SURSE DE STRES ÎNTÂLNITE LA PERSONALUL MEDICAL CARE

LUCREAZĂ ÎN SERVIICIILE DE ONCOLOGIE ŞI ÎNGRIJIRI PALIATIVE

Sindromul “burn-out” (de secătuire)

În 1982 medicul canadian M. Lauderdale (1982) (dedica o
monografie sindromului de epuizare profesională, aşa numitul
sindrom burn-out, care desemna eşuarea, uzura, şi epuizarea
energiei şi a forţelor sau a resurselor individuale care îi provoacă
individului o scădere globală a întregului potenţial de acţiune.
Cele mai multe definiţii ale “burn-out-ului” îl caracterizează
ca fiind o stare de epuizare mentală (în special emoţională) şi fizică,
generată de implicarea exagerată şi de lungă durată în situaţii
solicitante emoţional şi fără posibilitate de ieşire imediată. Medicii
sunt extrem de vulnerabili la “burn-out”, pentru că miza eşecului
este de cele mai multe ori foarte mare: eşecul nu se consumă în
tăcere, este public, medicul este asaltat de familie, rude sau în cazuri
mai puţin dramatice de pacientul însuşi, ale cărui aşteptări (adesea
exagerate de la început) au fost înşelate, uneori eşecul poate fi
mediatizat, iar dincolo de toate acestea, medicul respectiv are de
făcut faţă şi întrebărilor pe care le ridică propria sa conştiinţă.
 Această presiune repetată se anunţă la început
prin aşa-numitul “rust-out” (D. Gradinneti, 2000), o
stare de nemulţumie difuză generată de rămânerea
îndelungată într-un context profesional insuficient
motivant. El s-ar caracteriza prin oboseală cronică,
un sentiment continuu de disconfort, insomnie,
cinism, gândire în scheme negative, predispoziţie la
conflicte şi accidente.
 Tabloul clinic al sindromului de burn-out cuprinde (F.Tudose,
2003):
• semne şi simptome somatice: cefalee continuă, tulburări gastro-
intestinale, astenie, fatigabilitate;
• comportamente neobişnuite: iritabilitate, intoleranţă şi
incapacitatea de a înţelege şi empatiza cu ceilalţi, criticism
nejustificat, lipsă de încredere, atitudine de superioritate faţă de
ceilalţi;
• atitudini defensive: rigiditate, negativism, rezistenţă la schimbare,
pseudoactivism (subiectul petrece tot mai multe ore la locul de
muncă dar realizează tot mai puţin din ceea ce-şi propune fără să
fie pe deplin conştient de acest lucru)
Sindromul de burn-out are o evoluţie stadială:
1. stadiul I se caracterizează prin nelinişte, confuzie şi apariţia
frustrării
2. stadiul al-II-lea se caracterizează prin frustare intensă şi
nemulţumire
3. stadiul al-III-lea se caracterizează prin apatie, renunţare,
disperare
 F.Tudose (2000) arată că sindromul de burn-out are la bază
triada:
1. epuizare fizică/ psihică
2. depersonalizare profesională
3. atitudine negativă faţă de prorpiile împliniri
Acest sindrom apare frecvent la persoanele caracterizate prin
perfecţionism, cu un nivel ridicat de implicare şi responsabilitate
(tipul de personalitate A). Tipul A are următoarele caracteristici :
este competitiv, în acţiune, grăbit, dornic să fie primul,
neinfluenţabil, exigent, perfecţionist, ambiţios, ferm angajat,
hiperimplicat, motivat pentru succes şi devotat acestuia,
munceşte şi când se relaxează, îşi planifică fiecare minut, devine
nervos când trebuie să stea fără să facă nimic, este obsedat de
muncă. El acordă o foarte mare importanţă activităţii profesionale
şi munceşte multe ore pe zi. Acest tip de persoane percep mediul
înconjurător ca fiind foarte solicitant, simt că nu au suficiente
resurse să-i facă faţă, sunt permanent în criză de timp. Tipul de
comportament A este caracteristic persoanelor acreditate
succesului, constant angajate în lupta de a reuşi, de a se
autodepăşi, de a bate recorduri.
 Surse actuale de stres cu rol în declanşarea sindromului de burn-out

La ora actuală, în serviciile de sănătate din România, există o multitudine de

surse de stres care pot duce la instalarea sindromului de burn-out după cum urmează
:
• suprasolicitarea fizică şi psihică (număr mare de pacienţi, de ore de lucru,
responsabilităţi multiple)
• munca neurmată de rezultate imediate sau numărul prea mare de concursuri având
drept rezultat doar un grad mic de promovare profesională
• nerecunoaşterea calităţii activităţii
• lipsa încurajărilor şi a gratificaţiilor morale
• legislaţia sanitară ambiguă
• comunicare deficitară interclinică
• insatisfacţii prin nerealizare (lipsă de timp, dotare, condiţii, medicamente, etc)
• lipsa echipei (lipsa comunicării, slaba competenţă a personalului din subordine,
nesiguranţă decizională)
• birocraţia excesivă
• teama pentru viitor
• perspective profesionale reduse
• dificultăţi pecuniare majore
• condiţia precară socio-economică a pacienţilor
• nivelul redus de cultură medicală a pacienţilor/ aparţinătorilor- probleme de
comunicare
 Situaţia personalului medical care se dedică îngrijirii
bolnavilor terminali este şi mai aparte, fiind marcată
permanent de suferinţă şi moarte. Sursele de stres
întâlnite la acest nivel în îngrijirile paliative sunt:
• confruntarea zi de zi cu moartea («impregnare cu
moarte»), defetismul care înconjoară specialitatea
• proiecţia perspectivei morţii proprii şi/ sau a persoanelor
dragi
• «contaminarea» cu trăirile de frică, durere, suferinţă,
revoltă ale celor asistaţi
• sentimentul neputinţei (în a elimina durerea, în a preveni
moartea, în a rezolva diverse probleme ale pacientului )
• reacţiile emoţionale extreme ale pacienţilor,
ingratitudinea şi învinuirile familiilor, adesea proiectate
asupra membrilor echipei
• număr mare de solicitări; lipsa altor servicii similare
• confruntarea cu conspiraţia tăcerii (dorinţa
aparţinătorilor, opţiunea altor specialişti de a păstra
secret diagnosticul sau prognosticul)
• perioade de decese numeroase
• solicitare/ implicare emoţională excesivă
• ambiguităţile multor decizii terapeutice
• idealuri/ expectanţe profesionale greu de îndeplinit
în condiţiile actuale
• climatul etic neclar al îngrijirilor paliative
• toxicitatea tratamentelor şi efectele lor secundare
• gravele infecţii ale imunodeprimaţilor
• insuficientă înţelegere şi sprijinire din partea
instituţiilor şi a comunităţii
Factorii capabili să erodeze sănătatea
medicului aflat în serviciile cu letalitate
ridicată sunt supraimplicarea şi
supraresponsabilizarea (O. Popa-Velea,
2002). În acest sens s-a imaginat (J.J.
Bradley, 1994) un instrument practic de
autoestimare a nivelului calitativ al asistenţei
medicale acordate pacientului. Un continuum
al prestaţiilor medicale notat convenţional pe
o scară între 1 şi 10, poate cuprinde
următoarele tipuri de comportamente:
 Tipuri de comportament ale medicului faţǎ de bolnavii incurabili
(J.J. Bradley, 1994)

1. Abandonul: retragerea voluntară a asistenţei sau abuzul activ

asupra pacientului
2. Neglijarea: îngǎduirea situaţiilor ameninţătoare de viaţă sau
răceala, agresivitatea arătate în mod constant pacientului;
3. Detaşarea/ indiferenţa: acordarea unei asistenţe medicale
pur formale, fǎrǎ implicare emoţională, preocupare doar
pentru binele de ordin fizic al pacientului;
4. Atitudinea de suport voluntarǎ, însoţitǎ de respect pentru
bolnav; preocupare atât pentru starea de bine fizic, cât şi
psihic ale acestuia;
5. Empatie exprimatǎ: capacitatea alter-egocentricǎ, de
dedublare şi împărtăşire realǎ a suferinţei exprimate de
pacient; exprimarea liberǎ a sentimentelor de cǎtre pacient
şi abţinerea de la formularea de judecǎţi de valoare de cǎtre
medic;
6. Simpatie: exprimarea simpatiei faţǎ de pacient, încălcarea
ocazionalǎ a neutralitǎţii afective;
7. Supraimplicarea ocazionalǎ: încercǎri periodice de ajutor din
partea medicului, chiar fărǎ să existe o cerere expresǎ din partea
pacientului;
8. Supraimplicare permanentǎ: pacientul- privit ca obiect al unor
sarcini care trebuie neapǎrat efectuate (fǎrǎ o cerere expresǎ din
partea pacientului)
9. Supraimplicare eroicǎ: încercǎri disperate din partea medicului de
satisfacere a tuturor nevoilor pacientului; cultivarea dependenţei
pacientului faţǎ de medic, reprimarea oricǎror tentative de
autonomie;
10. Fuziunea personalitǎţilor: abandonarea oricǎror nevoi ale
medicului în relaţia cu pacientul; ţelul medicului este satisfacerea
tuturor nevoilor de moment ale pacientului.

Tipurile 4,5, şi 6 sunt benefice şi eficiente pentru ambii parteneri

ai relaţiei