Vasile Dâncu

În România post-adevărului

Când Ralph Keyes, în 2004, prin The Post-Truth Era: Dishonesty

and Deception in Contemporary Life, lansa un semnal moral legat de
„noul jurnalism”, caracterizat printr-o spumoasă subiectivitate şi
prin construcţia de falsuri menite să spună istorii emoţionante,
pentru România nu era nimic nou. Atât jurnaliştii, cât şi bruma de
analişti mai vechi zâmbeau condescendent, spunându-şi în barbă:
uite cum americanii descoperă viaţa! Doar că noua realitate descrisă
părea că vine dintr-o realitate care tocmai se născuse, adică din zona
realităţii virtuale, din teritoriile internetului, acolo unde aparenţa
poate fi uşor luată drept esenţă, superficialitatea ca dătătoare de
sens şi emoţia momentană drept fapt obiectiv. După un singur
deceniu, cuvântul primea drept de cetăţenie, devenind prin Oxford
Dictionary cuvântul anului, nou, dar relevant pentru o practică
socială.

Sociologii au început tot mai mult să vorbească despre o schimbare

majoră a sensibilităţii publicului presei care se muta de la căutarea
adevărului, oricât de incomod ar fi, la căutarea de poveşti cu relevanţă
personală, mustind de emoţii şi evenimente dintr-o altă ordine a
lucrurilor. Adevărurile despre politică aduceau mai degrabă veşti
proaste, demotivau, distrugeau încrederea în instituţiile fundamentale, în
schimb noul storytelling nu putea decât să ţină loc de subiectele dulcege
ale fabricii de vise hollywoodiene, al căror gust a fost educat prin
experimentarea timp de decenii a ceea ce primea eticheta, falsă de multe
ori, true story. Oamenii sunt tot mai centraţi pe căutarea ştirilor din
proximitate, iar Eul personal este cel mai apropiat teritoriu. Nu Adevărul
(cu A mare), CI ADEVĂRUL MEU MĂ PASIONEAZĂ, ADEVĂRUL
CREAT DIN MICI EMOŢII PERSONALE. Unii au numit asta
narcisism, alţii o pierdere sau o căutare inconştientă a ruperii contactului
cu o realitate care nu le mai convine, care este tot mai greu de suportat.
Dacă şi până atunci faptul divers căuta să se apropie de concreteţea
vieţii, acum în analize apar statisticile şi cifrele barometrelor, care
vorbesc despre ce se poate întâmpla, abstractizând, dar ilustrând cu
analize care tindeau să dea sentimentul lectorului că participă la facerea
viitorului, chiar dacă, de multe ori, nu înţelegea despre ce se spune,
aceste analize îi programau mai ales pentru a asimila limbajul
proiectelor cu care vor veni apoi politicienii în campaniile electorale.
Presa ajunge să conteze mai mult pe credulitatea publicului şi mai
puţin pe raţionalitatea lui, integrat în marile proiecte de devenire socială,
unde utopiile politicii folosesc din ce în ce mai mult teoria complotului
şi diferitele ei variante, mai ales după 11 septembrie 2001, când un şoc
terorist începea să alimenteze şi să genereze repolarizarea lumii în cadrul
unui nou război „sfânt” sau al unei noi cruciade a Binelui împotriva
Răului. Chiar dacă şi înainte de asta circulau în online, în presă sau în
opinia publică legende urbane, zvonuri sau teorii ale complotului ele nu
erau luate în serios sau aduse la lumină de către media serioase decât ca
şi curiozităţi. Cu toate că minciuna este veche în campaniile electorale şi
în media, ştirile false sau poveştile inventate sunt dintotdeauna imposibil
de eliminat, odată cu alegerea lui Trump, împotriva mediei mainstream
sau a Brexit, apar semnele unei realităţi care pare construită în mare
măsură prin canalele reţelelor sociale. Chiar dacă explicaţia acestor
succese nu este chiar aşa de simplă, nici impactul acestor mesaje de tip
fake news nu poate fi neglijat. Nu falsul sau minciuna a fost elementul
de noutate, ci viteza şi difuziunea masivă, urmate de viralizarea
informaţiei false şi, în ultima instanţă, impactul masiv pe care îl
presupunem. În fond, posibilitatea de a ţinti mai bine categoriile de
public şi transmiterea unei informaţii „natural” – provenite din libertatea
de expresie a netului, deci având aparenţa că nu este produsă de instituţii
pe care în mod normal le consideram ca având programe de manipulare
a spiritelor, de persuasiune, mai ales în momentele în care se iau decizii
importante, la referendumuri sau alegeri.
Media pierde monopolul
Marea problemă care a zguduit opinia publică în ultimii ani prin
încercările de filtrare a fake news-urilor sau de blocare a reţelelor sociale
nu este cutremurarea că se deformează adevărul sau că ideea de adevăr a
devenit insignifiantă social, ci faptul că marile grupuri de media sau chiar
complexul mediatico-politic a pierdut monopolul construcţiei opiniei,
pentru că deja controlul marilor canale de distribuţie nu mai înseamnă
mare lucru, atât timp cât reţelele sociale pot întinde o plasă mult mai
deasă şi mai fină şi pot scurtcircuita un monopol care se credea că va fi
etern.
Bătălia dintre Trump şi CNN a fost cel mai crâncen război pe care l-a
pierdut media în faţa reţelelor sociale.
România în comunism. Post-adevărul minciunii instituţionalizate
Minciuna instituţionalizată - forma absolută a erei post-adevăr - a fost
vreme de câteva decenii o adevărată cotidianitate pentru români. Nimeni
nu se miră acum, nimeni nu se isterizează, lucrul trece aproape
neobservat pentru că pentru români aceste vremuri doar revin, poate
părea o realitate nouă doar pentru cei tineri. Multe dintre mecanismele de
adaptare le-au dobândit înainte de revoluţie, altele în perioada unei
tranziţii care nu se mai sfârşeşte. Scria Orwell: „Dubla gândire înseamnă
capacitatea de a avea simultan două convingeri contradictorii şi de a le
accepta pe amândouă. (…) Să rosteşti minciuni deliberate crezând cu
sinceritate în ele, să uiţi orice fapt ce se poate dovedi neconvenabil. (…)
Să ştii şi să nu ştii, să fii conştient de o completă veridicitate în clipa
când spui minciuni cu grijă ticluite, să ai simultan două opinii care se
anulează reciproc, ştiind că ele sunt contradictorii şi să crezi în
amândouă”.
Propaganda caută să şteargă memoria culturală, să instituie o nouă
realitate, dar reuşeşte doar parţial. Oamenii însă trăiesc o realitate
contradictorie şi se adaptează chiar dacă ne aflăm într-o situaţie
nevrotică. Văd realitatea şi, în acelaşi timp, propaganda le serveşte alte
date. Se conectează la sursele de informaţii care există (cum este Europa
Liberă) sau la povestirile celor plecaţi şi îşi dau seama că trăiesc în
mistificare şi minciună. Dezvoltă reţele de supravieţuire şi dublul
discurs: statul se face că ne plăteşte, noi ne facem (prefacem) că muncim;
munca înnobilează omul, dar noi nu avem nevoie de nobili. Transformă
limbajul pentru a servi acestui dublu înţeles: primesc nume de fraţii
Petreuş nişte pui greu de mâncat, aranjaţi câte doi în pungi, botează
adidaşi copitele de porc; cafeaua cu năut a primit denumirea de
„nechezol”.
Dubla gândire distruge moral, transformă realitatea în stereotipuri, în
scheme cognitive uşor de digerat, dar pentru a nu trebui să spună mereu
altceva decât ceea ce gândesc, oamenii adnotează limba de lemn, o
transformă. Codarea permite ca umorul să existe: Ceauşescu devine
„Nea Nicu”, Elena Ceauşescu devine „Tanti Leana”, securiştii devin
„băieţii cu ochi albaştri”.
În cel mai dur comunism din Europa, avem un post-adevăr avant la
lettre, unde faptele sunt mistificate şi emoţia devine codificatorul unui
limbaj care corespunde emoţiei publice. Comuniştii au încercat controlul
lumii prin limbaj, cum spune Ludwig Wittgenstein - frontierele limbii
sunt frontierele lumii mele, iar noua limbă inventată de partid trebuie să
corespundă noului spirit pentru a domina, supune, pentru a crea senzaţii
şi emoţii. Dar oamenii reacţionează şi inventează un limbaj paralel limbii
de lemn, cum spunea un profesor din acea perioadă, oamenii inventează
limba de cauciuc, flexibilă, greu de stăpânit, înşelătoare.
Aşa cum scrie Françoise Thom, prin limba de lemn se simulează
procedeul de a înţelege şi, prin opoziţii puternice, se încearcă izolarea
persoanei de lumea reală prin intermediul limbii abstracte şi goale, omul
devenind o creatură a ideologiei, uşor de introdus în masa amorfă a
mulţimilor adulatoare. Dar reacţia oamenilor la limba de lemn a fost
diversă şi marcată de mecanisme adaptative interesante. Am menţionat
codificarea şi deturnarea prin formule umoristice şi parodice, François
Thom analizează şi ceea ce numeşte naşterea unei „conştiinţe lirice” -
adică naşterea neîncrederii şi a scepticismului faţă de limbaj. Consecinţa
acestei neîncrederi este izolarea: omul se îndepărtează de această
realitate, chiar dacă nu este capabil să formuleze o gândire critică, omul
trăieşte o disociere a personalităţii şi o înstrăinare profundă. Cred că este
radicală această analiză, demonstraţia noastră anterioară, ca trăitor al
experienţei sociale, arată că limba de lemn a fost deturnată şi
reconfiscată.
De aceea nu pot împărtăşi nici ideea unei „conştiinţe vâscoase”, adică
transformarea individului necomunicant într-un aderent absent la sistem,
un fel de individ fără reacţie în afara acceptării regimului ca reacţie
automată de tip reflex.
Românii în tranziţie. Infantilizarea represivă
După ce au făcut o revoluţie televizată, în care, am putea spune, au
dovedit curaj şi chiar maturitate, românii s-au trezit imediat că sunt
trimişi la grădiniţa democraţiei. Trebuie să învăţaţi democraţia, să
învăţaţi libertatea, faptul că aţi reuşit să vă sacrificaţi ca să doborâţi
comunismul nu mai înseamnă nimic în noua lume. Trebuie să schimbaţi
tot ceea ce ştiţi, să vă dezintoxicaţi, aţi trăit o falsă conştiinţă, aţi învăţat
o istorie falsă şi este nevoie de o mare resetare a spiritelor. Degeaba au
încercat unii să protesteze timid că nu au crezut în comunism, că au
simulat, ca prefăcători. A FOST PRINCIPALA FORMĂ DE
ADAPTARE, nimeni nu i-a crezut. Cum scrie un autor lucid al
postcomunismului Boris Buden: infantilizarea represivă a societăţilor
care se eliberează de comunism este principala caracteristică a situaţiei
postcomuniste. Invenţia conceptului de tranziţie sau a cel de
postcomunism, ori falsul concept de „transitologie” (Transitology)
reprezintă mostre ale unui cinism al marilor puteri care, în cel mai bun
caz, nu fusese fundamentat decât prin studii retroactive, în niciun caz ca
şi reţete de dezvoltare. Pentru a ajunge la democraţie, aceste societăţi
trebuie să urmeze o reţetă pe care poate doar instaurarea comunismului o
exersase la începutul sovietizării. Dar atunci a existat o reţetă a trecerii
de la un sistem la altul, prin construcţia socială a unor realităţi după un
proiect confuz: crearea mentalităţii democratice şi tolerante, crearea
pieţei libere şi a concurenţei, trecerea proprietăţii de stat în mâinile unor
privaţi care trebuie să devină capitalişti peste noapte, refacerea
instituţiilor fundamentale cu ideea că, dacă se vor realiza aceste lucruri,
democraţia va triumfa. Oamenii aceştia obosiţi de dictatura comunistă
erau aruncaţi în mijlocul unei iluzii după o schemă de darwinism politic
şi social, în care evoluţia poate fi însă controlată. Societatea civilă
solidă, consolidată, protectoarea omului împotriva statului şi a exceselor
sale trebuia să fie semnul că s-a reuşit perfect construcţia democraţiei.
Până atunci, românii sunt privaţi de condiţia de subiect al istoriei,
urmând să fie puşi sub influenţa unor tutori care să controleze acest
proces.
Revoluţia a fost furată, aşa cum se plângeau românii foarte repede, dar
nu de cei care supravieţuiseră din trecut, ci de cei au apărut foarte repede
să le reseteze memoria, să-i transforme în copiii vulnerabili ai noii lumi.
Ei, care scăpaseră de marşul cel lung al trecerii spre comunism (fără halte
sau zone de repaus), intrau acum într-o altă trecere, într-un alt marş – cel
al construcţiei societăţii democratice şi mersul spre capitalism. Se
inventează boli pentru cei care nu reuşesc să se uite doar înainte şi întorc
capul spre viaţa din urmă (nostalgie, criptocomunism), se dau examene
continuu, se inventează teste de verificare. După aproape trei decenii,
România încă este verificată cu privire la realitatea din justiţie (MCV), în
aceste zile premierul României primeşte un extemporal cu 18 întrebări de
la Comisia Europeană, rezultate dintr-o dezbatere politică şi politicianistă
şi o pregătire a noii competiţii între stânga şi dreapta.
Se deschide o nouă epocă a post-adevărului, o nouă epocă de
dedublare, de dublă gândire şi de dublu discurs. După ce au suferit
teroarea de a trece prin filtrele impuse de comunişti în construcţia
„omului nou”, foarte scurt după revoluţie, nevoia de om nou revine, doar
că acum trebuia totul început de la un zero al copilăriei. Depersonalizat şi
fără identitate, omul nou al tranziţiei începe să rătăcească, să migreze
spre alte spaţii geografice în căutarea, mai rapidă, a democraţiei reale şi a
teritoriului ei paradisiac.
În post-adevărul recent
Astăzi îşi face tot mai mult loc o idee care, sugerată în urmă cu 50 de
ani, putea părea un nonsens, ideea că generalizarea instrucţiei şi
penetrarea societăţii de către canale multiple de informaţie poate să nu
reprezinte un progres pentru cultură. Oamenii caută tot mai mult
explicaţii simple pentru complexitatea lumii, ideile scurte şi formulele
emoţionale, şocante, pot ţine mult mai bine loc de cunoaştere decât ceea
ce produce ştiinţa, educaţia sau cunoaşterea savantă. Adevărul, emoţia,
opinia sunt practici care bulversează raportul nostru cu faptele.
Astăzi nu mai este nevoie de mari centre de propagandă pentru a
difuza masiv minciuni sau mesaje de propagandă, reţelele sociale pot
face perfect acest lucru. Mai important este că procesul se realizează
prin „conversaţie”,
printr-un schimb cu oameni asemănători care devin un fel de instanţe
credibile, procesul fiind facilitat de filtrele care ne afişează acest gen de
informaţii. Nu doar reţelele sociale, dar şi media îşi măsoară rezultatele
în funcţie de virilitate, de difuziune masivă, ori este clar că virilitatea
este facilitată de lucrurile spectaculoase, surprizele, marile contradicţii,
acestea pot deveni mime. Când numărul de clicuri determină inclusiv
bugetul publicitar, atunci este evident că nimeni nu mai urmăreşte
principii deontologice stricte sau măcar o verificare minimă a
informaţiilor care circulă.
O nouă formă de populism, un populism al informaţiei, îşi face loc. Cu
toate că intrăm într-o epocă a difuziei masive de date, aceste date au mai
degrabă rolul de a atinge zone ale afectivităţii şi emoţiilor populaţiei. Fie
că este vorba de bursă sau de analize politice, sondarea sentimentelor
sau a emoţiilor devine mai importantă decât căutarea determinării
mecanismelor raţionale de achiziţie sau de vot. Astfel, dacă televiziunea
a adus marea difuziune a mesajelor, internetul în noua eră are ca efect
major polarizarea, simplificarea excesivă care duce la polarizare şi
reacţie puternică, cognitivă sau comportamentală. Intrăm în epoca
pasiunii, unde adevărul are maximum statutul unei opinii printre multe
alte variante enunţabile în spaţiul public.
Amplificatorul de confuzie
Algoritmul Facebook (news feed ranking algorithm) selecţionează
pentru noi din miliardele de mesaje, fiind un adevărat amplificator de
confuzie. Chiar dacă este opac, acest algoritm privilegiază importanţa
naşterii unei comunităţi, mesajele şi postările prietenilor. Prin Facebook
se exploatează o serie de vulnerabilităţi ale sistemului nostru cognitiv şi
emoţional: nevoia de confirmare, tendinţa de asociere, frica de izolare
sau de singurătate, dar şi dorinţele evazioniste. Cum demonstrează în
ultimii ani un sociolog specializat în sociologia credinţelor colective
(Fabrice Clément) este tot mai evident că au loc modificări esenţiale în
ceea ce priveşte raţionalitatea implicată, astfel încât putem spune că azi
nu mai trăim într-o eră a cartezianismului, ci mai degrabă într-una a
credulităţii generalizate.
Indiferenţa faţă de fapte în post-adevăr se prelungeşte în confuzie între
raţiune şi emoţie, ajungând la un cerc vicios al democraţiei. Dacă
Adevărul era „instituţia invizibilă” cea mai importantă a democraţiei,
când opinia devine criteriu, este foarte simplu de argumentat aproape
orice şi înfloresc teoriile conspiraţiei. Teoriile conspiraţiei sau ale
complotului folosesc cele mai simple mecanisme de argumentare,
deoarece presupun că există cineva care, în spatele realităţii vizibile,
unelteşte sau acţionează împotriva ordinii, stabilităţii raporturilor,
interesului colectiv, în ultima instanţă.
Teoria statului paralel, sau deep state, la republicanii americani,
dincolo de o serie de dovezi care pot susţine aspecte de paralelisme ale
puterii, are o mare putere explicativă şi mobilizatoare, pornind de la
componentele noului mod de argumentare prin informaţii fragmentate şi
masiv distribuite pe reţelele de socializare. Teoria complotului umple un
gol informativ, dar are şi o altă funcţie, aceea de agregator politic. Bătălia
nu este aici cognitivă sau epistemologică, ea ţine mai mult de nevoia de
reconstrucţie a instituţiilor democraţiei. Una dintre explicaţii este
următoarea: nu opiniile ne divizează, ci interesele în democraţie. Adică
nu este necesar să aducem opiniile la un numitor comun despre societate
sau politică pentru ca apoi să construim insule de consens, deoarece
interesele pot fi aduse la puncte de echilibru, prin politici echitabile şi
egalitare.
Această dispută de opinii ascunde de fapt marea divizare şi o tot mai
mare ruptură dintre clase sociale sau categorii profesionale. Un ideal
democratic revizuit ar fi să ajungem la puncte de vedere comune asupra
cunoaşterii, dar aici este vorba despre raporturi de dominare, despre
excludere socială şi mari, insuportabile chiar, inegalităţi.
Internetul a bulversat modalitatea în care se construiesc opiniile şi
credinţele dar, în această nouă realitate, problema post-adevărului nu este
una de comunicare, ci este mai ales una politică, deoarece intrăm într-o
eră a nonsensului. O luptă importantă este cea cu conspiraţionismul,
deoarece conspiraţioniştii se servesc de ambiguitate şi, implicit, fac
aluzii sau trimitere la situaţii neclare prin analogie sau false analogii
şi, prin aceasta, bulversează nu doar cogniţia, ci creează pasiuni şi
angajamente pentru ţinte false.
Cum se poate generaliza informaţia falsă din cadrul teoriei conspiraţiei
sau complotului? Simplu: informaţia circulă pe reţele în interiorul unor
grupuri care îşi dau like reciproc, devenind astfel grupuri de consens, nu
neapărat prin analiza informaţiilor, ci doar prin partajarea unor identităţi
care se prezintă ca asemănătoare şi din raţiunea de a mări cât mai mult
grupul celor care dau like.
Oamenii nu mai citesc ziare nici în varianta electronică, primind mai
ales articolele forwardate de prieteni, astfel că asistăm la un fel de
uberizare a informaţiilor, iar fake news-urile au rolul de a flata şi întări
prejudecăţile politice.
Care sunt efectele cele mai importante pentru instituţiile democraţiei
noastre?
Migraţia politică şi ataşamentul nu mai există, trădătorii devin eroi, iar
migraţia se mută şi la electorat, peste 60% dintre electorii români au
schimbat în 10 ani partidul preferat cu adversarul său. Pe de altă parte,
odată aleşi, oamenii uită orice legătură cu electoratul, din frica de a nu
participa la combinaţia câştigătoare politicienii participă la o puternică
dezideologizare şi la îmbrăţişarea unui populism conjunctural.
Partidul unic din perioada comunistă a fost înlocuit cu alternativa
unică, un principiu la fel de simplist: capitalismul de tip occidental ca
singură formulă, piaţa ca templu sacru al noii teologii. Individul are
senzaţia de luciditate, de superconştienţă – generată de bombardamentul
informaţional care nu înseamnă nimic, trăim o revoluţie culturală
permanentă.
În societate, figura avocatului e mai importantă decât cea a
judecătorului… Deci nu căutarea adevărului, a dreptăţii, ci căutarea
viciilor de formă sau de procedură care să ducă la Victoria celui care are
bani să plătească. Deci libertatea este posibilitatea de a face tot ceea ce
nu este interzis de lege…
Liberalismul moral este să nu faci judecăţi asupra celor care
acţionează împotriva unor reguli care au devenit fundamentele vieţii
sociale, în numele respectului vieţii private.
 Orwell devine din ce în ce mai actual: „Winston îşi lasă braţele să-i
cadă pe lângă corp şi-şi umple din nou plămânii cu aer. Mintea îi
alunecă în lumea ca un labirint a dublugânditului. Să ştii şi să nu ştii, să
fii conştient de o totală veridicitate în timp ce spui minciuni cu grijă
construite, să susţii în acelaşi timp două idei care se exclud reciproc,
ştiind că sunt opuse, şi totuşi să crezi în amândouă; să foloseşti logica
împotriva logicii, să renegi morala în timp ce o pretinzi altora, să crezi
că democraţia este imposibilă şi că Partidul este păstrătorul
democraţiei; să uiţi orice este necesar să uiţi, pe urmă să readuci lucrul
respectiv în memorie exact când este nevoie de el şi să-l uiţi imediat din
nou; şi, mai presus de toate, să aplici acelaşi proces de gândire
procesului însuşi. Iată care este cea mai înaltă subtilitate: să provoci în
mod conştient inconştienţa şi pe urmă să redevii conştient de actul de
autohipnoză pe care tocmai l-ai săvârşit. Chiar şi simplul fapt de a
înţelege cuvântul dublugândit presupunea folosirea dublugânditului”.
Cuvintele care reprezintă anumite lucruri sunt înlocuite cu imagini,
certitudinea se desprinde de fapte, devine doar un pur fapt subiectiv, nu
se raportează la observaţie, ci face apel la afect care devine obiectiv
printr-o operaţie de cuantificare sau prin alte forme de aglutinare.
Cultura oximoronică - asocierea unor termeni contradictorii într-o
singură formulă - câştigă tot mai mult teren şi nu doar în campanii
electorale: discriminare pozitivă, creştere negativă, dezvoltare durabilă,
schimbare în continuitate.
Lupta pentru drepturi sociale a fost abandonată şi înlocuită cu
lupta pentru drepturile minorităţilor de toate felurile. Aceste drepturi
sunt individualizate, sunt mai ieftine, se referă doar la legiferarea
posibilităţii de a depăşi norme vechi. Subiectul terifiant al armelor
chimice ale lui Saddam sau cel al bombardamentului asupra civililor din
Siria a arătat cum se poate rupe legătura cu realitatea, cu adevărul
corespondent. Prima grijă a comunicatorului este să obţină adeziunea la
mesajul emoţional, să ne introducă în acest spectacol, apoi nici nu mai
contează demonstraţia adevărului cu care vin ceilalţi. Nu mai căutăm
dovezi, decât poate confirmări ale grozăviilor descrise de propaganda de
război; propaganda încearcă să ne convingă prin mecanismul „luptei
dintre Bine şi Rău”, o simplificare absolută.
 Enunţarea unui lucru şi contrariul său produce în fond o dezintegrare a
conştiinţei, o rupere a raţiunii axiologice şi cognitive, în acelaşi timp. Cu
ajutorul bărcii emoţionale în care punem realul, ne putem îndepărta de
lucruri. Alegem emoţia, este a noastră, respingem oricare dintre faptele
care i se opun.

Într-o halucinantă reconstrucţie post-adevăr a lumii, România nu

este total surprinsă. A mai trăit aceste vremuri asemănătoare, de la
realismul socialist la infantilizarea din tranziţie sau împleticirile în
post-tranziţia de azi. Poate doar o generaţie mai tânără se poate
simţi dezorientată sau, din contră, mai liberă să-şi construiască
adevăruri emoţionale şi iluzii colective.

P.S.: Acest număr SINTEZA are ca temă manipularea prin publicitate.

În epoca post-adevăr publicitatea pare parcă tot mai inocentă, cu toate
încercările ei de a crea dorinţe sau de a umple existenţa noastră cu
obiecte emoţionale. Un fel de fetiţă cu chibrituri din povestea tristă a lui
Hans Christian Andersen.