VIATA DE HAZ SI DE NECAZ A LUI CONSTANTIN TANASE - Nicolae Carandino PDF

NICOLAE CARANDINO
Viaţa de haz şi de necaz

a lui Constantin Tănase
Ediţie îngrijită de Vartan Arachelian
Tehnoredactare computerizată şi concepţie grafică:

Cezar-Octavian Diţă
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CARANDINO, NICOLAE
Viaţa de haz şi de necaz a lui Constantin Tănase / Nicolae
Carandino ; pref.: Vartan Arachelian. - Bucureşti : Biblioteca
Bucureştilor, 2011
ISBN 978-606-8337-08-1
792(498) Tănase,C
NICOLAE CARANDINO
Viaţa de haz şi
de necaz a lui
Constantin Tănase
Prefaţă de Vartan Arachelian
Editura Biblioteca Bucureştilor

Bucureşti – 2011
Viaţa de haz şi de necaz
a lui Constantin Tănase
povestită
de N. Carandino
„Câte mituri culturale, politice şi sociale
nu s-au desumflat în timp ce mitul
lui Tănase a crescut mereu şi ameninţă
în viitor să tot crească”.
N. Carandino – 1938
VIAȚA DE HAZ ȘI DE NECAZ
A LUI CONSTANTIN TĂNASE POVESTITĂ
DE N. CARANDINO
Vartan ARACHELIAN
C u mai bine de treizeci de ani în urmă, Nicolae

Carandino publica primul volum din memoriile sale
sub titlul De la o zi la alta. Cartea era atât de forfecată de
cenzură încât prietenul său de-o viață, Leon Kalustian, l-a
ironizat astfel pentru infidelitatea involuntară în care ieșise
tilul cărții sale din strunga supervizorului: „Grecule, cartea
asta trebuia s-o numești De la un an la altul…”. Aveam să
mă întorc la aceste memorii de curând, după o incursiune
făcută într-una din colecțiile ziarelor interbelice. E vorba de
ziarul România. Iar descoperirea conexiunii dintre prestația
lui Carandino în paginile zilnice ale inportantului cotidian
– oficios carlist, e adevărat, dar o publicație care se situa atât
prin ținuta grafică, cât și prin standardul scriiturii la un înalt
nivel european! – și volumul de amintiri, a declanșat această
inițiativă editorială. Uitasem, de bună seamă, dedicația de
pe pagina de gardă care o însoțea, și care, iată, realizam
acum că mă îndatora. Creditul nu venea din faptul că eram
înșirați toți membrii clanului în dedicația respectivă, ci
pentru altceva. Eram gratulați „cu recunoștința lui Nicolae
Carandino”. Nu meritasem cu nimic acest gest; poate că era
unul de circumstanță, un gest inerțial al politeții de altădată,
ceva din uzanța epocii, numai că în conjunctura în care o
redescopeream atât de târziu, după parcurgerea numitei
8 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino
gazete interbelice, căpăta o cu totul altă semnificație. Despre

ce e vorba? Descoperisem, la o distanță de cincisprezece ani
de când directorul Dreptății a plecat dintre noi, că dedicația
era un avans, așa cum ne fac, uneori, cei plecați, nouă, celor
întârziați pe aici; un credit ca un memento care să ne facă să
nu le uităm trecerea prin lume.
…Grație bunăvoinței managerului Bibliotecii Metro-
politane a Bucureștiului, care e în același timp și un împă-
timit cărturar, dr. Florin Rotaru, vede lumina tiparului o
strădanie publicistică a lui Nicolae Carandino, proiectată
ca o carte de sine stătătoare, dorință nerealizată însă din
circumstanțe potrivnice, împrejurări la care ne vom referi
în aceste rânduri. Dar mai întâi să vedem ce am găsit în
colecția de-acum mai bine de șaptezeci de ani. E vorba,
mai întâi, de exercițiul zilnic, de câteva luni, al cronicarului
teatral – viitorul director general al Teatrului Național
–, de a oferi cititorilor oficiosului Frontului Renașterii
Naționale, ziarul România serialul Viața de haz și de necaz
al lui Constantin Tănase povestită de N. Carandino. Dacă
romanul în foileton fusese răsfățul cititorilor de ziare din
secolul al XIX-lea, acum, în anii treizeci ai secolului trecut,
moda care ne venise de la Paris, epicentrul canoanelor de
tot felul al lumii civilizate, importate însă și acolo de peste
Ocean, consta în destăinuirea prin presă a biografiilor
oamenilor de succes. A oamenilor de succes, repet, care nu
întotdeauna avea timpul să confirme că sunt și de valoare.
Desigur, apetitul cititorilor pentru biografiile oamenilor
în vogă era stimulată de dinamica societății americane, o
societate deschisă, fără caste, fapt care asigura ascensiunea
rapidă a oamenilor dotați, chiar și de condiție socială
modestă – poate, mai ales, aceștia –, în varii domenii. Ni-
colae Carandino terminase deja serialul cu povestea vieții
concitadinei sale, frumoasa brăileancă Haricleea Darclee,
cântăreața de operă care cucerise lumea muzicală mondială,
Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 9
iar această poveste fusese imediat pusă pe piață – urmând

prescripțiile editoriale de peste Ocean – și sub forma unei
atrăgătoare cărți. Dar nu doar pentru acest motiv Nicolae
Carandino se grăbea acum să consolideze succesul său
de public căutând un alt erou al timpurilor noastre. Cum
nimeni nu putea concura atunci în privința simpatiei, dar
și al succesului financiar, cu marele cupletist și director al
Teatrului „Cărăbuș”, atenția ziaristului-scriitor se îndreptă
spre Constantin Tănase. O alegere ușor de făcut, dificil
de valorificat însă! Omul ales era implicat până peste
cap în tot ceea ce făcea, era un brand de mare succes,
era o întreprindere în sine care funcționa cu motoarele
turate la maximum! Simțea, oare, că timpul îi e măsurat
draconic? Poate, dar nu faptul că Tănase era foarte ocupat
avea să fie obstacolul pe care avea să-l întâmpine Nicolae
Carandino oprindu-și alegerea asupra marelui comediant
– și comediograf – ca erou al viitorului serial jurnalistic,
ci cu totul altceva. E adevărat, nici Tănase nu era un in-
terlocutor convenabil, cum l-ar fi recomandat obârșia
moldovenească. Părintele Cărăbușului, va constata repede
Carandino, nu era din spița povestitorilor care populau
deja paginile istoriei literaturii române, coborători direcți
din pulpana cronicarilor voievodali, ci părea, mai degrabă,
prin temperamentul său fugos, un muntean transplantat la
Vaslui; el se consum repede în virulente cuplete, avea geniu
critic, dar nu respirație epică! De aceea cartea are un titlu
care ține să ne avertizezi că ea îl are ca personaj central
pe Constantin Tănase, dar povestea aparține lui Nicolae
Carandino. Cu entuziasmul vârstei – abia intrase în al
patrulea deceniu nu doar secolul, dar și viața sa– ziaristul
travestit de-acum în biograf se pusese pe treabă și deja
vedea cu ochii minții cum demersul său publicistic va fi
încununat de un nou succes editorial. De ce n-a fost așa?
Cred că un soi de blestem a făcut ca ziarul România,
ziar de partid, și încă al unui partid unic!, să aibă o

posteritate nemeritată. E suficient să amintim că mulți
dintre cei care-l scriseseră zi de zi aveau să fie blamați sub
ocupația străină care avea să vină și să instaleze alt partid
care se vroia neasemuit de… unic. Printre alte multe ta-
buuri, a căror încâlcare viza Codul penal, era și interdicția
de a nu se frecventa colecția ziarului și cu atât mai puțin
de a te referi obiectiv la această publicație. Drept dovadă
că nu se glumea cu aceste interdicții e faptul că unii dintre
redactorii săi vor înfunda pușcăria. Acest tabu avea să se
prelungească și în timpurile noastre când nu doar opre-
liștile oficiale aveau să fie ridicate, dar și cutumele care
impuneau sfială asupra intimităților omenești vor fi neso-
cotite. De această amnezie… selectivă continuă să fie ur-
mărită această instituție jurnalistică românească, care
cunoscuse, după cum spuneam, un standard profesional și
tehnic de nivel internațional. Paradoxul e că și eroii acestei
evocări introductive – Nicolae Carandino și Leon Kalustian
–, personalități de bază – și de vază – ale publicației, de a
căror prietenie m-am bucurat, deși suficient de locvaci
asupra epocii interbelice în care străluciseră nu doar pro-
fesional, dar și prin succese mondene, deveneau zgârciți
când venea vorba despre perioada petrecută la România.
Mi-am exprimat mirarea profesorului Valeriu Râpeanu,
editorul atâtor „interbelici” care supraviețuiseră pușcăriilor
comuniste, printre care și cei doi străluciți gazetari, între-
bându-l de ce conu Nico vorbea atât de rar despre avata-
rurile sale de la România. Avea să-mi confirme ceea ce
înclinam să cred și anume că exista chiar la ei, cei care
dăduseră viață publicației, o anumită reținere, mai degrabă
prudență, decât discreție, de a vorbi despre trecutul în care
se implicaseră atât de emoțional. Apoi, desigur, prigoana
politică la care au fost supuși, din care n-a lipsit încadrarea
lor cu informatori erau motive suficiente de precauție.
(Să amintesc aici că înainte cu vreo doi ani de Marea

cădere, prietenii cărora Carandino le dăduse să citească
manuscrisul volumului al doilea al memoriilor sale fuseseră
convocați la Securitatea municipiului București pentru a fi
avertizați că sunt pasibili de pedeapsă pentru că citind un
text nepublicat aduc „atingere siguranței naționale”.) Dar
dincolo de circumstanțele politice în care erau obligați să
trăiască cei doi, Carandino și Kalustian, după anii mulți
de pușcărie, aveau și alte motive pentru a ocoli subiectul.
Carandino va fi mai mai explict în memoriile sale. Poate și
pentru că fusese atât de vizibil în paginile publicației!
Apariția pe piața presei cotidiene a ziarului România
s-a făcut ca urmare a schimbării de regim pe care Carol o
efectuase, înlocuind sistemul pluripartidist cu dictatura
personală, inaugurând astfel seria celor trei dictaturi de
care va avea parte România timp de jumătate de secol.
Motivele sunt multiple, dar unul dintre ele trebuie amintit,
fie și pentru faptul că el ne dă târcoale și azi. E vorba de
căderea în desuetudine a democrației reprezentative, când
cei aleși dovedeau/dovedesc că aveau/au un limbaj, ca și un
comportament, dublu, unul în campania electorală și altul
în prestația instituțională. În sfârșit, ca o primă consecință
a abolirii democrației a fost lichidarea presei democratice,
transformând peste noapte falanga de ziariști democrați
într-o armată de șomeri. „În împrejurări grele”, avea să
scrie Carandino, nu fără o undă de superbie profesională,
„ziariștii plătesc totdeauna cei dintâi. Așa cere onoarea
meseriei.” Și aveau să plătească, mai ales după război,
chiar cu vârf și îndesat! De la condamnări la moarte, la
propriu, la „condamnări administrative”, adică pușcărie
pentru cel puțin cinci ani, fără vreo judecată, terminând
cu excluderea din viața publică. Altfel spus: moarte civilă.
Dacă așa avea să se întâmple mai târziu, nici schimbarea
de macaz operată de Carol, de la democrație – așa cum era
ea, chiar oloagă – la dictatura personală, nu s-a făcut fără

sacrificarea breslei gazetarilor. Al liber-cugetătorilor, ca să-l
parafrazez pe Lenin, nu doar un lider politic al unui stat
care avea să cuprindă o șesime din suprafața globului, dar
și un ziarist profesionist în mai toate scrierile sale. Lenin
formula primul dependența scrisului la gazetă în lumea
modernă de sacul cu bani al patronului! Cei doi ziariști
români erau ziariști de stânga, o stângă europeană, mă
grăbesc să precizez, din acea stirpe pentru care „ziarul ofe-
rea puterea la îndemâna talentului. (…) Într-o viață publică
în care marile principii erau câlcate în picioare, nu ziariștii
aveau puterea de a le salva. Ei se grăbeau însă să denunțe
nedreptatea, răutatea, monstruozitatea artistică sau morală,
ascultând parcă de o lege nescrisă și sfidând uneori chiar
interesele lor personale…” Facla era „produsul” lui Ion Vinea,
ca director și al lui Carandino, ca prim-redactor. Timp de
șapte ani, din 1931 până în 1938, atunci când avea să fie
suprimată, laolaltă cu celelalte publicații, Facla avea să- i fie,
după cum va mărturisi eroul nostru, „amanta de inimă. Dar,
într-o bună zi, și ea a dispărut. Carol al II-lea constatând că
pulverizase partidele și compromisese personalități, a intrat
direct în regim dictatorial… În fața perspectivelor sumbre
care mi se deschideau, am hotărât să-mi modific specialitatea.
Din ziarist politic, m-am proclamat cronicar dramatic…
Cronicele mele aveau îndeajuns ecou, ca Ion Vinea să poa-
tă face o butadă în acest sens: „S-a proclamat singur cel
mai mare cronicar dramatic al țării. Și, culmea, mai are și
dreptate”. Nu aveam!… Dar eu eram studios și tenace, pe
lângă tânăr și impertinent. Ceea ce a determinat pe mulți să
aibă încredere în viitorul semnăturii mele teatrale – și printre
ei pe Cezar Petrescu.”
Avea 33 de ani când, la începutul lui iunie 1938, pe
Strada Regală, la numărul 1, la etajul V, se năștea cotidianul
România. Director era Cezar Petrescu, iar semnătura sa
va fi întâlnită zilnic – cu rare excepții fortuite – pe câte

un editorial care poate fi citit și astăzi aproape cu același
interes! (Am transcris la întâmplare semnăturile din pri-
mele numere. Și mai fiecare spune câte ceva despre perso-
nalitățile reunite sub același frontispiciu: Perpessicius, Radu
Boureanu, „americanul” Titus Podea (cu suita de corespon-
dențe despre Expoziția Universală de la New-York din
1938, care va reveni în România de-abia în septembrie
1944 în uniforma de maior american), cronicarul sportiv
Radu Vasilescu (ginerele lui Liviu Rebreanu; acesta era
și el prezent cu reclama noului său roman, Gorila), Petru
Manoliu, Porfira Sadoveanu, Emil Serghie, Tudor Șoima-
ru (autorul unui incitant serial realizat în Orientul Apro-
piat sub titlul semnificativ – și atunci și astăzi – Furtună
în Palestina), Jack Paleologu, Eugen Jebeleanu, Al. Busuio-
ceanu, Const. Virgil Gheorghiu (viitorul autor al celebrului
roman Ora 25, care va fi ecranizat avându-i în distribuția
internațională dirijată de regizorul francez de origine
armeană, Henri Verneuil pe Anthony Quinn și Virna Lissi),
desenatorii/caricaturiști A. Jiquidi și Neagu Rădulescu,
regizorul Ion Sava (aici în calitate de machetator al coti-
dianului) etc. Carol…Rex nu lipsea nici el, chiar dacă pre-
zența sa era printr-un text doar de câteva cuvinte. Frapant
însă: „Mi-ar fi plăcut să fiu profesor, dacă n-aș fi fost rege.”
(Poate ar fi fost mai bine pentru toți. Regelui, autocrat
acum, îi dădea mâna să se dea… mic!) Evident, semna…
prezent și N. Carandino. Iar în culise, după cum avea să-l
„deconspire” Const. Virgil Gheorghiu în amintirile sale, se
afla, ca factotum, delegat de guvern, mai exact de Armand
Călinescu, titularul de la Interne, de unde veneau fondurile,
alt ziarist democrat din presa din Sărindar, nimeni altul
decât Leon Kalustian. „Doi prieteni au servit ca emisari” (ai
lui Cezar Petrescu– n.n.), își amintea N. Carandino: „Emil
Serghie și Leon Kalustian. Era vorba să intru în redacția
oficiosului carlist România, în calitate de șef al paginii

teatrale și de cronicar dramatic.” La trei săptămâni de la
ieșirea pe piață a ziarului Carandino va începe publicarea
în foileton a „Vieții de glorie și pasiune a marei Darclee ”.
Pe vremea aceea ziariștii erau de două categorii. Una,
care putea fi confundată cu cea a… vânzătorilor de ziare,
chiar dacă în fapt erau ceva mai mult, curieri între Poliție,
Tribunal și redacție, unde-și vârsau tolba în rubrica de câini
striviți (cred că expresia îi aparține lui Maupassant în Bel-
Ami), și cei puțini, aleșii, dăruiții, scriitorii care-și făceau
prin gazetărie un nume. Ei erau vedetele lumii mediatice
de atunci! Iar biografiile celebrităților, mai mult sau mai
puțin romanțate, constituiau palierul de sus al sumarului
zilnic, desertul ziarului. Deși oficios, jurnalul – pare un
paradox! – nu era scris pentru… Carol, ci pentru cititori!
Chiar dacă românilor li se servea în aceste pagini– desigur,
împotriva dorinței – un antidot pentru toxinele cu care
presa comunistă avea să-i înbolnăvească după război, în
proporții de masă, și articole ideologice de-ale Frontului...
(Numai că, vai, în „presa leninistă” celui care ignora arti-
colele doctrinare, indigeste, îi rămânea mai nimic de citit!
Greu de găsit reportaje reușite/ digerabile despre fapte de
viață, iar dacă și acestea lipseau, cititorului nu-i rămânea de
lecturat decât puține fapte diverse sau – și asta nu peste tot!
– doar… ferparele! Că – aparent de neînțeles – abia după
Revoluție balastul din presa comunistă, adică articolele
propagitului aveau să fie mai citite decât la apariție asta se
explică prin gusturile morbide ale profanatorilor de mor-
minte de a descoperi ce făcuseră ziariștii în ultimii cinci
ani. Numai că asta e o altă poveste, chiar dacă și ea vine
să confirme convingerea noastră că ziarul nu moare – cum
credea un personaj al lui Mihail Sebastian –, la o oră după
ce rotativa îl livrează cititorilor. Dar nu e singurul motiv
pentru care trebuie să lăudăm preocuparea mai nouă a
Bibliotecii metropolitane ca ele, colecțiile de ziare, să fie

scanate și făcute accesibile în realitatea virtuală!)
Să ne întoarcem însă la ziaristul Carandino, care ne
confirmă că exista și atunci, înainte de apariția în România
a presei clonate după Pravda, cititorul de gazete care era
indiferent la articolele de propagandă: „ În fiecare număr
al ziarului, un publicist ardelean, Septimiu Bucur, asigura
articolul de „doctrină”. Nimeni nu-l citea, nici din redacție,
nici din afară. Fiindcă nimeni nu era curios. Doctrina
Frontului Renașterii Naționale (F.R.N.), cine să se intereseze
de asemenea amalgam, în care intrau tot felul de rezidii
ale fascismului, ideologie la modă în Europa?! Numai el,
Septimiu Bucur, nu se descuraja. Scria mereu și devenea din
ce în ce mai trist. Până când într-o bună zi a murit, parcă
intoxicat de propria sa secreție.” În schimb, cititorii aveau
ce citi în cele douăzeci de pagini mari de ziar – cât avea
România, dar asta în zilele obișnuite, de lucru, căci în cele
de sărbătoare numărul paginilor era multiplicat până la trei
ori rația zilnică de foaie tipărită, cum avea să fie de Crăciun
– 62 de pagini! Mai ales că redactorii erau tot atât de străini
de obiectivele regimului carlist, cât de străini se simțeau și
demnitarii obligați să îmbrace uniformele croite pe căprării,
uniforme proiectate din imaginația febrilă, de modistă a lui
Rex. Nici nu-i de mirare, deci, că nu doar în intimitate, Carol
era nemulțumit și de unii și de alții! De produsul jurnalistic,
în special. La fel ca și dictatorii care aveau să-i succeadă,
Carol era nedumerit cum de ziariștii nu se sinchisesc de
ordinea cuvintelor pe care se străduia să o impună. Mai ales
că guvernul bugetase generos întreprinderea: hârtia de tipar
era adusă din Finlanda, sfidând astfel prin preț și calitate
monopolul liberal de la Letea Bacău, salariile și colaborările
erau peste standardele obișnuite, paginația era asigurată de
profesioniști în artele frumoase, straie luxuriante prin risipa
de fotografii, caricaturi și benzi desenate, a la americaine,
apoi ample corespondențe din Europa și Orientul Apropiat

realizate de trimiși speciali, iar logistica era abundentă încât
fiecare redactor, de exemplu, fusese dotat cu un aparat de
fotografiat Leyka ultimul tip. Într-un cuvânt, nimic nu lip-
sea ca România să fie cotat ca un ziar de nivel european!
Din păcate, nu doar în cazul indivizilor, dar și în cazul
instituțiilor se întâmplă o degringoladă pe care unii o pun
pe seama ghinionului! Geaba ne întrebăm post festum cum
poți performa valoric îmbrățișând idei conjuncturale! Cine
urmărește număr de număr colecția ziarului va observa
ceea ce îndeobște se întâmplă în mai toate întreprinderile
de acest tip, că la început ne poziționăm sus, sus de tot, ca
să avem de unde intra în vria picajului necontrolat! „La
Ministerul de Interne trona Armand Călinescu. El asigura
existența gazetei, independent de vânzarea sau de ecoul ei
politic. Cezar Petrescu era prea ziarist însă, ca să nu-și dea
seama că povestea nu putea merge așa, fără risc, la nesfârșit.
El știa că ziarul și teatrul sunt cele două prăpăstii fără fund
ale economiei culturale moderne, că nici o avere, nici un
buget nu pot rezista deficitelor sporite „en boule de neige”.
Din perspectiva noastră, a moștenitorilor, mai indife-
renți la risipa înaintașilor, decât la cea a înlocuitorilor lor
din demnitățile publice, credem că o monografie dedicată
publicației va fi un elogiu meritat. Ziarul era remarcabil atât
prin suma condeielor, cât și prin varietatea enciclopedică
a subiectelor abordate în ample, docte și seducătoare re-
portaje. Dar să ne întoarcem la strădania lui Nicolae Ca-
randino. Așa cum spuneam, încurajat de succesul avut
cu serialul în foileton inspirat din viața marei cântărețe
de operă, Hariclea Darclée, născută chiar acolo unde,
iată, o altă mare soprană de talie internațională, Mariana
Nicolesco, perpetuează înaintașei sale lauda numelui prin-
tr-o sărbătoare bienală a cântecului de operă, Carandino,
și el cu rădăcini grecești, fiul unei românce și al unui grec,
și-a îndreptat atenția spre Constantin Tănase. Cu un an

înainte Cărăbuș spărsese gheața, trecând granița pentru
un lung turneu în Egipt, iar acum, chiar în zilele în care
apărea la București ziarul România, la Constanța, Tănase
– o coincidență ? – tocmai se întorcea dintr-un turneu de
mare succes din Turcia. Nu doar artistul era extraordinar,
dar și performanțele comerciale obținute de el erau
incredibile! Din ultimul turneu în Orient superba motonavă
Transilvania, regina incontestabilă de atunci a Mediteranei,
aflată la primele sale călătorii, aducea acasă o trupă nume-
roasă – aproape nouăzeci de persoane – , iar încasările fuse-
seră suficiente ca să acopere costurile călătoriei. Înainte de
a intra în materia cărții pe care o aveți acum la dispoziție,
să vedem cum avea să-și amintească, mult mai târziu,
cronicarul de teatru Nicolae Carandino de eroul său. Cu
atât mai mult cu cât, așa cum spuneam, cartea e scrisă de
Nicolae Carandino, e povestea compusă de un scriitor care,
în acest caz, s-a ignorat pe sine în favoarea popularului
artist. E un sacrificiu pe care puțini autori (sau moderatori
de televiziune de azi) îl fac. Și anume să se subordoneze
interlocutorului pentru a-i pune în valoare virtuțile, pentru
a-l incita ca scrutându-se pe sine să ne descopere secretul
neobișnuitei sale popularități. Nu doar succesul, totuși, dar
și valoarea, dacă ea există. Cum se vede, în această poveste
de haz și de necaz inteligența, ca și gustul îndelung educat, îl
ajută pe Carandino să facă punte peste prăpastia în care alți
confrați, dacă l-ar fi abordat pe Constantin Tănase într-un
registru frivol, pitoresc, puteau cade cu ușurință. În carte
Constantin Tănase, în pofida hazului natural al artistului,
dar și al teatrului de nișă, cum a fost și a rămas revista,
apare ca un personaj complex, cu o biografie pe care și-a
construit-o cu o înverșunată ambiție; un self made man. E
fascinant să vezi cum un elev al aristocratului Constantin
Nottara, profesorul său de la Conservator, poate păstra
nealterată – până la sfârșitul vieții – inocența de acasă.

Citind povestea în filele jurnalului, eram convins că Tănase
juca teatru și în relația cu interlocutorul său. Așa credea și
partenerul său de atunci, Nicolae Carandino. Da de unde!
Iată revelația târzie a autorului acestei cărți: „Tănase era
om simplu și de bunăvoință. Avea un suflet angelic și ajuta
pe toată lumea; fluviul de aur care curgea fără încetare la
casa Teatrului „Cărăbuș” nu se oprea în buzunarele lui.
Omul devenise o instituție națională. Era cel mai mare
afiș din țară și, în același timp, actorul primit cu cele mai
furtunoase aplauze. E drept că nimeni nu spunea ca el
cupletul, dar publicul îl ovaționa înainte de a-l auzi spunând.
De altfel, la casa de bilete a teatrului se întâmplau scene de
un nemaipomenit pitoresc. Se prezentau oameni care nu
știau nici să citească, nici să scrie. Și cereau, de exemplu,
douăzeci și cinci de bilete. Știți, venim cu nunta tuma de la
Băneasa. Ne trebuie pentru duminică. Tănase nu se deosebea
în multe privințe de publicul lui. Avea naivități dezarmante,
șiretenii de copil și un instinct artistic de o nemaipomenită
siguranță. Înalt și spătos, avea un cap care părea sculptat
într-o preistorică ciupercă. Nasul îți ieșea în întâmpinare
de sub ochii demonici; pigmentată de vârsat, pielea părea
croită din alt material decât cel obișnuit, omenesc. Tănase
vorbea puțin, dar cu mult duh. Nu avea darul de a povesti,
dar îl avea pe acela de a întrerupe. Când îi scriam viața la
România, îl vedeam aproape în fiecare zi, acasă, pe strada
Puțul cu plopi, sau la Săftica, în culise la „Cărăbuș”. N-avea
memorie și încurca lucrurile. Istorisea mult cu gesturi, cu
interjecții, cu jocuri de fizionomie. Până la urmă, atent la
cum joacă mai mult decât la ce spune, mă stricam de râs. Și,
odată rămas singur, suplineam cu imaginația golurile vaste
pe care le lăsau poveștile lui din trecut, fiindcă tiparul nu știe
de glumă; a doua zi trebuia să apară pagina și, ca să apară,
„mort-copt”, trebuia s-o scriu.
N-am să uit niciodată cu câte pregătiri m-a dus la Săftica

să-mi arate, în curtea frumoasei vile pe care o construise, „o
surpriză extraordinară.” Era vorba de un bordei. „Așa cum a
fost al nostru. Fii atent. Nimic nu lipsește…” Și cu emoție de
nedescris, a început să-mi arate paradisul pierdut al copilă-
riei lui moldovenești. Atunci n-am fost prea atent la tot ce spu-
nea. Eram prea tânăr ca să-l înțeleg, așa cum îl înțeleg astăzi.”
Mărturisesc că la multe dintre cele povestite, cu zeci
de ani în urmă, de cei de-un leat cu Carandino, aveam să
păcătuim și noi. Iar de cei tineri de azi, ce să mai zicem!
Astăzi ei au atât de puțină disponibilitate să asculte pe
alții, încât preferă să ne audă vorbind în locul lor. Iată de
ce un fapt atribuit marelui comediant a rămas neelucidat
și pentru cunoscătorii specializați în istoria revistei. E felul
în care avea să moară Constantin Tănase în august 1945,
după o scurtă suferință. S-a zis că i s-a tras moartea de la
un cuplet în care-i luase la refec, în balon, pe ocupanți.
Auzisem din copilărie ipoteza asta dar, iată, cum nici eu
n-am avut curiozitatea să-i întreb pe contemporanii lui, pe
Carandino sau pe Kalustian, spre exemplu, legenda persistă
dar nu doar în cazul meu. Probabil că așa s-a întâmplat
și cu alții, mai intimi cunoscători ai personajului. Se știe
– sau poate generațiilor mai tinere bâtrânii n-au apucat
să le povestească – despre pasiunea specială a soldatului
sovietic pentru ceasuri. Pentru orice fel de ceas! Depun
mărturie că primul soldat sovietic văzut de mine în cartie-
rul copilăriei din Constanța era o… soldată. Călărea un
cal de tracțiune pomeranian – pradă de război și el! – ca
și ceasul deșteptător, tip chefere, cu „umbrelă” pentru
soneria-deșteptător, atârnat, ca un medalion, între sânii
care-i împungeau rubașca soldățească. Davai ceas/davai
palton – avea să fie cupletul cu care Tănase ridiculiza mania
de colecționar de ceasuri luate cu japca de la cetățenii
pașnici. Nimeni nu poate jura că de la acest cuplet i s-a tras
moartea. Dar misterul place, cred, mai mult decât realitatea,

dacă o fi fost alta. De aceea, probabil, ambiguitatea avea să
tenteze ca ea, legenda, să fie motivul dramatic de pornire
în scenariul lui Titus Popovici care stă la baza excelentului
film făcut de Manole Marcus Artistul și sălbatecii. Dar cum
se întâmplă îndeobște cu astfel de deturnări ale legendelor
am privit trama filmului ca o mistificare, iar deturnarea
circumstanțelor istorice din legendă în scenariu avea să facă
ca legenda să continue. În rolul artistului era Toma Caragiu.
Nici că se putea un altul! Caragiu era inegalabil de grăitor,
probabil ca și Tănase, mai ales, în tăcerile sale, nu doar
dincolo de semantica bazică a replicilor. Da, probabil că așa
era și Tănase. De fapt la Tănase ne gândeam cu toții văzând
filmul! Ce păcat că Titus Popovici, din motive politice,
închipuise alți sălbateci decât cei asupra căruia turnase cu
vitriol Tănase al nostru! Filmul, oricum, rezistă timpului,
mai ales că și unii și ceilalți păreau tocmai atunci ieșiți din
peșteri! Dar nu numai ei; toată Europa își ieșise din minți
încă din toamna anului 1939 !
Dar să revenim la Viața de haz și de necaz al lui Con-
stantin Tănase povestită de N. Carandino. Cercetând colec-
ția ziarului România vom observa că într-un număr Caran-
dino îi lipsește pe cititori de porția zilnică de poveste. (Am
crezut că din varii motive cronicarul a lipsit… motivat;
cine semnează în ziar nu semnează în condică, iar cine
semnează invers nu e ziarist, nu-i așa?!) Se pare că moti-
vul avea să fie unul ce se va dezvălui mai târziu. Și nu
era vinovat harnicul povestitor al vieții lui Constantin
Tănase; n-avea să treacă decât puțin peste o săptămână și
în locul episodului cu numărul 30 autorul va face o vagă
promisiune cum că va continua cu un volum doi. N-avea
să-l mai scrie. Peste mulți ani va destăinui cine-și băgase
coada în treburile ziarului! Nu era nimeni altul decât șeful
cu sutană al guvernului, Prea Fericitul Miron Cristea. Așa
cum îl citam mai înainte pe Carandino, mediul redacțional

era total străin de obiectivele regimului. „Personal am aflat
că la cârma țării se afla patriarhul Miron Cristea în ziua în
care a oprit apariția în foileton a Vieții de haz și de necaz
a lui Constantin Tănase, tocmai când ajunsesem la faza
revistei de mare spectacol. Mi s-a comunicat că Prea-Sfinția
Sa găsește nepotrivită cu destinația oficiosului publicarea
unei vieți de actor cu episoade atât de imorale. Mai mult,
îmi transmitea chiar sfatul să scriu o viață mai edificatoare,
bunăoară pe aceea a sfântului Ioan Chrysostomul! A fost
greu să-i explic lui Tănase întâmplarea. Am impresia că nu
m-a crezut niciodată, că și-a închipuit cine știe ce manevră
de culise teatrală, cine știe ce invidie actoricească la baza
unei hotărâri care pe el îl oprea să fie citit de public!” Ce-ți e
și cu popii când se apucă să facă politică! Și, în plus, politică
editorială! Lasă că Prea Fericitul avea el ce avea cu presa
care-i vânase pasiunile prea pământești!
Cartea pe care o gândise Nicolae Carandino nu doar
că apare acum, dar pare a fi fost scrisă în acest timp. Da,
mentalitatea sriitorului ne e familiară, chiar dacă nu e a
unui minimalist, distanța pe care o ia față de personajul și
evenimentele petrecute cu un secol în urmă sunt trecute
printr-un filtru auctorial modern. Povestea se întinde de
când Tănase venise pe lume – nu mult timp după ce noma-
zii artiști descindeau pe scenele târgurilor de provincie
din căruța cu paiațe – și continuă pe nerăsuflate până la
sfârșitul Marelui Război. Ce mai, sunt consemnări despre
vremuri de mult apuse, dar la care ne întoarcem cu o ne-
reprimată nostalgie. Nu pentru că era mai bine, ci pentru
că astfel îi frecventăm pe părinții fondatori ai României
instituționalizate. Eroic avea să fie și desantul de comedianți
ai revistei, deși picarești vor fi cele mai multe dintre
întâmplările care aveau să marcheze devenirea lui Tănase și
– odată cu el – a teatrului de revistă de la noi. Dincolo însă
de plăcerea pură, sublimă a lecturii, cititorul iese îmbogățit

sub varii aspecte istorice și pedagogice. Cu o grijă expresă
pentru detalii autorul povestirii însuflețește, rând pe rând,
tablouri existențiale care l-au inspirat și pe Caragiale, dar și
atmosfera mahalalelor moldovenești, sau vitregia campaniei
militare de dincolo de Dunăre, Războiul Balcanic. Evident,
grație eroului său, Constantin Tănase, prezent în mai toate
marile evenimente istorice ale timpului, Carandino nu
scapă prilejul să refacă în fața noastră, prin intermediul re-
vistei, atmosfera de mare fierbere cetățenească din cei doi
ani ai neutralității, amintiri atât de proaspete care au marcat
prin Marele Război de Reîntregire viața bunicilor noștri.
Cartea lui Nicolae Carandino are pagini memorabile prin
care istoriile mărunte ale oamenilor obișnuiți adaugă noi
tușe la conservarea în memoria colectivă a unor episoade
pilduitoare atât pentru eroismul popular, cât și pentru abi-
litatea politică și diplomatică a elitelor. O astfel de mostră,
consemnată revuistic de trupa lui Tănase, e jocul savant,
la două capete, prestat de șeful guvernului liberal. Pentru
abilitatea politică a lui Brătianu, altfel de histrionism decât
cel revuistic, un joc cu focul în care miza era visul secular
al românilor, Reîntregirea, Tănase găsește echivalenţe pen-
tru a face transparentă politica secretă liberală. Obligat să
folosească un limbaj dublu care să materializeze în folo-
sul țării avantajele neutralității active pe care o inițiase în
primii doi ani ai Marelui Război, Brătianu riscase acum
popularitatea sa, ridicându-și în cap popolul suveran. În tot
acest timp, pentru a-și dosi și mai bine intențiile, Brătianu
întreținea un comerț activ cu Germania. Tănase avea să-i
sară în ajutor venind la rampă și ascunzându-și nasul fățos
sub masca Sfinxului, va „Spunea pe scenă „Ionel Brătianu”
tot ceea ce nu putea mărturisi de pe banca ministerială:
Unii făceau multă gură
Că dau nemţilor untură.
Untură dacă le-am dat

Iodoform în schimb am luat.
Mi-au mai dat pentru porumb
În schimb grăunţe de plumb
Nu vă temeţi fraţii mei...
Le păstrez tot pentru ei.
Sau...
Pe Tăkiţă l-am pus eu
Să strige război mereu
Ca să zic când om pleca
N-a vrut ţara să mai stea.
Iar mulţimea, care nu cerea prea mult ca să aclame, nu
ştia cum să-şi manifeste entusiasmul, fericită că printre glume
şi cântece putea dibui adevărul hotărîrii dezrobitoare. Era
destul să apară Tănase alături de Marioara Cinsky pentru ca
dezlănţuirea aplauzelor să nu-şi mai afle stavilă. Arta celor
doi actori, deşi beneficiind de atmosfera atât de originală a
momentului politic, nu era dintre cele obişnuite. Se întregeau
de minune în duetele rămase de atunci vestite, deşi calităţile
lor se completau fără să aibe între ele un pic de asemănare.
Un singur element comun, temperamentul teatral, lega o
voce de cealaltă, un pas de cel de alături, o atitudine de cea
imediată şi parcă ostentativ opusă.
Ce admirabile vehicule ale sentimentului patriotic, fru-
museţea şi talentul!”
Dacă până acum avem știre doar din presa interven-
ționistă despre temperatura, despre cum febricita opinia
publică, zi de zi, la dilemele naționale – intrăm? când? cu
cine? – avem acum și mărturii pe care ni le transmite cu
generozitate Carandino prin eroul serialului său, Constan-
tin Tănase:
„La teatre se refuza lumea la casă; dorinţa unanimă de
a afla cum stau în realitate lucrurile nu-şi găsea satisfacţie în
repetatele ediţii speciale strigate pe străzile oraşului. Lumea

voia să-şi potolească febra patriotică şi curiozitatea ascultând
în acordurile unei muzici directe, imediat accesibile, adevă-
ruri exprimate în simboluri facile şi sonore.
Marioara Cinsky a fost în asemenea împrejurări mai
mult decât o femeie frumoasă, o talentată artistă şi o cucoană
deşteaptă. A fost un drapel.
Alături de vijelioasa exuberanţă a lui Tănase reţinerea
ei feminină făcea impresie. Nimeni nu ştia să puie mai mult
accent în cupletul patriotic, mai mult dinamism decât această
femeie care în aparenţă era sortită doar plăcerilor rafinate
ale secolului libertin. De câte ori în această agitată perioadă
a neutralităţii Marioara Cinsky a jucat rolul României, care
în gândul nemărturisit al tuturor era Mare?
„Vino draghe să te pupem” – îi striga Tănase nefericit
că trebuie să joace rolul Ungurului. Dar Marioara Cinsky
conştientă de înalta ei răspundere, răspundea cu... nobilă
voluptate:
„Pupă-te-ar pupezele!”
Iar în sală... delir.
— „Bine coană Marioară, se poate să-mi faci una ca asta
în faţa publicului?- a întrebat-o câteva minute mai târziu,
Tănase, în culise.
Ei, asta-i bună! Cum dragă, zi să mă las să mă pupe
Ungurul?”
Cultivat la școala marilor valori, cronicarul teatral
Carandino știa, de bună seamă, cât de perisabile sunt
cupletele politice, ca și opiniile gazetărești, și de aceea nu
insistă decât rareori pe textele cu care se produceau Tănase
și artiștii săi, căci „să nu judecăm însă cupletele de dinainte
de război cu mentalitatea de astăzi! Desigur, peste alt sfert
de veac, amuzamentele noastre vor părea deopotrivă de
ridicole.” Această selecție drastică dă măsura seriozității
cu care Carandino investighează „cazul Tănase”, secretul
popularității sale, descoperă valoarea națională a acestuia,

insistând, cu precădere, asupra binefacerilor sociale – peda-
gogice și morale – ale umorului de extracție populară într-o
societate incipientă, grăbindu-i constituirea. Și avea drep-
tate să constate la sfârșitul impus din afară serialului său că
meritul „celor până astăzi publicate a constat în mare mă-
sură tocmai în caracterul lor inedit; nu se poate spune că
evoluţia recentă a „revistei” şi cariera directorului Tănase, de
la fundarea „Cărăbuşului” şi până astăzi s-au bucurat de
împrejurări care să ofere un material epic deopotrivă de ne-
cunoscut cititorilor grăbiţi ai unui cotidian.” Cu alte cuvinte
într-o societate în care trei din cinci români erau analfa-
beți, cupletul politic suplinea cu brio editorialul de ziar. Ca
să nu mai vorbim de plus valoarea pedagogică adăugată pe
care-l aducea râsul sănătos, molipsitor al lui Tănase…
…1939 abia începuse când Carandino ostenea la
ultimele episoade ale serialului său, întrerupte atât de
brutal. Pacea mai avea răgaz doar câteva luni, până la 1
septembrie. Apoi va cădea victimă vecina noastră, Polonia,
urmând la rând dezmembrarea României Mari. În răstimp,
la București lumea continua să se bucure de viață. Chiar
inconștientă, dacă ne referim la apetitul în creștere pentru
petreceri sardanapalice… Constantin Tănase continua însă
seria marilor montări cu același succes de casă. Tănase
la Istambul, era acum revista la vogă de la „Cărăbuș”. În
lunile următoare – între aprilie și iulie 1939 – va face casă
spectacolul Tănase Revue în Turcia, Egipt, Liban și Palestina.
Aurel Storin, cel mai calificat istoric al Teatrului de revistă,
a găsit printre documentele de arhivă de la „Cărăbuș” un
contract cu o agenție de impresariat care prevedea câteva
condiții speciale pentru artiști în cadrul unui turneu
proiectat pentru o lună, în toamna acelui an. Contract nu
s-a realizat. Poate și pentru că războiul începuse deja în
Europa. Un an mai târziu, odată cu abdicarea forțată a lui
Carol, „cenzura”, scrie istoricul „Teatrului C. Tănase”, Aurel

Storin, „s-a întețit simțitor și evident că Tănase și teatrul
lui au resimțit aceasta din plin. Nici măcar „iluziile” nu mai
erau posibile.” Era doar prologul la o lungă și lentă stingere a
luminilor la „Cărăbuș”.
În sfârșit, e timpul să spunem – pentru cei care nu l-au
cunoscut – că Nicolae Carandino (născut la Brăila, la 19
iulie 1905, mort la București la 16 februarie 1996), nu era
– cum de altfel se poate convinge oricine citește și această
carte – nici lipsit de har scriitoricesc, nici lipsit de o solidă
formație culturală. Studiase dreptul, apoi petrecuse trei ani
la Paris nu doar pentru un doctorat, ci și pentru o temeinică
instruire culturală. Cei care l-au apucat în tinerețe afirmă
că dovedise vocație pentru meseria de apărător, de avocat,
de maestru la bară, dar n-avea să profeseze prea mult timp
deoarece patima gazetăriei avea să-l absoarbă definitiv. Iar
apoi, mai întâi lagărul antonescian de la Târgu Jiu și, nu
mult mai târziu, mizeriile pușcăriilor comuniste, cu supli-
mentul de recluziune prin deportarea în Bărăgan, aveau
să-i răpească ani mulți care puteau fi atât de rodnici pentru
formația și vocația sa culturală. Traducerile din tragicii
greci, apoi cele câteva volume de teatrologie, pe lângă
bogata sa producție publicistică risipită în presa interbelică,
sunt – totuși – prea puține semne pe care le-a lăsat celor
care vin acest om care era hărăzit unei cariere culturale
strălucitoare. Dacă Istoria n-a vrut să fie așa, ar fi păcat ca și
amintirile despre locvacele și spiritualul, despre acest om cu
o neprețuită vocație a prieteniei să se șteargă din memoria
colectivă. Ar fi a doua și definitiva sa moarte!
Iartă-ne cititorule dacă îndrăznim să-ţi recomandăm
pe Tănase.
Îl cunoşti mai bine desigur decât îl cunoaştem noi,
care ne-am hotărît să-i istorisim viaţa. Îl cunoşti mai bine
fiindcă ani de-a rândul l-ai urmărit cu stăruinţă, fiindcă
mereu şi pretutindeni erai de faţă, gata să-l aplauzi, gata să-l
aclami ori de câte ori te convoca să-l vezi şi să-l asculţi.
Dar îl cunoşti altfel.
Nu te-ai gândit niciodată să legi momentele disparate
între ele pentru a evoca omul, socotind că misiunea lui era
să te distreze, iar obligaţia ta să te laşi furat de amăgirea
clipei.
Tănase este totuşi altceva decât un simplu pretext de
agreabilă digestie.
Tănase este un mare actor popular care de peste treizeci
de ani reuşeşte să placă ţăranilor şi târgoveţilor, analfabeţilor
şi intelectualilor de rasă. Întreaga suflare românească a găsit
în acest personagiu devenit legendar numitorul comun
al supremei ei înfrăţiri; în veselia fără constrângere a lui

Tănase totul căpăta un aspect de optimism autohton cu
rădăcină certă în frământarea istorică a poporului răbdător
şi dornic de glumă.
Rând pe rând toate momentele mari ale vieţii noastre
publice s-au oglindit în cariera şi verva actorului, durerile
găsind în bunul lui simţ, în perspectiva lui de cetăţean
necăjit, satisfacţie morală dacă nu alinare.
Nimic nu părea totuşi să hărăzească pe omul, C.
Tănase, acestui prestigios destin, fiindcă nimic nu părea la
prima vedere în înfăţişarea lui de natură să trezească ideea
unei radicale desprinderi de mediu. Urâţenia lui Tănase,
proverbiala lui urâţenie semăna cu o mie altele, întâlnite la
colţ de stradă; tenul ciupit de vărsat, nasul mai mare decât
se cuvine, statura de gigant patrat şi cumsecade, nimic,
nici măcar lumina blândă a ochilor vineţi argintii, n-ar fi
îndrituit pe cineva să-i prezică o popularitate cum puţine
au fost pe aceste plaiuri.
DE CE A DURAT TĂNASE
Câte mituri culturale, sociale şi politice nu s-au desum-

flat în timp ce mitul lui Tănase a crescut mereu şi ameninţă
în viitor, la fel să crească. Se pune în mod firesc întrebarea
de ce Tănase a reuşit să menţie concentrată favoarea po-
pulară, de ce având atâtea dezavantagii fizice a canalizat
adeziunea şi simpatia mulţimilor?
Răspunsuri multe se pot da în această privinţă şi multe
plauzibile. Este neîndoielnic faptul că aspectul fizic al
lui Tănase, cu osebire caracteristic are, dacă trecem peste
prima impresie, darul de a fi reţinut. De asemenea pasiunea
acestui actor pentru spectacol şi chemarea excepţională a
talentului său de umorist au completat spre cea mai mare
glorie a „Revistei” darurile unei excepţionale cariere. Dum-
nezeu a dat nas lui Tănase; el însă a ştiut să-l poarte fără să
şi-l ia la purtare.
Dar ascultarea de gustul maselor, chiar neexprimat, i-a
fost principală chezăşie a succesului. Nimeni n-a ştiut să
plece urechea mai atent la dorinţa publicului şi nimeni n-a
ştiut să satisfacă această dorinţă cu mai multă repeziciune şi
cu mai mult simţ al actualităţii spectaculare.
Cine ştie însă care ar fi fost soarta acestor calităţi dacă
la temelia lor nu s-ar fi întâmplat şansa consubstanţialităţii?
Să ne explicăm.
„Tănase” este din aceiaşi stofă, din aceiaşi substanţă
cu noi toţi; în fiecare dintre cei care l-au văzut, care l-au
ascultat, care l-au presimţit, scormonind bine s-ar putea
descoperi – sub inimă – regiunea peste care marele comic
s-a decretat pe vecie stăpân.
Tănase a jucat pe claviatura instinctelor noastre,
cântecul de totdeauna al faunilor şi al silvanilor. Zeu de
pădure în fiinţa căruia bureţii, muşchii de pe copaci, ră-
dăcinele mirositoare, scoarţa ramurilor înmugurite, intră
ca elemente naturale de fiinţă, el n-a furat, în ciuda privi-
rilor aprige şi a gesturilor fără răspuns alte nimfe decât
consimţitoare.
Pe acest fond de natură primitivă şi năvalnică s-a altoit
o religiozitate care este a tradiţiei şi un simţ al dreptăţii care
nu este mai puţin ancestral. Dincolo de rolurile pe care
le-a interpretat actorul, dincolo de personagiile variate ale
repertoriului său comic biruie peste timp personalitatea.
Tănase e valabil prin tot ce a adăugat an cu an la înflorirea
propriului său mit.
A evadat într-o bună zi din „Scrisoarea pierdută” a lui
Caragiale sau din comediile lui Alecsandri şi ieşind în lume
n-a mai găsit în el nimic livresc, nimic adăugat unui fel de a
fi care al lui fiind era şi al vecinului.
Tănase rezumă în cântec şi în mişcare indignarea sau
entuziasmul popular aducând în grija lui de a corespunde

doar mai mult dinamism decât ar fi putut pune în slujba
clipei ascultătorii, doar fărâma de talent care scuză şi
justifică. Principala caracteristică a personagiului Tănase în
variatele strae în care l-a îmbrăcat imperativul actualităţii
este bunătatea de suflet, umanitatea. Tănase înţelege şi nu o
„face pe grozavul”; el cunoaşte fără să fi studiat slăbiciunile
oamenilor şi accentele de depăşire pe care cu atâta grijă ei
la ascund.
OMUL — ARTISTUL — CETĂŢEANUL
Viaţa lui Tănase este de aceia plină de învăţăminte şi

înainte de a servi drept explicaţie la o carieră ea evocă odată
cu anumite permanenţe ale firii omeneşti pagini din bucuria
şi durerea românului mijlociu, ale acelui român, care şi-a
făcut datoria fără să se „învârtească”, fără să „tragă chiulul”,
aşa cum de atâtea ori exemplul celor mari l-ar fi îndemnat.
In povestirea noastră vom trece în revistă episoadele cele
mai importante ale unei vieţi care s-a desfăşurat în medii
foarte variate păstrând mereu contactul cu aspiraţiile medii
ale poporului, cu izvoarele nesecate ale sentimentalismului
popular.
Vor defila înaintea cititorului atent, amintirile copilă-
riei vasluiene, când pasiunea artistică mijea în mormolocul
mai vioi şi mai dezgheţat decât presupunea vârsta fragedă,
isprăvile liceanului debutant în meseria de director de
teatru, aventurile învăţătorului care alături de Ion Adam
aplica pe teren sisteme personale de pedagogie, veselia şi
necazul soldatului Tănase în cei şapte ani de oştire, visurile
plutonierului reangajat elev în aceiaş timp la Conservator,
asprele condiţii ale debutului, participarea la primele
companii de teatru şi de operetă, împrejurările celui dintâi
turneu în străinătate, campania din 1913, experienţa războ-
iului celui mare, triumful revistei în epoca neutralităţii şi

renaşterea ei în perioada de după răsboiu sub semnul lui
Tănase precum şi etapele principale ale unei cariere care a
culminat în festivitatea de la Cercul Militar la care alături
de Suveran au participat aţâţia valoroşi fruntaşi ai vieţii
noastre publice.
Povestirea va merge până în zilele de astăzi mai puţin
grijulie de a păstra întâmplărilor parfum românesc dar
atentă la zvâcnirea de autenticitate a faptelor la descrierea
pasagiului moral şi sufletesc în care s-a născut, a crescut şi
s-a dezvoltat Tănase.
Nu va fi un panegiric, nici o apologie.
Tănase e obişnuit să vorbească fără perdea. Tănase
spune tot.
Aşa a făcut şi de astă dată.
Amatorii de „picanterii” vor fi poate dezamăgiţi aflând
că înapoia aparenţelor de strălucire şi de fast, înapoia
baletistelor şoldii şi a cupletelor deochiate, se ascunde o
viaţă temătoare de cele sfinte, un suflet generos şi iubitor de
oameni.
Va fi greu, desigur, să convingem pe foarte mulţi dintre
admiratorii lui Tănase că marele comic este un timid, că
averile pe care le-a câştigat prin muncă cinstită au luat
calea bisericii şi a instituţiilor de cultură şi de binefaceri.
Dovezile pe care le vom aduce însă nu vor putea decât să
înfăţişeze alături de acel Tănase pe care toată lumea l-a
văzut pe scenă, măscărici, un Tănase necunoscut de marele
public, un Tănase demn de încrederea pe care a inspirat-o
artiştilor, literaţilor, oamenilor de ispravă.
TĂNASE CREATOR DE PUBLIC
Reţeta de la „Cărăbuş” este egală, întotdeauna egală

cu aceia a tuturor teatrelor din Capitală împreună... Iată
un fapt de la sine elocvent care nu are nevoie de explicaţii

suplimentare. Mai mult, Tănase nu fură niciun spectator
de-al vreunui teatru oarecare de stat sau particular. El
formează, dimpotrivă, pentru arta spectacolului un public
hotărât altfel să rămâie acasă, la poker, lângă bateria cu şpriţ
la ghiaţă.
Nu stă nicăieri scris că un admirator al lui Tănase
aşteaptă doar prilejul binevenit pentru a merge la „Hamlet”,
dar nu e mai puţin adevărat că obişnuinţa de a merge la
spectacol este un frumos început susceptibil câteodată de
neaşteptate dezvoltări.
În acest scop, al adunării publicului să asculte un text
însoţit de muzică şi în vederea ridicării din neant, (adică
din pânză şi vopsea) a unei lumi de iluzii, Tănase a cheltuit
o viaţă de necurmată trudă şi a pus mereu la încercare
destoinicia sa de şef, de comandant.
Biografia lui C. Tănase se confundă în mare parte cu
istoria revistei româneşti. Genul, aşa cum se scrie şi cum
se reprezintă astăzi, se datoreşte în mare parte aceluia care
a îndrăznit să-l conceapă în proporţiile de montare şi de
figuraţie pe care lumea le apreciază fără să se ostenească în
cercetări de origină. Odată cu „Plici”, revista a luat la noi o
dezvoltare pe care hiatusul războiului celui mare n-a reuşit
efectiv să o întrerupă.
Se discută în fel şi chip cauzele care au dus la dispariţia
operetei, gen pentru care publicul manifestă o constantă
predilecţie. Mulţi susţin, şi explicaţia lor nu-mi pare lipsită
de temei, că Tănase, realizând revista ca spectacol modern,
a dat lovitura de graţie operetei furând pe spectatorii
iubitori de fast şi de glumă uşoară pentru a lăsa în seama
operei pe amatorii de muzică serioasă.
Iată prin urmare cum intervenţia unei personalităţi
artistice poate, la un moment dat, modifica gustul public
dându-i orientări pe care înainte era departe de a le bănui.
În tot acest proces de diferenţiere al spectacolului românesc,

proces început cu mult înaintea apariţiei lui Tănase pe
ecran, actorul şi directorul de scenă au avut rol egal cu şeful
de întreprindere.
Vom analiza în cursul povestirii şi la momentul
oportun contribuţia lui Tănase în perfecţionarea artei de a
spune cupletul, dar nu ne putem opri de a sublinia de pe
acum aportul extraordinar al directorului de scenă.
Tănase are un bun simţ teatral, un instinct al notei, al
glumei, al cuvântului just care transmis la generaţii întregi
de interpreţi a ridicat pe scena de revistă atâtea frumoase
talente. Fireşte, nimeni nu a ajuns din elevii şi continuatorii
lui să-i fure într-adevăr meşteşugul, fiindcă în realitate
talentul este şi altceva decât o chestiune de meserie. Tănase
a făcut şcoală dar n-a putut creea personalităţi. Sunt destui
care pe urmele lui au încercat să-şi dureze un nume, o
reputaţie de vedetă. Au cheltuit în acest scop inventivitate,
simţ al nuanţelor şi adesea talent. Dar rezultatele au fost
mediocre faţă de nivelul pe care l-a atins popularitatea,
gloria, şi tehnica lui Tănase.
El nu s-a pierdut niciodată în amănunte, el n-a risipit o
vână excepţională în succese minore pentru uzul exclusiv al
rafinaţilor.
Tănase s-a adresat publicului de revistă, marelui public
de revistă şi a întrunit întotdeauna majoritatea sufragiilor.
E destul ca el să apară pe scenă singur sau înconjurat de tot
corpul de balet ca nimic să nu mai conteze înaintea ochilor
omului din stal, nici picioruşele dansatoarelor, nici culorile
crude ale decorului, nici lumina orbitoare de reflector. Fără
Tănase revista e o revistă ca oricare alta, cu Tănase, e o
adevărată întrunire populară.
Numele lui trezeşte surâs pe toate buzele şi veselie în
cele mai întristate inimi. Într-o mulţime care este doar
incidental sensibilă la valorile pur estetice Tănase trezeşte
sensibilităţi adormite acordând mulţumiri pe planul unui

imediat fără pretenţii şi fără ostenitoare eforturi.
Darului neasemuit pe care îl are de a reflecta epoca,
mentalitatea comună şi sclipirea succesivă a emoţiilor trecă-
toare se datoreşte interesul pe care îl prezintă povestirea
acestei vieţi.
CE CUPRINDE VIAŢA LUI TĂNASE
Prin locul pe care l-a ocupat în spectacolul românesc,

prin poziţia pe care a câştigat-o luptând zi de zi, pentru
izbânda revistei populare, Tănase a stat în permanenţă fixat
în centrul actualităţii curente, ecou viu al sbuciumatelor
prefaceri din viaţa naţională.
A cunoscut personal oameni politici de vază (Ionel
Brătianu, Mareşalul Averescu, Vintilă Brătianu, Alexandru
Văitoianu, Vasile Morţun, N. Titulescu, Take Ionescu, Ga-
briel Marinescu, Vaida Voevod etc., etc.), actorii de teatru şi
de revistă care au făcut cinste scenei româneşti şi străine (C.
Notara, Aristiţa Romanescu, Belcot, Petre Liciu, Aristide
Demetriade, De Max, Josefina Baker, Prince-Rigadin, Dra-
nem, Niculescu-Buzău, Marioara Cinsky, Bob Hopkins,
Nitta Jo, Grigore Brezeanu etc., etc.), scriitori, oameni de
litere, autori de reviste (A.D. Herz, Victor Eftimiu, Cincinat
Pavelescu, Mircea Rădulescu, C. Solomonescu etc., etc.),
precum şi alte numeroase personalităţi din Capitală şi din
provincie.
Viaţa lui Tănase a fost după cum foarte lesne vă
închipuiţi departe de a fi o viaţă de schimnic. Preocupările
lui de actor şi de director nu l-au împiedecat să participe
la evenimente, iar bunul simţ cu care natura l-a înzestrat
i-a permis să reţie din desfăşurarea lor tot ceea ce merita
oprirea memoriei şi cinstea unui comentariu.
Regina Maria şi George Enescu, adică Suverana graţiei
şi Prinţul muzicii au acordat vrednicului actor de revistă o

atenţie de care a ştiut să rămâie demn. Tănase, născut din
părinţi săraci, a fost în realitate „copilul nimănui”. Tot ce a
reuşit să înfiripe se datoreşte puterilor proprii şi talentului
care i-a permis să rămâie vraciul neobosit al grădinilor de
vară, bufon permanent al Măriei Sale Poporului.
Istorisirea pe care o începem şi care are drept scop
desvăluirea unui Tănase intim, pe nedrept necunoscut de
Marele Public, începe cu mult înainte de război, desfă-
şurându-se într-un spaţiu de timp pe care viitorul ar putea
să-l eticheteze generic, „epoca lui Tănase”.
Sunt puncte de vedere din tot ceea ce ne-a povestit
marele actor care meritau să fie însemnate pe hârtie dacă
nu din alt interes, apoi din al mărturiei indispensabile
pentru zugrăvirea unor stări de lucruri prăfuite de vremuri,
dar insuficient cunoscute. Să nu vă miraţi de aceia când la
răstimpuri Tănase va avea sub pana noastră mai puţin haz
şi mai multă tristeţă, când din viaţa lui vor apare şi spinii
printre florile de carton ale decorului.
Liniştiţi-vă însă, nu avem de gând să scriem o tragedie.
Oricât ar fi fost uneori soarta vitregă faţă de Tănase,
numele îi rămâne definitiv legat de-al veseliei şi ar fi într-
adevăr trist dacă urmând exemplul eroului nostru, n-am
izbuti să vă descreţim fruntea.
Acestea fiind spuse, am întors prima filă din „Viaţa de
haz şi de necaz” a lui C. Tănase.
Legenda spune că înainte de naşterea lui Tănase babele

de prin vecini se uitau cu jale la mătuşa Ilinca.
— S-arată a gemeni, Soro!
La 5 Iulie 1880, evenimentele au desminţit însă preves-
tirea. S-a născut Tănase singur. Dar cu nasul lui...
N-avem posibilitatea să controlăm sensul ascuns al bas-
mului de mai sus.
Martorii – hai să le zicem „oculari” – au dispărut. Tă-

nase, cu toată proverbiala lui isteţie, declară pe drept cuvânt
că nu-şi aduce aminte.
Ar fi inelegantă în asemenea împrejurări orice insis-
tenţă din partea noastră. (Şi când spunem acest lucru, ne
gândim şi la partea a doua a legendei care circulă aşa cum
numai legendele ştiu să circule: anume s-a iscat mare dis-
cuţie, până azi nelămurită, dacă întâi a fost Tănase sau întâi
nasul!)...
Strada Huşului din Vaslui unde eroul nostru a văzut
lumina zilei nu s-a schimbat prea mult în cincizeci şi opt
de ani. S-au făcut fireşte unele înfrumuseţări de detaliu, ici
un trotuar, colo o lumină electrică, dar datele esenţiale au
rămas aceleaşi. Mahalaua oscilează între praf şi noroi la fel
ca pe vremuri; din lumea care a fost, puţină a mai rămas iar
în starea caselor făcute din vălătuci, jumătatea de secol peste
arhitectura lor prăvălită a lăsat urme din care fiecare târg în
descompunere poate să servească asemuitoare exemple.
Părinţii lui Tănase erau oameni gospodari la casa
lor, dar fără osebită dare de mână. Neştiutori de carte ca
atâţia alţii de pe acea vreme şi cum destui şi până astăzi au
rămas, ei făceau parte din marea familie a celor iscălind
„prin punere de deget”. Dar firea nu le era din această cauză
mai rea nici mai ascunsă. Tatăl, Ion Tănase, ca om drept,
cinstit şi sperios faţă de stăpânire, nu voia să ştie nici de ale
judecăţii, nici despre vardişti purtând în conştiinţa lui de
ispravă o duşmănie instinctivă la adresa agenţilor dreptăţii
publice. Sentimentele nu şi le arăta altfel însă decât prin
indiferenţă şi prin tăcere aşa cum fără ştirea nimănui şi
pe furiş făcea datorii la Iani cârciumarul pentru a le plăti
corect la sfârşit de săptămână. Într-un cuvânt nu-i plăcea
lui Ion Tănase să dea cuiva socoteală. Nevastă-sa în schimb,
Elena, sau mătuşa Ilinca aşa cum îi spunea mahalaua, era
mai veselă decât se poate închipui. N-o întrecea nimeni
la snoave, după cum nimeni nu-i sta potrivă la joacă şi la

cunoaşterea datinilor. Avea ureche muzicală şi ritm viu
în vârful piciorului de putea să conducă un „brâu” întreg
chiar dincolo de vârsta legiuită pentru asemenea distracţii
şi cunoştea ale botezului, ale nunţii şi ale înmormântării în
toată legea lor străveche.
„Costică” băiatul „tătuţii” şi al „mămuţii” s-a arătat de
la început demn de tradiţiile familiale în care se dezvolta.
Singur la părinţi era mai alintat şi mai jucăuş decât copiii
din vecinătate, dar nebuniile nu le făcea niciodată prea mari
aşa încât după săvârşire oamenii cu scaun la cap puteau de
bine, de rău, să le îndrepte.
Copiii de o seamă îl recunoşteau şef, „căpitan”, fie din
cauza priceperii la năzbâtii, fie din cauza iuţelii de mână
şi astfel, cu droaia de supuşi după el, întindea Costică
toată uliţa cât era de largă şi toate maidanele cât erau de
părăginite. În timp ce „mămuţa” îngrijea de-ale casei iar
„tătuţul” îşi vedea de reţete în calitatea lui de laborant al
farmaciei Ortenski, odorul scăpa şi dincolo de marginile
cunoscute ale universului său infantil pentru a pleca în
haiducie la Bulbonica sau chiar pe undeva mai departe de
unde se întorcea plâns şi hârtănit.
Vara înnota la ghiol cu băieţii şi trecea odată cu ei apa,
legat de coada cailor sau prindea chişcari din nămolul de
la fund; iar cum luciul prindea coajă, spre sărbători, o lua
cu patina înainte cât vedea cu ochii şi cât îl ţineau puterile
spre un necunoscut pe care ar fi vrut mai repede şi mai
adânc să-l pătrundă. A ajuns aşa odată, până la Bârlad,
străbătând îngheţul şi întunericul pierdut printre străini
şi înfricoşat de noaptea care creştea. S-a ascuns la gară
printre tampoanele unui tren despre care aflase că pleacă la
Vaslui. Conductorul, văzându-l mic, necăjit, fără parale s-a
apropiat să-i asculte povestea.
— Cum ai ajuns tu pe aicea, mă?
Iar Costică i-a mărturisit, cu nasul aplecat peste bărbie

şi cu lacrimile disperării pe faţă cum a plecat înainte fără să
ştie de ce, fără să ştie încotro merge şi încotro ajunge.
Când la 7 ani l-au dat la şcoala No. 1 de băieţi la domnul
învăţător Vasiliu, s-a găsit alături de prietenii din mahala şi
de alţi mulţi necunoscuţi despre care niciodată înainte nu
auzise. Îşi aduce azi aminte de numele lor: Vasile Pamfil, Ion
Lăzanu, Theodor Cosmescu, Avram Focşaner, Pogângeanu,
Zuckerman, Leizer Marcu, Ion Vameş, Grunberg Moise,
Ştefănescu Niculae.
Unii au ajuns înalţi funcţionari, oameni de finanţă, alţii
generali şi alţii, în fine, au rămas mai departe cu o meserie
sau cu un rost oarecare în tristeţea cenuşie a târgului mol-
dovenesc.
Pe acea vreme însă toţi erau o apă, băieţii care învăţau
carte cu „don Vasiliu”!
„Costică” nu prea strălucea la învăţătură.
El era mai tare la recreaţie.
La muzică, la gimnastică şi la religie făcea minuni. Dar
se împăca foarte greu cu aritmetica.
Nu intrăm în prea multe detalii; e destul, ca să aveţi o
slabă ideie despre mersul studiilor lui Tănase, să vă spunem
că în clasa a doua a „stat” doi ani până s-a lămurit pe deplin
la toate materiile şi a trecut voiniceşte în clasa următoare,
Cine se gândeşte însă la „studii” în anii supremei feri-
ciri, în anii desăvârşitei inocenţe?
„Costică” nu era, poate, mai distrat decât camarazii.
îşi păstra însă, ca şi ei, vioiciunea pentru ceasurile când
„domnu învăţător” pleca de pe catedră, cu băţul lui cu tot.
Era mai voinic decât copiii de seama lui, Costică, şi
avea la fiecare pas nevoie de voinicia lui. Curgeau pore-
clele cu aluzii foarte puţin subtile la dimensiunile nasului
respectiv şi când atmosfera devenea din cale afară de în-
cordată mai scăpa şi el câte un pumn, doi după câte o ureche
până se linişteau lucrurile şi reveneau băieţii la respectul

dinainte...
Acasă se uita cu nesfârşită admiraţie la unchii lui
din Bălteni, la cei trei fraţi ai bunicului înalţi ca brazii şi
puternici ca-n poveştile cu zmei.
Bunicul murise înaintea lor dintr-un accident; călcase
într-o ţeapă de salcâm. Fraţii n-au închis ochii însă decât la
103, la 110 şi ultimul la 115 ani, oameni parcă dintr-alt os
decât al semenilor apropiaţi.
Bunica nu şi-a mai revendicat după moartea lui
bărbatu-său drepturile la pământul din Bălteni. Cumnaţii ei
însă, recunoscători, aduceau de câte ori se întâmpla să vie la
oraş desagi plini cu bunătăţi şi de toate câte la ţară-s ieftine,
în târg nu puteai să te apropii de ele.
Costică trecea din braţele unui uriaş într-ale altuia
cu inima ghem, cu faţa linsă de pupături şi gâdilat foarte
de bărbile şi de mustăţile brumate ale moşilor săi prea
expansivi. Fie că era în luna lui Cuptor, fie că troznea piatra
de ger, bătrânii păşeau la fel de ţanţoşi cu pieptul gol şi cu
obrajii îmbujoraţi.
Dar Costică nu prea făcea sfat multă vreme cu ei. Erau
prea mari şi prea voinici pentru joaca lui şi adesea, când le
scăpa din braţe, îşi destindea şalele amorţite, cu necaz amar
şi nemărturisit. Îi plăcea mai mult să meargă pe la hramuri
cu „mămuţa” ori cât ar fi fost drumul de lung şi calea
începută mai spre dimineaţă. După cum tuturor sindrofiilor
cu oamenii în vârstă în chip firesc le prefera hârjoneala în
voie, din ogradă, cu „băieţii”.
Se jucau de-a „mingea la perete”, de-a „cadrilul”, de-a
„babele”, de-a „mingea-n bortă”, de-a „întoarselea cu banii”,
„la chioc” şi în toate felurile din care unele s-au uitat şi
altele au rămas până-n zilele noastre.
Până-ntr-o zi când s-au trezit jucându-se de-a teatrul
aşa cum văzuseră că fac artiştii la „grădina Iacob”.
În acele vremi când venea o „companie” de actori la

Vaslui nu se făcea reclamă în felul în care se face astăzi prin
oraşele de provincie pe unde muzica, talentul şi frumuseţea
hotărăsc să facă oprire.
În acele vremi se lipeau pe pereţi afişe de mână iar
muzica militară cânta afară până se aduna lumea.
Copiii cei dintâi, şi printre ei mai în frunte Costică, se
aciuiau pe lângă instrumentişti.
Când pe la nouă, nouă şi jumătate intra în fine mu-
zica în grădină, fiecare mucos îşi avea făcut un prieten în
orhestră. Greutatea pentru băieţi era să pătrundă înăun-
trul gardului, pe urmă se descurcau ei cum se descurcau,
fie pitindu-se după scaune, fie urcându-se în pomi, fie
furişându-se prin culise. La intrarea muzicanţilor bătă-
lia mare era pe transportul viorilor şi al alămurilor. În-
cârcat cu o cutie neagră sau cu un trombon, „Mitică”,
„Ionel”, „Nicuşor” sau „Costică” treceau biruitori în faţa
controlorului dezarmat simţindu-se şi ei artişti, participanţi
benevoli la dansul iminent al fantasmelor. Deabia intraţi
în grădină în calitate de „fii” sau „ajutori” ai violonistului
sau ai toboşarului, ţiganul de la uşă desmeticit îi căuta prin
locurile mai întunecate unde se ascundeau de lumina prea
strălucitoare a lămpilor cu feştilă sau a lumânărilor de seu.
Şi când îi descoperea, ţin-te goană, ţine-te bătaie!
Într-o seară, Costică al nostru urmărit de ţigan cu băţul
a căzut tocmai din vârful pomului lângă gardul de cătină
plin de urzici. Când s’a întors noaptea târziu acasă – după
spectacol – mai, mai să nu-l recunoască mătuşa Ilinca, atât
era de beşicat pc faţă şi vânăt. „N-ai fi plecat de la „tiatru”
drace să vii acasă nici de ţi-ar fi plesnit ochiul Doamne
fereşte! Că de veneai repede te ungeam cu ceva şi nu te mai
umflai de usturime!
Costică asculta şi tăcea fericit.
Puţin îi păsa lui de dureri şi de frumuseţe, luceau în
ochi imaginile încă proaspete ale „reprezentaţiei” iar în

inimă îi tremura pornirea de a face şi el a doua zi „la fel”.
Prin anii copilăriei lui Tănase Vasluiul nu era ocolit
de artişti. „Grădina Iacob” gemea de lume ori de câte ori
cânta vestitul cupletist I.D. Ionescu „La vila regală” sau
Vlădicescu
Avântă, avântă barca uşoară
Ca rondonela de spumă zboară.
Actorii se prezentau în faţa publicului foarte eleganţi,
cu joben, cu mănuşi albe, în frac şi cu pelerină. Înainte de
a impune prin arta lor, care covârşea posibilităţile de critică
ale spectatorilor ei aduceau în mizeria oraşului provincial
nuanţe de distincţie şi de frumoase maniere în care oricine
se grăbea să recunoască o rază pierdută din strălucirea
„Parisului” depărtat şi feeric.
Cu atât mai puternic şi cu atât mai definitiv entuziasmul
trezit în sufletul nevinovat al copiilor!
Tănase le conducea „trupa”. Jucau din amintire impro-
vizând textul după cele ce văzuseră şi auziseră cu o seară
înainte.
Aşa au interpretat – în curtea lui Tănase – „Meşterul
Manole”. A fost un prilej de fastuoasă montare.
Toate cearceafurile, toate lăicerele mătuşii Ilinca au fost
utilizate în perfectarea decorului.
Pe zidul – de pânză – o foiţă îngustă roşie, simetric
dispusă, înfăţişa cărămida. Sforile de pe margini funcţionau
la timp ca să dea iluzia aproximativă a creşterii; în seara
reprezentaţiei atât de fireşti au părut elementele de decor
şi suspinurile nevestii lui Manole încât biata coana Ilinca a
plâns cu lacrimi cât pumnul de jalea copilei zidite de vie
deşi îl frânsese din bătaie, cu câteva ceasuri înainte, pe
Costică din cauza jafului pe care îl făcuse în cearceafuri.
Jucau în „Meşterul Manole” cei trei fraţi Gavrileşti,
Costică, Nicu şi Jenică, Mitiţa Antoniu în rolul nevestei Iui

Manole, Tănase în rolul meşterului şi alţii cu misiuni mai
puţin însemnate.
Spectacolele erau cu plată. La început se percepea
pentru cele trei feluri de locuri, un bumb, doi bumbi sau trei
bumbi; preţul locului de intrare urcându-se odată cu vârsta
copiilor la cinci, zece şi cinsprezece bani. S-a ajuns astfel la
reţete totale de circa 60-70 bani care prilejuiau bătaie mare
după spectacol, când suna ceasul împărţelii „frăţeşti”.
Altă piesă de mare succes: anume „Banditul Licinski”

triumfa şi în spectacolele date de băieţii vasluieni de pe
strada Huşilor.
Oamenii mai în vârstă, rude şi părinţi, în marea lor
majoritate, care văzuseră piesa interpretată de actorii
renumiţi ai timpului, consimţeau totuşi, de dragostea
odraslelor, să participe la reprezentaţii. Înainte ca publicul
să intre în vreun grajd, special amenajat pentru teatru,
trebuia să treacă prin faţa unei mese cu lumânare unde
se distribuiau, contra monedă, bilete de mână. Orice loc
adăpostit de prin mahala era de altfel susceptibil de a fi
transformat în sală de spectacol. Aşa, bunăoară, a fost
când doi „actori” au jucat înaintea a doi spectatori „Conu
Leonida faţă cu reacţiunea” adunând toţi păduchii din
poiata de găini care servea drept „local” în toată regula.
Mai târziu, mult mai târziu, Tănase avea să-şi treacă
producţia din anul III de Conservator interpretând cu
alte mustăţi decât cele furate din fuiorul mamei pe acelaşi
„Conu Leonida” care-i turburase ambiţiile copilăreşti.
Despre aceasta însă vom vorbi mai pe larg la vremea sa...
De sărbătorile Crăciunului „băeţii” mergeau cu steaua

şi mai ales „cu haiducii”.
Iancu Jianu era la modă, iar aventurile lui cu jandarmii,
dragostea nevesti-sii Sultanina, alcătuiau pentru actorii

precoci un fericit pretext de spectacol...
Să trăiască Jianul nostru
Vai de voi cei din oraş
sunau primele versuri ale baladei interpretate cu mare
lux de figuraţie şi cu peruci aduse special din Bârlad.
Caretaş (astăzi cunoscut sub numele de Vermont ca
prim sufler la Operă) dirija corul.
Fioroşi, când nu erau ridicoli, băieţii purtau, cu osebită
mândrie, bărbile şi mustăţile lipite cu pap cizmăresc. Afară
în frig, când papul îngheţa, situaţia era suportabilă dar
prin casele unde îi primeau creştinii, la căldură, se înmuia
repede lipitura şi în puţină vreme vedeai bunătate de
haiduci mestecând cu îndârjire mustăţi încleiate.
Nimeni nu se plângea însă şi nimeni nu găsea nefiresc
sacrificiul; admirabilă inconştienţă a vârstei în care iluzia
îmbracă în podoabe de aur realităţile cele mai meschine...
Încet, încet tot interpretând roluri variate în
spectacolele organizate de copii, Tănase a ajuns cunoscut în
mahala şi chiar în lumea care roia în jurul „trupelor” venite
de aiurea. La vârsta de 12 ani, bine dezvoltat, el părea de 16,
iar experienţa pe care o câştigase în ale scenei îi permitea să
aspire la onoarea de a participa ca figurant în reprezentaţiile
serioase.
Primul lui rol pe o scenă veritabilă l-a jucat Tănase
cu prilejul trecerii trupei evreeşti a lui Segalescu prin
Vaslui. Textul era în gustul timpului, adică melodramatic.
Micul Costică juca rolul unui birtaş, având în acelaşi, timp
misiunea de a trage cortina. Se vorbea în piesă despre
hoţii de codru, despre hoţii de oraş, se prezentau hanuri
blestemate şi alte lucruri teribile care aveau, fireşte, darul
de a scoate în evidenţă puritatea de suflet a unei nenorocite
fecioare. Tănase prevăzut cu şorţ peste burta falsă nu avea
prea mult de spus; îşi aminteşte şi azi doar de câteva cuvinte,

primele pe care le-a rostit în faţa unui public veritabil:
(„Biata Zalostina!... Antoniu!), fără să se poată dumiri,
la atâţia ani distanţă, asupra sensului pe care îl aveau în
desfăşurarea acţiunii.
Dar rostul cel mai important al lui Tănase la acest
spectacol era tragerea cortinei. Spânzurat sus, la frânghii
şi costumat în birtaş, aşa cum îi cerea rolul, el privea când
în scenă când în culise mândru de încrederea care i-se
acordase; furat adesea de vraja luminilor de desubt sau de
perspectivele pe care doamna Mărculescu, artista, le lăsa
ghicite dezbrăcându-se în cabină, când mai scăpa şi el –
bietul Tănase – sforile. Vasluienii însă nu protestau prea
vehement când la jumătatea actului se lăsa cortina (tot pe
jumătate) convinşi fiind că „aşa e piesa” şi nebănuind o
singură clipă că vinovat era ochiul cupid al blestematului
Costică şi omeneasca şovăială a unor degete slabe.
A sosit şi vremea liceului.
Manevrele de toamnă avuseseră loc în acel an în ţinu-
tul Vasluiului. Multe pregătiri s-au făcut pentru primi-
rea şi găzduirea tinerilor prinţi Ferdinand şi Maria care
participau la exerciţiile trupelor. În sufletul copilului Cos-
tică, martor la tot ceea ce se întâmpla cale de o poştă jur
înprejur, frumuseţea prinţesei, trecând călare pe un cal alb,
a lăsat urmă neştearsă.
Cine ar fi putut, dealtminteri, să o vadă, în splendoarea
primei tinereţi, fără să nu-l îngenunche maiestatea?
Dar îndatoririle şcolii, din ce în ce mai severe,
îi îndepărtau pe copii de la plăcerile hoinărelii şi ale
contemplaţiei. Liceul „Mihail Kogălniceanu” avea reputaţia
unei instituţii severe, dar această reputaţie nu schimbase
prea mult buna dispoziţie a lui Costică după cum n-a
parvenit mai târziu să-i modifice aptitudinile intelectuale...
N-a prea fost elev strălucit Tănase! Trecea, de obicei, cu
media cinci. Lua zece la gimnastică, zece la muzică, zece la

religie, iar la celelalte obiecte câte trei. Ce era el vinovat că
în liceu se învăţa aritmetică, fizică, franceză, germană?
La urma urmii ieşea el la capăt cu toate obiectele într-
un fel sau altul, dar se împotmolea greu la nemţească. Nu
ştia altceva decât două versuri de început dintr-o poezie:
Der schönste Nam’ auf Erde herum
Der scönste Menschen mund als „Mutter”
Când îl întreba profesorul gramatică sau îl punea să
explice un text rămânea de piatră, lângă tabla de lemn.
— Bine tomn Tănase, tar Tumneata nu ştii absolut
nimica.
— Ba ştiu, domnule Profesor.
— Ce ştii? Spune ce ştii!
— Ştiu „Die Mutter”.
— Pine, spune „Die Mutter”.
Şi Tănase începea hotărît poezia de parc-ar fi ştiut-o
toată pe de rost.
Profesorul îl oprea de obiceiu, plictisit de la primele
versuri.
— Pine, pine. Asta ved ca ştii. Dar trebuie învaţat şi
altceva.
Toată clasa era la curent cu felul în care Tănase ştia la
germană până şi poezia „Die Mutter”. Nu râdea însă nimeni
prea tare de ştiinţa lui fiindcă mai toţi erau slabi la această
materie. Profesorul „funcţiona” metodic, tipicar, cum se
cade, aşa cum, de obicei, sunt profesorii nemţi. Băieţii îi
învăţaseră repede rosturile.
Ştiau când îi scoate la lecţie, cam ce îi întreabă şi în ce
ordine.
— Ştefănescu, Tănase, Zuckermann!
Toţi trei ieşeau la tablă cu cartea în mână. Pe textul de
tradus fiecare avea însemnată mărunt cu creionul partea
care îi revenea... în ordinea catalogului.
Într-o zi profesorul a avut o fantezie. (Ce surprize nu

poţi să ai de la un neamţ!)
— Să înceapă tomn Tanase.
Catastrofă!
Băieţii râdeau în bănci pe înfundate.
— Să mă iertaţi domnule profesor, Ştefănescu e întâiul.
— Nu e nimic tomn Tanase, începeţi dumniavostra.
— Vai de mine! Cum se poate una ca asta. El e întâiul.
Să înceapă el că pe urmă vă explicăm noi cum stă chestia.
Dar n-a fost chip cu neamţu’.
A trebuit să înceapă Tănase.
Şi a început fireşte de unde sta scris cu creionul pe
pagina lui; adică de la mijloc...
A ieşit o atât de mare zăpăceală încât profesorul a
încheiat cu melancolică indignare:
— Asta nu este frumos la tumniavostra; nu invaţaţi
nimic. Nu ştiţi nimic.
— Ba eu ştiu domnule profesor – întrerupe Tănase.
— Ce ştii tumniata?
— Ştiu „Die Mutter”, domnule profesor.
Şi Tănase fără să aştepte vreun ordin tuşea de două ori
scurt, îndrepta niţel umerii, sufleca nasul pe o parte, ridica
ochii la cer şi începea:
„Der schonste Nam’ auf Erde herum.”
— „Bine, bine. Asta ştii, tumniata! Dar nu-i destul, – îl
oprea la timp neamţul, iar băieţii toţi pufneau de râs privind
la „Năsăilă”.
Aşa îl porecliseră, de când cu povestea bragagiului
Mehmet.
Vindea turcul rahat, zaharicale şi bragă, la un colţ de
stradă, pe lângă liceu. Tănase îl „opera” ajutat de un prieten.
Se apropiau amândoi de Mehmet şi privind la marfă îl
întrebau:
— Ce ai pe aicea, turcule?
— Avem de toate, effendi. Dulci avem, beutura ieste!

Rahat-lokum...
Tănase după ce asculta atent câteva minute întors cu
faţa către amicul de alături:
— Tu bei ceva?
— Aş bea o bragă.
Atunci tot Tănase cu un ton imperativ către turc:
— Dă-i o bragă. Dă-i şi un rahat.
Mehmet, fericit de alişveriş, se executa la comandă
spre complecta satisfacţie a prietenului. După consumaţie,
acesta din urmă continua un dialog amical cu turcul în
timp ce Tănase cu aerul cel mai natural din lume se depărta
văzând cu ochii.
Când să fie vorba de plată în zadar îşi cerea turcul
drepturile.
— Păi bine, frate, eu am comandat? se scuza prietenul
rămas pe teren. Eu n-am parale. El mi-a făcut cinste, el să
plătească!
Şi turcul, luându-şi taraba în spinare, întorcea colţul
străzii în căutarea boierului care-şi cinstea atât de galanton
prietenii.
Văzând că „lovitura” prinde, băieţii au mai repetat-o.
Turcul bătrân şi cumsecade uita repede şi intra de fie-
care dată din nou la apă cu aceiaşi naivitate cu care se
învrednicise la prima încercare. Până într-o zi când, îngro-
şându-se gluma şi simţind că pe sistemul „de-a comanda”
trebuie să închidă prăvălia şi să se mute din oraş, a luat
hotărîrea să facă plângere la liceu. Profesorii au făcut în
cancelarie ancheta cuvenită. Şi-au dat cu părerea succesiv
şi continuu domnii Racovitza, Fodor, Calmusky, Barberi şi
după multe investigaţii s-a ajuns la concluzia că băieţii din
clasa lui Tănase erau vinovaţii. Introdus în sala de curs ca
să recunoască pe autorul principal al „sistemului” bragagiul
n-a dat decât o singură referinţă:
— Este unu cu nasu mare.

Asta era destul. Nimeni n-avea în toată clasa aşa
podoabă pe faţă. Toţi s-au întors spre Tănase în frunte cu
profesorul. A fost un moment penibil...
Tănase s-a sculat de la locul lui calm şi cu un aer foarte
natural a spus următoarele:
— Păi bine domnule profesor, nu vedeţi dumneavoastră
că turcu nu-i serios? Cum adică, e destul să treacă pe stradă
cineva şi să-i spuie un cuvânt ca el să se puie „pe servit”?
Dacă i-aş fi spus să-i dea lui Zuckerman o mie de lei în loc
de o bragă, îi dădea?
S-a încins o mare discuţie în urma căreia a rămas pe
deplin stabilit că reclamaţia turcului nu merita să fie luată
în seamă. Ba puţin a lipsit ca profesorii să-l dea pe mâna
servitorilor.
Mehmet, nedumerit, a rămas cu braga lui mai departe
în mahala. De teamă însă să nu intre în discuţie sau să nu
servească „pe neplătite” o lua la picior ori de câte ori vedea
mijind în zare un nas ceva mai altfel decât cele obişnuite.
Dar Tănase, între timp, când nu se ocupa în mod serios
de gimnastică, avea în vedere alte şotii. Era tare la bară, la
trapez şi mai ales la salturile cu trambulina. Când venea
profesorul Negruzi de la Iaşi cu turneul lui de gimnaşti îl
cerea şi pe Tănase de la direcţie. Sărea „Năsăilă” la tram-
bulină peste 12 soldaţi cu baioneta la armă de rămânea
toată şcoala, de la director până la servitori, cu gura căscată.
Erau, dealtminteri, singurele isprăvi pe care le izbutea
elevul Constantin Tănase. Într-ale cărţii, aşa cum v-am spus,
era mai modest şi mai fără pretenţii. Dar în acest domeniu
erau în schimb îndrăzneţi şi pretenţioşi... profesorii.
Corigent la fizică în clasa patra, profesorul Brăileanu
nu voia să-i elibereze diploma. Toate insistenţele erau za-
darnice. Nu că ar fi ţinut în mod deosebit examinatorul ca
elevul lui cel mai nepriceput să-i explice „coeficientul de
dilataţie” sau „formula pendulei”. Ştia el bine cu cine are

de-a face. În schimb, însă, nu prea se împăca Brăileanu
cu ideia că altcineva decât Tănase, îndemna pe băeţi să-l
bată cu zăpadă când întârzia sâmbătă seară pe hudiţele
Vasluiului, după ovreice. Nu l-a prins nici nu l-a văzut
dar simţea înăuntrul lui certitudinea că „băeţii” lucrau la
ordinul şi sub inspiraţia lui „Năsăilă”.
Examenul a fost amuzant în felul lui.
— Domnule profesor am venit să mă ascultaţi.
— Păi ce să ştii tu măi Tănase, că tu eşti neastâmpărat
mă! Tu umbli haihui toată noaptea.
— Tocmai fiindcă nu ştiu multe dom’le profesor să mă
întrebaţi şi dumneavoastră mai uşor.
— Bine măi băiete! Zi atunci cum se produce electri-
citatea.
Tănase a avut un lapsus. Dar şi-a revenit repede. Fe-
ricit, cu ochii surâzători, a exclamat cu aerul lui Cristofor
Columb când a descoperit America:
— Prin frecare dom’le profesor!
Iar Brăileanu surprins el însuşi de rezultatele excep-
ţionale pe care le obţinuse în urma atâtor ani de studii
dintr-un element cu bine stabilită reputaţie în toată şcoala,
i-a „dat drumul” şi i-a spus încântat:
— Admirabil măi băiete. Ţin-te înainte de carte, că ai să
ajungi bine!
Repede şi pe nesimţite trec anii fără trudă!
Tănase a ieşit din copilărie fără să-şi dea bine seama
despre motivele care îi îndemnau pe oameni să se poarte cu
el altfel decât înainte. Se obişnuise să trăiască în lumea de
basm a jocului şi a veseliei. Supărările îi fuseseră mărunte şi
bucuriile mari, deşi firea lui nu înclina spre visare nici spre
idealismele false care transformă inutil şi uneori periculos
asprele realităţi. Vârsta are însă poezia ei mai presus de
variaţiile temperamentale ale unuia sau ale altuia.
A fost şi Tănase poet la 14 ani, poet involuntar.

Sensibilitatea lui de băiat sărac şi necăjit fu însă repede
sugrumată de împrejurări.
A contribuit mult la aceasta impresia pe care o lăsa
aspectul său fizic, şi conştiinţa neîndoielnică rămasă despre
caracterul penibil al acestei impresii.
Tănase era timid din cauza urâţeniei. Simţea, până şi
la prietenii lui apropiaţi, mişcarea instinctivă de respingere
din primul moment, după cum îşi dădea seama de progresul
treptat pe care îl îndeplinea felul lui de a fi în stabilirea unor
raporturi de simpatie normală. Nu-l supărau atât poreclele
cât îi îngheţa sufletul tăcerea opacă în care ghicea total şi
definitiv refuzul. Se uita câteodată în oglindă cu dorinţa
de a controla, de a verifica motivele subitelor antipatii
dimprejur, dar se ferea să-l surprindă cineva când se uită... Îi
părea rău că trecând pe lângă ele, fetele care nu plecau ochii,
râdeau cu inima plină. Le-ar fi preferat mai indiferente, mai
nesimţitoare, purtându-se şi faţă de el în felul în care se
purtau cu toată lumea anonimă, de pe stradă. Câteodată îl
durea efectul neîntârziat de veselie pe care îl provoca prin
simpla apariţie; alteori simţea în bucuria altora un element
sufletesc natural, ceva asemănător cu aerul, cu apa pentru
păsările şi peştii Domnului.
Absolvent al celor patru clase de liceu la „Mihail
Kogălniceanu” a plecat prin mijlocul lui august spre Iaşi să
se înscrie la şcoala militară, purtând cu mândrie în buzunar
diploma pe care o câştigase în lupta dreaptă cu profesorul
lui de fizică. Încerca pentru întâia oară necunoscutul cu
pârtii dinainte fixate, cu ajutorul material mediocru dar
cert al părinţilor de acasă şi având înaintea ochilor un ţel
mai precis decât odinioară când zbura cu patina pe ghiaţa
Bârladului.
Ostilitatea oamenilor i s-a părut însă, cu cât se depărta
de mahalaua vasluiană, mai accentuată. Cei din tren, cei de
la Iaşi păreau neobişnuiţi.
N-avea vreme să-i oprească din drum să le spue: „Staţi,

măi, fraţilor! O fi nasul meu prea mare, oi fi ciupit de vârsat,
mi-or fi ochii vineţi, dar sunt şi eu un om de treabă, un
om ca toţi oamenii”. Şi trecătorii de la ei nu se opreau să-l
consoleze cu o privire sau cu un surâs.
La şcoala militară toate l-au intimidat şi în primul rând
disciplina. Trebuia să treacă examenul medical înainte de a
participa la concurs. Robust, bine legat, n-avea în privinţa
sănătăţii nicio grijă deosebită. A trecut în faţa doctorului
cu un camarad pirpiriu şi bolnăvicios alături. Au schimbat
repede câteva vorbe în care timp Tănase i-a dat şi un sfat la
ureche: „Ţin-te mai drept ceva; nu vezi cum se uită ăştia de
pe aici, chiorâş la dumneatale?” Rezultatele măsurătorilor
erau pentru cei doi copii misterioase. Căutau să ghicească
gândul doctorului după întrebări.
— „Al cui eşti tu mă”.
— „Al tatii, dom’le doctor” – răspunde repede şi distrat
Tănase.
— Bine, bine! Dar cu ce se ocupă tat’tău!
— Muncitor ce vrei să fie. Munceşte şi el ca toată lumea.
E laborant la o farmacie din Vaslui.
— „Dar tatăl dumitale?” se adresează medicul băiatului
bolnăvicios care asculta trist conversaţia.
— „Al meu e colonel, domnule doctor”.
— „A! Colonel”. Şi figura examinatorului s-a îmbujorat
subit sub efectul revelaţiei care îl apropia sufleteşte de elev
mai mult decât puteau să-l depărteze măsurătorile prescrise
de regulamente.
A doua zi când s-au dat rezultatele, mare fu mirarea
lui Tănase când s-a văzut respins. Camaradul din preziuă
în schimb era trecut pe lista admisibililor. Nu-i venea să-şi
creadă ochilor. Se pipăia pe piept, pe braţe, clătina din
umeri, tuşea. Toate resorturile vieţii lui animale funcţionau
de minune la cel mai mic apel; verificarea dădea rezultate
imediate şi strălucite. Se simţea voinic şi sănătos, bine legat

în spinări, capabil să dovedească la bătaie jumătate din
numărul concurenţilor, plus comisia examinatoare.
Întors acasă, în camera sărăcăcioasă de hotel a stat
câteva ceasuri trist şi împovărat de nedreptate. S-a întors
însă repede la şcoală, a deschis mai multe uşi – înfuriat
– una după alta, îmbrâncind plantoanele şi ajuns în fine
înaintea comisiei care examina pe admisibilii de la vizita
medicală şi-a dat drumul cu sete:
„Bine domnilor! Pă mine să mă respingeţi la comisia
medicală? Dreptu-i? Dacă voiaţi să scăpaţi de mine aveaţi
destulă ocazie la istorie, la matematică! Da sănătate am
slavă Domnului că de mă înfurii şi dau un pumn în perete
s-alege praful de el!
Înainte ca vreun ascultător să se dumirească, Tănase a
trântit uşa.
— „Fi-v-ar şcoala a dracului!”
Şi a pornit uşurat pe stradă. Înapoi sa, „comisia” râdea
în hohote. Atât păruse de comică figura protestatarului.
A doua zi dimineaţa pleca un tren spre Vaslui.
Ce să facă până una alta singur şi necunoscut într-un
oraş străin? A stat de vorbă niţel cu chelnerul de la hotel şi
a aflat o adresă: ,,La patru stâlpi”. Nu mai fusese niciodată
prin asemenea locuri nici nu cunoscuse bucurii mai
presus decât ale jocului cu băeţii din mahala. Amurgul de
toamnă, singurătatea, supărarea, plictiseala l-au hotărît
repede. S-a pipăit prin buzunare. Bani avea cât era nevoie.
A oftat repede între cele două preţuri: cincizeci de bani şi
un leu, dar înspăimântat de cele ce auzise de pe la băieţi
n-a îndrăznit să ia cu el, în vestă, mai mult decât gologanii
necesari.
„La patru stâlpi” a ales pe cea mai urâtă fată, singura
care îl onorase cu un surâs. Când şi-a scos vesta însă i-a
căzut un gologan pe podea. Rămas doar cu nouăzeci de bani
s-a simţit fără curaj, intimidat. A căutat pe jos o jumătate

de ceas pe sub pat, pe sub scaune, pe sub sobă şi negăsind
banul a plecat amărât, aşa cum venise, să aştepte la Liotei
plecarea trenului de Vaslui.
Părinţii ar fi vrut să-l vadă urmând liceul mai departe.

Tănase nu prea avea deosebită înclinare pentru această
cale a învăţăturii, dar sfătuit de unii şi de alţii, îndemnat
de ai lui, a pornit într-o încercare nouă spre Brăila, după
ce fusese respins la Iaşi. S-au adunat bani de prin familie să
aibe băiatul printre străini, dar ce puteau aduna nişte bieţi
oameni ca să poată întreţine un elev de şcoală fără să-şi ia
pâinea de la gură?
În Brăila Tănase s-a simţit mai străin decât oriunde.
Din uliţa de la gară i s-a arătat liceul, vestitul liceu real „N.
Bălcescu” la izvoarele de ştiinţă ale căruia fusese şi el hărăzit
să se adape. S-a înscris din primele zile şi a urmat chiar,
câtva timp, cursurile, dar şi-a dat curând seama că nici
şcoala nu era de el, nici viaţa din Brăila.
Banii s-au isprăvit repede, mai repede decât făcuseră
socoteală cei de la Vaslui. Cursurile erau grele, profesorii
severi. Copleşit de împrejurări, se plimba pe cheiul Dună-
rii privind cu ochii pierduţi spre vapoarele sosite din ţări
depărtate. Îl bântuiau gândurile plecării dincolo de întin-
derea apei, nu însă fără a-l înfricoşa. Se simţea străin pe
pământ dar mite într-un bastiment rătăcitor prin mări
depărtate...
Încotro s-apuce?
Să rămâie la Brăila fără bani şi fără şanse de a face la
liceu vre-o ispravă? Să se întoarcă înapoi acasă la Vaslui,
învins a doua oară, cu durerea banilor în zadar risipiţi şi cu
perspectiva incertă a unei slujbe modeste?
S-a hotărât, după câteva săptămâni de nevoie, pentru
această din urmă soluţie...
Laborantul de farmacie ar fi vrut să-şi vadă feciorul

slujbaş la stat. „Ascultă-mă pe mine, Costică! Fă-te telegrafist
la gară. Cheferiştii ăştia au viitor. Ai leafă bună, mai târziu
la bătrâneţe pui mâna pe o pensie. Nu umbla după cai verzi.”
Costică însă păstra în suflet dorul vieţii libere; nu-i
plăcea atmosfera de birou, cu ore fixe, cu activitate după
tipic şi cu avansări mecanice. Îl trăgea aţa spre alte orizon-
turi mai largi, spre câmpuri de acţiune în care energia lui să
se poată desfăşura în voie....
Se pierdea vorbind cu prietenul lui, Ion Adam, învăţă-
torul (şi scriitorul de mai târziu), despre minunăţiile din
alte ţări şi despre posibilitatea de a le vedea aclimatizate
şi pe la noi. Ion Adam urma la Bruxelles Universitatea
liberă. El avea faţă de Tănase avantajul de a fi „european”
pe lângă atâtea alte superiorităţi pe care i le acorda vârsta şi
înclinarea spre ale cărţii.
Sfatul lui a prins în mintea fragedă şi în sufletul atât de
expansiv al adolescentului: „Hai să mergem profesori”.
Ion Adam trebuia să-şi treacă un ultim examen ca să
ia diploma de la Bruxelles, înainte de a părăsi ţara pentru
a pleca spre Belgia occidentului” a făcut ce-a făcut şi l-a
numit pe Tănase suplinitor la Curseşti.
Mare bucurie pentru tânărul fiu al laborantului de
farmacie, pentru elevul oropsit al liceului Kogălniceanu
această înaintare într-o categorie socială faţă de care se
obişnuise să poarte respectuoasă duşmănie. Tănase n-a
privit însă noua lui îndeletnicire ca un prilej de răzbunare
sau ca un simplu pretext de a încasa o leafă.
Îi plăceau mult copii. Se înţelegea cu ei repede, le
povestea snoave, le imagina jocuri şi izbutea, chiar mai iute
decât femeile obişnuite cu îngrijitul, să înlocuiască lacrimile
de pe obraji cu veselia cuceritoare.
La ţară, la Curseşti s-a simţit însă tare stângaci printre
oamenii pe care nu-i cunoştea şi care îl priveau bănuitori.
L-au interesat, din primul moment, datinile şi, îndeosebi,

elementul spectacular din îndeplinirea lor. Câteva zile după
ce s-a instalat la Curseşti, fiind vorba de o nuntă, flăcăii i-au
propus să fie şi el „conocar”, adică vestitor călare al mirelui
pe lângă mireasă.
Tănase n-a stat nici o clipă la îndoială; a primit. Nu
prea știa ce are de făcut, nici nu se apropiase până atunci de
şa, dar satul îngrijise ca domnul învăţător să aibe cal, bici şi
să primească îndrumările legiuite.
Sâmbătă seara, prin urmare, s-a trezit Tănase călare
printre flăcăi, plesnind cu sfichiul straşina de la casa miresii
Bună seara boieri mari
De când seara a înserat
Bună seara n-am mai dat.
În urmă venea întreg alaiul, lăutarii, mirele în carul cu
boi.... toată nunta.
Lucrurile au mers la început de minune. S-a încins
un joc în ograda miresii de se ridicase colbul în sus de
un metru şi înăduşise tot, flăcăul. Tănase înfierbântat şi
zdravăn învârtea toate fetele în horă şi mai cu osebire pe
una plăcută de băiatul proprietarului şcolii primare. De
unde să ştie, el, străin, că fata are angajamente mai ales când
o vedea dispusă să lege cunoştinţă nouă?
Treburile s-au cam încurcat la plecare când mireasa
a plecat în carul mirelui cu sipetul de lăicere alături de
bărbatul pentru care fusese dăruită şi crescută. Când să
iasă alaiul afară din sat, spre cătunul mirelui, flăcăii din
partea locului i-au oprit să „dea vulpe”, adică de băut. Era
mare neînţelegere asupra acestui obicei, unii susţinând
că e datoria flăcăilor din satul fetii să „dea vulpe” şi alţii,
dimpotrivă, că această obligaţie revine mirelui. Controversa
s-a lichidat cu bătaie în toată regula când flăcăii au scos
penele de la roţi şi cât p-aci să dea mirele cu mireasă cu
tot în şanţul de alături. Tănase nu prea era în largul lui. Nu

ştia nici să umble călare de privea mereu urechile calului
din faţă grav şi serios ca un episcop, nici obiceiurile locale
privitoare la demnitatea învăţătorilor în caz de ciomăgeală
nu le cunoştea. Rezultatul a fost că la prima înghesuială a
luat câteva ghioage serioase pe spinare pe care calul, luând
vânt, l-a dus departe, dincolo de pământul Curseştilor.
Întors cu chiu cu vai acasă îl aştepta o altă surpriză. A
găsit odăile goale. Îl prădaseră, probabil, flăcăii supăraţi de
îndrăzneala pe care o arătase la horă...
Aici s-a oprit prima experienţă a lui Tănase în ale
„conocăriei” şi ale învăţătoriei... I s-a făcut lehamite de
Curseşti înainte să ia contact cu copiii, înainte să vadă
bine, bine şcoala. Şi s-a plâns lui Ion Adam care tocmai se
întorsese de la Bruxelles.
Mai târziu, amintindu-şi de întâmplările din Curseşti,

Tănase le va privi cu simpatia pe care o dă perspectiva
depărtării. In revista „O nuntă ca-n poveşti” el a evocat cu
prilejul unirii „Carpatului” cu „Dunărea” obiceiurile agreste
pe care în atât de neprielnice împrejurări le învăţase.
Pentru moment însă Curseştii nu spuneau nimic tână-
rului învăţător. Numit prin stăruinţă la Hârsoveni, tot pe
valea Racovei, Tănase avea să reînceapă cariera de învăţător
sub tot atât de neprielnice auspicii.
Deabia sosit s-a prezentat primarului din sat.
— Bine, măi, băiete! Du-te şi tu la şcoală şi fă ce trebue
să faci!
Primirea nu era dintre cele mai amabile iar cuvintele
nu puteau încuraja pe un învăţător neaclimatizat cu mediul
străin al satului.
Tănase s-a dus, totuşi, la şcoală, unde, afară de servi-
torul Ion Alexe, n-a mai găsit pe nimeni. Copiii nu veneau
la cursuri de frica unui învăţător care sosea de două ori
pe săptămână din comuna de peste deal, parcă pornit să-i

pedepsească şi să-i bată.
A rotit ochii în dreapta şi în stânga: nici ţipenie de
om. Şcoala era în paragină. După ce a pus să se deretice
prin încăperi, a tras a doua zi dis de dimineaţă clopotul în
speranţa că tot s-o apropia vreun copil. În zadar însă; n-a
venit nimeni.
S-a răspândit în schimb zvonul în sat că a picat din
oraş un învăţător nou şi tânăr, dar urât ca mama focului, iar
drept consecinţă lumea se ferea serios să vie pe la şcoală sau
să-l întâlnească pe stradă.
Simţea Tănase, trecând pe uliţa satului, cum se trântesc
porţile, cum îl privesc ochi bănuitori de sub fereşti şi cum
copiii, îngroziţi, fugeau de rupeau pământul.
Ce era de făcut? Ştia prea bine, din experienţa lui de
până atunci, că odată prima impresie de antipatie învinsă
ar fi putut, neturburat, să lucreze; dar greutatea era tocmai
la început. A instalat în curtea şcolii bare fixe, trapeze şi
alte aparate de gimnastică în speranţa de a momi astfel pe
eventualii elevi. Umblând prin sat, pe de altă parte, nu se
sfia să lege vorbă cu toată lumea, dând copiilor deosebită
atenţie; băieţaşilor le cumpăra creioane, fetiţelor cercei
iefteni dar coloraţi.
Încet, încet curtea şcolii a început să se populeze.
Vreo zece, doisprezece elevi veneau să asculte snoave şi
ghiduşii. După două luni numărul lor a crescut simţitor
odată cu seriozitatea materiilor de predare. Se întâmplase
un fenomen curios. De unde înainte fugeau copiii – când îl
vedeau pe Tănase – ca de spaimă, acum nu înţelegeau să-l
părăsească nici la ora mesei. Ba unii ar fi stat şi noaptea în
şcoală şi nu s-ar mai fi întors acasă. Tănase le organiza de
două ori pe săptămână şezători în care se citeau poveşti,
în care se făceau coruri şi exerciţii de gimnastică. Copiii
rămâneau la aceste şezători până seara la opt după care oră
petrecerea continua cu flăcăii şi fetele din sat.
O scripcă şi o cobză ţineau partea lirică a sărbătorii

iar perechile dansau polca dreaptă pe furate sau „scotish”.
Câteodată venea la Hârsoveni şi Ion Adam să-şi mai vadă
prietenul. Când se nimerea să fie în ziua aceia şezătoare
cei doi amici se întreceau în a fi curtenitori faţă de fete; dar
câtă deosebire de firi de la unul la celălalt! Ion Adam era
de felul lui visător şi se încurca singur în poezie, pe când
Tănase, mai instinctiv, găsea repede cuvântul şi gestul
indicat de împrejurări. Învăţătorul din Hârsoveni a sfârşit
dealtminteri prin a birui ostilitatea pe care fizicul său, la
început, o trezise; nimeni nu-l mai vedea urât şi nimeni nu
se mai ferea să se apropie; gestul de consimţire al copiilor
fiind urmat cu bucurie de întreg satul, tineri şi bătrâni
deopotrivă.
Pe la horile şi pe la şezătorile unde mergeau împreună,
Tănase avea chiar mai mult succes decât Ion Adam în ciuda
marii lor deosebiri de înfăţişare.
Când gingaşul autor al „Constanţei pitoreşti” începea
să le descrie ochii şi sprâncenele în stilul lui Alecsandri din
„Pasteluri” fetele se zăpăceau şi rămâneau mute.
— Nu vor să vorbească, măi Costică, şi pace, exclama,
descurajat, Ion Adam.
— Nu se poate Ionică, nu se poate. Ia să le vezi cum
vorbesc ele cu mine – răspundea Tănase.
Erau două surori – Măriuca şi Anica – frumoase amân-
două; aşa cum le descria Ion Adam.
— De ce nu răspunzi Măriucă, domnului învăţător?
— Dacă îmi tot spune de lună şi de ochi... Eu nu ştiu. Şi
Măriuca pleca faţa ruşinată.
— Vorbeşte cu a mea că-i guralivă, conchidea atunci
Tănase către Ion Adam.
Experienţa nu dădea însă rezultate sensibil diferite. Ion
Adam tot despre soare, lună, fragi şi fildeş se rostea în timp
ce amicul său, mai rezolut, ştia să găsească tonul just pentru

a ajunge la emoţie.
Întâmplarea se repeta pe toate planurile. În raporturile
lui cu oamenii din sat Tănase izbutise să-şi câştige sufletele,
iar copii îl urmau orbeşte aşa cum ştiu copiii să urmeze pe
cine le este drag.
Dumineca pleca pe valea Racovei cu şcolarii să le arate
cetăţuia unde luptase Ştefan cel Mare. Pornirea era din faţa
primăriei de unde, în frunte cu lăutarii, copiii se grăbeau să
ajungă la locul unde să le „explice” domnu’ învăţător. Nu
avea Tănase dar de povestitor din cel obişnuit. Dimpotrivă,
aşa cum la început înfăţişarea lui respingea, cuvintele
erau departe să îmbie la ascultare. Tănase vorbea însă fără
floricele, direct, natural cu un simţ instinctiv al esenţialului
şi fără să piardă din vedere publicul căruia i-se adresa.
Nu căuta decât să orienteze, bunăoară, interesul faţă de
noutate al copiilor spre lucrurile folositoare transformând
pe nesimţite o excursie într-o lecţie. Aşa a fost când a urcat
toată şcoala în care şi în căruţe de a dus-o în gara Buhăeşti.
Majoritatea copiilor nu văzuse încă trăsura dracului. Tănase
ajuns în gară a cerut un tren de marfă, a dat drumul copiilor
să-l examineze din toate părţile având grijă să nu complice
cu prea multe explicaţii ştiinţifice un adevăr prea simplu ca
să nu fie evident.
Atmosfera din Hârsoveni era patriarhală. Amintirile

de demult, din vremea glorioasei domnii a lui Ştefan se
împleteau cu un prezent pe cale de a deveni istoric. În casa
bătrânească acoperită cu şindrilă în care se născuse Vlăhuţă
şi în care se afla sediul şcolii, Tănase se uita ascultând
poveştile bătrânului servitor Ion Alexe, fost valet al lui
Cuza. Era curios de toate câte sau petrecut, învăţătorul,
dar prefera instrucţia vie cărţilor plictisitoare. Şi Ion Alexe
istorisea astfel decât se scrie în volumele severe. Prin funcţia
pe care o ocupase pe lângă prinţ era în măsură să cunoască

amănunte intime, amănunte care umanizau şi apropiau
de înţelegerea sufletească a lui Tănase figura solemnă a
domnului cu cioc din cartea de citire.
Când, după trecerea anilor, s-a dus cu trupa Bărcănescu
prin turneu şi a nimerit la Piatra-Neamţ, fostul învăţător de
la Hârsoveni a avut prilejul să verifice spusele omului lui
Cuza.
Trecea prin mijlocul oraşului şi a zărit în fundul unei
curţi, peste drum de parcul comunal, o bătrână cu broboadă
de dantelă odihnind pe o bancă făcută dintr-un trunchiu de
stejar. Era Elena Doamna.
Tănase s-a apropiat sfios şi a întrebat, după cuvenita
închinăciune, despre Ion Alexe. Elena Doamna îl cunoscuse
şi a confirmat actorului tot ce acesta aflase prin valetul lui
Cuza despre felul de a fi, despre apucăturile gloriosului şi
nefericitului prinţ care făcuse Unirea.
Dar la Hârsoveni Tănase nu se gândea să verifice. El
asculta ceasuri de-a rândul în mijlocul copiilor povestea lui
Ion Alexe în care retrăiau vremuri prea vechi pentru a le
fi putut cunoaşte direct şi prea noi ca patimile oamenilor
să nu le fi schimbat în cărţi înfăţişarea. Dar Ion Alexe era
bătrân, tare bătrân şi bolnav de pelagră. Într-o bună zi,
plictisit de suferinţe şi de vechime, s-a sinucis, aruncându-se
într-un puţ. A fost mare zarvă-n sat cu acest prilej. Pro-
curorul Racoviţă (fostul profesor de franceză al lui Tănase,
de la liceul din Vaslui) a venit personal să facă ancheta.
La insistenţa învăţătorului el a dat cuvenita autorizaţie
de înmormântare, dar preotul din sat, sub motiv că
moartea nu-i fusese creştinească, refuză să slujească la în-
mormântare. Tănase era indignat. El credea că omul merita
din partea locuitorilor din Hârşoveni mai multă atenţie.
Învăţase în acest scop pe copii să dea răspunsurile la slujbă,
organizase corul, pregătise satul să participe la solemnitatea
pe care o considera prilej de manifestaţie naţională... Popa

însă nu admitea, întemeiat pe canoane, vreo abatere de la
cele ce hotărâse.
Văzând că în sat nu mai era nimic de făcut, ca să
convingă pe cei în drept, Tănase a plecat călare la Vaslui să
obţie autorizaţia protopopului. Până să se întoarcă însă cu
ea în dinţi, preotul din sat îl îngropase pe Ion Alexe fără
slujbă.
Sub instigaţia lui Tănase, tot satul s-a revoltat. Umbla
din om in om şi explica nedreptatea care se făcuse. „Nu e
pentru noi oameni buni! Ce ne facem însă cu copiii? Eu le-am
spus multe despre moş Alexe şi ei s-au învăţat să-l stimeze.
Ce zic ei acum? „L-aţi îngropat ca pe un câine”. Ce or zice ei
despre mine, văzând că tac şi că nu mă amestec?”
Vorbele lui Tănase rodeau în sufletul sătenilor. Fiecare
simţea că se pângărise o glorie locală, că un pic din
strălucirea satului se veştejise. „Da, domnu’ învăţător are
dreptate”. Şi sub impulsul acestei „dreptăţi”, fără ajutorul
căreia omul simplu, în curăţenia lui de suflet, purcede rar
la faptă, s-a adunat tot satul în curtea bisericii de s-a văzut
nevoit şi preotul să îndrepte lucrurile cât mai repede şi cât
mai bine.
S-a făcut seara, pe la şase, o sfeştanie la groapa lui Ion
Alexe. În prezenţa satului, a şcolarilor şi sub supravegherea
lui Tănase cel grijuliu de datini şi cel iubitor de glorie...
Asemenea dramatice întâmplări însă nu puteau uşura
sarcina tânărului învăţător din Hârsoveni. Dacă se înţelegea
de minune cu ţăranii, raporturile lui cu autorităţile nu erau
dintre cele mai bune. Tănase lua instinctiv partea celor
mulţi şi partea dreptăţii. Scotelile lor, ale fruntaşilor puşi
în majoritate pe pricopseală, nu puteau să-i convie. Băiat
sărac şi cinstit, el nu înţelegea să se alăture jefuitorilor, nici
să stea deoparte fără să se amestece. Activitatea lui nu se
mărginea la şcoală, unde parvenise să înfiinţeze cursuri
de perfecţionare pentru flăcăii şi fetele de 16-18 ani; el se

considera în bezna satului o flacără venită de la oraş care,
în măsura slabelor ei puteri, trebuia, totuşi, să lumineze.
Ce folos că revizorii Michiu şi Mătăsaru îi aduceau elogii
pentru felul în care ştia să îndrume pe elevi, cînd atâtea
mai erau de făcut pe toată întinderea satului văduvit de
iniţiative!
Nu mai departe, câte greutăţi întâmpinase Tănase cu
părinţii lui Niculae; de felul lor ţigani potcovari. Copilul
era deştept şi avea surprinzătoare aptitudini la aritmetică.
Aduna dintr-o dată cifre cu mai multe numere, rezolva
problemele cele mai grele şi lăsa impresia că ar fi în stare
să biruie, cu aceiaşi uşurinţă, dificultăţile de calcul, cele
mai serioase. Ce folos însă! Ţiganii n-au vrut să-l trimeată
la carte nici în ruptul capului. Socoteala lor era simplă şi
simplistă în acelaşi timp. De ce să-şi îndemne ei băiatul la
învăţătură când fiind potcovar, erai om mare în sat?
Tănase îşi aminteşte şi azi de ochii înfriguraţi ai puiului
de ţigan, de scânteia pe care o purta în priviri şi la gândul că
n-a putut să le înalţe lumina regreta puţinătatea vremurilor
pierdute la ţară în străduinţa de a educa pe săteni.
Câte duşmănii printre cei mari nu-şi făcuse de-a lungul
celor doi ani şi jumătate cât s-a cheltuit, după puteri, pentru
binele satului...
Considerând rolul lui de învăţător mai larg decât
îl încercuiau legile şi regulamentele, încerca să împace
pe ţărani, să-i apropie, să-i împiedice de la procese. Dar
eforturile lui în această direcţie se loveau de interesele
notarului, care trăia din gâlceava altora, după cum în
alte domenii dorinţele de omenie şi de reformă cuminte
întâlneau împotrivirea celorlalţi factori de conducere şi
adesea de spoliaţiune. Tănase s-a simţit la un moment dat
copleşit de greutatea sarcinei la care, în impetuozitatea
vârstei fragede, se înhămase. Analizându-se bine, îşi putea
descoperi calităţi de om de ispravă; prea puţine însă calităţi

de erou. De ce să stăruie fără rost într-o carieră pentru care,
în afară de idealismul tineresc, nu avea altă vocaţie?
Concluzia firească n-a întârziat. S-a întors din nou
la Vaslui dezamăgit, dezorientat, dar plin de energie şi de
exuberanţă, conştient că ziua de mâine trebuia să aducă
mai multe bucurii decât cea de ieri, decât cea de astăzi...
Din ziua în care plecase învăţător foarte rar avusese

prilejul să mai vie pe acasă. Un alt copil se născuse în
familia laborantului, o fetiţă, anume Maria, consolare întâr-
ziată pentru părinţii din ce în ce mai despărţiţi de fiul lor
Costică.
În timpul vacanţelor mari Tănase îşi încasa leafa pe
două luni şi cu 120 lei în pungă venea să-şi vadă, totuşi,
locurile pe unde copilărise, prietenii de pe strada Huşilor,
mama care, veselă şi vioaie, în ciuda anilor, îl aştepta.
Dădea cu acest prilej reprezentaţii de gimnastică în
stilul profesorului Negruzzi adăugând la spectacol doar
o parte comică, pe care o interpreta personal. Avea cola-
borarea fraţilor Balaşeu foarte pricepuţi la trapez şi la bară
fixă, concursul lui Calmusky, ajuns, mai târziu, actor la
Teatrul Naţional din Iaşi, precum şi alte preţioase „numere”.
Se executau „figuri” interesante şi periculoase, bunăoară
la fus, „moara în coate”. În urma acestei isprăvi Tănase
rămânând cu marginile pantalonilor de clown înfăşurate pe
aparate, a căzut şi a scăpat sănătos, dar cu un dinte rupt în
faţă.
După cum vedeţi trupa de clovnerie şi gimnastică a
învăţătorului din Hârsoveni aducea în mahalaua târgului
aroma pericolului şi a fanteziei. Tănase evoluând printre
bare şi frânghii, îl ţinea în dinţi pe Calmusky, sigur, deo-
potrivă, pe tăria musculară şi pe supleţea lui în mişcare.
Lumea venea să asiste, dornică de spectacole, şi curioasă
de progresele pe care le făcuse fiul laborantului. În ciuda

multelor intrări gratuite se încasau sume relativ frumoase la
intrare, iar Tănase putea astfel să-şi salveze până la toamnă
o parte din cei 120 lei capital cu care plecase de la ţară.
Se întâmplau foarte rar şi cazuri de „concurenţă” de
natură să deranjeze socotelile trupei. In ziua în care Tă-
nase fixase o mare reprezentaţie, o trupă de francezi, cine
ştie cum pripăşită prin partea locului, a anunţat şi ea un
spectacol. Actorii străini făceau o reclamă senzaţională. Se
plimbau costumaţi, în trăsuri, pe străzile Vasluiului, adu-
nând astfel pe urma lor toţi ştrengarii urlători de pe uliţi.
Tănase simţea că nu poate să reziste. Dacă juca trupa
lui în aceiaş seară cu a francezilor era dezastru.
S-a dus la prefectură, la domnul Ciurea şi s-a plâns. În
ce fel şi cu ce argumente şi-o fi exprimat păsul nu ştim, fapt
este că autoritatea a chemat pe casierul teatrului, pe Froke,
şi a pronunţat următoarele categorice cuvinte:
— Să spui franţujilor să se astâmpere. Trebue să-l lăsăm
pe Tănase să-şi facă damblaua!
Fără să-şi închipuie că aplică în materie teatrală şi cu
anticipaţie legea protecţiei muncii naţionale, Tănase a dat
spectacolul anunţat în seara aceia, străinii fiind amânaţi
pentru a doua zi.
Un public numeros a venit să asiste la reprezentaţia
care avea loc în curtea şcolii de fete No. 1, şcoală pe care
o conducea doamna Răşcanu, mama viitorului ministru
de Război, cu acest nume. Printre spectatori era şi Ion
Tănase laborantul, curios să vadă giumbuşlucurile lui Cos-
tică, despre care toată lumea făcea haz. N-a prea fost entu-
ziasmat.
Om din popor şi fără carte păstra în suflet respectul
unei onorabilităţi burgheze la care, neparvenind să par-
ticipe, o jinduia pentru odrasle.
La farmacie, printre borcane cu reţeta în mână, se
orienta după un instinct care niciodată nu greşise. În

viaţă însă era mai stângaci, mai temător de intervenţia
neaşteptatului. Aplauzele şi ilaritatea din public îl întristase.
— Bine mă, Costică, nu vezi tu că te-ai făcut de râsul
lumii! S-ajungi tu „actior”, în loc să te faci şi tu telegrafist, să
umbli cu chipiu roşu-n cap, de să se uite lumea după tine?!...
Dar Costică auzea vorbele lui tată-său Ion fără să le
asculte. Avusese încurcături „muiereşti” pe la Hârşoveni,
se plictisise pe de altă parte de condiţiile în care-şi vedea
de învăţătorie. S-a hotărît de aceia într-o bună zi să plece
voluntar în oştire. Numai mama ştia despre proiect; necu-
noştinţa în care Ion Tănase se afla despre gândurile lui
fiu-său, fiind compensată în mintea acestuia din urmă de
hotărîrea înrolării la „armă specială”, la „calea ferată”...
Cu acte în regulă, inimosul voluntar a luat trenul spre
Bucureşti, unde a trecut ţanţoş poarta regimentului 1 de
Geniu. Comandant era colonelul I. Culcer înlocuit peste 2-3
luni de colonelul Hârjeu care va ajunge mai târziu ministrul
de Război al ţării. Dar inocentul recrut nu-şi dădea seama
în acel moment despre asemenea serioase lucruri; el păşea
într-o viaţă nouă cu inconştienţa caracteristică tuturor
novicilor.
Odată cu el a intrat în cazarmă şi un alt voluntar. (Era
în 28 August 1899). I-a repartizat pe amândoi la fortul
Popeşti, compania 10 C.F.R. de sub comanda căpitanului
Popovici. Pe atunci forturile din jurul Bucureştilor erau
ocupate de companii C.F.R. şi regimente de artilerie.
Constantin Tănase şi Ilarie Bârlogeanu, pe care destinul
îi potrivise alături, şi furierul îi repartizase pe aceiaşi
foaie de drum, au plecat împreună spre noua lor aşezare
militărească.
Bârlogeanu era mai dezgheţat, mai şmecher decât
Tănase. Oltean din părţile Severinului, ştia să se descurce şi
să iasă basma curată, iar oştirea n-a exercitat asupră-i acea
presiune morală care, dintru început, anulează posibilităţile

de manevră ale soldatului pus pe „chiul”. Fiindcă în orice
prietenie durabilă trebue să fie unul mai isteţ şi altul mai
naiv, prietenia lui Tănase cu Bârlogeanu a început din
prima zi a înrolării pentru a continua şi după cei trei ani de
serviciu când tot în aceiaş zi s-au eliberat.
La fort au stat două luni de zile timp în care şi-au mai
adăugat la echipă un alt prieten: pe Kerner Isac. Tustrei se
considerau „băieţi subţiri”, îşi dădeau aere de prinţi în exil
şi de câte ori tăiau lemne în magazie, nu uitau să se exprime
între ei... pe franţuzeşte.
Ţiganul Baran, care făcea de santinelă, asculta de zor
conversaţia dar nu pricepea boabă. Prost cum îl făcuse tată-
său însă, a intrat la idei. A fost destul ca într-o noapte să-l
surprindă pe Tănase că iese afară după nişte nevoi. A doua
zi a ieşit la raport:
— Să trăiţi don sergent. E spionaj în companie. Umblă
noaptea şi vorbesc de se înţeleg numai între ei.
Lucrurile s-au lămurit până la urmă, dar nici Tănase,
nici Kerner, nici Bârlogeanu n-au mai încercat-o pe fran-
ţuzeşte; mai ales că nimic în afară de ifose nu-i îndemna să
întrebuinţeze limba lui Voltaire.
Tănase l-a pedepsit totuşi, în felul lui, pe Baran, care
n-avea alt cusur decât al spontaneităţii în prostie. Ţiganul
nu rezista la glumă; se prăpădea de râs pentru cel mai mic
fleac şi îndeosebi, când Tănase se uita la el într-un anume
chip, lăsa arma jos şi se ţinea cu mâinile de burtă.
La ora de teorie în dormitor s-a repetat adesea
următoare scenă.
Soldaţii stau aliniaţi pe marginea patului în jurul lui
„don căprar” sau „don sergent” care le explica – pe înţeles
– reglementele. Baran aflat şi el printre ascultători căsca
gura şi holba ochii reuşind să-şi construiască un „cap de
expresie”. De câte ori Tănase îi surprindea privirea, ţiganul
însă pufnea în râs – după bunul său obiceiu... Înainte de

a fi solicitat pentru explicaţii ţiganul înghiţea din partea
superiorului o palmă.
— Ce râzi mă! Unde te afli?
— Râd de volintir, să trăiţi!
— Aşa măgarule! Râzi de volintir. Măcar de ai fi tu de
ispravă cum e el!...
Şi Baran înghiţea drept concluzie a doua palmă.
Tănase, în acest timp, mai nevinovat decât fecioara
Maria, continua să-l privească pe ţigan care, cuprins de un
râs isteric, alterna în hohote şi încasa repetate corecţii. Dar
Baran tot înghiţând azi, tot înghiţând mâine a avut o dată
vreme să se explice. Aflând „superiorul” că nu „de” volintir
râde, ci „din cauza” volintirului dreptatea s-a făcut pe loc. A
mâncat şi Tănase câteva palme în ciuda protestelor sale de
nevinovăţie, iar orele de „teorie” au revenit la normal spre
cel mai mare folos al instrucţiei...
Tănase nu mai era, de la prima lună, naivul care in-
trase speriat în oştire. A tăcut şi a plătit primele zile, când
i s-a furat, i s-a imputat şi apoi i s-a vândut aceiaşi mu-
niţie care-i fusese încredinţată spre păstrare. Dar după
câteva săptămâni învăţase să privească întâmplările vieţii
militare cu mai multă seninătate, să aprecieze valoarea de
despovărare a „gradului” şi să execute ordinele cu precizie,
fără entuziasme supărătoare.
Nu trecuse două luni de viaţă la post când Tănase
şi Bârlogeanu au fost detaşaţi la regiment în compania
11 C.F.R. de sub comanda căpitanului Negoescu şi în su-
pravegherea directă a sergentului major Ion Popescu.
Amândoi „volintirii” urmau şcoala de căprari. Tănase, deşi
simplu soldat, datorită studiilor pe care le avea şi a faptului
că fusese învăţător, a fost, în acelaşi timp, numit şi profesor
de „particulare” la şcoala de caporali şi de sergenţi.
Preda noţiuni de geografie, de istorie şi de religie
acelora care îl „frecau” la instrucţie.
Situaţie cam bizară pe care nici examenul de caporal

n-a rezolvat-o.
Tănase a trecut întâiul pe regiment, dar, fără vechime
fiind, trebuia să aştepte împlinirea celor 6 luni reglementare
pentru a căpăta dreptul de a purta gradul.
Între timp camarazi de-ai lui au fost avansaţi printre
care şi un anume Trandaş care căpătase impresia că fusese
persecutat la „şcoală”. Tănase a plătit cu mult necaz această
impresie a recentului său superior. Trandaş îl însărcina
mereu cu misiuni delicate, din care nu putea ieşi decât
ocărit sau pedepsit.
Nici băieţii nu se lăsau însă, cu una cu două, batjocoriţi
de căprar. Bârlogeanu, care avea spirit inventiv, a găsit
o răzbunare machiavelică. Umplea la raster ţeava armei
lui Trandaş cu un lichid necostisitor pe care îl avea la
dispoziţie în speranţa că arma ruginindu-se căprarul va
suferi observaţii din partea superiorilor. În general lucrurile
se petreceau de altfel aşa cum le ticluise în gând şi cum le
tradusese în fapt Bârlogeanu. Cu o singură diferenţă:
Trandaş îl bănuia mereu ca autor al isprăvii pe Tănase
şi proceda în consecinţă. Adică îl zăpăcea din bătaie în timp
ce Bârlogeanu râdea pe înfundate sub pătură...
Cele 6 luni necesare pentru a putea purta gradul de
caporal au trecut însă cu iuţeala gândului. Nu cususe încă
galoanele, le avea doar înseilate, în ziua „cea de sânge udă”
când Tănase s-a urcat în dormitor să-l găsească pe Trandaş.
Caporalul „cu vechime” a şovăit. Dar Tănase prinzând
curaj din acompaniamentul vocal, necesar în asemenea
situaţii, i-a aşternut pe obraji două perechi de palme se-
rioase... din cele cu scăpărare de măsele.
Trandaş, contrar aşteptărilor, nu s-a supărat. Îl bătuse
un căprar deci, nu mai era „lovirea superiorului”, iar din
punct de vedere omenesc recunoştea că în timpul celor
câteva luni de aşteptare ale lui Tănase, întrecuse măsura
severităţii. Aşa că din această armonioasă simfonie de

palme s-a închegat o nouă prietenie, cu atât mai vârtoasă cu
cât a fost mai neprevăzută.
Povestea cu aşteptarea gradului s-a repetat şi la exame-
nul de sergent la care Tănase a ieşit tot întâiul. În aşteptarea
vechimii, Tănase a fost trimis îndărăt, la compania 10, unde
a fost detaşat custode la bateria 13-l4 de lângă Jilava. Viaţa
nu i-a fost la început prea agreabilă la cantonul fără uşi şi
fără fereşti în care locuia. Lua porumb din pod îl punea
pe plită şi făcea „floricele” cu care îşi astâmpăra foamea şi
urîtul.
La două săptămâni primea de la companie hrana în
bani din care plătea contul la cârciuma din sat a Dobreştilor.
Era tare iubit, de altfel, în familia viitorului primar al
Capitalei. Îl porecliseră „Tănăsică omul lui Dumnezeu” şi în
lipsa băiatului care se afla la Paris, pe la studii, bătrânii se
distrau la veselia contagioasă a ostaşului priceput în hori,
în chiuituri, în jocuri şi în toate câte tinereţii îi stau atât de
bine.
Tănase era simplu, comunicativ şi se înţelegea de mi-
nune cu toată lumea. I se întâmplau uneori, din cauza aces-
tui fel de a fi, natural şi fără pretenţii, unele aventuri hazlii
dar el nu-şi schimba felul de a fi, pentru atâta lucru.
Aşa l-a trimis odată un inginer la canton cu servanta
după nişte cumpărături... Obişnuită să-l vadă glumind
duminica la horă şi judecându-l după uniformă, servitoarea
– să-i spunem Maria – l-a luat repede:
— Hai Tănase! Pune mâna pe coş să mergem la canton.
Tănase n-a protestat. A luat coşul şi tot timpul drumului
s-a purtat numai cu „sărut-mâna”. La canton, odată sosit,
aceiaşi politeţe amabilă. „Nu vreţi să vă servesc, duduie, cu
nişte floricele?” „Vai de mine. Dacă vrei dumneata!” Şi unde
mi se întorcea şi unde mi-se fandosea Mariţa!
După câtva timp servanta a spus de vreo două ori
„Te rog să nu fii obraznic!”, dar n-a avut inimă să spuie şi

a treia oară... La întoarcere, când a intrat să dea socoteală
inginerului, acesta l-a pus să scrie o petiţie de care avea
urgentă nevoie.
— Dar frumos scrii dumneata! Ai ceva şcoală?
— Am şi eu puţină – a răspuns Tănase. Câteva clase de
liceu. Vreo patru. Am mai fost şi învăţător la ţară”.
— Aşa? Vai de mine dar ia un scaun domnule Tănase!
Ai fost foarte drăguţ că te-ai deranjat. Să chemăm femeia; cu
ce te putem servi?
Câteva minute după aceea, când uşa s-a deschis, şi în
pervaz s-a arătat, surprinsă, fata din casă Tănase, picior
peste picior, într-un fotoliu, comanda amical:
— Fă, Mariţo, adu, te rog, o dulceaţă.
În urma acestui episod Mariţa a căpătat o deosebită

consideraţie pentru „domn căprar”; până ce Tănase a fost
mutat la 11 C.F.R. în calitate de sergent, ea a venit pe la
baterie cu de-ale mâncării, în aceiaşi măsură mândră de
relaţia pe care o legase şi recunoscătoare...
Odată cu noua avansare a putut Tănase să dezvolte o
mică activitate teatrală la care dragostea de spectacol de
multă vreme îl îndemnase. Simplu soldat nu putuse să-şi
facă gustul, dar cu autoritatea pe care i-o dădea gradul cine
ar fi putut să-l împiedice de la o activitate „culturală” în
cadrul regulamentelor?
A organizat, la început, un fel de teatru din foi de cort în
curtea cazărmii, cu reprezentaţii fixe sâmbăta după-masă,
la care băeţii mai subţiri din regiment îşi dădeau concursul.
Curtea fiind oarecum comună cu a palatului Cotroceni
se întâmpla ca Regele Carol I, principele Ferdinand, prinţesa
Maria, cu actualul Suveran de mână, să asiste, în trecere, la
spectacol, îşi aminteşte şi astăzi Tănase de monologul lui,
de succes, „Iţic de santinelă”. Păzea Iţic un post oarecare,
cu puşca la umăr, când sărind o broască din tufiş şi el

închipuindu-şi că e vreun hoţ făcu somaţiile legale. Efectul
comic era sigur, mai ales că broasca mecanică speria pe
ovrei la momentul potrivit al monologului.
Râdea îndeosebi prinţul Carol, ascultând la Tănase un
râs franc, un râs optimist care era al vârstei copilăreşti...
Mai târziu „trupa”, câştigându-şi galoanele artistice în
curtea regimentului, a obţinut dreptul de a juca în sala de
mese. Aceasta datorită protecţiei colonelului Hârjeu care
ţinea foarte mult la Tănase. Dar evenimentele se desfăşurau
prea favorabil pentru eroul nostru ca nenorocirea să nu-şi
arate pe undeva colţii. Era în sărbătorile Crăciunului. Regi-
mentul organiza, deobicei, coruri care mergeau la Palat, la
Cotroceni, şi pe urmă, după obiceiul creştinesc, pe la casele
oamenilor. De astădată colonelul, de teama dezordinilor,
n-a acceptat cererea celor interesaţi.
Cum ar fi putut să respecte ostaşii regimentului 1 de
Geniu, un asemenea ordin care îi priva de un prilej, înde-
lung aşteptat, de petrecere? S-au strecurat, cum au ştiut,
din cazarmă şi odată adunaţi în stradă au urmat itinerariul
lor obişnuit. La Palat li s-a servit vin şi prăjituri ca în
anii precedenţi, apoi s-au dus pe la casele ofiţerilor, pe la
cluburi...
Într-un târziu, hotărîţi să se despartă, au făcut la cafe-
nea împărţeala gologanilor. Tănase s-a întors la cazarmă;
ceilalţi, câţi rămăsese, însă, ameţiţi de băutură, s-au refor-
mat sub conducerea sergentului Asadur şi au mai cutreerat
cu corul o nouă serie de case... A doua împărţeală, care s-a
făcut spre dimineaţă, a decurs în condiţii mai puţin calme
decât cea dintâi. A avut loc anume în fala Palatului.
Interesaţii, în mare ţinută, s-au înjurat şi s-au bătut în
lege; ba, la un moment dat, au scos şi baionetele.
Povestea s-a încheiat, fireşte, la Comenduire.
A doua zi, colonelul, informat de toate cele petrecute, a
chemat la el pe Tănase.
— Bine mă Tănase ce-ai căutat cu coru’ în oraş?

— Să trăiţi „don colonel” n-am ştiut...
— Ce n-ai ştiut, mă! Nu v-am dat eu ordin – şi ţie şi
tuturor – să nu vă duceţi?
— Să trăiţi „don colonel”, vedeţi dumneavoastră, n-am
crezut, că n-am ştiut, etc., etc.”.
Şi se bâlbâia şi îngăima la vorbe fără rost bietul Tănase
de-ţi era mai mare mila.
Pedeapsa a fost exemplară. Soldaţii au luat câte 10 zile
închisoare. Iar cei doi şefi de cor, Asadur şi Tănase au fost
suspendaţi din grad pe şase luni cu mutare din compania
respectivă.
Operaţia s-a îndeplinit cu un deosebit fast. Tot regi-
mentul a fost adunat pe platou la apel. S-a citit ordinul de zi
în faţa trupei ascultând în poziţia de drepţi.
Tănase a ieşit din front şi a plecat spre compania 6-a
în timp ce Asadur venea spre a 11-a. Pe drum li s-au rupt
galoanele. Toată lumea era emoţionată. Şi colonelul, şi
ofiţerii, şi soldaţii.
Dar cel mai nenorocit era Tănase. Plângea ca un copil
şi era bântuit de gânduri negre.
În zadar încerca noul lui căpitan Mihailide să-l încu-
rajeze.
— Lasă mă, nu fii prost, că nu-i treaba chiar aşa de-a
dracului pe cât pare. Se îndreaptă ele, lucrurile.
Tănase, deprimat, plângea într-una, fără să găsească în
cuvintele altora vreo consolare.
Căpitanul, emoţionat, s-a dus la colonel dar acesta i-a
spus:
— Ştii foarte bine căpitane că nu pot să fac nimic...
Spune-i, totuşi, să vie la mine.
Când s-a prezentat Tănase înaintea colonelului Hârjeu,
plâns şi roşu la faţă cu nasul parcă mai borcănat ca de
obicei, comandantul regimentului avea sufletul împărţit
între compătimire şi o irezistibilă pornire spre râs.
Figura noului soldat era atât de comică încât trebuia să

aibe cineva prea mult suflet ca să n-o ia în seamă.
Colonelul Hârjeu s-a stăpânit însă. Era om cumsecade.
Rotund la faţă, cu mustaţa măruntă, sever ca aspect dar om
drept şi bun în fond, ţinuse să-l pedepsească atât de aspru
pe Tănase ca să fie exemplu şi dintr-o concepţie destul de
frecventă în lumea militară a asprimii faţă de elementele de
nădejde.
După o porţie serioasă de morală şi după o dojană tot
atât de apreciabilă, Tănase s-a simţit, totuşi, reconfortat.
Îl chemase colonelul şi îi vorbise. Aflase din gura lui că
pedeapsa e provizorie şi că odată trecută nu va mai avea
nicio consecinţă. Viaţa se anunţa, din nou, trandafirie.
În timpul serviciului activ Tănase a fost recomandat lui

Totolici, dirijorul corului de la biserica Popa Tatu. Avea o
voce frumoasă de bariton, care a găsit repede întrebuinţare.
Plătit la început cu 12 lei pe lună, mai târziu cu 15, îşi
câştiga astfel banii necesari pentru existenţă.
Aptitudinile muzicale ale lui Tănase au fost, de altfel,
apreciate încă din vremea liceului, când profesorul Ghim-
peţeanu de la Vaslui îl lăsa să dirijeze corul. De astădată era
treabă mai serioasă, dar militarul nu se descurca mai greu
decât liceanul de pe vremuri.
Mai făceau parte din cor Rudi Hamerli, tenorul Con-
stantinescu (tatăl actorului Nae Roman) şi mulţi alţii pe
care i-a estompat – în memorie – uitarea. Tănase găsea
mult farmec meseriei muzicale şi gusta, mai ales, alături
de băieţii şi fetele din cor, momente de libertate pe care
viaţa disciplinată din cazarmă nu putea să i le procure. Ce
haz mare în zilele de Paşti când, înainte să înceapă slujba,
coborau sfori cu undiţe de la balcon spre mijlocul bisericii,
unde un paracliser adormit păzea – vorba vine – pasca!
Ajunseseră unii specialişti în acest soi de pescuit, pe când
alţii, mai ageamii, scăpau plăcinta la jumătatea drumului,

trezind prin zgomot din letargie pe acel paznic nedumirit
asupra mişcărilor de deplasare ale obiectelor de pe tavă...
De sărbători, când nu pleca în grup cu băieţii de la
cazarmă, Tănase mergea cu Moş Ajunul în corul bisericii
de la Popa Tatu. N-avea haine civile pentru rangul de
corist ambulant, dar lua cu împrumut, de pe la camarazi,
sau, în cel mai rău caz, cu chirie de pe la „haine vechi”. Îl
aştepta adesea negustorul la uşa caselor boiereşti cu hainele
militare pe braţe, zălog al celor civile care înăuntru trebuiau
să-i facă figură onorabilă. Iar la ieşire schimbarea de costum
se îndeplinea în câteva clipe, pe ger şi pe zăpadă, lângă
vreun pom sau în vreo înfundătură, unde viforul se sfia
să pătrundă. Şi toate astea pentru ca în casele oamenilor
primitori Tănase să facă figura unui „pui de bogdaproste”,
stângaci în hainele prea scurte sau prea strâmte şi temător
că s-ar putea să se afle cauza eleganţei sale prea relative.
Caracteristic în acest sens, episodul din casa Danie-
leştilor.
Prost îmbrăcat şi neluat în seamă de nimeni, Tănase
ocupa un loc pe la coada mesei, în timp ce restul corului
după ce îşi făcuse datoria, sta înşirat de-a dreapta şi de-a
stânga gazdei. Până şi slugile îl serveau la urmă pe bietul
Tănase, care nu punea totuşi prea mult la inimă fiind
ocupat cu ale gurii. Mai o felie, două de pâine unsă cu icre
negre, mai un pahar de vin, vremea trecea în veselie şi cu
voie bună. Pe la sfârşit s-a auzit un glas răzleţ:
— Ce ar fi să ne spuie şi Tănase ceva?
Dar fraza n-a trezit decât neîncredere. Cucoanele se
uitau la băiatul ursuz şi prost îmbrăcat şi îşi dădeau coate.
Tănase îşi vedea de treabă nu nasu-n farfurie; toată grija lui
fiind să prindă ceva curaj în vorbire. La lectura biletelor de
plăcintă a ridicat în fine glasul
— Daţi-mi-le mie; că le citesc eu!
Au izbucnit râsete; s-au auzit interjecţii.

— I-auzi domnule! Vorbeşte! Cine zicea că-i mut?
„Las’ că v-aranjez eu” – îşi spunea în sine, Tănase şi a
început lectura. Cum citea un bilet, cum îl rupea şi îl arunca
sub masă. În acest fel lectura putea să nu coincidă cu textul
fără să trezească supărare. Ce au auzit urechile babelor
prea înfipte şi ce au înghiţit tinerii filfizoni, de prisos să vă
spunem. Tănase improviza pe spinarea comesenilor catrene
corosive.
— Vai dragă, dar ce bine se potriveşte! se auzea, din când
în când, câte o voce din cele, fireşte, neavizate, pentru ca,
de jur împrejurul mesii figurile să se schimonosească galeş,
una după alta, sub aluzie... După lectură, Tănase a trecut
în centrul atenţiei generale. Danielescu l-a chemat să stea
în capul mesii. „Dar mă rog de unde eşti dumneata?” „Cum
te chiamă?” „Eşti de felul dumitale militar?” etc. etc. Până şi
cucoanele mai frumoase şi mai înţepate nu conteneau să-l
găsească „interesant”, de vreme ce alte calităţi nu erau de
„bonton” să-i proclame...
Iar în anii următori, ori de câte ori se anunţa de Crăciun
corul bisericii de la Popa Tatu, Danielescu întreba înainte
de a deschide uşa:
— Bine bine, măi băieţii, dar Tănăsică e şi el cu voi?
Vara regimentul pleca prin ţară pentru lucrări de
geniu. La prima campanie de lucru în Curtea de Argeş, mai
novice, Tănase n-a îndrăznit să iasă din rânduri. Când însă,
în anul următor, a plecat regimentul la Râmnicul Vâlcea, el
a organizat serbarea de la Zăvoi în folosul „Crucii Roşii”.
Toată grădina era plină cu lampioane veneţiene, cu
făclii şi lumini colorate. Prin chioşcuri nevestele ofiţerilor
vindeau de-ale mâncării sau bilete de loterie. S-a jucat
şi teatru: „Ofiţerul şi ordonanţa” cu Tănase în rolul loco-
tenentului şi Montaureanu în cel al ordonanţei. Dar lovitura
cea mare a fost la 12 noaptea, când, cu efectivul a două
companii, Tănase a montat cucerirea Griviţei.
A fost prima lui montare în stil mare. Decorurile se

străduiau să semene cât mai mult fotografiilor de pe pereţii
din cazarmă. „Valter Mărăcineanu” juca însufleţit de parcă
ar fi fost aidoma eroului care pierise sub gloanţe pe câmpiile
bulgăreşti. Torţele, focurile oarbe şi muzica militară
adăugau realismului prea crud al încleştării elemente
de fantastic pe coarda lirismului patriotard. Publicul a
aplaudat cu mult entusiasm spectacolul iar ofiţerii, foarte
mulţumiţi de îndemânarea lui Tănase în ale teatrului, n-au
uitat să amintească şi colonelului cine era în fapt regizorul
și directorul de scenă.
Aşa se explică, dealtminteri, că simpatia de care se
bucura Tănase a mers crescând până în ziua eliberării...
La 28 August 1902, trei ani după ce se înrolase, a părăsit
regimentul cu acelaşi Bârlogeanu de care în tot timpul
milităriei fusese nedespărţit. Colonelul Hârjeu a dat „volin-
tirului” un frumos certificat de bună purtare şi o reco-
mandaţie către frate-său, secretar general la Lucrările
publice, în vederea unei introduceri la şcoala de mişcare
pe care o conducea Cotescu. Tănase, urmărit de gândul
pe care i-l infiltrase tată-său Ion, se gândise, într-adevăr,
la posibilitatea de a intra în serviciul căilor ferate. Dar în
momentul în care, cu bucceaua la spinare, trecea pragul
regimentului alături de Bârlogeanu spre o lume care nu-i
aştepta cu flori și nici cu recompense, o grea melancolie îi
stăpânea sufletul. Nu o dusese prea bine în viaţa militară;
suferise destule necazuri. La plecare însă suferinţele se
pierdeau ca fumul, retrăind în amintire doar bucurii care,
îngemănate, îi înduioşau simţirea
Nici el, nici Bârlogeanu nu spuneau vreun cuvânt.

Paşii lor răsunau în curtea părăsită a pustiu. Îşi luaseră
amândoi rămas bun de la ofiţeri, de la camarazi, cu poziţie
de drepţi sau cu strângere de mână... În momentul părăsirii
unor obiceiuri devenite a doua natură, inima li se făcea cât

un purice. Ar fi plâns şi unul şi altul cu hohote dar le era
ruşine şi nu îndrăzneau, în prostia simplă a tinereţii care
dimpotrivă copilăriei şi a anilor de bătrâneţe nu găseşte cu
cale să-şi manifeste simţirea cea adevărată.
Cum să se descurce amândoi în Bucureşti?
N-aveau nici o cunoştinţă, nici o speranţă de a găsi de
lucru. Bârlogeanu era mai dezgheţat dar avea mai puţine
daruri. Ce folos însă că Tănase era plin de talent de vreme
ce talentul lui nu reuşise să se afirme dincolo de modestele
hotare ale cazărmii şi ale bisericii din cartier!
Recomandaţia colonelului Hârjeu, privitoare la obţine-
rea unui loc în şcoala de mişcare, strălucea ca un meteor în
întunecime. După repetate drumuri pe la minister Tănase a
obţinut în fine scrisoarea către Cotescu şi s-a dus cu ea să se
prezinte la şcoala de pe calea Griviţei. Aici, odată sosit, un
funcţionar l-a lămurit dintr-un răspuns:
— Domnul Cotescu? Uite chiar acum a plecat.
Şi Tănase a luat drumul înapoi buimac, de parcă întâl-
nindu-l pe Cotescu pe drum l-ar fi putut recunoaşte din
mulţime.
S-a oprit la staţie şi a aşteptat tramvaiul aşa cum se
aştepta pe vremuri. Nu mai era nici supărat, nici grăbit.
Se vede că nu îi fusese scris să ajungă ceferist, se vede că
„tata” n-avea noroc să aibă din partea lui fecioru-său, vreo
bucurie. În vagon a zărit un cunoscut.
— Dar ce cauţi pe aici pe Griviţa, mă’ , Tănase?
— Uite m-am dus şi eu la şcoala de mişcare cu o scri-
soare de recomandaţie către domnu’ Cotescu.
La auzul acestor cuvinte un domn de alături interveni.
— Ce scrisoare ai dumneata? Cine eşti?
— Am o scrisoare de la domnul secretar general Hârjeu
pentru domnul director Cotescu de la şcoala de mişcare.
— Dă scrisoarea încoace! Eu sunt Cotescu.
Tănase nu-şi mai revenea. Iată, în fine, că îl favoriza şi

pe el hazardul.
Dar Cotescu, după ce şi-a pus ochelarii, şi a parcurs vag
paginile pe care le avea în mână, a fost categoric:
— Dragul meu, referinţele pe care mi le dă Hârjeu sunt
foarte bune. E prea târziu însă ca să mai poată fi ceva de
făcut. Rămâi mai bine pentru la anul viitor. Examenele de
admitere s-au dat, şcoala a început, locuri nu mai sunt... ar
fi imposibil să începi anul acesta.
Speranţele, care în câteva minute renăscuseră, s-au
spulberat. Înfăţişarea, ca şi felul de a vorbi al directorului de
la şcoala de mişcare, nu îngăduiau insistenţe. Dealtminteri
Cotescu a coborît, la una din staţiile următoare, salutând
politicos, pentru a lăsa înapoia lui o dezamăgire cu atât mai
mare cu cât mai de curând fusese precedată de înflorirea
speranţelor.
Acasă, Tănase s-a consultat cu Bârlogeanu, s-a mai

chibzuit singur şi a luat hotărârea de a se înscrie la Con-
servator.
Prezentându-se însă la ghişeul acestei instituţii i s-au
cerut mai multe acte pe care nu le avea la îndemână. Până
să scrie la Vaslui, până să le primească ar fi pierdut şi acest
nou termen.
Secretar la Conservator era domnul Corneliu Moldo-
vanu. Mişcat de panica zugrăvită pe faţa lui Tănase i-a admis
înscrierea sub rezerva depunerii ulterioare a actelor. Dar
această formalitate importantă, ca posibilitate principială,
era departe de a rezolva dificultăţile presante ale situaţiei.
Cei doi prieteni şedeau foarte prost din punct de vedere
financiar. Locuiau într-o cameră modestă, închiriată la un
grec, pe Bulevardul Elisabeta, în dreptul podului Sfântu
Elefterie, lângă grădina Zdrafcu.
Problema chiriei în urma acontului plătit nu era toc-
mai presantă. Mai greu de rezolvat era însă aceia a hranei

zilnice.
Într-un târziu, Tănase a primit cinci lei de acasă. Bârlo-
geanu, în schimb, rămăsese fără para chioară şi nici nu
aştepta de undeva vreun ajutor.
Treceau zilele fără să aducă vreo altă schimbare decât
aceia a micşorării „capitalului” de rezistenţă. Şedeau ceasuri
întregi în odaie fără să-şi vorbească, obosiţi de alergătura
zadarnică prin oraş, pândind, sub presiunea foamei, trece-
rea covrigiului pe sub fereastră.
„Calde cornuri, cornuri caldeee!
Paatruu de un baan!”
În schimbul unui ban de zece, Tănase şi Bârlogeanu
câştigau curajul necesar pentru a aştepta încă o zi.
Data examenului de admitere la Conservator se apropia
totuşi, fără să ţie seama de starea de subnutriţie a lui
Tănase. Pe deasupra, în timp ce alţi elevi pregăteau bucăţi
din repertoriu cu profesori particulari el, Costică al lui Ion
din Vaslui n-avea nici răgazul, nici liniştea de suflet, nici
resursele materiale pentru a-i imita.
Comisia era severă şi compusă din personalităţi cu
deosebită autoritate. Făceau parte din ea Eduard Wachman,
directorul Conservatorului, Al. Davilla, directorul Teatru-
lui Naţional, profesorii C. Nottara, Kiriac, Aristizza Roma-
nescu şi Mala.
Când s-a văzut Tănase în curtea Conservatorului, la
ziua sorocită, şi a rotit ochii împrejur a sfeclit-o.
Ce căuta el printre „ciocoiaşi”? Cum îndrăznise să-i
treacă prin minte că ar fi putut să-l ia cineva în seamă, să-l
asculte, ba să-l şi admită la cursuri?
Puţin a lipsit să n-o rupă la fugă.
Se simţea prost în hainele lui cazone transformate
pentru „civilitate” cu tot dinadinsul. Îşi scosese vipuşca
de la pantalonul „la gheată” pe care îl purta, dar urma ei
rămăsese vizibilă dea-lungul piciorului. Haina era mai mult

tunică, deşi se străduia să o ţie desfăcută la gât. Ghetele –
tot de la cazarmă – se arătau găurite la talpă şi pe deasupra.
În schimb, camarazii lui, care îl observau cu priviri
în care interesul era combinat cu ironie si compătimire
se prezentau cu totul altfel. Făceau grupuri şi vorbeau
între ei înfriguraţi, băieţii sclivisiţi şi pudraţi purtând
cu anticipaţie plete „artistice” iar fetele guralive, zglobii,
ciripind inconsistent unui viitor pe care îl scontau, toate,
la înălţimea visului. Actori de la Teatrul Naţional îşi căutau
elevii, trecând de la un grup la altul, pentru a le da ultime
recomandări, pentru a le transmite reţeta infailibilă a
succesului.
Tănase îşi dădea seama cât e de străin, cât e de caraghios
în această lume. Cu părul deabia crescut, cu mustaţa mijind,
îmbrăcat cum era şi trăgând nervos din ţigară pe la colţuri,
nu putea decât să atragă atenţia.
Cum nu-l cunoştea nimeni ca să-i transmită mai de-
parte starea civilă, curiozitatea unanimă se consuma febril
şi fără aliment.
Iar el, Tănase, mai puţin înfricoşat de singurătate decât
de eventualitatea unei conversaţii, continua să tragă fumuri
numărate dintr-o ţigară care, aprinsă şi stinsă la timp, căci
trebuia să dureze două ceasuri.
Candidaţii erau chemaţi în ordine alfabetică.
A auzit la un moment dat servitorul strigând.
— Ion Manolescu...
Un tânăr slab şi distins s-a desprins dintr-un grup şi a
trecut în sala de examen...
Tănase suferea la „intrarea” fiecăruia pândind la „ie-
şire” pe figura candidatului urmele aprecierilor la care fu-
sese supus.
I-a venit în fine şi lui rândul.
— Constantin Tănase.
— ‘Zent!
Răspunsul a fost atât de prompt şi cu atât de pronunţată
rezonanţă militară încât toate duduile au izbucnit în râs.
Veselia lor nervoasă n-avea dealtminteri nevoie pentru a
izbucni de prea rafinate efecte de contrast.
Tănase a plecat capul umilit şi s-a trezit – după câţiva
paşi – înaintea comisiei.
I-au dat să citească un text. L-au întrebat „literatură”.
Apoi a citit franţuzeşte. N-a strălucit Tănase la nici una
din aceste iscodiri; de bine de rău însă „mergea” şi comisia
putea să aştepte momentul producţiei.
— Ei, ce ştii dumneata să ne spui? a întrebat solemn
Nottara în clipa supremei încercări.
Tănase timid, emoţionat, zăpăcit a spus „Iţic de
santinelă”, apoi o anecdotă cu un ţigan...
— Bine, dar dumneata nu ştii vreo fabulă, vreo poezie de
Grigore Alexandrescu, de Donici, de Vasile Alecsandri? – a
întrebat un membru din comisie.
— Nu ştiu, să trăiţi. N-am învăţat, a răspuns cu sin-
ceritate Tănase.
— Cum asta? Nu te-a învăţat nimeni?
— Nu m-a învăţat. Că eu am învăţat singur.
Vocea lui Tănase displăcu comisiei. Avea tonul ridicat,
dar făcând pe „ovreiul” şi pe „ţiganul” în bucăţile pe care le
alesese a lăsat totuş impresia că nu are „organ”.
Membrii comisiei s-au consultat repede între ei şi
înainte de a-l concedia au găsit un cuvânt amabil.
Kiriac însă, care-l auzise cântând la biserică, l-a oprit la
uşă şi adresându-se colegilor din comisie le zise:
— Domnilor! Băiatul are voce frumoasă. Îl ştiu eu. Să-l
mai examinăm niţel.
Rechemat, Tănase a prins curaj. I s-a dat să cânte un
solfegiu.
— Aşa domnule! De ce nu vorbeai în felul ăsta adineaurea
cu noi? Vezi dacă n-ai învăţat o bucată cumsecade care să-ţi

arate calităţile?
— Mai ştiu domnule profesor. Am mai pregătit ceva –
intervine Tănase.
— Ei bine spune, s-auzim! – conchide sceptic Nottara.
Şi Tănase atunci, plin de încredere, conştient că trebue
să facă maximul de efort pentru a birui în momentul decisiv
a început:
NAIUL, COBZA ŞI VIOARA
Naiul, cobza şi vioara
Şi ţambalul şi cu basul
La o nuntă boierească
Nimerind îi duce pasul.
Cum se văd intraţi în casă
Haide ’ncep fiştecare
După limbă să vorbească
Şi să ceară de mâncare.
Mai întâi şi întâi vioara.
Subţirică şi uscată
Prin prejur prin casă cată
Şi cu glas duios şi jalnic
Zice amar în limba sa
Aaş mâncaaa, Aaaş mâncaaa! aaş mâncaaa!
Iară cobza cea bătrână
Scurtă ’n gât umflată tare
Dându-şi capul pe spinare
Învăţănd-o ce să ceară
Îi şopteşte aşa-n tăcere.
Brânză cere, brânză cere, brânză cere.
Brânză cere, brânză cere, brânză cere
Înapoi vine ţambalul
Pe cureaua sa lăsată
La vioară cată drept
Dă din labe, bate’n piept,

Gura-i merge ca şi-o roată – De cotigă
Unt cu mămăligă, unt cu mămăligă, unt cu mămăligă
Naiul slab şi subţirel
Numai coastele de el
Haide ’ncepe să vorbească
I-a venit şi rândul lui
Dar nu vezi că nu-i, dar nu vezi
Că nu-i, dar nu vezi că nu-i
Iar apoi bătrânul bas
Lung în gât, cu gâtul hluj,
Rezemându-se pe coastă
Ca şi câinii când fac sluj,
Auzind că nu-i mâncare
Şi că nu-i de ce să stai
Zise: Hai! Hai! Hai! Hai!
Spală putina şi hai!
Toată comisia a izbucnit în râs. A mai spus de atunci
Tănase pe la serbări şi pe la festivaluri acest monolog, ră-
mas predilect, dar are impresia că niciodată nu l-a spus mai
bine.
Imitaţia diferitelor instrumente a fost îndeosebi atât de
reuşită încât membrii comisiei care cunoşteau totuşi bucata
l-au lăsat să o spuie toată fără nicio întrerupere. Când,
în fine, a ieşit afară din sala de examen, vai de capul lui
cum arăta bietul Tănase. Roşu, înăduşit, zăpăcit de atâtea
întrebări şi sucituri a găsit în vestă mucul de ţigară acolo
unde-l ascunsese, l-a reaprins, a tras un fum şi s-a pus pe
aşteptare. Nu că rezultatul i-ar fi lăsat vreo serioasă îndoială.
Era convins dimpotrivă că nu trecuse; dar o speranţă tot
mai zăcea pe undeva prin suflet ascunsă şi curiozitatea de
a-şi vedea cu ochii isprava nu-l îndemna mai puţin.
Mai era un ceas de aşteptare.
S-a plimbat prin curte cu pasul rar şi hotărît până a

auzit din nou râsete izbucnind în dreapta şi în stânga.
A luat-o atunci pe stradă încet, încet, până la Pake şi

înapoi.
Se oprea din când în când din drum, mai aprindea
odată mucul, mai trăgea un fum, fără să se poată gândi la
tot ce ar fi putut în viaţa lui să se întâmple dacă „rezultatul”
ar fi fost unul şi nu cel diametral opus.
Când s-a întors înapoi la Conservator „listele” erau
afişate.
Din aproape douăzeci de concurenţi numai doi erau
reuşiţi la clasa de declamaţie:
La dramă: Ion Manolescu
La comedie: Const. Tunase.
A sărit în sus de bucurie şi a luat-o repede la goană spre
casă. Să-i spuie isprava şi lui Bârlogeanu.
Noaptea a trecut într-o exaltare care nu putea ţine
seamă de lipsurile materiale. A doua zi aveau să reintre în
normal. Succesul însă cu porţile lui larg deschise spre glorie
îl îmbăia prea mult ca să-şi dea seama de numărul cel mare
al greutăţilor care trebuiau de acum încolo învinse. Se vedea
artist aşa cum visase, nu „actior” cum îl vedea bătrânul din
Vaslui, artist aşa cum era Grigore Manolescu, Barbellian,
Grigorescu-Tuciu şi atâţia alţii pe cari îi întâlnea pletoşi pe
străzi, cu lavaliera fluturând in vânt, cu buza de jos niţel
căzută, cu ochii privind mai departe decât strada plină de
oameni mărunţi şi mediocri
Tot ce văzuse de la galeria „Naţionalului”, toate melo-
dramele, toate comediile i se amestecau in imaginaţie.
Bârlogeanu, el însuşi sceptic de obiceiu şi fără entuziasm,
se lăsa furat de vraja viitorului. Nu vorbeau prea mult,
nefiind de felul lor guralivi, dar privind prostiţi unul la altul
cu gura căscată, cu ochi atenţi se puteau lipsi de ajutorul
atât de impropriu al cuvintelor. Tănase se simţea dator, de

la înălţimea la care îl ridicase biruinţa, să-l protejeze pe
Bârlogeanu.
— Lasă că te am eu în vedere şi pe tine...
Iar auzind aceste cuvinte, Bârlogeanu care căpătase un
mare respect pentru camaradul lui de mizerie, n-a surâs...
Trezirea a fost a doua zi cu atât mai dureroasă. Victoria
morală de la Conservator nu împiedica asaltul neîndurător
al mizeriei să continue. Visurile tinerilor n-au rezistat
dincolo de beţia primelor clipe. Viaţa i-a recâştigat repede
în cleştele ei de fier. Problema existenţei zilnice a devenit
din nou acută, iar prestigiul lui Tănase faţă de camaradul
lui Bârlogeanu a scăzut simţitor când impresia succesului
de la Conservator n-a reuşit să fie întovărăşită de o cât de
relativă modificare a „menu”-ului.
După ce că n-aveau bani din ce să se miruiască au mai
spart şi un geam la gazdă. „Grecu” îi aşteptase până atunci
cu chiria. Credea că vor sfârşi prin a fi angajaţi pe undeva
şi că astfel datoriile lor ar putea fi achitate. Văzând însă că
povestea întârzie şi văzând mai ales că distinşii săi chiriaşi
departe de a plăti din cele vechi, fac dimpotrivă pagube
noi, s-a hotărît să-i dea afară, oprindu-le geamantanul.
Nenorocirea nu era prea mare nici pentru Ilie Bârlogeanu,
şi nici pentru Tănase, atâta vreme cât ar fi putut salva
lucrurile; părăsind domiciliul; aveau chiar avantajul de a
trece cu buretele peste datorii altminteri greu de achitat.
Fata proprietarului, Acrivi, o grecoaică palidă şi cu ochi
de tăciune, a intervenit pentru geamantanul proscrişilor.
Îl văzuse pe Tănase pe la Conservator dând examene. Ea
însăşi urma cursul de canto. A fost un serviciu colegial.
În acest timp viaţa de artist a lui Tănase continua.
Ziua îi era împărţită între cursurile de declamaţie de la
Conservator şi corul de la biserica Popa Tatu.
Nottara nu prea era mulţumit de progresele pe care
le făcea elevul lui. Tănase, nemâncat, fără curaj şi mai

ales intimidat de solemnitatea cursului, nu îndrăznea
să depăşească limitele unei „spuneri” corecte. Învăţa pe
acea vreme „Are sabie sau n-are”. Nottara îi cerea adesea
monologul; îl asculta sceptic şi nemulţumit, apoi făcea
observaţiile de rigoare spre marea tristeţe a lui Tănase, care
dându-şi seama de cusururile pe care le avea nu putea izbuti
să şi-le îndrepte.
Până-n ziua în care s-a însurat camaradul lui de cor de
la biserica Popa Tatu, anume Cordescu.
S-a întins seara la nuntă un chef de i-a mers vestea.
Tănase a băut şi a cântat toată noaptea, pentru ca dimineaţa,
vesel şi bine dispus, să nu se mai întoarcă acasă, ci să meargă
direct la Conservator. Aici colegii nu-l mai recunoşteau
atât era de volubil şi de hazliu. La lecţie, când Nottara i-a
cerut: „Are sau n-are” Tănase a spus bucata într-alt fel decât
o spunea de obiceiu, dar atât de bine încât toată clasa s-a
tăvălit de râs. Asistau la cursuri şi elevii din anii următori.
În mulţimea, încă anonimă, care se adăpostea în bănci
viitorul a desprins pe Maximilian, pe Storin, pe Bulandra,
pe Mihalescu şi pe destui alţii câţi în această împrejurare se
sileau să fie la ison cu prietenii din bancă, de alături.
— Păi bine Tănase, cum de n-ai spus aşa până astăzi?
întreabă Nottara.
Elevul a bâiguit o explicaţie anodină, dar fericit că plă-
cuse maestrului, s-a temut ca nu cumva „talentul” să-i fi
fost un simplu şi trecător efect de chef.
În zilele următoare a avut prilejul să se convingă că
greşise în această teamă. Găsise dimpotrivă, cu prilejul
exaltării la care îl supusese nunta lui Cordescu, îndrăzneala
necesară în gest şi în frazare pentru a specula actoriceşte
un text. Mulţumirea lui Nottara avea să se manifeste din ce
în ce mai des; Tănase era conştient că se află în stăpânirea
meşteşugului, că a descoperit punctul central al artei de
scenă, punct de la care pornind, toate perspectivele se des-

chid spre realizarea rotundă. Bucuria lui interioară era ca
de obiceiu întovărăşită de surdina ameninţătoarelor nevoi
materiale. Aruncat în stradă, împreună cu Bârlogeanu, din
casa de la podul Elefterie, încotro s-o apuce? A trăit atunci
o perioadă de peregrinări prin mansarde, prin camere mo-
bilate despre care amintirea nu păstrează alte urme decât
ale melancoliei.
Bârlogeanu, disperat, se hotărîse să se întoarcă înapoi la
Severin. când o posibilitate de rapidă îmbogăţire s-a oferit
celor doi camarazi de restrişte. Cunoşteau din regiment
pe un locotenent Petrescu, în literatură Pierre d’ Alick, şi
în viaţa lui teatrală preşedinte onorific al societăţii „Scena”.
Dar locotenentul Petrescu mai era mare acţionar la o fabrică
de unsoare de copite.
— Măi băieţi, vă faceţi achizitori de comenzi pe lângă
negustorii de detaliu. Aveţi comisionul vostru. Vindeţi mult
câştigaţi şi voi proporţie. Vindeţi mai puţin, tot „ciupiţi” mai
mult decât aveţi prilejul astăzi. Cuvintele locotenentului nu
li s-au părut sărace în bun simţ. Bârlogeanu a hotărît pe loc
să-şi amâne plecarea. Tănase, din parte-i, a acceptat ideia
de a deveni plasator de unsoare de copite cu entuziasm
– dată fiind sărăcia în care se afla – explicabil. După ce
locotenentul le-a dat în primire cutiile de unsoare, Tănase,
mai lacom, a luat mai multe decât Bârlogeanu, cei doi
prieteni s-au pus pe alergătură.
Nu ieşise bine în stradă investit în noua lui calitate şi
iată că Tănase s-a dezmeticit. L-a cuprins timiditatea lui
caracteristică, acea moleşeală în braţe şi la genunchi, acea
strângere de gât sufocantă, fenomene de pe urma cărora din
cea mai fragedă copilărie suferise. Cum să vândă el unsoare
de copite? Ce nevoie aşa mare au bucureştenii de asemenea
marfă? Câteodată se mustra amar pentru nehotărîrea care-l
cuprindea, îşi lua curajul în dinţi şi intra halucinat în prima

prăvălie care-i se arăta deschisă în cale.
— Duduie, vă rog, nu cumva aveţi nevoie de unsoare de
copite?
— De ce să avem nevoie, domnule?
— De unsoare de copite.
— Ia vezi-ţi de treabă domnule! Eşti nebun? Ce să
facem noi cu unsoare de copite? Asta-i bună! Hai repede că
n-avem timp de glumă.
De abia atunci Tănase îşi dădu seama că intrase într-o...
cofetărie. Bârlogeanu izbutise să facă o comandă de două-
zeci de lei, la care îi revenea vreo patru lei comision, dar
nimic mai mult.
În vederea acestor mediocre rezultate, alergau, în
schimb, de dimineaţa până seara, întinzând Bucureştii
în lung şi în lat cu speranţe, din ce în ce mai reduse, şi cu
foarte slabe dorinţe de a continua.
S-au trezit într-o dimineaţă desnădăjduiţi şl înfometaţi
lângă cutii.
Trebuia să o ia din nou la picior în căutarea clienţilor
fantome.
— Măi Costică! Eu am o ideie. Vând cutiile şi plec.
Tănase s-a uitat lung la prietenul lui, Bârlogeanu. Nu
pricepea.
— Bine, bine, măi Ilie. Dar cui le vinzi?
— Găsesc eu Costică dacă e vorba să le vând „de tot”.
— Cum ai să le vinzi de tot mă dacă nu-s ale noastre?
— Nu cumva o să aştept flămând până oi putea să trăiesc
din comisioane! La urma urmii, n-o să vie locotenentul să
mă caute la Severin pentru nişte biată unsoare de copite.
Şi îngâmfându-se niţel pentru a birui ultimele scrupule
ale lui Tănase, Bârlogeanu a continuat:
— Fireşte, cum fac rost de parale, cum găsesc un post
îi trimit omului banii, pentru marfă. Deşi el în fond n-a
plătit-o.
— Ai dreptate tu, Ilie! Parcă luăm de la cineva? Luăm

de la fabrică.
Greu a fost până s-au hotărît. Oraşul care refuza cu
încăpăţânare să cumpere pe credit unsoare de copită, s-a
dovedit, de la început, amator de acest articol la preţ redus
şi cu bani „peşin”. Ilie Bârlogeanu a adunat în câteva zile 8
lei pe marfa lui, iar Tănase zece. Sumele pentru starea de
lipsă în care se aflau erau enorme. Ele reprezentau, totuşi,
maximum pe care în limitele unei vieţi libere şi l-au putut
procura. Povestea nu mai putea să dureze. Bârlogeanu s-a
hotărît definitiv să ia drumul Severinului.
Despărţirea celor doi prieteni a fost grea. Anii de
sărăcie ii apropiase; necazurile, mizeriile îndurate în comun
au sfârşit prin a crea între ei legături mai puternice decât ale
timpului sau ale înrudirii.
Au mâncat emoţionaţi la o cârciumă de lângă gară,
aşteptând plecarea trenului. Pe peron nici unul din ei n-a
fluturat din batistă. Cuvinte mari n-au rostit, fiindcă le era
ruşine.
S-au strâns în braţe la fluierul locomotivei şi s-au des-
prins unul de altul pentru totdeauna, plângând, fiecare
separat, o tinereţe pierdută.
Tănase şi-a şters lacrimile care îl podideau şi s-a întors
spre oraş fără să se mai uite înapoi, neobişnuit cu gândul
de-a cutreiera, fără sprijinul sufletului prietenesc, strada
ostilă omului sărac şi fără importanţă.
Banii de pe cutiile de unsoare s-au cheltuit repede, aşa

cum repede se cheltuiesc toţi gologanii nemunciţi. Gonit de
pe Calea Moşilor, dintr-o mansardă unde nu plătise, Tănase
a ajuns tocmai în Calea Plevnei unde, neavând posibilitatea
să închirieze o cameră, a închiriat un pat.
Alături de el odihnea un student care în schimbul a
şase lei pe lună avea acelaşi drept de dormit.
Camera era sărăcăcioasă, întunecată şi – de la sine

înţeles – mobilată cu strictul necesar unor persoane în
trecere.
Pereţii musteau a igrasie.
Geamurile murdare de la fereastră filtrau o lumină
verde-gălbuie.
Plutea în atmosferă aroma râncedă şi descurajantă a
mizeriei, iar tăcerea aştepta groasă pe scânduri pasul de om
care să o turbure.
Veneau în cameră numai noaptea şi atunci tiptil, te-
mându-se unul să nu fie observat de celălalt. Nici Tănase,
nici studentul nu scoteau o vorbă.
Aşteptau muţi sub plapumă şi cu privirea la cer, alinarea
provizorie a somnului şi gustau în aşteptare, amarul sufe-
rinţii solitare şi anonime.
Aşa au trecut primele zile. Se fereau să nu se surprindă
mâncând, după cum dimineaţa la plecare fiecare avea grija
să introducă în gheata lui, pe nesimţite, bucata de carton
care să-i ferească talpa de ploaie şi noroi.
Într-o noapte, sosind acasă, Tănase a provocat emoţie
studentului, care mânca şi care s-a ascuns de ruşine cu felia
de brânză şi colţul de pâine în cearceafuri.
— Ascultă camarade, nu te feri degeaba. Suntem
amândoi cam la fel după cum văd eu.
Studentul a scos capul la lumină şi a întins mâna
dreaptă. Nevoia îl obişnuise să vadă în orice om necăjit un
prieten. Chipul lui Tănase dovedea că nu se înşelase.
Ziua, când nu avea curs la Conservator sau cor la bi-
serică, umbla bezmetic prin Cişmigiu.
Lukianoff ţinea „bufetul” instalat într-o casă cu geam-
lâc, alături de care, pe o scenă rudimentară se dădeau
spectacole de comedie. Nu se plătea intrare, dar preţul
consumaţiei era ceva mai ridicat.
Tănase n-avea totdeauna banii necesari pentru a se
instala la masă şi pentru a comanda o bere. Se mulţumea

atunci să privească printre uluci pe V. Maximilian recoltând
aplauze în piesele lui Vasile Alecsandri, sau pe alţi actori,
tot atât de tineri, dar fără dar, camarazi de Conservator
purtaţi de vânturile nevoiei şi de dragostea artei pe scenele
improvizate ale debutului.
N-avea însă vreme să caşte prea mult gura la spectacol,
aşa cum făceau burghezii cuminţi instalaţi la mese cu
neveste, cu copii şi cu alte persoane valide din familie.
Pe el îl gonea din spate nevoia.
Când l-au dat afară şi de pe calea Plevnei n-a mai avut
puterea să reziste.
S-a întors umilit înapoi la regimentul unde de bine de
rău n-avea grija zilei de mâine, unde s-a simţit, în ciuda
măruntelor necazuri, membru într-o mare familie. N-ar
fi renunţat în ruptul capului la cariera lui artistică, dar nu
vedea pe de altă parte posibilitatea de a rezista fără sprijin
în oraşul duşman. Colonelul Hârjeu l-a primit cu semne
vădite de bucurie.
— Mă Tănase! Ce tot umbli cu prostiile! Nu mai căuta
funcţii prin alte părţi. Vino înapoi în oştire, reangajea-
ză-te! Eu îţi dau voie să urmezi şi cursurile la Conservator”.
Tănase a mulţumit colonelului şi a dat fuga la Nottara.
— Maestre, mă primiţi la curs dacă viu îmbrăcat
militar?
— Cum să nu te primesc? – i-a răspuns maestrul –
numai să fii la vreme la lecţie şi să-ţi vezi de treabă.
Termenul de reangajare nu trecuse.
A făcut o cerere, a predat-o colonelului şi în foarte scurt
timp s-a văzut clin nou în cadrele regimentului 1 de Geniu,
pe care nu de mult îl părăsise.
De astă dată însă condiţiile de viaţă şi posibilităţile
de mişcare erau altele decât ale sfiosului „volintir” care se
înrolase simplu soldat cu trei ani mai înainte.
Tănase a fost numit ajutor al ofiţerului cu cazarmarea,

grefier al consiliului de disciplină şi comandant al secţiei de
pompieri.
În ceea ce priveşte găzduirea, i s-a dat o odaie la corpul
de gardă, o odaie simplă dar curată care n-aducea nici pe
dedeparte cu domiciliile succesive pe care le schimbase în
scurta sa viaţă civilă.
Colonelul îi spusese lui Tănase că poate să urmeze la
Conservator în „orele libere”. Se ştie prea bine ce înseamnă
pentru un grad inferior „ore libere” în armată; noul rean-
gajat n-a luat recomandaţia colonelului altfel decât trebuia
luată şi a izbutit să împace datorită unor constante eforturi
cele mai antinomice servicii: acel al lui Marte şi acel al
Muzelor.
Asigurat din punctul de vedere material – mânca la
popota ofiţerilor şi dormea în odaie separată la cazarmă
– Tănase a putut să desfăşure o intensă activitate în sensul
preocupărilor sale curente. Din disponibilităţile materiale
de care foarte curând a putut face uz, a cumpărat cu 150 lei
de la „Feder” un pian „Bosendorfer” şi de la altă prăvălie la
un preţ ceva mai redus o bicicletă „Brenabor”.
Se înscrisese de curând la clasa de canto a conser-
vatorului. Iar pianul, în afară de serviciile pe care i le aducea
pentru studiile personale, prezenta necontestate utilităţi ca
instrument ajutător al directorului muzical de regiment.
Nu prea ştia să cânte Tănase altfel decât cu o singură
mână şi din această mână mai cu osebire, utilizând un
singur deget, dar pianul de ocazie pe care îl cumpărase,
constituia fala artistică a regimentului; toţi ofiţerii fiind
de acord că pentru dirijarea corului şi pentru întocmirea
unui program serios la serbări era bine ca directorul „părţii
artistice” să aibe tot ce-i trebuie la îndemână.
Cu pianul s-a descurcat el cum s-a descurcat Tănase.
Mai greu a fost cu bicicleta.
O cumpărase pentru a circula rapid între cazarmă şi

Conservator. Pentru moment însă, departe de a-i scurta
din timp, vehiculul îl obliga la exerciţii suplimentare de
deprindere. A învăţat cu îndărătnicie ocolind curtea regi-
mentului fără să ia în seamă râsetele camarazilor şi pufnirile
celor din trupă; ori de câte ori venea de-a berbeleacul se
scutura frumos pe haine, nu se uita nici în drepta nici în
stânga şi reîncepea cu mai multă îndărătnicie ca înainte.
Mai greu a fost când a căzut într-o groapă cu var şi a fost
nevoie de mai mult decât de o scuturare ca să arate curat şi
proaspăt.
Nu exista însă pentru sergentul instructor, şi pentru
elevul de Conservator Tănase, vreo oprire serioasă. Prea
voia să-şi vadă cu orice preţ de treabă ca să nu izbutească.
Când l-au chemat la examenul de plutonier a avut
câteva clipe de emoţie. Lasă că nu ştia prea multă carte
militărească, dar preşedinte al comisiei era ajutorul
comandantului de regiment, un anume locotenent-colonel
Drăgotescu reputat prin severitate. Mai făceau parte din
juriul examinator şi ofiţerul cu cazarmarea, Lepădătescu,
azi colonel în rezervă, un căpitan şi un sublocotenent.
Gradul de plutonier avea pe atunci mai multă impor-
tanţă decât are astăzi în oştire, plutonierul fiind considerat
jumătate ofiţer: purta sabie, un singur galon şi îndeplinea
funcţia de ofiţer de serviciu.
Ajuns în faţa comisiei, Tănase n-a prea răspuns cum
trebuia. Comisia însă, departe de a se supăra din această
cauză, nu parvenea să-şi păstreze seriozitatea şi să-şi stăpâ-
nească râsul. Lucrurile cele mai anodine căpătau haz când
erau spuse de Tănase, dar buna dispoziţie a ofiţerilor nu
împiedica pe candidat să fie notat după întinderea reală a
cunoştinţelor sale.
Locotenentul Lepădătescu, voind să-l scape, se adre-
sează la un moment dat preşedintelui comisiunii:
— Domnule Colonel, daţi-mi voie, aş vrea să-l întreb

eu ceva mai uşor.
— Mă rog. Faceţi! – a răspuns colonelul.
Iar Lepădătescu adresându-se atunci lui Tănase:
— Eşti bun dumneata să-mi spui ce însemnează „punct
iniţial”.
Când a auzit Tănase întrebarea a îngălbenit. Cu chestii
de astea vroia să-l ajute Lepădătescu?
Ştia din experienţă însă că nimic nu e mai grav în oştire
decât tăcerea la întrebarea superiorului, şi în consecinţă a
început să bâiguie.
— Punct iniţial este... este un punct iniţial. Aşa, hm! un
punct care te iniţiază, În sfârşit.., iniţial.
La auzul acestor savante explicaţii a râs şi colonelul. S-a
întors către membrii comisiei care la rândul lor erau foarte
bine dispuşi.
— Ăsta-i actor, domnule! Ce să mai umblăm noi cu ale
milităriei! Nu vedeţi că nu se prinde!
Şi întorcându-se către Tănase:
— Ia să lăsăm „teoria”. Ce-ar fi să ne spui „Are sabia sau
n-are?”. Am aflat că te pricepi la aşa ceva, mai bine decât la
„punctele iniţiale”!...
Examenul trecând la partea artistică a durat încă un
ceas, timp în care elevul lui Nottara a ştiut să păstreze în
faţa ofiţerilor un prestigiu pe care, altfel, milităreşte, la
atât de jalnic nivel îl coborâse. La sfârşit toată lumea a fost
mulţumită: examinatorii fiindcă petrecuseră câteva clipe
vesele, Tănase fiindcă devenise plutonier din sergent-in-
structor...
Nu se potrivea deloc viaţa reangajatului Tănase cu
viaţa pe care o dusese, câţiva ani înainte, „volintirul”. Ca
plutonier îşi permitea fantezii şi libertăţi la care odinioară
nici măcar nu s-ar fi putut gândi. Aşa, într-o seară, fiind
ofiţer de serviciu a scos pianul în curtea cazărmii – după
stingere – şi-a început să cânte nişte hori la care numai cine

era de lemn a putut să nu se prindă. În câteva minute, la
apelul lui Tănase, tot regimentul era în curte şi zburda de
parcă nu fusese în timpul zilei „instrucţie”, de parcă a doua
zi la cinci n-avea să sune „deşteptarea”.
Din păcate venirea rondului a întrerupt veselia.
Căpitanul a cerut lămuriri.
Era 10 jumătate noaptea şi trupa încă nu se odihnea.
În loc să fie linişte mormântală în cazarmă, era bal în toată
regula.
— Mă rog unde-i ofiţerul de serviciu? Tănase s-a ridicat
de la pian.
— Eu sunt, să trăiţi, domnule căpitan.
— Cum îţi permiţi, domnule! Dar ce înseamnă asta? Ce
fel de ofiţer de serviciu eşti dumneata? Îţi baţi joc de oştire?
Las’ că te dau eu pe mâna consiliului de disciplină.
Tănase a îngheţat.
Călcase reglementele, e drept, dar bunul simţ protesta
împotriva formelor.
— Să trăiţi, domnule căpitan. Dacă soldaţii îs veseli toţi
şi le convine, nu-i mai bine aşa? Că doar nu-i o crimă să
cânte şi să joace oamenii de voia lor şi fără poruncă...
Când a mai auzit căpitanul că are de-a face cu Con-
stantin Tănase, plutonierul-artist, s-a domolit. Dar actorul
prinsese în schimb curaj şi nu-l slăbea.
— Ce, ar fi fost rău, domnule căpitan, ca în seara asta
toată oştirea din Țara Românească să fi jucat hora? Că doar
n-am făcut beţie, nici scandal. Le-am cântat băieţilor liniştit
şi ei au jucat fiecare ca pe acasă.
A ascultat căpitanul explicaţiile lui Tănase fără să mai
spuie o vorbă şi, cucerit de duioşia nopţii, a plecat fără să
pedepsească pe nimeni, fără să scrie ceva în procesul-
verbal. „La urma urmii are dreptate”.
Odată cu gradul de plutonier, Tănase a putut să se
ocupe temeinic de organizarea Teatrului militar. A perfec-

ţionat, în vederea spectacolelor, „sala de mese” care îi
fusese încredinţată, înfiinţând scena aşa cum se cerea, cu
decoruri şi culise. Apoi a montat „Curcanii” lui Ventura
piesă pe care o văzuse reprezentată la „Teatrul Naţional”.
S-au făcut cu acel prilej eforturi excepţionale de regie ca
respectându-se indicaţiile textului trupa să poată defila
pe scenă. Pepi Machhauer a venit special de la Teatrul
Naţional să supravegheze grima, iar impresia pe care a
lăsat-o spectacolul a fost atât de puternică, încât, la sfârşit,
toată sala a ovaţionat în picioare. Colonelul dând semnalul
aplauzelor.
La reprezentaţiile mai dificile dădeau concursul elevii

cu termen redus şi uneori Tănase aducea actori civili din
oraş.
(Aşa s-a întâmplat, bunăoară, că Georgescu-Timică a
jucat în „Curcanii”).
Progresele pe care le realiza trupa lui Tănase şi stabili-
zarea spectacolelor sâmbătă după masă au permis ofiţerilor
să contracteze obiceiul de a asista împreună cu soţiile. Nu
se juca totdeauna teatru.
Tănase, care nu uitase îndemânarea lui de gimnast din
prima tinereţe, organiza şi spectacole în care la bară, la
trapeze, la trambuline sau la paralele valorile sportive ale
regimentului puteau să-şi arate destoinicia.
Mulţi dintre ofiţerii care asistau la reprezentaţiile de
teatru sau la cele de gimnastică ale lui Tănase sunt astăzi
generali cu mare reputaţie în oştire. Ne permitem să cităm
câteva nume: Ştefănescu-Amza, Mihail Ionescu, Cihosky,
Iorgulescu, Căţoiu etc., etc.
Iată spectatorii de care actoria a rămas şi până astăzi
mândră. După cum niciodată n-a uitat recunoştinţa pe
care o datoreşte instituţiei în sine, dincolo de ajutorul pe
care l-a avut din partea oamenilor. El n-a fost sprijinit şi

încurajat de un ofiţer sau de un comandant de regiment
şi persecutat de altul. Toţi i-au dat concursul lor sufletesc.
Fie că regimentul era condus de colonelul Hârjeu, fie că în
fruntea lui se afla colonelul Istrate, nimic nu se schimba din
dispoziţia ofiţerilor şi a comandanţilor faţă de Tănase, cel
nu prea priceput în ale milităriei, dar cel atât de dibaci în
tot ceea ce privea organizarea serbărilor şi a festivalurilor.
Numai astfel se poate explica, dealtminteri, posibilitatea
pe care a avut-o actorul de a urma în timpul serviciului
militar atâtea cursuri. Se înscrisese Tănase şi la „principii”
urmând teoria şi solfegiile muzicale precum şi elementele
de canto coral cu maestrul Kiriac.
Ziua îi era foarte încărcată. Pleca dimineaţa cu bicicleta
la orele 8 la Conservator, unde avea de trei ori pe săptămână
cursul de declamaţie cu Nottara. De la 10 la 12 avea clasa de
canto, între timp însă trebuia să fie la regiment când soseau
ofiţerii, să le dea raportul. După masă, între 2 și 4 se întorcea
din nou la Conservator să asiste la cursul de „principii”.
Viaţa i se înfăţişa normal între Conservator şi cazarmă,
fără alt răgaz decât al odihnei strict necesare, decât al
somnului.
Colegii de teatru ai lui Tănase duceau o viaţă cu mult
mai lipsită de griji.
Avem în faţă un program al examenului claselor de
declamaţie din „28 şi 29 Mai 1905, orele 2 p.m. precis”,
seria Aristizza Romanescu şi seria Const. Nottara. Cităm
câteva nume dintre care atât de puţine au reuşit să câştige
notorietatea: Şerbănescu Eugenia, Sfetcovici Lucrezzia,
Fărcăşanu Maria, Nestorescu Rodica, Colorian Eugenia,
Cocea Florica, Movilă Resurecţia, Filotti Maria, Ionescu
Marietta, Faliero Hariclie, Simionescu Marioara, Vasiliu Na-
talia... Grigoriu Ion, Vârgolici Mihail, Florescu George, Pe-
trescu Ştefan, Dumitrescu Constantin, Dumitrescu Radu,
Fotino Mihail, Popovici Arsenie, Niculescu Petre, Chris-

tescu Vasile, Manolescu Ion, Belcot Casimir, Radu Popea,
Danielopol Nicolae şi Tănase Constantin.
Din bucăţile pregătite pentru producţia anului de către
Constantin Tănase programul citează „Conu Leonida faţă
cu reacţiunea” şi D’ ale Carnavalului de Caragiale, Ginerele
lui Hagi Petcu de Vasile Alecsandri, Ruy Blas de Victor
Hugo şi Avarul de Molière.
De altfel, între anii 1905 şi 1907, s-au perindat multe
talente prin Conservatorul nostru. Belcot, Ciprian, Florica
şi Alice Cocea, Marioara Filotti, Tina Barbu, Duţulescu,
A. Athanasescu, N. Kanner etc., etc., care, învăţând rudi-
mentele tehnicei, aveau mai târziu să se ilustreze în variatele
domenii ale artei teatrale.
Am spus mai sus că Tănase nu ducea viaţa obişnuită a
colegilor săi de teatru. Îl deosebea în primul rând îmbră-
cămintea. Când în costum de plutonier spunea la cursul lui
Nottara tiradele lui don Cezar de Bazau din „Ruy-Blas” se
strica toată clasa de râs.
Maestrul avea totuşi la curs o excepţională autoritate.
Intra în clasă la ora 8 precis în haine negre, cravată neagră şi
mănuşi albe. Totdeauna curat, totdeauna îngrijit, totdeauna
solemn, Nottara avea aerul că oficiază în calitatea lui de
înalt reprezentant al Artei supreme.
Obiceiurile băieţilor, pe de altă parte, nu aveau nici-o
legătură cu felul de a fi al lui Tănase. Ei se adunau la
cafeneaua „Macedonia” unde trăiau o crâncenă boemă.
Jucau table şi biliard toată ziua rămânând datori când la
patroni, când la chelneri, întreţineau discuţii de artă cu
adesea foarte violente consecinţe şi, în general, aşteptau
înaintea unui sfarţ neplătit pe un director de trupă dispus
să-i angajeze.
Tineri, îşi dădeau osteneala să pară blazaţi; umblau cu
lavalieră şi lăsau să se strecoare, peste buza de jos lăsată, o
voce gravă, ca a lui Bozeanu sau ca a lui Teodor Popescu.

Fiecare se lăuda pe sine în paguba actorului de renume
care-i ilustra genul, bătaia finală decurgând, în mod firesc,
din ciocnirea principiilor. Tănase nu-şi putea permite luxul
de a pierde vremea la cafenea nici nu se simţea în stare să
ţie piept la discuţie bătăioşilor săi confraţi.
Se împrietenise totuşi, la un pahar de vin, cu Belcot şi
prietenia lor a devenit din ce în ce mai strânsă când meseria
actoricească i-a adunat în aceleaşi distribuţii. Duceau zilele
de amărăciune şi de sărăcie împreună împărţind frăţeşte
ultima bucată de pâine şi ultimul ban. Când figurau pe la
Teatrul Naţional, tineri şi nebăgaţi in seamă, se ascundeau
prin cabine să mănânce bucata de brânză şi cele câteva
măsline păstrate până atunci prin buzunare. Se fereau de
sârmele electrice, care într-o bună zi i-au „curentat” şi i-au
zvârlit de perete, dar n-aveau mai puţină grijă de privirea
dispreţuitoare a colegilor care i-ar fi surprins în cursul unui
dejun atât de frugal.
La Conservator, aveau mai mult curaj. N-au îndrăz-
nit ei la producţia de canto în anul II să se prezinte profe-
sorului Ştefănescu în scena lui Bartolo cu don Bazilio din
„Bărbierul”? Ştefănescu nu prea avea elevi şi văzând în
Tănase un element bun căuta să-l câştige pentru operă.
— Ce-ţi trebuie ţie declamaţie? – îi spunea profesorul.
Ai voce şi îţi baţi joc de ea. Bei, fumezi, în loc să ţi-o
îngrijeşti aşa cum trebuie. Ce bine ai face să te laşi de
maimuţăreli şi să te apuci de treabă serioasă.
Tănase asculta, dar nu răspundea nimic. La producţie a
cerut voie profesorului ca pe lângă singurul elev, Stănescu-
Cerna, să se prezinte şi el cu Belcot în „Bărbierul”. Pregătise
scena cu maestrul Nottara care le arătase toate nuanţele
jocului de scenă. Au avut un succes colosal, mai ales în ceea
ce priveşte partea actoricească.
— Vezi că e bine, domnule profesor, să fii şi niţel mai-
muţă? – i-a spus Tănase, în concluzie, profesorului zăpăcit

încă de spectacolul la care asistase... Dar n-a părăsit, totuşi,
îndeletnicirile lui pur actoriceşti pentru a încerca serios
cariera muzicală.
La producţiile clasei de declamaţie, Nottara a pus în
scenă, la rândul său, „Scrisoarea pierdută” cu o distribuţie
care lăsa în umbră tot ceea ce se juca pe scenele oficiale. Cu
Belcot, cu Maria Filotti, cu Aurel Athanasescu, C. Tănase
şi Christescu, maestrul a realizat un spectacol care a rămas
clasic în analele Conservatorului...
Plutonierul izbutea astfel să fie apreciat alături de cele
mai promiţătoare talente ale epocii. Viitorul lui actoricesc
era însă împiedicat de cerinţele, în definitiv aspre, ale vieţii
militare.
Tănase a venit în Conservator dintr-alt mediu decât
al elevilor obişnuiţi; de aceia i-a fost mai curând posibil
să înfrângă unele tradiţii. A fost, bunăoară, singurul şi
cel dintâi care a dat examen fără să spuie versuri şi nu-
mai interpretând o scenă din „Noaptea furtunoasă” a lui
Caragiale. Ca „Jupân Dumitrache”, Tănase n-a plăcut nu-
mai profesorului, ci a reuşit să impresioneze până si pe
mucalitul său amic Belcot.
Făceau amândoi echipă după plecarea lui Bârlogeanu şi
după trecerea din ce în ce mai accentuată a plutonierului
spre civilitate. Nu prea se înţelegeau prin Conservator
rosturile acestei prietenii dar nici Belcot nici Tănase nu
se lăsau impresionaţi de nedumerirea colegilor. Le plăcea
să se întâlnească din când în când, înaintea unui pahar
de vin, povestind unul şi ascultând celălalt într-o linişte
neturburată de glumele prosteşti ale confraţilor...
Tănase asculta cu gura căscată poveştile pe care le
anima verva lui Belcot. Iar acesta din urmă nu se sătura, la
rându-i, ascultând întâmplări din viaţa militară, întâmplări
autentice, susceptibile de a fi transformate... în cuplete.
— Eram odată sergent de gardă la furaj, unde era

închisoarea celor condamnaţi de la 6 luni în sus, începea
Tănase. Cât erau ei de oropsiţi deţinuţii, seara se distrau
întrei ei, se ţineau de jocuri. Câteodată mă tenta să particip.
Cum adică? Eu să stau afară şi să mă plictisesc pe motiv
că sunt cumsecade şi ei înăuntru să se veselească? Lăsam
atunci în locul meu pe caporalul de gardă cu misiunea să
închidă uşa după mine şi intram şi eu în joc de parc-aş fi
fost un dezertor oarecare.
Distracţiile lor erau spirituale, de un spirit fireşte cam
gros, cam trivial, dar n-aş fi zis niciodată că la temelie stă
desnădejdea, – atât se aseamănă între ei, oricare le-ar fi
punctul de plecare, oamenii care petrec.
Belcot asculta şi punea rar câte o întrebare.
— Ce fel de jocuri? Multe şi variate. Îmi aduc aminte
de „primirea naivului”. Când venea un element nou la
închisoare i se înscena un proces, in toată regula cu pro-
curori, judecători, avocaţi etc. etc., aşa cum din păcate toţi
deţinuţii ştiau că se petrec lucrurile pe la Curţi şi pe la
Tribunale. Inculpatul era aşezat pe o pătură ţinută de ca-
pete. Când comisia se pronunţa pentru achitare se trăgeau
şi marginile păturii de se rostogolea „achitatul” cât era de
lung. Pe urmă îl legau la ochi pentru jurământ şi îl puneau
– chipurile – să pupe crucea.
Întâmplările de acest soiu erau străine de felul de a fi
al lui Belcot. Din această cauză însă le gusta cu mai mult
interes ascultând ceasuri întregi poveşti din lumea deosebită
şi stranie a puşcăriaşilor.
— Şi zii, mă, Tănase, tu te înţelegeai bine cu ei? – îl
întreba Belcot într-un târziu.
Nu-ţi venea niciodată să rămâi?
Într-o zi, la Conservator, Eduard Wachman l-a chemat

pe Tănase.
— Ia ascultă mă, cât câştigi tu la Popa Tatu? N-ai vrea

mai bine să cânţi în corul Mitropoliei?
— Sigur că aş vrea, domnule Director.
Şi cu recomandaţia lui Ed. Wachman a intrat Tănase în
corul bărbătesc cel mai select pe care îl avea Capitala, plătit
fiind cu 35 lei pe lună, o sumă destul de importantă pentru
bugetul unui om sărac şi pentru valoarea de cumpărare a
leului.
Din păcate, banii nu sunt uşor de câştigat pe această
lume, iar suplimentul de salariu al lui Tănase a coincis
cu o viaţă de vexaţiuni şi de mizerii. Tovarăşii lui de cor,
uneori, nu-l apreciau ca om. Alteori îl invidiau ca muzicant;
totdeauna însă aveau grijă să-l vexeze, prevalându-se de
superioritatea clasei sociale din care făceau parte. Era
între ei un fel de coaliţie tacită. La cea mai mică glumă a
unuia săreau susţinerile şi sublinierile camarazilor. Tănase
rămânea mereu izolat, ţintă predestinată din cauza bunei
sale cuviinţe şi a timidităţii, farselor nesărate şi jignirilor de
tot soiul.
A răbdat o zi, a răbdat două, până s-a dus la Wachman
să se plângă.
— Mai aşteaptă şi tu. Aşa e la început. Până te obiş-
nuieşti, până se mai obişnuiesc şi ei!
Directorul Conservatorului avea dreptate.
S-a întors şi s-a pus pe aşteptare. N-au trecut însă două
zile şi la o repetiţie un tenor mai sclivisit şi mai pretenţios
decât ceilalţi i s-a adresat în aprobarea vădită a celor de faţă:
— Ia dă-te niţel la o parte. Ce crezi că eşti la cazarmă!
A fost picătura de apă care a umplut paharul, S-a dat
câţiva paşi înapoi şi cu îndrăzneala timidului a început să-i
judece:
— Mă dar grozavi mai sunteţi dumneavoastră, de mă
tot plictisiţi de când am venit pe aicea! Nu cumva oi fi
servitor pe la voi? Că de altceva nu sunteţi buni decât de
mutre şi de fasoane. Nu vă place cum sunt îmbrăcat, nu?

Aţi vrea să viu la repetiţie în ştofă englezească? De, aş vrea
şi eu, dar n-am ce vă face. S-a întâmplat să fiu ostaş, nu
scutit, nici reformat. De aia nu mai stau între voi şi vă dau
dracului pe toţi: lichele, secături, puşlamale, vagabonzi…
Tănase şi-a deşertat tot sacul; amintiri din mahalaua de
la Vaslui, „cultură” proaspătă de la cazarmă.
Vai de capul lor, ce le-au mai auzit urechile! Spre sfârşit
a căzut şi ceva bătaie, aşa cum se întâmplă în asemenea
împrejurări când unul singur e de o părere şi mulţimea de
alta. Din fericire Tănase ştia destul de bine să se descurce
în această ramură a discuţiei; plecând înapoi la Popa Tatu
a lăsat printre cântăreţii de la Patriarhie câteva frumoase
vânătăi în semn de lirică amintire.
Isprăvile lui de bătăuş coincideau însă cu oarecare noto-
rietate muzicală. Făcea parte din societatea corală „Hora”
de sub conducerea lui Cezărescu şi Juarez Movilă. Maestrul
Kiriac l-a introdus în societatea nou înfiinţată „Carmen”,
unde s-a găsit alături de Folescu, de părintele Nae Popescu
şi de alţi mulţi cântăreţi, seminarişti şi teologi.
Dar cariera lui strict teatrală avea să înregistreze
succese rapide şi decisive pentru orientarea actorului şi a
muzicantului.
Tănase a vrut la început să se angajeze la Naţional.
Acesta îi era visul când, figurant, rătăcea alături de Belcot,
prin culisele severei instituţii. Dar o întâmplare de haz
rămasă clasică în analele bâlbâielii actoriceşti avea să-i
curme în această privinţă speranţele.
Se juca „Ocolul pământului” piesă de mare succes într-
un nesfârşit număr de tablouri şi cu mare lux de figuraţie.
Ciucurette, care trebuia să interpreteze rolul unui
sergent dintr-un tablou oarecare, avea reprezentaţie de
beneficiu la „Liric”. Domnul Paul Gusti, anunţat în ultimul
moment, căuta înlocuitor.
A chemat repede pe toţi tinerii aflaţi prin culise: M.

Fotino, N. Kanner, I. Manolescu, Niculescu-Piron, C. Tă-
nase şi s-a oprit cu alegerea la acesta din urmă.
— Ai să joci pe sergentul şef de gardă. Ţine rolul, înva-
ţă-l repede. Sunt numai câteva cuvinte. Am eu grijă de
„intrări”. Nu e nevoie de joc de scenă…
Tănase a deschis hârtiile pe care le avea împăturite
în mână şi a parcurs textul cu înfrigurare. Nu era mult de
spus, într-adevăr. Câteva replici scurte: „Da”, „Nu”, „Da”,
„La 10 mile de fortul Kerney”. Apoi o frază ceva mai lungă
de care s-a înfricoşat. Aflase însă că directorul Davila va
asista la matineul ce urma să înceapă peste câteva minute şi
la gândul că ar putea să-i reţie atenţia s-a aşezat pe un scaun
şi-a început să buchisească. Totul mergea de minune, afară
de fraza ultimă în care presimţea că o să se bâlbâie.
În sfârşit, s-a sunat începutul spectacolului şi n-a
întârziat nici rândul tabloului cu pricina.
Tănase a intrat în scenă întovărăşit de garda respectivă.
Înainte i se afla Petre Liciu în rolul lui „Phileas Fogg”.
Primele replici au mers de minune.
— „Unde suntem aici?”
— „La 10 mile de fortul Kernev”.
La fel şi monosilabele „Da”, „Nu”.
Dar a sosit rândul frazei fatale:
„Negrii au o ură neîmpăcată contra celor albi; ori de
căte ori îi întâlnesc îi atacă şi îi omoară. Pe nici-unul nu
cruţă”.
Când a spus Tănase primul cuvânt din această frază i
s-au împăienjenit ochii, i s-a golit creerul, i s-au înmuiat
genunchii.
De ce? Nici astăzi n-ar putea să spuie.
A încercat să scape de pustiul care se întindea înaintea
lui cu şmecheriile obişnuite.
— Negrii, negrii! Negrii. Âââââ. Negrii, domnule!
Nu-i aşa cum îţi închipui dumneata! Ehei! cu ăştia nu-i de

glumă.”
Liciu n-a putut să-şi mai ţie râsul, iar Tănase, văzându-l
că râde, se zăpăcea şi mai tare.
Ştia totuşi că are obligaţia de a da ultimul cuvânt ca să
lege replica următoare. Toate vorbele i s-au amestecat în
gând ca zarzavatul într-o oală cu apă fierbinte.
— Negrii! Negrii... Atacă... Cruţă. Cruţă. Cruţă!
Până să zică ultimul cuvânt tot ansamblul de pe scenă
năvălise în culise unde toată lumea, Davila, Gusti etc. etc.,
se strâmba de râs.
Tănase, când s-a văzut singur, şi trezind atâta ilaritate –
publicul imitase şi el pe actori – s-a pierdut complet.
A încercat atunci să salveze situaţia. Rolul lui mai
conţinea o singură replică. La întrebarea lui Liciu „Care
va fi semnalul?” trebuia să răspundă „Un foc de puşcă”.
Liciu nefiind de faţă, Tănase a privit spre public şi a spus,
neîntrebat, cu aerul cel mai natural din lume:
— Un foc de puşcă!
A trebuit să se lase cortina şi să se întrerupă spectacolul.
Râdea lumea din sală, râdeau actorii de pe scenă de se
cutremurau culisele, numai bietul Tănase, roşu, amărât,
disperat, nu-şi găsea consolare. Se gândea cu tristeţe la
pretenţia pe care o avusese de a fi angajat la „Naţional”, de
a place marelui Davila şi considerând prăpastia in care se
prăbuşise plângea ascuns după un decor, pe ruinele nesă-
buitelor sale iluzii.
Râsul feroce al camarazilor nu contenea decât pentru a
lăsa loc unui superior dispreţ. Singur Niculescu-Grasu s-a
apropiat de el, i-a pus mâna pe ceafă şi i-a spus:
— Măi băete, nu te despera aşa, că s-au mai bâlbâit şi
alţii şi nu s-a întâmplat nici o nenorocire. Ehei! Să fii tu
sănătos, la câţi actori mari li se înpleticeşte limba! Nu mai
îţi face sânge rău! Să ştii de la mine că nu e niciodată rău
când râde publicul. Asta înseamnă că actorul are talent şi

că are haz.
— Bine, bine, domnule Niculescu, sughiţa Tănase, dar
a fost de faţă şi domn director, cum o să mă mai angajeze el
când i-am făcut-o boacănă?
— Lasă că te angajează el dacă ai talent, că e om deştept
şi nu se uită la o greşeală de nimica toată.
Preţioasă, desigur, în clipa aceia consolarea lui Nicu-
lescu-Grasu, dar mai consolator va fi succesul de la Ote-
teleşeanu în „Doctorul Damelor”.
N-a trecut mult timp, într-adevăr, şi Tănase a avut
prilejul să debuteze in personagiul principal din localizarea
lui Ranetti, creând rolul lui Cristache Poşircă, „comisar
clasa-ntâia”. Erau în distribuţie: A. Bărcănescu, Belcot, Ro-
zescu, Viorica Marini, Veve Georgescu, Betina Misirliu,
Elena Rîureanu etc., etc,
Succesul lui Tănase s-a precizat de la repetiţii.
— Da, cine-i plutonierul ăla care joacă? De unde a mai
ieşit?” întrebau cu necaz cabotinii.
Publicul, el n-a mai pus întrebări, el a aplaudat din
toată inima comedia bufă şi în deosebi cupletele aşa cum
erau anunţate pe afiş: De remarcat în această piesă: Cuple-
tele soneriei de noapte, duetul amintirilor, Cake-Walke,
Vindecarea nevricalelor prin danţ, Cancan general de familie,
Cântecul lui Nea Iancu acompaniat de corul damblagiilor,
„Pungaşii trăiesc bine în România” şi mai multe alte cuplete
de actualitate care se vor schimba la fiecare reprezentaţie
potrivit evenimentelor zilei.
Fericite vremuri în care preţurile de intrare variau între
0,50 galeria pentru copii şi 25 lei avantscena I; „Benuar”-ul
fiind 15 lei ca şi „Belle-Etage”-ul de 6 persoane.
Publicul a venit în mare număr şi de repetate ori la
spectacol spre avantajul trupei de comedii şi operete „N.
Poenaru”, spre mulţumirea directorului de scenă Petre
Liciu şi spre marea bucurie a lui C. Tănase care, deşi

anunţat cu numele greşit pe afiş, era fericit de perspectivele
neîndoielnice ale gloriei.
După această piesă însă Poenaru s-a retras din trupă,
Bărcănescu luând direcţia artistică, iar Petre Liciu direcţia
de scenă permanentă. Noua companie a montat o altă
localizare de Ranetti – „Ţivila de la Hotel Ghidale” – în care
Tănase a creat rolul lui Dinică Chioftea.
Distribuţia a fost de o strălucire excepţională. Jucau
în „Ţivila de la Hotel Ghidale” marele Ion Anestin, Alexan-
dreasca, Ionescu de la Craiova, Belcot, Florea Simionescu,
Bărcănescu etc. etc. A fost un succes cum până atunci nu s-a
mai văzut. Piesele de public se jucau maximum de 5 sau 6
ori, „Ţivila de la Hotel Ghidale” s-a reprezentat cu săli pline
de 45 ori în şir, aducând la teatru serii noi de spectatori.
După biruinţa din Capitală trupa a plecat în provincie
să-şi exploateze succesul. Tănase nu prea avea învoire să
lipsească de la cazarmă; la Ploieşti, la Buzău şi în celelalte
oraşe apropiate de Bucureşti se putea repezi după spectacol
la regiment, ca să facă act de prezenţă. Când a fost însă să
se joace pe la Brăila, pe la Galaţi s-au încurcat rău lucrurile,
la dificultăţile distanţei adăugându-se un destul de grav
incident de natură militară.
Într-adevăr, înainte ca „Ţivila de la Hotel Ghidale” să se
joace în turneu, Tănase, împreună cu alţi colegi reangajaţi,
au ţinut o adunare la Corpul II Armată în vederea alcătui-
rii unei societăţi de ajutor mutual. Adunarea a fost foarte
însufleţită. S-au ţinut discursuri entuziaste, s-au luat hotă-
rîri etc. etc., iar Tănase a fost ales reprezentant al societăţii
în formaţie față de autorităţile civile şi militare. Proiectul
n-a prea plăcut comandamentelor superioare, întâi fiindcă
ele n-au fost puse în cunoştinţă de cauză, al doilea fiindcă
adunarea a avut loc într-un local militar şi fără prealabilă
autorizaţie.
Consecinţa normală n-a întârziat: participanţii au fost

pedepsiţi cu 10 zile de „Garda Pieţii”. Pedeapsa cădea cum
se putea mai râu pentru Tănase, care tocmai îşi propunea
să ceară concediu în vederea continuării turneului. Seria
de reprezentaţii cu „Ţivila de la Hotel Ghidale” a continuat,
totuşi, în provincie cu suflerul în rolul lui Poşircă. în timp
ce creatorul personagiului lua cunoştinţă directă despre
închisoarea legendară în cercurile militare din Bucureşti.
Dracul nu e însă niciodată atât de negru pe cât îl descrie
lumea.
S-a umplut el de păduchi în două zile, dar, ieşind la
raport, căpitanul Pârâianu, vestitul căpitan Pârâianu, n-a
fost mai sever decât ceilalţi ofiţeri cu care avusese până
atunci de-a face. Ba, Tănase a reuşit să-l convingă să-i dea
voie să plece după trupa din turneu în zilele de sărbătoare
şi sub promisiunea solemnă a întoarcerii la timp. La sfârşit
a mai fost iertat şi de vreo două zile, aşa încât pedeapsa a
părut mai scurtă şi mai agreabilă decât şi-o închipuise.
Peste câţiva ani „Cercul subofiţerilor” avea să se
realizeze aşa cum îl plănuiseră „rebelii” de la Corpul II
Armată. Iată deci un nou argument ca în amintirile lui
Tănase cele 10 zile de la „Garda Pieţii” să retrăiască sub
semnul succesului şi al rodniciei.
Dar cariera militară începuse să fie o serioasă povară
pentru actorul care trebuia să dispuie de întregul său timp
liber şi de toate rezervele de preocupare şi de muncă.
Ofiţerii din regiment erau mândri de notorietatea lui
Tănase; în mediul teatral, atât de redus al vremii, numele lui
începuse să se afirme.
Căpitanul Darvari, care conducea în regiment
compania 5-a de telegrafişti, l-a recomandat mătuşii sale,
soţia lui Ionaş Grădişteanu, ca să spuie versuri pe la ceaiuri.
Îmbrăcat de „tata Mehală” cu fracul sau smokingul de
rigoare (în schimbul 1,50 sau 2 lei chirie), Tănase mergea
la ora sorocită în palatul de pe calea Victoriei să-şi exercite

talentele de cântăreţ, de actor şi de cupletist.
Avea mare succes – moral – la cucoane şi era aşteptat,
când întârzia, cu o nerăbdare de natură să-i flateze
vanitatea de cabotin. Mai venea pentru bucăţile de dramă
şi actorul Radu Popeia, dar Tănase, cu versurile lui comice
şi niţel, niţel decoltate era gustat mai cu osebire. Doamna
Coandă îl acompania la harfă, efectele de „pizzicato” la
acest instrument împerechindu-se de minune cu pasagiile
în care Tănase îşi strâmba glasul sau expresia. Cucoanele
care îl auzeau pentru întâia oară râdeau de el sub evantalii;
aspectul „de împrumut” pe care îl avea în hainele lui „tata
Mehală” şi nasul scos în evidenţă de grimă nu uşurau deloc
stabilirea curentului de simpatie necesar pentru ascultare;
încet, încet însă Tănase le câştiga încrederea iar după două,
trei exhibiţii de cuplete devenea indispensabil faivoclocului,
favoritul cucoanelor ipocrite şi limbute, spaima fetelor de
măritat care roşeau la simpla lui înfăţişare.
Acasă, la Grădişteni, pe când era elev de conservator
în anul al III-lea, a avut prilejul să cunoască pe generalul
Manu, ministrul de Război. Căpitanul Darvari, care era de
faţă, a avut grijă să-l recomande pe plutonierul artist şi să
comunice dorinţa lui de a trece „în elementul corespunzător
vârstei”.
— Cât mai are de îndeplinit ca serviciu? – a întrebat
generalul Manu.
— Un an şi jumătate domnule general.
— Bine, vino mâine pe la mine la minister şi văd eu ce
am de făcut.
Tănase nu mai putea de bucurie. Împrejurarea îl
favorizase oferindu-i prilejul de a abandona, în folosul ca-
rierei actoriceşti, cu un ceas mai de vreme, cariera militară.
Când s-a prezentat a doua zi la minister a fost poveste
mare până să pătrundă la cabinet. Îl opreau la lot pasul
ofiţerii.
— Ce cauţi dumneata pe aici domnule? Cum ai să intri

la ministru? Dumneata eşti militar şi trebuie să mergi pe
cale ierarhică!
Tănase a izbutit să pătrundă la generalul Manu, numai
după lungi parlamentări şi susţinând morţiş că avea ordin,
din partea ministrului, să se prezinte.
Dar odată intrat, lucrurile au mers repede.
Generalul a chemat un aghiotant şi i-a dat înscris către
regiment: „Rog trimiteţi în elementul corespunzător vârstei
pe plutonierul C. Tănase şi raportaţi despre executare”.
Întors la cazarmă, cu hârtia în mână, a trebuit să su-
porte mustrările colonelului Tănăsescu, acela care, după
Hârjeu şi după Istrate, comanda regimentul 1 de Geniu.
Explicaţiile n-au durat prea mult. Tănase a mărturisit
dragostea lui de oştire, obligaţiile pe care le avea faţă de
această instituţie care l-a primit şi l-a adăpostit în vremuri
grele. Nu mai putea însă continua, în acelaşi timp, cariera
de actor şi de militar. Pierdea angajamentele de la teatru şi
nu putea să depuie nici la cazarmă o muncă stăruitoare.
Colonelul n-a insistat prea mult; Tănase a mai stat
vreo două zile în regiment ca să dea în primire; despărţirea
actorului de militar efectuându-se nu fără strângere de
inimă aşa cum o prescrisese ministrul de Război, generalul
Manu.
Libertatea de care dispunea Tănase, odată eliberat de
obligaţiile armatei, era desigur plină de avantaje morale; ea
presupunea însă reînceperea vieţii de risc, a luptei pieptişe
cu nevoile zilnice aşa, ca pe vremuri, când îşi închipuise
că poate zbura cu aripile proprii. De astă dată avea însă
avantajiul unei meserii definite şi mai ales pe acel al
succesului în exercitarea ei. S-a angajat repede la „Grigoriu”
de unde plecase Maximilian, Ciucuretti şi Carussy. A jucat,
în cursul stagiunii, „Bocaccio”, „Sibyl”, „Fata aerului” cu
Leonard şi Lucrezzia Brezeanu alături.
Numele lui Tănase începuse să circule alături de al celor

mai reputate celebrităţi ale vremii; Leonard tânăr, frumos şi
de pe atunci cuceritor al inimilor cuconeşti se împrietenise
cu... antidotul său scenic.
De la sine înţeles că de câte ori ieşeau pe stradă îm-
preună, nu Tănase se bucura de majoritatea privirilor ga-
leşe ale trecătorilor. Obişnuit, cu asemenea tratament, el nu
se supăra însă, ca lăsând frumosului Leonard toate gâdi-
lările vanităţii, să se consoleze cu ideia de a fi apreciat de
„persoanele de gust”. Şi numai în intimitate.
Nici afacerile comerciale nu le izbuteau cu uşurinţă,
împreună. Au luat odată la „Grigoriu” o reprezentaţie de
beneficiu.
— N-ai nici-o grije mă, i-a spus lui Leonard, Tănase, cu
relaţiile pe care le am in lumea militară n-o să rămâie în sală
nici-un loc liber”.
— Bine dragă, dar eu ce mă fac. Am şi eu nevoie de
bilete. Umblă o grămadă de femei după mine şi trebuie să le
vând şi lor câteva locuri că altminteri e prăpăd!
Pe scurt, oricine i-ar fi ascultat ar fi crezut că până în
seara reprezentaţiei toate locurile vor fi reţinute şi că nu se
va mai găsi nici un bilet de vânzare la casă.
Realitatea a fost totuşi alta.
Să nu mai vorbim de Leonard, dar Tănase chiar, care
atât de sigur se arătase pe relaţiile lui în oştire, s-a întors cu
pachetul de bilete subsuoară; prieteniile din armată nefiind
altfel decât cele din viaţa civilă, adică supuse şi ele uitării şi
ezitante în faţa sacrificiului pecuniar.
Nici unul, nici altul dintre cei doi actori nu era de altfel
în stare să plaseze un bilet unui necunoscut în ciuda aerelor
grozave pe care şi le luau, în ciuda reputaţiei de îndrăzneală
şi chiar de obrăznicie, pe care le-o creiase publicul.
Raporturile dintre Leonard şi Tănase erau departe de a
avea caracterul celor dintre Tănase şi Belcot.
Leonard născut parcă pentru teatrul liric îşi luase

zborul spre glorie adulat de femei, solicitat de directorii de
trupe, având pe lângă toate darurile şi pe acela al facilităţii.
Învăţa repede rolul, partitura, jocul de scenă, de era în stare
să joace seara un rol pe care-l primise în studiu dimineaţa.
Între Tănase şi Belcot în schimb, sărăcia şi suferinţa
comună creau legături de fiecare zi, legături pe care timpul
nu reuşea să le sfarme cu una cu două. Îşi aduceau aminte
înaintea paharului cu vin de anii de la Conservator, când
tăcuţi şi fără lescaie aşteptau, în subsol, ora de curs. Afară
troienea, cafenelele gemeau de lume; prin casele oamenilor
cu stare sfărâiau lemnele în sobă.
Pentru ei zi de fericire era doar aceia în care primeau
leafa pentru figuraţia de la Naţional: cinci lei pe lună.
Mergeau şi ei la bodegă atunci, ca tot Românul, şi comandau
la treizeci şi cinci de centime halba câte 7-8 rânduri, de
cetăţean.
Belcot – mai rafinat – cerea şi „cuargal”, pe lângă tradi-
ţionala scrumbie a lui Tănase. Mai din cauza băuturii, mai
din cauza fumului, mai din cauza mirosului Tănase avea la
un moment dat impresia că „Berăria Comşa” se întoarce din
loc şi se învârteşte, se învârteşte... Îl bătea atunci pe umeri
pe Belcot şi o porneau spre casă pe Bulevard în sus. De la
Thüringer unde îşi lăsa prietenul, Tănase continua drumul
singur, fericit până la Cotroceni unde-l aştepta marea linişte
a somnului...
Simţea faţă de Belcot o prietenie în felul celei pe care o
avusese faţă de Bârlogeanu, o prietenie care nu se manifesta
prea mult în cuvinte, ci mai ales în fapte de cotidiană frăţie.
Spre deosebire însă de camaradul lui de militărie, colegul
într-ale teatrului avea, pe lângă inteligenţă naturală, cultură
şi talent. Belcot traducea piese, scria cuplete deopotrivă
de priceput în muzică şi în literatura teatrală curentă, iar
Tănase interpreta.
Asta nu scădea întru nimic valoarea actoricească a lui

Belcot, care avea specialitatea de a recolta în roluri mici
succese care eclipsau strălucirea protagoniştilor.
Poetul spune că nu există mai mare durere decât să-ţi

reaminteşti în mizerie timpurile fericite. Tănase, povestind
viaţa lui de odinioară, adică evocând sărăcia, privaţiunile,
vexaţiile de tot soiul, are față de întâmplările trecute surâsul
înţelegător al biruitorului... Îşi aduce aminte de o întoarcere
de la Conservator spre cazarmă. Aştepta la staţie sosirea
tramvaiului cu cai. Aştepta în zadar. Nu se zărea nimic la
orizont.
A băgat degetele în buzunarul de la vestă să-şi pipăie
capitalul: o „băncuţă” pitită lângă briceag şi s-a hotărît să
intre, până una alta, în cofetăria din colţ, la „Murgăşanu”.
A pătruns timid, printre mese, temător să nu le răs-
toarne, să prăvălească la pământ vreo tavă cu zaharicale, să
nu calce cu bocancii vreun pantof de duduie...
Deabia se aşezase şi o fată nostimă, cu şorţ alb peste
fusta neagră, îi ceru socoteală:
— Ce doreşte domnul?
— Păi... eu zic să-mi aduci o prăjitură.
Îşi făcuse socoteala: zece bani prăjitura, îi mai rămâneau
patruzeci din care să-şi plătească transportul pe două zile şi
să-i mai rămâie rest.
Nu îi plăcea să intre prin cofetării. Prea era linişte şi
prea se simţea – îmbrăcat milităreşte şi cu trăsături nobile –
ţinta privirilor celor mai puţin galeşe din încăpere.
Când a cerut plata, nu mai găsea băncuţa.
S-a scotocit prin toate buzunarele, le-a întors pe dos,
a căutat pe jos, a ieşit în stradă la uşa prăvăliei. Ia banii
de unde nu-s! Ce era de făcut! Nu-l cunoştea nimeni din
toată cofetăria. A început să bâiguie: „Nu mai am bani,
domnişoară”.
— Vai de mine, dar cum intri dumneata fără bani să

consumi? Se poate una ca asta?
— Aveam duduie! Dar i-am pierdut! Sunt om cinstit;
nu fac eu de astea.
Se roşise tot, îi curgeau năduşelile. Pe cât se cerceta
mai cu de-amănuntul, pe atât nu ajungea la vreun rezultat.
Băncuţa dispăruse ca prin farmec.
Fata, indignată, a găsit o soluţie care să o scoată din
cauză:
—Vorbiţi dumneavoastră cu cucoana. E la casă!
Tănase s-a apropiat de stăpână, umilit, neştiind cum
să-şi bălăngăne mâinile, unde să-şi aşeze picioarele.
— Nu vă cunosc. Îmi pare foarte rău. Aranjaţi cum ştiţi
cu încasatoarea.
Replica era tăioasă şi nu permitea speranţe.
O ideie i-a fluturat prin minte: să lase amanet briceagul.
— Mă rog cred că valorează mai mult de zece bani! Vi-l
las zălog până mă plătesc...
N-a apucat să aşeze însă instrumentul contondent pe
masă şi a sărit dintre prăsele... „băncuţa”.
— Uite banii cucoană! Nu v-am spus eu! Se poate una
ca asta. Să intru eu într-o prăvălie, aşa fără capital!”
A achitat şi a ieşit pe uşe.
Câteodată e destul să găseşti lucrul tău, ca să te bucuri.
Păşea triumfător, ca un general, spre staţie. Pierduse cu
povestea prăjiturii vreo două-trei tramvaie. N-a uitat
însă, cu toată graba, să aşeze gologanii într-un buzunar
şi briceagul într-altul, ca să nu mai aibe „istorii” şi cu
taxatorul... Deşi de astă dată – la dimensiunea gologanilor –
ar fi putut să-şi permită luxul neglijenţei.
Dar glumele de la „Teatrul Naţional”, când figura în
tot soiul de piese după necesităţile regiei sau după fantezia
mucalită a lui Botez?
Se juca odată „Patru săbii”, o feerie în care se povesteau
isprăvile a patru fraţi porniţi să cucerească lumea. Prin

culise era emoţia obişnuită a zilelor de premieră, emoţie
cu atât mai accentuată cu cât Cuţarida, reputat ghinionist,
juca într-unul din rolurile principale. Efectele s-au văzut
dealtminteri de la prima schimbare de decor „la vedere”.
Se lăsa întuneric în sală şi pe scenă, iar nişte cârlige mari
coborând de sus urmau să ridice siluetele de stânci trans-
formând în câteva minute peisagiul marin într-un interior
oarecare. Toate dispozitivele au funcţionat perfect. Marea
a dispărut în mai puţin de o secundă ca şi ridicăturile
pietroase. Când s-a făcut lumină însă pe scenă, şi a trebuit
să continue spectacolul, nu mic a fost râsul spectatorilor
constatând că înapoia lui Cuţarida, fără perucă, se afla... o
stâncă. Bietul actor se nimerise tocmai în dreptul cârligului
care, mânat parcă de blesteme, a preferat să-l uşureze de
plete decât să-şi facă datoria cinstit în schimbarea decorului.
La răspândirea acestei veşti toate cabinele s-au îngrozit.
„Ce să-i faci, dragă”. „Le-am spus eu”. „Aşa e când joacă
bietul Cuţarida”. Fiecare interpreta evenimentul ca o pe-
deapsă a destinului înfruntat şi fiecare aştepta să vadă
sfârşitul.
Printr-unul din ultimele tablouri „fraţii” trebuiau să
se lupte cu „domnul” din Vântură-Ţară, Regele Uriaşilor.
Tănase, care avea relaţii în lumea militară, adusese pentru
figuraţie doisprezece soldaţi de la jandarmii călări, conduşi
de un sergent. Ei urmau să reprezinte pe scenă neamul
giganţilor. În seara premierei însă n-a putut veni sergentul
care repetase, ci altul, care a intrat în scenă fără să ştie
efectiv despre ce era vorba.
S-au trezit astfel Tănase luptând de zor cu Aristide De-
metriade iar Cuţarida cu gradatul. Restul ostaşilor, grimat
şi costumat în toată regula, mârâia pe scenă după indicaţii.
Tănase trebuia să fie, în ciuda unei crâncene împotriviri,
aruncat în apă de către Demetriad.
Iar Cuţarida – aşa cerea textul – trebuia să dovedească,

la pământ, pe sergent.
Partea întâia a planului, conceput de autor şi pus în
scenă de Botez, s-a îndeplinit întocmai, dar sergentul,
neprevenit, nu se dădea bătut cu una cu două. Asuda
Cuţarida strângându-l în braţe şi dându-i brânci; omul nu
se lăsa şi pace.
Înfuriat, actorul îi spune, la un moment dat, cu glas
tare:
— Cazi jos mă! N-auzi, sergent? Nu înţelegi!?
Dar sergentul i-a răspuns calm: „Ce-s nebun! Să-mi
dea ordin domnu’ plutonier!”
Au trebuit până la urmă să-l cheme pe Tănase din
culise.
— Cazi dracului jos, mă! Aşa-i piesa.
— Bine don’ plutonier! Cad dacă trebuie şi dacă ziceţi
dumneavoastră.
Publicul între timp se zăpăcise. Unii, care pricepuseră
despre ce e vorba, râdeau cu hohote; alţii, mai naivi, şi
mai puţin la curent cu dedesubturile teatrale, întrebau pe
vecini ca să le explice care e rostul „sergentului” şi al „plu-
tonierului” în feerie.
După spectacol soldaţii trebuiau să se întoarcă la ca-
zarmă. Botez nu, îi învăţase să se spele şi să dea cu vaselină
pe faţă; oamenii şi-au smuls bărbile lipite cu eter şi au ieşit
în frig spre cazarmă fără nici-o grijă. Se mai ciuguleau ei pe
drum, înjurând pe „bărbier” (aşa îi spuneau ei lui Machauer,
grimeurul) dar erau departe de a bănui consecinţele înţe-
păturilor de pe obraz.
În puţine cuvinte şi în scurt timp pielea li s-a făcut, din
cauza temperaturii scoborâte de afară, pergament. A mai
dat Dumnezeu că a fost a doua zi şi inspecţie, de au trebuit
să se bărbierească la iuţeală cu briciul de cazarmă şi opera
lui Botez, Machauer et companie a ieşit desăvârşită.
La al doilea spectacol toţi soldaţii arătau ca nişte stu-

denţi de la Heidelberg.
N-a fost chip să se mai apropie cineva de ei cu „bărbile”.
Cum miroseau a eter, cum începeau să înjure:
— Lasă, domnule! Destul că ne-am ras odată cu cără-
midă. Nu ne mai trebuie.
După multe codeli s-a găsit soluţia.
Purtând peruci plantate au consimţit să iasă pe scenă
mai departe, uriaşi improvizaţi sub lumina reflectoarelor
care nu reuşeau totuşi să le estompeze aspectul fioros şi în
aceiaşi măsură jalnic.
Dar amintirile din turnee?
Pe atunci actorii nu plecau din Capitală cu tren special
să se oprească o zi numai în fiecare oraş pentru a cutreera
într-o lună toată ţara. Altele erau obiceiurile publicului, alte
condiţiile de transport. Când ajungea o trupă într-o regiune
îşi închiriau oamenii casă, se angajau în pensiune etc., etc.
Fiecare oprire însemna o stabilizare de viaţă pe timp de
câteva săptămâni. Să revenim însă la fapte.
După desfacerea celebrului trio Ciucuretti-Maximilian-
Carussy de trupa Grigoriu, a fost angajat Tănase în această
trupă. Revenind, în anul următor, cei trei la compania
„mamă”, Tănase n-a mai avut angajament în Capitală, dar a
plecat cu Grigoriu în turneu.
Ultima etapă: Constanţa. Iarna era grea şi rezultatele
materiale ale peregrinării n-au fost prea strălucite; în ciuda
reputaţiei de om norocos pe care o avea Grigoriu, reţetele
au fost pretutindeni sub aşteptări. La întoarcerea spre
Bucureşti, trenul s-a înzăpezit între Medgidia şi Cernavodă
fără şanse de prea apropiată despotmolire.
Actorii nu prea aveau parale. Grigoriu, fiind la sfârşitul
turneului, găsea că n-avea nici-un rost să dea vreun avans.
S-au gândit ei ce s-au gândit la modalitatea de a câştiga un
ban, până ce au luat hotărârea – Tănase şi Mişu Fotino –
să fundeze o trupă care să dea reprezentaţii la Medgidia.

Zis şi făcut. „Ce jucăm?” Iată prima întrebare pe care şi-au
pus-o. „Ţivila de la Hotel Ghidale” a fost la această întrebare
primul răspuns.
Localizarea lui Ranetti cerea însă o distribuţie impor-
tantă. Înmulţirea actorilor din trupă presupunea pe de
altă parte scăderea beneficiilor. Au contras atunci piesa la
cinci personagii şi au jucat-o comprimată, numai esenţă, ca
pentru Medgidia.
Mai greu a fost să găsească o sală de teatru. Nu se

afla aşa ceva în toată localitatea. S-au oprit, după matură
chibzuinţă, la o crâşmă şi au procedat rapid la amenajarea
unei scene din scaune, din scânduri, din butoaie, din
cearceafuri culese de la hotelul de alături. Spre capul scenei
– spre „cabine”, chipurile – se afla un butoiu mare cu cepul
foarte îmbietor. Nu le-a fost greu actorilor să-i descopere
şi să-i aprecieze conţinutul. Ritmul comediei devenea din
această cauză din ce în ce mai buf, locuitorii din Medgidia
fiind departe de a-şi da seama despre adevăratele motive
care stimulau verva actoricească.
Reţeta a fost de o sută de lei, cifră impresionantă, dată
fiind localitatea şi condiţiile în care avusese loc spectacolul.
Trupa improvizată a hotărât ca în urma succesului trebuia
să se acorde şi publicului satisfacţia de a sta într-o sală
cu duşumea pe jos, nu cu pământ simplu. Noul local de
teatru pe care l-au găsit satisfăcea din plin dezideratul unei
civilizate pardoseli, dar nu permitea instalarea unei scene.
În disperare de cauză, actorii s-au oprit la loja destinată
orhestrei şi au decis să o transforme. Zis şi făcut. Jumătate a
devenit „cabină”, jumătate „scenă”. Publicul de jos nu vedea
pe cei din trupă decât de la brâu, dar această împrejurare
nu i-a scăzut entusiasmul. Se juca „Ofiţerul şi ordonanţa”.
Afară era un vifor nemaipomenit. La un moment dat
furtuna a deschis uşile de perete şi a adus zăpada în public.

Peste câteva minute sala era goală de lume. Vântul spărsese
geamurile şi intrase val-vârtej peste spectatori. Rămaşi
singuri la jumătatea „piesei” actorii au împărţit reţeta.
Activitatea lor teatrală în Medgidia se soldase cu suma de
cincizeci de lei pentru fiecare. Destul, prea destul ca să-şi
poată privi de sus camarazii mai puţin inventivi şi deci mai
săraci...
Altădată i-a luat Nottara să joace „Marchizul de Priola”
la Turnu Măgurele. Erau foarte mulţi tineri în trupă: Tony
Bulandra, Ion Manolescu, Belcot...
Tănase se pregătea, la Bucureşti, de nuntă. Avea mar-
tori la ofiţerul stării civile pe Nottara şi pe Liciu. Fiind
vorba însă numai de o singură reprezentaţie şi aceasta sub
supravegherea Maestrului, a plecat şi el la Măgurele, ră-
mânând ca la întoarcere, a doua zi, să aibă loc ceremonia.
Iarna era grea şi le-a făcut surpriza unei înzăpeziri.
Trenurile nu mai mergeau. Trupa trebuia să rămână musai
două zile în Turnu Măgurele aşteptând să se reia circulaţia.
Tănase, care tocmai cumpărase nişte găini – mai ieftine
– pentru cununia din Capitală, era mai melancolic decât
oricare altul. Prinsese să le taie şi de frică să nu se strice
le-a atârnat afară în bătaia zăpezii până s-au făcut cum e
lemnul...
Două zile la Turnu-Măgurele, nu treceau aşa de repede.
„Măi băieţi, ce jucăm?” a întrebat Maestrul. Au fost discuţii
lungi şi pretenţioase. Unul spunea o piesă şi alţi zece îl
combăteau cu argumente serioase.
Nottara a curmat, la un moment, dat controversa. „Ju-
căm Manasse”. Actorii cunoşteau piesa care avusese atâta
succes şi trezise atâtea discuţii la „Naţional”, dar o cunoşteau
numai „pe înţeles”.
Nimeni n-avea, fireşte, textul. Au anunţat atunci spec-
tacolul pentru seară şi au pornit în oraş pe căutate. Nu era
uşor să găseşti o piesă de teatru recent jucată la Naţional,

în textul ei veritabil, într-un oraş cum era Turnu-Măgurele.
Pe înserat, Tănase, care urma să joace pe Zeilig-Şor, s-a
întors triumfător cu textul in mână; îl găsise în biblioteca
unui profesor de liceu. Odată cu găsirea piesei au devenit
evidente celelalte dificultăţi. Nimeni nu-şi cunoştea, afară
de Nottara, rolul şi nimeni n-avea timpul material să-l
înveţe. Marele actor însă îi îmbărbăta:
— Lăsaţi băieţi! N-aveţi nici-o grijă. Vă dau eu intrările,
vă dau replicile, ne descurcăm noi. O să vedeţi.
Încrederea în Nottara, în reuşita spectacolului era
contagioasă. Îndrăzneţi, fără să ştie în fond „de ce” şi „pe
ce”, băieţii au intrat în scenă să joace. Până la intrarea lui
Manasse, piesa a mers într’un ritm ameţitor. Se înghiţeau
replici, se săreau scene în aşa fel, încât până şi spectatorii
începuseră să-şi dea seama.
Când a fost însă rândul lui Nottara să înfrunte publicul,
situaţia s-a schimbat.
Maestrul a luat in mână frânele acţiunii dramatice.
Schimba textul la fiecare pas pentru a introduce în scenă pe
un actor sau pe celălalt. „A! Uite... Mi se pare că vine Zeilig
Şor...”
„Ştiu! Ştiu ce vrei să-mi spui. Nu-i aşa că eşti de părere că
Nissim trebuie să-şi dea fata etc., etc. Şi astfel, prin întrebări
meşteşugite, prin replici indirecte, aducând şi scoţând el pe
scenă actorii transformaţi în figuranţi, piesa a ajuns la bun
sfârşit. Nu era desigur textul pe care îl imaginase Ronetti
Roman.
Maestrul „trăsese” toate rolurile la el, anulând „efectele”
partenerilor şi acordând lui Manasse prestigii pe care
autorul se mulţumise doar să le sugere.
În actul final, la scena rugăciunii, Nottara observă că îi
lipseşte „tales”-ul; Recuziterul uitase să i-l procure. S-a uitat
în dreapta, s-a uitat în stânga și, îngrozit, a făcut un pas in
culise, şi ridicând faţa de masă pe care stau aşezate grimele,

s-a acoperit cu ea pe cap cu un gest brusc şi impresionant.
Numai era teatru ceea ce se petrecea pe scenă, dar era
în schimb înaltă, superioară jonglerie.
Purtase pe umerii lui toată piesa. Jucase efectiv toate
rolurile, dăduse toate intrările rămânând mereu pe scenă
gata să repare neatenţia unuia, sau gafa altuia. Iar publicul,
furat de măestria jocului, de felul patetic şi „simţit” în care
Nottara ştia să interpreteze, n-avusese vreme să observe că
omul se dedublase, că reuşise să atingă culmi de lirism fără
să abandoneze o singură clipă facultăţile controlului de sine
şi supravegherea celor de aproape.
De abia după spectacol şi-au dat seama actorii prin ce
au trecut şi au meditat la adânca semnificaţie a teatrului,
la resursele de care trebuie să dispună actorul. Unii, amin-
tindu-şi de cele petrecute cu câteva ceasuri înainte, îndrăz-
neau chiar să glumească.
Numai Nottara surâdea sardonic privind cum îşi în-
grijea Tănase... găinile îngheţate.
„Ehei! Altă generaţie!”
Altădată – câţi ani să fie de atunci? – au plecat să dea
câteva reprezentaţii la Sinaia şi la Buşteni. Erau elevi de
Conservator şi sperau să facă rost de ceva parale. Trupa nu
era prea mare: Ion Manolescu, Belcot, Tănase şi alţi câţiva.
Masa o luau acasă la Manolescu, primarul oraşului şi
tatăl colegului din companie. Seara urma să sosească şi
Montaureanu din Bucureşti cu trenul pentru a interpreta
rolul lui Rozeanu din „Mincinosul”.
Nu prea ştiau ei mare lucru, dar erau tineri şi nu se
îndoiau de nimic.
Tănase era, îndeosebi, încântat. Venea pentru prima
oară la Sinaia.
Respira – fără efort – aerul ozonizat.
Privea în dreapta şi în stânga munţii, brazii, simţindu-se
în limpiditatea oamenilor şi a naturii ca o pierdută pată de

noroi.
S-a pipăit pe faţă şi a intrat la primul frizer care i-a ieşit
în cale.
— Barba?
— Da, domnule! Ce, nu se vede?
— Ba, vai de mine, se vede!
Şi bărbierul a intrat în conversaţie, din viciu profesional.
— Nu sunteţi din partea locului?
— Nu.
Tănase nu era limbut de felul lui, dar bărbierul scotea
cuvintele din gura omului ca nişte simple măsele.
— Cu ce ocazie aţi venit pe la noi? Sunteţi în vile-
giatură?”
Tănase ofta şi răspundea.
— Nu. Sunt actor. Am venit cu trupa.
— A! Aţi venit cu o piesă? Şi unde jucaţi mă rog?
— În sala Riegler.
— Am să viu şi eu. Dar ce jucaţi?
— Ia mai multe lucruri; în general însă din Caragiale.
Resemnat şi căutând la urma-urmii să-şi facă reclamă,
Tănase ridicase tonul. Bărbierul care nu contenea ascuţind
briciul, l-a tras de mânecă.
— Priviţi la domnul care se bărbiereşte... Nu acela!...
Prin oglindă! E Caragiale!
Când a auzit Tănase una ca asta i s-a întărit săpunul pe
faţă.
— Ce spui, domnule?
— El e! Îl cunosc, slavă Domnului.
Caragiale auzise şi el conversaţia. Când să plece s-a
apropiat de scaunul lui Tănase.
— Ascultă băiatule, cum te chiamă pe tine?
Iar Tănase a răspuns ca la raport.
— Domnule Caragiale, mă chiamă Tănase, sunt elev la
Conservator în clasa lui domnu’ Nottara.
— Stai bre! Mi-a vorbit mie Costache Nottara de unul

Tănase care-i bun în piesele mele! Tu oi fi?
— De, ştiu şi eu! Tănase, roşu ca para, se tot băiguia şi
nu putea să scoată o vorbă acătării.
— Când jucaţi, să vin şi eu? întreabă Caragiale.
— Jucăm diseară la „Riegler”– a silabisit Tănase.
După plecarea scriitorului din frizerie n-a ştiut cum să
dea goana mai repede să-şi găsească tovarăşii.
— Măi băieţi, ne-am curăţat!
— De ce?
— Păi vine diseară Caragiale la spectacol.
— Nu mai spune!
Şi pune-te pe repetiţie, pune-te pe ascultătură. Ceasurile
însă treceau repede. Seara au lăsat vorbă la control:
— Ia vezi mă, cum o veni unu cu nişte haine groase ca
de aba şi roşcovane, lat la faţă şi cu mustăţi, vii repede să ne
spui!
Într-un târziu a venit băiatul şi le-a adus la cunoştinţă
evenimentul.
Culmea ghinionului însă: ce te faci că nu vine Mon-
taureanu?
A început spectacolul fără el. Fiecare se prezenta cu
bucăţile de la Conservator; studiate în fel şi chip, banalizate
pe la toate festivalurile de provincie... Când a venit rândul
piesii „Mincinosul”, cine să joace rolul lui Rozeanu?
Se uitau prin sală, au trimis pe la gară. Nimic.
Montaureanu nu se arăta.
— Trebuie să „intri” tu măi Hodoş. Altceva nu-i de
făcut.
Hodoş, care nu era actor, care nu cunoştea piesa, dar
care avea ghinionul de a fi în anturajul „lor” ca prieten, a
protestat la început. S-a lăsat însă convins văzând dispe-
rarea zugrăvită pe feţele camarazilor săi de petrecere. Din
fericire trebuia să iasă în scenă numai în actul ultim. A ieşit
mai mult îmbrâncit din culise. El trebuia să fie „adevăratul

Rozeanu” acela care prin simplă prezentare aduce deznodă-
mântul spulberând minciuna şi dând de ruşine pe „min-
cinos”.
Nu ştia însă nici o boabă din text. Şedea cu spatele la
public, manechin, iar replicile le dădea Belcot din culise.
De la sine înţeles că la aşa reprezentaţie Caragiale nu s-a
ostenit să se urce pe scenă şi să felicite pe actori. Iar băieţii,
la rândul lor, n-au ştiut încotro s-o apuce ca nu cumva să
le iasă în cale. După „succesul” de la Sinaia a urmat acela –
mai mare – de la Buşteni.
Sala era ca vai de lume, iar scena au improvizat-o la
iuţeală din câteva scânduri. Publicul în schimb era tare
pretenţios; plutea în aer un straniu miros de praf de puşcă.
Nici băieţii nu ştiau să distreze poporul aşa cum ar fi
dictat importanţa preţurilor percepute la intrare. Simţind că
aventura risca să se încheie dezagreabil, fiecare a avut grijă,
ca după ce-şi termina „rolul”, să spele putina. Fireşte fără
să-şi anunţe confraţii. La sfârşit, Tănase, s-a văzut singur şi
abandonat pe scenă.
Publicul cerea mereu alte bucăţi pe un ton foarte
ameninţător. Tănase îşi isprăvise parte repertoriul. Hai să
le spuie pe „Drăgan”, celebrul monolog al lui Liciu. Nu-l
ştia însă pe dinafară ca lumea; l-a spus mai mult în linii
generale, exagerând bâlbâielile şi mimica.
Voci de la parter îl întrerupeau indignate:
— Mai las-o domnule! Zi-i înainte şi isprăveşte odată
cu bâlbâitul!
Pe scurt, când s-a retras de pe scenă, a luat-o la fugă,
de frica bătăii, în pădure şi găsind acolo restul trupei au
pornit-o noaptea pe jos spre Sinaia cu ghetele în mână să
nu le strice de noroi, spre casa primarului unde îi aştepta
masă întinsă și cu meseni având alte dispoziţii decât cele ale
publicului din Buşteni...
Tănase n-a învăţat meseria teatrală propriu zisă din

Conservator. Teatrul adevărat l-a înţeles şi a început să-l
practice în anturajul lui Liciu, alături de Manolescu, de
Belcot, Dinu, G. Mihăescu, Buzescu şi de alţi tineri iubitori
de artă...
Liciu nu era numai un perfect actor de aleasă cultură
şi de variate resurse scenice. El era în primul rând un
gentleman. Rezultatele: conflictul pe care l-a avut cu Davila
s-a datorit, până la urmă, tăriei sale de caracter. Când
actorii s-au strâns să protesteze împotriva directorului şi
când Davila s-a arătat la faţă, nimeni n-a mai rămas alături
de Liciu. Acesta însă, cavaler, a demisionat trăgând, în ceea
ce îl privea, toate consecinţele.
Mai târziu avea să-l urmeze şi Nottara în pribegie plecat
în urma unui conflict de aceeaşi natură...
Doi ani a stat Liciu afară din teatru jucând la Liric, la
Bulevard sau prin provincie; pe urmă Davila i-a întins
mâna şi l-a rechemat, aducând omagiu caracterului de care
dăduse dovadă. În acest răstimp însă trupele particulare de
teatru au profitat de aportul actorului şi al directorului de
scenă; generaţii întregi de începători au trecut prin mâna
maestrului, această trecere rămânând însemnată în cariera
lor artistică prin adevărate progrese.
Liciu avea o înaltă ideie despre teatru, o ţinută morală şi
o eleganţă fizică de natură să impresioneze pe oricine. Când
se adunau actorii la vreo masă la „Gambrinus” pentru a
comanda vestiţii „Frankfurter pe varză” şi pentru a discuta
chestiunile la ordinea zilei, prezenţa lui era suficientă ca să
atragă şi pe aceia a lui Caragiale patronul localului.
Conversaţia îşi ridica dintr-o dată nivelul. Băieţii tineri
se transformau subit în ascultători. Nu se mai auzea nicio
vociferare.
Îi plăcea lui Liciu să vorbească şi să apere demnitatea
artei nu numai prin cafenele ci şi pe teren, la repetiţii sau
la spectacole când se simţea nevoia intervenţiei sale auto-

ritare.
Cât s-a supărat el la Brăila, când „băieţii”, de dragul
unei farse la adresa lui Niculescu Piron, erau cât p-aci să
compromită reprezentaţia!
Era acel Niculescu Piron un camarad de teatru foarte de
treabă care datorită caracterului său amabil devenise ţinta
obişnuită a glumelor de bun şi de prost gust. Niţel distrat şi
totdeauna de bună credinţă, el cădea regulat în cursă oricât
învăţătura de minte ar fi trebuit să-i fie de folos.
La Brăila, Tănase trecuse sufleur. Aşezat într-o cuşcă
de tablă nou construită, cu piroanele încă întoarse spre
înăuntru era foarte mândru de încrederea pe care i-o
arătase Liciu. Pe la marginea culisei actorii îşi aşezaseră
rolurile deschise la pasagiul în care trebuiau să „intre” şi
erau atenţi la replică. Mişu Fotino a întors foile textului lui
Piron, care s-a pomenit în actul III, fără să bage de seamă.
Când i-a venit totuşi rândul să intre, s-a opus arătând textul
manevrat de Fotino. În zadar căuta să-l convingă Liciu,
în zadar îi arăta ca să-l îmbie consternarea de pe scenă.
Niculescu Piron tare pe „ce sta scris” nu înţelegea să se mişte
în ruptul capului. Când a intrat în fine, mai mult împins
decât de bunăvoie, Tănase, din cuşcă, la curent cu farsa lui
Fotino, se strâmba de râs. Tot lăsându-se pe spate însă, ca
să-şi dea mai în voie drumul hazului s-a izbit cu capul de
piroanele cuştii. A fost rândul lui Niculescu de pe scenă
să râdă deşi spectacolul pe care-l oferea în acel moment
Tănase însângerat, era departe de a fi ilariant...
Supărările lui Liciu nu descurajau pe Danielopol, pe
Fotino, pe Kanner, pe Belcot...
Niculescu Piron avea specialitatea de a pronunţa
greşit cuvintele „radicale”. Spunea „fural” în loc de fular,
„cohrem” în loc de goldcrem şi aşa mai departe, spre marele
amuzament al camarazilor porniţi pe glume ieftine.
Nu-i trebuie mult omului la tinereţe ca să izbucnească

în râs. Niculescu Piron juca printre camarazi rolul unui
permanent stimulent de bună dispoziţie. Câteodată, şi nu
rareori, valoarea comică îi era sporită prin intervenţie din
afară. Aşa a fost când, la plecarea de la Brăila, el a cumpărat
o damigeană de vin să o ducă în dar unei fete pe care o
curta... la Buzău.
Simţind că recipientul este prost păzit, băieţii l-au cam
pus la încercare în cursul drumului.
În Buzău, la gară, damigeana care se golise a fost în
mod discret umplută – cu ajutorul restauratorului, dar în
locul vinului „adus special” prietenii au introdus... zeamă
de varză.
Piron era departe de a-şi da seama despre cele ce se
petrecuse. Mândru şi fericit, el a dus personal cadoul pre-
gătit aceleia care era aleasa inimii sale. Primit cu mulţumiri
şi cu manifestaţii de politeţe în cele două zile cât a stat în
Buzău, nici nu bănuia că i se făcuse o farsă.
De abia la Focşani, când a primit o drastică scrisoare,
s-a dumirit puţin. Fata, fără să-i dea multe amănunte, îl
punea la punct pentru felul neconvenabil în care găsise cu
cale să o omagieze.
Disperat, Niculescu Piron o chemă la telefon:
— V-a plăcut, duduie, vinul pe care vi l-am adus? Aşa-i
că e o recoltă bună?
— Ce vin, domnule! Zeamă de varză!
— Lasă duduie! Vorbesc despre vin. Despre vinul pe
care vi l-am dăruit!
— Zeamă de varză domnule, zeamă de varză… M-auzi?
Niculescu Piron asculta înmărmurit şi nu-şi revenea. Se
întorcea din când în când spre băieţii care veniseră în păr la
Poştă să asiste...
— Eu cred că e defect aparatul! Trebuie că are ceva.
Altminteri nu se explică. Îi vorbesc de vin şi ea îmi tot dă
înainte cu „zeamă de varză”.
Văzând că neînţelegerea continuă, i-au spus repede şi

pe jumătate cum stau lucrurile.
— Ascultă duduie! – striga bietul Niculescu Piron la
telefon: „Nu sunt eu vinovat. Măgarii ăştia de prieteni pe
care îi am. Mi-au băut vinul, duduie, şi au pus în loc zeamă
de varză... Neruşinaţii!
Supărarea a fost şi mai mare când a fost vorba să
plătească taxa telefonică. De teamă să nu iasă cu acest prilej
vreun scandal mai mare şi să fie obligaţi să contribuie,
camarazii o şterseseră cu toţii la Teatru lăsând pe Niculescu-
Piron pradă celei mai patetice indignări!
— Asta nu se face. Era la mijloc... chestie sentimentală.
Înţeleg, când e vorba de noi între noi, n-are importanţă, dar
aşa! Chestie sentimentală, domnule!
Peste câteva zile însă i-a trecut supărarea.
Aşa era felul lui Niculescu-Piron.
Avea suflet de aur şi nu înţelegea să lipsească pe
camarazi de bucuria farselor ieftine.
De ce s-a căsătorit Tănase întâia oară şi de ce a ales-o

pe Iosefina Reitman?
Multe ar fi de înşirat drept răspuns la aceste întrebări.
Explicaţia cea mai adâncă se află însă în felul de a fi al ac-
torului, care străin de ai lui, şi puţin înclinat spre a duce
viaţa de boemă căuta, fără să-şi dea seama, un rost familial.
Legăturile de altă ordine, decât ale prieteniei şi ale
artei, contau foarte puţin în perioada în care actorii nu se
bucurau în public de consideraţia pe care o au astăzi fiind,
din această cauză, nevoiţi să se apere şi să se ajute între ei.
În cei doi ani pe care Petre Liciu i-a petrecut în Capitală
şi în provincie se formase, în trupa pe care o conducea,
un spirit de camaraderie şi nobilă emulaţie cum rar s-a
pomenit în teatrul românesc.
Dragostea „băieţilor” pentru maestrul lor nu avea mar-
gini; cine îl supăra pe Liciu se simţea nenorocit şi nu căuta

decât prilejul unei isprăvi care să merite iertare.
Mai atent poate decât ceilalţi, Tănase, când nu juca, îşi
petrecea vremea privind şi studiind jocul lui Liciu, aşa cum
îi era la îndemână, din culise, să-l înţeleagă şi să-l „fure”!
Petre Liciu avea şi el la rându-i, mare încredere în
calităţile lui Tănase, în darul lui comic, în seriozitatea şi în
stăruinţa lui tehnică. Îl întrebuinţa la regie, la direcţia de
scenă, ca ajutor, încredinţându-i sarcini care presupuneau
apreciere. La răstimpuri, Tănase primea din partea maes-
trului câte un ban de aur drept recompensă, ban de care
era mai mândru decât de leafa lui normală sau de elogiile
nespălaţilor.
Teama pe care „băieţii” o aveau de a nu-l supăra pe
Liciu, s-a dovedit şi în momentul în care la Craiova, Tănase
nefiind distribuit în „Banii” lui Mirbeau, a trebuit să joace
un rol de servitor.
— Vă rog foarte mult, domnule Liciu. Eu vă spui di-
nainte. Mă tem tare să nu pufnească lumea, cum am păţit-o
în „Greve”, când anunţam că se întâmplase durere mare şi
publicul se strâmba de râs. Să ştiţi că eu nu-s de vină.
Într-adevăr, bietul Tănase numai cap de dramă nu avea;
nici reputaţie teatrală de asemenea natură, încât să treacă
neobservat într-un rol de figuraţie.
La spectacol, cu aerul cel mai nevinovat şi cel mai
dramatic din lume, a intrat în scenă aducând teribila veste
lui Isidore Lechat-Liciu:
„Fiul Dumneavoastră, domnule Lechat, a avut un
accident de maşină şi a murit”, sau în orice caz un text cu
alte cuvinte, dar cu acest sens.
Publicul n-a putut să-şi stăpânească râsul, atât era de
comic Tănase în veleităţile sale dramatice. Iar Liciu, copleşit
la birou, lăsându-şi capul în palme, îi şoptea drastic şi
enervat: „Ieşi afară! Ieşi afară”.
Era singura soluţie, dacă mai rămânea Tănase în scenă

se transforma piesa în comedie bufă.
După spectacol a fost discuţie mare.
— Măi, Tănase, tu ai făcut-o dinadins. Te-ai împiedecat
la intrare...
— Vai de mine domnule Liciu, se poate să fac una ca
asta! Mi-am dat dimpotrivă toată osteneala să fiu dramatic.
— Ai văzut ce dramă a ieşit din osteneala dumitale, a
încheiat, supărat actorul care ducea respectul scenei dincolo
de marginile socotite de cei tineri obligatorii.
Isprava lui Tănase a fost însă nimica toată pe lângă ce
i-a făcut Gogu Mihăescu în „Regulus Codoveanu”. Piesa se
juca la Ploieşti. Tănase era în rolul titular; Gogu Mihăescu
juca pe Păstrăvan Dincă, poliţaiul de Sinaia.
Începuse spectacolul fără ca acest din urmă interpret să
fi sosit din Bucureşti.
Mare emoţie în culise şi o aşteptare grea de panică.
În fine, iată-l sosind în ultimul act când trebuia, în
conformitate cu resorturile farsei, să simuleze arestarea ju-
decătorului Regulus Codoveanu. Erau în scenă Petre Liciu,
Florea Simionescu, Belcot, C. Tănase, Duţulescu, frumoasa
Ricoboni care juca rolul Dorei de Snagov–toată distribuţia...
Se aştepta intrarea lui Gogu Mihăescu şi momentul
culminant al acţiunii:
— În numele legii te arestez. Eu sunt Păstrăvanu Dincă
poliţaiul din Sinaia.
Zăpăcit de întârziere, îmbrăcat la iuţeală şi împleti-
cindu-se în vorbă, Gogu Mihăescu a rostit:
— Eu sunt Sinaia şi în numele lui Păstrăvanu Dincă te
arestez.
A izbucnit pe scenă un râs irezistibil. Tănase se
ciupea singur ca să se poată reţine. Tensiunea jocului pro-
voacă adesea între actori asemenea momente de veselie
exuberantă. Au părăsit unul după altul scena. Cortina ră-
mânea totuşi ridicată. Liciu mai serios decât ceilalţi po-

runcea prin culise.
—Intraţi în scenă, mă. Nu se face! – Şi dădea cu
pumnu-n ei doar, doar s-or linişti.
Cum îşi lua însă vreunul inima-n dinţi să înfrunte din
nou publicul, aplauzele, care de la gafa lui Mihăescu nu
conteniseră, treceau la un tempo vivace. Îşi dăduse lumea
seama de încurcătura actorilor şi departe de a se supăra le
încuraja amical, buna dispoziţie.
Tot la Ploieşti, în aceiaşi sală „Cooperativa” a venit
odată Nottara să joace Hamlet. Erau în trupă Niculescu-
Grosu, Tănase, Belcot etc., etc.
Sala de teatru era la etajul al doilea.
O trapă de pe scenă comunica printr-o scară cu etajul I
şi ducea la cabinele artiştilor. De la sine înţeles această trapă
a fost utilizată în scena groparilor.
Tănase juca pe cel dintâi gropar; Belcot pe al doilea;
oricât ar fi fost ei de neserioşi îşi dădeau seama de răspun-
derea pe care o aveau faţă de maestrul Nottara care trebuia,
intrând, să găsească la îndemână craniul pentru a rosti
celebrul monolog.
Tănase şedea ascuns până la brâu în aşa zisă groapă şi
învârtea cu lopata pământul aşezat pe margini. Recuziterul
avusese grijă să aşeze craniul cu pricina pe lopată, dar în
emoţia clipei, Tănase a făcut o mişcare greşită de a lunecat
tumba până... la etajul întâi. Ce era de făcut?
Nottara, care era deja pe scenă, văzând cum stau
lucrurile, a improvizat un dialog cu Belcot, iar Tănase s-a
dat la fund ca să caute blestemata căpăţână a lui Yorick.
Când a găsit-o în fine, altă belea: se fărâmase din rostogolire.
A potrivit el bucăţile cum le-a potrivit şi fuga sus să ofere
„rezultatul” lui Nottara.
Marele actor a primit craniul; peste câteva clipe însă i
s-a desfăcut în mâini.
„Nenorocire, nenorocire”... declama Nottara. „Sărmane

Yorick. Nici craniul tău nu mai rezistă! Uite-l că s-a fărâmat
în două”.
Ploieştenii, între timp, ascultau şi se minunau foarte de
adâncimea lui... Shakespeare.
Nottara era mai sceptic şi mai înclinat să guste farsele
scenei decât Liciu. Se obişnuise să iasă din încurcătură
oricare ar fi fost situaţia în care l-ar fi pus neglijenţa sau
reaua voinţă a camarazilor şi nu socotea josnică, pentru un
actor, arta de a-şi păstra prezenţa de spirit.
Liciu în schimb nu admitea glume cu ale artei. Râdea
rar în asemenea ocazii şi se supăra des.
La Tecuci, când s-a dat „Cinematograful”, piesa dom-
nului Paul Gusti, a avut toată dreptatea să se indigneze.
Băieţii fuseseră după masă la coana Leanca, la crâşmă,
de unde „zi-i cu vin, zi-i cu covrigi” au plecat mai bine
dispuşi decât era nevoie pentru spectacol. Tănase juca pe
Ilie Dobre, măcelarul. La un moment dat era în scenă cu
Liciu.
— Mă, ori vorbeşti limpede, ori îţi dau una de te loveşte
tetanosul.
Pronunţând aceste cuvinte, Tănase nu s-a mulţumit cu
ameninţarea. Afumat cum era l-a atins pe Liciu după falcă
de i-a sărit scuipatu-n stal.
Lovitura a avut darul să-l desmeticească; acum îşi dădea
seama Liciu că toţi, absolut toţi, erau în halul lui Tănase,
adică aghesmuiţi. Şi Belcot, şi Florea Simionescu...
S-a supărat atunci pe toată lumea şi n-a mai schimbat
un cuvânt vreme îndelungată spre mâhnirea actorilor care
ţineau la el şi nu ştiau cum s-o dreagă.
Liciu, la rândul lui, era tare amărât.
Iubea o femeie din trupă care era departe de a-i aprecia
politeţa şi curăţenia; o iubea în felul lui, adică sentimental,
cu efuzii, cu dorinţa neîncetată de a se umili, de a face
sacrificii, de a-i suscita şi întreţine dragostea prin omagiul

continu adus farmecelor ei aparente.
Era afemeiat Liciu fără să fie „don Juan”, slăbiciunea faţă
de sexul frumos cuprindea în caracterul lui o zonă nesigură
şi lunecătoare.
Între el şi restul trupei se interpusese „ea”; cu alintări
viclene, cu acel dar de a înteţi raporturile dintre bărbaţi care
constitue însuşirea de căpetenie a femeilor de scenă.
La Galaţi s-a făcut, în fine, împăcăciunea generală.
Se juca „Ginerele prefectului” în beneficiul lui Tănase
care interpreta rolul principal.
În scena în care Tănase dădea cu pumnul în masă şi
spunea „Nu se poate... nu se poate” pentru a ridica, îngrozit,
mâna cu mânuşa fiicei sale împletită între degete, Liciu
privea foarte atent din culise.
S-a apropiat în antract:
— Dragă Tănase! Să ştii că scena cu mănuşa, aşa cum ai
jucat-o, a avut gesturile unui actor care promite.
Tănase s-a înduioşat auzind elogiile, atât de rare, atât
de preţioase, ale lui Liciu.
— Maestre! Te rog să ne ierţi că te-am supărat! Lucrurile
astea pe care le facem le-am învăţat toţi de la dumneata.
Liciu l-a bătut pe umăr amical şi s-a întins o masă mare
cu veselie deosebită. Ascultau atenţi vorbele maestrului
care încălzindu-se a început să le vorbească despre ale artei,
despre marii actori pe care îi văzuse, despre Novelli care
îi fusese profesor şi despre multe alte frumoase lucruri pe
care tinereţea le aude prea rar ca să le poată pricepe, ca să le
poată urma...
Tot cutreierând oraşele de provincie trupa lui Liciu s-a
dus şi la Vaslui.
Mare emoţie pe strada Huşilor.
Mama, „mătuşa Ilinca”, a venit în gară să-şi primească
băiatul, şi prietenii lui, cu colaci, cu renumiţii colaci
de Vaslui. Sora lui Costică, Maria făcea onorurile casei

alergând vioaie, de colo până colo să îngrijească de musafiri.
Bătrânul Ion Tănase s-a prezentat şi el simplu, timid cu
ochii în pământ.
— Eu sunt tata lui Costică.
Aşa prinsese obiceiu să se recomande pretutindeni şi în
deosebi la spectacolele pe care le dau în Vaslui trupele de
teatru venite în turneu.
Liciu era încântat de felul de a fi al bătrânului şi com-
parând furtuna pe care o trezise între ai lui hotărîrea de a
face teatru cu bucuria primirii din mahalaua moldovenească
îl fericea pe Tănase fără să-şi imagineze că a fost şi „aici”, la
început, ostilitate.
Dar bătrânul s-a opus, e adevărat, numai până a văzut
că băiatul îşi croieşte un drum serios în viaţă.
Când Costică a ajuns să fie cunoscut pretutindeni, în
Capitală ca şi în provincie, a înţeles el, Ion Tănase, că nu
câştiga mai mult nici nu era mai considerat în calitate de
telegrafist decât de „actior”.
Prejudecăţile burgheze împotriva boemei nu prinseseră
rădăcini in mediul totuşi patriarhal din Vaslui, iar Liciu se
simţea încântat de lipsa de suspiciune a celor dimprejur, de
surâsul lor binevoitor. de consideraţia pe care i-o arătau la
tot pasul.
Fugea lumea de actori pe atunci de rupea pământul.
Era destul să se afle la hotel că cineva face parte, in orişice
calitate, dintr-o „trupă” ca să i se trimeată nota şi să i-se
ceară, sub rezerva părăsirii camerii, plata cu anticipaţie.
Prin restaurante „ober”-ii strigau la „piccoli”: „Hei! strân-
geţi muştarul dă pe mese, că sosesc nemâncaţii”.
Iar ei, boemii, având aerul că dispreţuiesc vexaţiile
societăţii neînţelegătoare se situau prin felul lor de a fi la
altitudinea artei victorioase... dincolo de obrăznicia con-
temporanilor.
Această diferenţiere socială între artişti şi profani

era mai sensibilă în staţiunile climaterice. La Slănicul
din Moldova, bunăoară, pe unde trupa lui Liciu obişnuia
să-şi petreacă – dând spectacole – vilegiatura, actorii fă-
ceau grup aparte. Jucau table şi poker numai între ei, cei
mai credincioşi la acest soi de distracţii fiind Tănase,
Ion Manolescu şi Georgian, secretarul lui Liciu poreclit
„Haoleu, copilaşii mei!” Mare slăbiciune pentru directorul
lui avea acest Georgian care, în afară de patima cărţilor, era
cel mai cum se cade şi cel mai credincios om din lume. Dar
patima nu-i era dintre cele comune.
Odată a intrat la Slănic într-o farmacie cu o reţetă în
mână pentru unul din copiii lui bolnavi. Pe tejghea a văzut
o hârtie de douăzeci de lei. S-a gândit la posibilitatea de a
o valorifica la joc şi la primul moment favorabil a luat-o in
stăpânire. După ce a plătit doctoria pe care o cumpărase a
părăsit în grabă farmacia şi s-a dus glonţ la „băieţi”.
— Haideţi măi, facem un poker?
Peste cinci minute Ion Manolescu, Tănase şi Georgian
erau instalaţi la masă.
Norocul nu favoriza pe pătimaşul secretar al lui Liciu.
Se auzea mereu „Haoleu, copilaşii mei” ca un leit motiv
revenind ori de câte ori capitalul iniţial suferea cea mai
mică atingere. La un moment dat Ion Manolescu are trei
aşi. Georgian intră în cacialma, dar adversarul lui plăteşte
— Ce ai?
— Trei aşi! Dar tu.
— Eu? Eu am „full” domnule!
— Bine, ai câştigat!
Georgian a pus mâna pe bani şi a zvârlit cărţile.
— Bine, nene, dar arată-ne „full”-ul.
— Ce să vă arăt! N-aveţi încredere în mine? Se poate
una ca asta?
La acest răspuns a intervenit şi Tănase. Discuţia
devenind foarte aprinsă şi ameninţând să depăşească limi-

tele prieteniei Liciu a încercat să împace lucrurile.
— Liniştiţi-vă ce dracu! Iar v-aţi încăierat?
Dar Ion Manolescu, Tănase şi Georgian vociferau care
de care mai aprins fără să ia seama la cuvintele maestrului.
În acea clipă – aşa cum se întâmplă pe scenă în come-
diile proaste – un personaj providenţial şi-a făcut apariţia.
Anume farmacistul care după îndelungi cercetări des-
coperise că unul dintre actori îi luase de pe tejghea hârtia
de douăzeci de lei.
De la sine înţeles contribuţia lui nu putea limpezi
situaţia. „Acţiunea” a avut un nou prilej de a redeveni...
dinamică în dezavantajul bietului Georgian care s-ar fi
lipsit cu inimă uşoară de transpunerea „sforilor” teatrale în
viaţa de toate zilele.
Liciu însă ţinea foarte mult la Georgian în ciuda
supărărilor pe care i le cauza. Odată pe vaporul de Tulcea,
secretarul a pierdut la cărţi banii pe care-i dăduse directorul
ca să scoată un geamantan de la Galaţi. Liciu n-a ştiut
cum să repare lucrurile fără să i se bănuiască intervenţia.
A despăgubit pe parteneri, rugându-i până la urmă să
simuleze că pierd „de adevăratele” ca în acest chip Georgian
să-şi recâştige suma pe care fără să-i aparţie o jucase.
Râdea tot vaporul de bucuria lui Georgian care singur
nu aflase de complotul amical al lui Liciu si privea cu
superioritate pe jucătorii din faţă-i.
Aşa era felul „secretarului”: aprig şi necruţător la câştig.
Liciu îl ierta însă convins fiind că este „suflet bun” şi
ţinând seama de credinţa cu care îl servea în tot ce nu avea
legătură cu jocurile de noroc. Dealtminteri marele actor
trecea printr-o criză sufletească mai presus ca rezonanţă, ca
intensitate de problema existenţei bietului Georgian.
Raporturile dintre el şi trupă deveneau, din cauza dra-
gostei sale nefericite, din ce în ce mai încordate. „Băieţii”
care îl divinizau, care la un cuvânt al lui ar fi făcut orice

sacrificiu, aveau zilnic prilejul de a-l vedea umilit, înşelat,
jignit în amorul său propriu de actor şi de bărbat.
Într-o zi, la Alexandria, ca delegat al camarazilor săi,
Tănase i-a vorbit deschis:
— Ştiu, ştiu prea bine. Ai dreptate, a răspuns Liciu.
Femeia asta nu-i de mine! Simt şi eu că am împins lu-
crurile mai departe decât trebuia. Desfac trupa şi îmi reiau
libertatea. Tu dacă vrei, continuă. Eşti dealtminteri singurul
care ar putea să-şi ia răspunderea. Dacă băieţii n-au
angajamente n-ar fi rău să încerci...
N-a trecut mult de la această conversaţie însă şi după
desfacerea trupei când, într-o seară l-au zărit în dreptul
lui Frascatti, cu aceiaşi femeie, pe care îşi promisese să o
părăsească, la braț. Liciu a ridicat jenat gulerul de la palton
şi a iuţit pasul. Era mai presus de puterile lui, eliberarea.
Altădată, întâlnindu-l pe Tănase, care tocmai se despăr-
ţise de Belcot şi de bunul lor prieten comun doctorandul de
la Filantropia Oroviceanu, Liciu i-a mărturisit că ar voi să
reconstitue trupa de odinioară la „Liric”.
— Te iau pe tine administrator, Tănase, că eşti mai
destoinic.
Dar peste câteva zile s-a îmbolnăvit şi a fost internat la
spitalul Olchovsky.
Între timp trupa îşi continua turneul sub conducerea
lui Tănase. Georgian, deşi angajat, fusese delegat de băieţi
să stea la spital să îngrijească de maestru. Zilele treceau
într-o aşteptare fără speranţe.
O telegramă i-a ajuns la Târgu-Jiu:
„Vino imediat Bucureşti. Georgian”
Tănase s-a urcat imediat în tren şi cu sufletul plin de
triste presimţiri a trecut poarta spitalului. Liciu slăbise
extraordinar. Era îmbătrânit şi păstra doar în înfrigurarea
ochilor o viaţă care nu putea să anime braţele, atârnând
deasupra plapomei, moarte.
— Lasă mă Tănase că mă fac eu bine! Ai să vezi tu ce

treabă o să facem. Ce teatru o să jucăm!”
Tănase asculta cu lacrimi în ochi planurile maestrului.
Nu-i aducea nici-o obiecţiune; asigura că trupa îl aşteaptă
nerăbdătoare să revie, că băieţilor le e dor de el dar înapoia
cuvintelor pe care le rostea căuta să ascundă cu orice chip
convingerea izvorând din înfăţişarea realităţilor neîndu-
rătoare.
A plecat înapoi la Târgu-Jiu posomorât să spuie celor
rămaşi în aşteptare:
— Măi băieţi! Se duce maestrul!
După două zile o nouă telegramă a lui Georgian avea să
confirme presimţirea.
Marele Liciu murise ducând în lumea de dincolo o-
dată cu profilul lui de aristocrat al artei, pagini vii dintr-o
neuitată boemă.
După dispariţia Maestrului toţi s-au împrăştiat, fiecare
în ramura de activitate teatrală care i-a convenit sau care i-a
fost la îndemână.
Care dintre ei însă n-a păstrat, pentru ceasul amintirii
emoţionante, lacrima care se prelingea în clipa de faţă pe
obrajii lui Tănase?
Care la evocarea lui Liciu nu ascunde cu grijă, bărbă-
teasca ruşine a suspinului?
Între anii 1905 şi 1907 cât a cutreerat ţara în compania
lui Liciu şi cât s-a afirmat pe scenele bucureştene repertoriul
lui Tănase a crescut considerabil.
În afară de „Doctorul damelor” şi de „Ţivila de la Hotel
Ghidale” trupa juca „Banii” lui Mirbeau, „Nelly Bozier”,
„Lipitorile satelor, „Cinematograful”, „Tudorache Sucitu”,
„Mache Somnambulul”, „Mitică Ghinion”, „Francmasonii”,
„Dispărut”, „Nevasta altuia”, „Don Vagmistru”, „Grigoraş şi
Mustochide” şi multe alte bucăţi: farse, vodeviluri, operete,
comedii, tot ce era necesar în acel timp ca să poată reţine
atenţia unui public neformat, dar pretenţios în ceea ce

priveşte varietatea. Avem în faţa ochilor afişe din această
perioadă. Ne oprim la spectacolul „Scrisorii pierdute”. „Co-
medie originală in 4 acte de D-l I.L. Carageali” aşa suna
reclama tipărită pe foiţă roşie.
Distribuţia oferea câteva nume interesante. D.I.
Manolescu juca pe Tipătescu, d. Duţulescu pe Dandanache,
I. Georgian pe Farfuridi, Florea Simionescu pe Caţavencu,
Tănase pe Trahanache, I. Ricoboni pe Zoe şi Petre Liciu
apărea în „Cetăţeanul turmentat”.
Piesele nu ţineau în acel timp afişul aşa cum îl ţin
astăzi; trupa lui Liciu rămasă ulterior sub conducerea lui
Tănase dispunea cam de 15 piese în repertoriu putând
adică la rigoare să facă faţă o lună cu schimbare de program
la fiecare două zile.
Când mergeau „băieţii” vara angajaţi în vilegiatură
la Slănic, răspunderea nu era atât de mare; se întâlneau
în această staţiune actorii cei mai mari ai vremii: Agatha
Bârsescu, Nottara, Petre Liciu, Radovici şi plăcerea lor
de a face alături de ei aproximativa figuraţie coincidea cu
entuziasmul publicului sedus de frumuseţea spectacolelor.
Mai greu a fost când fără Liciu şi sprijiniţi doar de
steaua atât de schimbătoare a norocului au trebuit să-şi
câştige existenţa distrând toate gurile căscate din cele mai
depărtate şi opace colţuri de provincie.
Interesante timpuri, totuşi în care viaţa de actor nu se
funcţionarizase, în care ultimul figurant avea o dragoste
faţă de meşteşug mai presus de asaltul neîndurător al
foamei, în care personalităţile teatrale păstrau, chiar faţă
de colegi, nimbul înaltei chemări. A juca pe scenă nu era
o corectă scrisoare de recomandaţie în lumea burgheză şi
nici măcar un pretext de admiraţie seacă pentru snobi, dar
era o definitivă consacrare a vieţii de privaţiuni din patetica
boemă.
Unde n-a fost Tănase vântură ţară cu „băieţii lui”

nedespărţiţi?
Au ajuns odată la Craiova, într-o vară... Actorii localnici
întâlniţi la cafenea îi persiflau:
— Ce căutaţi măi pe aici? Nu cumva credeţi că umblă
câinii cu colaci în coadă? Ehei băieţaşilor, e greu, e mai greu
decât vă închipuiţi voi.
Ascultau modeşti, aşezaţi la colţul meselor, mesagiile
de descurajare.
— Ce să facem! Om încerca să jucăm şi noi – îi între-
rupea, la răstimpuri, Tănase.
Se vede că invidia confraţilor se exprimase într-un
„ceas rău”. Douăzeci de zile cât a stat în Craiova n-a putut
să dea trupa nicio singură reprezentaţie. Cum se apropia de
ora 8 seara începea o ploaie şi o furtună de ridica în aer
scaune şi feţe de mese cu tacămuri cu tot. Levy, care ţinea
bufetul, în loc să facă şi el ceva vânzare, distribuia prăjiturile
„băeţilor” atât era de cald în timpul zilei încât nu îndrăznea
să le păstreze pentru al doilea spectacol.
De mâncat la prânz, mâncau la „Leonică”: 16 inşi pe
o singură cartelă de 7 lei. Sta scris pe carton „30 feluri de
mâncare”, numele restauratorului şi indicaţia tipografiei
Italian şi Ignat Samitca din Craiova.
Cele treizeci de numere s-au epuizat repede; bani pen-
tru a cumpăra o nouă cartelă nu aveau. Nevoia i-a învăţat
să-l înşele pe bietul Leonică. Tăiau din cartela veche la
nesfârşit litere de tipar care aduceau cât de cât cu „numerele”
de mult epuizate. După ce mâncase pe toţi „i” şi pe toţi „o”
de pe cartelă, a ajuns de s-a minunat şi Leonică.
— Măi băieţi, măi. Asta nu mai e cartelă. Asta-i ca
pâinile lui Christos.
Se făceau că n-aud sau protestau cu energie, după
împrejurări, adică în conformitate cu tonul supărării lui
Leonică. Mai greu o duceau cu fumatul. Cumpărau ţigări
din cele mai ieftine, trei la cinci parale (fără carton) şi

împărţeau fiecare ţigară în trei bucăţi distribuite pe rând şi
la intervale.
Au trecut astfel douăzeci de nenorocite zile în care
timp Leonică s-a înduioşat şi le-a mai dat o „cartelă”, dar
Dumnezeu ba; în fiecare seară ploaie şi furtună. Într-o bună
zi Primăria i-a chemat să dea concursul la un festival local.
N-au putut să refuze.
Ghinion: a fost singura seară de iunie din acel an în
care cerul Craiovei a rămas senin.
Văzând că nu mai au încotro, că elementele s-au îndârjit
împotriva lor au luat o hotărîre eroică. S-a dus Tănase la
Prefect:
— Domnule Prefect, am o rugăminte la dumneavoastră.
— S-auzim.
— Nu mai merge domnule. Nu mai putem. Dă-ne afară
din oraşul dumitale.
A râs prefectul şi s-a executat. Le-a dat o foaie de drum
ca pentru vagabonzi şi un gardist care să-i păzească până la
Iaşi unde aveau de gând să plece... Și a scăpat de ei.
Şaisprezece inşi nu pot pleca însă în călătorie fără alt
capital decât al drumului plătit. Au consolidat datoriile de
la hotel, de la Levy, de la Leonică s-au mai împrumutat cu
încă 50 de lei şi au păşit voiniceşte în vagonul de clasa a
III-a care-i aştepta în gară.
Tănase a cumpărat, pe baza capitalului proaspăt îm-
prumutat, pâine, măsline şi ceva brânză.
Apă era destulă la cişmelele de pe parcurs. Tot înainte...
Treceau staţiile una după alta şi odată cu isprăvirea
proviziilor se înteţea atmosfera din vagon. Flămând, fiecare
era mai arţăgos şi mai cu pretenţii, fiecare avea obiecţiuni
de adus conducătorului care „nu procedase aşa cum trebue”.
Tănase tăcea, înghiţea şi se făcea că n-aude. Rând pe rând
s-au trezit supăraţi Niculescu Piron, Mitrofan, Georgian,
Take Teodorescu, dar supărarea lor, atâta vreme cât trenul

îşi continua nestingherit drumul, nu putea avea alt rezultat
decât al poliloghiei.
Mai greu a fost la Chitila unde se făcea schimbarea
pentru lăzi. Actorii ar fi vrut să coboare pentru a pleca spre
Bucureşti. Tănase, temându-se că rămâne director fără
trupă, s-a înţeles cu gardistul:
— Nimeni n-are voie să coboare, domnilor. Am ordin
de la domnu prefect. Trebuie să vă predau la Iaşi.
Au încercat cabotinii în fel şi chip dar n-a fost po-
sibil. Agentul forţei publice, muştruluit, era insensibil la
rugăminţi şi la ameninţări. Între timp, Tănase vesel şi volu-
bil făcea glume şi întreţinea un haz artificial până să treacă
blestemata de Chitilă fără să se răscoale „vagonul”.
A trecut în fine staţia delicată şi multe altele mai puţin
importante până când, străbătând Moldova, au ajuns morţi
de foame şi obosiţi la Iaşi, în pământul făgăduinţii.
Ce schimbare bruscă de destin în acest oraş! Au jucat
din prima seară cum au ajuns şi au făcut la un buget de
circa 40 lei cheltuieli o reţetă de trei sute.
Succesul a continuat în acelaş fel şi în zilele următoare.
„Grădina Bragadiru”, în care ziua se făcea „skating”, era
plină seara de cea mai bună lume a Iaşilor. Se înghesuia
publicul să plătească şi să asculte de nu le venea actorilor
să-şi creadă ochilor când încasau lefuri şi suplimente. S-a
jucat astfel o lună de zile, seară de seară, câştigându-se
bani frumoşi şi repurtând nu mai puţin frumoase succese
morale, fără ca o singură picătură de ploaie să întrerupă
„triumfala” serie de reprezentaţii.
Ce folos însă că banii adunaţi la Iaşi i-au pierdut în
celelalte oraşe ale Moldovei unde jucând, actorii nu s-au
bucurat de aceleaşi împrejurări favorabile!
La Focşani, bunăoară, unde un bun prieten, Napoleon
Romanos, construise o frumoasă grădină de teatru, „Terasa
Napoleon”, publicul, neobişnuit cu spectacolele, n-a dat

nici trupei, nici proprietarului concursul necesar pentru a
rezista.
Tănase a plecat apoi pentru stagiunea de iarnă în re-
giunea Roşiori de Vede, Alexandria, Turnu Măgurele,
Caracal, Râmnicu Vâlcea. Dădea reprezentaţii câte trei
zile în fiecare oraş cu acelaşi repertoriu care se dovedise pe
gustul publicului din Muntenia şi din Moldova.
Unde erau vremurile fără prea mare grije de la Grigoriu,
când alături de Leonard sau sub direcţia de scenă a lui
Liciu, recolta succese fără alt efort decât al studierii rolului!
Seara, când se întâmpla să nu joace, mergea cu Belcot
alături pe „Matache Măcelaru” să-l vadă pe Agop la Berăria
Constanţa, în repertoriul lui obişnuit: „Doctorul fără voie”,
„Fluerul fermecat”, „Mort fără lumânare”...
Îşi aduce şi acum aminte de nopţile agreabile pe care le
petreceau ascultând cum armeanul, de meserie văxuitor de
ghete, improviza pe scheletul unor piese cunoscute replici
de grasă vervă populară. Purta Agop în timpul spectacolului
o băşică de porc umflată în mâna dreaptă cu care-şi bătea în
scenă pe partenerii care greşeau spre marele haz al copiilor,
stând în picioare, cu ochii lucitori.
La Caracal, şi la Alexandria, era desigur mai puţin agre-
abil. Alte obligaţii, alte răspunderi. Noaptea, obosit după
spectacol, se trezea regretând anii de Conservator, fără să-şi
amintească mizeriile pe care le îndurase; lăsându-se furat de
poezia trecutului apropiat nu găsea în ostenelile prezentului
prilej deosebit de speranţă. Nu aveau multe satisfacţii bieţii
actori de dinainte de război, dar pe dragostea lor de artă,
pe îndârjirea cheltuită în urmărirea unui ideal s-a creat în
publicul românesc obişnuinţa de a merge la un spectacol şi
de a-l aprecia. Învăţau piesele la iuţeală, şi le jucau, fireşte,
ca vai de lume, dacă judecăm realizările de atunci din
perspectiva actualelor concepţii teatrale.
Entuziasmul ţinea însă de cele mai multe ori loc ştiinţei

şi priceperii; epoca nu cerea altceva. Toată străduinţa se
mărginea la crearea unei atmosfere propice de atenţie, de
ascultare, într-un mediu complect ostil.
Puţini aveau, pentru cavalerii rătăcitori ai scenei,
sufletul lui Leonică; puţini consimţeau să se lase păcăliţi
pentru a sătura pe înfometaţii de stele. Dar Tănase nu l-a
uitat pe modestul restaurator de la Craiova. Când a venit
gloria şi turneele cu decoruri, cu personal, cu numeros
corp de balet, n-a trecut odată prin oraşul oltenesc fără să
mănânce cu toată trupa la Leonică. Meniul îl cunoaşte bine
patronul. E acelaşi de pe vremuri: o supă, o friptură, ceva
sarmale, niţel vin. Toate încercările de a-l invita aiurea au
dat greş, oricât de simandicoase erau persoanele care făceau
invitaţia; Tănase nu-şi uita prietenii de zile rele...
O, turneele de altă dată în care publicul nu era el însuşi
lămurit despre ceea ce voia, în care actorii trebuiau să facă
faţă tuturor pretenţiilor!...
La Roşioni de Vede, spectatorii n-au mai vrut să asculte
piesa. Cereau cuplete. Nu era însă în tot târgul nimeni in
stare să-l acompanieze pe Tănase şi nici un instrument
de muzică. Într-un târziu s-a găsit un trombon. Era mai
mare hazul să-l auzi pe Tănase, făcând minuni de vitejie
actoricească şi vocală alături de trombonistul care asuda să
„iasă” melodia. Publicul însă aplauda fericit; nu se uita la
amănunte.
Stagiunea de la Roşiori de Vede, Turnu Măgurele, Ale-
xandria s-a încheiat la Caracal în plină perioadă de alegeri.
Generalul Condiescu, pe atunci locotenent în garnizoană, a
împrumutat trupei muzica militară, aşa încât n-a mai fost
cazul să se alerge după vreun flaut sau după vreo ocarină.
Reţetele în schimb au fost dezastruoase.
Cum să meargă oamenii la teatru, când aveau alegerile
la îndemână?
Pe vremea colegiilor electorale, decorul în care era

consultată naţiunea prezenta mai mult pitoresc decât orişice
alt spectacol. Iar pasiunile politicianiste îşi găseau aliment
în cele mai mărunte episoade locale.
Când s-a întors Tănase în Bucureşti, după atâta chin,
după atâta osteneală, n-a avut nici 2 lei ca să-şi plătească
trăsura.
Tragic bilanţ al unui turneu în care talent şi voie bună
în zadar se risipiseră...
Era atât de intoxicată atmosfera de politica în preziua
răscoalei din 1907, încât la „Ambasadori” în Capitală (acolo
unde pe urmă avea să se înalţe „Cărăbuşul”), Al. Davila în
calitatea lui de conducător al întreprinderii, a pus în scenă
„Căderea guvernului” comedie tradusă în trei acte de E.
Marinescu.
Jucau în piesă Achille Georgescu de la Naţional – rolul
opoziţiei, I. Dumitrescu – rolul „Diplomaţiei”, Iosefina
Reitman era „Libertatea”, iar Tănase înfăţişa, fireşte, glasul
„poporului”. Mulţimea urmărea întâmplările, foarte super-
ficial travestite, ale vieţii curente, cu un interes care avea
foarte curând să-şi afle o tragică rezolvare.
Înainte de a se însura el, de voia lui, cu Iosefina Reit-

man, părinţii din Vaslui au încercat şi ei să-l însoare.
Vederea a avut loc pe când Tănase era încă în armată şi
îşi petrecea scurtele concedii pe strada Huşilor.
„Vorbele” le-a adus naşu Ion Botez:
— Cumetre Ioane cred că ar trebui să-l însurăm pe
Costică. Am o fată foarte bună, de răzeş, de prin Coşeşti.
Are pământ, are şi ceva parale. Ce zici? Cred că ar fi timpul
să-l căpătuim.
Ion Tănase, la rându-i, l-a luat deoparte pe fiu-său:
— Măi Costică, măi! Ia gândeşte-te şi tu la viitor. N-ar
strica să-ţi găseşti şi tu o femeie ca toată lumea.
Şi zi-i în dreapta şi zi-i în stânga doar, doar de l-o

convinge.
Costică n-avea însă chef de însurătoare. Era mai curând
gata de petrecere şi de chef. S-a chibzuit el bine şi a ajuns la
concluzia că n-ar strică să vadă cu ochii despre ce e vorba şi
văzând... să se distreze.
— Bine tată, mergem!
A doua zi au luat-o în trăsură pe valea Racovei spre
Coşeşti, Ion Botez şi cu finu-său, gătiţi cum se cuvine în
asemenea solemne împrejurări.
Când să ajungă pe aproape de sat, Tănase se adresează
tovarăşului său de călătorie:
— Naşule, eu sunt de părere să mă laşi pe mine să
viu singur. Cred că e bine să umblu niţel prin sat să prind
ceva „atmosferă”, să se obişnuiască oamenii. Dacă venim
deodată amândoi, fuge fata de rupe pământul. A râs naşul
Ion Botez la aceste cuvinte dar a consimţit. Nu era Tănase
tocmai aşa chipeş încât să stea locului fetele privindu-l; iar
in sat străin, unde nimeni nu-l cunoştea, se putea să o mai
ia din loc îngrozite. Trăsura a plecat prin urmare singură
mai departe şi Tănase a luat-o încetişor, încetişor, pe şosea.
Mai cântând, mai chiuind, a ajuns în faţa crâşmei la horă în
timp ce naşul de multă vreme păşise pragul de la casa fetii.
Nu-l cunoştea nimeni şi se străduia să rămâie necu-
noscut, privind pe furiş să ghicească din mulţime pe aceia
care îi fusese pregătită. După un timp de cercetări şi de
reflexii a deosebit-o de celelalte. Nu se amesteca în horă
socotindu-se de altă categorie: clientă de „serate” şi de
„complect”. Surâdea galeş cu un aer voit distant dar cu dinţi
albi în măsură să scuze orice fandoseală. Când a venit un
argat să o cheme acasă Tănase s-a luat binişor după ea, a
văzut curtea, a cercetat împrejurimile şi n-a întârziat să-i
calce ograda. Un câine s-a repezit cu lătrături furioase. Fata
a ieşit în uşe:
— Grivei! Dă-te la oparte!... Ce doreşti dumneata?

— Nu vă supăraţi duduie! Aş vrea şi eu un pahar cu
apă. Sunt călător şi văzând casa deschisă, am îndrăznit, a
răspuns Tănase.
— Vai de mine! Poftim înăuntru.
Dar Tănase n-a dat dintr-o dată urmare politicoasei
invitaţii. A intrat în vorbă cu fata şi i-a aflat – cu meşteşug –
firea şi gusturile. Romantică de felul ei urmărea „foiţele” de
prin gazete, ba citea şi „fascicole”.
— Dar de unde eşti dumneata?
— Eu? Sunt de fel de prin Vaslui. Dar îmi fac serviciul
militar în Bucureşti.
— „Vai, Bucureşti! Ce frumos trebuie să fie prin
Bucureşti”. Şi fata pronunţând aceste cuvinte rostogolea
ochi de jar şi de aşteptare.
— Cum duduie n-aţi fost niciodată prin Bucureşti?
— Nu, n-am fost. Dar mi-a promis tăticu să mă ducă la
iarnă...
I-a fost uşor lui Tănase, în asemenea condiţii, să descrie
oraşul spre care se îndreptau aspiraţiile fetei, fără să cheltuie
prea multă culoare şi prea mult simţ al exactităţii. N-avea
cine să-l controleze. Iar când fata deschidea ochii prea mari,
înmărmurită, Tănase avea grije să-i spuie o glumă ca să-i
închidă repede, într-un râs sănătos cum sunt cele de pe la
ţară.
N-a trecut mult şi călătorul a intrat în casă, după
ce pas cu pas se apropiase de sufletul fetii. S-au făcut
recomandările de rigoare într-o atmosferă atât de cordială
încât naşul, Ion Botez, care până atunci pusese problema în
principiu, a exclamat deschis:
— Ăsta-i băiatul!
Părinţii nu mai pridideau servind vin, cafele şi dulceaţă,
iar Tănase, bine dispus, întreţinea din parte-i conversaţia.
De la descrierea Bucureştilor, văzând că „merge”, a trecut la
descrierea Parisului. Fata era complet zăpăcită; ar fi fost în

stare să-l ceară ea, de teamă ca nu cumva să se răsgândească.
I-au lăsat în fine pe cei doi tineri împreună, aşa cum
cerea tradiţia. Dar Tănase s-a mulţumit să fie galeş şi po-
liticos.
La plecare a rămas ca fata să mai vie pe la Vaslui să
se mai cunoască... Timpul a trecut însă repede peste acest
început de idilă. Corespondenţa între Bucureşti şi Coşeşti
n-a putut întreţine o flacără; Tănase avea alte griji, alte
veleităţi, alte ambiţii.
După câţiva ani de dor şi de aşteptare fata s-a măritat
cu un localnic.
A revăzut-o când, în turneu prin Vaslui, devenit actor
cu renume, toată lumea îl cunoştea. Întrevederea n-a fost
lipsită de melancolie.
— Aşa sunt tinereţele!... N-a fost scris... Ţi-ar fi plăcut
să mă fac actor aşa cum m-am făcut?
Iar femeia a răspuns cu gingăşia fetei de odinioară:
— Păi n-ai văzut că asta mi-a fost drag la dumneata din
prima clipă?
Dar când a venit Ion Tănase în Bucureşti la fiu-său să
se opereze?
Şi-a luat bătrânul lucrurile într-o lădiţă şi s-a urcat în
tren, aşa nepriceput în ale călătoriilor şi neştiutor de carte
cum era.
Când a ajuns în gara de Nord s-a rătăcit...
— Dar pe unde se iese afară de aici, măi băiatule?
Copilul, întâmplător întâlnit în cale, l-a dus până la o
trăsură.
Birjarul s-a uitat chiorâş de pe capră. Clientul nu părea
de soi.
N-a dat bice cailor înainte de a întreba:
— Încotro vrei să mergi dumneata?
— Eu? La băiatul meu, la Costică...
— Bine, bine, dar unde stă Costică ăsta, şi cum îi mai

zice?
— Îi zice Costică Tănase şi e „actior” pe aici prin Bucu-
reşti!
Omul de pe capră a dat din umeri:
— Păi de unde să-l ştiu eu? Ce fel de om e?
— E unul cu nasul mare.
— Şi niţel ciupit de vărsat?
— El e, domnule! El e!
Nasul lui Tănase era cunoscut înainte ca proprietarul
lui să ajungă celebru.
Birjarul l-a dus pe bătrân în câteva minute la parcul
Oteteleşeanu.
Ion Tănase a pătruns timid printre scaune şi-a ales un
loc mai ferit, a pus lădiţa pe o faţă de masă şi a privit spre
scenă.
— Uite-l pe Costică!...
Trupa Grigoriu repeta. Erau la rampă Liciu, Belcot, şi
mulţi alţii.
Când l-a văzut Tănase pe tată-său nu i-a venit să-şi
creadă ochilor. L-a dus acasă, i-a dat să mănânce, l-a îngrijit
până s-a întremat şi l-a dus apoi să-l opereze Poenaru
Căplescu...
Iar când bătrânul s-a întors sănătos tun pe strada
Huşilor, la Vaslui, nu contenea lăudând pe „actiori” şi ceasul
în care Costică al lui s-a hotărît să nu-şi ia şapcă roşie de
telegrafist C.F.R. nici nevastă de pe la Coşeşti.
La vârsta lui Ion Tănase însănătoşirea nu putea fi
definitivă.
Într-o vară, la Slănicul Moldovei, Tănase in turneu,
tocmai se grima înainte de a ieşi pe scenă. Urma să înceapă
reprezentarea „Vagabonzilor” în care el deţinea rolul lui
Crampus.
Nici un străin nu era în cabină. Sta în faţa oglinzii şi îşi
potrivea „talionul” de a dreapta şi de a stânga nasului.
Piesa cerea pe faţa interpretului un apendice mai

respectabil chiar decât i-l pusese natura la dispoziţie.
Deodată a înlemnit.
Înnapoia lui sta un factor poştal, timid, ruşinat, cu
ochii plecaţi:
— Domnule Tănase aveţi o telegramă.
A desfăcut-o repede.
— Tristă veste pentru dumneata. A murit tatăl dumitale
– a îngânat factorul şi a dispărut într-o secundă fără să
aştepte recipisa sau bacşiş. Aflase despre ce e vorba de la
Poştă.
Tănase a stat o clipă locului, învârtind intre degete
hârtia cu pricina. De emoţie i-a căzut talionul de pe nas.
N-a ieşit bine în culise că toată lumea i-a citit nenorocirea
pe faţă. Şi în câteva minute sala era ea însăşi la curent cu
sosirea telegramei. Copleşit, Tănase şi-a terminat toaleta
şi a intrat in scenă; disciplina spectacolului este mai
neîndurătoare decât multe altele cu reputaţie de severitate.
Dar în clipa în care a vrut să deschidă gura publicul s-a
sculat în picioare şi a întrerupt:
— Nu! Nu! Să nu joace Tănase! Nu se poate când
primeşte asemenea telegrame! Vai de mine.
N-a fost chip să se potolească lumea; în zadar au adus
actorii la cunoştinţa generală că altcineva avea să inter-
preteze rolului lui Crampus. Publicul, care îl iubea şi care-l
aprecia pe Tănase, a refuzat. Spectacolul a fost amânat.
Noaptea Tănase a plecat spre Vaslui unde îl aştepta
mama şi Maria. După jalea de la îngropăciune a trebuit să
facă faţă rugăminţilor: „Cum ne laşi singure? Nu mai avem
pe nimeni!”
S-a îndoit o clipă, dar dimineaţa a plecat înapoi spre
Slănic, spre marea aventură, acolo unde pericolele sunt tot
atât de mari cât eventualele satisfacţii, acolo unde zarurile
destinului se azvârle neîncetat.
Pierderea bătrânului îl afectase mai mult decât se putea

ghici pe figura lui de actor obişnuit să exprime dureri şi
bucurii imaginare. Alte cerinţi – momentul deznădejdii
odată trecut – s-au fixat pe primul plan al conştiinţii sale şi
dându-le urmare a refuzat să se înapoieze spre pământul de
lângă care se dezrădăcinase.
Reîntors la Slănic, a jucat în „Umbrela Adelaidei” cu o
vervă pe care publicul a aplaudat-o fără să-i mai cerceteze
originea.
Viaţa de scenă, viaţa pur şi simplu, l-a recâştigat cu seva
ei dispreţuitoare de moarte.
Ploieştii devenise, într-un timp, refugiul obişnuit al

actorilor doritori să schimbe decorul, să câştige ceva parale,
fără să se depărteaze, totuşi, prea mult de Capitală.
Tănase a combinat o trupă cu Ahil Georgescu de la
„Naţional” şi a încercat norocul şi el, într-o vară, la Grădina
Griviţa. Ploua însă de rupea pământul, spre marea durere
a lui Kahane, antreprenorul, şi a lui Busuioc, patronul de
restaurant, la care se hrănea trupa. Se urca în fiecare seară
Tănase pe o scară înaltă şi adulmeca situaţia meteorologică.
Întindea nasul la Răsărit, la Apus şi ori de câte ori vedea
nori adunându-se dinspre Sinaia cobora melancolic:
— Am pus-o şi azi de mămăligă măi băieţi! Iar ne
plouă!
E greu să lupţi, ca director de trupă de vară, cu ele-
mentele deslănţuite. A încercat să abandoneze câtva timp şi
a plecat in turneu la Turnu Măgurele. Aici, altă nenorocire;
se instalase bâlci cu menajerii, cu panorame şi alte asemenea
năzbâtii. Cum să le faci concurenţă cu teatru simplu şi încă
fără muzică?
Foamea şi setea au făcut ravagii în trupă; singur
Maican, suflerul, bea enorme cafele într-o disperare mută:
„Ce o fi să fie”.
Norocul însă nu i-a uitat complet: avea Ahil Georgescu

un frate care ţinea baracă în bâlci şi căruia îi mergea
admirabil.
Câştigul omului a fost pus în mod serios la contribuţia
de a putut trupa să se reîntoarcă la Ploieşti, unde, în ciuda
ploii, altele erau condiţiile de rezistenţă.
Kahane rămăsese – din cauza vitregiei vremurilor –
fără para chioară; Busuioc restauratorul, pe de altă parte,
nu gătea decât la comandă şi încasând cu anticipaţie preţul
materiei prime. Sărăcia progresase în lipsa lor şi la Ploeşti.
După matură chibzuinţă au luat hotărîrea să plece la
Buzău, fireşte fără să ia prealabile informaţii aşa cum au
făcut şi la Turnu Măgurele.
N-aveau însă banii necesari de tren. Norocul lor că
Buzău era la un ceas şi ceva distanţă de Ploeşti; au intrat cu
toţii într-un accelerat şi pune-te pe explicaţii când a sosit
controlorul.
Ba că a rămas unul in gară la plecarea trenului cu
biletele, ba că le-au pierdut pe fereastră, ba că le aveau, dar
nu le mai găsesc prin buzunare etc., etc
Conductorii i-au coborît şi i-au predat la Buzău. Ce
puteau altceva să le facă? Nici băieţii n-aveau dealtminteri
altă pretenţie.
Odată ajunşi însă după un drum cu trenul „călare”,
altă surpriză îi aştepta. În Buzău se ţinea marele bâlci anual
„Drăgaica”. Parcă era blestem pe capul lor! Unde mergeau
numai de asemenea pricopseli aveau parte.
Toate hotelurile erau pline. S-au adăpostit cu chiu cu
vai într-o bucătărie.
Nu-i vorbă, nici să fi fost camere n-ar fi avut cu ce le
plăti; aşa puteau invoca cel puţin scuza aglomeraţiei.
Era spre ora prânzului. Trupa murea de foame şi
„directorul” n-avea cu ce s-o hrănească. Bani cu împrumut
de la cassă, înaintea spectacolului, nu se puteau ridica: se
duce dracului prestigiul şi fără prestigiu nu poţi să trăieşti

în lume.
— Hai măi băieţi în „Crâng”, că am auzit despre o
grădină grozavă pe aici pe la Buzău...
Şi cu asemenea îmbieri Tănase a reuşit să-şi scoată
oamenii din apropierea teatrului unde foamea li se citea pe
ochi... la aer liber.
S-au plimbat ei ce s-au plimbat până au dat de un
pădurar care învârtea o mămăligă nemaipomenită. Tănase
care strânsese pe drum nişte „pur” (usturoi sălbatec) a intrat
în tratative cu omul. Pentru un leu cincizeci, au căpătat
dreptul să mănânce mămăliga cu „pur” la care s-a adăugat şi
niţel mujdei. Drept băutură s-a servit apă limpede, dar atât
de mare era foamea băieţilor, încât nimeni n-a avut vreme
să aducă obiecţii felului în care fusese întocmit dejunul.
S-au întors în oraş pe la patru după masă şi au organizat
reclama. În ciuda ploilor din timpul zilei, seara a fost caldă
şi senină, iar împotriva tuturor aşteptărilor reţeta a atins
maximul adică trei sute de lei!
După spectacol, au putut în fine să mănânce şi actorii
ca oamenii, iar dimineaţa să-şi plătească biletul înapoi spre
Ploeşti, altfel decât la venire.
Când să se oprească trenul, pe cine au văzut în gară?
Kahane şi Busuioc aşteptau. Se zvonise în oraş că le
mersese bine actorilor la Buzău.
— Coane Tănase! Dă-ne şi nouă câte ceva. Se spune pe
aici că v-aţi îmbogăţit!
— Ce vorbeşti domnule? Aşa dintr-odată? Să vă dau
câte cinci lei de fiecare, că mai mult nu pot”.
Cinci lei! Mare sumă prin 1906, 1907.
Văzând că nu prea merge cu teatrul de comedie Tănase
s-a angajat în vara următoare la „Ambasadori” unde soţii
Dan ţineau trupă de operetă.
Margareta Dan era pe atunci una dintre cele mai ves-
tite primadone, iar „Văduva veselă”, „Prinfesa dolarilor”,

„Voevodul ţiganilor” şi alte asemenea spumoase compoziţii
de muzică uşoară, plăceau extraordinar publicului setos de
spectacole.
Odată cu Tănase s-au angajat în aceiaş trupă Băjenaru
şi Bărcănescu.
Iarna au plecat în turneu, tot cu „Văduva veselă” (în

care Margareta Dan nu avea pereche), „Prinţesa dolarilor”,
„Voevodul ţiganilor”, „Husarii la manevră” şi multe alte
operete la modă.
Dar soţii Dan s-au reîntors curând la Craiova unde
erau societari la Teatru Naţional. Din trupa descompletată
de elementele ei principale s-a constituit un mănunchi,
restrâns cu Tănase în frunte şi s-a continuat turneul. Nu mai
mergeau prin oraşele mari, dar nu ocoleau nici Medgidia,
nici Cernavoda. Era o trupă de haiducie care pornită în
aventură, nu înţelegea cu nici un preţ să abandoneze sau să
se dezică.
Cine ar fi crezut că la Cernavoda s-ar fi putut juca
„1001 de nopţi”? Compania Tănase-Bărcănescu a reuşit
acel tur de forţă amputând opereta de tot ceea ce reclama
exces de decor sau de figuraţie. Dealtminteri chiar aşa
„măcelărit” cum a fost spectacolul tot erau obligaţi să cânte
din culise câţi nu figurau pe scenă, corul propriu zis fiind ca
inexistent.
La Medgidia au jucat într-o berărie.
Odată, pe când era Tănase cu Luiza Bărăcănescu pe
scenă, chelnerul oferea cu glas tare printre mese: „Zece
bani o halbă, zece!”
La Olteniţa, o voce din public a întrerupt scena de dra-
goste din „Hagi Tănase” a lui Ranetti.
— Pup-o cârnule! Şi isprăveşte.
Publicul din orăşelele mici nu avea încă educaţia
spectacolului. Discuţia cu actorii de pe scenă – în mijlocul

piesei – era lucru frecvent şi nu trezea nicio protestare prea
vehementă. Dar mulţimile care nu aveau disciplina teatrală
din zilele noastre reacţionau în schimb cu o sinceritate care
nu se mai întâlneşte. Sala participa într-adevăr la spectacolul
de pe scenă manifestându-şi bucuria sau indignarea.
În timpul cât a avut compania de comedie şi a vânturat
cu ea ţara in lung şi în lat aflându-se pe la Tecuci, în gravă
criză financiară, a fuzionat cu trupa lui Vernescu-Vâlcea.
Evenimentul, banal în sine, a avut totuşi serioase consecinţe
pentru evoluţia sufletească a lui Tănase.
De aceia îl relatăm in toate consecinţele lui.
Vernescu-Vâlcea actor bun şi destul de priceput ad-
ministrator n-a făcut prea bună afacere asociindu-se cu
Tănase; iar acesta din urmă adăugându-şi noi forţe acto-
riceşti n-a rezolvit criza financiară în care se zbătea.
Companiile combinate au continuat mai departe desti-
nul lor rătăcitor, dar tot cutreerând provincia, actorii s-au
cunoscut mai bine între ei şi Tănase s-a legat mai mult de
Vernescu-Vâlcea.
Acesta din urmă, om foarte cumsecade, avea slăbiciunea
„Spiritismului”. Mişca toată ziua paharele pe coli mari
de hârtie cu literele alfabetului însemnate deasupra, sau
răsturna mesele la comanda sufletelor adormite de mult
întru Domnul.
La început Tănase a rezistat dar azi o coincidenţă,
mâine alta, insistenţa lui Vernescu-Vâlcea a dat roade.
Chemau toată ziua, bună ziua pe Voltaire, pe Napoleon,
pe Alexandru cel Mare şi aceste simandicoase persoane nu
găseau că este nepotrivit cu demnitatea lor postumă să ia
contact spiritist dacă nu spiritual, cu nişte simpli cabotini
de provincie. Încurajaţi, Vernescu-Vâlcea şi proaspătul său
discipol Tănase, se consolau de mizeriile vieţii de toate zilele
continuând cu însufleţire contactul cu lumea de dincolo.
S-au dus la Câmpina, au vizitat mouzoleul Iuliei de

la Belu, invocau la miezul nopţii, prin cimitire, duhurile
nevăzute şi nu lipseau, în general, de la niciuna din înda-
toririle unui perfect spiritist român, din acea epocă.
Legătura cu morţii o ţineau printr-un „medium”, un
oarecare Georgian faţă de calităţile căruia nu pregetau să
manifeste admiraţie şi respect.
Pe zi ce trecea convingerea lor devenea mai temeinică
până într-o zi, la o şedinţă, Georgian a comunicat, în plină
„transă”, dorinţa fantomelor.
— Să faceţi colectă cât veţi putea, iar banii adunaţi să-l
depuneţi în Cişmigiu la copacul cel gros pentru odihna
sufletului vostru.
Au strâns mână de la mână vreo 50-60 de lei şi au
îndeplinit cerinţa de sus. Numai Tănase, după ce şi-a dat
partea, a simţit, mijindu-i în suflet, o mică îndoială. Ce
nevoie să aibe „spiritele” de parale? Să ducă greu omul şi în
viaţa de apoi?
S-a dus în Cişmigiu şi a pândit, ascuns, să vadă cu ochii
care va fi soarta banilor depuşi în scorbură.
Nu mică i-a fost mirarea când l-a zărit pe Georgian,
printre arbori, înşfăcând gologanii şi strecurându-se afară
din grădină spre cele lumeşti cu rodul sărăciei lor adunate.
Prin urmare asta însemna să fii „medium”, să vibrezi
la apelul puterilor nevăzute! A râs de prostia lui şi s-a lăsat
de spiritism preferând să-şi păstreze gândurile pentru cele
pământeşti şi să nu se piardă în cele mistice pentru care, de
altfel, nu avea vreo tragere de inimă deosebită.
Anii tinereţii treceau repede. Căsătorit, Tănase avea
alte obligaţii decât rătăcind singur de capul lui prin inter-
minabile turnee.
Frumoase glumele, agreabile ghiduşiile şi pline de
„suflet” întâlnirile la un pahar cu vin cu prietenii de muncă
şi de ideal, dar vârsta cerea, pe lângă toate acestea, aşezare,
sau măcar încadrarea într-o acţiune de mai mare interes

artistic.
Aceasta a fost starea de spirit care a prezidat la înche-
ierea contractului de asociaţie între A. Bărcănescu, Rubert
Franck, C. Tănase, Ghimpeţeanu şi Niculescu-Basu. Com-
pania de operete astfel formată prin anul 1912 a purtat
numele de „Asociaţia lirică”.
Fiecare din componenţii firmei îşi rezervase partea lui
de muncă şi de răspundere; actul autentificat la Vaslui dă în
această privinţă detaliile necesare.
Al. Bărcănescu avea „conducerea artistică”, Robert
Franck „conducerea muzicală şi scenică”, Tănase „condu-
cerea scenică în general”, Ghimpeţeanu şi Niculeseu-Basu
supravegheau „contabilitatea şi administraţia”.
Capitalul iniţial era de 5000 lei iar durata asociaţiei era
fixată la cinci ani de zile cu drept de prelungire.
Odată formalităţile juridice îndeplinite, tovarăşii s-au
pus hotărît pe muncă învăţând numeroase operete din
repertoriul modern. Primele reprezentaţii cu „Suzana”
(rolul principal fiind deţinut de Aura Mihăilescu, o
excelentă ,.Suzană”), „Sânge vienez”, „Farmecul unui vals”
etc., ele au avut loc în ţară după hazardul angajamentelor
şi după socotelile nu mai puţin fanteziste ale impresarilor
provinciali. Când trupa s-a mai închegat, au semnat un
angajament pentru 5 reprezentaţii la Cernăuţi, anunţând în
reclama locală sosirea a 120 de persoane. Primul spectacol
urma să fie cu „Ţăranul voios”.
Contrar obiceiurilor actoriceşti ale timpului, indicaţia
de pe afişe nu era exagerată. Trupa era într-adevăr compusă
din 120 de persoane dintre care orchestra număra treizeci
de muzicanţi; coriştii fiind peste cincizeci la socoteală.
A. Bărcănescu a rămas la Iţcani s-o conducă pe noua
angajată Virginia Miciora care sosea de la Bucureşti iar
Tănase, cu întreaga trupă, după îndelungi şi chinuitoare
formalităţi a coborît cu mare alai de camioane de bagaje, de

decoruri în gara Cernăuţi.
Primele informaţii despre nivelul artistic local nu erau
de loc încurajante. I s-a comunicat lui Tănase de către bine-
voitori că exista în Cernăuţi o trupă germană de operetă
bine organizată, cunoscută şi apreciată de public. Românii,
pe de altă parte, nu osteneau cu temătoarele sfaturi:
— Ne faceţi de râs, domnilor. Îşi bat joc nemţii de
noi! De ce nu anunţaţi adevărul, de ce exageraţi pe afişe
numărul persoanelor din trupă? Mereu vin companii din
Regat care anunţă 30-40 de actori şi nu înfăţişează pe scenă
decât patru sau cinci. Nu e bine aşa, domnilor, nu e bine!”
În zadar protesta Tănase, susţinând că afişele nu mint.
Cernăuţenii, păcăliţi de repetate ori, continuau să fie sceptici.
Trupa germană aştepta la rândul ei insuccesul compa-
niei româneşti pentru a-şi putea continua chiar de a doua zi
spectacolele pe scena abandonată de prezumţioşii „streini”.
Aceştia din urmă însă disciplinaţi, bine organizaţi şi animaţi
de o puternică ambiţie, nu înţelegeau să abandoneze terenul
cu una cu două. Nu ascultau recomandaţiile mai mult sau
mai puţin amicale, nici nu luau în seamă legitimele temeri
ale consângenilor. Până şi poliţaiul oraşului, român de
origină, le-a spus pe şoptite:
— Bine ar fi să vă prezentaţi cu rost. Băgaţi de seamă
să nu păţim vreo ruşine, că trupa nemţească de aici e foarte
bună”.
În această atmosferă Tănase asuda descărcând camioa-
nele şi alergând după formalităţi. Actorii nemţi, aflaţi prin
teatru, priveau de sus pe noii veniţi.
— Wer ist der Direktor? – întreba câte unul mai curios.
Şi când altul de alături îl arăta pe Tănase dădea din cap
cu vizibilă compătimire. Cine a mai văzut director împin-
gând la roabă cu hamalii, neras. asudat şi arătând ca vai de
lume?!
Repetiţia a început după masă la trei. Toate biletele

erau vândute. Le cumpăraseră românii. Tănase îngrijea de
ultimele detalii: de îmbrăcămintea coriştilor, de potrivirea
decorurilor. Când s-a umplut scena de lume şi când au
zburat primele note. un curent admirativ s-a iscat printre
asistenţii privilegiaţi, un curent care a trecut zidurile pentru
a se răspândi cu iuţeala fulgerului în tot oraşul: „Trupa
românească e bună, e foarte bună”.
Aflând că nemţii au obiceiul să vie în sală cu partitura
în mână ai noştri au hotărît să cânte integral partiturile fără
nici o tăietură
În această atmosferă de teamă febrilă s-a ridicat seara
cortina. Românii, în deosebi, ascunşi prin fundul lojilor sau
înghesuiţi în fotolii aşteptau eu îndoială momentul propice
ca să se poată arăta la lumină sau s-o zbughească pe uşă
afară.
Aplauzele au început timide, de la uvertură. Când s-a
ridicat cortina peste „Ţăranul voios” şi când s-au văzut pe
scena care înfăţişa o ogradă douăzeci de fete în costume
bătând laptele în putinei, şi cântând, şi vorbind româneşte,
parterul s-a înviorat, lojile au început să se anime, iar
aplauzele au izbucnit spontan.
După actul întâi tot ce era românesc în sală şi de oare-
care calitate, popi, învăţători, etc., etc., a năvălit în culise.
Îngrijorarea se transformase în entuziasm.
Directorul trupei germane de operetă, care asista
la spectacol, a dat imediat ordin de plecare cu ai săi spre
Suceava unde erau aşteptaţi în turneu. Toate speranţele
de dezastru erau năruite; compania românească nu putea
decât să-şi consolideze succesul.
Într-adevăr, la sfârşitul spectacolului, ovaţiile au fost
delirante. Publicul a deshămat caii de la trăsurile actorilor,
i-a acoperit cu flori, le-a oferit banchete. Iar manifestaţia de
admiraţie şi de simpatie s-a prelungit cincisprezece zile şi
nu numai cinci cât fusese fixat în contract.
După câteva reprezentaţii autorizate la Suceava trupa

românească a trecut graniţa înnapoi pe la Burdujeni. La
frontieră, trecând cu trăsura au salutat emoţionaţi ghereta
în care sentinela noastră păzea drumul spre „dulcea
Bucovină”. Se întorceau acasă cu conştiinţa unei datorii
frumos împlinite; nu făcuseră ţara de râs, iar în cuvântul
şi în cântecul lor, robiţii au ghicit nu numai permanenţa
sentimentelor de frăţie ci, mai ales, certitudinea că izbânda
dreptăţii se apropia.
După înapoiere, importante probleme de administraţie
îşi cereau rezolvarea. „Asociaţia lirică” se mărise ca perso-
nal, ca buget de cheltueli, ca pretenţii artistice. Apucase
adică un drum care nu putea să fie decât al progresului
sau al dezastrului. Favoarea publică nu refuza tinerilor
actori concursul ei neprecupeţit, dar aştepta din parte-i
recompense artistice în măsura speranţelor pe care le
investiseră.
Sediul permanent al trupei se afla la Brăila. Oraşul
dunărean era prin 1912 în stare de deosebită înflorire. Cel
mai mare port de export al ţării se bucura de viaţă artistică
şi de o animaţie mai presus chiar, în anumite sezoane, decât
putea oferi în acest sens Capitala.
Se înălţau şi se risipeau in Brăila averi cu demonică
facilitate. Înclinarea spre veselie, spre dans, spre cântec, spre
mai mult sau mai puţin nevinovata petrecere se manifesta
în eleganţa niţel provocatoare a femeilor, în manifestările
unui fast de factură quasi-nobiliară şi în drame pasionale
în care dragostea şi risipa se îngemănau sub semnul morţii
liniştite.
Amestecul de rase, contactul permanent cu occidentul
civilizat, prezenţa străinilor de toate categoriile, de toate
calităţile, rafinase un standard de viaţă în care virtuţile
statice ale Bărăganului erau mereu altoite cu aportul de
forţă şi de aventură al apelor îndepărtate. Disponibilităţile
materiale ale Brăilei se risipeau însă deopotrivă celor mo-

rale şi intelectuale în focul de artificii al satisfacţiilor de
senzualitate curentă. Nimic nu a rămas din tot ce a fost,
niciun edificiu, nicio statuie, nicio instituţie, nimic decât
amintirea împovărâtoare a unei opulenţe fulgurante şi
conştiinţa definitivă a unei declasări
Dar Brăila era departe de a trăi în 1912, conştient,

această dramă. Înaintea războaielor care aveau să încheie
epoca de chietudine şi de îmbogăţire fără efort, protipen-
dada economică şi intelectuală a oraşului îneca în vinul
graţiei facile aprehensiuni nemărturisite şi un foarte epicu-
reu simţ al plăcerii desprinse de amărăciunea ei eternă.
Opereta făcea – în această atmosferă – adevărate rava-
gii; sălile de spectacole şi grădinile erau totdeauna pline,
publicul cel mare confirmând prin modestul lui obol di-
rectiva „spirituală” imprimată de mecenaţi.
„Asociaţia lirică” pentru a corespunde cerinţelor artis-
tice ale publicului s-a gândit la o dezvoltare mai îndrăzneaţă
a operaţiilor sale artistice şi comerciale.
În urma unui împrumut de 30.000 lei obţinut de la
firma Dumitru Ionescu şi Gheorghiu, Bărcănescu şi Tănase
au plecat în călătorie de investigaţii prin străinătate. La
Viena au cumpărat costume pentru opereta „Vice-amiral”
de la casa „Hoffer”, la Berlin au angajat decoruri de la casa
„Baruch” şi la reîntoarcere compania a pregătit asiduu cea
mai mare montare văzută până atunci în teatrul românesc.
Pe lângă „Vice-amiral”, trupa a studiat „Ţar şi teslar”, „Solda-
tul de ciocolată”...
Dar piesa de rezistenţă şi marele succes al epocii a fost
opereta „Vice-amiral”, a cărei premieră s-a dat la Brăila.
Tănase juca rolul comic al lui Punto ordonanţa „Vice
amiralului”. Din distribuţia de primă calitate mai făceau
parte d-nii Niculescu Basu, Ştefan Ionescu, Mihăilescu-
Brăila, Niculescu-Clei, Stamate, Ghimpeţeanu şi doamnele

Virginia Miciora, Virginia Graur, Ecaterina Vasiliu, Iose-
fina Reitman, I. Ţuţuianu etc. etc. A fost un succes nemaipo-
menit pe care „Asociaţia lirică” l-a plimbat prin multe oraşe
importante din provincie, şi pe care, în fine, l-a oferit spre
apreciere şi bucureştenilor la „Liric”.
Succesul din Capitală a fost cu atât mai uluitor cu
cât majoritatea actorilor pierduseră dc mult contactul cu
publicul. Tănase, îndeosebi, care lipsise din Bucureşti vreo
patru-cinci ani, timp în care a făcut teatru de provincie, era
aplaudat ca o vedetă ieşită dintr-odată pe scenă fără să fi
făcut ucenicie.
La premiera bucureşteanâ a operetei Vice-amiral, publi-
cul a cerut de mai multe ori repetarea dansului executat
de Tănase în actul III, iar la antract Dissescu, pe atunci
ministru al instrucţiei publice, a venit pe scenă să felicite
pe actorul nou care, nu se ştia cum şi de unde răsărise.
Memoria mulţimilor este scurtă; după câţiva ani de absenţă
se ştersese complect din amintiri succesul lui Dinică
Chioftea din „Ţivila de la hotel Ghidale”, „Doctorul damelor”
şi alte comedii care au avut cel puţin meritul de a fi fost
supraveghiate şi jucate de Liciu.
Mai tot repertoriul „Asociaţiei lirice” era tradus de
Belcot. El era şi autorul cupletelor de răsunet „Fusta, fusta-i
cu belea” din „Sânge vienez” şi „Dacă nu-i şi nu-i şi nu-i”
din „Valsul iubirii”, pe care arta lui Tănase le răspândise şi le
făcuse cunoscute.
Astăzi recitite aceste bucăţi sunt departe de a avea
farmecul de odinioară. Anii le-au demodat.
Toate pe lume au fost lăsate
Ca să se facă cu anume rost
Femeile s-umble încorsetate
Şi fasolica s-o mănânci în post...
Iar refrenul nu este mai puţin simplist:
Dacă nu-i şi nu-i şi nu-i

Tot lucru la vremea lui
Geaba orice opinteală
Nu faci nicio pricopseală
Dacă nu-i şi nu-i şi nu-i. etc., etc.
Să nu judecăm însă cupletele de dinainte de război cu
mentalitatea de astăzi!
Desigur, peste alt sfert de veac, amuzamentele noastre
vor părea deopotrivă de ridicole.
În primăvara anului 1913 Steiner actualmente la Operă
a tratat cu Asociaţia lirică un angajament colectiv pentru
o serie de spectacole la Smyrna şi Constantinopole. După
discuţii şi tocmeli au căzut de acord în schimbul a 220 franci
francezi pe seară (francul francez valora pe atunci 1,05
lei). Impresariatul avea în grija sa cheltuelile de transport
începând din portul Constanţa pentru 102 persoane cu
bagajele respective.
Data plecării a surprins trupa în turneu pe la Tecuci.
Din târgul moldovean până la marele port al Dobrogei
era cale lungă şi costisitoare. S-au adunat banii cum s-au
adunat, iar pentru complectarea sumei Tănase şi-a lăsat,
în schimbul a cinci zeci de lei, ceasul amanet în grija res-
tauratorului din gară.
Războiul balcanic era în toi în primăvara lui 1913, dar
pe atunci războaiele nefiind „totalitare” oamenii puteau să-
şi vadă între timp de distracţii.
Până şi la turci muzica şi veselia îşi aveau rezervate
drepturile în ciuda măcelului oficial decretat.
Transcriem câteva nume de pe paşaportul colectiv
care a permis plecarea în ţară străină: A. Bărcănescu, R.
Franck, C. Tănase, P. Ghimpeţeanu, Niculescu-Basu, St.
Ionescu, Mihăilescu-Brăila, C. Stamate, M. Graur, Ionescu-
Buzău, Niculescu-Clei, Ecat. Vasiliu, Virginia Graur, Iose-
fina Tănase, Lucreţia Bărcănescu, M. Mănescu, Jenny

Ţuţuianu, etc., etc. Dar pe lângă aceste nume care aveau
destulă notorietate în lumea muzicală şi artistică a timpului,
o mulţime de instrumentişti, corişti, baletiste, se adăugau
fiecare răspunzător în măsura atribuţiilor pe care le avea de
succesul sau insuccesul final. Înainte să urce în „Principesa
Maria” bărbaţii mai răsăriţi din trupă au dat – cutreerând
prin bodegi şi cafenele – peste domnul Ion Brezeanu. „Nea
Iancu” era „în continuare” şi mucalit cum îl ştie lumea se
arătă foarte dispus să împartă sfaturi.
— Măi băieţi, o să vă ia dracu pe vapor, dacă nu mă
ascultaţi! Mâncaţi zdravăn din vreme şi mai ales acritură.
Vasul e mic, voi sunteţi mulţi, valurile prăpăstioase. Nimic
nu e mai bun contra răului de mare decât castraveţi muraţi.
Majoritatea actorilor din trupă nu călătoriseră încă pe
mare. Sfaturile lui „nea Iancu” au fost deci urmate ca litera
de Evanghelie. S-a întins o masă mare la cantina din port
şi înainte de a suna semnalul plecării fiecare a ţinut, din
bruma ce avea, să se sature mâncând şi să adauge la mâncare
cât mai mulţi castraveţi din cei providenţiali. În timpul cât
vaporul şi-a întârziat plecarea, din cauza imposibilităţii de
a se încărca rapid bagajele, s-a epuizat întreg butoiul cu
murături al grecului de la cantină.
La semnalul sirenei, toată lumea era pe bord şi intona,
acompaniat de orchestră, toate cântecele patriotice care se
puteau imagina de la „Trăiască Regele” și până la „Deşteaptă-
te române”. Entuziasmul şi veselia au durat însă până la
ieşirea în radă.
Cum a luat niţel larg „Principesa Maria” corul şi orches-
tra au început să scadă ca ton şi ca număr de participanţi.
Tot dispăreau unul câte unul, holbând ochii, ţinându-se de
burtă şi căutând la disperare un colţ adăpostit.
La o oră de la plecarea din Constanţa nu rămăsese pe
covertă decât A. Bărcănescu, R. Franck, C. Tănase, contra-

basistul şi o nenorocită „vioară”.
La un moment dat s-a simţit si Tănase înclinat să ur-
meze exemplul celor dispăruţi fără urmă, dar i s-a reco-
mandat să stea pe „scaunul cu trepidaţii” dar n-a simţit
decât o foarte mică ameliorare. Clopotul de masă anunţând
ora prânzului l-a surprins în această postură melancolică:
nu-i era rău dar nici nu-i era prea bine.
Comandantul portului Constanţa, care, sedus de vese-
lia actorilor, întovărăşia trupa până la Constantinopol,
prezida dejunul. La dreapta lui luase loc A. Bărcănescu, iar
la stânga urma să se aşeze C. Tănase. Pe acesta din urmă îl
apucase însă momentul critic al „răului de mare” tocmai în
clipa în care un matelot servea pe o tavă cât toate zilele un
pilaf înotând în grăsimi şi arome.
A zbughit-o la fugă spre „scaunul fermecat”, când colo
însă alt nenorocit îl ocupa şi se lăsa zgâlţâit cu un deliciu
foarte anevoie de întrerupt. Nici-un loc mai adăpostit
nefiind liber a năvălit în cabină; îşi adusese aminte că se
aflau pe acolo un soi de tinichele special amenajate pentru
asemenea delicate împrejurări.
N-a deschis bine uşa însă şi a rămas înmărmurit de
spectacol:
Niculescu-Basu, cu ochelarii lunecaţi tocmai pe vârful
nasului, sugea de zor o lămâie. Franck, ocupând patul de
jos, privea spre duşumea cu o tristeţe plină de lichide
sughiţuri, iar Stamate, cutremurat de convulsii, stropea din
patul de sus chelia respectatului şef de orchestră.
Până la 4 dimineaţa, când vaporul a intrat în Bosfor, nu-
mai Bărcănescu a rămas teafăr şi nevătămat. Restul trupei
se tăvălea în convulsii de natură să estompeze bucuria con-
templării peisagiului. Cine avea răgaz să guste maiestatea
fortificaţiilor, limpiditatea Mării la Marmara, pădurea albe-
lor minarete şi mulţimea de catarge ale bărcilor pescăreşti!
Marea era plină de vase aparţinând celor mai variate

naţionalităţi, celor mai depărtate state. Trecerea „Principe-
sei Maria” era salutată în conformitate cu bine stabilitele
canoane ale apelor
Sosirea la Constantinopol a însemna pentru mult în-
cercata trupă un moment de uşurare; a doua zi trebuiau
să plece spre Smirna unde urmau să aibă loc primele
spectacole. Noaptea însă o aveau la dispoziţie pentru a-şi
vedea de-ale sufletului. Lipsa cea mai grea de suportat era a
mâncării. După suferinţele gastrice de pe vapor, se întinsese
o foame, peste toată trupa, din cele de neînvins.
Tot căutând un restaurant, au dat pe undeva prin port
peste o berărie ţinută de un român. Patronul aştepta amărît
în uşa prăvăliei.
— Ce vreţi dumneavoastră?
— Ce să vrem! Ia suntem şi noi români pripăşiţi pe aici
şi căutăm ceva de ale gurii.
— Români? Vai de capul meu! Intraţi să vedeţi niţel ce
mi-au făcut aseară „ai noştri”!
O nimeriseră cum nu se putea mai bine. Berăria se arăta
în faţă-le devastată. Mese şi scaune rupte zăceau încălecate.
Fripturi şi maioneze înotau în părâuri de vin. Cioburi de
sticle, de halbe, de sifoane completau decorul de ruină peste
care jalea patronului se prelungea neputincioasă.
Bătaia începuse între marinarii nemţi şi francezi. En-
glezii săriseră şi ei împotriva nemţilor ascultând o pornire
care peste doi ani avea să fie a Marii Britanii.
De la o masă mai retrasă câţiva mateloţi de ai noştri
asistau plictisiţi la spectacol. „Şi asta zic ei, frate-meu, că-i
bătaie!”
Nu se obosiseră bine combatanţii când s-au hotărît şi ei
să intervie; dar n-au sărit cu mâna goală. Au ridicat masa în
sus şi-au apucat fiecare de câte un picior până a rămas cu el
slobod în mână.
Ţine-te atunci încleştare serioasă, măsele rupte, braţe

fărâmate, oglinzi spulberate-n cioburi!
— Domnilor! Să fi văzut ce frumos se băteau franţujii,
inglejii, talienii... domnule! Ca la pension! Nu se amesteca
nimeni şi dacă până la sfârşit nu se amestecau ai noştri,
mai aveam şi eu astăzi berărie ...nu hală de cioburi cum am
acuma.
Dimineaţa trupa s-a îmbarcat pe un vapor egiptean care
făcea cursa până la Smirna. Pe bord luase loc şi o comisiune
turcească oficială care urma să predea insula Mitilene.
Marea Egee era plină de mine. Drept măsură de precauţiune
vaporul „Kedivian” era precedat de un contratorpilor care
avea în orice eventualitate misiunea să-l apere.
Delicată a fost mai cu osebire intrarea în golful Smirna,
care era minat cu străşnicie. Din partea directorului de
la „Theatre de Smyrna” a ieşit un yacht în întâmpinarea
artiştilor români, un yacht în care tot ce avea mai berbant
veselul orăşel al Asiei Minore ţinuse să ocupe loc.
Când a văzut Tănase cum stau lucrurile şi când a simţit
nivelul pretenţiilor turceşti, a luat repede o hotărîre eroică.
Nu era posibil ca trupa după atâtea zile de călătorie obosită
şi smochinită să se înfăţişeze „conchistadorilor” otomani.
Se ducea dracului toată reclama.
A adunat repede toate fetele din companie.
— Ascultaţi! Puneţi-vă repede câte ceva pe ochi. Mi-a
spus comandantul să vă comunic la fiecare. Sunt nişte
ţânţari pe aici prin golful Smyrna care înţeapă tare şi lasă
urmă... de rămâneţi cu tenul stricat toată viaţa”.
N-a isprăvit bine Tănase cuvântarea că să fi vrut numai
nu găseai pe tot vaporul faţă fără voal şi neacoperită.
Don Juanii din yacht n-au prea fost entuziasmaţi de
adoptarea intempestivă a moravurilor turceşti, dar Tănase
a strecurat o explicaţie valabilă şi în ipoteze în care pe sub
văluri vreun ochiu mai dibaci ar fi putut ghici trăsăturile.
— „Divele” – cele într-adevăr frumoase – au rămas pe

vapor. Nu vor să se despartă cu una cu două de toalete!
Crezând, sau prefecându-se turcii, au aşteptat nerăb-
dători spectacolul pentru a se convinge într-adevăr şi cu
ochi proprii de realităţi. Deşi era săptămâna mare, grecii
şi francezii din localitate, optând pentru respectarea tra-
diţiilor, impresarii şi populaţia otomană au reclamat ca
reprezentaţiile să fie amânate mai ales că ele coincideau cu
sărbătorile turceşti. După două zile de preparative şi discuţii
s-a ridicat în fine cortina deasupra operetei „Vice-amiral”
mare „nouveauté pour Smyrne” cum anunţa programul.
Spectacolul avea loc în româneşte, limbă pe care de altfel
afară de agentul nostru comercial nu o cunoştea nimeni
în toată Smyrna. Circumstanţa era foarte tentantă pentru
actorii care – din timp în timp – abandonau fidelitatea
faţă de text în favoarea unor prea româneşti improvizaţii
pe spinarea ascultătorilor. Dar succesul nu ţinea seamă de
asemenea dificultăţi de transmisie. Publicul din Smyrna se
mulţumea cu muzica, dansul şi pantomima. Ba se trezea
uneori aplaudând cupletele lui Tănase şi uneori bisându-le;
făcea credit sensului în favoarea unei expresivităţi destul de
elocvente şi fără ajutorul vocabularului.
Câteva reprezentaţii în şir au mers foarte bine, trupa

repurtând frumoase succese morale şi materiale. Directorul
teatrului local nu ştia cum să-i felicite mai călduros.
— Domnilor! Nu sunt printre dumneavoastră cele-
brităţi mondiale. Dar aveţi un ansamblu corect şi pus la
punct cum rar s-a văzut pe la noi la Smyrna.
Publicul din localitate, dealtminteri, nu era de altă
opinie. Plăteau şi se amuzau turcii cu o îndârjire foarte
agreabilă considerată din perspectiva rentabilităţii. Dar
dificultăţile n-aveau să întârzie.
Directorul de teatru s-a amorezat de o artistă din trupă
şi afla pe această cale multe secrete pe care niciodată n-ar

fi trebuit să le afle. Devenise pretenţios. Cerea mereu balet,
cerea să joace „comicul” şi aducea întruna obiecţii cari
nu-şi puteau găsi în cadrul tuturor operetelor satisfacţie.
Spectacolele, pe de altă parte, nu mai produceau, ca la
început, când succesul de curiozitate nu se epuizase.
Un vânt de îndoială bântuia prin trupă şi odată cu
el presimţirile unei negre descurajări. Se afla în Smyrna
„înămolită” o trupă nemţească de operete care pe vremuri
avusese şi ea succes. Directoarea acestei trupe Fritzi Arco,
subreta care apăruse în „Contele de Luxemburg”, în „Fata
pădurarului”, în „Suzana” cânta pe la restaurante şi ieşea cu
cheta; restul actorilor se dedase la tot felul de îndeletniciri
în speranţa de a aduna banii necesari plecării; femeile
„lucrau” la „pension” iar coriştii, transformaţi în hamali,
cărau în port geamantane.
Nimic din toate acestea nu puteau avea darul să încu-
rajeze pe actorii români. Tănase, îndeosebi, era îngrozit de
funestele perspective care i se deschideau în viitor şi stând
de vorbă cu Fritzi Arco pe care o cunoscuse dintr-un turneu
în ţară se imagina hamal asudând cu bocceaua în spate prin
portul Smyrnei.
S-a întâmplat ca în timpul acestei crize de melancolie
să întârzie şi „directorul” cu plata. Nu mai primise de o
bună bucată de vreme nimeni nici un ban şi „restanţele”
adăugându-se s-a născut teama că banii s-ar putea să se
evaporeze.
Casierul, jumătate italian, jumătate francez, nu vorbea
cumsecade nici o limbă. Îşi alcătuise un jargon personal din
frânturi culese şi adoptate la întâmplare având doar grija să
le sudeze cu sos de politeţe mieroasă...
Când a văzut Tănase că se îngroaşe gluma, a pus mâna
pe un ciomag – adus de acasă – şi prezentându-se la ghişeu
a luat-o la început domol ca să intre spre sfârşit în acut.
— Pourquoi vous ne donnez pas argent? Fire-ai al

dracului să fii de corcitură. Nous artistes, în toată regula, nu
de la rue! Auzi mă? Ich bin ein Schauspieler von Rumanien.
Să dai banii, măi păcătosule, că te strâng de gât...
Şi astfel, utilizând puţinele cuvinte străine pe care le
cunoştea, aluziile – pe româneşte la cele sfinte şi la cele
profane, Tănase a izbutit foarte uşor să sperie conducerea
internaţională a faimosului „Theatré de Smyrne”.
A contribuit la efect şi ciomagul fluturat la timp ca
să puncteze înţelesul iar concluzia nu s-a lăsat prea multă
vreme aşteptată.
Îl crezuseră până atunci papă-lapte; acum s-a dovedit
că are temperament, a fost tratat în conformitate cu această
preţioasă calitate socială. I s-au numărat anume 6.600
franci francezi aur într-o basma în mai puţin timp de cât
este îndeobşte necesar pentru asemenea operaţie.
Mare bucurie când s-a aflat evenimentul în toată trupa
şi mai mare pe cei doi directori Bărcănescu şi Tănase.
Trebuind să intre în repetiţie, au ascuns banii în dosul
scenei, în cuşca de cinematograf.
La plecare au uitat de bani pentru a-şi reaminti de
condamnabila lor neglijenţă mult mai târziu pe când se
plimbau fără grijă pe stradă; A. Bărcănescu a îngălbenit
subit, Tănase a simţit cum i se înmoaie genunchii.
Întorşi în grabă la faţa locului au avut bucuria de a
întâlni în prag pe paznicul turc aşteptând cu basmaua
în mână. Nu lipsea nici un ban de aur. Suma era intactă.
Tradiţionala cinste otomană nu se dezminţise.
Plecarea trupei a fost, în consecinţă, posibilă. Se aştepta
dealtminteri la Constantinopole sosirea actorilor români
angajaţi pentru câteva reprezentaţii la „Theatre des variétés”.
Un vapor francez „Sinigaglia” tocmai trebuia să ridice
ancora. Din întâmplare însă nu avea cabine suficiente pentru
a îmbarca toată trupa iar paşaportul fiind colectiv nu era
posibilă fragmentarea grupului de călători. Circumstanţa

s-a dovedit, după patru ore de la plecarea vaporului, extrem
de norocoasă pentru actorii români: „Sinigaglia” s-a lovit
de o mină şi a sărit în aer cu pasagerii şi întreg echipajul.
Călătoria cu vaporul care a plecat a doua zi a fost din acest
punct de vedere mai agreabilă. Nici o surpriză de natură
militară, dar foarte multe supărări administrative privind
aşezarea personalului muzical şi actoricesc pe „clase” şi pe
cabine.
N-a apucat bine Tănase să plesnească două serioase
perechi de palme unui trombonist mai recalcitrant, că iată
s-a arătat Constantinopolul. Aici succesul a fost mult mai
mare ca la Smyrna. Erau în public şi foarte mulţi români
cari pricepeau textul şi întreţineau atmosfera de entusiasm.
Veneau la spectacole oameni din cea mai aleasă societate,
iar participarea ministrului României n-a împiedicat cele-
lalte legaţii să-şi trimită şi ele reprezentanţii.
Angajamentul prevedea șapte spectacole, dar succesul
ar fi reclamat o prelungire de cel puţin zece. Trupa însă
pierduse disciplina necesară. Pretenţiile de avansuri creş-
teau, iar sumele primite de actori se transformau iute în
„suveniruri” din Istanbul.
Fiecare umbla cu binoclul în şold şi cu pălăria de paie
pe ureche lăsând grijile serioase pe seama directorului.
Simţind că în ciuda încasărilor afacerea merge de râpă,
Tănase a luat hotărârea întoarcerii în ţară. Toate insistenţele
actorilor şi mai ales ale artistelor, n-au reuşit să-i schimbe
hotărîrea.
— Nu mai merge fraţilor. Ne ducem acasă. Eu n-am
chef să mă văd cărând geamantane prin Pera.
Şi aşa s-a făcut precum se hotărîse.
Ajuns la Bucureşti, după atâtea peripeţii, după atâta
frământare n-a avut leii necesari de trăsură aşa cum n-avea
oridecâteori se întorcea din turneele făcute în provincie,
un ban pus deoparte care să-i lase răgazul unei meritate

odihne.
„Asociaţia lirică” pornită pe o durată de cinci ani s-a
desfăcut. Nu se mai înţelegeau nevestele domnilor directori
şi când vrajba intră în gintea feminină nu mai este posibilă
continuarea raţională a relaţiilor de afaceri.
Din trupa de operetă Tănase s-a ales cu una de comedie.
A început din nou să cutreere ţara dând reprezentaţii pe la
Brăila, Galaţi, Craiova, Turnu Severin.
În acest din urmă oraş l-a ajuns ordinul de mobilizare.
Ţara intrase în războiul balcanic. Tănase i-a ascultat che-
marea şi a plecat pe front să-şi facă datoria.
Toate treburile actoriceşti au rămas baltă. S-a gândit o
clipă la termenul de activitate pe care şi-l fixase, la Vaslui
„Asociaţia lirică”: 1917.
Nu trecuse totuşi un an de la înfiinţare şi se dizolvase,
nu trecuse un an şi împrejurările interziceau orice mani-
festaţie teatrală.
Ce avea să rezerve viitorul?
A scormonit niţel în memorie timpurile ostăşiei şi s-a
revăzut soldat de parcă n-ar fi părăsit niciodată uniforma.
In timp de pace ca şi în timp de războiu Tănase s-a
obişnuit să accepte viaţa fără să o braveze, dar fără să-i
dispreţuiască servituţile.
Mobilizarea îl găsea pregătit, aşa cum pregătit l-au găsit
în toate împrejurările vieţii suferinţele şi bucuriile de tot
soiul.
Tocmai jucau în grădina Paradis „Clopotele din
Corneville” când alte clopote au chemat, cu glas mai puţin
vesel, pe toţi românii sub arme.
Tănase se ştia mobilizabil. A lăsat lucrurile baltă şi a
plecat spre Bucureşti cât a putut mai repede.
În tren înghesuială mare şi înfrigurare, aşa cum se
întâmplă în asemenea împrejurări când tot omul caută să se
întoarcă lângă ai lui şi când tot „rezervistul” simte bătându-i

în suflet inimă de „activ”.
A căutat repede un loc de odihnă dar n-a găsit nicăieri.
Toată lumea se îndesa în compartimente. Copii ţipau, ne-
vestele asudau, bărbaţii nu ştiau care, mai cu îndârjire, să
suduie.
Numai „toaleta” era liberă; acolo şi-a instalat Tănase
cartierul general.
A dat Dumnezeu de s-a suit şi Ion Morţun la o staţie ca
să aibe cu cine sta de vorbă. Cât despre ale gurii introduceau
sticle cu limonată pe geam de se mai răcoreau; arşiţa era
neiertătoare. Baricadaţi şi hotârîţi să nu-şi cedeze cu una cu
două „locul” au condamnat însă un vagon întreg de călători
la abţinere; până la Bucureşti, dată fiind starea de război,
funcţiunile normale ale organismelor au fost suspendate.
În Capitală lucrurile s-au arătat într-o formă mai puţin
umoristică. Tănase s-a prezentat la regimentul 1 de Geniu
şi a fost repartizat în compania a 2-a Pioneri. A doua zi
dimineaţă – îmbrăcat – a pornit-o la drum.
Nu s-a gândit o singură clipă să se învârtească şi, slavă
Domnului, ar fi putut. Gemeau serviciile auxiliare de artişti
care preferau să-şi economisească puterile, dar Tănase
care n-a fost niciodată erou cu tot dinadinsul n-a căutat
niciodată calea de a fugi de datorie.
De la Bucureşti compania a întins-o pe jos spre Turnu
Măgurele. Drumul era anevoios, soarele ardea, praful se
ridica în sus de nu se vedea om de om. In coloană era şi o
companie de sanitari în care se afla şi Grigorescu-Tuciu.
Doctorul Drugescu a încercat să-l convingă:
— Hai mă Tănase, urcă şi tu în ambulanţă. Eşti nebun?
— Nu-s nebun deloc; dar eu merg pe jos. Cu trupa!
Se putea să meargă el în trăsură şi oamenii să asude pe
şosea? Se putea ca el, ecou viu al durerilor şi al bucuriilor
populare, să tragă chiulul ca un simplu estet de cafenea, ca
un fecior de bani gata?
Nu s-a uitat înapoi nici n-a mai ascultat îmbierile. Din

când în când deschidea geanta cu merinde şi căuta ceva de
mestecat. Avea cutii de conserve cu sardele; tot cercetându-
le cu deamănuntul, s-a intoxicat...
La trecerea Dunării pe la Turnu Măgurele i se holbaseră
ochii, i se umflase faţa de parcă era altă dihanie; să nu-l
recunoşti nu altceva. N-avea el trăsături prea delicate nici
altminteri, dar cu ajutorul – nesolicitat – al blestematelor de
sardele ajunsese otova.
Dincolo, în Bulgaria, dacă n-ar fi fost zvonurile că ar-
matele ţarului Ferdinand se pregătesc să atace, dacă n-ar fi
fost panica zugrăvită pe feţele oamenilor n-ai fi zis în ruptul
capului că e război. Grădinăriile bulgăreşti erau în excelentă
formă, cerul era senin, natura îşi continua netulburată
anotimpul.
Până la Bela-Slatma, la poalele Balcanilor, oştile noastre
n-au făcut decât scurte popasuri. Nici urmă de inamic. În
schimb, din ce în ce mai ameninţătoare, se arăta holera.
S-au instalat la marginea satului Bela-Slatma în bivuac,
lângă vechiul cimitir turcesc. Tănase, intoxicat şi cu obrazul
în plină erupţie îşi trata boala cu raci prinşi dintr-o baltă
apropiată.
Groaza pe care o avea de holeră nu-l împiedeca să
se hrănească în toată conştiinţa. Barem dacă i-o fi dat să
moară, să-l ia sătul!
Într-o zi, pe când era ofiţer de serviciu, doctorul I. Jianu
a venit să inspecteze tabăra.
— De ce nu faceţi curăţenie pe aici? Ce-i murdăria asta?
Tănase nu s-a intimidat:
— Stai domnule! Linişteşte-te! Ce ţipi aşa?
— Dar cum vorbeşti dumneata cu mine! Nu-ţi dai
seama! Ai uitat că e război? Te arestez imediat.
— Păi tocmai fiindcă e război, domnule, vă vorbesc şi
eu aşa. Ce să fac şi eu? La război, ca la război. Par-că n-am
vrea şi noi să strălucească totul de prea mare dezinfecţie?

Dacă n-avem cu ce? Dacă nu ne trimite nimeni nimic?
— Dar cum te chiamă pe tine, băiatule ?
— Mai întâiu nu sunt „băiat”! Aş mai vrea să fiu; dar nu
se poate.
— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti pe tonul ăsta? Spune
repede cum te cheamă.
Doctorul Jianu făcea spume la gură.
— Aveţi dreptate să nu mă cunoaşteţi aşa bolnav cum
sunt! Mă cheamă Tănase!
— Care Tănase? Artistul? Fire-ai al ciorilor să fii! Dar
rău te-ai mai schimbat.
Se cunoşteau bine din viaţa civilă; dar Tănase văzând
că e luat într-un tempo cam repede nu îndrăznea să re-
amintească împrejurările:
— Acum că ne-am împăcat fii bun şi dă-mi un leac să
scap de pacostea asta şi să nu cumva să dau în holeră...
I-a dat doctorul, dar cum să te poţi ţine de regim în
împrejurări de alimentare în stilul celor din 1913?
Pâinea care se trimetea pentru companie era mucegăită.
Au dat-o la cai dar nici caii nu s-au simţit, mâncând-o,
prea bine; vreo doi au murit „demonstrativ” cum spunea
Toader. Era acest Toader ordonanţa lui Tănase un şmecher
nemaipomenit care n-a întârziat să se înţeleagă de minune
cu „don’ plutonier”.
Căpitanul văzând că alimentarea companiei se înde-
plinea în condiţii mizerabile, că în fiecare zi creştea contin-
gentul de holerici, l-a chemat la el pe Tănase.
— Să faci tu ce ştii; te priveşte... De mâine să mănânce
bine toată lumea şi să nu mai aud de vreo nemulţumire.
Nu era greu să dai ordine. Dar nici nu era uşor să le
refuzi. Tănase l-a convocat repede pe Toader şi i-a comu-
nicat importanta însărcinare pe care o primise.
— N-aveţi nici-o grijă „don plutonier” facem noi să
iasă bine.
Şi a ieşit numai decât Toader în campanie.

Înşira pe fire lungi de aţă boabe de porumb găurite şi
le întindea pe câmp. Apoi speria gâştele bulgarilor din sat.
Cum înghiţea una o boabă şi cum o simţea cu sfoara ’n cioc
numa ’ncepea să tragă de celălalt capăt Toader al nostru. Cu
acest sistem veneau gâştele la el de parcă erau magnetizate;
şi până nu aduna treisprezece-paisprezece pe zi nu se lăsa.
Alteori îşi făcea o biciuşca prevăzută cu sfoară plum-
buită. Cum vedea o pasăre mai în apropiere flutura în sus
biciuşca până-i înfăşura gâtul şi o trăgea spre cort, pescuită.
De la un timp şi-au dat seama şi bulgarii cum stau
lucrurile şi au venit să reclame.
Cine să-i asculte însă?
O sută douăzeci de oameni mâncau zilnic gâscă pe
varză datorită dexterităţii şi elasticităţii morale a lui Toader.
Tănase dădea ordine. Ici fierbea un cazan cu ardei;
dincolo unul cu varză. Toader nu ştia numai să pescuiască
gâşte; era dibaci şi în arta de a cumpăra legume de pe la
„grădinării” fără să cheltuiască parale. Iar Tănase, bucătar-
şef, se ocupa cu pregătirea felurilor.
Odată cu schimbarea regimului de alimentaţie s-a
modificat şi starea de spirit a camarazilor. Noaptea după
stingere şedeau ostaşii pe marginea şanţului săpat pentru
teorie şi ascultau snoavele lui Tănase. Se întindea câteodată
un râs de se cutremura tot frontul; numai duşmanul habar
n-avea, invizibil şi străin de toată veselia şi de tot necazul de
pe câmpia bulgărească...
Încet, încet, s-au introdus ai noştri şi în viaţa Bela
Slatinei. Primarul era un om cu ceva carte şi mai subţire de
felul lui, dar nevastă-sa foarte frumoasă umbla cu picioarele
goale. Nu s-a arătat nici un ofiţer român ofensat de portul
naţional al bulgăroaicei. Ba îi mai făceau şi vizite având grije
ca primarul să aibe în acelaş timp urgente nevoi publice de
supraveghiat.
Tănase nu s-a dat nici el în lături văzând consideraţia

de care primăreasa se bucura printre ofiţeri. Mijloacele
lui de seducţie erau foarte reduse. Lasă că nu prea avea
„trăsături” dar nici nu „rupea” vreun cuvânt pe bulgăreşte.
Spre norocul lui însă, peste drum de casa primarului se afla
o brutărie rechiziţionată pentru oştire. Oridecâteori trecea
prin sat uita câte-o pâine pe la casa primarului. Şi odată
cu pâinea se obişnuise de la o vreme să îngroape în braţele
bulgăroaicei şi ceva belicoase amaruri.
Erau în bivuac suferinţe destule şi dureri din cele care
în descrierile foştilor luptători se omit din consideraţii aşa
zise „patriotice”.
Holera făcea adevărate ravagii. Noaptea se auzeau prin-
tre corturi ţipete disperate şi paşii surzi ai sanitarilor.
— Unde-i ăla mă?”; „Uite-l colea”; „Ia-l în braţe mă”,
„umflă-l”!
Iar la aceste îndemnuri scurte răspundeau vaiete pre-
lungi: „Aoleu”, „Aoleu mămucă”.
Tănase începuse să constate pe corp unele erupţii
de caracter holeric şi să simtă unele turburări gastrice nu
mai puţin elocvente. Dar tăcea chitic şi nu se mărturisea
de teama să nu fie băgat între bolnavi în cortul de izolare.
Vaietele în puterea nopţii îl îngrozeau; asculta cu sufletul la
gură ecoul bocancilor; se liniştea când auzea depărtându-se
zgomotul pentru a intra din nou in panică oridecâteori îl
simţea pe aproape, gata să-i anunţe trecerea în rândul celor
condamnaţi ...la holeră.
Ziua atmosfera era ceva mai veselă.
Îşi mai găsise prieteni printre care pe actorul Irod acela
cu care pe vremuri jucase alături în „Curcanii”.
Irod era „civil” cu o hotărîre pe care n-au reuşit să o
înfrângă reglementele. Într-o zi, fiind caporal de gardă, a
avut fantezia să primească rondul şi să dea raportul aşa cum
se afla... adică în izmene.
A fost pedepsit cu închisoare, dar închisoarea în tabără

însemna izolarea într-un cort aparte şi scutirea de exerciţii.
Cum Irod avea specialitatea cafelelor şi poseda tot utilajul
necesar pentru a le fabrica, nu i-a fost greu să transforme
închisoarea în cafenea şi pedeapsa colonelului într-o fruc-
tuoasă afacere.
Mare zarvă a făcut în tabără vestea că generalul Beler,
comandantul diviziei, pregăteşte un festival cu ocazia
inaugurării celor trei troiţe şi a celor trei fântâni ridicate în
amintirea morţilor din război la marginea satului.
Tănase a fost convocat la divizie unde a primit însăr-
cinarea oficială de a stabili programul. Grea răspundere
dat fiind elementele reduse de care dispunea. A găsit după
multă caznă nişte ţigani: unul cânta din vioară, altul din
cobză. Dar instrumentele lor nu aveau fiecare mai mult de
două strune.
— Ştiţi voi mă cei aia „G dur” şi „C dur”?
— Ştim don’ plutonier cum să nu ştim!
La festival, când fu vorba să-1 acompanieze, muzicanţii
s-au arătat mai puţin destoinici.
Generalul însă, în ciuda faptului că Tănase şi ţiganii lui
cântau în contratimp şi pe diferite octave, s-a arătat foarte
mulţumit. Nici nu era nevoe de alt rezultat.
Succesele veritabile n-aveau să întârzie odată cu demo-
bilizarea.
Reîntors la Bucureşti s-a întâlnit cu Belcot. Au stat de
vorbă la un pahar cu vin şi a povestit vechiului său tovarăş
întâmplările războinice prin care trecuse.
— Ce făceaţi voi pe vremea aia? a întrebat la un moment
dat Belcot.
— Ce să facem? Dă-i înainte! Dă-i înainte.
Belcot a surâs şi a cerut chelnerului un creion şi o
hârtie.
— Bun titlu de cuplet ăsta! Nu-i aşa mă Tănase? Ce zici
tu?
„Dă-i înainte, dă-i înainte”.

Şi Belcot a aşternut pe hârtia cu marginile udate de vin
primele versuri ale cupletului care în câteva săptămâni avea
să cuprindă de la un capăt la altul, ţara.
Dă-i ’nainte, dă-i ’nainte,
C’ aşa merge la război.
Să nu dai de loc ’napoi!
Se întorsese din războiu cu câteva găini. Făcuse rost de
ele, Toader.
— Ia-le don’ plutonier! Barem cu atâta să ne alegem.
Şi cu atâta s-au ales.
După războiu şi-a reluat colaborarea cu Belcot, cola-
borarea autor-interpret care până atunci dăduse frumoase
roade. Avea însă nevoie mare, nevoie urgentă de parale.
Cineva i-a sugerat ideia unui turneu. „Bine, dar cu ce
trupă?”
A stat el şi s-a mai chibzuit până într-o bună zi s-a
hotărît să plece singur. De vreme ce nu avea capital să-şi
angajeze parteneri de ce să nu încerce limitele popularităţii
sale crescânde?
Avea repertoriu pentru două spectacole materialul din
război, experienţa personală din Bulgaria, totul filtrat prin
umorul şi prin talentul extraordinarului Belcot. A luat din
nou ţara de la un capăt la altul, când flămând, când bogat,
consecvent cu sine numai şi nepăsător de gura lumii. S-a
codit, totuşi, la reîntoarcerea în Capitală. I se oferise un
contract pentru a spune cuplete la Eforie, în pauzele de
la cinematograf. Era prima oară când se încerca în ţară
acomodarea teatrului cu arta nouă a peliculei.
Nu era tocmai agreabil pentru un fost director de trupă
să apară în lume ca la panoramă, dar n-a avut încotro, n-a
avut de ales.
Deabia apărut pe scenă, în antracte, publicul l-a
acceptat cu o frenezie până atunci necunoscută. Făcea duete

cu celebra Nitta-Jo „diseuse” pariziană, cu mai mult farmec
decât frumuseţe, inteligentă şi plină de talent. Aveau, Nitta-
Jo şi Tănase, o vogă nemaipomenită care aduna în sălile
de spectacol lume de toate categoriile sociale, boieri şi
mitocani. Plutea în aer presimţirea cataclismelor şi năvala
spre plăcerile facile nu respecta obişnuitele oprelişti ale
moralei. Nitta-Jo, care se împrietenise cu antrenorul cailor
de curse ale lui Al. Marghiloman, Durnell, venea foarte
des în ţară pentru a triumfa la Bucureşti sau la Sinaia, în
programul varieteului Alhambra sau în festivaluri impro-
vizate alături de fantezistul Tănase, definitiv rupt de cariera
teatrală regulată.
De sărbători, cererea publicului crescând, celebrul
duet se producea în aceeaşi zi la Eforie şi în actuala sală
Forum; se înghesuia cea mai bună lume a Capitalei să
audă cuplete cu „dublu sens”, succesul lui Aristide Bruant
celebrul şansonetist parizian găsea pe malul Dâmboviţei în
ghiduşiile lui Tănase un fericit echivalent.
Tot ce era mai select în Capitala politică, literară şi
financiară îşi dădea întâlnire la „Tănase”; fraţii Take şi Toma
Ionescu erau printre obişnuiţi.
Iarna, Grigore Brezeanu, fiul d-lui Ion Brezeanu, l-a
angajat pe Tănase la Eforie, unde a apărut alături de altă
„diseusă” pariziană, frumoasa Lambray sau „dama mas-
cată”. I se spunea astfel artistei din cauza obiceiului pe
care îl avea de a se înfăţişa publicului cu faţa acoperită de
mătase neagră; o cochetărie în plus de natură să stârnească
interesul şi curiozitatea spectatorilor. Lambray era de o
frumuseţe răpitoare şi ducea o viaţă de risipă şi de viţiu
care avea să-şi găsească mai târziu o tragică dezlegare. Nu
ştia româneşte, dar a învăţat foarte repede să se descurce
în mediile politice şi diplomatice unde reuşea să-şi ascundă
cu multă dibăcie adevăratele intenţii. Locuind la Athenee-
Palace, bucurându-se de prietenii preţioase, Lambray a

reuşit să fure inima unui ofiţer de la legaţia rusă, pe care l-a
urmat apoi la Petersburg.
Mai târziu a aflat Tănase prin prieteni comuni despre
soarta „frumuseţii fatale” în imperiul moscovit: surprinsă
făcând spionaj, ea a fost împuşcată în condiţii pe care
nimeni niciodată nu le-a putut lămuri în detaliu.
Roiau în Europa dinaintea marelui războiu asemenea
femei pline de farmec şi de inteligenţă care pentru lux şi
pentru pasiunea jocului îşi vindeau sufletul diverselor orga-
nizaţii de spionaj.
Nici marele public, nici actorii ei înşişi răpiţi de obli-
gaţiile meseriei nu îşi dădeau totdeauna seama de substratul
misterios al luxului sfidător practicat de anumite dive inter-
naţionale. Epilogurile rare, dar sângeroase, aveau darul de
a trezi din când în când la asprele realităţi ale războiului,
suflete închinate veseliei trecătoare.
Vara Tănase a spus cuplete singur la cinematograful
Colos, pentru a apare apoi în sketch alături de Bob Hopkins,
Dansatorul negru făcea furori; nu ştia decât două-trei
cuvinte româneşti, dar Belcot care aranjase textul avusese
grijă să nu-i lase decât rol de pantomimă.
Ieşea la început pe scenă Bob Hopkins îmbrăcat în
femeie. Tănase îi făcea curte. După ce pleca negresa scanda-
lizată în culise, venea să ceară socoteală bărbatu-său – tot
Bob Hopkins fireşte. Cearta se lichida cu o partidă de box
încheiată cu victoria definitivă a lui Tănase, viu aplaudat de
galerie...
În timpul în care eroul nostru obţinea succese de ase-
menea calitate, de Max, marele de Max, se producea peste
drum la grădina „Familia Luptătorilor”, acolo unde astăzi
se află clădirea Marmorosch-Blank. Tănase mergea când
era liber să-l asculte şi să-l aplaude. Alteori îl aştepta la
ieşire, fericit că poate schimba câteva cuvinte cu un autentic
reprezentant al artei severe.
— Maestre, te rog – l-a întrebat odată Tănase – e ruşine

ca un actor să joace de unul singur prin cinematografe?
Problema îl tortura. Spiritele camarazilor invidioşi îl
supărau uneori mai mult decât îi era permis să manifeste.
De Max a surâs amabil şi a răspuns în felul în care ar fi
făcut-o şi faţă de propriii săi detractori.
— Amice! Nu e ruşine să joci unde se întâmplă şi unde
eşti plătit. Numai să joci, în genul pe care ţi l-ai ales, aşa cum
trebuie!
Invidia pe care o trezea Tănase era explicabilă dacă
luăm în considerare suma pe care o câştiga. Nu era alt actor
în ţară care să fie plătit până la o mie de lei pe zi, adică 200
lei de fiecare reprezentaţie cinematografică.
În afară de prietenia cu Belcot, Tănase mai făcuse rost
de o legătură serioasă: aceia cu Niculescu-Buzău. Se înţele-
geau dintr-o privire cei doi comici, fără prea multă vorbă, şi
adesea transformau viaţa în sketch.
Aşa au făcut bunăoară când, aflaţi odată în călătorie,
aşteptau pe culoarele vagonului înghesuiţi, să se elibereze
vreun loc în compartiment. Lucrurile le aveau depozitate la
vagonul de bagaje; mai greu le era să găsească modalitatea
de a se depozita pe ei înşişi.
S-au uitat câteva clipe unul la altul şi soluţia s-a ima-
ginat de o limpiditate nebănuită.
Întâi s-a strecurat la margine şi milogindu-se, Nicu-
lescu-Buzău.
Deabia instalat a început să manifeste violente dureri
de burtă şi să simuleze ameţeli.
Tovarăşii de călătorie îl întrebau din curiozitate şi chiar
din compătimire:
— Dar, mă rog, ce ai dumeata, domnule?
— Ce să am păcatele mele, sunt bolnav, sunt tare
bolnav!
La aceste cuvinte Tănase îşi făcu apariţia în pragul
compartimentului înţesat de lume şi adresându-se lui

Niculescu-Buzău:
— Bine mă, tocmai aici te-ai băgat? Cum îţi este?
— Ia, rău! cum să-mi fie!
— Vai de capul meu până vom ajunge!
Şi unde mi ţi-l îngrijea Tănase şi mi ţi-l cocoloşea; ba
îi aducea apă de băut, ba se arăta gata să-i aplice comprese
etc.
Un călător îi ceru amănunte.
— Pare bolnav rău prietenul dumitale, domnule! Ce
are?
— Bine nu ştiu nici eu. N-aş putea să vă spun. Dar mi-a
spus doctorul că e sigur boală molipsitoare şi mă duc să-l
bag la spital. O fi holeră, o fi tifos, Dumnezeu ştie!
N-a isprăvit Tănase bine informaţia că se şi golise
compartimentul. Fiecare de teama contagiunii îşi căuta
rosturi aiurea; pe terenul abandonat Tănase şi Niculescu-
Buzău rămaşi singuri îşi întindeau cu voluptate oasele
sănătoase, dar obosite.
Odată la Târgu-Ocna, într-un turneu, după spectacol
s-au încurcat la un poker cu tatăl actorului Talianu, care era
poliţai şi cu alte personalităţi din localitate.
Pierdea Tănase, pierdea Niculescu-Buzău.
La urmă, ca să aibă bani de miză au spart o puşculiţă
– cu lemnul de la sobă – o puşculiţă în care mari şi laţi se
aliau doar cincisprezece bani.
Niculescu-Buzău s-a apropiat – la o pauză de câteva
minute – să se consulte cu Tănase.
— Ce ne facem nene? Ne sting ăştia de pe aici.
— Ce să facem! Ne sting, ne sting!
— Ba eu nu m-aş lăsa, ce să spun, se încăpăţâna Buzău.
— Ai dreptate să nu te laşi – îi răspunse Tănase – mai
ales că am impresia – nu sunt încă sigur – că unul din
parteneri aranjează cărţile.
Când a auzit Niculescu-Buzău una ca asta, s-a dus glonţ

la cuier unde a scotocit niţel buzunarele paltonului. Apoi
a strecurat – fără să observe nimeni – o pereche de cărţi
aduse de acasă, în şoşonii pe care nu-i scotea din picioare
din cauza reumatismelor. Tot planul lui era ca în timpul
jocului să simuleze că îi scapă jos o carte – în timp ce le
„bătea” – să se plece să o ridice şi cu iuţeala fulgerului să
înlocuiască pachetul din mână cu acela, aranjat, ascuns în
şoşoni.
Pus la curent cu intenţiile distinsului său amic Tănase
îngheţase de frică.
— Mă Buzău, mă! Ne prinde şi după toate alea mai
mâncăm şi bătaie!
— Lasă n-avea tu nicio grijă, răspundea Niculescu-
Buzău, mă pricep.
N-au prins să se aşeze din nou la masă că oridecâte ori
prietenul lui scăpa pe jos vreo carte, se îngălbenea şi bol-
borosea Tănase de-ţi era mai mare mila.
Ce să facă însă? Intrase în horă, trebuia să joace.
N-au trecut câteva minute şi, ghinion, se rupe din
greşeală o carte de joc.
Se schimbă repede „perechea” în funcţiune. Dar la
venirea celei noi, Niculescu-Buzău a început şi el să asude.
Ce se întâmplase? Cărţile aveau dosul „albastru” spre
deosebire de cele roşii cu care jucau până atunci şi spre
deosebire de pachetul care aştepta cuminte în şoşoni ocazia,
definitiv pierdută, a manevrei savante...
Partida continua cu îndârjire. Nimeni sau aproape
nimeni nu avea timp să observe manevrele eventualilor
parteneri necinstiţi, afară de Tănase care era numai ochi
şi urechi. Nu deschise bine cărţile şi observă cu emoţie un
„ful” de aşi.
Zăreşte în aceiaş timp şi cartea de la fundul pachetului:
un as de treflă. Unul din parteneri – acela care împărţea
cărţile – servindu-se a tras cartea de la fund pentru el.

Tănase a observat, dar s-a făcut că nu dă atenţie.
Rămaşi singuri în joc au început să „pluseze”. La sfârşit,
după mai multe „relansuri”, Tănase plăteşte sec.
— Ce ai dumneata?
— Eu am „ful” de aşi.
— Păcat, eu am culoare!
— Da ai culoare! De treflă, nu-i aşa? Cu asul în frunte,
hai?
Şi unde mi s-a sculat Tănase în picioare şi a pus în
mişcare calităţile lui de gimnast de la Vaslui pe obrajii prea
vioiului său partener. Răsuna odaia nu altceva!
Niculescu-Buzău, între timp, cu pachetul propriu bine
ascuns în şoşoni şi supărat că n-avusese ocazia să-l utilizeze,
aproba din cap ritmul palmelor, cu o indignare foarte uşor
conţinută.
Dar cea mai cu haz „bătaie” a lui Tănase s-a întâmplat
odată la Râmnicu-Vâlcea.
Se aflau, după spectacol, cu toată trupa de operetă la
Berăria „Bulevard”.
Nişte măcelari de la o masă s-au luat la ceartă cu un
muzicant din orhestră. Dintr-o vorbă într-alta, s-a întâmplat
ca muzicantul să mănânce în focul discuţiei o serioasă
palmă. Camarazii lui au sărit să-l apere. Măcelarii s-au
solidarizat... şi s-au formalizat la rândul lor. Bărcănescu,
Niculescu-Basu şi Tănase nu puteau rămâne multă vreme
indiferenţi. Pe scurt, ora fiind înaintată şi mai toţi bine
dispuşi, s-a încins o bătaie din cele puţin obişnuite.
Patronul localului văzând că se îngroaşe gluma şi că
lămpile, oglinzile, vesela şi întreg inventarul riscă să sufere
grave avarii, a avut o ideie genială.
Anume a stins lumina.
Rămaşi pe întunerec, aprigii combatanţi n-au dezarmat.
Tănase care se afla izolat într-un colţ al berăriei, a luat
o masă mai mică şi a ridicat-o în cap – pentru a se feri de

zborul cam periculos al sifoanelor – şi s-a îndreptat spre
direcţia în care ştia el că se află adversarii.
Dar confuzia în sală era nemaipomenită.
Plângeau copiii, ţipau femeile, iar din zgomotul de
pahare sparte, de scaune răsturnate, se auzea ţâşnind câte
o înjurătură „din inimă”; încurcat în luptă, Tănase şi-a
chemat prietenii într-ajutor, prietenii care s-au repezit fără
întârziere.
Dar ieşiţi afară din local, nu mică le-a fost mirarea
constatând că măcelarii respectivi spălaseră putina şi că în
schimb nenorociseră din bătaie pe un biet negustor, care
n-avea nici în clin nici în mânecă, la masa unde îşi consuma
liniştit ţapul, cu toată încăerarea.
S-au dus la secţie cu tot alaiul, au dresat cuvenitele
procese-verbale şi spre dimineaţă au plecat din localitate,
buimaci.
Dar „bătutul” avea ambiţie. I-a dat în judecată la tribu-
nalul din Râmnicul Vâlcea, sperând să obţie din partea
judecătorilor repararea dureroasei nedreptăţi al cărei invo-
luntar obiect fusese.
Când, peste câteva luni, au primit băieţii la Bucureşti
citaţiile, s-au cam speriat.
Ştiau că neprezentându-se pierd şi mai ştiau că drumul
la Râmnicul Vâlcea şi înapoi costa frumoase parale.
Au hotărît atunci să se înfăţişeze dimineaţa înaintea
tribunalului, iar seara să dea o reprezentaţie din care să-şi
scoată cheltuelile deplasării.
Se adunase-n sala de şedinţă tot oraşul doritor de
spectacole gratuite. De la strigarea părţilor toată lumea
era fixată: nu putea fi vorba de proces. Era teatru în toată
regula.
Când a venit rândul lui Tănase să explice cum a devenit
cazul în seara cea de pomină judecătorii nu s-au mai putut
stăpâni de râs şi au suspendat şedinţa. Avocatul părţii ad-

verse văzând că atmosfera e defavorabilă, a încercat să
obţie o amânare. Tribunalul însă doritor de amuzament n-a
consimţit nici în ruptul capului.
Ilaritatea creştea la fiecare nouă fază a procesului. Deca-
nul baroului local Epure care apăra pe actori n-a ajuns să-şi
susţie pledoaria. I s-a trimis vorbă din camera de consiliu
că o împăcare ar fi preferabilă; s-ar salva odată cu prestigiul
justiţiei şi situaţia delicată din punct de vedere juridic în
care se aflau actorii.
La îndemnul avocatului lor „băeţii” s-au apropiat cu
mâna întinsă spre reclamant.
— Hai să ne împăcăm nene, şi s-o dăm dracului de
vrajbă.
Acuma iartă-ne şi dumneata, că tot ce s-a întâmplat a
fost fără voia noastră,
— O fi fost fără voia dumneavoastră, le-a răspuns
cetăţeanul, dar a fost, din păcate, pe spinarea mea.
— Bine, bine, dar ce să facem acum? Ştii dumneata
proverbul românesc: bătaia nu se întoarce îndărăt.
Dialogul a continuat astfel pe un ton din ce în ce mai
amical pentru a sfârşi cu împăcare generală.
Când s-au întors judecătorii în şedinţă părţile au cerut
„scoaterea de pe rol” spre cel mai mare necaz al asistenţilor
doritori de peripeţii glumeţe.
„Urmarea, diseară la spectacol”, a încheiat Tănase
adresându-se publicului.
Şi într-adevăr s-a jucat cu casa închisă atât era de
curioasă lumea să vadă şi să afle. Trupa a oferit recla-
mantului bătut o lojă în care acesta s-a instalat cu toată
familia. A fost veselie şi aplauze în tot timpul spectacolului
iar după spectacol s-a încins un chef la „Bulevard”, cu
victima de odinioară în fruntea mesei, de i-a mers pomina.
Dimineaţa trupa a plecat de la berărie direct la gară

spre Capitală, centru de noi şi victorioase porniri.
În primăvara anului 1914 trupa de operetă Bărcănescu,

Niculescu-Basu, Tănase s-a refăcut. Fiecare strânsese ceva
parale şi odată strânse le-a pus în comun pentru a încerca
din nou norocul comercial al scenei.
Pe baza capitalului adunat, Al. Bărcănescu şi C. Tănase
au plecat într-un voiaj în străinătate pentru a aduna idei şi
pentru a simţi pulsul liric a al timpului.
S-au dus pe la Berlin, pe la Viena, la München şi în fine
la Paris.
Tănase a rămas uluit de tensiunea în care se afla Europa;
rapiditatea călătoriei nu i-a permis să adâncească mai mult
situaţia locală a ţărilor pe care le străbătea. S-a minunat şi el
asistând la schimbarea gărzii din Berlin după cum a rămas
dezamăgit de „dezordinea” constatată în Franţa cea aparent
doar nepregătită.
— Cum o să ia, mă Bărcănescule franţuzii ăştia Alsacia
şi Lorena? Îi bat nemţii de-i sting.
Dar încet, încet aclimatizându-se atmosferei atât de
agreabile şi-a schimbat părerile prea pripite. Avusese un
incident cu hamalul din gară, apoi altul cu hotelierul, cu
chelnerul de la „Duval” – ca orice român transplantat, fără
prealabilă iniţiere, din mediul nostru patriarhal în mediul
egalitar al Parisului.
— I-auzi, mă, „Liberté, egalité, fraternité!” Şi când
te apropii de ei nu ştie cum să-ţi dea brânci, cum să fie
obraznici, cum să te înghesuie.
Dar într-o dimineaţă, în spre zori, când s-a întors acasă
cu mai mulţi prieteni cântând în „Place de l’Opera” „Rujiţa
de pe răzor” fără să fie deranjat de flic şi-a dat seama după
oarecare reflecţii despre felul de a fi al localnicilor, despre
adevărul celor scrise cu litere de aur pe edificiile publice.
Cincisprezece zile au stat în Paris umblând prin teatre,

prin localuri, doritori să afle, să se instruiască pentru ca
odată întorşi în Capitală să poată aclimatiza şi la noi ceva
din progresele făcute de străini în arta spectacolului.
Cine ar fi bănuit că peste două luni va izbucni războiul

mondial şi cine, bănuind acest lucru, ar fi întrerupt,
„exagerând” perspectivele unui viitor de sânge, activitatea
lui de fiecare zi ? A trecut luna iulie cu întreg cortegiul ei de
panici, de îndoeli, de speranţe sterpe, iar în august primele
bubuituri de tun ale războiului mondial s-au auzit într-o
Europă mai mult surprinsă decât consternată.
Viaţa de societate, distracţiile, petrecerile continuau
cu aparenţe de natural în mai toate ţările beligerante. Iar la
neutrii, încă neangajaţi în hora de foc dar susceptibili prin
interese şi prin poziţie geografică să se angajeze, tensiunea
chinuitoarei aşteptări se rezolva în nevroza plăcerilor
imediate şi strălucitoare.
A fost la noi epoca de ecloziune a revistei şi în acelaşi
timp epoca ei de maximă semnificaţie socială. Nu era timp,
în trepidaţia cotidianului, de lungi pregătiri şi de anevoioase
gestaţii; actualitatea trecea crudă în „revistă” violent colo-
rată de presiunea simţirilor populare. Verva justiţiară a
pamfletarilor lirici îşi găsea jur împrejur numeroase pre-
texte de aplauze.
Prima revistă bucureşteană de asemenea gen a fost
„Războiul la şantan” care s-a dat la Eforie. O revistă într-
un act dar mai multe tablouri de Gh. Ranetti în care erau
ridiculizaţi ambuscaţii, patrioţii de cafenea, toţi aceea care
duceau greul războiului „la şantan”.
Jucau în spectacolul de la Eforie mai mulţi actori
de renume ai timpului şi destui alţii care urmau să devie
cunoscuţi.
Doamna Ştefănescu apărea în rolul Transilvaniei încă
robite. În baletul de cercetaşi nimeni nu bănuia că o fetiţă

încă nelămurită, avea curând să ilustreze scena de revistă;
Nataliţa Pavelescu era pierdută în restul figuraţiei anonime.
N. Bălţăţeanu actualul societar al Teatrului Naţional
purta tinereşte la gură trompetul anunţând libertatea. Ma-
rioara Cinsky debuta în rolul „României”. Iar Tănase era
„comperul” din combinaţie.
De la prima ei apariţie pe scenă Marioara Cinsky a
plăcut publicului bucureştean care a consacrat-o; colabo-
rarea ei cu Tănase a durat pe scenele din Capitală şi din
provincie şase ani, timp în care duetul rămas de atunci
neîntrecut culegea din ce în ce mai entuziaste aplauze.
Marioara Cinsky a adus în revistă în afară de frumuseţe,
de graţie şi de talent, arta neîntrecută de a spune cupletul, de
a-i sublinia nuanţele. De la dispariţia ei de pe scenă Tănase
n-a mai găsit o parteneră de asemenea calitate, o camaradă
şi o colaboratoare în destoinicia căreia să se poată încrede.
Marioara Cinsky iubea teatrul cu pasiune rară şi
punea în slujba lui nu numai darurile ei artistice, dar şi
putere de muncă pe lângă un deosebit simţ al disciplinei
spectacolului.
Venise de la Paris unde îşi făcuse studiile pentru a
debuta în operetă la Grigoriu. Timp de doi ani a repurtat
în acest gen succese care i-au consacrat numele înaintea
unui public grăbit să o aclame. Fiindcă Marioara Cinsky pe
lângă atâtea calităţi, avea şi pe aceea supremă a farmecului.
Spectatorii ei deveneau de la prima notă, de la primul gest,
plecaţi supuşi fără ca această dominaţie să fie obţinută prin
mijloace triviale. Dimpotrivă, intrând în „revistă” odată
cu „Războiul la şantan”, Marioara Cinsky a nimerit epoca
în care genul era sensibil la politic şi în deosebi la vibraţia
patriotică. Cucoană de lume, cultă, cu aleasă educaţie,
partenera lui Tănase a însemnat în arta pe care a practicat-o
un pisc de atunci nemaiatins.
Între public şi scenă era de altfel o comuniune senti-

mentală care permitea toate îndrăznelile, toate entuzias-
mele. Se juca la Eforie (şi apoi la Comoedia) „Intrăm sau nu
intrăm” de Fortunio (Faust-Mor) şi Maximin (G. Milian)
cu Ahil Popescu drept principal interpret, apoi „E lată rău”
de Victor Eftimiu în grădina ulterior devenită Cărăbuş.
Tănase, după „Războiul la şantan”, a apărut în „Plici” şi în
„Marafet bucluc”, în „Cacialmaua”...
Juca în această din urmă revistă rolul unui paşe, Ionel
Brătianu, căruia i se prezintă pe tavă o odaliscă, toată îm-
brăcată în alb: Marioara Cinsky. Publicul aplauda de la
primele note ale divei
„Că nicăirea nu e ca-n ţara ta
„Şi la nevoie, vii tot la ea
Era o fină aluzie la Marioara Ventura care triumfa din
parte-i, pe scenele de teatru ale Capitalei, în „Dama cu
camelii” şi în „Secretul”.
Nu se prea iubeau nici atunci actriţele între ele cum
nu se iubesc nici astăzi. Cele trei Marioare (Ventura, Voi-
culescu şi Cinsky) nu nutreau una faţă de cealaltă prea
amabile sentimente. Singură Cinsky avea însă posibilitatea
prin genul pe care îl adoptase să-şi exercite verva pe
spinarea rivalelor ei de glorie.
A fost deajuns ca într-o seară să imite pe Marioara
Ventura când pronunţa patetica frază din „Secretul”, „dacă
spui o vorbă, o singură vorbă soţului meu, mă omor”, ca a
doua zi acelaşi public, asistând la reprezentarea piesei lui
Bernstein, să râdă în ciuda momentului dramatic trăit pe
scenă.
Dar lui Tănase în celebra „Horă a lui Ionel” cine-i putea
rezista?
Miniştri, deputaţi, înalţi dregători se întreceau în a-i
cere textul şi notele pentru a le transmite primului ministru,
care încântat de atmosfera patriotică din ţară nu aştepta

decât momentul intervenţiei alături de Aliaţi.
Cupletele nu erau decât o abilă justificare a politicii
oficiale.
Spunea pe scenă „Ionel Brătianu” tot ceea ce nu putea
mărturisi de pe banca ministerială:
Unii făceau multă gură
Că dau nemţilor untură.
Untură dacă le-am dat
Iodoform în schimb am luat.
Mi-au mai dat pentru porumb
În schimb grăunţe de plumb
Nu vă temeţi fraţii mei...
Le păstrez tot pentru ei.
Sau...
Pe Tăkiţă l-am pus eu
Să strige război mereu
Ca să zic când om pleca
N-a vrut ţara să mai stea.
Iar mulţimea, care nu cerea prea mult ca să aclame,
nu ştia cum să-şi manifeste entuziasmul, fericită că printre
glume şi cântece putea dibui adevărul hotărîrii dezrobitoare.
Era destul să apară Tănase alături de Marioara Cinsky
pentru ca dezlănţuirea aplauzelor să nu-şi mai afle stavilă.
Arta celor doi actori, deşi beneficiind de atmosfera atât de
originală a momentului politic, nu era dintre cele obişnuite.
Se întregeau de minune în duetele rămase de atunci vestite,
deşi calităţile lor se completau fără să aibe între ele un pic
de asemănare.
Un singur element comun, temperamentul teatral, lega
o voce de cealaltă, un pas de cel de alături, o atitudine de
cea imediat şi parcă ostentativ opusă.
Ce admirabile vehicule ale sentimentului patriotic, fru-

museţea şi talentul!
Actorii de revistă aveau, în acea decisivă epocă a des-
tinului românesc, limpedea conştiinţă a înaltei lor misiuni.
Cea mai bună societate a Bucureştilor nu contenea să-i in-
vite şi să-i sărbătorească. În aşteptarea momentului în care
urma să trecem Carpaţii, nimic nu părea de prisos pentru
pregătirea sufletelor, pentru suprema îmbărbătare morală.
Prin saloane se organizau spectacole de revistă, la care
actorii de renume erau invitaţi să-şi dea concursul; sumele
colectate cu acest prilej erau destinate „Crucii Roşii” sau
fraţilor de viitoare suferinţă, luptătorilor belgieni, luptă-
torilor sârbi. La teatre se refuza lumea la casă; dorinţa una-
nimă de a afla cum stau în realitate lucrurile nu-şi găsea
satisfacţie în repetatele ediţii speciale strigate pe străzile
oraşului. Lumea voia să-şi potolească febra patriotică şi
curiozitatea ascultând în acordurile unei muzici directe,
imediat accesibile, adevăruri exprimate în simboluri facile
şi sonore.
Marioara Cinsky a fost în asemenea împrejurări mai
mult decât o femeie frumoasă, o talentată artistă şi o cu-
coană deşteaptă. A fost un drapel.
Alături de vijelioasa exuberanţă a lui Tănase reţinerea
ei feminină făcea impresie. Nimeni nu ştia să puie mai
mult accent în cupletul patriotic, mai mult dinamism decât
această femeie care în aparenţă era sortită doar plăcerilor
rafinate ale secolului libertin. De câte ori în această agitată
perioadă a neutralităţii Marioara Cinsky a jucat rolul Ro-
mâniei, care în gândul nemărturisit al tuturor era Mare?
„Vino draghe să te pupem” – îi striga Tănase nefericit
că trebuie să joace rolul Ungurului. Dar Marioara Cinsky
conştientă de înalta ei răspundere, răspundea cu... nobilă
voluptate:
„Pupă-te-ar pupezele!”
Iar în sală... delir.

— Bine coană Marioară, se poate să-mi faci una ca asta
în faţa publicului, a întrebat-o, câteva minute mai târziu,
Tănase, în culise.
— Ei, asta-i bună! Cum dragă, zi să mă las să mă pupe
Ungurul?
Revista „Plici” trebuia să fie dată de societatea „Obolul”
sub înaltul patronaj al prinţesei Maria şi al prinţului Carol.
Mijloacele artistice ale cucoanelor din societate nu au
corespuns însă cerinţelor textului.
Şi astfel Tănase şi Marioara Cinsky au avut norocul să
interpreteze prima revistă purtînd semnătura Dur-Stoy-Kir.
Petre Durma, V. Stoicovici şi N. Kiriţescu trei nume
care au rămas însemnate cu litere de aur în istoria revistei
româneşti. Şi trei autori care i vor da în fiecare an talentului
de cupletist al lui Tănase nou prilej să se afirme.
„Plici” s-a jucat o lună de zile fără întrerupere în Bu-
cureşti, iar pe urmă s-a plimbat prin oraşele cele mai im-
portante din provincie.
În „Ionel Flaşnetarul” Tănase recolta pretutindeni
ovaţii. Apărea pe scenă cu o flaşnetă şi cu o colivie în care se
afla un porumbel.
Refrenul făcea aluzie la situaţia lui Porumbaru, la
ministerul de Externe.
„Mai stai, mai stai, nu zbura
Cântă iarăşi porumbea”.
Iar masca lui atât de asemuitoare cu a marelui om de
stat, talentul pe care îl risipea în spunerea cupletului bogat
în dedesubturi politice trezea chiar în atât de susceptibila
protipendadă liberală veselie şi voie bună.
Take Ionescu venea din când în când însoţit de fratele
său chirurgul Toma Ionescu să se asculte zeflemisit, iar
fostul ministru V. Morţun a transmis „Sfinxului” textul
adevărat al cupletului şi o fotografie a lui Tănase în „Ionel

Brătianu” pe care autorul a aşternut o admirativă dedicaţie.
În fine marele eveniment avea într-o bună zi să ajungă
la îndeplinire.
Tănase juca „În foi de viţă” la „Colos” când a sunat
mobilizarea generală. Sufletele, ele erau pregătite. A între-
rupt cupletul, a închis grădina şi s-a prezentat la regiment.
Nu se cuvenea ca tocmai el care îmbărbătase pe alţii,
care fusese factor important în pregătirea atmosferei de
război în mulţime să stea deoparte. Deabia îmbrăcat a
primit ordin să plece spre frontul din Transilvania.
Până la Câmpina a făcut drumul cu trenul; de acolo
înainte însă pe jos... până la Braşov. Oraşul era părăsit de
austro-ungari. Ai noştri au fost încartiruiţi în casele care
se refuzau negre şi ostile. Mai bine se simţea Tănase în
satele româneşti unde după primele momente de sfială se
stabilea legătura normală dintre suflete. La Codlea aflat în
acelaşi detaşament cu prinţul Valentin Bibescu a organizat
o reprezentaţie cu dansuri şi cântece locale. Învăţau ţăranii
ardeleni cântece de dincoace de munţi iar soldaţii români
jalea pământului apăsat. Primă imagine a Unirii morale.
De la Braşov au primit ordin de a pleca la Făgăraş; după
dinamitarea statuiei lui Arpad.
Prima oprire a avut loc la Perşani unde locuitorii în
majoritate unguri nu arătau prea mare bunăvoinţă faţă de
năvălitori. O pivniţă cu şampanie Toerley descoperită la
timp, ceva ceapă şi usturoi alături, au alcătuit o masă „sui
generis”. Dar foamea nu permitea nimănui să facă mofturi.
Între rafinamentul băuturii şi rusticitatea bucatelor nu s-a
întâmplat nici o anormală ciocnire. Războiul concilia aceste
două extreme; era dealtminteri singura conciliere pe care
îşi putea permite să o facă în pustiita vale a Oltului.
După o mică ciocnire la Şercaia, după trecerea râului au
ajuns la Făgăraş. În calitate de pontonier, Tănase participase
la construirea podului de peste Olt, a podului pe care la

ordinul neaşteptat de retragere trupele noastre aveau să-l
zvârle în aer.
Pe cât de însufleţită şi de lipsită de griji fusese înaintarea,
pe atât de dureroase au fost zilele de panică ale retragerii.
Căruţele nesfârşite de ţărani care luau calea pribegiei de
teama represaliilor, bombardamentele de artilerie fără
obiective precizate, demoralizarea care împingea fără motiv
spre abandon şi care transforma câteva pâlcuri de cava-
lerişti în prezenţa de foc şi de fier a duşmanului – toate
aceste elemente ale peisagiului natural, toate aceste nuanţe
ale geografiei sufleteşti a fiecăruia, contribuiau decisiv la
desăvârşirea inexplicabilei dar categoricei înfrângeri.
Tănase simţea, alături de ceilalţi ostaşi, greşelile celor

mari, care nu găseau cu cale, sau nu ştiau, să susţie retra-
gerea.
De la Făgăraş, compania lui a luat alt drum spre înapoi
decât cel pe care venise. Bombardamentul austrogerman
era foarte precis şi exercitat deaproape. Platoul Ţigăniei
era în acelaşi timp obiectivul artileriei duşmane şi ţinta
ghiulelor româneşti dezorientate.
Întovărăşit de un ţigan sanitar, de locotenentul doctor
şi de un caporal care fusese actor în viaţa civilă, Tănase
cobora la vale spre o adâncitură în care se adăposteau
ţăranii în pribegie cu femei, cu copii, cu căruţe. Au ajuns
în fine după multe împiedicări la divizie unde au dat
relaţii despre cele ce în calitate de martori oculari au avut
prilejul să constate. Şinca Veche şi Sinea Nouă, erau bătute
de tunurile nemţeşti aşa cum bătute erau toate staţiile de
cale ferată, toate centrele de încrucişare, toate punctele
strategice mai importante. Se urmărea înfrângerea noastră,
dar nu se pierdea din vedere mai ales tendinţa de a întreţine
atmosfera de panică.
În drumul spre Braşov, fugarii au întâlnit un ofiţer, care

se ruga, lângă douăsprezece mitraliere, de toate convoaiele
în trecere. Nu putea să lase nemţilor atâtea arme, nici nu
găsea un mijloc de a le scurge spre ţară. În nedumerirea şi
în necazul lui, ofiţerul plângea copleşit de un destin de care
nu era responsabil, şi neputincios să găsească prin ordine
sau prin ameninţări o soluţie, căuta prin vorbe bune şi prin
persuasiune, să explice nevoia de a salva tot ceea ce se putea
„rupe” din numărul trofeelor adunate de duşmani.
I-au luat câteva mitraliere şi i le-au înhămat la doi cai
de la o căruţă cu bagaje. Iar ofiţerul a rămas mai departe pe
drum, cerşind pentru restul mitralierelor dreptul de a servi
mai departe oştirea în derută.
Până la Braşov spectacolul a fost mereu acelaşi: al
deznădejdii în debandadă, în zăpăceală. Se evacuau spitalele
cu mijloacele restrânse pe care împrejurările le lăsau la
îndemână; se formau trenuri cu bolnavi înspăimântaţi de
noaptea friguroasă, sfâşiaţi de durere, îngroziţi de per-
spectiva morţii şi a invalidităţii. Căruţele se opreau la
răscruci, neştiind încotro s-o apuce; oamenii fugeau în
marea lor majoritate, fără să ştie de ce, contaminaţi de
spectrul spaimei omniprezente.
O singură speranţă mai lucea în suflete, o speranţă pe
care împrejurările o ridicau la valoarea de mit: „Averescu”.
Se auzise despre venirea generalului la comanda Arma-
tei de nord şi toţi fugarii, toţi înfrânţii se agăţau de această
perspectivă, cu nemărturisită convingere că astfel fiecare
şi-ar putea spăla ruşinea în chiotele, de atâta vreme amuţite,
ale victoriei.
Între timp, la Bucureşti, spitalele se umpluseră de răniţi
şi de bolnavi, transportaţi de pe front.
Domnul George Enescu a propus Marelui Stat Major ca
echipe de actori şi de muzicanţi să aline prin reprezentaţii
special alcătuire suferinţele răniţilor, ridicându-i în acelaşi
timp moralul, atât de grav atins, de întorsătura ne care o

luase războiul.
Printre primii artişti ceruţi de marele muzicant în
vederea programului de lucru pe care şi-l fixase, a fost şi
Tănase care a sosit, la ordinul de sus, în Bucureşti şi s-a
prezentat apoi la Marele Cartier de la Buftea. Seara, a fost
reţinut la masa prezidată de generalul Iliescu şi la care
participau colonelul Mihail Ionescu, Lică Stănulescu, direc-
torul C.F.R.-ului militar şi alte personalităţi ale înaltului
comandament. Tănase asculta discuţiile, dar nu pricepea
mare lucru.
Avea impresia că oamenii nu au noţiunea exactă a
realităţilor şi că părerile lor drepte sau strâmbe erau fără
legătură cu drama care se petrecea pe front. Îi venea să-i
oprească şi să strige la tot pasul: „Nu-i aşa ! Altfel s-au în-
tâmplat lucrurile”. Dar conştiinţa lipsei lui de pregătire în
cele militare îl intimida.
N-a dat decât relaţii sporadice despre stări de lucruri
pe care recent le constatase, despre situaţii de trupe pe care
le întâlnise în drumul retragerii, având doar satisfacţia să
se vadă confirmat de telegramele care soseau neîncetat de-a
lungul nopţii grele de triste presimţiri.
Rolul lui de consilier militar s-a sfârşit astfel înainte
de a începe. El nu reprezenta decât mortificarea poporului
conştient că fusese prost condus şi insuficient pregătit.
Nemulţumirea faţă de cei responsabili, nu-l împiedica însă
ca alături de toţi ai lui, de marea masă a celor anonimi, să
continue un sacrificiu săvârşit pentru salvarea Patriei.
A avut momente de chinuitoare îndoială. Prin urmare
tot ceea ce cântase: „Ardealul”, „aliaţii”, „victoria”, erau
simple iluzii pe care cizma nemţească n-a întârziat să le
strivească. Prin urmare, oamenii în care crezuse l-au înşelat,
amăgind prin el, odată cu el, mulţimea nevinovată şi lesne
crezătoare...
Dar instinctul l-a scos din paragina îndoelilor pentru

a-l duce la acţiune, din nou la acţiune.
Echipa de artişti s-a alcătuit repede prin chemarea de
pe front a celor desemnaţi să o cuprindă. Au făcut parte
din ea la început, Niculescu-Basu, Jean Athanasiu, Monta-
ureanu, St. Iulian, violonistul Buică şi apoi mulţi alţii.
Echipa s-a constituit în două secţiuni; una era condusă de
George Enescu şi cealaltă de Tănase. Seara se întâlneau la
Hotel Metropol – unde locuia George Enescu – pentru a
stabili programul spectacolelor de a doua zi.
Răniţii – soldaţi şi ofiţeri – primeau cu entuziasm
reprezentaţiile care însemnau în lumea lor de dureri şi de
renunţare, conştiinţa că bucuria şi fericirea şi râsul mai erau
încă, în infern, posibile.
Tănase spunea cuplete, dansa şi cânta cu o emoţie pe
care rareori parvenea să şi-o ascundă. Suferinzii îl apreciau
pentru uşurinţa cu care îi puteau pricepe arta şi pentru felul
lui de a vorbi „de la inimă” simplu, direct, imediat.
A păstrat Tănase din această epocă o amintire care
după douăzeci de ani, îi cutremură simţirea.
Pe când îşi executa „numărul”, fixat în program, într-o
sală de spital oarecare, a văzut doi răniţi ridicându-se să
aplaude cu ochii strălucitori de bucurie, dar stângaci în
manifestarea prin gesturi a mulţumirii care îi copleşea.
Fiecare din ei era ciung de altă mână. Au profitat atunci
de împrejurarea care îi aşezase în acelaşi pat alături ca să-şi
asocieze palmele în realizarea aplauzelor.
Tănase îşi continua jocul şi cântecul, dar plângea
emoţionat de această manifestaţie de simpatie care depăşea
în tragica ei simplicitate tot ceea ce i-au putut vreodată oferi
într-o carieră bogată în aclamaţii, cele mai entuziaste săli de
spectacol.
Era in gestul invalizilor o durere comună care se dis-
preţuia şi care stăpânindu-se găsea vieţii triumfătoare un
farmec mai presus de suferinţă, mai presus de mutilare.
În prietenia care se întemeiase sub semnul unei neno-

rociri comune, soldaţii n-au avut nevoie să-şi comunice
impresiile. Palmele lor s-au apropiat spontan proclamând
în realizarea monstrului bicefal, toată puterea de neînfrânt
a emoţiei năvălind dinăuntru.
Nu toţi membrii echipei erau însă pătrunşi de aceleaşi
sentimente; nu toţi îşi dădeau seama de importanţa
misiunii lor şi foarte puţini mai ales aveau suficient simţ al
disciplinei pentru a se ţine de treabă. Preferau să întârzie
prin cafenele, să umble după afacerile lor personale, uitând
că e război şi că în sacrificiul general partea lor nu trebuia
să fie de ei înşişi dispreţuită. Se trezea câteodată singur,
singurel Tănase şi susţinea, de voie, de nevoie. întreg pro-
gramul datorită faptului că restul echipei îşi vedea de alte
treburi neglijând tocmai cea mai importantă treabă: a
datoriei ostăşeşti.
Când a văzut că lucrul trece-n obicei, s-a pus pe înju-
rătură. Aşa îi era firea. Îi plăcea să se poarte bine cu oamenii
când simţea că şi ei, la rândul lor, se poartă omeneşte. Dar la
mânie nu prea obişnuia să-şi aleagă vocabularul. Cei vizaţi
s-au dus să-l reclame la George Enescu.
Maestrul l-a convocat şi i-a cerut pe un ton cât se
poate de amabil să întrebuinţeze termeni mai dulci. A as-
cultat Tănase şi n-a spus nimic. Ştia şi el că e mai bine „cu
frumosul”. Dar nu încercase înainte metoda asta ?
Peste câteva zile, un comisionar a venit să-l caute din
partea maestrului cu un bilet în care-l convoca urgent la
un spital. Rămăsese şi George Enescu singur, abandonat de
echipă, aşa cum odinioară fusese Tănase.
— Ce le-ai spus domnule Tănase data trecută când
au lipsit şi pe urmă tot ei s-au supărat? – a întrebat marele
violonist.
— Ia, ce să le spui ! Ca omul la supărare! I-am plimbat
şi eu niţel prin familie – a răspuns Tănase.
— Numai atâta? Puţin le-ai spus! Meritau ei mai multe.

— Lasă dom’ le Enescu! Nu i-am lăsat eu cu una cu
două. Am mai completat şi cu bucăţi din repertoriul bise-
ricesc... !
Râdea George Enescu, de nu se putea ţine, de şotiile şi
de hazul lui Tănase, preferând tovărăşia actorului altor si-
mandicoase relaţii. Simţise sub aparenţa oarecum brutală
şi desigur comică a personagiului, bătaia unei inimi sensi-
bile la durerea semenilor şi un simţ al datoriei, o conştiin-
ciozitate foarte rară printre cabotini...
Zilele treceau şi odată cu trecerea lor progresa îna-

intarea duşmană. Într-o zi, George Enescu l-a căutat pe
Tănase prin tot oraşul ca să-i comunice o veste de primă
importanţă.
Actorul a ascultat-o înmărmurit deşi întâmplările din
ultimul timp îl pregătise pentru un asemenea deznodământ.
— Nemţii au trecut Dunărea. Mi-a spus Duca acest
lucru. Ne retragem la Iaşi. Eu o să am mai departe grijă de
echipă.
Se ghicea din stilul telegrafic şi din emoţia care înto-
vărăşea cuvintele maestrului, că evenimente grave urmau
să fie aduse foarte curând la cunoştinţa publică
Tănase a anunţat repede pe toţi camarazii. Au promis
aproape toţi că vin la gară să plece spre Iaşi, dar prea puţini
s-au ţinut de cuvânt, legaţi de interese, opriţi în loc de teama
necunoscutului, sau pur şi simplu incapabili de a depune în
slujba ţării un alt efort.
În seara dinaintea plecării din Bucureşti, Tănase a
încercat să-l convingă pe Belcot:
— Haide măi în Moldova. Te las la mine acasă la Vaslui.
O să aibă grijă ai mei de tine.
Dar toate insistenţele au fost zadarnice.
Bolnăvicios, descurajat, nesimţindu-se în stare să-şi
abandoneze locuinţa din Bucureşti, obiceiurile, pianul.

Belcot a rămas sub ocupaţie.
Nu bănuiau desigur când s-au despărţit, prietenii de
atâţia ani, că niciodată în viaţă nu se vor mai întâlni; dar
ultima lor strângere de mână a fost înduioşată şi parcă
temătoare.
Belcot avea să moară în 1917 bolnav de tifos exan-
tematic...
Încet, încet, ştirea apropierii nemţilor de Capitală a
făcut ocolul Bucureştilor. Dimineaţa la gară era o afluenţă
neobişnuită de lume. Plecau notabilii în pribegie. Plecau şi
oamenii săraci şi neştiuţii.
Tănase îşi aminteşte în înfrigurarea acestei plecări
imagini disparate ale peisajului. Gara plină de ceaţă, familia
lui Vintilă Brătianu pe peron, o femeie simplă cu o colivie
de canari în braţe pe treptele unui vagon de clasa a doua.
— Bine femeie, altă treabă n-ai în împrejurările astea,
decît să pleci cu o colivie în braţe?
Dar Tănase a primit un răspuns melancolic şi descu-
rajat:
— Ce să facă şi ele săracele? Păsări.
În graba plecării, obligaţi să aleagă între sufletele şi
obiectele dragi, oamenii nu ascultau totdeauna de cerinţele
bunului simţ. Dezorientarea îi împingea la ridicol mai
mult decât panica, mai mult decât presiunea nemiloasă a
înaintării duşmane...
La Iaşi, odată ajuns, Tănase s-a acomodat aşa cum a
putut într-o odăiţă mică; masa o lua pe Bulevardul Brătianu
la „Viorică”, un restaurant popular accesibil mijloacelor sale
modeste.
Viorică era un om tare cumsecade şi un negustor cum
puţini se află. Mâncau la el în prăvălie o mulţime de artişti
şi studenţi nevoiaşi, fără obligaţia de a-şi achita imediat
consumaţia.
— Lasă dom’le! Nu-i nimic! Mi-oi da dumneata când

oi avea.
Cu asemenea principii era firesc să nu progreseze
afacerile bietului Viorică. De vreme ce el nu se îngrijea de
viitorul lui, cine în haosul refugiului să-i poarte de grije?...
Tănase a continuat să joace prin spitale cu echipa

George Enescu, la care se adăugase şi Marioara Cinsky.
Celebrul duet care pasionase opinia publică în timpul
neutralităţii, a avut în Moldova retragerii un succes încă şi
mai mare.
Când nu cântau prin spitale, plecau în turneu prin
oraşele apropiate la Botoşani, la Dorohoi şi chiar la Tecuci
şi Galaţi. Pretutindeni venirea lor coincidea cu deschiderea
unor colecte în favoarea orfanilor de război. Se plimba
Marioara Cinsky prin public şi cânta cu emoţie, fără
răspuns, refrenul care înmuia inimele şi deschidea cele mai
rebele pungi:
„Făceţi-vă pomană
Cu cei nenorociţi...”
În zilele de restrişte actorii de revistă se regăseau pe
prima linie a înviorării sufletului popular, aşa cum în frunte
au stat câtă vreme a trebuit să se pregătească inimile pentru
greaua încercare.
Recitite cântecele şi cupletele de la Iaşi, nu mai au
tremurul sentimental de pe vremuri.
Imaginaţi-vă însă efectul pe care-l producea într-un
public deslipit cu atâta cruzime de realităţile de acasă cân-
tecul Marioarei Cinsky:
Cărăruie, cărăruie
Care duci la Bucureşti
Drum ca tine altul nu e
Nici in lumea din poveşti.
*
Te aşterni în calea lungă
A truditului meu dor.
Numai dorul laşi s-ajungă
În căsuţa cu pridvor.
*
Cale lungă şi frumoasă
Cale ruptă de haiduci.
Numai doru’l duci acasă
Dar pe mine când mă duci?
Dar „Balada Bucureştilor” ce ecou trecea în sufletele
pribege?
„Când am plecat din Bucureşti
Era o tristă zi de iarnă.
Pornise amurgul să se cearnă
Când am plecat din Bucureşti
..........................................................
Şi acum când doru-mi mă sugrumă
Aş vrea să uit dar nu mai pot
Mi-te păstrez în minte tot.
Iubit oraş rămas în urmă.
..........................................................
Iar între Capşa şi Palat
E tristă strada şi pustie
Căci au plecat în pribegie
Cei dintre Capşa şi Palat.
Melodiile treceau nesimţite Frontul, pentru a se
răspândi biruitoare în ţara ocupată.
Se cânta la Brăila, la Buzău, la Bucureşti sub ocupaţie
străină:
Iubitul meu nu este prinţ
El n-are loc şi nici dorinţi
Să stea-n palate.
Sub vifor aspru de obuz
El şade-n vale la Oituz,
Şi crunt se bate.
Alte cuplete oglindeau lipsa în care se afla populaţia
de alimentele de primă necesitate sau ostilitatea faţă de
proiectele de retragere fantezistă; pornirea spre glumă a
Românului nu îşi găsea stavilă în nenorocire:
„Domnul Iorga ştiu că are
La vorbă destulă sare
De vrei un ou nu prea scump
Mănânci oul lui Columb.
De către unii se spune
Că n-avem chibrituri bune
Dar Românu-i îndrăcit
Ia foc şi fără chibrit.
*
Unii vor mai cu dichis
Să trăiască la Paris
Iar alţii mai cu fason
Vor s-o şteargă la Cherson.
Să ştiu c-am să mă usuc
Eu de aicea nu mă duc
Fie pâinea cât de rea
Tot mai bine-n ţara mea.”
Actorii din echipă erau mobilizaţi pe loc.
Făceau serviciul prin spitale şi se considerau detaşaţi
la Teatrul Naţional. Pe scena acestui teatru s-au jucat mai
multe reviste dintre care Ei Iaşi!, 2 acte şi un prolog de
Dur-Stoy; La noi la Iaşi, 2 acte şi un prolog de Kir-Nik. Pe
afişe scria „Teatrul Naţional – Societăţile dramatice din
Bucureşti, Iaşi şi Craiova”.
În „La noi la Iaşi” jucau (pe lângă Tănase şi Marioara

Cinsky), Niculescu-Buzău, Baldovin, V. Brezeanu, etc., etc.,
iar în „Ei Iaşi!”, N. Baldovin, Take Teodorescu, N. Stănescu
şi d. B. Bulfinsky. De la sine înţeles că nici textul propriu zis
nici cupletele nu erau favorabile năvălitorilor care totuşi –
în teritoriul ocupat – se aflau perfect informaţi despre ceea
ce se petrecea în capitala Moldovei şi despre curentele de
opinie.
Într-un sketch în care apăreau B. Bulfinsky, Marioara
Cinsky şi C. Tănase se făceau pronosticuri asupra configu-
raţiei pe care urma să o aibă ţara în... 1940.
Nimeni nu-şi închipuia la acea dată că patriotismul
de revistă, fanteziile „demagogice” vor deveni curând,
foarte curând o veselă şi izbăvitoare realitate. Era epoca
în care victoriile asupra nemţilor aveau loc doar pe scenă.
Aşa, bunăoară, în revista „A fost odată” Tănase, simbol al
românismului, cădea în iad unde întâlnea pe Kaizer, pe
Kronprinz şi toate omeneştile ispite: vinul, cărţile, femeia.
În acest din urmă rol, al „Viperei”, Marioara Cinsky
izbutea în fiecare zi să câştige aplauzele entusiaste ale
publicului:
... Ochi de spaniolă am căpătat
Iar părul anglo-saxon
De la rusoaică roşu am luat
Iar italianca – ton
În urmă Franţa mi-a repictat
Farmecul franţuzesc
De la nemţoaică nimic n-am luat
Restul... e românesc!
Aşa era atmosfera; până şi-n zugrăvirea Femeiei, ca
simbol etern al păcatului se găsea prilejul introducerii
„efectelor” beliciste şi patriotice.
Pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, în cadrul stagiunii

deschise, Tănase a jucat prin diferite comedii şi vodeviluri.
Dar nu rămânea multă vreme pe loc trimis fiind să organi-
zeze spectacole la Tecuci, la Bacău, la Huşi, la Botoşani.
Era, în plin, epoca refacerii; bătea un vânt de înviorare,
o încredere nestrămutată în viitorul victorios, un optimism
poate nejustificat de fapte, dar nu mai puţin înrădăcinat în
suflete.
Prin turneele sale din spital în spital, dintr-un centru
de instrucţie într-altul Tănase a întâlnit adesea pe Regina
Maria, neobosită în îngrijirea răniţilor. Şi odată la Bârnova
a avut prilejul să asiste la o inspecţie a regelui Ferdinand şi
a prinţului Carol.
Echipele aveau repertoriul pregătit pentru trupă.
George Enescu a fost detaşat pe lângă rege.
Iar Tănase a rămas alături de prinţul Carol.
La masă actorul a raportat viitorului său Suveran
despre cele ce avusese prilejul să afle în meseria de actor
ambulant, detalii relative la interesul trezit de repertoriu
printre bolnavi şi răniţi...
Din noianul de amintiri care-l copleşesc ori de câte
ori cu capul plecat ascultă înnăuntrul lui glasul trecutului,
puţine sunt mai emoţionante decât evocarea scenei de la
Iaşi dinaintea spitalului Veniamin Costake.
Seminarul fusese transformat în adăpost pentru bol-
navii de exantematic.
Echipa n-a putut, deci, pătrunde în interior dar
bolnavii au fost toţi aşezaţi la ferestre să poată privi pe geam
la spectacolul din stradă.
În mijlocul uliţii, printre copiii desculţi ai mahalalei,
mângâiaţi de razele tari ale unei veri timpurii, actorii îşi
exercitau fiecare la rând meseria, talentul.
Cânta George Enescu din vioară.
Spunea cuplete Tănase.
Cânta Marioara Cinsky...

Împrejurarea era de un sfâşietor patetism. Plângeau
executanţii îndureraţi, iar lacrimile curgeau şiroae şi pe
obrajii veştejiţi ai muribunzilor...
Ordinul de detaşare la Marele Cartier s-a epuizat într-o
bună zi. Tănase a trebuit să meargă la Bârlad ca să şi-l
reînoiască.
Odată ajuns în acest oraş a găsit mijlocul să fie
recomandat generalului Cristescu şi generalului Prezan.
Tănase avea un serios capital de glorie artistică. Aportul
său putea fi decisiv în sporirea colectei pe care doamna
Prezan o începuse în folosul orfanilor de război. A acceptat
să dea o mână de ajutor cu condiţia ca toţi muzicanţii
din regiune să fie adunaţi, cu instrumentele lor cu tot, în
vederea unui concert.
Cristache Ciolac, detaşat la Marele Cartier, urma să
dirijeze această originală orchestră.
Pretenţia lui Tănase a fost cu rapiditate satisfăcută.
În 24 de ore, două sute de muzicanţi s-au găsit, de voie
de nevoie adunaţi în sala de mese a şcolii normale înainte
de a începe repetiţia, Tănase urcat pe masă a prezentat
executanţilor pe dirijor. Toţi îl cunoşteau din renume,
nimeni nu-l văzuse încă la faţă.
Ciolac a încercat „Ciocârlia”.
El la vioară şi lângă el, alături de el, cobze, ţambale,
trompete, clarinete... O cacofonie imensă care n-a întârziat
totuşi să se limpezească în stranii armonii.
Repetiţia a durat o zi întreagă şi s-a reluat dis-de-di-
mineaţă pentru ca spectacolul să aibe loc neîntârziat în faţa
unui auditoriu compus din ofiţeri români, englezi, francezi
şi în general din toate personalităţile ataşate Cartierului.
Tănase a dat concursul la completarea programului
spunând cuplete din repertoriul său obişnuit si poezii
patriotice. Succesul moral şi material a depăşit toate aştep-
tările. S-au adunat vre-o 23.000 lei pe care Tănase, în cali-

tate de director şi casier, i-a predat doamnei Prezan,
— Ce putem să vă oferim în schimbul ostenelii dum-
neavoastră, domnule Tănase?
— Nimic doamnă. Sunt militar şi mi-am făcut datoria.
Dacă aş fi fost actor aici, înţeleg... Dar aşa...
Insistenţele repetate au sfârşit totuşi prin a-i înmuia
niţel „caracterul”.
N-a primit bani în ruptul capului, dar a trebuit să
accepte un „dar”... la alegere: un costum de haine militare
pentru el şi un tort pentru mamă-sa de la Vaslui.
Peste o zi s-a urcat în tren îmbrăcat într-un costum de
plutonier nou-nouţ purtând în braţe un tort de jumătate
metru; întovărăşit în drumul spre mahalaua Huşilor de
afectuoasa recunoştinţă a superiorilor săi din Bârlad, Tă-
nase s-a reîntors la Iaşi, unde a raportat şefului său ierarhic
George Enescu, despre cele întâmplate la Cartierul General.
Marele muzicant era plictisit, din ce în ce mai plictisit,
de dificultăţile pe care le întâmpina în executarea misiunii
care-i fusese încredinţată. În scurtă vreme a refuzat să se
mai ocupe de echipă, toată sarcina rămânând pe umerii lui
Tănase.
În afară de ocupaţiunile strict militare actorul a găsit
totuşi timp şi pentru a continua o carieră destul de grea de
practicat în Iaşii refugiului.
Juca în timpul stagiunii la „Naţional” iar vara apărea la
grădina Tănăsache, în spectacole de revistă, de comedie şi
de operetă.
În momentele mari ale întregirii, la alipirea Basarabiei,
de exemplu, Tănase a fost cel dintâiu actor care a apărut
pe scena românească a Chişinăului. Trimis de Marele Stat
Major, a organizat un spectacol în sala teatrului „Făclia”,
spectacol la care au luat parte toţi ofiţerii basarabeni în
frunte cu Ion Inculeţ, Ciugureanu, Cazacliu etc., etc.
La primirea oficială de la Iaşi, Tănase a jucat – pe scena

„Naţionalului” – aflat sub direcţia lui Al. Mavrodi – Baba-
Hârca spectacolul fiind urmat de un banchet dat în cinstea
ofiţerilor români basarabeni la „Tănăsache”. După trei zile,
fraţii de peste Prut au întors politeţa. S-au adunat tot la
„Tănăsache” în jurul unei mese organizate în stil basarabean
cu multe feluri de mâncare şi cu destule feluri de băutură.
Atmosfera era atât de cordială încât până la urmă
domnul Ion Inculeţ nu ştia cum să-şi manifeste surpriza că
a putut întâlni, printre românii din vechiul regat, pe cineva
care să-i poată ţine piept la „căzăcească” aşa cum îi ţinuse
Tănase.
Dar climatul de la Iaşi nu convenea, în grelele împre-
jurări prin care trecea ţara, actorului obişnuit nu numai să
exprime la rece, dar să şi suporte toate suferinţele populare.
În timp ce soldaţii mureau pe front în apărarea patriei el
nu putea să continue impasibil un meşteşug care la lumina
riscurilor de viaţă de la Mărăşeşti şi de la Oituz, apărea
drept ruşinos şi ridicol.
Se plimbase de curând cu echipa pe la Bacău, pe la
Piatra Neamţ, prin spitalele supravegheate de Clotilda Ave-
rescu. A întâlnit cu acel prilej refugiată ocazional pe marea
cântăreaţă franceză Frehel, gonită de înaintarea germană
şi ea prin tot locul; cunoscuţi dintr-o lume pe care marele
hiatus al războiului o mutase definitiv în istorie.
Într-o bună zi, sătul de „inactivitate”, dornic să adauge
la sacrificul tuturor partea care de deplin drept îi revenea,
a ieşit la raport. De vreme ce meseria lui era să cânte şi de
vreme ce continua în plin măcel să distreze pe „învârtiţi”
alături de cei din spitale, de ce să nu fie trimis pe front
pentru a încuraja, în ofensivă şi în rezistenţă, pe luptători?
Compania lui se afla pe dealul de la Momâia lângă
Mărăşti, sub comanda generalului Averescu.
În vâltoarea evenimentelor actorii erau bătuţi de

vânturile nemiloase ale nevoiei. Se vorbea mereu şi pretu-
tindeni despre triunghiul morţii şi despre evacuarea în
Rusia a necombatanţilor.
— Ce ne facem? Ce ne-om face pe acolo? – aşa se
întrebau cabotinii. Tănase şi Niculescu-Buzău au găsit
repede răspuns în ceea ce-i privea; unul cântând din armo-
nică, altul spunând cuplete, ei îşi propuneau să aştepte – ca
„italienii” – paraua providenţială aruncată din cine ştie ce
mansardă.
Actorii ceilalţi, actorii „mari” erau în panică; nu vedeau
nicio perspectivă în faţă, care să le permită continuarea
profesiei şi câştigarea pâinii zilnice.
Mulţi se apropiau de Tănase ştiindu-l întreprinzător
şi... „descurcă lume”, în speranţa că pe lângă el viitorul s-ar
putea să se înfăţişeze în culori mai puţin negre. Tănase
asculta şi surâdea fără să dea prea mare atenţie solicitărilor
al căror subit obiect devenise. Nu era obişnuit cu asemenea
stimă din partea „lefegiilor” de la teatrele de stat şi par-
ticulare, el care întotdeauna era privit cu dispreţ şi peste
umăr de camarazii serioşi”.
Din fericire aceste stări interesante ca prilej de revelaţii
psihologice, au fost trecătoare, tocmeala rămânând iluzorie
ca a ursului din pădure. N-a avut loc nici retragerea la
Odessa, nu s-a pus în practică nici fantezistul proiect al
triunghiului morţii. Iar deosebirile dintre comedienii cu
şi fără „treptele ierarhice” au revenit încet, încet la ceea ce,
înainte de ipoteza revizuirii forţate, fuseseră.
Tănase continua să umble prin spitale cu echipa.
Râdeau ciungii, şchiopii şi toţi betegiţii Marelui
Războiu. Râdeau surzii, râdeau orbii...
Numai odată, când au ieşit de la un spital de ofticoşi,
Tănase şi Niculescu-Buzău, s-au uitat unul la altul buimaci
fără să se întrebe, fără să-şi spuie o vorbă. Degeaba oste-
niseră un ceas de vreme cu giumbuşlucurile lor obişnuite,

cu dansurile şi cupletele de care se prăpădea lumea râzând.
Nu surâseseră măcar, ofticoşii! Pe faţa lor moartea îşi
zugrăvise cu anticipaţie gravitatea. Ce măruntă şi ce lipsită
de semnificaţie din perspectiva lor tragică părea gluma!
Ieftina glumă.
Înainte de a pleca pe front era să o păţească Tănase
deabinelea.
Cânta împreună cu Niculescu-Buzău un excelent cuplet
al poetului George Gregorian. Negăsind costume adecvate
rolurilor – adică straie de ţârcovnici – au găsit cu cale să
se îmbrace popeşte, cu anterie şi potcapuri în toată regula.
Dar textul de la sine îndrăzneţ suscita o deosebită emoţie
din cauza costumelor care-i transformau într-o sângeroasă
satiră. În ciuda hazului imens pe care-l făcea lumea când
Tănase şi Niculescu-Buzău se plângeau că nu mai e colivă
şi prescură, Mitropolia a luat măsuri pedepsindu-i cu o
suspendare de o lună de zile. Criza de costume la Naţional
îi împinsese la nelegiuire. Pe front neplăceri de asemenea
natură n-au mai avut. Dar au fost în schimb altele tot atât de
grave. Aşa e viaţa omului: cu bucurii şi cu dureri împletite,
iar în împletitura lui Tănase, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar
necazurile au fost destul de multe şi destul de dese.
La Bâlca unde comanda generalul Arthur Văitoianu,
Tănase găsise pe Aurel Athanasescu, fostul societar al Tea-
trului Naţional, pe „Dură” care astăzi cântă pe Griviţa pe
undeva pe la „Borţoasa” şi pe doi ţigani: un ţambalagiu şi o
vioară secundă.
Împreună au alcătuit cea mai glorioasă echipă a
teatrului românesc din timpul Marelui Războiu, echipa
care a cântat şi a jucat sub tirul artileriei inamice...
De la Bâlca, pentru a urca dealul Momâiei spre Mărăşti,
au trebuit să se urce călări. Erau îmbrăcaţi ca vai de ei,
care cum nimerise; pe apucate. Haina o aveau ostăşească,
pe picioare aveau jambiere iar pe cap câte o pălărie mare,

cercetăşească de semănau mai mult a locuitori de prin Far-
West, decât a trupă actoricească ambulantă. Când să ajungă
în fine la destinaţie, adică în sectorul de sub comanda
colonelului Mărgineanu, mare le fu mirarea cu privire la
spectacolul care li-se oferea. Toată trupa era adunată pe
platou iar la ordinul comandanţilor ea dădea onorul. S-a
mirat singur Tănase de importanţa pe care i-o acordau, dar
ce să mai cerceteze cauzele, când înaintea lui, cât se vedea
cu ochii înlemniseră toţi ostaşii la o singură poruncă. Încet,
încet lumea s-a desmeticit.
Izbucneau unul după altul ofiţerii.
— Fir-ar al dracului să fie! Ăsta-i Tănase, domnule! Ia
dă-te jos de pe cal.
Ce era vinovat însă Tănase că se anunţase vizita unei
comisii militare americane, că această comisie se rătăcise pe
drum şi că îmbrăcămintea lui avea aspect yankeu?
Au făcut haz ofiţerii, până în fine s-a anunţat sosirea
americanilor veritabili şi a avut satisfacţia Tănase să le dea,
în front, alături de camarazi, onorul reglementar. După
masă s-a dat în cinstea oaspeţilor de peste Ocean un festival
în toată regula. Pe platoul din faţa Mărăştilor era convocată
toată trupa afară de cei de serviciu în tranşee. Când zburau
avioanele inamice pe sus, fiecare se aşeza cu burta la pământ
aşa cum era dispoziţia. Iar când nu zburau îi zicea Tănase
din gură şi „Dură” din vioară cântece din cele populare care
mergeau la inima soldatului.
Era o regiune dintre cele mai periculoase ale frontului,
dar moralul ostaşilor foarte ridicat nu lua în seamă pri-
mejdiile.
Apoi echipa a plecat prin tranşee şi prin „blokhausuri”
să îmbărbăteze pe cei de sub focul direct al inamicului,
pentru a se reîntoarce înapoia frontului ori de câte ori
prin satele pustii de oameni, unde rătăceau doar câinii şi
pisicile localnicilor, se organizau festivaluri culturale. Pe

lângă Coţofeneşti a ascultat şi generalul Berthelot şi mulţi
alţi ofiţeri din misiunea franceză, pe Tănase cântând pe
franţuzeşte:
„Si tu veux Marguerite...”
Sau
Tănase je m’ apelle
Tanase, Tanasel.
J’ ai une figure belle.
Et l’ air d’ un façonel
.......................................
J’ ai un nez, j’ ai un nez
Très bien façonné.
În climatul atât de aspru al bătăliei gluma tare, sarea
niţel grunjoasă a „cupletului Tănase” izbutea sa fie pe placul
celor mai rafinaţi Era ceasul senzaţiilor tari, al instinctelor
dezlănţuite; arta superioară murise zdrobită de ghiulele.
Murise sau amorţise de frică. Odată trebuind să treacă
râul spre sectorul comandat de colonelul Obogeanu (unde
urmau să-l întâlnească pe actorul Carussy) echipierii au
fost opriţi de un violent tir de baraj al inamicului.
Tirul artileriei nemţeşti era de o uimitoare precizie.
Mitralierele trăgeau, de asemenea, individual.
La trecerea podului a fost foarte greu să-i convingă pe
ţigani.
Să treceţi mă, că vă ia mama dracului.
N-a dat explicaţii multe dar cu relaţiile pe care le avea

a obţinut un „ausweiss” de înapoiere pe un nume falş...
„Ionescu”.
Mai greu a fost la Mărăşeşti unde îi era teamă să nu i
se ceară şi alte acte sau să i se controleze mai atent sem-
nalmentele. A stat mai cu spatele, a intrat într-o conversaţie

foarte pasionată cu un aşa zis cunoscut, dinainte prevenit,
şi mai cu ajutorul amurgului, mai cu obrăznicia a reuşit să
treacă gardul spre ţara liberă.
Deabia s-a dat jos din tren la Iaşi, o veste avea să-i
potolească bucuria de a fi scăpat teafăr.
Ziarele anunţau cu litere mari că armatele lui Franchet
d’Esperay trecuseră Dunărea şi că nemţii se retrăgeau în
dezordine.
Nimeni nu putea să-l consoleze de necazul că n-a fost
de faţă la Bucureşti să participe şi el, odată cu întreg poporul
umilit, la bucuria alungării, să mai vorbească odată, pe
„amestecatelea”, cu maiorul de la „Komandatură” şi să-şi
cânte cupletele necenzurate, aşa cum le cântase la Iaşi.
Să fi ştiut, mai dormea o noapte în Cişmigiu, mai
destupa un butoiaş cu bere la „Comşa”, ba ar fi riscat şi
câteva zile de puşcărie nemţească!
Dar împotriva ghinionului, ştia prea bine Tănase, că nu
este nimic de făcut.
Refugiul s-a încheiat brusc în marea beţie a victoriei.
Speranţele cele mai nebuneşti se realizau. Duşmanul, pu-
ternic şi biruitor, se vedea dintr-o zi pe alta alungat din
ţinuturile pe care cu atâta străşnicie le stăpânise. Marea
oaste germană devenise sub acţiunea morală a înfrângerii
o hoardă în derută, relaxarea din ultimele zile ale ocupaţiei
sfârşind în resemnare şi adesea în violentă indisciplină.
Câteva zile a mai stat Tănase la Iaşi, câteva zile în care
nerăbdarea lui de a se reîntoarce în Capitala ţării celei mari
şi celei libere nu-şi găsea astâmpăr.
Se încheia un capitol important de viaţă naţională şi se
deschidea altul. În destinul personal al lui Tănase, în cariera
lui artistică evenimentele de ordin general aveau ecoul de
totdeauna. Prilejul de meditaţie pe care i l-au oferit Iaşii
înfriguratei reîntoarceri a fost temeiul de acţiune. Tănase
nu obişnuia să întârzie sentimental asupra trecutului, îna-

inte de a găsi prezentului, cel puţin, o încadrare în faptă.
Dar plecarea spre Bucureşti, abandonul Moldovei în
melancolia toamnei timpurii au zdruncinat până si sufletele
cele mai insensibile la poezie...
Tănase a mai luat odată masa la Viorică înainte de
a pleca. Îi era drag restauratorul grec pentru filotimia lui
cu clienţii, pentru ridicolul simpatic al intransigenţei lui
politice şi pentru naivitatea cu care se lăsa mereu şi în ace-
laşi fel tachinat.
— Ei Viorică, ia spune tu, ce zici de bătaia pe care au
mâncat-o grecii de la turci, la Domokos?
Pentru Viorică, grecii nu fuseseră niciodată înfrânţi.
Nu puteau fi.
Alerga repede în odaia lui de culcare şi se întorcea
cu un tablou mare de perete, în braţe, în care colorat se
reprezenta, spre avantajul grecilor, desfăşurarea istoricei
bătălii.
— Ţe bataie bre! Priveşte aiţi si te lămureşti imediat ţine
a fost mai tare – exclama triumfător şi patriotic Viorică.
În afară de această inocentă meteahnă, a politicii, omul
nu avea decât calităţi. Restaurantul pe care îl ţinea avea în
fund o cămăruţă pe care o rezervase intelectualilor şi per-
soanelor mai de soi. Veneau să mănânce în jurul unei mese
modeste Octavian Goga şi fratele său Eugen, Ion Morţun,
fostul prefect de poliţie Corbescu, sculptorul Oscar Spaethe,
Octavian Tăslăuanu, C. Stăncescu, Toma Gâlcă, C. Lupescu
şi mulţi alţi scriitori, ziarişti şi oameni politici.
Meniul nu prea era variat, dar avea Viorică un „Cotnar”
veritabil cum rar se putea bea la Iaşi. Îl vindea cu 45 lei
sticla, sumă destul de apreciabilă pentru epocă mai ales
comparată cu preţul porţiei de fasole care era de numai
treizeci de bani.
La „socoteală” nu era nevoie de altfel să se facă prea
mult uz de hârtie sau de creion. Mai fiecare boier avea de

plătit cam 45 lei în zilele sobre, când nu făcea exces, şi când
nu amâna plata pentru mai favorabile calende... dacă numai
greceşti.
Dar condiţiile în care a stat prin Iaşi mai bine de un
an de zile, gazdele incidentale, odaia închiriată împreună
cu Toma Gâlcă în care mai dormeau C. Stăncescu şi Ion
Morţun?
Privaţiunile războiului au avut darul de a face să retră-
iască boema de odinioară, anii Conservatorului; în clipa
despărţirii de obiceiuri devenite a doua natură, omul îşi
amintea, cu surâs înflorit în colţul buzelor, surpriza servi-
toarei care vedea la ore diferite mereu alt cap răsărit de sub
plapumă, înfăţişarea lui Stăncescu dormind în virtutea unor
amicale privilegii într-o odaie cu seră şi umbrit de plante
arborescente ca pe un prematur catafalc...
Dar reprezentaţiile de la „Tănăsache” la care lumea
era admisă cu plata biletelor în natură? Aducea respectivul
peşte, zahăr, cafea sau alt produs alimentar şi în schimb
câştiga dreptul de a consuma artă, lumină, sunet, culoare...
Uitarea urma să se aştearnă peste un prezent încă ne-
lichidat în istorie.
Câte episoade însă, ale Iaşilor lipsiţi de mijloace, aveau
să-şi găsească în Bucureştii deabia dezrobiţi o neaşteptată
continuare! Îşi aduce aminte Tănase de o manifestaţie
împotriva speculanţilor de zahăr care a pornit din dreptul
„Grand-Hotel”-ului. Erau în cortegiu oameni de ispravă cu
neveste şi copii; cauza lor era dreaptă, iar obrăznicia depo-
zitarilor de alimente depăşise limitele speculei permise. Tot
privind de pe margine s-au trezit în rânduri şi Tănase şi
Niculescu-Buzău...
Ei erau din oficiu cu poporul. Se putea să lipsească
tocmai de astădată când participarea comporta pe lângă
solidaritate sentimentală şi oarecare risc? Se zvonise prin
oraş că la „Ciobanii” se află ascunse imense cantităţi de

zahăr şi mulţimea se adunase ca, mergând la faţa locului, să
protesteze împotriva acaparatorilor.
Când a ajuns însă manifestaţia în dreptul Teatrului
Naţional, mare fu uimirea celor neiniţiaţi: mulţimea a cotit
la stânga spre clubul socialist din Sf. Ionică în loc să-şi
continue drumul în sus spre Calea Victoriei. Pe străzi pre-
fectul de poliţie Nicoleanu desfăşurase impresionante forţe
de ordine iar contactul dintre jandarmi şi populaţie nu avea
loc în condiţiile cele mai calme şi cele mai obiective.
— Ce-i cu ăştia măi „Buzău”? întreabă la un moment
dat Tănase pe tovarăşul de alături.
— Ori sunt comunişti, ori nu ştiu eu ce-i aia!
— Mă, ăştia sunt puşi cu tot dinadinsul să tulbure or-
dinea, mă!
Nu le-au trebuit mai multe cuvinte ca să se înţeleagă;
s-au refugiat cum au putut, cum au nimerit, în tipografia
„Cultura” departe de alaiul cu care n-aveau nimic comun.
De afară pătrundeau la răstimpuri vociferări, salve,
somaţii; trecute parcă prin filtrul vătuit al distanţei.
În biroul tipografiei se adăpostise şi un ofiţer de re-
zervă. Ascuns după un scaun şi dârdâind, a sfârşit până la
urmă să găsească drumul unei conversaţii cu „tovarăşii” pe
care îi trimisese hazardul.
S-a recomandat şi pe urmă a început să se laude. El
fusese autorul manifestaţiei; el adunase mulţimea, el o
îndemnase la protest.
— Bine domnule, dacă zici că dumneata i-ai adunat ce
cauţi aici?
N-a prins omul să se explice pe terenul ideologic că
Tănase l-a şi luat în primire.
„Aşa! Hai! Dumneata stai aici sub masă şi o faci pe
revoluţionarul, iar oamenii pe care i-ai asmuţit se bat afară
cu armata. Frumos îţi stă pezevenghiute!
Şi zi-i şi dă-i, şi dă-i şi zi-i! Toată supărarea şi-a potolit-o

pe spinarea eroului de cancelarie care conducea strategic,
de la adăpost, eroismul revoluţionar al maselor...
Povestea nu spune dacă şeful birocrat s-a tămăduit de
bucuria conducerii fără risc, în urma tratamentului solid pe
care i l-a aplicat Tănase, dar eroul nostru nu se gândea în
momentul în care administra medicamentul la rezultatele
lui practice.
Îşi vărsa omul, focul dinăuntru şi era mulţumit că
împrejurările îl ajutau „să se răcorească”.
Iarna a trecut repede; în turneu prin oraşele principale
ale ţării, Tănase răspândea repertoriul de cuplete patriotice
cântat la Iaşi. Spre vară a hotărît să pună bazele unui
teatru permanent de revistă. Locul cel mai indicat pentru
asemenea întreprindere era „Amicii Orbilor” fosta Amba-
sadori. Arhitectul Ed. van Saanen a făcut planul construcţiei
care urma să se ridice; semăna – pe hârtie – cu un Cărăbuş.
Cuvântul fiind socotit amuzant pentru a fi întrebuinţat în
firmă, iar insecta bucurându-se de faima purtării de noroc,
s-a hotărît de comun acord ca numele întreprinderii să
rămâie cel sugerat de plan.
A fost la început o tovărăşie între Tănase şi Grigorescu-
Tuciu finanţată de Petre Balaciu, proprietar şi al „Teatrului
Liric”. Din trupă mai făceau parte Marilena Bodescu,
Nataliţa Pavelescu, Titu Protopopescu, Pizone etc., etc.
Prima revistă care s-a jucat a fost „Pisică pe orez” de C.
Solomonescu şi Mircea Rădulescu. A urmat „Alta la rând”
de Dur-Stoy-Kir şi apoi toate celelalte reviste până în zilele
noastre.
De la fundarea „Cărăbuşului” nu s-a schimbat numai
destinul revistei româneşti; un capitol nou s-a deschis în
viaţa lui Tănase şi anume capitolul esenţial, al carierii sale
directoriale. Tot ce fusese până atunci nu conta decât în
sensul pregătirii de experienţă şi destoinicie în vederea
bătăliilor pe care avea să le câştige directorul de teatru,

directorul de scenă, actorul.
În toată această perioadă care se întinde de la încheerea
păcii şi până în zilele de astăzi, Tănase a luptat cu puteri
proprii neajutat de autorităţi nesubvenţionat de oficialitate;
în ciuda serviciilor pe care le aducea cauzei patriotice,
prin simplul fapt al prezenţei româneşti în regiuni în care
nicio altă trupă de teatru nu îndrăznea să se aventureze, el
n-a beneficiat de alt avantaj decât cel câştigat prin muncă
stăruitoare, prin continuitatea efortului.
Multe capitole, şi colcăitoare de viaţă, se deschid îna-
intea noastră. Cititorii au luat până acum cunoştinţă doar
de prima parte a biografiei lui Tănase, de partea umbrită
fie de trecerea timpului, fie de caracterul particular al eve-
nimentelor.
Interesul celor până astăzi publicate a constat în mare
măsură tocmai în caracterul lor inedit; nu se poate spune că
evoluţia recentă a „revistei” şi cariera directorului Tănase,
de la fundarea „Cărăbuşului” şi până astăzi s-au bucurat
de împrejurări care să ofere un material epic deopotrivă de
necunoscut cititorilor grăbiţi ai unui cotidian.
De aceea „Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase” va
continua în volumul care va cuprinde, în afară de materialul
până astăzi prezentat, desfăşurarea kaleidoscopică a eveni-
mentelor în legătură cu scena şi culisele revistei „de mare
montare”.
Vom descrie în amănunţime, rolul şi contribuţia „auto-
rilor”, destinul principalelor stele, turneele prin ţară şi prin
străinătate, viaţa necunoscută a culiselor.
Josefina Baker, Bigadin, Dranem, Napierkowska, Ager
Young vor apare în paginile cărţii aşa cum i-a cunoscut
Tănase, când traectoria carierei lor s-a întâlnit cu a marelui
nostru actor de revistă.
Nu vom uita deasemeni să referim despre împrejurările
în care au avut loc reprezentaţia de la Paris, turnarea

filmului la Berlin, după cum nu vom omite aspectul filan-
tropic al carierei preşedintelui societăţii „Scena”.
Din pomenirea operelor de binefacere, a şcolilor
şi bisericilor înălţate va apare mai cuprinzătoare şi mai
profund umană personalitatea aceluia care, sărbătorit sub
patronajul Majestăţii Sale, n-a pierdut nici măsura, nici
modestia, ci a continuat să conducă o mare întreprindere
care trăieşte din valoarea lui prezentă şi nu exploatând o
glorie rămasă fără conţinut.
Viaţa lui Tănase este viaţa revistei, viaţa scenei şi a
culiselor. Felul lui de a vedea lucrurile, felul lui de a fi s-a
imprimat asupra genului şi a lăsat în mediul culorilor, al
luminilor reflectate şi în materialul omenesc întrebuinţat o
dâră de suflet şi de creaţie care nu se poate uşor irosi.
Încheiem, cu acestea, prima parte a „Vieţii de haz şi de
necaz” a lui C. Tănase.
Cititorii curioşi să afle continuarea o vor găsi în volum.
(noiembrie 1938-ianuarie 1939)

Ilustraţii
Absolvent al Conservatorului în clasa

maestrului Constantin Nottara
Constantin Tănase,
artist şi plutonier de geniu
Constantin Tănase
La sărbătorirea semicentenarului Teatrului Naţional din Bucureşti.

Tănase – elev la Conservator – apare în rolul actorului Lăscărescu (1902)
Final de revistă la „Cărăbuş” în epoca marilor montări (1940)
Şi o simplă carte de vizită poate fi,

uneori, un document...
Turneu în Egipt (1939),

puţin înainte de
depănarea poveştii vieţii
sale în ziarul „România”
Teatru în cazarmă – Tănase în piesa „Curcanii” de Gr. Ventura
Tablou folcloric la „Cărăbuş”

În mijlocul echipei de
fotbal a teatrului
„Cărăbuş” – „Lovitură de
deschidere” (1934)
Omul cu o mie de expresii şi un singur nas...

În 1913, Tănase a organizat turnee în străinătate, cu operetele

„Sânge vienez” de J. Strauss şi „Curse-grătare” de Lehar
În „Sânziana şi Pepelea” de În „O scrisoare pierdută”

V. Alecsandri, Tănase interpretează de I.L. Caragiale, Tănase a
rolul Paharnicului jucat rolul lui Trahanache
Vasluiul se închină idolului revistei
Afişul revistei
„Ai greşit adresa”
Copertă de program la
„Cărăbuş” (1927)
Spunând cupletul „Fusta, fusta, Constantin Tănase, sub masca

fusta-i cu belea” primului-ministru liberal Ionel
Brătianu în revista „Plici” (1915)
Cu Ion Talianu în „Fraţii siamezi” (1935)

Tănase sau Chaplin? (alături de Lizica Cu Didina Castriş

Petrescu şi Ladislau Groff)
Grimat de mâinile dibace ale lui Pepi Machauer

Diferite tipuri actoriceşti create de

Tănase
Doi ciobănaşi de revistă:

Constantin Tănase şi
Elena Zamora
Alături de actorul
Titu Protopopescu
În Napoleon... Tănase
Grădina „Cărăbuş”
Repetiţie la „Cărăbuş”
Final de revistă de mare montare... (1920)

Cu Casimir Belcot,
unul dintre cei mai apropiaţi
colaboratori ai săi, un cuplu
creativ de mare succes
Cu Prince Rigadin (1924)

Un admirabil trio: Tănase, avându-l în stânga pe Giugaru şi

pe Aurel Munteanu în dreapta
Constantin Tănase şi vedetele sale: Lisette Verea, Lulu Savu, Lizica

Petrescu şi Mia Steriadi (1933)
Împreună cu scriitorul
A. de Herz
La demonstraţia de 1 mai 1945, în mijlocul actorilor

În turneu, înconjurat de admiratori
Cu Josephine Baker (stânga), V. Stoicovici şi

Ţuchi Eremia (dreapta) – Paris, 1927
Vizitând minele Lupeni
La curse, cu soţia
Cu Felix Bressart în filmul „Visul lui Tănase” (1932)

G. Timică şi N. Kanner în revista Un actor dedicat cu totul teatrului de

„Cui i-o spui?” (1923) revistă: Ion Antonescu-Cărăbuş
George Enescu avea o

deosebită preţuire pentru
Tănase alături de care
condusese trupa de actori
în spitale, printre răniţi, sau
pe front, în spectacole dintre
două bombardamente
Tănase la radio
Satirizând
„malagambismul”
Cu barca în Cişmigiu – ultima fotografie a lui Tănase

(iulie 1945)
Constantin Tănase, desen de I. Ross (colecţia I. Ross)
Prince Rigadin şi Tănase, desen de Ioanid

A. de Herz, văzut de Ioanid
N. Kiriţescu, văzut de Ioanid
Tănase, văzut de Ioanid
N. Vlădoianu, văzut de Ioanid

Desen de Kapralik În „Muciolini” (desen de Gruia)
Din săptămânalul
„Spectator”, numărul
din 1 martie 1945
Din săptămânalul
„Spectator”, numărul din
28 septembrie 1944
Tănase în trei roluri diferite din revista „Rabdă inimă şi taci”
Mircea Durma, Stoicovici şi C. Tănase

Prima pagină a săptămânalului „Spectator”,

numărul din 2 septembrie 1945

VIATA DE HAZ SI DE NECAZ A LUI CONSTANTIN TANASE - Nicolae Carandino PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VIATA DE HAZ SI DE NECAZ A LUI CONSTANTIN TANASE - Nicolae Carandino PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NICOLAE CARANDINO

Viaţa de haz şi de necaz

Tehnoredactare computerizată şi concepţie grafică:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Editura Biblioteca Bucureştilor

C u mai bine de treizeci de ani în urmă, Nicolae

gazete interbelice, căpăta o cu totul altă semnificație. Despre

iar această poveste fusese imediat pusă pe piață – urmând

ziar de partid, și încă al unui partid unic!, să aibă o

(Să amintesc aici că înainte cu vreo doi ani de Marea

ea, chiar oloagă – la dictatura personală, nu s-a făcut fără

va fi întâlnită zilnic – cu rare excepții fortuite – pe câte

oficiosului carlist România, în calitate de șef al paginii

Bibliotecii metropolitane ca ele, colecțiile de ziare, să fie

apoi ample corespondențe din Europa și Orientul Apropiat

și-a îndreptat atenția spre Constantin Tănase. Cu un an

nealterată – până la sfârșitul vieții – inocența de acasă.

N-am să uit niciodată cu câte pregătiri m-a dus la Săftica

moartea. Dar misterul place, cred, mai mult decât realitatea,

cum îl citam mai înainte pe Carandino, mediul redacțional

de plăcerea pură, sublimă a lecturii, cititorul iese îmbogățit

Untură dacă le-am dat

repetatele ediţii speciale strigate pe străzile oraşului. Lumea

popularității sale, descoperă valoarea națională a acestuia,

Carol, „cenzura”, scrie istoricul „Teatrului C. Tănase”, Aurel

al supremei ei înfrăţiri; în veselia fără constrângere a lui

Câte mituri culturale, sociale şi politice nu s-au desum-

entuziasmul popular aducând în grija lui de a corespunde

OMUL — ARTISTUL — CETĂŢEANUL

Viaţa lui Tănase este de aceia plină de învăţăminte şi

iului celui mare, triumful revistei în epoca neutralităţii şi

TĂNASE CREATOR DE PUBLIC

Reţeta de la „Cărăbuş” este egală, întotdeauna egală

un fapt de la sine elocvent care nu are nevoie de explicaţii

În tot acest proces de diferenţiere al spectacolului românesc,

sensibilităţi adormite acordând mulţumiri pe planul unui

CE CUPRINDE VIAŢA LUI TĂNASE

Prin locul pe care l-a ocupat în spectacolul românesc,

şi Prinţul muzicii au acordat vrednicului actor de revistă o

Legenda spune că înainte de naşterea lui Tănase babele

Martorii – hai să le zicem „oculari” – au dispărut. Tă-

la snoave, după cum nimeni nu-i sta potrivă la joacă şi la

Iar Costică i-a mărturisit, cu nasul aplecat peste bărbie

până se linişteau lucrurile şi reveneau băieţii la respectul

În acele vremi când venea o „companie” de actori la

ochi imaginile încă proaspete ale „reprezentaţiei” iar în

Costică, Nicu şi Jenică, Mitiţa Antoniu în rolul nevestei Iui

Altă piesă de mare succes: anume „Banditul Licinski”

De sărbătorile Crăciunului „băeţii” mergeau cu steaua

dragostea nevesti-sii Sultanina, alcătuiau pentru actorii

prea mult de spus; îşi aminteşte şi azi doar de câteva cuvinte,

media cinci. Lua zece la gimnastică, zece la muzică, zece la

Într-o zi profesorul a avut o fantezie. (Ce surprize nu

— Avem de toate, effendi. Dulci avem, beutura ieste!

— Este unu cu nasu mare.

dilataţie” sau „formula pendulei”. Ştia el bine cu cine are

A fost şi Tănase poet la 14 ani, poet involuntar.

N-avea vreme să-i oprească din drum să le spue: „Staţi,

imediate şi strălucite. Se simţea voinic şi sănătos, bine legat

s-a simţit fără curaj, intimidat. A căutat pe jos o jumătate

Părinţii ar fi vrut să-l vadă urmând liceul mai departe.

Laborantul de farmacie ar fi vrut să-şi vadă feciorul

L-au interesat, din primul moment, datinile şi, îndeosebi,