik

von Ioan Slavici
(Zusammenfassung)

Ioan Slavici debütierte als Schrifsteller und Publizist im Jahre 1871. Seine Beiträge
zur rumänischer Literatur und Journalismus haben viele Nueheiten in beiden Bereiche
gebracht. Ioan Slavici hat zur Konsolidierung des Journalismus als distinktes Genre
beigetragen, in Zeiten als Journalismus Veröffentlichung von literarischen Texte, Humor,
Folklore-Sammlungen, Ratschläge für Garten und Hygiene, politische Nachrichten meist von
ämtlichen Mitteilungen bedeutete. Seine Studien und Artikel, die meisten davon in
Zeitschriften über allgemeinen Themen veröffentlicht, sind wissenschaftlich begründet, doch
die Darstellung bleibt einfach, damit der Text einem weiten Leserkreis zugänglich bleibt. Mit
bemerkenswerten Studien über historischen und ökönomischen Themen und eine reiche
Tätigkeit als Theoretiker der Erziehung hat der Autor die Differenzierung der publizistischen
Genres beigesteuert.Es sind neuartige Informationen die zur selben Zeit den Fachleuten und
einem weiten Leserkreis zur Kentniss gebracht wurden. Als ausführliche Studien oder
Zeitungsartikel verfasst, in einer zugänglichen Sprache geschrieben, hat die Publizistik von
Ioan Slavici die wissenschaftliche Strenge mit der Popularisierung glücklich verbunden.

Cuvinte cheie: studiu, articol