Asociate în genere cu lumea americană (a se citi: din Statele Unite), multiculturalismul şi

interculturalismul sunt, de fapt, invenţii, lexicale şi conceptuale canadiene, născute la mijlocul

secolului XX pentru a oferi un răspuns politic nevoii (şi, mai ales, voinţei) de a prezerva diversitatea
culturală a federaţiei, în cadrul căreia se vorbesc două limbi oficiale, engleza şi franceza, şi sunt
recunoscute regional opt limbi ale populaţiei indigene. Termenul multiculturalism a fost folosit pentru
prima dată într-un raport din 1965 al Comisiei Canadiene pentru Bilingvism şi Biculturalism, iar după
1970 a desemnat politica federală în domeniu. Interculturalismul a fost reacţia Canadei francofone la
multiculturalismul federal şi este o noţiune reiterată şi susţinută consecvent de guvernele succesive
din Quebec, chiar dacă nu a primit încă o definiţie oficială. Mai bine să faci fără să spui decât să spui
fără să faci…
Presa americană a început să vorbească despre multiculturalism la începutul anilor '70, dar abia în
anii '80 termenul era larg răspândit şi cunoscut, pentru ca spre începutul anilor '90 să stârnească
aprigi controverse asupra politicilor guvernamentale în materie de recunoaştere şi promovare a
culturilor de grup.

Dicţionarele de limbă (şi cele englezeşti, şi cele franţuzeşti, şi cele spaniole etc.) definesc
multiculturalismul ca "prezenţă simultană a mai multor culturi într-o societate". Acesta este însă doar
primul palier semantic, cel descriptiv, care nu face decât să numească o stare de fapt. Pe al doilea
palier, cel al limbajului specializat (juridic-politic), termenul desemnează o intenţionalitate, ba chiar o
prescripţie: "promovarea culturilor minoritare (etnice, religioase), mai ales la nivel instituţional (şcoli,
comunităţi locale, naţiuni)". Ideologia multiculturalistă şi acţiunea practică în care ea se materializează
vizează, de fapt, "discriminarea pozitivă" a minorităţilor pentru a le aduce la acelaşi nivel de
recunoaştere şi privilegii cu majoritatea (care se presupune că nu are nevoie de ajutor) şi a asigura
astfel un florilegiu de mentalităţi şi sisteme de valori, fără un centru opresiv şi asimilator. Dacă, la
început, "discriminarea pozitivă" urmărită de multiculturalism viza minorităţile etnice, religioase şi
lingvistice (negri, latinoamericani, amerindieni), de pe urma ei au ştiut să profite şi - sau mai ales -
minorităţile artificiale (feministe, homosexuali). Ingineria multiculturalistă, care proclamă diferenţa
drept identitate şi ignoră liantul asemănării, nu poate conduce însă decât la atomizare, la o societate
a ghetourilor, care nu mai funcţionează pe principiul vaselor comunicante. La mijlocul lunii octombrie
2010, cancelarul Angela Merkel declara ritos că modelul de societate multiculturală a eşuat complet
în Germania şi îi îndemna pe imigranţi să se străduiască mai mult să se integreze. S-a adeverit încă o
dată legea lui Murphy, conform căreia "ceea ce începe bine se termină rău, iar ceea ce începe rău se
termină şi mai rău".

Spre deosebire de autistul multiculturalism, interculturalismul pune accentul pe deschiderea, una spre
cealaltă, a culturilor coexistente, în tentativa de a identifica trunchiul de valori comune,
omogenizatoare, din care se poate ramifica diversitatea. Este un model bazat pe toleranţă, dialog,
respect pentru diversitate, dar care trasează deopotrivă limitele dincolo de care dreptul la diferenţă
dispare, pentru că ar submina organicitatea comunitară.
Dacă multiculturalismul şi interculturalismul desemnează ideologii şi politici in actu, termenii
multiculturalitate şi interculturalitate se aplică, primul, coexistenţei mai multor culturi, iar cel de al
doilea, schimburilor dintre culturile coexistente.

Cât despre pluriculturalism, sinonim perfect cu multiculturalitatea şi multiculturalismul, este folosit de

obicei în asociere cu plurilingvism, care, prin contaminare, a determinat substituirea lui multi- cu pluri-.
Ipoteza este întărită de constatarea că în vecinătatea lui multilingvism apare multiculturalism, nu
pluriculturalism.
Cu multi- sau pluri- înainte, cu -ism sau -itate drept terminaţie, important este ca diversitatea culturilor
să dăinuiască, pentru ca un al doilea Turn al Babilonului să nu se mai ridice şi să nu mai fie necesară
intervenţia divină pentru a amesteca din nou limbile.

Jurnalismul narativ
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jurnalismul narativ este o interpretare a unei povești și modul în care un jurnalist o expune, fie
ficțional, fie non-ficțional. Pe scurt, este modul în care se poate spune o poveste.
Jurnalismul narativ este cunoscut și ca jurnalism literar, definit ca nonficțiune creativă, care dacă
este scrisă bine, conține informații corecte și bine documentate captând atenția cititorului.
Jurnalismul narativ este corelat cu jurnalismul de imersiune, un termen folosit pentru a descrie
 situația când un scriitor urmărește un subiect sau o temă pentru o perioadă lungă de timp
(săptămâni sau luni) și detaliază experiența dintr-o perspectivă personală.

Cuprins
[ascunde]

 1 Istoric
 2 Jurnalismul narativ online
 3 Dificultăți în jurnalismul narativ
 4 Legături externe

Istoric[modificare | modificare sursă]

In cold Blod, de Truman Capote este un exemplu concret al jurnalimului narativ, sub forma
unei nuvele. Publicată în 1965, cartea a fost prima ”nuvelă nonficțională” care i-a ajutat pe
jurnaliști să găsească posibilități de a folosi tehnici de scris inovatoare și creative , respectând în
același timp regulile jurnalismului.
Chiar dacă Truman Capote se consideră a fi inventatorul acestei noi forme de jurnalism,
jurnalismul narativ a fost descoperit cu mult timp înainte. Caracteristici ale jurnalismului narativ
se pot găsi în scrierile lui Daniel Defoe în secolul al XVIII-lea, în scrierile lui Mark Twain în sec. al
XIX-lea, James Agee, Ernest Hemingway și John Steinbeck în perioada celui de-al Doilea
Război Mondial.
Contemporanul lui Truman Capote, Tom Wolfe a scris The New Journalism în 1974 prin care a
popularizat discuțiile despre oportunitatea narativului în jurnalism. Tom Wolfe îl consideră pe Gay
Talese ca fiind ”tatăl” noului jurnalism și exemplifică bazele jurnalismului narativ în lucrarea sa
”The Gay Talese Reader”.
În zilele noastre, în multe nuvele nonfictive se folosește jurnalismul narativ pentru a spune o
poveste. În publicații precum Harper's, The New Yorker, Esquire, Rolling Stone șiThe Village
Voice, jurnaliștii narativi își regăsesc identitatea.
Ziarele mainstream sunt precaute în ceea ce privește susținerea jurnalismului narativ, datorită
limitării de timp și spațiu. Din acest motiv ziarele publică articole narative în publicațiile de
duminică sau în suplimente.
Definițiile jurnalismului narativ sunt multe și variate. Unii preferă să îl asemene jurnalimului literar
sau nonficțiunii creative. Mai simplu spus, narativul este modul în care se construiește o poveste
dintr-un anumit punct de vedere urmărind desfășurarea evenimentelor. Programul Nieman on
Narrative Journalism, apărut în 2001, are ca scop înființarea unui centru ce susține instruirea,
studierea și practicarea jurnalismului narativ. Fundația Nieman ilustrează jurnalismul narativ ca
fiind mai mult decât un mod de a spune o poveste. Jurnalismul narativ este un gen literar
complex cu multiple substraturi și contexte care dacă sunt bine scrise au capacitatea de a
revoluționa ziarele, de a le face esențiale și convingătoare. În linii mari , elementele cruciale ale
jurnalismului narativ sunt următoarele :
• informații corecte și bine documentate , care stârnesc interesul cititorului
• ilustrează persoane intrigante ,emoții umane și situații reale. Descoperă povestea reală din
spatele poveștii făcute publice.
• îmbină reportajul cu stilul fictiv

Mark Kramer, cofondatorul programului Nieman on Narrative Journalism, susține că “journalism

that doesn’t assume the reader is a robot, that acknowledges the reader knows lots and feels
and snickers and gets wild.” Kramer subliniază importanța cuvântului. Cititorii își beau cafeaua
de dimineață în compania ziarului, spune acesta. Ei vor să înțeleagă și să se identifice cu stilul
ziarului; articolele obișnuite sunt anonime și reținute, făcându-l pe cititor să se simtă singur. Când
ai o audiență constituită din oameni atât de diferiți pare nobil să apelezi la cel mai mic numitor
comun și să dezbați doar evenimentele. Rezultatul este depersonalizarea noului cuvânt-
jurnalismul narativ are scopul de a pune vocea umană înapoi pe masa de mic dejun. Kramer
definește jurnalismul narativ ca un stil care conține următoarele elemente:
1. Scene
2. Caractere
3. Acțiuni care se desfășoară de-a lungul timpului
4. O voce cu personalitate
5. O relație cu publicul
6. O destinație – un subiect, un scop și un motiv.

Jurnalismul narativ online[modificare | modificare sursă]

Unul dintre cele mai recente exemple ale practicii jurnalismului narativ online poate fi găsit
în Philadelphia Inquirer's nonfiction serial "Black Hawk Down". Seria de publicații online din 1997
povestește despre dramaticul raid aerian American din Mogadishu, bazate pe interviurile luate
soldaților care au participat la război. Povestea a devenit o parte carte ilustrată, o parte
documentar și altă parte program de radio, ceea ce a pemis cititorilor să exploreze subiectul în
profunzime.
Odată cu oportunitatea publicării online gratuite din zilele noastre, jurnalismul narativ a devenit
popular în rândul scriitorilor dornici să-și exprime părerile personale despre probleme publice și
evenimente fără însemnătate.
Salon și Slate sunt două dintre ce mai populare forumuri ale jurnalismului narativ. Alte site-uri
devotate jurnalismului narativ sunt Creative Nonfiction și Atlantic Unbound. Odată cu creșterea
popularității jurnalismului al cărui conținut este creat de către public, apare potențialul cercetării
la locul faptei pentru a furniza o varietate de nișe.
Six Bilion, fondat în 2003, a fost o publicație online a jurnalismului narativ care a încercat să
abordeze fiecare problemă la 360 de grade. Fiecare problemă (cu tematici ca ”Battleground
States” sau ”Veterans of Foreign Wars”) recomandă o poveste spusă sub formă scrisă,
film/video, fotografie, sunet, ilustrație sau media interactivă.

Dificultăți în jurnalismul narativ[modificare | modificare sursă]

"A narrative does not depart from the cardinal rule: Make nothing up or you'll be out of here and
working at the Sunglass Hut so fast it'll make your head spin around. A narrative is a journalistic
form that has fallen into considerable disfavor in the wake of our craft's ceaseless, self-
flagellating credibility crisis" — Patrick Beach, Austin American-Statesman
De când jurnalismul narativ este bazat pe capacitatea scriitorului de a-și reconstrui experiențele,
mulți profesioniști în noul domeniu sunt precauți în utilizarea tehnicilor pentru că este adesea mai
grea verificarea faptelor în poveste. În timpul lui Jayson Blair, cei interesați de etica relatărilor și
stilului de a scrie corect au devenit prudenți la modul de relatare care poate denatura faptele
pentru a determina publicul să se implice mai mult emoțional.
Jurnalismul narativ nu are încă un loc bine definit în mass-media din cauza tehnicilor prestabilite
de formulare a știrilor. Narațiunea este un domeniu în care jurnaliștii nu au pregătirea necesară și
reporterii de hard-news nu au neaparat darul de a povesti.
Jurnalismul narativ nu poate fi practicat în orice circumstanță.