https://kupdf.

net/download/lobbysmul-guvernul-invizibil-alexandru-
bordian_59a8fc76dc0d60b773568ee0_pdf#

Lobbysmul. Guvernul Invizibil. Alexandru Bordian

Lobbysmul. Guvernul Invizibil. Alexandru Bordian

September 1, 2017 | Author: Alexandru Bordian | Category: N/A
134p

Short Description
Despre activitatea de lobby...

Description
Cuvânt-înainte Au fost multiple motive care au condiţionat scrierea şi apariţia acestui studiu. În
primul rând, ambiţia de a investiga mai în detalii şi a scrie ceva practic despre activitatea de
lobby. În al doilea rând, nu va fi o mare descoperire dacă veţi afla că 95-96% din persoanele
chestionate în centrul oraşului Chişinău cu întrebarea ,,Ce cunoaşteţi despre lobbysm?”, nu vor
putea formula nicio definiţie vizavi de această activitate. De aici şi necesitatea informării
societăţii civile prin intermediul mass-mediei, a presei şi a studiilor de genul dat despre existenţa
şi caracteristicile lobbysmului şi nu numai. În al treilea rând, este ştiut faptul că în Republica
Moldova, încă nu a apărut o lucrare amplă care să fie direcţionată doar în problema activităţii de
lobby. Adica, am încercat şi eu să contribui la această problematică prin acest mic studiu. Am
încercat să abordez atât aspectele pozitive ale lobbysmului cât şi cele de ordin negativ-obscur
cum avem în unele cazuri. Căci, totul depinde de societatea în care este prezentă această
activitate social-politică fie pe lângă organele legislative, ori pe lângă cele executive. Dacă avem
exemplul statului cu o situaţie economică şi politică stabilă, evident totul va condiţiona un
lobbysm democratic care poate reprezenta interesele societăţii civile la nivelul deciziilor
legislative, devenind astfel şi un mare duşman al birocraţiei. Însă, dacă vom avea o societate,
unde este prezentă doar mâna autoritarismului unei persoane sau a partidului în permanenţă,
atunci nicidecum nu vom putea vorbi despre un lobby normal şi eficient care să reprezinte
interesele socialului majoritar (etnii, ONG-uri, sindicate etc.) Aici el va căpăta doar o formă
coruptă, doar la nivel de interese personale şi a diferitor grupuri financiare influente,
funcţionând doar prin metodele mitei şi a presiunilor forţate. Se mai face lobby şi pentru
determinarea politicii externe. Spre exemplu, politica Statelor Unite faţă de Israel este
reglementată şi condiţionată favorabil în mare parte în urma intervenţiei permanente a
lobbysmului etnic în procesul decizional din cadrul Congresului şi a altor structuri de stat. Toate
statele raţionale fac lobby în interesul naţional, nu şi Republica Moldova care din lipsa apelării la
activitatea de lobby rămâne în urmă în raport cu alte state la capitolul de dialog şi negocieri cu
Bruxelles. Aici sunt mai multe explicaţii de ce Moldova nu are un lobby extern care să-i
reprezinte interesele, una din ele fiind nedeterminarea orientării concrete a politicii externe,
care de mult timp variază între CSI şi UE. Aceasta din cauza partidelor principale care merg pe
extreme diferite. 1

Studiul dat este compus în baza cercetării şi consultării izvoarelor bibliografice a diverşi autori
străini cât şi români; a multiple surse din reviste, ziare şi internet – articole, analize, raporturi;
filme documentare de investigaţie etc. Conţinutul celor cinci capitolelor este scris întrun mod
simplist pentru a ajunge la înţelegerea fiecărui cititor. Abordarea subiectului despre lobbysm este
cu atât mai necesar, cu cât interesul faţă de politica mondială a secolului al XXIlea, în ultimii ani,
a crescut considerabil vizavi de această problemă.

Alexandru Bordian

Capitolul I Ce este lobby? ,,Moldova este unica ţară din Europa care nu are un lobby la Bruxelles,
poate asta explică şi faptul că Moldova este ultima ţară din Europa în care UE a deschis
reprezentanţa sa diplomatică” Valeriu Gheorghiu1 Foarte puţini cetăţeni a Republicii Moldova nu
ştiu exact ce înseamnă activitatea de lobby2. În Statele Unite ale Americii, unde a apărut, şi în
alte ţări vestice, lobbyul este asociat ideii de democraţie şi transparenţă şi este o activitate
absolut normală, pe când la noi este asociat mai ales cu corupţia, deoarece nu se face încă
diferenţa clară între lobby şi trafic de influenţă. Procesul de lobby este o extindere a dreptului
fiecărui cetăţean de a se face ascultat, prin efortul de a influenţa legislaţia specifică şi exerciţiul
democratic. Lobbyul se referă la derularea unor activităţi care să influenţeze factorii de decizie să
voteze şi să acţioneze în favoarea unui interes special. Lobbyul reprezintă, de asemenea, orice
încercare a unei persoane sau a unui grup de interes de a influenţa voturile membrilor
Parlamentului.3 Trebuie menţionat că activitatea de lobby este inevitabilă în orice sistem politic.
În prezent, există software specializat să identifice persoanele-cheie, membri ai Parlamentului
sau oficiali ai Guvernului care ar putea genera diferite forme de presiune politică. Analizele,
studiile, cercetările ne-partizane, discuţiile referitoare la probleme economice sau sociale,
declaraţiile sau comentariile asupra legislaţiei nu pot fi considerate activităţi de lobby. Această
activitate trebuie să fie derulată de persoane calificate sau firme specializate în lobby. Termenul
„lobby“ este mai vechi de 150 de ani şi s-a născut în Statele Unite, pe holurile Camerelor
legislative. În prezent, în capitala mondială a lobby-ului, Washington, activează nu mai puţin de
100.000 de lobby-işti (după unele surse se presupune că numărul lor real ar fi chiar peste 150 de
mii), care rulează anual sume imense, de ordinul miliardelor de dolari. Pentru a le controla
activitatea, SUA au înfiinţat Oficiul de Supraveghere a lobby-iştilor. Practicarea acestei profesii nu
se poate face mai mult de şase luni fără a anunţa Oficiul. Americanii trebuie să 1

Directorul Departamentului Integrare Europeană din cadrul Ministerului de Externe a Republicii

Moldova. a influenţa (lb. engleză) 3 Ce trebuie să ştim despre lobby şi advocacy, Bucureşti 2006,
p. 3 2

3
raporteze detaliat sursa banilor, valoarea contractului, veniturile obţinute, persoanele cărora le-
au fost plătite contracte de expert4. Bruxelles5şi el a devenit în ultimii ani cel de-al doilea centru
mondial al „industriei influenţei“. Aici activează circa 15.000 de lobby-işti. În literatura politică
contemporană noţiunea de “lobby” este tratată divers şi chiar contradictoriu. De aceea, la
începutul acestui studiu este necesar să ne expunem succint viziunile referitor la aceste noţiuni.
Sub noţiunea de lobby se subînţelege ansamblul de activităţi legale şi transparente de
monitorizare, analiză, documentare, comunicare directă şi oferire de informaţii cu privire la
posibile efecte viitoare ale unei decizii sau în vederea susţinerii şi promovării unor drepturi,
opinii sau interese, efectuate cu intenţia expresă de a influenţa opinia sau acţiunea preşedintelui
sau a unui membru al legislativului, executivului, a unei autorităţi de administraţie publică
centrală sau locală sau a unei persoane cu putere de decizie dintr-o organizaţie sau instituţie
implicate în elaborarea, modificarea sau influenţarea legislaţiei sau a formei unui act normativ cu
efect local, regional, naţional sau internaţional, realizat de o persoană, firmă, organizaţie, grup
de organizaţii sau grup de interes, direct sau indirect, în nume propriu sau în numele altor
persoane sau grupuri, şi care are ca scop iniţierea, adoptarea, modificarea, respingerea sau
abrogarea unui act normativ sau promovarea, administrarea sau executarea unui program sau a
unei politici publice6”. De exemplu, într-un manual din care studiază politologia studenţii
Universităţii de Stat din Moldova, vom putea identifica următoarea definiţie a lobbysmului: ,,
Lobbysmul (engl. Lobby = culoar, coridor) caracteristic mai ales pentru SUA, constă în
influenţarea procesului legislativ din exterior în vederea adoptării sau resrângerii unor legi în
funcţie de interesele unor grupuri, astfel că această practică este numită şi «guvernul invizibil»
sau «a treia cameră» ”.7 Astfel, noţiunea de “lobby” în sensul îngust al cuvântului se reduce, de
obicei, la influenţa în determinarea adoptării unei legi, prin frecventarea birourilor membrilor
Camerei legislative şi purtând discuţii cu aceştia (lobby = hol, anticameră). Literatura cu referire
la lobby surprinde multiple definiri ale grupurilor de interes, mai mult sau mai puţin diferite
unele de altele. Majoritatea, însă, desemnează un ansamblu organizat de indivizi care, în
vederea apărării şi susţinerii unor interese comune, încearcă să influenţeze procesul decizional,
respectiv formularea politicilor publice.89 Cele mai multe dintre acestea reprezintă interese
ocupaţionale sau profesionale, remarcându-se cele din sectorul economic 4

http://www.sfin.ro/articol_10526/lobby_cu_specific_romanesc.html Сapitala Uniunii Europene.

6 http://www.pr-romania.ro 7 Ion Sandu, Angela Colaţchi, Politologie. Introducere în studiul
teoriei politice. Chişinău, 2007, p. 81. 8 Berry, Jeffrey M., „The Interest Group Society”, Boston,
Brown and Company, Toronto, 1984. 5

privat, dar şi asociaţiile din sectorul public, asociaţii ce reprezintă un anumit tip de organisme
administrative sau de organizaţii non-profit, alături de grupuri ce reunesc membri din ambele
sectoare.10 Activitatea de lobby mai este deseori definită ca trafic de influenţă şi a relelor
practici. O asemenea joncţiune creează probleme care degenerează uşor în crize şi conflicte, iar
simbioza dintre politică şi afaceri devine o platformă imponderabilă.11 Activitatea de lobby a
apărut tocmai din necesitatea unei mai bune reprezentări a nevoilor cetăţenilor în faţa
autorităţilor publice. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au utilizat diverse mijloace pentru a-şi
susţine poziţiile: demonstraţii, greve, apeluri la mass-media, dar şi activităţi de lobby. Sensul
iniţial al termenului s-a extins, in ultimii 20 de ani, prin lărgirea câmpului de acţiune către alte
instanţe decizionale (nu numai cea legislativă) şi prin vizarea de noi obiective (nu doar adoptarea
unor legi). Motivul este intensificarea procesului de democratizare la nivel mondial, care a
început pe la mijlocul anilor ’80 şi a atins punctul maxim în 1989-1991. Acest proces a sporit
încrederea oamenilor că toate lucrurile se pot schimba în (mai) bine.12 Originea cuvântului
„lobby” nu este stabilită concret. Unii susţin că vine din Marea Britanie unde membrii
parlamentului se adunau pe coridoare sau în anticamere („lobby” în engleză) înaintea votului şi
îşi convingeau colegii să le susţină iniţiativele legislative. Alte surse susţin că în urmă cu 150 de
ani, în Washington, în timpul preşedintelui Ulysses S. Grant, soţia acestuia i-a interzis să fumeze
în Casa Albă şi drept urmare el putea fi găsit des în lobby-ul unui hotel din apropriere, savurând
un trabuc. Aflând acest lucru, cei interesaţi să influenţeze deciziile politice ale vremii s-au instalat
în acelaşi lobby, aşteptând venirea preşedintelui. Grant a denumit această activitate
„lobbying”.13 Acest termen are în unele state o conotaţie negativă, dar el nu este altceva decât
exprimarea dreptului constituţional de a te adresa factorilor de decizie. În practică, el are o
contribuţie importantă în procesul de luare a deciziilor, prin informarea oficialităţilor care nu îşi
pot da seama cum va afecta o anumită decizie un segment al societăţii. Prin lobby se înţelege
orice acţiune desfăşurată cu scopul de a influenţa activitatea puterii legislative sau a celei
executive dintr-un stat, fie că este vorba despre instituţii publice locale sau centrale. 9

Truman, David B., „The Governamental Process – Political Interest and Public Opinion”,
Greenwood Press, Connecticut, 1951. 10 Ornstein, Norman, Elder, Shirley, „Interest Groups,
Lobbying, Policymaking”, Congressional Quarterly Press, 1978. 11
http://www.markmedia.ro/article_show.php?g_id=873 12 http://www.observatorcultural.ro/A-
face-lobby*articleID_7678-articles_details.html 13 Dan Avram Mureşan, Revista AXA, Nr.14,
2009, p.10

Acţiunile de lobby sunt strâns legate de procesul de adoptare a deciziilor, urmând, aşadar, fie
componenta legislativă, fie pe cea executivă a procedurilor de reglementare. În componenţa
legislativă, propunerile sunt supuse dezbaterii unor adunări reprezentative, care deliberează şi
aprobă decizia prin vot, lansând aplicarea efectivă a respectivelor prevederi în sarcina
autorităţilor executive şi / sau judecătoreşti14. Prin componenţa executivă, propunerile sunt
supuse atenţiei funcţionarilor din instituţiile administraţiei publice şi se termină cu adoptarea şi
aplicarea acestora prin decizia voluntară a unui demnitar investit cu putere executivă. În genere,
cei care fac lobby, acţionează "din umbră". În mod ideal, rămân nevăzuţi. Dar influenţa lor este
imensă. Sunt un fel de ambasadori ai marilor companii şi a diverse state, cu misiunea de a-i
coopta pe politicieni întru apărarea intereselor acestora.15 Conform Codurilor Penale din diverse
state, traficul de influenţă este definit ca fiind “primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase
ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită
de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de
serviciu”. Însă ideea de mai sus nu se referă la influenţa argumentativă, ci la un alt fel de
influenţă: o formă de constrângere prin care se încearcă modificarea, prin mijloace ilegale, în
mod vinovat, a unei decizii în favoarea „solicitantului” sau a unui terţ aflat în relaţie cu acesta.
Această constrângere poate fi de diverse tipuri: emoţională, materială, şantaj, prezentare de
expertize false, folosirea unor relaţii de rudenie, prietenie, obligaţii comerciale, civile sau de altă
natură. Astfel, nu ar fi corect să echivalăm lobby-ul cu traficul de influenţă. Influenţa
argumentativă se referă la construirea de dosare de cercetare pe anumite teme, analizarea
efectelor unei decizii şi prezentarea acestora într-un mod convingător celor vizaţi. Include
surprinderea din timp a unor tendinţe şi direcţionarea acestora prin argumente, poziţii şi acţiuni
concrete în favoarea unei părţi sau a alteia. Toate aceste acţiuni sunt realizate în acelaşi timp de
mai multe organizaţii, persoane sau industrii interesate de o schimbare legislativă astfel încât
fiecare argument se va întâlni cu alte contraargumente, tipuri de argumentare sau studii, uneori
contrare, sau care surprind diferite efecte ale acestei schimbări legislative.16 Este prea dur să ne
grăbim a numi activitatea de lobby drept ,,trafic de influenţă”. Diferenţa dintre trafic de influenţă
şi lobby este un subiect dezbătut, dar nelămurit. O lege a lobby-ului ar oferi o acoperire legală
pentru traficul de influenţă, o altă opinie fiind aceea ca 14

Suport de curs, Strategii de comunicare, propagandă şi lobby la diferite nivele, Bucureşti 2008,
p.4 http://www.dw-world.de/dw/article/0,,5234485,00.html 16 Mihăileanu L., Horja A. -
“Reglementarea activităţii de lobby. În anticamera influenţei”, Editura C.H. Beck, 2009 15

cercurile de presiune nu vor cu nici un chip o reglementare care să aducă transparenţă în privinţa
intereselor lor şi a mijloacelor de promovare a acestora. Singurul lucru asupra căruia toata lumea
a căzut de acord este acela că o lege a lobby-ului nu ar duce la eradicarea completă a corupţiei,
dar ar fi un instrument puternic de combatere. Lobby-ul are ca fundament dreptul de a petiţiona
(drept garanţie în baza căreia orice persoană îşi poate asigura înfăptuirea celorlalte drepturi ale
sale, atunci când îi sunt încălcate sau nu i se asigură condiţiile realizării acestora) şi libertatea de
exprimare. Astfel, activitatea de lobby nu poate fi restricţionată în nici-un fel, deoarece astfel s-ar
încălca sau îngrădi un drept sau o libertate constituţională.17 Deşi Constituţia prevede şi
protejează libertatea de exprimare în toate formele ei, mulţi consideră această activitate o
încercare de a manipula guvernul în scopuri particulare. Lobby-ul este considerat în Occident
drept o activitate legală prin care grupuri de cetăţeni, asociaţii, sindicate, grupuri de interese şi
de presiune urmăresc influenţarea unor decizii guvernamentale. Activitatea de lobby presupune
cunoaşterea procesului legislativ şi a activităţilor conexe acestuia. Numărul celor care
funcţionează în acest domeniu a crescut spectaculos în ultimii ani. Astfel, numărul celor care se
ocupă de lobby în SUA a crescut de la 3 000, în 1975, la 33 000, în 1990.18 Trei din patru
companii cu vânzări de peste 100 milioane de dolari şi-au înfiinţat departamente proprii de
specialişti în acest domeniu. Lobby-ul, este, aşadar, un instrument legal de informare pe care îl
pot folosi atât cetăţenii individuali cât şi organizaţii, asociaţii sau grupuri de interes legal
constituite, atât în nume propriu cât şi pentru şi în numele altor persoane, organizaţii sau grupuri
de interes.19 Intermediari specializaţi – lobbyişti20 - individual sau organizaţi în cabinete de
lobby, susţin şi promovează drepturile, interesele sau opiniile unor terţi. Atât pentru
perfecţionarea mecanismelor legislative şi administrative ale puterii, cât şi pentru societatea
civilă reglementarea activităţilor de lobby este deosebit de importantă şi actuală. Astfel, în timp
ce politicul se divide în fracţiuni, iar actul legislativ devine tot mai complex şi mai greoi, şi
dinamica socială se schimbă, adaptându-se astfel unei noi paradigme de putere, grupurile sociale
se specializează şi se individualizează din ce în ce mai mult, ceea ce duce la un anumit grad de
frustrare socială şi de marginalizare. Modelul simplist, unidirecţional al mecanismului de putere
pare a-şi fi epuizat resursele, din moment ce, pentru a se simţi 17

http://www.pr-romania.ro/hot-topics/538-echilibrul-activitatilor-de-lobby.html7
http://www.scritube.com/management/marketing/MARKETING-POLITIC-
DEFINITII225211624.php 19 Ibidem 20 Vezi capitolul 2. 18

reprezentate în ecuaţia puterii, grupurile sociale au nevoie de mai mult decât de un vot
democratic, care instaurează regula majorităţii. Apare astfel dezideratul unei participări efective,
în timp real, a grupurilor sociale, fie ele culturale, economice, etnice, la actul de putere. Din
moment ce beneficiarii direcţi ai actului de putere sunt cetăţenii, este firesc ca aceştia din urmă
să aibă la îndemână pârghii legitime pentru a putea aproba, cenzura sau chiar adapta deciziile
centrelor de putere. De asemenea, problemele cu care se confruntă grupurile sociale sunt reale
şi necesită, de cele mai multe ori, un răspuns imediat şi convingător. Este nevoie de o
reprezentare politică autentică, de o participare efectivă la luarea deciziilor, întocmai pentru a
menţine un grad onorabil de stabilitate politică şi de coeziune socială. Activitatea de influenţare,
pe cale legitimă, a actului politic este una dintre practicile democratice care permit accesul la
centrele de decizie. Este o practică firească şi necesară, care contribuie atât la transparentizarea
puterii politice, cât şi la transformarea grupurilor sociale întro voce autorizată. Lobby-ul este,
înainte de a fi o activitate de influenţare, o punere în relaţie a actorilor spaţiului social: distanţele
sociale fiind mari, iar contextul informaţional extrem de complex, este nevoie de un mecanism
de traducere şi de apropiere. Acest mecanism este lobby-ul, pentru că el este încorporat în
social, dar în acelaşi timp relaţionat cu politicul. Dar, totuşi, activitatea de lobby pare a fi, cel
puţin la nivelul percepţiei publice, criptică şi deformată. Apare întrebarea, de unde această
percepţie eronată? În primul rând, componenta de influenţă a lobby-ului face ca acesta să fie
uşor asimilabil traficului de influenţă. Acesta este, de fapt, un cerc vicios: tocmai lipsa coerentă a
unui cadru legislativ privind lobby-ul face să nu existe demarcaţie între activitatea de lobby şi
traficul de influenţă. Aşadar, conotaţia negativă a lobby-ului pare a fi tributară unei deficienţe
legislative, care nu tranşează şi nu stabileşte ceea ce cade sub incidenţa traficului de influenţă şi
ceea ce trimite la o practică democratică de participare la actul decizional. Pentru că, şi acest
lucru trebuie repetat, lobby-ul este o activitate de comunicare, profesionist realizată, care
implică expertiză legislativă şi abilităţi strategice. În spaţiul occidental, chiar dacă lobby-ul nu
beneficiază de o legiferare unitară (cum ar fi cazul Germaniei), el este tacit admis, întocmai
pentru beneficiile pe care le aduce unui dialog constructiv între grupurile dintr-o societate şi
clasa politică. Este firesc, pe de altă parte, ca grupurile sociale să fie coezive şi să cristalizeze
interese comune, în virtutea cărora să acţioneze. În statele care nu au încă o lege a lobby-ului,
există cel puţin o reglementare a acestei practici, prin instituirea unor registre de lobby-işti, la
intrarea în forurile legislative. Aşadar, grupurile coezive, reunite în jurul unor interese comune şi
de reală importanţă pentru ele,

beneficiază de un cadru reglementat, astfel încât activitatea de a milita pentru propriile interese
nu mai este susceptibilă de a fi incriminată drept trafic de influenţă. Cu alte cuvinte, cadrul legal
oferă posibilitatea de a nuanţa şi de a delimita ceea ce este fapt penal de ceea ce este activitate
legitimă de a milita pentru propriile valori şi interese. Influenţa, în cadrul activităţii de lobby, nu
este subversivă, ci cât se poate de transparentă. Statele care beneficiază de o legislaţie
corespunzătoare în domeniul dat - Statele Unite ale Americii, Canada, Polonia, Israel, Armenia -
specifică foarte clar care sunt actorii legitimi ai lobby-ului şi care nu, precum şi principiile
deontologice care circumscriu domeniul. Spre exemplu, Federal Lobbysts Registration Act,
adoptat în Canada în 1996, stipulează regulile care fac din lobby o practică legitimă: obligaţia de
a face public numele entităţii/grupului care a recurs la serviciile de lobby, precum şi obligaţia de
a nu reprezenta interese concurenţiale, decât cu aprobarea clienţilor. New York State Lobbying
Act, adoptat în Statele Unite ale Americii în 1999 şi amendat în 2005, priveşte lobby-ul drept o
tehnică profesionistă de comunicare. Astfel, există o serie de paşi care trebuie urmaţi în orice
campanie de lobby, de la a diagnostica adevăraţii decidenţi ai problemei pe care vrei s-o
soluţionezi, până la formularea clară a metodelor de intervenţie, prin influenţă şi comunicare.
Legea lobby-ului în Polonia din 7 iulie 2005 "On Lobbying Activity in the Lawmaking Proces"
stabileşte principiile de transparenţă ale practicării activităţii de lobby în procesul legislativ,
principiile practicării profesionale ale activităţii de lobby, formele de control ale activităţii
profesionale de lobby şi principiile de ţinere a evidenţei în registrul agenţilor care desfăşoară
activităţi profesionale de lobby. Activitatea de lobby in Israel este definită în „Legislatura a
şaisprezecea a Parlamentului Practicarea activităţii de lobby - 2004/5764 (calendar mozaic)” ca
fiind activitatea de comunicare verbală sau în scris, care include adresarea către aleşii sau către
funcţionarii autorităţii legislative sau executive, în legătură cu promovarea intereselor unui
angajator sau client prin intermediul: - formulare, modificare sau adoptare legislativă; -
formulare, modificare sau adoptare a unei reglementări, acţiune de reglementare, ordin al
autorităţii executive sau orice alt program, poziţie sau politică guvernamentală; - management
sau execuţie de program sau de politică guvernamentală sau parlamentară, inclusiv negociere; -
alocarea sau managementul unui acord, bonificaţie, împrumut, permis, autorizaţie sau numire a
oricărei persoane este subordonată aprobării autorităţii legislative sau executive.
9

O activitate de lobby, bine reglementată, reduce din birocraţia inerentă cadrului instituţional şi
fluidizează, în acelaşi timp, comunicarea publică. Concludentă este vasta campanie de lobby
iniţiată de C.P.E.M., asociaţie franceză care reuneşte reprezentanţii producătorilor de porumb din
Franţa, pentru a contracara concurenţa neloială a companiilor americane pe piaţa franceză.
Pentru a putea eficientiza şi grăbi rezolvarea plângerii depusă de C.P.E.M. la Comisia Europeană,
a fost angajată o firmă profesionistă de lobby din S.U.A., care a reuşit să dea o formă legală
intereselor C.P.E.M.. Totul sa manifestat prin strategie şi comunicare bine direcţionate, adică prin
lobby. În anul 1989, a fost demarată o vastă campanie de comunicare, în nu mai puţin de 12
state membre ale Comunităţii Europene, care să vizeze relaţionarea cu opinia publică, cu instanţa
mediatică şi cu spectrul politic. Care a fost finalitatea? Aceasta a constat dintr-o flexibilizare a
actelor de decizie, astfel încât diferendul a fost rezolvat, iar asociaţia franceză şi-a consolidat
statutul de lider pe piaţa europeană. Aşadar, finalitatea poate fi considerată pe un dublu palier:
politic şi economic. Şi toate acestea printr-o activitate de lobby susţinută, publică şi transparentă.
Învolburarea scenei politice din ultima vreme are la bază, într-o mare măsură, lipsa de claritate în
ceea ce priveşte utilizarea influenţei pentru a promova anumite interese, precum şi dacă acestea
sunt sau nu sunt legitime. Lobby-ul este foarte important pentru structurile politice. Dacă
democraţia înseamnă reprezentare, iar reprezentarea se face prin politici publice înseamnă că
orice ales şi numit în urma procesului electoral democratic este obligat să ţină seama de
interesele celor care i-au dat creditul. Aşadar, şi preşedintele, şi primul-ministru şi parlamentarii
şi alţi factori de putere au dreptul de a face lobby pentru grupuri cu interese legitime. Nu este
normal însă, ca într-un grup de agenţi economici/grup de interese să intervină un factor de
putere care să-i defavorizeze pe alţii. În acest caz evident vorbim despre trafic de influenţă şi este
sancţionat de Codul Penal. Diferenţa clară dintre lobby şi trafic de influenţă uneori este foarte
greu de stabilit. Aici intervine rolul unor eventuale reglementări legislative, să definească foarte
clar ce înseamnă activitatea de lobby. Lipsa unor reglementări clare creează ambiguitate, iar
ambiguitatea poate genera abuzuri sau lipsa răspunderii acolo unde este posibil ca cineva să fi
comis fapte grave. Chiar în lipsa unei legislaţii, nu influenţa trebuie analizată şi judecată, ci
interesele care stau în spatele influenţei. În temeiul principiului reprezentării, factorul politic
trebuie să intervină şi în rezolvarea petiţiilor adresate de societatea civilă, după ce a fost
analizată oportunitatea acestora, indiferent că este vorba despre persoane fizice sau juridice. În
acest caz demersurile sunt obligatorii.

10

Activitatea de lobby este în primul rând o funcţie a aplicării principiului reprezentării politice. O
practică ce revine politicianului în vederea „sensibilizării” factorilor de decizie pentru elaborarea
politicilor publice ce sunt în sprijinul cetăţenilor pe care îi reprezintă. Persoanele publice alese,
aşa cum este cazul parlamentarilor, pot îndeplini activităţi de lobby în baza principiilor
legitimităţii (reprezentativităţii), nediscriminării şi a oportunităţii. Putem spune că încredinţarea
mandatului de către electorat îi obligă să influenţeze politicile publice în sensul bunăstării
comunităţilor pe care le reprezintă. Pe de altă parte, atribuţii de lobby-ist poate îndeplini şi o
persoană care nu este angajată politic sau guvernamental, dar poate avea o influenţă aparte
asupra factorilor de decizie, graţie notorietăţii sale şi valorilor recunoscute la nivelul societăţii
civile: intelectuali, oameni de cultură, sportivi etc. Reglementarea acestei activităţi poate atrage
constituirea unei a treia categorii reprezentate de profesionişti şi un domeniu aparte de
activitate, caracterizat prin propriile sale reguli de funcţionare în cadrul economiei de piaţă.21

Dosar nr.1 Subiectul: ,, A face lobby cu reprezentanţi legislativi” Ce înseamnă să faci lobby ? “
Lobby" şi “a face lobby" înseamnă, fiecare în parte, să încerci prin contacte cu, sau
determinându-i pe alţii să intre în contact cu, membri ai legislativului sau

comitete

legislative

să

influenţeze

aprobarea,

respingerea oricărei legislaţii prin legislatură. A.

Să-ţi cunoşti adversarul

Campionii

Aliaţii

Persoanele neutre

Adversarii calmi
21

Relu Fenchiu, Necesitatea reglementării de lobby, Bucureşti 2007, p.2

11

modificarea

sau

Adversarii conservatori

Campionii Toate ideile necesită un grup de persoane legislative dedicate scopului

de a fi avocaţii cauzei dvs. Ceea ce pot face ei pentru dvs. este să prezinte cazul colegilor lor, să
ajute la dezvoltarea unei strategii puternice “interne”, şi să fie purtători de cuvânt vizibili. Ceea
ce au nevoie sunt informaţii bune, şi sprijin vizibil din afara Parlamentului.

Aliaţii

Un alt grup de persoane legislative vor fi de partea dvs. Însă pot fi împinşi să facă mai mult – să ia
cuvântul în şedinţe sau în Parlament.

Persoanele neutre

Unele persoane legislative nu vor fi dedicate problemelor, posibil să voteze oricare dintre
opţiuni. Acestea sunt ţintele dvs. cheie şi strategia de lobby este gata să aducă împreuna
combinaţia perfectă dintre persuasiunea “internă” si presiunea “externă” pentru a vă croi
drumul.

Adversarii calmi
Un alt grup de persoane legislative vor vota clar împotriva dvs, dar care nu vor fi înclinaţi să ia o
atitudine activă asupra problemei.

În cazul acestui

grup este important să aveţi grijă să nu devină mai activi, să le faceţi lobby atât cât să-i puneţi pe
gânduri dar să nu-i enervaţi.

Adversarii conservatori

Aceştia sunt acei reprezentanţi legislativi care stau în fruntea opoziţiei dvs. Ceea ce e important
aici este să-i izolaţi, să accentuaţi extremele poziţiilor lor, retorica şi alianţe şi să puneţi pe
gânduri alţi reprezentanţi legislativi în ceea ce priveşte asocierea cu aceştia.

12

B. Metode

Lobby direct

Lobby “pornind de jos”

Sau Ø

Intern

Extern

Lobby direct Reprezintă o formă de comunicare cu un membru sau un angajat al unui corp
legislativ

sau cu alţi angajaţi guvernamentali sau U.E. dacă scopul

principal al comunicării este a face lobby.

Include comunicarea printr-o

asociere la membrii ei încurajându-i direct să se implice într-un lobby direct. Lobby direct(b)
Când este direcţionat doar către membri, o comunicare nu reprezintă un lobby dacă îi
încurajează doar indirect pe membri să se implice în procesul de lobby. “Pornind de jos” Este o
încercare de a încuraja publicul larg să comunice cu un membru sau un angajat al unui corp
legislativ. Acest lucru include şi comunicarea directă cu membri ai asociaţiei încurajându-i să
determine non-membrii să facă lobby. O organizaţie se implică într-un proces de lobby pornind
de jos atunci când, în mod direct sau prin membrii ei:

Îndeamnă publicul să contacteze reprezentanţii legislativi;

13

Îi dă publicului adresa sau numărul de telefon al unui reprezentant

legislativ; Ø Ø

Îi dă publicului o petiţie sau o carte poştală; sau Identifică reprezentanţii legislativi care vor vota
problema de interes.

B. Metode

Lobby direct

Lobby “pornind de jos”

Sau ü

Interne

ü
Externe

Lobby “intern” Acesta include o combinaţie a următoarelor: Ø

Întâlniri

cu

reprezentanţii

legislativi

(parlamentari)

şi

echipa

legislativă. Ø

Furnizarea de analize şi informaţii comitetelor şi birourilor legislative.

A da declaraţii în comitet şi birou.

Negocieri cu lideri de opinie şi cu alte grupuri de lobby.

Lobby “Extern” O campanie de lobby eficientă cere activitate şi în afara Parlamentului, cu scopul
de a schimba politica şi de a se face presiuni asupra problemei. Unele din aceste activităţi includ:

üü

Activitate media inclusiv conferinţe. Vizite de lobby lobby local făcute de alegători la
reprezentanţii legislativi.

Construirea de coaliţii multiple şi diverse.

ü

Campanii de scrisori către reprezentanţi legislativi.

14

Activitate cu oamenii de rând precum mitingurile, etc.

Este important ca aceste genuri de activităţi de lobby “extern” să fie coordonate de activităţi de
lobby “intern”, pentru a fi siguri că au un sens strategic în ceea ce priveşte sincronizarea, ţintele,
mesajele, etc.

Activitatea de lobby îşi are criteriile sale specifice: În primul rând, lobbysmul este foarte strâns
legat de puterea politică. Adica, lobbysmul este mai mult acolo unde este concentrată puterea
reală. De aici, putem deduce că prezenţa lobbysmul demonstrează prezenţa puterii adevărate. Şi
invers, el nu se va identifica, acolo, unde puterea este inexistentă. În al doilea rând, activitatea de
lobby permanent se efectuează n interesele cuiva (pături sociale, regiuni, partide, ONG-uri,
naţiuni, confesiuni etc.). În al treilea rând, lobbyştii îndeplinesc funcţia de intermediar între
grupuri influente cointeresate, corporaţii financiare, organizaţii comerciale, partide politice,
cetăţeni şi mişcări cu structurile guvernamentale (organele puterii legislative şi executive). În al
patrulea rând, lobbysmul permite posibilitatea înaintării intereselor nu numai a unor grupuri sau
organizaţii, ci şi a persoanelor particulare, pentru că la unii cetăţeni şi la colectivele sociale din
care fac parte pot fi atât interese comune cât şi individuale. În al cincilea rând, lobbysmul poate
oferi atât cetăţenilor în particular cât şi în grup posibilitatea de a participa la pregătirea deciziilor
şi proiectelor politice. Iar aceasta este foarte important, pentru că majoritatea acestor grupuri în
orice momenr pot fi lipsiţi de o oarecare reprezentanţă în parlament, care să fie cointeresaţi de
apărarea intereselor acelor grupuri extraguvernamentale. Lobbysmul ca o instituţie socială apare
pe deplin când există două condiţii necesare: 1.

Multitudinea de interese în socieate care apar în urma diferenţierii sociale.

2.

Când se lărgeşte accesul către guvernare în baza pluralismului politic, ceea ce este

specific regimurilor democratice. În legătură cu faptul că guvernarea dacă să privim real, atunci
nu e în stare să satisfacă concomitent interesele grupurilor sociale. De aici şi poate începe
presiunea normală a grupurilor sociale de a o exercita asupra guvernării, ca aceasta din urmă să
stimuleze şi să adopte decizii benefice grupurilor cointeresate. În cazul tradiţiilor şi normelor
democratice slabe, această instituţie socială este inexistentă sau rapid se deformează, ceea ce
este specific regimurilor autoritare. 15

În practica mondială sunt răspândite următoarele tipuri de lobbysm: 1.

Prezenţa la audieri în cadrul comitetelor din cadrul (organelor legislative.

2.

Crearea proiectelor de legi şi înaintarea în parlament pentru a fi discutate.

3.

Organizarea campaniilor propagandistice prin intermediul mass-mediei în legătură cu

promovarea unor obiective şi decizii în stare de pregătire. 4.

Organizarea conferinţelor ştiinţifice prin prezenţa reprezentanţilor puterii legislative şi

executive. 5.

Presiunea psihologică asupra deputaţilor şi a membrilor puterii executive (scrisori, vizite

personale, apeluri telefonice etc.) 6.

Demonstraţii; greve; pichetări. Practic toate corporaţiile mari, uniuni de întreprinzători, asociaţii
profesionale, ONG-uri

au în cadrul lor departamente speciale care se ocupă doar de activitatea de lobby. În aceste
departamente activează de la 10 la 100 de persoane (foşti consilieri, senatori, miniştri, jurişti şi
mulţi alţi specialişti cu calităţi specifice de lobbyst). Grupurile cointeresate, îndeosebi
monopolurile, foarte activ folosesc serviciile lobbyştilor, în rolul cărora cel mai frecvent se
prezintă firme (profesionale) de lobby consultativ, propagandistic şi juridic. Activitatea de lobby
este foarte mult asemănătoare cu cea a avocatului, numai că acesta apără dreptul deja încălcat a
clientului, iar lobbystul se străduie doar să asigure dreptul clientului prin adoptarea actelor
normative corespunzătoare. După unele surse din presă, lobbyştii participă cel mai activ la
audierile (60-70%) care se discută la Curtea Supremă de Justiţie a SUA. Se mai poate de adăugat
şi despre influenţa intensă a lobbyului în spaţiul mass-mediei, care exercită o mare influenţă
asupra conştiinţei şi comportamentului uman, îndeosebi în problemele din sfera politică. Înseşi
lobbysmul în Occident şi în special în Statele Unite, este o profesie atât de prestigioasă, întrucât
unii o numesc a cincea putere, după cea a banilor. Putem spune că a face lobby înseamnă a
promova interesele legitime şi nediscriminatorii ale cuiva (persoane fizice sau juridice,
comunităţi locale şi de afaceri ş.a.). Alte avantaje ale reglementării activităţii de lobby sunt
sporirea gradului de transparenţă în actul decizional, în relaţia grupurilor de interese cu factorii
de decizie şi prevenirea conflictelor de interese. Prin urmare, de ce este nevoie de o lege a lobby-
ului? Şi, mai ales, cine are nevoie de o reglementare coerentă a lobby-ului? Clasa economică,
societatea, spectrul politic? Răspunsul implică toate aceste trei instituţii ale spaţiului public,
pentru că lobby-ul înseamnă participare la actul de luare a deciziilor

16

şi, în acelaşi timp, înseamnă asumare responsabilă a mecanismului de putere22. Lobby-ul are,
cel mai adesea, o finalitate social-politică. Lobby-ul nu se traduce prin profit, oricare ar fi acesta,
ci prin beneficii cu valenţă socială şi politică.

Deci, sintetizând putem spune ca lobby-ismul presupune atât urmări pozitive cât şi negative. Este
asemeni unui cuţit, care poate servi atât unor necesităţi casnice de zi cu zi cât şi ca un obiect cu
care s-ar efectua o crimă. Din categoria efectelor pozitive fac parte următoarele aspecte: ●
Influenţa asupra deciziilor legislative şi administrative care permit organelor de stat şi
administrative să se menţină într-un ,,circuit sănătos” de activitate. În cazul seprării puerii în stat,
fiecare structură la rându-i poate folosi lobby-ismul în interesele proprii. Bunăoară în Congresul
SUA, congresmanii oficial colaborează cu cadre speciale de lobby ce reprezintă diverse grupe
cointeresate. Acest lucru măreşte poziţia puterii legislative. ● Lobby-ismul serveşte ca
instrument de autoorganizare a societăţii civile şi cu ajutorul căruia se mobilizează susţinerea
socială sau devine opoziţia unui oarecare proiect de lege, devenind astfel o influenţă foarte mare
asupra politicii. Lobby-ismul în acest caz este un mare duşman al birocraţiei. ● Se crează
posibilitatea asigurării intereselor unei oarecari minorităţi anumite sau se pronunţă în calitate de
pluralism politic. ● Întruchipează principiul libertăţii structurilor non-guvrnamentale: organizaţii
obşteşti; asociaţii. Cu ajutorul activităţii de lobby acestea individual încearcă să-şi rezolve
problemele. ● Lobby-ismul mai este privit ca un stimul social-politic direcţionat către grăbirea şi
transformarea unor proiecte sau obiective de pe ,,linie moartă” pe una viabilă. Aşadar
lobbyismul este privit ca o metodă de activizare a proceselor din sfera politică. ● Permite
extinderea bazei informaţionale şi organizaţionale a deciziilor luate. Plus la toate, lobby-ismul
este mult mai convingător în atragerea atenţiei la unele probleme. Lobby-iştii asigură organele
puterii de stat cu un curent mare de informaţii cu referire la o anumită problemă care se discută
în cadrul audierilor parlamentare, adica, informează legiuitorii despre ceea ce se întâmplă la
nivelul întregii societăţi civile şi cum e privită o problemă sau alta în mediul dat. Prin lobby se
înfăptuieşte interesul diferitor grupuri şi pături sociale care încearcă a convinge structurile puterii
în prioritatea unei modificări. Deci, lobby-ismul se manifestă ca un sistem de argumentere,
mecanism de pregătire şi adoptare a unor proiecte de orice gen. ● Lobby-ismul mai poate fi
privit ca instrument al relaţionării între puterea executivă şi cea legislativă. Separarea puterii nu
este o barieră în cazul dat, relaţiia fiind doar una lucrativă. 22

Sorin Daniel Ardelean, Lobby pentru lobby, Bucureşti 2007, p.4

17

Prin urmare, relaţionarea dintre lobby-iştii minesteriali şi comitetele de deputaţi poate fi doar
pentru binele societăţii cu evitarea intereselor personale de gen obscur. Această colaborare
perfect este încadrată în aria unei scene politice democratice. ●Lobby-ismul poate fi apreciat şi
ca o posibilitate mult mai largă în atingerea compromisului, metodă a echilibrării reciproce şi
împăcării între ele a mai multor interese implicate într-o anumită problemă. Din categoria
efectelor negative: ● Poate deveni un instrument prioritar de satisfacere a unor interese străine,
determinând pierderi la nivel de interes naţional, adica, este privit uneori ca o activitate anti-
patriotică. ● Se manifestă uneori ca o presiune anormală şi non-judiciară asupra organelor de
stat. Aici ar trebui de menţionat despre tipurile de lobby corupt (ex.: mita) care erodează
fundamentul puterii de stat. ● Poate servi ca un factor de dezvoltare a răzbunării şi
naţionalismului. ● Transformarea instituţiilor democratice în instrumente dirijate de grupări cu
interese economico-financiare. ● Avem cazul unor state occidentale, unde lobby-ismul marilor
afaceri predomină asupra celorlalte tipuri de lobby. Această stare a lucrurilor, care se menţine
permanent este în puterea de a destabiliza situaţia socială, să dezechilibreze interesele şi să
contribuie la creşterea tensiunii în sânul societăţii civile. ● Lobby-ul uneori mai este şi ca o
piedică într-un proces politic de stat stabil şi operativ sau poate fi direcţionat la permanenta
hărţuire a bugetului de stat. Poate contribui la întărirea unei ramuri a puterii de stat şi
concomitent la slăbirea alteia. ● Poate fi instrumentul înbogăţirii unor pături sociale aparte; a
elitei etc. Lobby-ismul ca şi alt mijloc social poate fi folosit atât în beneficiul întregii societăţi cât
şi în interese ,,înguste”. Totul depinde de fundamentul social-politic, economic, cultural şi starea
în care se află statul la moment. Aceasta determină lobby-ismul a fi pozitiv ori negativ. Pentru ca
el să fie o forţă forte de ordin pozitiv la nivelul întregii societăţi, sunt necesare următoarele
condiţii: activitatea reală a instituţiilor democratice din cadrul statului şi a normelor de drept,
stabilitatea politică şi economică, libertatea presei şi a liberii exprimări, o societate civilă activă
etc. În condiţiile crizelor economice, politice, morale, a perioadelor de tranziţie, a instabilităţii
interne, când statul nu se poate decide cu orientările sale externe, când fiecare pătură social sau
18

grup supravieţuiesc şi activează doar prin mâna corupţiei, atunci, lobby-ismul nicidecum nu se
încadrează în normele civilizate, dar, capătă imaginea unei activităţi obscure.

Capitolul II Un lobbyist eficient ,,Un lobbyst nu este neapărat un om care discută cu tine şi te
întreabă ce modificare legislativă vrei şi după aceasta se duce în birou la un parlamentar ci unul
care iţi susţine interesele.” Adrian Moraru23 Lobbystul este persoana care poate susţine
interesele unui grup economic sau social abordând stiluri şi metode diverse. Asocierea de
persoane provenind din diverse zone ale economicului şi socialului are la bază promovarea unor
interese comune, ceea ce constituie şi liantul între ele. Este cazul asociaţiilor patronale,
profesionale sau al ONG-urilor. Interesele grupului pot fi cel mai adesea realizate prin accesul la
factorii de decizie din zona politică. Pentru a asigura succesul acţiunii, firma de lobby elaborează
strategii de abordare a decidenţilor, precum şi documente din care rezultă impactul adoptării
unor modificări legislative, de exemplu, solicitate de grupul în cauză. Separat, se încearcă
convingerea liderilor de opinie de justeţea demersului, putându-se ajunge la ample campanii
media de dezbatere a problemei ridicate de grup. O altă metodă este susţinerea unor politicieni
care să pledeze pentru cauza grupului. Persoanele care aleg meseria de lobby-ist provin în
general din rândul avocaţilor, specialiştilor în relaţii publice şi, tot mai des, din rândul foştilor
politicieni care şi-au încheiat cariera. Aceştia pot deveni angajaţi ai unor firme de profil sau pot
înfiinţa propriile companii. Există mai multe metode de a face lobby. În primul rând, este vorba
de lobby-ul direct, prin 23

Director adjunct la Institutul pentru Politici Publice (IPP)

19

întâlniri cu responsabilii politici, facilitarea accesului clienţilor la un oficial, finanţarea de

evenimente, publicaţii etc. Apoi, se poate apela la lobby-ul indirect, prin campanii de mobilizare
a opiniei publice şi de convingere a autorităţilor că o anumită afacere poate aduce beneficii
importante nu doar clientului lor, informarea clientului asupra noutăţilor legislative, opiniilor din
presă şi dezbaterea publică privind compania sau domeniul reprezentat, informaţii privind
biografiile politicienilor, cu accent spre preferinţe şi puncte slabe. În fine, se poate apela la lobby-
ul electoral, prin susţinerea materiala a candidaţilor care le pot reprezenta interesele pe lângă
autorităţile de decizie ale statului. Chiar stilul de a face lobby s-a schimbat în timp: de la un
model pasiv, care reacţiona la decizii deja luate, s-a trecut la un model pro-activ şi ofensiv de
propuneri legislative. Activistul de lobby este o persoană plătită de o organizaţie, cu scopul de a
influenţa autorităţile legislative, executive sau oricare alt tip de autorităţi locale, comunicând
direct sau convingând alte persoane să comunice cu oficiali publici la nivel local şi naţional.
Coaliţiile de instituţii sau organizaţiile, multe dintre acestea având proprii activişti de lobby,
influenţează politicile publice la nivel local şi naţional. O coaliţie de activişti de lobby reprezintă
un grup de persoane sau instituţii care alocă împreună fonduri pentru a plăti activiştii de lobby
(fie ei persoane fizice sau firme specializate). Obligaţiile principale ale activiştilor de lobby în tot
acest proces sunt: să înţeleagă procesul; să nu judece sau să eticheteze anumite persoane şi să
recunoască eforturile celorlalte persoane care participă la proces. Identificarea scopurilor
legislative se bazează mai întâi pe identificarea problemei, apoi pe context, recomandări şi
costuri. Lucrul în coaliţii necesită, de asemenea, identificarea problemei, formarea unei coaliţii,
formularea acţiunilor şi a rezultatelor aşteptate.24 Pentru a putea începe o acţiune de lobby,
trebuie constituită o reţea, identificând domeniul dorit, trebuie recrutaţi membri, trebuie
formulat planul iniţial şi dezvoltată o reţea de comunicare prin telefon. Integritatea şi
profesionalismul sunt premisele procesului legislativ, activiştii de lobby fiind responsabili de
percepţia pe care o are opinia publică despre activitatea lor şi de cum sunt respectate
standardele etice specifice oricărei societăţi libere şi morale. Trebuie menţionat şi faptul că
activiştii de lobby au suficientă experienţă pentru a putea prezenta toate punctele de vedere,
pentru a evita conflictul de interese şi au calităţile necesare colaborării cu oficiali şi funcţionari
publici, conform legislaţiei specifice procesului de lobby.

24

Ce trebuie să ştim despre lobby şi advocacy, Bucureşti 2006, p.4

20

În general, în ţările cu o legislaţie specifică acestui domeniu, activiştii de lobby semnează

acorduri prin care se obligă: să fie cinstiţi şi etici; să-şi ţină promisiunile şi să spună adevărul când
comunică cu oficialii publici; să anunţe beneficiarii când are loc un conflict; să separe serviciile
publice de interesele private şi să fie respectuoşi faţă de oficialităţi. Pentru a putea exercita
acţiunea de lobby, trebuie, în general, îndeplinite anumite calităţi şi parcurse unele etape:
Cunoaşterea procesului legislativ. Orice persoană implicată în activitatea de lobby trebuie să aibă
cel puţin o idee generală şi să înţeleagă procesul legislativ (atât în componenţa sa legislativă, cât
şi în cea executivă). Acest lucru necesită cunoaşterea unor demersuri fundamentale, cum ar fi
pregătirea unui proiect de lege (sau de orice alt act normativ ori administrativ) şi luarea lui în
consideraţie, structura comisiilor parlamentare şi a palierelor de decizie executivă, modul lor de
operare şi programul de lucru. Cunoaşterea acestor lucruri este dobândită prin combinarea citirii
materialelor descriptive cu participarea la seminarii speciale şi experienţă practică. Planificarea
unei strategii de acţiune. Cei ce fac activitate de lobby trebuie să evalueze situaţia politică şi să-şi
adapteze planul în funcţie de schimbările politice care au loc în societate. Susţinerea
argumentată a poziţiilor. Chiar dacă lobby-istul a monitorizat demersurile făcute şi a pregătit
materiale scrise, relevante şi bine argumentate, care explică poziţia clientului său, el trebuie să îşi
prezinte aceste poziţii prin tehnici de susţinere care să convingă audienţa şi să ducă la creşterea
posibilităţii ca politicienii să-i adopte „recomandările” sau „sugestiile”. Astfel, lobby-istul trebuie
să susţină puncte de vedere şi nu doar să exprime o preocupare, să-şi construiască o reţea de
contacte directe, personale, cu oamenii politici, şi să le ofere acestora informaţii şi materiale care
susţin poziţia recomandată. Dezvoltarea unor argumente politice şi practice puternice, care să
susţină poziţia pentru care se face lobby. Acest lucru trebuie făcut în contactele personale cu cei
pe lângă care face lobby. Stabilirea şi menţinerea unor contacte personale cu oamenii politici. În
activitatea de lobby, contactul şi relaţia personală sunt condiţii sine qua non. În mod natural,
oamenii sunt mai înclinaţi să-i ajute pe cei pe care îi cunosc, îi plac sau în care au încredere. De
aceea, un bun lobby-ist trebuie să poată stabili şi menţine un nivel înalt de credibilitate şi
prietenii solide cu politicienii şi cu personalul acestora. Acest lucru presupune, însă, şi alte
activităţi, precum o prezenţă vizibilă şi constantă în cercurile guvernamentale, dar şi stabilirea
unui înalt nivel de credibilitate, prin informări corecte şi prin asumarea unor opinii rezonabile. 21

Comunicarea eficientă. Abilităţile comunicaţionale sunt foarte importante în activitatea de lobby,

deoarece demnitarii sunt, în general, lipsiţi de timp pentru a studia în detaliu problemele
dezbătute (care le sunt prezentate). De aceea, lobby-iştii trebuie să fie convingători în susţinerea
punctului de vedere pentru care optează.

Lobbyistul exemplar în Uniunea Europeană. În acest sens Van Schendelen25 propune patru surse
diferite ce cuprind sfaturi şi strategii privind activitatea de lobby în lucrarea sa celebră
,,Machiavelli in Brussels: the art of lobbying the EU”, Van Schendelen a identificat patru categorii
de factori, a căror utilizare pot determina obţinerea unui rezultat favorabil din partea
decidenţilor europeni. Cele patru categorii de factori sunt: culturali, formali, operaţionali şi
decizionali26. Factorii culturali se referă la concepte politice, valori politice generale şi valori
specifice europene. Aceşti factori apar, de obicei, atunci când există probleme conceptuale sau
de definiţie între actori. De exemplu, definirea conceptului de ciocolată sau a riscului în ceea ce
priveşte produsele modificate genetic sunt astfel de factori . Valorile specifice europene, numite
de Van Schendelen „new regime values”, se referă la concepte cum ar fi subsidiaritatea,
transparenţa, proporţionalitatea, coordonarea şi reciprocitatea. Aceşti factori pot fi folosiţi
pentru a promova sau bloca o politică. Astfel, subsidiaritatea a fost folosită împotriva politicilor
ecologice şi sociale europene, transparenţa pentru a bloca sau zădărnici realizarea unor
negocieri eficiente iar reciprocitatea pentru a întârzia deschiderea pieţei feroviare sau a celei de
gaze naturale.27 Factorii formali constau în „alocarea de puteri formale unor actori selectaţi”.
Astfel, „rezultatul final poate fi diferit dacă Parlamentul European decide folosind consultarea
sau codecizia, Consiliul votează cu majoritate sau unanimitate, un dosar este repartizat la un
anumit Directorat General al Comisiei şi nu la altul, la fel şi în cazul comisiilor parlamentare şi a
grupurilor de lucru ale Consiliului; contează dacă implementarea unei norme legislative sau o
inspecţie este realizată de funcţionari europeni, birocraţi naţionali, autorităţile regionale sau de
către organizaţii private, sau dacă un act capătă caracterul obligatoriu a unui regulament, 25

Profesor universitar şi lobbyst Rinus van Schendelen, Machiavelli in Brussels. The Art of Lobbying
the EU, Amsterdam University Press, 2005, p. 98-101 27 Ibidem, p. 99. 26

22

directivă, decizie sau caracterul orientativ al unui aviz sau recomandare”. Dacă toţi factorii sunt
utilizaţi, aceştia oferă posibilităţi repetate de promovare sau blocare. „Când un grup de interese
se simte afectat de o propunere a Comisiei privind legislaţia secundară poate în primul rând să
folosească PE împotriva Comisiei, apoi Consiliul împotriva PE şi în al treilea rând Curtea de
Justiţie împotriva fiecăreia dintre aceste instituţii”. Factorii operaţionali se referă la resurse
materiale cum sunt suportul logistic, personalul şi bugetul şi la resurse mai puţin tangibile ca
informaţia şi susţinerea. Aceşti factori pot influenţa rezultatul final. Există cazuri când lipsa
resurselor a determinat Parlamentul European sau Directoratele Generale să amâne sau să
anuleze consultări cu unele dintre părţile interesate de un anumit proiect legislativ. Van
Schendelen analizează cu precădere trei factori operaţionali pe care îi consideră importanţi,
respectiv prietenia cu actorii importanţi, ambiţiile personale ale actorilor şi limba nativă a
actorilor. Astfel, folosind prietenia ca un instrument, se pot atinge rezultatele dorite. De exemplu,
un parlamentar european are acces mai uşor la proprii colegi de partid din comisiile
parlamentare sau Consiliu. De asemenea, prietenia dintre diferiţii euro-birocraţi poate fi
exploatată. De obicei, o decizie este luată folosind o limbă de lucru (mai ales Engleza sau
Franceza) şi apoi tradusă în celelalte limbi. Totuşi există multe cuvinte cheie care sunt traduse
fără să fi existat o definiţie comună. În plus, nu există două limbi complet identice din punct de
vedere semantic28. Factorii decizionali apar pentru că în cazul oricărei decizii există grupuri pro
şi contra. Pentru a realiza negocieri reuşite un grup de interese trebuie, în primul rând, să-şi
promoveze poziţia sau cererea încă de la începutul procesului legislativ. Iar, în al doilea rând,
trebuie să ofere ceva de interes şi celorlalte părţi implicate, atât actorilor europeni cât şi
celorlalte grupuri de interese, pentru că altfel riscă să fie ignorat sau contracarat. Strategia celor
3 P Pentru a descrie cea mai bună metodă de a face un lobby eficient, Van Schendelen a introdus
aşa-numita strategie al celor 3 P: Persoane, Poziţii, Proceduri. Acesta constă în a încerca să aşezi
cele mai prietenoase persoane în cele mai bune poziţii, în cele mai eficiente proceduri. Dacă
reprezentanţii unui grup de interese au prieteni care lucrează la Directoratul General din cadrul
Comisiei care schiţează un anumit proiect legislativ, care are legătură cu interesele acelui grup, şi
dacă împărtăşesc cu aceşti euro-birocraţi, aceleaşi valori, interese sau chiar 28

Idem, pp. 100-101

23

naţionalitate, toate acestea pot constitui un avantaj pentru acel grup de interese. Grupul de
interese ar trebui să fie interesat şi în a obţine poziţii importante în procesul decizional, cum ar fi
cea de preşedinte sau raportor în cadrul comitetelor consultative sau al grupurilor de experţi
patronate de către Comisie. Nu în ultimul rând, grupurile de interese ar trebui să aibă în vedere
ce procedură legislativă trebuie folosită pentru a adopta un anumit act comunitar: co-decizia se
deosebeşte de consultare când vine vorba de Parlamentul European, la fel cum votul prin
majoritate calificată nu înseamnă acelaşi lucru cu unanimitatea în cadrul Consiliului. Van
Schendelen dă exemplul unei propuneri a Comisiei privind taxarea: dacă aceasta este reîncadrată
ca o măsură ce ţine de piaţa comună, nu mai necesită vot unanim în cadrul Consiliului. Ca în
orice proces legislativ, şi aici totul este o chestiune de interpretare. Chrissie Kimmons a
identificat o serie de strategii de lobby pe care marile companii industriale le folosesc în funcţie
de circumstanţe: „Strategia „gunship” – lobby agresiv, incluzând ameninţări de mutare a
activităţii dacă propunerile de politici nu sunt abandonate (a se folosi doar atunci când alte
tactici nu funcţionează). Strategia „Kofi Annan”(cunoscut şi sub denumirea de „calul troian”) –
oferirea de compromisuri reciproc acceptabile decidenţilor, o abordare constructivă a problemei
(strategie foarte utilizată în Bruxelles) Strategia „băiatul bun, băiatul rău” („good cop, bad cop”) –
o companie sau un grup de lobby adoptă o poziţie dură, ceea ce le permite celorlalţi să ocupe
prim-planul, promovând ceea ce poate apărea ca o soluţie constructivă de compromis. Strategia
„dentistului” – se urmăreşte, în primul rând, eliminarea problemei cele mai stringente („pull out
the worst teeth”) dintr-un anumit act normativ şi, apoi, se revine pentru alte modificări.
Strategia „terţului” – contactarea ONG-urilor şi a sindicatelor pentru a ajunge la compromisuri
asupra unei probleme aflate în dispută. Strategia „măgarului” – o variantă a strategiei „băţului şi
a morcovului”, („stick and carrot”), în care reprezentanţii industriilor încearcă să câştige de
partea lor decidenţii politici, exploatându-le preferinţele şi interesele, fără a se ajunge însă la
corupţie.” „Public affairs officer“, „corporate affairs“, „government relations“ sau „public
relations“, cum sună titulaturile de pe cărţile de vizită ale unora din lobby-iştii din Occident, se
potrivesc, într-adevăr, destul de puţin cu imaginea unui ins care se ocupă cu scosul senatorilor la
24

cină sau excursii pentru funcţionarii de la fisc. Şi totuşi, chiar aşa se denumesc mulţi dintre lobby-
iştii profesionişti din lumea de azi, fie că sunt angajaţi ai companiei ale cărei interese le susţin, fie
că lucrează la firme de lobby propriu-zis sau la companii de consultanţă, de avocatură, de
publicitate sau de relaţii publice care se ocupă şi de lobby. Un alt lobby-ist american, pe a cărui
carte de vizită scrie totuşi „registered professional lobbyist“, susţine ca la Washington n-are nici o
problema de reputaţie, dar recunoaşte că întâmpină o oarecare neîncredere în Europa. Omul de
lobby de astăzi nu mai are nimic comun cu imaginea umilului emisar din secolele trecute, care
trage de mânecă politicienii pe coridoare şi îi mituieşte în numele stăpânului lui. Dimpotrivă,
lobby-istul modern uneori nici nu mai face lobby el însuşi, considerând că-şi îndeplineşte mai
bine misiunea dacă doar îi facilitează clientului sau intrarea la un ministru sau la un parlamentar,
daca îl pune la curent pe client cu noutăţile legislative care se pregătesc sau dacă doar pune la
cale campanii de convingere a publicului ca afacerea clientului sau merită încurajată cu legi
speciale29. Dar apare uneori şi reputaţia proastă a lobby-istului. Pe de o parte, e vorba de
formele primitive ale activităţii de lobby (simpla cumpărare a funcţionarilor publici cu bani şi
cadouri), care subzista şi azi acolo unde parlamentarii şi funcţionarii publici nu sunt feriţi prin
lege de astfel de tentaţii; pe de altă parte, e vorba de morală însăşi a profesiei, având în vedere
că orice definiţie a lobby-ului porneşte de la interesul de grup pe care îl reprezintă lobby-istul (al
unei minorităţi, al unei companii, al unui patronat, sindicat sau partid), interes opozabil măcar în
principiu binelui colectiv al societăţii. La o dezbatere despre etica de lobby, un avocat membru în
conducerea Asociaţiei Americane de Lobby susţinea că nu crede într-o idee de interes colectiv
imuabil, cu argumentul că timp de 2.000 de ani societăţile au considerat că sclavia e spre binele
comunităţii. Dar distincţia între interes de grup şi interes public nu poate fi ignorată. Adevărata
problemă etică apare nu atunci când interesul de grup astfel promovat contrazice interesul
public, ci atunci când lobby-ul nu se face transparent, asumat în public, ci „pe sub masă, pe baza
de rudenie, cumătrie sau prietenie, presând oficialii nu ca să schimbe o lege la vedere, ci ca să
facă o excepţie de la lege într-un caz aparte sau chiar ca să încalce legea“. SUA, unde până şi
asociaţia care promovează drepturile persoanelor fără locuinţă are lobby-iştii ei acreditaţi la
Congres, tocmai pentru ca democraţia extrem de activă de stil anglosaxon începe de la
iniţiativele şi petiţiile cetăţenilor. Reputaţia totuşi destul de dubioasă a lobbyiştilor de peste
Ocean se explică însă acolo nu atât prin lipsă de transparenţă a activităţii lor, ci

29

http://www.businessmagazin.ro/cover-story/lobby-1047599
25

prin dezvoltarea exagerată a pieţei pentru nişte servicii de lobby care au ajuns o verigă
obligatorie de legătură între sfera politică şi sfera economică. Puţine industrii au crescut aşa de
rapid, dar şi aşa de artificial, dat fiind numărul mare de politicieni „reciclaţi“ în lobby-işti: după
terminarea mandatului în Congres sau în administraţie, mulţi îşi folosesc relaţiile şi experienţă
căpătate acolo pentru lobby în folosul unor companii sau grupuri de interese economice. De aici
şi migraţia politicianului spre business cu scopul de a-şi folosi acolo relaţiile create în cercurile
puterii şi întoarcerea ulterioară la politica - consecinţă fiind pierderea credibilităţii politicienilor,
în aceeaşi măsura cu creşterea influenţei acelor grupuri de interese reprezentate astfel în
structurile statului.

Dosar nr.2 Subiectul: ,, Lobby în mod eficace” Strategii şi Sugestii pentru un lobby de succes
Aceast dosar vă va pregăti pentru o vizită de lobby cu Membrul dvs. din Parlament sau “Serviciul
public”. A face lobby nu e neapărat greu, şi nici nu consumă mult timp, însă trebuie să ştiţi la ce
să vă aşteptaţi şi să aveţi un plan bun. Cu toate că acest dosar aduce în discuţie membri din
Parlament care fac lobby, mare parte din material poate fi folosit pentru a face lobby oficialilor
locali ca şi celor aleşi la nivel naţional. De ce lobby? Ø

Întâlnirea cu Parlamentarii dvs. poate fi unul din mijloacele cele mai

eficiente de a vă asigura de angajamentul lor de a proteja problemele care vă interesează şi care

sunt importante pentru dvs. Ø

Oficialii publici au nevoie de voturi pentru a rămâne în funcţie, este în

interesul lor să se întâlnească cu dvs. şi să încerce să împace nevoile dvs. politice oricând este
posibil. Chiar şi reprezentanţii legislativi care votează în general împotriva dvs. pot fi: Ø

Convinşi să schimbe retorica negativă, 26

Să evite poziţiile opuse şi

Chiar să voteze în sprijinul dumneavoastră uneori.

Nu vă speriaţi dacă sunteţi începător. Orice ocazie pe care o aveţi de a discuta agenda cu
“reprezentantul” dvs. le va spori capacitatea de a înţelege problemele dvs. şi de a răspunde cât
mai potrivit. Persistenţa dvs. în a fi o organizaţie preocupată, credibilă şi bine organizată este
unealta dvs. cea mai puternică şi unul din bunurile cele mai de preţ ale Democraţiei. Primul pas:
Să iei decizia Când să faci lobby

Aproape oricând este momentul potrivit pentru a planifica o vizită de

lobby. Ø

Aflaţi unde au membrii biroul districtual precum şi numele şi numerele

de telefon ale persoanele care le planifică întâlnirile. Ø

Aflaţi când au reprezentanţii dvs. legislativi întâlniri cu comunitatea

pentru a vorbi publicului şi pentru a asculta preocupările alegătorilor. Primul pas: Să iei decizia
Când să faci lobby

Vizita personală este cea mai bună metodă de a face lobby de

asemenea. Ø

Puteţi comunica interesele comunităţii locale vizavi de politica locală

prin participarea la aceste forumuri comunitare şi prin adresarea de întrebări în calitate de

alegător preocupat. Al doilea pas: Să vă faceţi tema

27

Înainte de întâlnire, aflaţi care este poziţia reprezentantului legislativ

faţă de problemele importante pentru dvs. Ø

Întrebaţi-l/o despre poziţia sa faţă de legislaţia care urmează a fi pusă

în discuţie. Ø

Aflaţi care este relaţia sa cu comunitatea locală din zona dvs.

Ø

Aflaţi dacă a mai făcut cineva lobby la Membrul Parlamentului cu care

vă întâlniţi şi dacă aceştia au alte informaţii despre acest membru. Ø

Important : luaţi în consideraţie cele mai recente alegeri.

Membrul a câştigat uşor sau la limită?

Sunt pregătiţi pentru re-alegeri curând?

Este considerat lider în Parlament sau doar un membru obişnuit?

Mai sunt şi alte circumscripţii electorale care îl susţin pe membrul care

poate susţine şi el problemele noastre? Al treilea pas: Ce să aduceţi

Câteodată, merită să faceţi lobby singur.

De regulă ar trebui să aduceţi câţiva reprezentanţi ai organizaţiei dvs.

la întâlnire. Ø

Este bine să păstraţi numărul total între 4 şi 6.

Gândiţi-vă să invitaţi persoane care susţin mai mult problemele în

discuţie sau care au poveşti personale de spus care să aibă legătură cu subiectul. Al patrulea pas:
solicitarea unei programări

Atunci când discutaţi cu persoana responsabilă cu programările pentru

reprezentantul dvs. explicaţi-i problemele pe care doriţi să le discutaţi, vorbiţi-i despre afilierea
participanţilor şi sugeraţi nişte date şi ore posibile. Ø

Este cel mai bine să fiţi pregătit să vă întâlniţi cât mai repede posibil,

pentru a evita evoluţiile legislative care să vă dea peste cap întâlnirea.

28

Asiguraţi-vă că

menţionaţi problemele pe care vreţi să le discutaţi

astfel încât să fie prezenţi acolo membrul sau membrii potriviţi. Ø

Nu consideraţi neimportant staff-ul de lobby; adesea, staff-ul are o

mare influenţă asupra reprezentanţilor legislativi în luarea deciziilor. Ø

Scrisoarea ar trebui să prezinte încă o dată problemele care vor trebui

să fie acoperite (pe scurt, nu provocaţii discuţii în scrisoare), numiţi-i pe participanţi şi afilierile
lor, menţionaţi de asemenea data şi ora întâlnirii. Ø

Asiguraţi-vă că aţi trecut numerele de telefon pentru a putea fi

contactat. Al cincilea pas: Planificarea discuţiei

Adunaţi informaţiile în funcţie de subiectele pe care le veţi discuta la

întâlnire. Ø

Întâlniţi-vă cu persoanele care vă vor acompania.

Asiguraţi-vă că toată lumea înţelege agenda şi distribuiţi câte un punct

al problemei fiecărei persoane în parte. Acest lucru va oferi fiecărei persoane un punct din
agenda asigurânduvă astfel că va fi discutat. Va ajuta de asemenea persoanele agitate,
eliberându-le de stres, oferindu-le un subiect anume de care să se ocupe. Este foarte important
de asemenea ca o persoană să vegheze asupra desfăşurării întâlnirii. Este foarte uşor să pierzi
noţiunea timpului şi să monopolizezi discuţia. O persoana din delegaţie ar trebui să aibă grijă ca
fiecare punct al problemei să fie discutat şi ca cerinţele specifice pe care vreţi să le solicitaţi
reprezentantului vor fi adresate înainte ca întâlnirea să ia sfârşit. Al şaselea pas: Vizita

Arătaţi respectul care se cuvine oficialului precum şi importanţa pe

care o daţi problemei prin înfăţişare şi prezentare. Ø

Asiguraţi-vă că ajungeţi la timp 29

Prezentaţi fiecare persoană în parte care ia parte la întâlnire

Începeţi cu o notă pozitivă.

Mulţumiţi reprezentantului pentru un vot bun recent cu privire la una

din problemele dvs. Ø

Dacă nu e susţinător, încercaţi să obţineţi un răspuns pozitiv la un alt

tip de problemă. Ø
Fiţi specific în legătură cu motivele de susţinere sau în legătură cu un

subiect anume. Ø

De asemenea, fiţi onest. Dacă nu ştiţi răspunsul la o întrebare, spuneţi

asta. Ø

Modestia e valabilă şi pentru staff şi membri.

Promiteţi să urmăriţi problema, faceţi întocmai mai târziu.

Fiţi specific în legătură cu ceea ce aţi dori să facă reprezentantul .

Dacă cereţi o poziţie sau un vot mai dificil, asiguraţi-vă că a fost consemnat acest lucru în
conversaţie. Ø

Determinaţi-l pe reprezentantul legislativ să vorbească. Dacă nu sunt

interesaţi să vă ajute, reprezentanţii legislativi nu vor spune nimic semnificativ sperând ca dvs. să
acoperiţi tot timpul discuţiei până la final. Ø

Puneţi întrebări specifice care să ceară răspunsuri specifice.

Dacă el sau ea cade de acord foarte greu, încercaţi să punctaţi zona de

dificultate. Acest lucru vă va scuti de eforturi viitoare în lobby. Ø

Informaţii despre poziţia lor, problemele personale, ignoranţa, şi

adversarii care fac lobby împotriva noastră faţă de problema în discuţie… toate acestea sunt
informaţii folositoare pentru vizita dvs. Ø

Şi în cele din urmă, dacă nu puteţi obţine ceea ce doriţi, încercaţi să

încheiaţi într-o notă pozitivă. Ø

Nu-l ameninţaţi niciodată că-l veţi da la o parte la următoarele alegeri

dacă el sau ea nu e de acord cu cerinţele voastre. Aceasta este o ameninţare veche şi care rar
mai are efect şi care va distruge o relaţie pe care dvs. încercaţi să o dezvoltaţi. (Şi puteţi totuşi să
lucraţi împotriva lor la vremea alegerilor!)

30

Din fericire, cercetările făcute de dvs. v-au dat o idee asupra gradului

de implicare în ceea ce priveşte problemele dvs. Găsirea unui punct cu care să fiţi de acord vă va
ajuta să încheiaţi întâlnirea într-o notă pozitivă (sau cel puţin neutră). Ø

Mulţumiţi oficialului şi staff-ului pentru întâlnire.

Confirmaţi orice cerere de informaţii care au fost aduse sau promise şi

stabiliţi o dată la care aţi putea răspunde. Ø

Chiar dacă întâlnirea a fost mai mult fără succes, asiguraţi-vă că

exprimaţi cât mai clar dorinţa dvs. de a construi în viitor o relaţie pozitivă. Relaţia cu staff-ul

Veţi sfârşi prin a vă întâlni cu staff-ul lor

Chiar dacă vă întâlniţi cu membrul, staff-ul va fi cel care se va ocupa

de evoluţia lucrărilor şi de comunicarea viitoare Ø

Nu subestimaţi puterea unui membru din staff. Membrii se bazează pe

judecata lor mai mult decât orice. Ø

Impresionaţi-i.

Asiguraţi-vă ca staff-ul are numele dvs., adresele şi numerele de

telefon. Ø

Aveţi grijă să luaţi cărţi de vizită de la ei. Întrebaţi-i funcţia şi

responsabilităţile. Ø

Este şeful staff-ului, consilier, sau consultant legislativ pe anumite

probleme? După vizită

Asiguraţi-vă că fiecare participant trimite o notă politicoasă de

mulţumiri către staff sau către membrul cu care v-aţi întâlnit. Ø

Fiţi sigur ca menţionaţi angajamentele de urmărire atentă pe care dvs.

sau membrii le-aţi întreprins. Ø

Revedeţi principalele puncte foarte pe scurt precum şi acţiunea pe

care doreaţi să o întreprindă membrul. 31

În cele din urmă, gândiţi-vă la următorul pas pe care-l veţi face.

Următorul pas

Este probabil ca următorii paşi – după ce aţi avut grijă de materialele

de urmărire cerute şi de scrisorile de mulţumire – să fie planificarea unei campanii de scrisori în

jurul ideii principale sau mai multe vizite de lobby. Ø
Dacă membrul este deosebit de prietenos sau aproape de a fi de

acord, se poate să doriţi să planificaţi un forum public cu alegătorii săi. Ø

Un membru prietenos poate fi de asemenea dispus să vorbească cu

alţi membri ai delegaţiei dvs. congresionale, dacă asta ar putea determina o schimbare în poziţia
sau votul lor. Vizita la Parlament

Planificaţi-vă vizita cu grijă:

Fiţi clar în ceea ce priveşte scopul pe care doriţi să-l atingeţi; determinaţi din timp de care
membru sau staff din comitet aveţi nevoie să vă întâlniţi pentru a vă atinge scopul. Ø

Stabiliţi o programare:

Contactaţi secretariatul pentru programări Ø

Explicaţi scopul dvs. şi pe cine reprezentaţi. Este mai uşor pentru staff

să aranjeze o întâlnire dacă ştiu subiectul pe care vreţi să-l discutaţi şi relaţia dvs. cu domeniul
sau interesele reprezentate de membrul dvs.

Fiţi prompt şi răbdător:

Fiţi punctual şi aveţi răbdare. Dacă vor fi întreruperi, fiţi flexibil. Când apare ocazia, continuaţi-vă
întâlnirea cu un membru din staff. Ø

Fiţi pregătit:

Aduceţi la întâlnire informaţii şi materiale care să vă susţină poziţia. Prin urmare, vă ajută să
faceţi cunoscute informaţiile membrului, precum şi exemplele care să demonstreze clar impactul
sau beneficiile asociate unei probleme anume sau unei parţi din legislaţie. Ø

Fiţi politic: 32

Membrii din Parlament doresc să reprezinte cele mai bune interese ale districtului sau, sau ale
statului. Demonstraţi legătura dintre ceea ce cereţi dvs. şi interesele circumscripţiei electorale a
membrului. Dacă este posibil, descrieţi-i membrului cum dvs. sau grupul dvs. îl/o pot ajuta. Dacă
se cuvine, amintiţi-vă să-i cereţi un angajament. Ø

Fiţi

cordial: Fiţi pregătit să răspundeţi la întrebări sau să furnizaţi

informaţii suplimentare. După întâlnire reveniţi cu o scrisoare de mulţumire care să sublinieze

punctele diferite care au fost acoperite pe timpul întrevederii, şi trimiteţi informaţii suplimentare
precum şi materialele solicitate. Una peste alta, extinderea aparatului guvernamental, pe de o
parte, pe de altă parte convingerea companiilor că au nevoie neapărat de profesionişti de lobby
ca să-şi apere interesele în faţa statului au făcut ca numărul lobby-iştilor înregistraţi, de exemplu
la Washington să se dubleze din 2000 până acum. Sumele cerute pentru serviciile lor au crescut
şi ele, urcând de la 10-15.000 dolari pe lună la 20-25.000 sau chiar 40.000 de dolari. Cât priveşte
salariul de pornire pentru un angajat la o firmă de lobby, acesta poate ajunge la 300.000 de
dolari pe an. În plus, făcând altora imagine bună, lobby-istul modern îşi reinventează şi propria
imagine, părând sa-i domine atât pe clienţii săi, cât şi pe politicienii pe lângă care intervine.
Clienţii îi sunt inferiori pentru că nu au nici uşile lui deschise, nici capacitatea lui de analiză şi de
persuasiune, iar politicienii îi sunt inferiori pentru că nu au cunoştinţele lui de specialitate şi nici
viziune - el e cel care trebuie sa-i înveţe de ce e aşa de bine pentru societate să adopte sau nu
cutare lege. Dacă în urmă cu doar un deceniu lobby-ul însemna doar reacţii la proiectele de legi
care afectau o companie sau un sector, acum înseamnă ofensiva: lobby-iştii sunt cei ce propun
înlesniri fiscale şi trasează direcţia politicilor guvernamentale, iar companiile se simt neajutorate
fără un astfel de lobby-ist „pro-activ“. În străinătate, profesionalizarea vine mai curând din
experienţă decât din vre-o şcoală anume: foştii politicieni, avocaţii, consultanţii financiari,
oamenii din publicitate sau PR se specializează cu relativa uşurinţă în lobby. Legislaţia americană
defineşte lobby-istul mai curând în termeni cantitativi, ca persoana care primeşte pe o perioadă
de şase luni o compensaţie de minim 5.000 de dolari sau cheltuie peste 20.000 de dolari pentru
activităţi de lobby şi care „stabileşte mai mult de un contact de lobby“ în perioada respectivă.

33

Capitolul III Cel mai mare spaţiu lobbystic din lume – Statele Unite „Lobbyul este o coaliţie largă
de grupuri şi organizaţii atât evreieşti, cât şi ne-evreieşti. Nu este o mişcare unificată“ Stephen
Walt30

Un Fundament Constituţional. Să începem de la faptul că autoguvernarea americană este

fundamentată pe un număr de principii de bază. Unele reies din caracteristicile organice ale ţării,
altele au evoluat din aplicarea în practică a tezelor fundamentale exprimate în preambulul
Constituţiei. Sistemul juridic se bazează pe credinţa în egalitatea tuturor indivizilor,
inviolabilitatea drepturilor omului şi supremaţia legii. Nici un individ sau grup, indiferent de
avere, putere sau poziţie socială, nu poate încălca aceste principii. Nici unei persoane nu i se
poate refuza protecţia legii. Încorporarea acestor principii fundamentale, şi a altora, într-un tipar
eficient şi funcţional de autoguvernare a necisitat formularea unor practici de aplicare a
acestora. Dimensiunile fizice ale ţării şi numărul mare al populaţiei au făcut imposibilă
autoguvernarea în sens literal. De aceea, Părinţii Fondatori au elaborat principiile guvernării
reprezentative. La intervale regulate, cetăţenii îşi aleg demnitarii care să-i reprezinte în guvern.
Electoratul îşi delegă autoritatea acestor demnitari şi administratorilor numiţi de aceştia.
Funcţionarii publici exercită puterea cu care sunt investiţi de către popor numai atâta timp cât
oamenii sînt mulţumiţi de comportamentul lor şi de felul în care conduc treburile publice.

30

Profesor de relaţii internaţionale

34

Cetăţenii au o serie de posibilităţi de a-şi exprima voinţa şi de a reaminti demnitarilor că ei sînt în

aceeaşi măsură funcţionari publici şi conducători ai ţării. Mecanismul principal de control este
alegerea periodică a demnitarilor principali din ramura legislativă şi cea executivă. Candidaţii
pentru diferitele posturi îşi supun platformele sau programele cercetării şi aprobării publicului
elector. Cei care sunt aleşi nu pot ignora faptul că la intervalele regulate de timp vor da socoteală
pentru activitatea lor. Dialogul între electorat şi reprezentanţii aleşi de el este continuu, el
terminânduse prin intermediul scrisorilor, telegramelor, prin telefon, dar şi prin contacte directe,
pe care demnitarii nu-l pot refuza. Publicul alegător îşi exprimă deschis părerile asupra
problemelor publice şi nu ezită să îl aducă la cunoştinţa reprezentanţilor lor. Un studiu a stabilit
că un membru obişnuit al Camerei Reprezentanţilor primeşte 521 de scrisori pe săptămână,
majoritatea de la alegători. Unii senatori americani au raportat că au primit până la 10,000 de
comunicări diferite în decurs de o săptămână. Anume toate aceste acţiuni sunt calificate drept
activităţi de lobby a societăţii civile în mediul organelor de stat. Se obişnuieşte, de asemenea, ca
alegătorii să-şi viziteze reprezentanţii din Congres, individual sau în delegaţii, pentru a face lobby
în sensul acţionării într-o problemă sau alta de interes comun. Când adunarea legislativă nu se
află în sesiune, majoritatea membrilor Congresului se întorc la ei acasă, în statele respective,
unde fac cunoscute cetăţenilor diferitele probleme de legislaţie din următoarea sesiune. Prin
aceste mijloace, electoratul îşi menţine controlul asupra procesului guvernamental. În plus,
guvernul este structurat astfel, încât să prevină abuzurile de putere comise de către una din
ramurile guvernamentale sau de către serviciile publice sau instituţii. După cum se ştie, cele trei
ramuri ale guvernului federal – legislativă, executivă şi juridică – sunt semiautonome. Totuşi
fiecare are o anume autoritate asupra celorlalte. Metoda de control şi contrapondere, implicită
în divizarea autorităţii, previne o concentrare excesivă a puterii într-o singură ramură a
guvernului, la orice nivel al acesteia. Primul Amendament al Constituţiei, prin declararea
libertăţii de exprimare, asociere şi cerere paşnică de reparare a unor nedreptăţi, asigură baza
legală pentru grupuri ce reprezintă interese special, adica grupuri de lobby. Orice grup are
dreptul să ceară să fie ascultat, atât de către public, cât şi de adunarea legislativă, de către
ramura executivă şi de către tribunale. Un gen de grupare de lobby din SUA, este comitetul de
acţiune politică, PAC. Acest gen de grupuri sunt particulare, independente, organizate în jurul
unei singure probleme sau a unui set mai mare; grupul contribuie cu bani la campaniile
electorale în vederea alegerii pentru Congres sau preşedinţie. Sumele cu care PAC-urile pot
contribui la susţinerea candidaţilor la 35

alegerile federale sunt limitate. În schimb, nu există restricţii pentru sumele cu care PAC-urile pot
contribui independent la susţinerea unui punct de vedere sau pentru stimularea alegerii
candidaţilor. Numărul PAC-urilor existente astăzi este de ordinul miilor. Activităţile de lobby din
SUA, apar adesea în jurul intereselor economice, atunci când susţin anumite orientări.
Organizaţiile industriale favorizează astfel impozite scăzute şi restricţii ale drepturilor la grevă, pe
când sindicatele sprijină stabilirea prin lege a unor salarii minime şi protejarea negocierilor
pentru contracte colective. Alte grupări de interes particular – cum sunt bisericile şi grupurile
etnice – fac cel mai adesea lobby în aspectele mai largi ale politicii, care ar putea să le afecteze
organizaţiile sau credinţa lor. Se spune că lobby-işti în Statele Unite există atâta timp cât a există
Congresul. Lobbyismul a devenit aici ca o componentă importantă a politicii, un tip de ,,sport”
naţional al americanilor.31La lobbyşti, în SUA, apelează diverse minorităţi precum: feministele,
lesbyenele, homosexualii, ecologiştii, părtaşii şi duşmanii legalizării marijuanei etc. Cu scopul
transparentizării acţiunilor de lobby-iştilor se crează legi care reglementează sistema lobby-ului.
În SUA deja din anul 1946 funcţionează o lege federală cu privire la reglementarea lobby-ului.
Conform articolului 308 a acestei legi, orice persoană, care cu plată sau prin alte remunerări
legale activează cu scopul influenţării ratificării sau respingerii unui oarecare proiect de lege în
Congres, înainte de a începe seviciul în această direcţie, este obligat să se înregistreze în Congres.
Apoi în formă scrisă sub depunerea jurământului să aducă mărturii sincere despre sine şi
persoana pe care o reprezintă şi a cărei interese le promovează. Plus, lobby-istul trebuie să indice
termenul îndeplinirii activităţii de lobby în Congres şi să prezinte darea de seamă simestrial
despre cheltuielile suportate şi sursele finansării. Prin decizia sa, Curtea Supremă de Justiţie din
SUA din anii 1953 şi 1954 a confirmat prevederile acestei legi. Lobby-iştii înregistraţi sunt obligaţi
să declare toate veniturile care depăşesc suma de 500 de dolari şi să concretizeze şi identitatea
persoanei/firmei care este clientul comenzii de lobby. Tot lobby-iştii trebuie să anunţe din timp
cu ce fel de legi doresc ei să lucreze în cadrul Congresului şi ce articole au fost modificate
datorită activităţii lor anterioare. În multe cazuri rîndurile lobby-iştilor le completează foşti
funcţionari de stat, senatori sau congresmani. Această situaţie a condiţionat adoptarea în anul
1989 a unei legi care interzice consilierilor prezidenţiali şi miniştrilor să se angajeze ca lobby-işti
nu mai repede de un an de la demisia din funcţie. Această lege se referea cu aceleaşi condiţii şi la
membrii Congresului. Legea despre reglementarea activităţii de lobby din 1946 mai presupune şi
limita acesteia. Adica, categoric se interzice mita către membrii Senatului sau a Congresului.
Amenda pentru 31

Vladimir Abarinov.
36

încălcarea legii date constituie o sumă de până la 5000 de dolari americani sau 12 luni de
detenţie în închisoare sau lipsirea dreptului activităţii de lobby pe parcurs a trei ani. Armenian-
American Lobby Lobby-ismul etnic în Statele Unite este foarte influent, un exemplu elocvent
fiind cel armenesc. Acesta se efectuează în baza intereselor diasporei armeneşti şi a Republicii
Armenia. După părerea lui Zbigniew Brzezinsky lobby-ul armenesc este unul din cele mai efective
lobbyuri etnice din SUA.32 În 1820, în Imperiul Otoman au sosit misionari creştini americani. În
calitate de „comunitate ţel”, ei au ales-o pe cea a armenilor. Unii armeni plecau pentru a face
studii în Statele Unite şi rămâneau definitiv acolo. În 1830 a fost încheiat primul acord comercial
între SUA şi Imperiul Otoman. În perioada „operaţiunilor comerciale” americanii i-au preferat în
calitate de ,,brockeri”pe armeni, a cărui număr treptat a crescut, mulţi din ei obţinând chiar şi
cetăţenie. Din 1890 până în 1900 în SUA au migrat în jurul la 12,000 de armeni, după care mulţi
din ei pe parcurs au pus bazele şi au completat rândurile a diferite partide revoluţionare.33 Chiar
de la bun început diaspora armenească s-a organizat foarte abil în jurul partidelor politice.34
Este ceva rar întâlnit astăzi ca un armean să nu fie membru a unui partid armenesc sau a unei
asociaţii.35 La sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. XX, s-au fondat principalele partide
armeneşti36: 1. În anul 1887, la Geneva a fost fondat partidul revoluţionar Hunchakian. Din 1905
el s-a numit Partidul Social Democrat Hunchakian. 2. Federaţia Revoluţionară Armenească
Dashnakzzutun ( Înregistrată mai întâi ca Mişcare în 1890, din 1910 devine partid). 3. Partidul
Democrat Liberal Armenesc Ramkavar (Fondat în Egipt în anul 1921) 4. Liga Progresistă Armeană
(Fondată în SUA). Divizarea ideologică şi politică între partide s-a accentuat după formarea în
1918 a Republicii Armenia şi după căderea acesteia în 1920. S-au creat două grupări de partide,

32

Brzezinski, Zbigniew. "A Dangerous Exemption." Foreign Policy 1 July 2006: 63. Institute for
Armenian Research (Ankara) Armenian Lobby: The Formation of the Armenian Lobby in the
United States and Lobby Activities (English Summary of the Turkish Article) 34 Heather S. Gregg
Divided They Conquer: The Success of Armenian Ethnic Lobbies in the United States. —
InterUniversity Committee on International Migration, 2002. — p. 5 35 Karen Christensen, David
Levinson Encyclopedia of community: from the village to the virtual world, — SAGE, 2003. ISBN
0761925988, 9780761925989 36 Heather S. Gregg Divided They Conquer: The Success of
Armenian Ethnic Lobbies in the United States. — InterUniversity Committee on International
Migration, 2002. 33

37

Dashnakzzutun s-a manifestat a fi un partid cu poziţii antisovietice şi anticomuniste, pe când

restul trei s-au pronunţat pentru susţinerea sovieticilor şi contra Dashnakzzutun . Această
divizare radicală între partidele politice armeneşti a condiţionat şi unele discrepanţe în sfera
bisericească a diasporei. Punctul cel mai fierbinte a fost când în timpul slujbei religioase a fost
asasinat arhiepiscopul Turiean, de către membrii Dashnakzzutun. Moartea arhiepiscopului a
condiţionat divizarea Bisericii Apostolice Armeneşti: Dashnakzzutun a creat Biserica Apostolică
Armenească în America, iar restul 12 din 15 existente au rămas în continuare sub vechea tutelă
în cadrul Armeniei Sovietice. În acelaşi timp influenţa diasporei armeneşti pe scena politica
americană atât internă cât şi externă, juca un rol tot mai influent în deplină creştere. Până la
momentul când armenii şi-au creat propriul lobby politic, activitatea legată de problemele
armene le efectuau persoane care nu erau de etine armeană. Acestea erau organizaţii de
binefacere, religioase, asociaţii obşteşti şi misionari americani şi britanici din regiune. Activitatea
propriu-zis a armenilor era direcţionată în oprirea imigraţiei crescânde a armenilor.37 Armenii
stabiliţi în SUA curând obţinuseră un mare succes în politica anti-turcă. Primul proiect care
mergea contra Imperiului Otoman a intrat la discuţia Senatului în 1894. Ulterior această politică
a continuat atingând vârful culmii în perioada Primului Război Mondial.38 După evenimentele
tragice din Turcia, armenii din SUA şi-au unit forţele pentru a trece la o nouă etapă a discuţiilor
între SUA şi nou creata Republica Turcia. ,,Comitetul American contra Acordului de la Lausane”
pro-armenesc (American Committee Opposed to the Lausanne Treaty), care era constituit din
membri ale Congresului, feţe religioase, organizaţii de caritate şi armeni din SUA cu scopul de a
nu admite ratificarea normalizării relaţiilor cu Turcia şi curând chiar obţinuse succes în Senat
vizavi de această problemă. Dar, nepăsând la puternica opoziţie, Departamentul de Stat al SUA,
în 1927 a stabilit relaţii diplomatice cu Turcia prin schimbul de ambasadori. Senatul a aprobat
aceste acţiuni peste un an, în 1928.39 Activitatea Pro-armeană se mai ocupa cu asigurarea
imigranţilor în SUA. În 1927 a fost adoptat un act care stabilea taxe pentru imigraţie. Armenii
americani şi organizaţiile proarmeneşti au început lupta pentru a acorda armenilor imigranţi
statutul de refugiaţi, ce le-ar permite a circula în SUA în baza unor oarecare priorităţi, ceea ce sa
şi întâmplat după cel de-al 37

Heather S. Gregg Divided They Conquer: The Success of Armenian Ethnic Lobbies in the United
States. — InterUniversity Committee on International Migration, 2002. — p.7. 38 Institute for
Armenian Research (Ankara) Armenian Lobby: The Formation of the Armenian Lobby in the
United States and Lobby Activities (English Summary of the Turkish Article) 39 Heather S. Gregg
Divided They Conquer: The Success of Armenian Ethnic Lobbies in the United States. —
InterUniversity Committee on International Migration, 2002. — p. 8.

38

Doilea Război Mondial când ,,Comitetul Naţional a armenilor rămaşi fără casă” (American
National Committee for Homeless Armenians — ANCHA), a întreprins acţiuni ce au facilitat
imigrarea în Statele Unite a circa 25,000 de armeni, fără ca sistemul de tarif sa fie o barieră. O
etapă politică importantă în activitatea diasporei armenşti a fost şi Mişcarea Teroristă a
naţionaliştilor armeni în anii 70-80. Scopul teroriştilor armeni era agitaţia pentru recunoaşterea
genocidului armenilor comis de Imperiul Otoman în anul 1915. Pe lângă metodele activităţii
politice de mai sus enumărate a armenilor, aceştia curând au format grupuri de influenţă la
Washington. ,,Comitetul american în susţinerea independenţei Armeniei” (American Committee
for the independence of Armenia – ACIA), creat în 1918 fiind prima grupă de lobby armenesc în
SUA. Această organizaţie făcea lobby doar pentru interesele Armeniei. Actualul ,,Comitet
Naţional Armenesc al Americii - ANCA” s-a dezvoltat în baza ACIA. Până în 1972 aceasta era unica
organizaţie de lobby a armenilor în Statele Unite. În anul 1972 nişte membri foarte influenţi şi
bogaţi a diasporei au consolidat ,,Asambleia Armenească a Americii – AAA). Cu acest scop au fost
investite milioane de dolari din contul propriu. Fondatorii AAA se consideră doi profesori de
origine armenească din cadrul Universităţii George Washington: Stephen Mugar şi Hirair
Hovnanian. Principalele organizaţii de lobby a diasporei armeneşti în SUA, ANCA şi AAA, îşi
declară următoarele scopuri: 40 1.

Recunoaşterea genocidului armenilor din anul 1915.

2.

Asigurarea implicării diasporei armeneşti în procesul politic.

3.

Mărirea gradului de colaborare a SUA cu Armenia şi Carabahul de Munte.

4.

Susţinerea Armeniei şi a Carabahului de Munte.

5.

Influenţa asupra politicii externe a SUA în interesele diasporei armeneşti. ANCA are o reţea
foarte complexă şi dezvoltată la nivelul oficiilor şi reprezentanţilor în

raport cu Asambleia Americană (AAA). Sediul principal a ambelor organizaţii este stabilit la
Washington. ANCA este reprezentată printr-o serie mare de oficii pe întreg teritoriu al Statelor
Unite plus două oficii regionale. ANCA şi-a declarat prezenţa în 25 de state ale SUA reprezentate
prin 45 de filiale. Reprezentanţe ANCA mai sunt la fel şi în Italia, Franţa, Marea Britanie cât şi pe
lângă Uniunea Europeană. AAA pe lângă sediul din Washington mai are şi un oficiu regional în
California. Aceste două birouri centrale sunt răspunzătoare de principalele acţiuni ale
organizaţiei. Dar, mai există şi la Cambrige un oficiu care se ocupă de proiectul ,,Copacul
armenesc” iar la New York – biroul 40

Site-ul oficial al AAA

39
care se ocupă de probleme legate de ONU. AAA are în jurul a 10,000 de membri şi un buget
anual de circa 3,5 milioane de dolari.41 Ambele organizaţii au creat diverse instituţii de
învăţământ, cercetare şi programe educative pentru tineri. ANCA se foloseşte foarte mult de site-
uri din internet, publică lunar publicaţii şi mai are legături strânse cu ziarele ,,Hairenik” şi
,,Armenian weekly”. AAA aplică metode asemănătoare pentru informarea persoanelor
cointeresate. În 1982 în Cambrige a fost fondat Institutul Zoryan, care s-a direcţionat pentru a
studia genocidul, diaspora armenească şi Armenia. Iar mai târziu, în 1997, AAA a fondat Institutul
Naţional Armenesc (Armenian National Institute) cu scopul elucidării şi mai detaliate a
genocidului armenilor. Împreună cu cercetători ai Holocaustului, institutul lucrează asupra
,,Enciclopedia genocidului”. AAA a mai angajat 4 companii de PR foarte influente, ca acestea
permanent să păstreze problema armenească la nivelul politicii externe a SUA.42 În anul 1995, în
Congresul SUA a fost creat o grupă bipartidă care să se ocupe de de problema armenească –
Armenian Caucus. Fondatorii ei – democratul Frank Pollone şi republicanul Edward Porter.
Ulterior, Porter a fost înlocuit de Joe Nolenberg. Grupul şi-a concentrat direcţia de lucru spre
Camera Reprezentanţilor, iniţiind revizuirea problemelor armeneşti. Există o corelaţie foarte
strânsă între membrii grupului dat şi modificarea 907 din ,,Actul pentru susţinerea libertăţii”,
modificare care interzicea acordarea de ajutor Azerbajanului.43 Mai există şi Armenian-
American Democratic Leadership şi ArmenianAmerican Republican Council. Unul dintre cei mai
puternici lobby-işti-cheie antrenat în problema armenească este Robert Doule. El s-a ocupat de
problema armenească pe parcursul a zeci de ani, iar în 2001, chiar a primit marele premiu al
ANCA. Lobby-ul armenesc a atins mari succese în recrutarea şi prelucrarea senatorului Mitch
Makkonnel. Pe durata a cinci ani acesta a primit în schimbul susţinerii lobby-ştilor – 200,000 de
dolari sin partea americanilor de origine armenească.44 Principalele scopuri a grupurilor de mai
sus sunt: 1.

Recunoaşterea de către guvernul american a genocidului armenesc.

2.

Recunoaştera independenţei şi susţinerea Carabahului de Munte.

3.

Prelungirea valabilităţii modificarii 907.

41

Armenian Lobby’s Triumph Genocide Resolution Risks Shattering Relations with Turkey By Gregor
Peter Schmitz in Washington 10/12/2007 (Spiegel). 42 Ibidem. 43 Heather S. Gregg Divided They
Conquer: The Success of Armenian Ethnic Lobbies in the United States. — InterUniversity
Committee on International Migration, 2002. — p 18. 44 Institute for Armenian Research
(Ankara) Armenian Lobby: The Formation of the Armenian Lobby in the United States and Lobby
Activities (English Summary of the Turkish Article)

40

4.

Acordarea ajutorului american Armeniei.

5.

Blocarea proiectelor ce ţin de ,,injecţii militare” Turciei.

6.

Lupta contra proiectul deja devenit viabil ,,Baku-Tbilisi-Cheyhan”. Atât ANCA cât şi AAA au ca
scopul lor principal de activitate – recunoaşterea

genocidului armenilor din 1915. ANCA pe lângă toate mai înaintează şi pretenzii teritoriale. Din
1982, ambele grupuri de lobby se luptă pentru recunoaşterea oficială a genocidului armenilor şi
anunţarea zilei de 24 aprilie ca ziua memoriei jertvilor acestuia. Strategia ANCA în recunoaşterea
genocidului se efectuează după modelul de ,,jos în sus”. În afară de înaintarea acestei idei la
nivelul problemelor principale din cadrul Congresului american, ANCA mai duce şi o activă
propagandă la nivelul statelor şi oraşelor americane. La momentul dat 4345 din 50 de state
americane au recunoscut oficial actul de genocid a poporului armenesc. Lucru intens de
recunoaştere a genocidului se mai efectuează şi în alte state ale lumii, în aşa mod ca acestea să
influenţeze într-o oarecare măsură şi opinia Statelor Unite. ANCA a atins un mare succes în
sensul presiunii şi influenţării a aşa guverne precum cele ale Franţei, Marii Britanii, Italiei, Belgiei,
Rusiei, Greciei, Canadei, Argentinei cât şi în aşa organizaţii internaţionale ca: UE, Parlamentul
European, ONU. ANCA mai lucrează şi asupra blocării aderării Turciei la UE. AAA, pe lângă
activitatea de lobby în mediul membrilor de Congres, mai lucrează pe un spectru mult mai larg în
problema genocidului armenilor. Aici poate fi atribuită sponsorizarea Institutului Naţional
Armean. În anul 2000, acest institut de cercetare a organizat o conferinţă pe tema ,,Răspunsul
armenesc la genocidul armenilor” la care au participat membrii Muzeului Memorial al
Holocaustului. AAA mai face lobby şi pentru introducerea în şcolile publice a cursului special
despre genocidul armenilor. Tot în anul 2000 Institutul Naţional Armean a mai început un proiect
ce ţine de construcţia ,,Muzeului Genocidului Armenilor” în centrul Washingtonului până la
sfârşitul anului 2010. Profesorul Henry Barki, într-un articol de-al său în ,,The Washington Post”,
analizând problema genocidului armenilor în Congres, demonstrează că majoritatea
congresmanilor, susţin rezoluţia nu atât din motive morale cât din faptul de a primi mai multe
,,fonduri dulci” de la lobby-ul armenesc. O altă filă despre lobby-ul armenesc este cea a implicării
acestuia în conflictul Carabahului de Munte. Deja din perioada de până la începutul ostilităţilor
deschise în conflictulul Carabahului de Munte, influenţi armeni au început a face lobby peste
hotare, evident în favoarea Armeniei. De exemplu, S. Mikoian şi Z. Balaian deschis au susţinut
ideea alipirii 45

International Affirmation of the Armenian Genocide

41

Carabahului de Munte în cadrul Armeniei. Iar Abel Aganbeghian s-a pronunţat într-o manieră
similară la întâlnirea cu reprezentanţii diasporei din Franţa.46 Datorită eforturilor lobby-ului
armenesc, atenţia conflictului Carabahului de Munte era la un nivel foarte înalt şi cunoscut în
SUA datorită suitei politice şi a mass-mediei.47La începutul anilor 90 puterea diasporei
armeneşti a condiţionat crearea în Vest a imaginii Azerbajanului ca agresor, în timp ce acest stat
macăr nu putea face nimic pentru a-şi aduce punctul de vedere presei occidentale. Nici nu e
întâmplător faptul că SUA a recunoscut independenţa Armeniei deja în luna decembrie a anului
1991 pe când cea a Azerbajanului abia în 1992.48 Lobby-ul armenesc mai lucrează şi asupra
recunoaşterii independenţei Carabahului de Munte şi acordarea de ajutor material. În această
problemă cel mai activ se manifestă ANCA. Pe lângă căile oficiale în drumul independenţei
Carabahului de Munte, se mai cunosc şi transferuri de armament şi membri a diasporei pentru o
eventuală luptă cu Azerbajan. În perioada conflictului Carabahului de Munte, diaspora
armenească a transferat zeci de milioane USD în calitate de suport militar Armeniei.49Mari
rezultate lobby-ul armenesc a atins în acordarea ajutorului material Armeniei şi Carabahului de
Munte din partea Statelor Unite. Motivul începerii acestor fonduri financire a fost cutremurul
devastator Spitak. În următorii ani din partea guvernului american s-a acordat ajutor de sute de
milioane de dolari. În anul 2000 ajutorul financiar al SUA către Armenia constituia 102,4 milioane
de dolari. Repartizată pe cap de locuitor această sumă de bani ar ceda doar în faţa ajutorului
către Israel.50 Cel mai puternic argument al influenţei înalte a lobby-ului armenesc în SUA este
modificarea 907 din ,,Actul pentru susţinerea libertăţii” (Freedom Support Act). Acest act
prevedea suportul economic a tuturor statelor din fosta URSS. Dar, sub presiunea lobby-ului
armenesc în cadrul acestui act a intervenit o modificare – 907, care intrzicea acordarea de ajutor
Azerbajanului din parte SUA.51Ca argument acestei interziceri de suport se aduceau acţiunile
Azerbajanului în blocarea Armeniei şi a Carabahului de Munte. Dar, totuşi modificarea 907

46

Thomas De Waal Black garden: Armenia and Azerbaijan through peace and war. — NYU Press,
2003. — p. 20 — ISBN 0814719457, 9780814719459 47 Hill, Fiona. «Pipeline Dreams in the
Caucasus.» 48 Svante E. Cornell Small nations and great powers: a study of ethnopolitical conflict
in the Caucasus. — Routledge, 2001. — С. 368. — 480 с. — ISBN 0700711627, 9780700711628
49 Karen Christensen, David Levinson Encyclopedia of community: from the village to the virtual
world,. — SAGE, 2003. p. 403. ISBN 0761925988, 9780761925989 50 Thomas De Waal Black
garden: Armenia and Azerbaijan through peace and war. — NYU Press, 2003. — p. 234. — ISBN
0814719457, 9780814719459 51 F. Stephen Larrabee, Ian O. Lesser Turkish foreign policy in an
age of uncertainty. — Center for Middle East Public Policy (Rand Corporation). — 2003.

42

ignoră faptul că Armenia înseşi a organizat embargo-ul cu referire la Azerbajan, iar ce ţine de
hotarele închise cu Armenia, atunci doar din cauza ocupaţiei pământurilor azere.52 Succesul
adoptării modificării 907 în ,,Actul pentru susţinerea libertăţii” se datorează la câţi-va factori
importanţi: 1.

Înaltul nivel de organizare şi înputernicirile lobby-ului diasporei armenşti.

2.

Influenţa lobby-ului în cadrul alegerilor parlamentare şi preşedinţiale din simplul motiv al

concentrării în statele-cheie (de exemplu California). 3.

Lipsa unei politici concrete vizavi de Caucaz la acel moment. Chiar şi faptul că la acel

moment în SUA nu era macăr o ambasadă a azerilor.53 Situaţia nu a fost permanent în

defavoarea Azerbajanului. După 11 septembrie 2001, administraţia Bush a reuşit amânarea
modificării 907 în legătură cu colaborarea între SUA şi Azerbajan în sfera securităţii.54
Conspiraţie sau adevăr?55 Succesul lobbyul pentru ţările Orientului Mijlociu se află într-o relaţie
de dependenţă cu evenimentele din regiune. Istoria a demonstrat că impactul unor evenimente
precum razboaiele din 1967 sau 1973, sau vizita preşedintelui Sadat în 1977 au avut un impact
mai puternic asupra oficialilor americani decât susţinerea campaniilor electorale sau dineurile la
ambasade. Israelul înca de la fondare a avut o puternică susţinere morală din partea Statelor
Unite, aceasta culminând cu creşterea importanţei strategice în deceniile cinci şi şase. Cu toate
acestea se poate observa o diferenţă între poziţia legislativului şi cea a executivului,
Administraţia schimbând uneori poziţia proisraeliana cu una mai nuanţată faţă de statele
arabe.56 În schimb Congresul a avut întotdeauna o poziţie de susţinere a cauzei israeliene.
Studiile arată ca în Statele Unite locuiesc peste 6 milioane de evrei, al căror nivel de educaţie,
statut social, activitate filantropică şi implicare politică depăşeşte media. Reprezentantul la
Washington al AIPAC, Hyman Bookbinder spunea: “ Esenţa organizaţiei noastre şi a lobbyului
evreiesc este existenţa în America a unei comunităţi evreieşti organizate, preocupate, dedicate.”
În Statele Unite acţionează sute de organizaţii evreieşti, laice şi religioase, care, printre alte
obiective, sprijină Israelul. Puţine dintre ele intră însă în categoria de „lobby”, respectiv un 52

Tobias Debiel, Axel Klein, Stiftung Entwicklung und Frieden Fragile peace: state failure, violence
and development in crisis regions. — Zed Books, 2002. — p 103. — ISBN 184277171X,
9781842771716 53 Thomas De Waal Black garden: Armenia and Azerbaijan through peace and
war. — NYU Press, 2003. 54
http://news.bbc.co.uk/hi/russian/in_depth/newsid_3548000/3548360.stm 55 Autorul
nicidecum nu susţine sau dezaprobă ideile din compartimentul dat. Sunt doar informaţii
clasificate ordinar din sursele din trimiteri. 56 http://www.athenian-
legacy.com/2009/04/politica-externa-a-statelor-unite-grupuri-de-lobby/

43

grup de presiune cu scopul declarat de a influenţa membrii executivului şi legislativului american

în favoarea adoptării unei anumite politici faţă de Israel, în majoritatea cazurilor, un sprijin
aproape necondiţionat faţă de statul evreu. Interesant este că astfel de acţiuni nu sunt duse
numai de organizaţii evreieşti, ci şi de grupări creştine ce abordează problema Israelului în spirit
biblic.57 Comitetul Americano-Israelian pentru Afaceri Publice (AIPAC) este principalul organism
al lobby-ului evreiesc din Statele Unite ale Americii. Această organizaţie s-a creat prin evoluţia
Consiliului Sionist American (American Zionist Council) şi este finanţată din donaţii. Principalul
obiectiv al AIPAC a fost întarirea alianţei dintre SUA şi Israel şi blocarea apropierii dintre Statele
Unite şi statele arabe prin prezentarea poziţiei sale ca fiind în interesul naţional al Americii.
Organizarea acesteia presupune ca membrii comitetului executiv să fie liderii altor grupuri de
lobby israelian, astfel încât influenţa organizaţiei să crească în toata comunitatea evreiască.
AIPAC-ul nu susţine candidaţi în alegeri însă distribuie membrilor săi, dosare ce conţin activitatea
fiecarui congresman în parte şi poziţia sa în chestiuni de interes pentru Israel. Relaţia AIPAC cu
Israelul este una apropiată însa organizaţia încearcă să menţină o oarecare distanţă de
autorităţile israeliene pentru a nu fi acuzată de susţinerea unor politici oficiale ale Israelului.
Astăzi, AIPAC, este al doilea lobby ca influenţă din capitala federală americană, după Uniunea
Americană a Pensionarilor (American Association of Retired People). Mai este foarte cunoscut
pentru organizarea sa şi pentru numeroasele sale victorii ( ne referim în special la opoziţia sa
violentă faţă de partizanii unei mai mari aplecări către interesele palestiniene în perioadele
electorale, precum Cynthia McKinney sau Adlay Stevenson), grupul de presiune se laudă, pe site-
ul www.aipac.org , că ar fi determinat votarea anuală a mai mult de 100 de iniţiative legislative
favorabile Israelului.58 AIPAC pe lâgă toate este şi cel mai important for al lobby-ului israelian în
SUA, din cele 52 de organizaţii de acest gen – ţine conferinţe anuale. Nu e nimic de mirare dacă
printre prezenţi se numără 7.000 de delegaţi reprezentând pe cei 100.000 de membri AIPAC,
inclusiv 300 de membri ai Congresului (ceea ce echivalează cu 60% din totalul Senatului şi
Camerei Reprezentanţilor), candidaţi la prezidenţialele, toţi membrii cabinetului american,
secretarul de stat, vicepreşedintele, o mulţime de vedete de la Hollywood, moguli media,
miliardari proeminenţi din Wall Street şi alţi invitaţi. AIPAC este cea mai influentă organizaţie 57

http://www.adevarul.ro/international/Statele-Obama-Unite-grupurile_0_151184941.html Didier
Chaudet, Florent Parmentier, Benoit Pelopidas - ,,Imperiul în oglindă.Strategii de mare putere în
Statele Unite şi în Rusia. Chişinău, Editura Cartier, p. 34. 58

44
de lobby israelian, având puternice rădăcini în ambele partide: Democrat şi Republican.
Totodată, membrii AIPAC sunt la cârma unor departamente-cheie din cadrul Administraţiei
americane. Cum ar fi Finanţele, Pentagonul, Comerţul, Justiţia, “National Security Council”, CIA,
FBI sau “Homeland Security”. Pe lânga AIPAC există şi alte organizaţii proevreieşti în Statele
Unite, multe beneficiind de un larg prestigiu şi influenţă. Conferinţa Preşedinţilor Organizaţiilor
Americano-Israeliene este un organism de dezbatere asupra problemelor evreilor din alte ţări.
Preşedintele acestei conferinţe, Howard Squadron spunea că principalul obiectiv este
armonizarea relaţiilor dintre organizaţiile evreieşti şi găsirea unui consens între acestea când este
posibil. Cel mai bun exemplu pentru imortanţa pe care o are AIPAC în viaţa politică americană
este, fără nicio îndoială, dezbaterea din jurul vânzării de avioane AWACS către Arabia Saudită, la
începutul anilor 1980. A trebuit ca preşedintele Ronald Reagan să se folosească de întreaga sa
influenţă asupra Senatului de la acea vreme pentru ca acesta să permită vânzarea a cinci
avioane, vânzare pe care grupul de presiune şi aliaţii săi la nivel legislativ se încăpăţânau să o
blocheze. Tocmai de la acest episod-cheie al istoriei Capitol Hill porneşte dezbaterea asupra
importanţei proisraelienilor la Washington, dezbatere care a fost relansată prin intermediul
producţiei lui John J. Mearsheimer şi a lui Stephen Walt de la universitatea Harward, intitulată
The Israel Lobby and U.S. Foreign Policy.59 60 Alte organizaţii importante sunt Comitetul
American-Evreiesc (AJC) care numără peste 50000 de membrii , American Jewish Congress, B’nai
B’rith, the Union of American Hebrew Congregations, toate acestea având reprezentanţi la
Washington. Pe lânga aceste organizaţii există o serie de grupuri sioniste, create pentru
susţinerea logistică a organizării unui stat în Palestina, care ulterior au devenit suporteri ai
Israelului. Printre aceste grupuri amintim: Zionist Organisation of America, Zionist Labor
Organization si Hadassah. O organizaţie cu un caracter particular este Women’s Zionist
Organization of America, care este cea mai numeroasă organizaţie feminină din lume. Aceste
grupări promovează diferite proiecte care vizează cultura, caritatea dar şi promovarea Israelului
prin realizarea de documentare şi organizarea de excursii pentru oameni politici în Palestina.
Organizaţiile evreieşti deşi nu se implică activ în susţinerea financiară a candidaturilor pentru
Congres, în mod informal patronează o reţea de donatori care susţin campaniile electorale ale
congressmenilor pro-israelieni. Experienţa acestui fenomen arată crearea unui tipar în care
membrii Congresului care susţin Israelul beneficiază şi de susţinere financiară în timpul
campaniei electorale, susţinere pe care o poate pierde în cazul unei schimbări de optică. 59 60

Vezi dosarul 3. Documentul este disponibil pe site-ul Kennedy School of Government al

Universităţii Harvard.

45

Paul Findle a fost congresman republican de Illinois pentru 22 de ani şi autor al unei lucrări
numite “Dare to speak out” unde vorbeşte despre influenţa lobby-ului evreiesc în determinarea
politicii externe americane . Findley vorbeşte despre acuzaţia de ”antisemitism” ca fiind un
instrument coercitiv al lobby-ului evreiesc extrem de eficient. Acceptiunea antisemitismului,
spune Findley a fost largită astfel încât să cuprindă nu numai ostilitatea faţă de evrei, ci şi
ostilitatea faţă de politicile Israelului. Acesta consideră că riscul acuzelor de antisemitism
intimidează pe cei ce nu sunt de acord cu politica Israelului.61 Despre influenţa lobbyului
israelian s-au scris sute de articole şi zeci de cărţi, una din ele devenind chiar best-seller -
,,Lobby-ul israelian şi politica externă a S.U.A.” (The Israel Lobby and U.S. Foreign Policy),
semnată de doi profesori universitari - John Mearsheimer (profesor de ştiinţe politice la
Universitatea Chicago) şi Stephen Walt (profesor de relaţii internaţionale la Universitatea
Harvard). După părerea autorilor, "lobby" este o coaliţie de persoane şi organizaţii care încearcă
să influenţeze - prin metode legale şi constituţionale - persoane politice în direcţia ghidării
politicii americane într-o direcţie favorabilă respectivelor organizaţii. Autorii susţin că Statele
Unite şi-au neglijat interesele şi propria securitate ca urmare a acţiunilor de sprijin acordate altui
stat, în speţă Israelul. Mai exact, politica americană în Orientul Mijlociu a fost condusă de
“Lobby-ul Israelian” din S.U.A. “o coaliţie de persoane şi organizaţii care lucrează activ în direcţia
ghidării politicii externe americane într-o direcţie favorabilă Israelului, nucleul acestui lobby fiind
format din evrei americani". Se menţionează deasemenea că nu toţi evreii şi organizaţiile
evreieşti americane fac parte din acest lobby şi că uneori există puncte de vedere diferite în
interiorul lobby-ului. Lucrarea susţine că nici un lobby nu a reuşit într-o aşa măsură să
îndepărteze politica externă americană de interesul naţional american, în acelaşi timp reuşind să
convingă poporul american că interesele S.U.A. şi ale Israelului sunt practic identice. Ca mod de
operare, lobby-ul pro-israelian nu se deosebeşte de alte lobby-uri (cum ar fi cele ale industriei de
oţel sau al muncitorilor textilişti); ceea ce îl individualizează însă este o extraordinară eficienţă.
Alte afirmaţii din carte sunt: §

Sprijinul acordat Israelului determină complicarea relaţiilor cu statele arabe.

Problemele întâmpinate cu terorismul sunt datorate în parte acestei alianţe.

Israelul nu se comportă ca un aliat fidel.

Unul din cele mai controversate aspecte este campania de eliminare a criticilor Israelului

din facultăţile americane. 61

Ibidem

46
§

Folosirea antisemitismului ca unealtă de intimidare. Oricine critică Israelul riscă să fie

categorisit drept antisemit. §

Declanşarea războiului din Irak a fost influenţată de acest lobby, în special de

neoconservatorii din el. §

Nu este nimic anormal în faptul că există acest lobby. Totuşi, existenţa lui sugerează că

susţinerea necondiţionată a Israelului nu este în interesul naţional american, pentru că dacă ar fi,
nu ar fi nevoie de lobby. §

Israelul este cel mai mare primitor de ajutor economic american, în condiţiile în care

nivelul său de trai este comparabil cu cel din Spania sau Coreea de Sud. Mai mult, Israelul nu
trebuie să justifice modul cum cheltuie aceşti bani. §

Începând din 1982, Statele Unite au blocat prin veto 32 rezoluţii ale Consiliului de

securitate al O.N.U. care criticau Israelul. Argumente în sprijinul Israelului: §

Existenţa Israelului ca stat are puternice motivaţii morale.

Israelul este un stat democratic prieten înconjurat de dictaturi ostile. Autorii concluzionează că
atunci când S.U.A. intervin de partea Israelului, inamicii

acestuia sunt învinşi, Statele Unite fiind însă cele care “dau luptele, pierd soldaţi, reconstruiesc şi
plătesc”.62 Lobby-ul arab nu a avut o structură organizaţională la fel de stabilă şi puternică
precum rivala ei israeliană. De altfel politica americană de susţinere a Israelului perpetuată încă
de la fondarea în 1948 a acestui stat şi acutizata dupa Razboiul de 6 zile si Razboiul de Yom
Kippur a creat un scut impenetrabil pentru susţinătorii statelor arabe. Nuanţarea politicii unor
lideri arabi, precum Anwar al Sadat dupa 1975 şi semnarea de către Egipt a Acordurilor de la
Camp David au dus la crearea unei imagini favorabile în Statele Unite, trecându-se de
stereotipiile existente pâna în acel moment. Cea mai importantă organizaţie proarabă este
National Association of Arab Americans (NAAA) care apare ca o imagine în oglindă a AIPAC atât
ca structură organizatorică cât şi ca retorică. La fel ca rivalii lor israelieni, arabii folosesc un
discurs proamerican, raportând politicile pe care le susţin la interesul naţional american.
Obiectivul principal al NAAA este crearea unui stat pentru palestinieni recunoscând dreptul la
existenţă al Israelului. Susţinătorii arabi promovează necesitatea unei politici de apropiere şi
cooperare economică şi militară între Statele Unite şi statele arabe şi slabirea relaţiilor cu
Israelul. 62

Ca supliment la subiectul lobbysmului israelian în SUA la capitol a fost ataşat şi dosarul nr.3. El
completează ideile cărţii printr-un articol din London Review of Books.

47

Unul din liderii NAAA, David Sadd spunea: ”Cea mai eficientă metodă de a-i ajuta pe arabi este să
convingem America de necesitatea existenţei unui efort proarab. În caz contrar politica
americană în Orientul Mijlociu risca să devină inechitabilă.” Fondurile acestei organizaţii nu au
fost făcute publice însa în 1980 o parte importantă a bugetului acestei organizaţii, estimată la
500.000 de dolari, provenea din publicitatea pe care o obţinea din editarea unei publicaţii
numite “Middle East Bussiness Survey” care oferea oportunităţi de afaceri publicului american.
Deşi din punct de vedere politic lobbyul arab nu este organizat la fel ca rivalul sau evreiesc, există
anumite tendinţe în sprijinirea poziţiei arabe. Acest sprijin vine din partea companiilor petroliere
americane care susţin apropierea Statelor Unite de arabi pentru a beneficia de o poziţie
consolidată în zonă. Instituţiile statului şi grupările de lobby determină politica Statelor Unite în
relaţia cu ţările Orientului Mijlociu. Un exemplu al implicării lobbyului israelian în politica externă
a Statelor Unite în Orient ar fi cazul Iranului: Lobby vs Iran Pe agenda AIPAC din 2008, au figurat
probleme ca: organizarea blocadei militare a Iranului, sancţiuni mult mai dure faţă de companiile
de petrol şi gaze, bănci sau companii economice din întreaga lume care colaborează (într-o forma
sau alta) cu Iranul, utilizarea forţei pentru a pune capăt îmbogaţirii uraniului de catre Iran. În
perioada campaniei electorale din SUA în 2008, Obama a promis că Ierusalimul va ramâne în
administrarea Israelului, în timp ce John McCain si Hillary Clinton au cerut bombardarea Iranului,
daca acesta nu pune capăt planurilor sale nucleare. “Un Iran nuclear este inacceptabil” a fost
lozinca sub care s-au ţinut lucrările Conferinţei AIPAC din 2008. În plus, interesele militaro-
industriale şi petroliere, sau lobbying-ul la fel de semnificativ al protestanţilor integrişti, au cel
puţin tot atâta influenţă asupra direcţiei actuale a politicii externe americane în Orientul
Mijlociu. Astfel, dacă ei au mers în aceeaşi direcţie ca şi neoconservatorii şi dacă se întâmplă ca
neoconservatorii să fie invitaţi la convenţia anuală a AIPAC (ne gândim, de exemplu, la Richard N.
Perle, participant la Convenţia din 2005 şi remarcat pentru punctele sale extremist, făcând apel
la o acţiune militară contra Iranului), ei nu a fost decât o componentă şi nu motorul principal al
unui ansamblu politic care a unit pe proisraelieni, pe neoconservatori şi dreapta dură religioasă
protestantă, cu toţi partizani a politicii americane duse în perioada administraţiei Bush în
Orientul Mijlociu.63 63

Didier Chaudet, Florent Parmentier, Benoit Pelopidas - ,,Imperiul în oglindă.Strategii de mare

putere în Statele Unite şi în Rusia. Chişinău, Editura Cartier, p. 34-35.
48

Potrivit unui articol al ziarului “The Guardian”, Israelul are pregătit un plan de atac asupra
facilităţilor nucleare din Iran, încă din primavară. Ceea ce a împiedicat imediat punerea în
aplicare a planului israelian, a fost reticenţa preşedintelui Bush, manifestată într-o întrevedere
specială, în cursul vizitei în Israel. Jonathan Steel – citând un diplomat care a discutat cu
primministrul israelian imediat dupa vizita lui Bush în Israel încă în timpul guvernării sale,
precum şi alte resurse ale lui “The Guardian” – scrie ca discuţia lui Bush cu Olmert a avut un
caracter privat şi foarte secret: nu s-a admis nici macăr o stenogramă a celor discutate. Potrivit
dezvăluirilor lui Olmert, refuzul SUA de a da “unda verde” unui atac aerian al Israelului asupra
Iranului nuclear, ţine de moment. Refuzul lui Bush de atunci se întemeia pe mai mulţi factori. În
primul rând, Statele Unite se tem că un atac aerian asupra Iranului va declanşa o reacţie din
partea acestuia. Se ştie că Iranul – spre deosebire de Irak – posedă rachete cu o rază de 3.000
km, care ar putea lovi bazele militare americane din Afganistan, Irak şi din Golf. Irakul – dominat
de un guvern shiit, de aceeaşi religie ca şi Iranul – nu agreează deloc un atac aerian asupra
coreligionarilor iranieni, şi solicită tratative diplomatice cu Teheranul în privinţa îmbogaţirii
uraniului. În al doilea rând, arată Steele în “The Guardian” – un comentator veteran al Orientului
Mijlociu – nu este deloc sigur că doar prin atacuri aeriene ar putea fi distruse facilităţile nucleare
ale Iranului. În ultimii ani, Teheranul a procedat la disiparea capacităţilor sale atomice, într-un
număr mare de uzine subterane. Apoi, cea mai scurtă rută către uzina nucleară de la Natanz –
unul dintre principalele obiective ale unui atac aerian – însumeaza 700 de mile, şi trece peste
teritoriul Irakului shiit, al cărui spaţiu aerian este controlat de US Air Force. Motiv pentru care
SUA nu ar putea sa nege, faţă de opinia publică internaţională şi de mass-media, că nu a avut
cunoştinţă de atac. Cu alte cuvinte, ca Israelul ar fi atacat fară aprobarea Casei Albe. Astfel, în caz
de atac aerian israelian în Iran, SUA ar deveni co-autoare la atac. Cu toate consecinţele de
rigoare pe plan intern, internaţional şi în lumea arabă, care nu susţine ideea atacării Iranului.
Statele Unite ar fi obligate să-şi asume responsabilitatea atacului, în aceeaşi măsură ca şi Israelul,
şi ar deveni brusc ţinta teroriştilor islamişti, inclusiv a celor din SUA. Un atac aerian împotriva
Iranului, ar avea drept urmare un război la o scară mai mare, la care Statele Unite – implicate
deja în conflictul din Afganistan şi Irak – ar face faţă cu greu unui “al treilea front”. Atacarea
Iranului de către aviaţia militară israeliană ar precipita, pe de alta parte, atacurile cu rachete al
Hezbollah-ului pro-iranian, care staţionează în Liban, la graniţa cu Israelul, şi care nu a fost
afectat de incursiunea Israelului din vara lui 2006.

49

Israelul a promis atunci – prin vocea aceluiaşi Olmert – că va distruge Hezbollahul din Liban în
trei zile, numai prin atacuri aeriene. După o luna, însă, Olmert a ordonat încorporarea
rezerviştilor. Hezbollahul s-a mulţumit atunci cu bombardarea Haiffei. Un atac israelian asupra
Iranului va determina Hezbollah să atace cu reachete, din Liban, toate oraşele israeliene. Un
oficial a declarat – conform “The Guardian” – că: “Acum zece ani, Hezbollahul a aruncat în aer
clădirea asociaţiei Argentina-Israel de la Buenos Aires, ucigând 85 de oameni. Există apoi o largă
diasporă libaneză în Canada, din care mulţi aparţin Hezbollah. Trebuie doar să treacă în SUA, şi să
acţioneze. Purtătorul de cuvânt al lui Ehud Olmert a negat însă faptul că Bush a refuzat să dea
Israelului “lumina verde” în “întâlnirile oficiale”. Purtătorul de cuvânt al lui “National Security
Council” (NSC) – Gordon Johndroe – s-a ferit, la rândul sau, sa confirme întâlnirea privată
Olmert-Bush, sau sa o comenteze, declarând doar: “Poziţia preşedintelui este că, în privinţa
Iranului, toate opţiunile sunt pe masă, dar diplomaţia rămâne desigur prima dintre ele.” Deşi se
pare că, în cadrul privat, Bush nu a dat “unda verde” pentru planul Israelului, în public el şi-a
continuat “diplomaţia belicoasă” faţă de Iran, aceiaşi atitudine o observăm şi în cazul lui Obama.
În discursul din Knesset, Bush a declarat: “America este alături de voi, opunându-se ferm
ambiţiilor nucleare ale Iranului. A permite principalului sponsor mondial al terorismului să
posede arma cea mai periculoasă ar fi o trădare de neiertat faţă de generaţiile viitoare. Pentru
cauza păcii, lumea nu trebuie să permită Iranului să posede arma nucleara.” Şaisprezece agenţii
de informaţii ale Statelor Unite au preluat însă estimarea lui“National Intelligence Estimatei(NIE)
– principala instituţie de sondare a serviciilor secrete americane – care concluziona în decembrie
2007, că Iranul şi-a întrerupt preocupările atomice militare încă din 2003, şi că îmbogaţirea
uraniului este făcută în scopuri paşnice. Elita politica şi militară a Israelului – care văd în Iran
principalul rival din regiune – au respins estimarea NIE, şi , după toate probabilităţile, aşteaptă
cel mai favorabil moment pentru atac. Este un “secret deschis” faptul că Israelul deţine în jur de
200 de rachete nucleare. Unii consideră chiar că numărul lor este de cel puţin 400, şi că Israelul
ocupă locul patru în lume ca putere nucleară. Pentru a-şi păstra “monopolul nuclear” din zonă,
Israelul este gata de a acţiona contra Iranului şi a oricarei alte ţări. În septembrie 2007, Israelul a
distrus – tot prin bombardament aerian – în deşertul sirian, un obiectiv despre care, la
Washington şi Tel Aviv, s-a afirmat ca era o instalaţie nucleară nord-coreeană, construită în Siria.
În “Bombardamentele contra Iranului”, Arnaud de Borchgrave susţine pentru UPI (din 28
septembrie 2008), că Israelul are o relaţie specială cu Georgia, unde există o puternică
comunitate evreiască. Ministrul georgian al Apărării, David Kezerashvili – etnic evreu – a fost 50

omul care a făcut mult pentru achiziţionarea de armament din Israel. “Luptăm acum împotriva
marii Rusii, şi speranţa noastră este să primim asistenţa de la Casa Alba şi din Israel, pentru că
Georgia nu poate supravieţui altfel”, a declarat David Kezerashvili. Israelul a început să vândă
armament Georgiei cu câţi-va ani în urmă. Statele Unite au garantat pentru Georgia, încurajând
astfel, acest comerţ. Din Israel, un rol important în vânzările de arme către Georgia, l-a avut
fostul primar a Tel-Avivului, Roni Milo, care reprezintă acum compania “Elbit Systems”. Precum şi
fratele acestuia, Shlomo Milo, fost director general al lui “Military Industries”. Dronele aeriene de
spionaj (avioane fără pilot) de tip “UAV”, fabricate de “Elbit Maarahot Systems”, au întreprins în
ultimii ani numeroase misiuni deasupra Rusiei, dar şi a Iranului. Printr-o înţelegere secretă,
intervenită între Georgia şi Israel, două aeroporturi militare din sudul Georgiei vor fi utilizate de
aviaţia israeliana de bombardament în cazul unor eventuale atacuri contra instalaţiilor nucleare
iraniene susţine Borchgrave . Înţelegerea secretă va reduce consierabil distanţa pe care
bombardierele israeliene o aveau de străbătut între Israel şi Iran. Atacul georgian ordonat de
Saakaşvili contra Osetiei de Sud în noaptea de 7 august 2008, putea oferi Rusiei pretextul de a
ordona Fortelor Speciale să distrugă facilităţile israeliene, construite pe cele doua aeroporturi
militare. De aici presiunile că Forţele Speciale ruse să se retragă cât mai repede din Georgia. Într-
o conferinţă de presă ţinută la Moscova, generalul Anatoli Nogoviţân, adjunctul şefului de Stat
Major rus, a arătat că Forţele Speciale ruse au capturat în Georgia, armament israelian constând
în “opt tipuri de vehicule militare, exploziv, mine de teren, pe lânga explozivi speciali”. Nogoviţân
a estimat la 1.000 numarul instructorilor militari israelieni, care pregătesc forţele georgiene
pentru operaţiuni speciale de tipul “luptelor şi scotocirii casă cu casă”, ca şi in interogatorii. S-a
creat astfel între cele două ţări o legatură pe care cotidianul electronic israelian “YNet” o
denumea “axa Tel-Aviv-Tbilisi”.Este o axa care funcţiona cu aprobarea lui Bush în perioada
preşedinţiei sale şi al cărei element de legatură este generalul de brigada Gal Hirsh, cel care a
comandat forţele israeliene în conflictul cu Hezbollah, la graniţa cu Libanul, din iulie 2006.
Personal militar israelian – lucrând pentru companii private, dar strâns legate de “Israeli Defence
Force” (IDF) - a pregătit în ultimii ani soldaţii georgieni, mai ales în domeniul tehnicilor
gherilă/antigherilă.

51

“Planul-surpriza” al lui Saakashvili de a ataca brusc Osetia de Sud, a fost însă cunoscut de
Moscova prin agenţii săi, dând, astfel, posibilitatea Rusiei la un raspuns masiv şi imediat.
Saakashvili, care a numit Georgia drept “Israelul Caucazului“, a sperat la o intervenţie militară a
Statelor Unite şi a NATO în regiune. Aceasta, evident, nu s-a produs, deşi Saakashvili a trimis
anterior, în Irak 2.000 de militari georgieni. Cum Forţele Speciale Ruse nu au fost retrase din
Georgia pâna nu au distrus toate amenajările de pe aeroporturile georgiene ale “IDF”, folosirea
acestora în bombardamentele contra Iranului trebuie reprogramate. Există un mare interes
economic al Israelului în Georgia: oleoductul american BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan), care transportă
petrol de la Marea Caspică (Azerbaidjan), prin Georgia, la Marea Meditaerană (portul turcesc
Ceyhan). S-a convenit ca un oleoduct să conecteze Israelul la portul Ceyhan, pompând petrol la
Ashkenazi (Israel). Prin portul Eilat, Israelul urmăreşte să devina unul dintre furnizorii importanţi
de petrol caspic în secolul XXI. Acesta este alt aspect esenţial al axei Tel-Aviv-Tbilisi. Veniturile din
exportul de petrol şi gaze naturale au readus Rusia în forţa pe harta geopolitică a lumii. Elita
politica şi militară a Israelului consideră că, în secolul XXI, cine nu va deveni un exportator
important de petrol, şi nu va avea bomba nucleară în arsenalul său, are toate şansele să ajungă
un “stat-sclav” pentru multa vreme. Dupa încercările nereuşite de a submina Iranul, Israelul a
abordat în ultima vreme, o “diplomaţie de plus” faţă de aliaţii Teheranului, în timp ce şi-a
menţinut tonul radical faţă de Iran. Intrigă şi prietenie În anii ’70 W. Anthony Lake spunea:
“Suntem angajaţi, după cum am fost în ultimii 30 de ani, la susţinerea existenţei unui Israel sigur
şi durabil, în pace şi armonie cu vecinii săi. Este un angajament înrădăcinat adânc în istorie, în
moralitate şi în interesul american, reafirmat de fiecare administraţie de când statul Israel a
devenit realitate“. Există, de asemenea, în Statele Unite şi o viziune a opiniei publice asupra
Israelului, care este în general exaltată de similarităţile experienţelor istorice ale celor două ţări
(colonişti, ridicarea unei ţări într-un spaţiu virgin). O anumită zonă angajata religios vede în
crearea statului Israel împlinirea profeţiilor din Biblie, în acest moment încheindu-se un ciclu cu
întoarcearea evreilor în “Pamântul Fagăduinţei“, viziune propagată de teoriile milenariste. Există
faţă de evrei frustrarea Holocaustului, existând un anumit sentiment de vinovaţie al civilizaţiei
occidentale pentru evenimentele din Europa. De asemenea la nivel guvernamental există
tendinţa de a 52

proteja Israelul ca o consecinţă firească a puternicii susţineri americane din momentul fondării
lui. Deşi ajutorul oferit de americani către Cairo este substanţial, Israel este cel mai mare
beneficiar al ajutorului american. Din 1948 a primit aproape 90 miliarde de dolari americani în
mod direct (această sumă fiind dublul primit de toată America de Sud şi 2.5 ori mai mare decât
ajutorul primit de Africa). Între 1948 şi 1973, SUA a oferit Israelului ajutoare ce însumau în medie
122 mil $ anual, sau un total 3.1 mlrd $ în toată această perioadă. Mai mult de 1 mlrd $
reprezentau împrumuturi pentru achiziţia de tehnică de luptă înainte şi în timpul razboiului de
Yom Kippur din 1973. Înainte de 1971 Israel primise un total de 277 milioane $ în ajutor militar şi
aproximativ 700 mil $ în ajutor economic . Majoritatea ajutoarelor militare au luat forma
împrumuturilor şi nu au fost fonduri nerambursabile.64 Toate astea se vor modifica odată cu
războiul de Yom Kippur. Susţinerea puternică pe care Nixon o ofera evreilor vine din necesitatea
unor interese strategice şi nu datorită presiunii interne exercitate de grupurile evreieşti de lobby.
Henry Kissinger spunea referindu-se la Nixon: “Când a fost confruntat cu realităţile Orientului
Mijlociu– dupa atâta durere şi manevre eliptice – a recunoscut că trebuie să se urmărească
conform interesului naţional, aceeaşi strategie pe care alţii au susţinut-o din raţiuni de politică
etnică: reducerea influenţei sovietice, slăbirea arabilor radicali, încurajarea arabilor moderaţi şi
asigurarea securităţii Israelului“. Intenţia primară a ajutoarelor militare şi economice este să
urmarească interesele americane potentând un aliat. Din 1973, Israel a primit pachete anuale de
aproximativ 3 mlrd $ în ajutoare economice şi militare, şi 4 pachete speciale de ajutor. Primul din
aceste pachete speciale a fost un împrumut de 3 mlrd $ menit să susţină retragerea israeliană
din Peninsula Sinai după tratatul din 1979. 2.2 mlrd $ erau împrumuturi iar diferenţa o
reprezentau sume nerambursabile. Al doilea pachet în valoare de 1.5 mld $ a fost aprobat în
1985 pentru a combate o criză economică. Al treilea pachet, aprobat în 1996, oferea 100 mil $
pentru susţinerea luptei împotriva terorismului. Al patrulea în valoare de 1.8 mld $ a fost
aprobat după Acordurile de la Wye Plantation din 1998 . De asemenea, SUA a mai acordat 10
mlrd $ în împrumuturi către Israel în 1992, şi mai multe pachete mai mici precum cel destinat
relocării refugiaţilor.65 Israelul primeşte fonduri prin intermediul Departamentului Apărării în
virtutea cooperarii militare între cele două armate. Ierusalimul primeşte avantaje şi în virtutea
înţelegerii Foreign 64 65

http://www.athenian-legacy.com/2009/05/sua-si-israelul-introducere-in-relatiile-bilaterale/
Ibidem

53

Military Sales (FMS), prin care producătorii americani de armament se angajază sa cumpere
componente şi materii prime din Israel. Ajutorul anual către Israel se oferea prin intermediul
programului US Commodity Import Program, care oferă fonduri guvernelor străine pentru a
achiziţiona produse americane. Din 1979, acest ajutor se acorda într-o singură tranşă o data pe
an. Din 1985 ajutorul către Israel a luat forma fondurilor nerambursabile. De asemenea sumele
sunt oferite la începutul fiecarui an fiscal astfel încât statul evreu să beneficieze de dobânzi.
Israelul are un statut special în ceea ce priveşte utilizarea fondurilor. Daca altor state beneficiare,
USA cere explicaţii referitoare la modul de cheltuire a banilor acest lucru nu se aplică şi statului
evreu . Presiunile asupra administraţiei au continuat cu cererea reprezentantului Steve Israel şi
Organizaţiei Zioniste din America de a verifica existenţa unui posibil conflict de interese în care s-
ar afla Freeman din cauza relaţiilor sale cu guvernele chinez şi saudit în calitate de ambasador în
Arabia Saudită şi de fost membru al boardului de conducere al Companiei publice petroliere
chineze. Deocamdată grupurile de lobby par să fi câştigat încă o bătălie, după ce preşedintele
Obama s-a distanţat de oficiali şi consilieri care au criticat Israelul în trecut. Războiul pentru
menţinerea neschimbată a relaţiei privilegiate a Israelului cu SUA uneori pare departe de a fi
câştigat. Deja controversata intervenţie militară în Gaza a trezit dezbateri aprinse în toată lumea
legate de justeţea acestui război, de limitele în care trebuiau exercitate violenţa şi constrângerea
împotriva Hamas, de modul în care au fost trataţi civilii. Un sondaj de opinie din iulie 2008 arăta
că 71% dintre americani doreau ca SUA să fie neutre în conflictul dintre evrei şi arabi. Şi în
privinţa intervenţiei în Gaza părerile erau împărţite, iar numărul celor care încep să aibă îndoieli
în privinţa acţiunilor israeliene este în creştere. În schimb, Senatul american a aprobat în
unanimitate o rezoluţie de susţinere a acţiunii israeliene în Gaza, în timp ce în Camera
Reprezentanţilor doar 5 din 435 au votat împotrivă. Pe de altă parte, priorităţile administraţiei
Obama ar putea să intre în coliziune cu cele ale noii coaliţii ultra-naţionaliste formate de partidul
Likud şi alte partide de extremă dreaptă, printre care şi cel condus de Avigdor Lieberman.
Spionaj şi suspecţii În august 2004, doi angajaţi ai American Israel Public Affairs Commitee
(AIPAC) au fost reţinuti de FBI pentru anchetă. Steve Rosen şi Keith Weissman erau suspectaţi de
spionaj în solda Israelului. Cu puţin timp înainte, FBI arestase pe Larry Franklin – angajat al
Pentagonului – suspectat ca ar fi predat AIPAC documente secrete privind Iranul. 54

Ambele evenimente au fost la început în atenţia massmedia, pentru ca apoi asupra lor să se
aştearnă tăcerea. Se pare că motivul acestei tăceri unanime nu a fost abandonarea anchetei ci,
dimpotrivă, faptul că dovezile privind vinovăţia unor persoane din organizaţie deveniseră mai
concludente. Ulterior, FBI a efectuat o razie la sediul central AIPAC din Washington. Soldaţi
înarmaţi au încercuit întreaga zonă, dupa care agenţii au pătruns în clădire şi au confiscat
documente. În plus, patru manageri ai AIPAC au fost citaţi la interogatoriu. Cei patru sunt:
Howard Kohr – director general, Richard Fishman – director executiv, Renee Rothstein şi Raphael
Danziger. Ancheta împotriva AIPAC durează de mai mulţi ani, dar, după ce Rosen şi Weissman au
fost interogaţi, se pare că persoane sus-puse din cadrul FBI au decis să ”o lase mai moale” în
timpul campaniei pentru prezidenţiale. Razia la sediul AIPAC înseamna, cel mai probabil, că FBI
deţine probe concrete privind activitatea suspectă uneori a organizaţiei – altfel nu şi-ar fi permis
aşa ceva. Întrebarea este dacă ancheta, cu toate interogatoriile şi controalele ziua în amiaza
mare, va avea vreun rezultat. Aceleaşi interse care i-au făcut pe candidaţii la preşedinţie din
cursa lui 2008 să se gudure în faţa AIPAC vor acţiona şi pentru a acoperi rezultatele anchetei. Caci
condamnarea unei persoane din cadrul AIPAC ar fi o lovitură dezastruoasă pentru lobby-ul
evreiesc din SUA. O altă faţetă a problemei o constituie aceea ca Larry Franklin – care nu este
evreu – fusese subordonatul ministrului adjunct al apărării, Paul Wolfowitz, şi al lui Douglas Feith
– subsecretar de stat pe probleme de apărare. Aceştia din urma – numărul 2 şi 3 în Pentagon –
au fost, împreuna cu Richard Perle – şeful Consiliului National pentru Securitate – arhitecţii
principali ai războiului împotriva Irakului. Toţi trei sunt evrei. În plus, Perle fusese înainte consilier
al prim-ministrului israelian Benjamin Netanyahu şi caracterizase îndepartarea lui Saddam
Hussein de la putere drept “vitală” pentru interesele Israelului.66 Faptul că războiul contra
Irakului a fost în parte determinat de puternice interese evreieşti –Israelul dorind să scape de un
adversar declarat – este din nou adus în lumina rampei, odată cu afacerea AIPAC. În plus, de mai
mult timp, autorităţile de la Tel Aviv fac presiuni pentru o intervenţie militarã împotriva Iranului,
pe motiv că această ţară încearcă să fabrice arme nucleare. Este adevarat că şi Israelul deţine
arme atomice, cum am menţionat mai sus, însă paradoxul este doar aparent dacă ne gândim la
faptul că pentru acest stat sunt valabile alte reguli decât pentru adversarii săi. Anchetarea
directorilor American Israel Public Affairs Commitee este un indiciu ca FBI este în cunoştinţă de
cauza privind activitatea uneori dubioasă a organizaţiei, dar, în acelaşi timp, 66

http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/ancheta-asupra-aipac-continua.html

55

aplicarea justiţiei în cazul de faţă este incertă, avînd în vedere forţele pe care ancheta le-a
”deranjat”. Deci, pe lânga firescul mecanismului decizional clasic, Statele Unite prezintă şi
anumite specificităţi precum implicarea activă a unor personaje ce nu aparţin ierarhiei
instituţionale în influenţarea deciziilor de politica externă. Organizaţiile de lobby sunt o
caracteristică specială a sistemului politic american însa făra a exista senzaţia implicarii externe
în cazul acestor grupuri. Deşi aflate pe poziţii antagonice atât susţinătorii israelienilor cât şi cei ai
arabilor sunt obligaţi să pună pe primul plan interesul naţional american, în calitatea lor de
cetăţeni americani şi abia apoi alte interese. Deşi acest aspect este evident în retorica pe care
aceste organizaţii o promovează nu se poate contabiliza exact cât este şi realitate. Totuşi putem
conchide că presiunea unei părţi a opiniei publice dominate de anumite simpatii influenţează şi
nu determină poziţia Congresului american.

Dosar nr.3 Subiectul: ,,Lobby-ul israelian în SUA” Prezentele idei şi analize a dosarului vor facilita
înţelegerea mai pe larg a lobbysmului israelian în SUA şi a lobbysmului în genere. Sub titlul The
Israel Lobby prestigioasa London Review of Books (vol.28 nr.6, 23.03.2006) a publicat o analiză
aprofundată a influenţei decisive a lobbyului proisraelian american asupra politicii externe şi
strategiei adoptate de Statele Unite în Orientul Mijlociu, semnată de doi emeriţi profesori
universitari americani mai sus în capitol deja menţionaţi: John Mearsheimer şi Stephen Walt.
Mai jos sunt secvenţele şi ideile principale a celor expuse de autori. De câteva decenii bune, şi în
special de la ,,războiul de 6 zile” din 1967, piesa de rezistenţă a politicii americane în Orientul
Mijlociu a fost relaţia cu Israelul. Combinaţia între susţinerea constantă a Israelului şi efortul
necesar pentru instaurarea ,,democraţiei” în întreaga regiune a inflamat opinia publică arabă şi
musulmană şi a compromis nu numai securitatea Statelor Unite, dar şi pe cea a unei mari părţi a
restului lumii. Această situaţie nu are un echivalent în istoria politică americană. De ce au fost
dispuse SUA să aşeze între paranteze propria securitate şi pe cea a mai multor dintre aliaţii săi,
pentru a susţine interesele unui alt stat? Se poate presupune faptul că relaţia între cele două ţări
se întemeiază pe interesele strategice comune sau pe imperative morale irezistibile, însă niciuna
dintre aceste interpretări nu 56

poate explica nivelul ridicat al susţinerii materiale şi diplomatice pe care o furnizează Statele
Unite. Legat de aceasta, ceea ce stimulează politica americană în regiune derivă aproape în
întregime din activităţile politice desfăşurate acasă, în special din cele ale ,,lobby-ului israelian”.
Alte grupuri cu interese particulare au izbutit să ocolească politica externă. Însă nici-un lobby n-a
reuşit să o deturneze definitiv de la ceea ce ar putea sugera interesul naţional, convingându-i
concomitent pe americani că interesele Statelor Unite şi cele ale celuilalt stat – în cazul de faţă
Israelul – sunt în esenţă identice. După ,,războiul de Yom Kippur” din octombrie 1973,
Washingtonul a furnizat sprijin Israelului, diminuându-l pe cel oferit altor state. Israelul a fost,
începând din 1976, cel mai important beneficiar al ajutorului economic direct şi al asistenţei
militare anuale, reprezentând per total cel mai mare beneficiar de după cel de-al Doilea Război
Mondial, prin suma totală de peste 140 de miliarde de dolari (în 2004). Israelul primeşte
aproximativ trei miliarde de dolari pe an cu ajutor direct, adică aproximativ o cincime din bugetul
pentru ajutor extern, şi circa 500 de dolari anual pentru fiecare cetăţean israelian. Această
mărime e dureroasă mai ales datorită faptului că Israelul e acum un stat industrial bogat cu un
PIB pe cap de locuitor aproape egal cu cel al Coreii de Sud sau al Spaniei. Alţi beneficiari îşi
primesc banii prin vărsăminte trimestriale, în timp ce Israelul primeşte întreaga sumă la
începutul fiecărui exerciţiu bugetar, putând băga în buzunar inclusiv dobânzile aferente.
Majoritatea beneficiarilor de ajutor atribuit în scopuri militare trebuie să cheltuiască în întregime
aceste fonduri pe achiziţii din Statele Unite, însă Israelul e autorizat să utilizeze circa 25% din
suma primită pentru a-şi subvenţiona industria de apărare. Este singurul beneficiar care nu
trebuie să dea explicaţii asupra felului cum cheltuie aceste fonduri,ceea ce face practic
imposibilă interzicerea utilizării banilor în scopuri faţă de care SUA se opun, precum constituirea
de colonii evreieşti în Cisiordania. De altfel, Statele Unite au acordat Israelului circa trei miliarde
de dolari pentru dezvoltarea de armamente, dându-i acces la cele de nivel înalt precum
elicopterele Blackhawk şi avioanele cu reacţie F-16. Deci, SUA a permis Israelului accesul la
informaţii care sunt refuzate aliaţilor lor din NATO şi închid ochii la achiziţionarea armei nucleare.
În aceeaşi măsură, Washingtonul furnizează Israelului şi sprijin diplomatic constant. Începând din
1982, SUA şi-a exercitat dreptul de veto în cazul a 32 de rezoluţii ale Consiliului de Securitate care
criticau Israelul, adică mai mult decât totalul vetourilor exprimate de toţi 57

ceilalţi membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. Au blocat eforturile statelor arabe de a

aşeza arsenalul izraelian pe agenda AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică). Statele
Unite vin în ajutor Israelului în timp de război şi îi ţin partea în negocierile de pace. Administraţia
Nixon l-a protejat de ameninţarea unei intervenţii sovietice şi l-a aprovizionat în timpul războiului
de ,,Yom Kippur”. Washingtonul s-a implicat profund în negocierile care au pus punct acestui
război, ca şi pe întreaga durată a procesului ,,etapă cu etapă” care a urmat; la fel cum a jucat un
rol cheie în cadrul negocierilor care au precedat şi au urmat Acordurilor de la Oslo din 1993. De
fiecare dată au existat neînţelegeri ocazionale între responsabilii americani şi israelieni, însă SUA
au susţinut continuu poziţia israeliană. Un participant american la Camp David, în 2000
declara: ,,Mult prea des acţionăm… în calitate de avocat al Israelului!”. Această generozitate
extraordinară ar putea fi înţeleasă dacă Israelul ar poseda atuuri strategice vitale sau dacă ar
avea o raţiune morală irezistibilă pentru un sprijin american. Niciuna dintre aceste explicaţii nu e
însă convingătoare. Un argument ar putea fi faptul că Israelul a reprezentat un atu în timpul
războiului rece. După 1967, ca reprezentant al Americii, el a ajutat la împiedicarea expansiunii
sovietice în regiune şi i-a înfrânt umilitor pe ,,clienţii” Uniunii Sovietice, precum Egipt şi Siria. Din
când în când Israelul a protejat şi alţi aliaţi ai SUA (precum regele Hussein al Iordaniei), iar
bravura sa militară a forţat Moscova sa-şi mărească cheltuielile pentru a-şi putea susţine statele-
client. De asemenea, a furnizat şi informaţii utile asupra capacităţilor militare sovietice.
Susţinerea Israelului n-a fost de bun augur, complicând între timp relaţiile Americii cu lumea
arabă. De exemplu, decizia de a acorda 2,2 miliarde de dolari drept ajutor militar de urgenţă în
timpul ,,războiului Yom Kippur” a declanşat un embargo asupra petrolului impus de statele
OPEC, care a afectat considerabil economiile occidentale. Cu toate acestea, forţele armate
israeliene n-au fost în măsură să protejeze interesele americane în regiune. De exemplu, SUA n-
au putut conta pe Israel când, în 1979, revoluţia iraniană a provocat incertitudine la adresa
securităţii aprovizionărilor cu petrol, fiind nevoite să creeze propria Forţă de intervenţie rapidă.
Primul război din Golf a arătat măsura în care Israelul a devenit o povară strategică. Statele Unite
nu puteau utiliza bazele israeliene fără să rupă coaliţia antiirakiană şi au fost nevoite să
deturneze resursele (de exemplu, bateriile de rachete Patriot) pentru a împiedica Tel Avivul să
acţioneze în vreun fel care ar fi putut afecta alianţa împotriva lui Saddam Hussein.

58

Istoria s-a repetat în 2003: cum Israelul era presat de atacarea Irakului de către Statele Unite,
Bush nu putea să-i solicite sprijinul fără să declanşeze o opoziţie arabă. Aşadar, Israelul a fost
lăsat pe tuşă. La începutul anilor 90, şi mai ales după 11 septembrie 2001, susţinerea de către
Statele Unite a Israelului a fost justificată prin afirmaţia că cele două state au fost ameninţate de
grupuri teroriste originare din lumea arabă şi musulmană şi de ,,state ticăloase” care susţin
aceste grupuri şi care sun în căutare de arme de distrugere în masă. Aceasta înseamnă nu numai
că Washingtonul trebuia să lase mână liberă în privinţa palestinienilor şi să nu insiste asupra unor
concesii până ce teroriştii palestinieni nu sunt încarceraţi sau omorâţi, ci şi că SUA ar fi trebuit să
ţină cont de ţări precum Iran şi Siria. Prin urmare, Israelul e perceput drept un aliat crucial în
războiul împotriva terorismului, pentru că inamicii săi sunt inamicii Americii. În realitate, Israelul
reprezintă un handicap în acest război şi în efortul mai amplu al Americii de a se ocupa de
,,statele ticăloase”. ,,Terorismul” nu reprezintă un adversar unic, ci e vorba de o strategie utilizată
de un mare număr de grupări politice. Organizaţiile teroriste care ameninţă Israelul nu ameninţă
Statele Unite decât atunci când intervin împotriva lor (ca în Liban, în 1982). De altfel, terorismul
palestinian nu constă în violenţe dirijate din întâplare împotriva Israelului sau a Occidentului; în
mare parte el reprezintă un răspuns la campania prelungită a Israelului de colonizare a
Cisiordaniei şi Fâşiei Gaza. Şi mai important, a spune că Israelul şi Statele Unite sunt unite printr-
o ameninţare teroristă comună ascunde o relaţie tip cauză-efect: SUA au o problemă cu
terorismul în mare parte pentru că sunt un aliat atât de apropiat Israelului şi nu invers.
Susţinerea Israelului nu reprezintă singura sursă a terorismului antiamerican, dar e importantă,
ceea ce face ca războiul împotriva terorismului să fie mai dificil de câştigat. Nimeni nu se
îndoieşte de faptul ca cei din conducerea AL-Qaeda, inclusiv Osama bin Laden, sunt motivaţi de
prezenţa israelienilor în Ierusalim şi de situaţia dificilă a palestinienilor. Sprijinirea necondiţionată
a Israelului îi ajută pe extremişti să atragă susţinere populară şi noi recruţi. Cât priveşte
pretinsele ,,state ticăloase” ale Orientului Mijlociu, ele nu reprezintă o mare ameninţare la
adresa intereselor vitale ale SUA, ci doar în măsura în care reprezintă o ameninţare la adresa
Israelului. Chiar dacă aceste state achiziţionează arme nucleare – ceea ce nu are de dorit - ,nici
America, nici Israelul nu pot deveni obiect de şantaj, deoarece cel care-l predică nu-şi poate
pune în aplicare ameninţările fără a suferi represalii teribile. Pericolul de a-i aproviziona cu

59

arme nucleare pe terorişti e şi el îndepărtat, deoarece un ,,stat ticălos” n-ar putea fi sigur că acel
transfer nu va fi detectat, fiind blamat şi pedepsit în consecinţă. Relaţia pe care o are cu Israelul
îngreunează misiunea americană de a se ocupa cu aceste state. Arsenalul nuclear izraelian este
una din raţiunile pentru care o parte dintre vecinii săi îşi doresc arme nucleare, iar a le ameninţa
cu o schimbare de regim nu face decât să contribuie la creşterea acestei dorinţe. Un ultim motiv
pentru ideea regândirii valorii strategice a Israelului e faptul că acesta nu se comportă ca un aliat
fidel. Responsabilii israelieni ignoră deseori cererile americane şi renunţă la promisiunile făcute
(inclusiv angajamentele de a opri construirea de colonii şi de a se abţine de la “asasinatele
ţintite” îndreptate împotriva oficialilor palestinieni). Israelul a furnizat tehnologie militară
sensibilă potenţialilor rivali precum China, în cadrul a ceea ce inspectorul general din cadrul
Departamentului de Stat a numit “un model sistematic şi crescând de transferuri neautorizate”.
Conform General Accounting Office (Curtea de Conturi), Israelul a condus de asemenea
,,operaţiuni de spionaj mai agresive împotriva SUA decât orice alt aliat”. În afară de afacerea
Jonathan Pollard, care a dat Israelului, la începutul anilor 80, mari cantităţi de documente
secrete (ce trebuia transmise Uniunii Sovietice la schimb cu vize de ieşire suplimentare pentru
evreii sovietici), o altă polemică s-a declanşat în 2004, când s-a descoperit faptul că un înalt
responsabil al Pentagonului, pe nume Larry Franklin, i-a transmis unui diplomat israelian
informaţii secrete. Israelul nu e singura ţară care spionează Statele Unite, însă faptul de a-şi
spiona principalii protectori aruncă cel puţin îndoieli asupra valorii sale strategice. Iar valoarea
strategică a Israelului nu e singura problemă. Susţinătorii săi argumentează şi prin faptul că
merită un sprijin total deoarece e slab şi înconjurat de inamici; este o democraţie; evreii au avut
de suferit în trecut şi merită prin urmare un tratament special; iar comportamentul Israelului a
fost superior din punct de vedere moral celui al adversarilor săi. Dacă privim cu atenţie, nici unul
dintre aceste argumente nu e convingător. Există o puternică raţiune morală de a susţine
existenţa Israelului, dar el nu e în pericol. Din punct de vedere obiectiv, comportamentul său
trecut şi prezent nu-i oferă nici-o bază morală pentru a-i privilegia pe israelieni în faţa
palestinienilor. Israelul e deseori descris precum David confruntat cu Goliat, însă comparaţia
inversată e mai aproape de realitate. Contrar convingerii publice, sioniştii au fost mai puternici,
mai bine dotaţi şi mai bine conduşi în timpul războaielor de independenţă din 1947-1949, iar
forţele de apărare israeliene (IDF) au obţinut uşor şi rapid victorii împotriva Egiptului în 1956 şi
împotriva

60

Egiptului, Iordaniei şi Siriei în 1967 – toate acestea înainte să înceapă fluxul imens de ajutor
american. Astăzi, Israelul reprezintă forţa militară cea mai puternică din Orientul Mijlociu.
Armamentul său convenţional e de departe superior celui a vecinilor săi şi e singurul stat din
regiune care posedă arme nucleare. Egiptul şi Iordania au semnat tratate de pace cu Israelul, iar
Arabia Saudită s-a arătat şi ea dispusă s-ă o facă. Siria şi-a pierdut protectorul sovietic, Irakul a
fost devastat de trei războaie devastatoare, iar Iranul se află la mii de kilometri distanţă.
Palestinienii abia dacă au o poliţie eficientă, cu atât mai puţin o armată care ar putea constitui o
ameninţare pentru Israel. Conform unei estimări din 2005, a Centrului Jaffee pentru studii
strategice ale Universităţii din Tel Aviv, echilibrul strategic este categoric în favoarea Israelului,
care continuă să adâncească diferenţele calitative dintre propriile sale capacităţi militare şi forţa
sa de convingere şi cea a vecinilor săi. Dacă a-l susţine pe cel suprimat ar fi un principiu irezistibil,
Statele Unite ar fi trebuit să-i susţină pe adversarii Israelului. Nici faptul că Israelul e o
democraţie prietenă înconjurată de dictaturi ostile nu poate explica nivelul actual a ajutorului
primit: sunt destule democraţii în lume, însă niciuna nu beneficiază de un sprijin echivalent. În
trecut, SUA a dărâmat guverne democratice şi au susţinut dictatori când acesta le-a facilitat
urmărirea intereselor – având şi azi relaţii bune cu un număr de dictaturi. Unele aspecte ale
democraţiei israeliene sunt în dezacord cu valorile de bază americane. În comparaţie cu SUA,
unde indivizii sunt în principiu egali în drepturi indiferent de rasă, religie sau apartenenţă etnică,
Israelul a fost întemeiat în mod explicit drept stat evreu, iar cetăţenia are la bază principiul
legăturii de sânge. Ţinând cont de asta, nu e surprinzător faptul că cei 1,3 milioane de arabi sunt
trataţi drept cetăţeni de rangul doi sau că, recent, o comisie a guvernului israelian a constatat că
Israelul se comportă într-o manieră ,,neglijentă şi discriminatorie” faţă de aceştia. Statutul său
democratic este minat în aceiaşi măsură de refuzul de a le acorda palestinienilor propriul stat
viabil sau integralitatea drepturilor lor politice. O a treia justificare o reprezintă istoria
suferinţelor îndurate de evrei în Occidentul creştin, în special în timpul Holocaustului. Cum evreii
au fost persecutaţi secole la rând şi nu sau putut simţi în siguranţă decât într-o patrie israeliană,
sunt muţi cei care astăzi gândesc că Israelul merită un tratament special din partea Statelor
Unite. Crearea statului Israel a fost cu certitudine un răspuns potrivit la lungul şir al crimelor
împotriva evreilor, însă aceasta a provocat în egală măsură noi crime împotriva unor terţi în mare
parte inocenţi – palestinienii. Faptul a fost bine înţeles de primii responsabili din Israel. David
Ben-Gurion îi declara lui Nahum Goldmann, preşedintele Congresului Mondial Evreiesc: ,,Dacă
61
aş fi fost un lider arab, n-aş fi semnat niciodată un acord cu Israelul. E normal: noi le-am luat
ţara… Noi ne tragem din Israel, dar asta a fost cu 2000 de ani în urmă, şi ei cu ce se aleg? Au
existat antisemitismul, naziştii, Hitler, Auschwitz, însă unde e vina lor? Ei nu văd decât un singur
lucru: că am venit noi aici şi că le-am furat ţara. De ce-ar accepta aşa ceva?”. Ulterior, guvernanţii
israelieni au încercat în câteva rânduri să nege ,,ambiţiile naţionaliste” ale palestinienilor. Pe
vremea când a fost premier, Golda Meir a făcut această celebră afirmaţie: ,,N-a existat niciodată
ceea ce numim palestinieni”. Presiunea violenţelor extremiste şi credinţa populaţiei palestiniene
i-au determinat pe responsabilii israelieni să se dezangajeze în Gaza şi să ia în calcul şi alte
compromisuri teritoriale, însă nici Yitzhak Rabin nu a dorit să le ofere palestinienilor un stat
viabil. Aşa-numita ,,ofertă generoasă” a lui Ehud Barak de la Camp David le-ar fi dat
palestinienilor doar câteva bantustane lipsite de armată şi aflate sub controlul israelian. Istoria
tragică a evreilor nu obligă Statele Unite să ajute astăzi Israelul necondiţionat. Susţinătorii
statului Israel îl descriu şi ca o ţară care a căutat pacea îndată ce a putut şi care a manifestat
reţinere chiar şi atunci când a fost provocat. Se mai spune şi că, în schimb, arabii acţionează cu o
mare răutate. În fapt, la faţa locului, acţiunile Israelului nu se deosebesc de cele ale adversarilor
săi. Ben-Gurion recunoscuse faptul că primii sionişti erau departe de a fi binevoitori faţă de arabii
palestinieni, care au rezistat uzurpărilor – ceea ce e cel puţin surprinzător, ţinând cont de faptul
că sioniştii încercau să creeze propriul stat pe pământ arab. În acelaşi fel, crearea Israelului în
1947-1948 a implicat acţiuni de purificare etnică, inclusiv execuţii, masacre şi violuri, iar
comportamentul ulterior a fost deseori brutal, negând orice superioritate morală. În perioada
1949-1956, de exemplu, forţele de securitate israeliene au ucis între 2700 şi 5000 de arabi care
se reîntoarseră, majoritatea nefiind înarmaţi. IDF a omorât sute de prizonieri de război egipteni
(în războaiele din 1956 şi 1967), iar în 1967 a expulzat între 100,000 şi 260,000 de palestinieni
din Cisiordania nou ocupată şi au înlăturat dincolo de Înălţimile Golan 80,000 de sirieni. În timpul
primei Intifada, IDF a distribuit trupelor sale ciomege şi le-au încurajat să le folosească împotriva
protestatarilor palestinieni. Secţiunea suedeză a organizaţiei ,,Salvaţi copiii” a estimat că între
23,600 şi 29,900 de copii au avut nevoie de îngrijiri medicale pentru rănile suferite pe parcursul
primilor doi ani de Intifada. Aproape o treime din ei aveau 10 ani sau mai puţin. Răspunsul
izraelian la a doua Intifada a fost mult mai violent, determinând cotidianul Ha’aretz să scrie că
IDF s-a transformat într-o maşină de ucis a cărei eficacitate inspiră teamă, şocând uneori. IDF a
tras un milion de gloanţe doar în primele zile de Intifada.

62

De atunci, pentru fiecare evreu ucis, Israelul a omorât 3,4 palestinieni, din care majoritatea erau
spectatori inocenţi; proporţia între copii palestinieni ucişi şi cei israelieni e şi mai ridicată (5,7 la
1). Este apoi interesant de remarcat că sioniştii au utilizat bombe teroriste pentru a-i determina
pe englezi să plece din Palestina şi că Yitzhak Shamir, iniţial un terorist devenit ulterior prim-
ministru, a recunoscut că ,,nici etica, nici tradiţia evreiască n-au putut elimina terorismul ca
mijloc de luptă”. Recursul palestinienilor la terorism e regretabil, însă nu surprinzător.
Palestinienii gândesc că nu au la îndemână nici un alt mijloc de a-i obliga pe israelieni să accepte
concesii. După cum a admis într-o zi Ehud Barak, dacă s-ar fi născut palestinian, ar fi devenit
membru a unei organizaţii teroriste. Prin urmare, dacă nici argumentele strategice, nici cele
morale nu pot explica sprijinul SUA faţă de Israel, cum să ni-l explicăm? Explicaţia constă în forţa
inegalabilă a lobby-ului israelian, definit drept coaliţia prolixă a indivizilor şi organizaţiilor care
lucrează activ pentru a orienta politica externă a SUA într-o direcţie pro-israeliană. Acesta nu
înseamnă că este o mişcare unită cu o conducere fixată sau că toţi membrii săi sunt în totalitate
de acord în toate chestiunile. Nu toţi evreii americani fac lobby, deoarece Israelul nu reprezintă
un subiect pentru un număr mare dintre ei. În urma unei anchete desfăşurate în 2004, de
exemplu, în jur de 36% din aceştia au declarat că nu se simt foarte legaţi emoţional sau deloc de
Israel. Apoi, evreii americani au puncte de vedere diferite în privinţa politicilor israeliene
specifice. Multe dintre principalele organizaţii ale acestui lobby (precum Comitetul pentru afaceri
publice americano-israeliene şi Conferinţa preşedinţilor principalelor organizaţii evreieşti) sunt
conduse de persoane intransigente, care susţin în general politica expansionistă promovată de
partidul Likud, inclusiv ostilitatea faţă de procesul de la Oslo. Majoritatea evreilor americani sunt,
dimpotrivă, mai înclinaţi să accepte concesii faţă de palestinieni, iar câteva grupuri (precum
Jewish Voice of Peace) susţin chiar cu tărie astfel de iniţiative. În ciuda acestor diferenţe, atât
moderaţii cât şi intransigenţii sunt cu toţii în favoarea unei susţineri absolute a Israelului. Liderii
evreilor americani se consultă deseori cu responsabilii israelieni, pentru a se asigura că acţiunile
lor contribuie la avansul obiectivelor israeliene. Cum a notat la un moment dat un activist al unei
organizaţii evreieşti: ,,Spunem deseori: ,,Aceasta e politica noastră în chestiunea X, însă trebuie
să verificăm ce gândesc israelienii.” Ca şi comunitate, procedăm mereu astfel”. A critica politica
israeliană reprezintă un prejudiciu grav, iar a face presiuni asupra Israelului e de neconceput.

63

Edgar Bronfman Sr., preşedintele Congresului Mondial Evreiesc, a fost acuzat de ,,perfidie”
deoarece îl invita printr-o scrisoare pe preşedintele G. Bush, la mijlocul lui 2003, să convingă
Israelul să limiteze construcţia controversatei ,,bariere de securitate”. Acesta a fost criticat
astfel: ,,Este un gest obscen ca preşedintele Congresului Mondial Evreiesc sa-l incite pe
preşedintele SUA să reziste politicii promovate de guvernul israelian”. Când Seymour Reich,
preşedintele Forumului politic israelian, a sfătuit-o, în noiembrie 2005, pe Condoleezza Rice să
ceară Israelului să redeschidă un punct critic de trecere a frontierei în Fâşia Gaza, acţiunea sa a
fost denunţată drept ,,iresponsabilă”: ,,În cadrul principalului curent evreiesc nu e loc pentru o
prospectare activă împotriva politicii legate de securitate Israelului” Retrăgându-se în spatele
acestor atacuri, Reich a anunţat că ,,termenul ,,presiune” nu face parte din vocabularul meu
când e vorba de Israel”. Evreii americani au creat un număr impresionant de organizaţii pentru a
influenţa politica externă americană, între care AIPAC (American Israel Public Affairs Committee)
e cea mai puternică şi cea mai cunoscută. În 1997, revista Fortune a cerut membrilor Congresului
să enumere lobby-urile cele mai puternice la Washington. AIPAC a fost plasată pe locul doi după
Asociaţia americană a pensionarilor (AARP), însă înainte de AFL-CIO (Federaţia americană a
muncii – Congresul organizaţiilor industriale) şi National Rifle Association (cea mai veche
organizaţie a deţinătorilor de arme). O anchetă similară a cotidianului National, din martie 2005,
ajunge la aceeaşi concluzie, plasând AIPAC pe locul doi, la egalitate cu AARP. Din acest lobby mai
face parte şi evanghelişti creştini binecunoscuţi precum Gary Bauer, JerryFalwell, Ralph Reed şi
Pat Robertson, cu toţii, ca şi Dick Armey Şi Tom Delay, foşti reprezentanţi ai majorităţii în Camera
Reprezentanţilor; toţi cred că renaşterea Israelului reprezintă împlinirea unei profeţii biblice şi
susţin agenda expansionistă a acestuia; a acţiona alt fel, gândesc ei, ar însemna a contrazice
voinţa Domnului. Ne-evreii neo-conservatori precum John Bolton, Robert Bartley, William
Bennett, fost ministru al educaţiei, Jeane Kirkpatrick, fost ambasador la ONU şi influentul
editorialist George Will sunt şi ei apărători fervenţi ai Israelului. Tipul american de guvernare
pune la dispoziţia activiştilor numeroase moduri de a influenţa procesul politic. Grupurile de
interese îi pot influenţa pe reprezentanţii aleşi şi pe membrii biroului executiv, contribuie la
campanii electorale, votează la alegeri, încearcă să modeleze opinia publică etc…Cheltuiesc o
cantitate disproporţionată de energie de influenţă atunci când se angajează să convingă asupra
unei chestiuni faţă de care majoritatea populaţiei manifestă indiferenţă. Politicienii au tendinţa
de a-i satisface pe cei care se interesează de un oarecare subiect, chiar dacă numărul lor e mai
mic, convinşi fiind că restul populaţiei nu-i va penaliza dacă vor acţiona în consecinţă. 64

După principiile sale de bază de funcţionare, lobby-ul israelian nu diferă de cel a fermierilor , al
sindicatului oţelarilor sau a textiliştilor, sau de oricare alt lobby etnic. Nu e nimic abuziv în faptul
că evreii americani şi aliaţii lor creştini încearcă să influenţeze politica americană. Activităţile
lobby-ului nu reprezintă o conspiraţie de tipul celei care apare în instrumentele de promovare de
genul Protocoalelor Înţelepţilor Sionului. În majoritate, indivizii şi grupurile care-l compun nu
procedează altfel decât alte grupuri de interese, dar o fac mult mai bine. În schimb, grupurile de
interese pro-arabe , în măsura în care există, sunt slabe, ceea ce facilitează în mare măsură
demersul lobby-ului israelian. Lobby-ul urmează două strategii ample: În primul rând, îşi
utilizează marea influenţă pe care o are la Washington pentru a face presiuni asupra Congresului
şi biroului executiv: Indiferent de opinia unui legiuitor sau a altuia, a unui politician sau a altuia,
lobby-ul încearcă să facă în aşa fel încât sprijinul Israelului să fie o alegere potrivită. În al doilea
rând, acesta încearcă să se asigure că discursul public aşează Israelul într-o lumină pozitivă,
repetând miturile privind crearea sa şi apărându-i punctul de vedere în discuţiile politice. Scopul
este acela de a împiedica obţinerea de către comentariile critice ale unei audienţe echitabile în
arena politică. Controlarea dezbaterilor e esenţială pentru garantarea sprijinului american,
deoarece o discuţie sinceră pe tema relaţiilor americano-israeliene i-ar putea determina pe
americani să favorizeze o politică diferită. Un punct-cheie al eficacităţii lobby-ului îl reprezintă
prezenţa sa în Congres, unde Israelul e practic imunizat la orice critică. Acesta reprezintă un
demers remarcabil, deoarece Congresul lansează rareori subiecte contestabile. Când vine vorba
despre Israel, criticile potenţiale dispar. O explicaţie ar fi că unii dintre principalii săi membri sunt
sionişti creştini precum Dick Armey, care declarase în septembrie 2002: ,,Prioritatea mea în
politica externă este protecţia Israelului”. Ne gândim totuşi că prioritatea tuturor membrilor
Congresului ar trebui să fie protejarea Americii. De asemenea, există senatori şi membri a
Congresului Evreiesc care lucrează pentru a se asigura că politica externă a SUA susţine
interesele Israelului. O altă sursă a forţei lobby-ului israelian e utilizarea personalului pro-
israelian din cadrul Congresului. Morris Amitay, fost şef al AIPAC, a admis într-o bună zi: „Există
destui indivizi pe post aici, la Capitol Hill, care s-au dovedit drept evrei care sunt dispuşi… a
recepta diferite subiecte în termenii apartenenţei lor la comunitatea evreiască… Sunt cu toţii
persoane în măsură să ia o decizie în aceste domenii pentru senatorii lor… Vă pot face viaţa
amară chiar la nivelul echipei”.

65

AIPAC însuşi constituie elementul central al influenţei lobby-ului în Congres. Succesul său se
datorează capacităţii de a-i recompensa pe acei legiuitori şi candidaţi la un loc în Congres care le
susţin ordinea de zi şi de a-i pedepsi pe cei ce-o sfidează. Banii sunt esenţiali în alegerile din SUA,
iar AIPAC se asigură că amicii

săi obţin ajutor financiar puternic din partea

numeroaselor comitete de acţiune politică pro-israeliene. Toate persoanele percepute drept

ostile Israelului pot fi sigure că AIPAC îşi va orienta contribuţiile de campanie către adversarii lor
politici. AIPAC organizează totodată campanii de trimitere de scrisori şi-i încurajează pe redactorii
de presă să-i susţină pe candidaţii pro-israelieni. Nu e nici-o îndoială asupra eficacităţii acestor
strategii. Iată un exemplu: la alegerile din 1984, AIPAC a ajutat la înfrângerea senatorului Charles
Percy din Illinois, care, conform unui înalt responsabil al lobby-ului, a demonstrat ,,insensibilitate
şi chiar ostilitate vizavi de interesele noastre”. Thomas Dine, şeful AIPAC la acea vreme, a oferit
următoarea explicaţie: ,,Toţi evreii din America, de la un capăt la altul, s-au unit pentru a-l
înlătura pe Percy. Iar politicienii americani – cei care ocupă acum poziţii publice şi cei care aspiră
la ele – au primit acest mesaj”. Influenţa AIPAC pe Colina Capitoliului merge şi mai departe.
Conform declaraţiilor lui Douglas Bloomfield, fost membru în conducerea AIPAC: ,,Este o
obişnuinţă pentru membrii Congresului şi staff-urile lor să ni se adreseze nouă în primul rând,
atunci când au nevoie de informaţie, înainte de a apela la Biblioteca Congresului, la
Departamentul de Cercetare al Congresului, la personalul comitetului sau la experţi în
administraţie”. Acesta a făcut o declaraţie şi mai importantă: ,,AIPAC a fost deseori invitat să
revadă discursuri, să lucreze asupra legislaţiei, să dea sfaturi asupra strategiilor de urmat, să
efectueze cercetări, să facă rost de sponsori şi să procure voturi”. Rezultatul? Faptul că AIPAC,
agent al unui guvern străin, a pus mâna pe Congres, având drept consecinţă faptul că politica
americană vizavi de Israel nu e nici măcar luată în discuţie, chiar dacă această politică produce
consecinţe importante asupra întregii lumi. Astfel spus, una dintre cele trei ramuri principale ale
guvernării americane e total implicată în sprijinirea Israelului. Ernest Holings, ex-senator
democrat, remarca, la părăsirea fotoliului său: ,,Nu puteţi face o politică israeliană alta decât o
impune AIPAC”. Ori cum a zis într-o zi Ariel Sharon în faţa unui public american: ,,Când oamenii
mă întrebă cum pot ajuta Israelul, le spun: ,,Sprijiniţi AIPAC!””. Graţie parţial şi influenţei pe care
electorii evrei o exercită în alegerile prezidenţiale, lobby-ul evreilor americani are o putere
semnificativă asupra executivului. Deşi constituie 3% din populaţie, aceştia fac donaţii
substanţiale de campanie candidaţilor celor două partide. Washington Post

a estimat la un moment dat că reprezentanţii democraţi la alegerile 66

prezidenţiale ,,depind de simpatizanţii evrei, care le asigură cel puţin 60% din banii necesari”. Şi
pentru că electorii evrei au o prezenţă ridicată la urne şi sunt concentraţi în state-cheie precum
California, Florida, Illinois, New York şi Pennsylvania, candidaţii la Casa Albă fac totul pentru a nu-
i contraria. Pagina de internet a AIPAC poartă un moto sugestiv: ,,Cea mai importantă organizaţie
care încurajează relaţia Americii cu Israelul” (The New York Times). Iată câteva detalii extrase din
pagina de prezentare a organizaţiei: ,,Când AIPAC şi-a început activitatea în anii 50, un singur
nume era asociat nou formatei organizaţii – fondatorul ei Si Kenen din Washington. Astăzi AIPAC
numără 100,000 de membri în toate cele 50 de state care se află în fruntea plutonului celor mai
controversate chestiuni cu care se confruntă astăzi Israelul: a opri Iranul de la achiziţionarea de
arme nucleare, lupta împotriva terorismului şi construirea păcii. Înainte de toate, AIPAC lucrează
pentru a se asigura de faptul că relaţia SUA-Israel e suficient de puternică pentru ca ambele state
să lucreze împreună pentru a face faţă eficient acestei provocări”. Acestea ar fi motivele pentru
care cotidianul New York Times a calificat-o astfel, iar ,,revista Fortune a plasat-o constant în
rândul celor mai puternice grupuri de interese din America”. ,,Prin cele peste 2000 de întâlniri cu
membrii Congresului – în statele pe care le reprezintă şi la Washington – activiştii AIPAC au
determinat adoptarea a peste 100

de

iniţiative legislative pe an. Membrii AIPAC sunt implicaţi în chestiuni cruciale cu care se confruntă
Israelul. Staff-ul AIPAC este format din persoane care au aparţinut eşaloanelor superioare ale
executivului, diplomaţiei, mediului academic şi politic. ,,lobby-iştii AIPAC se întâlnesc cu fiecare
membru al Congresului şi participă la fiecare audiere de pe Capitol Hill care face referire la relaţia
SUA-Israel”. ,,Staff-ul AIPAC lucrează împreună cu jurnaliştii americani de renume, oferindu-le
informaţii şi analize care ajută la asigurarea contextului potrivit în hăţişul de ştiri care fac referire
la relaţia SUA-Israel.”67 Principalele organizaţii de lobby lucrează pentru a se sigura că cei care
critică Israelul nu obţin posturi importante de decizie în politica externă. Jimmy Carter l-s dorit
pe 67

Revista ,,Lumea” An XIII Nr.9 (161) 2006, p.34

67

George Ball drept primul său secretar de stat, însă ştia că Ball trecea drept un critic al Israelului şi
că lobby-ul se opunea nominalizării sale. În felul acesta, orice politician aspirant este încurajat să
devină un apărător manifest al Israelului, de aceea cei care critică public politica israeliană au
devenit rara avis, specii aflate în pericol în cadrul establishment-ului politicii externe americane.
Când Howard Dean a făcut un apel la Statele Unite să-şi asume un rol ,,mai echitabil” în conflictul
arabo-israelian, senatorul Joseph Liberman l-a acuzat că vinde Israelul şi i-a calificat declaraţia
drept ,,iresponsabilă”. Practic, toţi democraţii importanţi din Camera Reprezentanţilor au semnat
o scrisoare prin care criticau aprecierile lui Dean, iar ziarul Chicago Jewish Star: ,,Atacatorii
anonimi… umplu căsuţele de mail al responsabililor evrei din ţară, pentru a-i preveni – fără prea
multe dovezi – asupra faptului că Dean ar reprezenta o ameninţare pentru Israel”. Această teamă
este absurdă. Dean, era, de fapt, un pro-israelian convins: coresponsabilul său de campanie a
fost un ex-preşedinte al AIPAC, Dean însuşi declarând că propriile sale opinii asupra Orientului
Mijlociu sunt mult mai apropiate de cele ale AIPAC decât cele mult mai moderate reprezentate
de Americans for Peace Now. El sugerase pur şi simplu că ,,reunind cele două părţi”,
Washingtonul ar acţiona ca un intermediar onest. Ceea ce nu e tocmai o idee radicală. Însă
lobby-ul nu tolerează imparţialitatea. În timpul administraţiei Clinton, politica privitoare la
Orientul Mijlociu era făcută în cea mai mare parte de responsabili având legături directe cu
Israelul sau de importante organizaţii pro-israeliene. Între ele se numără: Martin Indyk, Dennis
Ross, Aaron Miller. Toţi aceştia s-au numărat printre cei mai importanţi consilieri ai lui Bill Clinton
la summitul de la Camp David, din iulie 2000. Şi chiar dacă toţi trei au susţinut procesul de pace
de la Oslo şi erau în favoarea creării unui stat palestinian , au făcut-o doar în limitele a ceea ce
părea acceptabil pentru Israel. Delegaţia americană a discutat cu Ehud Barak, şi-a coordonat în
prealabil cu Israelul poziţiile de negociat şi nu a formulat nici-o propunere independentă. Fără a
fi surprinşi, negociatorii palestinieni s-au plâns că au avut de discutat cu două echipe israeliene:
una afişase drapelul israelian, iar cealaltă drapelul american. Situaţia este mult mai evidentă în
administraţia Bush, unde în rândul oficialilor de rang înalt se numără avocaţi atât de fervenţi ai
cauzei israeliene precum Eliot Abrams, John BoltonDouglas Feith, I. Lewis Libby, Richard Perle,
Paul Wolfowitz şi David Wurmser. După cum observăm, toţi aceştia au făcut presiuni pentru
adoptarea de politici privilegiate faţă de Israel, susţinute de organizaţii lobby-iste.

68

SUA au respins mai multe rezoluţii ale Consiliului de Securitate ale ONU prin care hegemonia
Israelului era limitată, acordând statului evreu ajutoare mai mari pe cap de locuitor comparativ
cu oricare altă ţară din lume, furnizându-i armament, care în mod normal este interzis celorlalte
ţări, şi par, în mod evident, părtinitoare în ceea ce-i priveşte pe israelieni. Această dragoste oarbă
pentru Israel nu este condusă nici de sondajele de opinie din SUA şi nici de o înţelegere profundă
a cetăţenilor din Orientul Mijlociu pe jumătate americani. Este o manifestare de putere a
Comitetului pentru Afaceri Publice Americano – Israelian, cunoscut mai bine ca AIPAC sau de
lobby israelian , notează cotidianul The Jordan Times. Arabii de pretutindeni nu realizează că
majoritatea americanilor ştiu prea puţine despre Orientul Mijlociu, palestinieni, Irak şi Liban.
Înainte de 11 septembrie majoritatea americanilor nu ştiau prea multe despre această regiune şi
nici acum nu se poate spune că ştiu suficient. Americanii şi-au ales reprezentanţii în Congres şi
Senat care să vorbească în numele lor şi tot ce îi interesează pe ei sunt politicile interne şi ale
guvernului. În cadrul democraţiilor, spre deosebire de sistemele dictatoriale unde fiecare este un
guru politic, oamenii lasă politicile pe seama politicienilor şi îşi văd mai departe de vieţile lor.
Atunci când îşi aleg preşedintele, economia este prima luată în considerare. Arabii, care în
general văd SUA ca fiind complet de partea Israelului, nu pot înţelege această ignoranţă aparentă
faţă de cauze pe care ei le consideră juste şi, drept urmare, îi blamează pe americani. Pentru a
explica politica malignă a SUA faţă de Israel, arabii născocesc conspiraţii americane şi vorbesc
despre dorinţa Americii de a controla petrolul şi regiunea lor. Arabii abordează cu superficialitate
această problemă, numind poporul american ,,marele diavol”. Ceea ce nu reuşesc arabii să
înţeleagă în general este că opinia publică în SUA nu contează, dreptatea cauzei lor este
insignifiantă şi că orice acţiune a lor, dacă nu este direcţionată către maşina politică a SUA nu
contează, nu va avea nici-un efect. Publicul american pur şi simplu nu ştie, nu vrea să ştie şi, chiar
dacă ar şti, atitudinea lui ar fi la fel de nonşalantă. De aceea este nevoie de o administraţie
americană care să sprijine cauzele arabe, susţin autorii articolului dat. Răspunsul ar putea fi găsit
în ceva similar cu AIPAC, puterea Israelului din spatele puterii. Fondat în 1953, 69

cu scopul bine definit de a face lobby pe lângă Congresul american în ceea ce priveşte
problemele şi legislaţia ce sunt în interesul Israelului şi SUA, AIPAC numără în prezent 100,000 de
membri, care se întâlnesc cu regularitate cu reprezentanţi ai Congresului şi organizează
evenimente în cadrul cărora fac schimb de idei. În perioada cuprinsă între 1978 şi 2000, AIPAC a
donat direct celor 1732 de candidaţi ai Congresului suma de aproape 35 de milioane de dolari.
Ajutorul oficial al SUA acordat Israelului începând cu 1948 a depăşit 103 miliarde de dolari.
Puterea AIPAC se manifestă prin sprijinul acordat Israelului, câştigat în rândul membrilor
Congresului şi al administraţiei Casei Albe începând cu anii 60. Candidaţii Congresului care sunt
în favoarea Israelului primesc fonduri pentru campania electorală şi publicitate favorabilă prin
intermediul unor organizaţii afiliate la AIPAC şi spaţii media, pe când cel care nu sprijină aceste
idei sunt vânaţi pentru a fi înlocuiţi cu cei care sunt în favoarea Israelului. AIPAC nu uită: pentru a
fi pe lista neagră e suficient să votezi nefavorabil faţă de politica pro-israeliană. Sprijinul AIPAC în
campanii strânse poate stabili rezultatul. Membrii Congresului ştiu acest lucru şi se comportă ca
atare. Publicul nu îi lasă cum votează reprezentanţii lor asupra problemelor Orientului Mijlociu,
deoarece acestea nu îl interesează şi nu se răsfrâng asupra vieţii lui de zi cu zi. Fiind conştientă
de puterea AIPAC şi de abilitatea acestuia de a mobiliza membrii Congresului, Casa Albă trage
linie, altfel legi interne importante nu ar fi votate niciodată. Când limitele sunt la maximum,
fiecare vot di Congres devine important. Când un preşedinte are o agendă privind problema
Orientului Mijlociu, acesta ştie că sprijinul Congresului poate fi obţinut prin AIPAC. Când
preşedintele adoptă o poziţie dură la adresa Israelului, el ştie că agenda sa internă se va
confrunta cu o oarecare rezistenţă atunci când va avea de-a face cu Congresul. Mai grav, va urma
un an electoral şi preşedintele american ştie că va avea în mod cert de suferit dacă nu va sprijini
Israelul. Cu toate acestea, arabii nu ar trebui să fie surprinşi că, Senatul a aprobat în unanimitate
o rezoluţie prin care ,,a condamnat Hamas şi Hezbollah şi ţările care le finanţează, sprijinind
exercitarea de către Israel a dreptului său de apărare”. Potrivit fostului consilier al administraţiei
Carter

70

pe probleme de securitate, Zbigniew Brzezinski, AIPAC a conceput această rezoluţie. Efectul este
că, dacă arabii doresc o atitudine mai corectă din partea administraţiei americane, ei ar trebui să
facă propriul lor lobby, corect şi eficient, pe lângă Washington, în loc să ţină cont de opinia
publică. Opinia publică în SUA este nerelevantă, nu contează şi nu va conta niciodată.68 Lobby-ul
evreilor americani nu-şi doreşte o dezbatere publică, pentru că aceasta iar putea face pe
americani să-şi pună întrebări asupra nivelului sprijinului financiar pe care-l furnizează Israelului.
Prin urmare, organizaţiile pro-israeliene lucrează din greu pentru a influenţa instituţiile care fac
toate eforturile de care sunt în stare pentru ,,a şlefui” opinia publică. Punctul de vedere a lobby-
ului este şi cel care domină presa centrală. ,,Dezbaterile din rândul experţilor pe tema Orientului
Mijlociu”, scrie jurnalistul Eric Alterman, ,,e dominată de cei care nu-şi pot imagina să critice
Israelul”. El enumără 61 de ,,editorialişti şi comentatori pe care se poate conta pentru a susţine
Israelul, din reflex şi fără vre-o calificare”. În schimb, el a găsit doar cinci experţi care critică de
obicei acţiunile israeliene şi aprobă poziţiile arabe. Ziarele găzduiesc din când în când articole
critice la adresa politicii israeliene, însă echilibrul de opinie este mereu în favoarea celeilalte
părţi. E dificil să-ţi imaginezi vreun ziar american dispus să publice articolul de faţă. ,,Shamir,
Sharon, Bibi – tot ceea ce doresc aceşti tipi mi se pare foarte bine”, afirma la un moment dat
Robert Bartley. Nu e deloc surprinzător că ziarul său, Wall Street Journal, ca şi altele importante
cum Chicago Sun Times şi Washington Times, dau regulat publicaţii editoriale care susţin cu
putere Israelul. Iar reviste precum Commentary, New Republic şi Weekly Standard sunt de
fiecare dată apărători ai Israelului. Mai există, de asemenea, editoriale, apărute în cotidiane
precum New York Times, care critică din când în când politica israeliană, acceptând câteodată că
palestinienii formulează revendicări legitime. În memoriile sale, fostul şef al redacţiei
cotidianului, Max Frankel, a recunoscut impactul pe care propria sa atitudine l-a avut asupra
deciziilor editoriale: ,,Eram mult mai profund devotat Israelului decât îndrăzneam să afirm…
Purtând în mine zestrea cunoaşterii ţării şi prietenilor mei de-acolo, am scris eu însumi
majoritatea comentariilor ziarului pe tema Orientului Mijlociu. Cum au remarcat mai mulţi
cititori arabi decât evrei, le-am scris dintr-o perspectivă pro-israeliană”. Reportajele mai noi sunt
mai corecte, în parte pentru că jurnaliştii încearcă să fie obiectivi, dar şi pentru că e dificil să
acoperi evenimentele desfăşurate în teritoriile ocupate fără 68

Ibidem

71

să recunoşti acţiunile Israelului pe teren. Pentru a descuraja reportajele defavorabile, lobbz-ul

organizează companii de trimitere de scrisori, manifestaţii şi boicotare a publicaţiilor noi, al căror
conţinut este considerat drept anti-israelian. Un director de CNN a declarat că a primit 6000 de
mesaje pe e-mail într-o singură zi, care conţineau plângeri pe tema unui articol anume. În mai
2003, Comitetul pro-israelian de relatări corecte din Orientul Mijlociu în America (CAMERA) a
organizat manifestaţii în faţa birourilor postului de radio public (NPR) din 33 de oraşe, încercând
să convingă donatorii să nu mai sprijine NPR până când reportajele din Orientul Mijlociu nu vor
deveni mai blânde la adresa Israelului. În urma acestui efort, postul local din Boston, WBUR, se
pare că a pierdut un milion de dolari din donaţii. Alte presiuni asupra NPR au venit din partea
prietenilor Israelului din Congres, care au cerut un control intern asupra relatărilor din Orient şi
mai multă supraveghere. Punctul de vedere israelian domină în aceiaşi măsură şi grupurile de
reflecţie (think tanks) care joacă un rol important în orientarea dezbaterii publice şi a politicii
actuale. Lobby-ul evreilor americani şi-a creat propriul grup, în 1985, când Martin Indyk a
sprijinit crearea WINEP. În ciuda faptului că WINEP păstrează un mare secret aspra relaţiilor cu
Israelul, afirmând că furnizează o perspectivă ,,echilibrată şi realistă” asupra chestiunilor
Orientului Mijlociu, organizaţia este finanţată şi dirijată de indivizi profund angajaţi în progresul
obiectivelor aflate pe agenda israeliană. Între timp, influenţa lobby-ului s-a prelungit mult
dincolo de WINEP. Pe parcursul ultimilor 25 de ani, forţele pro-israeliene au devenit dominante
în cadrul American Enterprise Institute, Brookings Institution, Center for Security Policy, Foreign
Policy Research Institute, Heritage Fundation, Hudson Institute, Institute for Foregn Policy
Analysis şi Jewish Institute for National Security Affairs (JINSA)… Aceste grupuri de reflecţie
abordează puţin sau deloc punctele de vedere critice la adresa Israelului. Să analizăm exemplul
lui Brookings Institution. Pe parcursul mai multor ani, principalul său expert pe temele Orientului
Mijlociu a fost William Quandt, un fost funcţionar la NSC cu o bine meritată reputaţie de
persoană imparţială. Astăzi, Brookings Institution e sprijinit economic de Saban Center for
Middle East Studies, finanţat de Hain Saban, un om de afaceri israelianoamerican şi sionist
fervent. Directorul centrului e nimeni altul decât omniprezentul Martin indyk. Ceea ce fusese un
institut politic independent face acum parte din corul pro-israelian. Lobby-ul evreilor americani a
întâmpinat cele mai mari dificultăţi în hăţişul dezbaterilor din campusurile universitare. În anii
90, când procesul de pace de la Oslo era în plină desfăşurare, Israelul era foarte uşor de criticat,
însă criticile s-au acutizat la momentul în care discuţiile au eşuat şi Sharon a ajuns la putere şi au
devenit puternice când 72

forţele de apărare israeliene (IDF) au reocupat Cisiordania în primăvara lui 2002, utilizând o forţă
armată uriaşă pentru a ţine sub control a doua Intifada. Lobby-ul a acţionat imediat pentru a
,,recâştiga campusurile”. Au apărut noi grupuri, precum Caravan for Democracy, care au introdus
israelieni în universităţile americane. Organizaţii deja constituite precum Jewish Council for
Public Affairs şi Hillel s-au unit, iar o alta, Israel on Campus Coalition, a fost constituită pentru a
coordona numeroasele organisme care încearcă acum să abordeze chestiunea israeliană. În
concluzie, AIPAC şi-a triplat cheltuielile pentru programe ce supraveghează acţiunile
universităţilor şi pentru a forma tineri avocaţi cu scopul ,,de a creşte simţitor numărul studenţilor
din campusuri implicaţi în efortul naţional pro-izraelian”. Lobby-ul mai supraveghează şi ceea ce
scriu şi predau profesorii. Nici-o discuţie pe tema lobby-ului evreilor americani nu ar fi completă
fără examinarea uneia dintre cele mai puternice arme ale sale: acuzaţia de antisemitism. Orice
persoană care critică acţiunile Israelului sau susţine faptul că grupurile pro-israeliene exercită o
influenţă semnificativă asupra politicii americane în Orientul Mijlociu – un omagiu adus
influenţei exercitate de AIPAC – beneficiază de marea şansă de a fi considerat antisemit. În fapt,
orice persoană care afirmă doar că există un lobby israelian îşi asumă riscul de a fi acuzată de
antisemitism, deşi mass-media israeliene fac referire la ,,lobby-ul evreiesc” din America. Cu alte
cuvinte, lobby-ul se făleşte cu influenţa pe care o are şi atacă prin urmare orice persoană care
atrage atenţia asupra sa. O strategie foarte eficientă: antisemitismul e o chestiune de care
nimeni nu vrea sa fie acuzat. Europenii au fost mai dispuşi decât americanii să critice politica
israeliană, ceea ce i-a făcut pe unii să vorbească despre reapariţia antisemitismului în Europa.
,,Am ajuns la un punct care e la fel de condamnabil ca şi ceea ce se întâmpla în anii 30”, declara
ambasadorul american la UE, la începutul lui 2004. Membri ai lobby-ului şi prietenii ai lor
descriau deseori Franţa drept cea mai antisemită din Europa. Însă în 2003, şeful comunităţii
evreilor francezi declara că ,,Franţa nu este mai antisemită decât America”. Conform unui articol
a cotidianului Ha’aretz, poliţia franceză a raportat că incidentele antisemite s-au diminuat cu
aproximativ 50% în 2005; şi asta în timp ce Franţa găzduieşte cea mai mare populaţie
musulmană din Europa.

Cât cheltuie americanii pe activitatea de lobby?

73

Spre exemplu în 2008, suma a fost de $3.3 miliarde de dolari, în creştere cu 129% faţă de 1998, şi
cu 15% faţă de 2007. 1. Sănătate – $484.738.955 – companiile farmaceutice au pompat bani din
greu pentru aşi promova interesele. 2. Diversele asociaţii de business – $466,427,926 – jucătorii
de pe piaţa berii, de retail, chimie sau marii operatori de cazinouri au alocat aproape jumătate
de miliard de euro promovării intereselor proprii. 3. Industria financiară şi de asigurări–
$459,004,624. Spre exemplu, AIG şi-a făcut lobby de $10 milioane în 2007.

Lobby sau trafic de influeţă “A avea sau a nu avea lobby” pare a fi dobîndit în ultimii ani, în sfera
vieţii politice, rezonanţa hamletienei dileme "a fi sau a nu fi". “Am lobby deci exist” ar suna în
termeni “cartezieni” magica formulă ce exprimă importanţa aşa-zisei a “cincea puteri” în stat. O
putere tăcută, discretă, confidenţială, ce-i drept, dar nu din specia proverbialei muţenii despre
care se spune că uneori ar fi de aur. Dimpotrivă, pentru fiecare “vorbă bună” “spusă” şi “pusă”
cînd, unde, la urechile şi pe masa cui trebuie, lobby-istul încasează plata în numerar. Într-o
autentică democraţie, bine consolidată, lobby-ul nu este pîndit de riscuri majore. Cu totul alta
este situaţia într-o democraţie ale cărei valori au devenit fragile, sau în pseudodemocraţiile din
unele ţări postcomuniste şi din statele lumii a treia: acolo, uzul bunelor oficii lobby-istice se
alterează degenerînd în relaţii de tip mafiotic, trafic de influenţă, şantaj, corupţie. În sensul său
generic, lobby-ul este un apanaj al democraţiilor parlamentare, un simbol al pluralismului, prin
excelenţă. Practicat de mult în America (unde nu doar marile grupuri de interes ale economiei şi
finanţelor, ci şi ONG-urile sau asociaţiile civile au lobby-ul propriu, la Congres), el s-a extins
vertiginos în Europa occidentală mai ales în ultimii ani. Unii analişti întrevăd în această evoluţie
semnele “americanizării” vieţii politice pe continent. Exista o stradă în Washington D.C. numită
strada K (oameni practici, americanii folosesc, de regulă, în asemenea cazuri, literele alfabetului),
strajuită de clădiri impozante şi restaurante de lux: este inima industriei lobby-ului, una dintre
cele mai puternice şi mai influente din viaţa politică şi economică a SUA. Este şi una dintre cele
mai corupte, aşa cum indică uriaşul scandal, care are în centrul ei pe unul dintre cei mai
redutabili lobby-işti, Jack Abramoff, care, 74

pentru a scăpa cu o pedeapsă mai uşoară pentru acţiunile sale ilegale, a acceptat să coopereze
cu justiţia, ceea ce înseamnă că va divulga numele clienţilor pentru care a făcut trafic de
influenţă. Scandalul a aruncat lumina asupra întregului sistem american de lobby, scrie într-o
corespondenţă din Washington săptămânalul britanic Observer, care vine cu o serie de date şi
fapte menite să dezvăluie amploarea fenomenului. Pentru a fi reales, un senator american are
nevoie de fonduri electorale evaluate la 20 milioane de dolari. Sursa unor asemenea sume nu o
pot constitui decât marile corporaţii şi persoanele individuale deosebit de bogate. Aici intervine
rolul lobby-iştilor ca intermediari între politicieni şi cercurile de afaceri, care oferă primilor
sumele de care au nevoie, în schimbul susţinerii intereselor lor. Studiile existente arată că, între
1998 şi 2004, lobby-ştii au manipulat sume totalizând 13 miliarde de dolari pentru a promova
interesele marilor corporaţii. Fabricanţii de medicamente se numără printre cele mai importante
sectoare care recurg la serviciile lobby-iştilor. În perioada amintită, ei au cheltuit 681 milioane de
dolari pentru suţinerea campaniilor unor membri ai Congresului, investiţie care s-a dovedit
deosebit de rentabilă, ţinând seama că, în 2003, a fost adoptată o legislaţie prin care reţetele
medicale pentru persoanele în vârsta sunt acoperite din fondurile de stat, respectiv cu banii
contribuabililor. Ironia întâmplării face ca tocmai în America să fi izbucnit ceva timp în urmă unul
din cele mai mari “scandaluri” din istoria Congresului, generate vreodată de un lobby-ist. Este
evident vorba de cazul Abramoff care, prin amploarea şi consecinţele scandalului de corupţie
iscat prin dezvăluirea practicilor sale ilegale, pare a confirma veracitatea străvechii zicale
“buturuga mică răstoarnă carul mare”. De ce se face vinovat super-lobby-istul american? Din
sumele destinate susţinerii cu vorba şi cu fapta pe lîngă Congres a cauzei indienilor, Abramoff
and Company au construit cazinouri în rezervaţiile din fief-ul său. Jumătate din uriaşul profit
ilegal a fost băgat în propriile buzunare. Plîngerea depusă de indieni a scos murdăria la suprafaţă.
Din 1994 şi pînă azi - scrie USA Today -, Big Jack, cum a fost supranumit Abramoff, ar fi plătit unui
număr de 240 de congresmani şi reprezentanţi ai partidelor politice sume fabuloase. Wall Street
se referă la peste 60 de deputaţi ai Congresului american, senatori şi colaboratori ai acestora,
cărora pe căi ocolite Abramoff le-ar fi finanţat campaniile electorale în ultimii ani. Apropiat
cercurilor republicane şi preşedintelui George W. Bush, acest personaj dubios, dar influent al
celui mai mare spaţiu lobbyistic din lume ar fi izbutit să ademenească şi pe liderii democraţi
aparent incoruptibili. Deşi Bush declaraseră că nu l-a întîlnit niciodată personal pe Abramoff,
totuşi el doreşte să restituie suma primită pentru finanţarea campaniei sale electorale în 2004.
Alţi 80 de senatori şi congresmani sau declarat dispuşi să verse banii primiţi din anturajul lui
Abramoff, în fondul unor organizaţii 75

caritative. Potrivit unui raport parlamentar de la sfârşitul anului 2006, el ar fi suportat cheltuielile
a peste 500 de întâlniri cu oficiali de la Casa Alba.69 Oricum, scandalul a produs o undă de şoc în
opinia publică americană, soldată cu o nouă scădere dramatică de popularitate a republicanilor
şi a readus în dezbatere însuşi "lobby"-ul, ca instituţie. Legislativul american a decis chiar
elaborarea unui proiect de lege care să îngrădească influenţa excesivă a lobby-iştilor.70 Din acest
punct de vedere, cazul Abramoff poate fi socotit doar vârful aisbergului. „Nu trebuie sa credem
că, odata cu marturisirile lui Abramoff, va dispărea şi corupţia pe bază de lobby”71. Investigaţiile
altei organizaţii nonguvernamentale au scos la iveala că lobby-iştii sunt trezorierii a nu mai puţin
de 800 de comitete pentru sprijinirea politicienilor care candidează pentru reînnoirea
mandatului lor. Industria lobby-ului se sprijină pe aşa-numitul principiu al “uşii turnante”: lobby-
iştii acced la poziţii importante în aparatul guvernamental, în vreme ce politicienii aflaţi la sfârşit
de carieră intra în firmele de lobby pentru a-şi valorifica astfel contactele lor politice.72 În
Senatul american a fost introdus un proiect de lege care instituie norme mai severe pentru
siguranţa automobilelor. O companie producătoare de autoturisme din SUA face lobby pentru a
împiedica adoptarea acestui proiect de lege. Compania auto îşi poate folosi propria divizie de
lobby sau poate angaja o firmă de lobby, cel mai probabil, cu sediul pe faimoasa K Street din
Washington. Pentru a reuşi, vor trebui să convingă un număr suficient de senatori să se opună
unui lucru care pare, la prima vedere, a fi unul benefic. Compania auto va încercă să îi convingă
că aceste schimbări nu sunt necesare, căă ele vor distruge economia auto din SUA, că beneficiile
sunt mult mai mici comparativ cu pierderile, se va micşora numărul locurilor de muncă, se vor
închide fabrici, probabil chiar în statele pe care le reprezintă unii dintre senatori. În ziua votului,
convinşi de argumentele prezentate de compania auto, Senatul votează împotriva proiectului de
lege. În exemplul nostru un grup s-a mobilizat să influenţeze o decizie politică şi a reuşit. E
limpede că această companie privată va beneficia cel mai mult de pe urma deciziei. Dar sunt şi
alţii care beneficiază: muncitorii angajaţi de această companie şi alte companii ce colaborează cu
aceasta, vânzătorii de maşini, persoanele care pot cumpără în continuare maşini ieftine şi, nu în
ultimul rând, senatorii care pot spune că au protejat interesele celor pe care îi reprezintă. Sunt şi
dintre cei care au pierdut: persoanele care vor fi rănite în urma unui eventual accident sau
angajaţii altor firme din afara SUA, care pot produce maşini mai sigure la preţuri mai mici. 69

http://www.ziare.com/international/stiri-externe/jack-abramoff-inca-patru-ani-de-inchisoare-
404494 http://www.dilemaveche.ro/sectiune/articol/lobby-ismul-cincea-putere 71 Frank
Clemente, directorul organizatiei nonguvernamentale Public Citizen. 72
http://stiri.kappa.ro/externe/12-01-2006/industria-lobby-ului-din-sua-traficul-de-influenta-
institutionalizat85927.html 70

76

Exemple similare pot fi întâlnite aproape zilnic în toate centrele de putere democratică din lume.
Ele sunt în majoritatea lor legale şi absolut necesare procesului democratic. Cum s-ar fi
transformat însă acest scenariu în corupţie? Este suficientă adăugarea unui singur element:
oferirea unor sume de bani, bunuri sau servicii pentru a schimba votul unor politicieni, pentru a-i
determina pe aceştia să voteze împotriva crezului lor şi în detrimentul celor pe care îi reprezintă.
Vedem prea des această practică în ţările unde democraţia nu şi-a intrat încă pe deplin în
drepturi, unde puterea politică e folosită pentru a redistribui avuţia ţării către cei apropiaţi
factorilor de decizie. Aici nu se face lobby, ci trafic de influenţă. Cei ce au influenţă, obţin acordul
politicienilor pentru a se îmbogăţi pe spatele marii majorităţi. Însă şi în cazul democraţiilor
mature pot apărea probleme. Ce se va întâmpla în exemplul nostru dacă compania auto ar face o
contribuţie substanţială în contul acelor senatori care au votat împotriva proiectului de lege?
(Acest exemplu este ireal, deoarce candidaţii birourilor federale din SUA nu pot primi donaţii de
la firme). Mai este exemplul nostru un lobby sau a devenit un caz de corupţie? Adevărul probabil
nu îl vom putea dovedi niciodată. Există voci care cer scoaterea în ilegalitate a activităţii de lobby
şi a oricărei legături a grupurilor de interese cu cei aleşi pentru a elimina posibile supiciuni.
Alternativa, spun ei, este corupţia instituţionalizată. În SUA instituţia de lobby este apărată de
constituţie, astfel că ea nu poate fi scosă în afara legii. Primul amendament al constituţiei
garantează dreptul de petiţionare şi permite indivizilor sau grupărilor de indivizi să înainteze
petiţii, adică să formuleze cereri specifice adresate aleşilor săi. Petiţia este de altfel o
componentă foarte importantă a oricărei democraţii, fiind singurul instrument al alegătorilor
pentru a aduce schimbări în intervalul de timp dintre alegeri. Constituţiile multor ţări garantează
acest drept. Lobby-ul este doar o extensie naturală, o organizare sau o profesionalizare a
dreptului de petiţionare. Ce putem face însă pentru a elimina suspiciunile de corupţie legate de
activitatea de lobby? Soluţia aplicată în SUA este transparenţa. Toate donaţiile, transferurile de
bunuri sau servicii către un ales federal sunt publice. Toţi cei care fac lobby profesional trebuie să
se înregistreze şi să declare toate donaţiile facute către aleşi.

Dosar nr.4 Subiectul: ,,Jack Abramoff” * Jurnaliştii care au investigat cazul au câştigat premiul
Pulitzer pe 2006. Cine este Jack Abramoff? 77

Scurtă biografie •

Născut in 1958 la Atlantic City, într-o familie de evrei.

Tatăl, Franklin Abramoff este chairman al companiei lui Arnold Palmer,

un celebru jucător de golf. •

Merge la şcoală la Beverly Hills High School, tatăl lui ajunge preşedinte al

francizelor Diner‘s Club. •

Prin tatăl sau intra în cercurile republicanilor; Franklin Abramoff lucrează

strâns cu Alfred Bloomingdale, un prieten personal al lui Ronald Reagan. • Devine preşedintele
Comitetului Naţional Republican Studenţesc - aici îi cunoaşte pe Grover Norquist şi Ralph Reed
cu care formează „Triumviratul Abramoff-Norquist-Reed“. În câţiva ani transformă organizaţia
care la început număra aprox. 10.000 de membri într-o mişcare de 150.000 de activişti
conservativi. •

1985 - Citizens for America – ajută colonelul Oliver North să organizeze

sprijin

pentru
Contriştii

din

Nicaragua.

Organizează

Internaţionala

democratică în Angola cu lideri anti-comunişti din Afganistan, Angola, Nicaragua şi Laos. •

1988 - produce la Hollywood filmul „ Red Scorpion “, cu Dolf Lundgren în

rolul unui agent secret rus care trece la americani - filmul este un fiasco • 1994 - intra ca lobby-
ist la firma Preston Gates & Ellis •

Într-un timp foarte scurt devine un lobby-ist foarte influent în cercurile

republicane din Washington şi un fundraiser curtat de multă lume. •

În 2004 totul se prăbuşeşte în jurul său şi împreună cu el şi un mare

număr de persoane foarte influente. Jack Abramoff - Michael Scanlon.73 Activitatea de lobby
este strict reglementată în Statele Unite. Fiecare lobbyist trebuie să fie înregistrat la autorităţile
locale şi să declare toate veniturile şi sumele pe care le vehiculează. Abramoff (lobby-ist) şi
Scanlon (PR Executive) încep o colaborare foarte strânsă care se dovedeşte curând şi foarte
lucrativă. Istoria scandalului 73

http://www.kommersant.ru/doc.aspx?DocsID=662350

78

• 1994 - republicanii câştigă majoritatea în Camera Reprezentanţilor şi Senat pentru

prima data în

40 de ani. Momentul este numit „Revoluţia

Republicană“ - republicanii câştigă în Congres şi în state pe o platformă de eliminare a corupţiei

si a birocraţiei. Programul republican mai cuprinde printre altele reducerea cheltuielilor
guvernului, reducerea fiscalităţii şi deregularea sistemului. • În acelaşi an Abramoff intra în biroul
de lobby al firmei de avocatură Preston Gates & Ellis. Oameni ca Abramoff sunt la mare căutare
pe „K Street“care până atunci fusese conectată la politicienii democraţi. • 1995 - Abramoff
reuşeşte să-l convingă pe Rep. Tom Delay şi pe alţi republicani să blocheze o lege privind taxarea
jocurilor de noroc operate de triburile de indieni. • 1995 - Comunitatea Insulelor Mariane de
Nord - teritoriu al SUA în Pacificul de Nord - au un statut special, fiind scutite de la anumite legi
federale precum politica de imigrare şi salariul minim. Pe insule s-a dezvoltat o prosperă
industrie textilă care beneficiază de privilegiul de a pune pe etichetă „Made in the U.S.A.“ (În
2000 Abramoff reuşeşte să blocheze o lege care ar fi ridicat aceste privilegii.) •

2000 - Cumpără împreună cu Adam Kidan o companie de cazinouri

plutitoare din Florida ( Sun Cruz Casinos ). • Primăvara 2001 - Jack Abramoff se mută de la
Preston Gates la Greenberg Traurig - pleacă cu aproape jumătate din clienţii firmei la noua firmă.
Onorariul sau ajunge la $750 pe ora, câştigând aprox. 1 milion US$ pe an. •

Între 2001 şi 2004 - Abramoff devine principalul lobby-ist pe „K Street“

pentru 8 triburi care operează cazinouri în Mississippi, Luisiana, Texas, California şi Michigan. •

Triburile plătesc onorarii pentru Abramoff şi Scanlon de 10-20 de ori mai

mari decât plăteau înainte altor firme. Plăţile făcute sunt exorbitante, fiind comparabile doar cu
cheltuielile făcute de marile corporaţii care fac lobby la Washington. General Electric a cheltuit
tot în aceeaşi perioadă 30.4 milioane US$ pentru mai mult de 24 de firme de lobby. Cele mai
mari 4 companii farmaceutice din SUA au plătit in aceeaşi perioadă - iarăşi la mai multe firme -
34.8 milioane US$.

79

• Iunie 2003 - Tribul Saginaw Chippewas iniţiază un audit intern pentru verificarea modului în
care au fost cheltuiţi banii tribului. • Ianuarie 2004 - Noua şefă aleasă a tribului Saginaw
Chippewas din Michigan dezvăluie membrilor tribului că „suma de 14 milioane US$ din banii
voştri a fost cheltuită pe lobby-işti cu rezultate puţine sau chiar fără rezultate“. Apar şi alte
acuzaţii în presa din partea triburilor înşelate de Abramoff şi Scanlon. • Februarie 2004 - Susan
Schmidt de la Washington Post publică câteva articole despre sume uriaşe de bani (iniţial 45 mil.
US$ apoi 82 milioane US$ ) reprezentând onorarii pentru activităţi de lobby în Washington. •
Februarie 2004 - senatorul republican John McCain, membru al Comitetului pentru Afacerile
Indienilor anunţa audieri privind activitatea de lobby a firmei de avocatură Greenberg Traurig. •
Martie 2004 - Jack Abramoff demisionează de la firma Greenberg Traurig. • Iunie/iulie 2004 - FBI
şi alte 5 agenţii federale (printre care IRS, Departamentul de Justiţie şi Comisia Naţionala pentru
Jocurile de Noroc operate de Indieni) încep investigaţiile asupra sumelor primite de Abramoff. •
Pusă cu spatele la zid Greenberg Traurig cooperează cu investigatorii. • Septembrie 2004 - încep
audierile pentru “Casino Jack”, pentru partenerul sau de afaceri Michael Scanlon, şi doi şefi de
trib. Senatul da publicităţii zeci de email-uri şi memo-uri ale lui Abramoff. • Septembrie 2004 -
Washington Post intră în posesia a alte câteva sute de email-uri găsite în computerul lui
Abramoff de la Greenberg Traurig. Emailurile reprezintă corespondenţa electronică dintre
Abramoff, Michael Scanlon şi activistul religios conservator Ralph Reed, un adversar declarat al
jocurilor de noroc. • 2005 - Politicienii care au avut legături cu Abramoff încercă să se distanţeze
de scandal şi donează banii în scopuri caritabile. Efectul Abramoff este devastator pentru
establishmentul republican.74 • Pe măsura ce scandalul creşte apar nume noi implicate în
acţiunile lui Abramoff. În august 2005 Abramoff este pus sub acuzare în Florida pentru frauda
bancară în cazul cumpărării SunCruz Casinos. 74

http://www.globalrus.ru/comments/780078/

80

• Octombrie 2005 - fostul asociat al lui Abramoff, David Safavian, şeful Oficiului pentru Politica
de Achiziţii Federale şi al Oficiului Casei Albe pentru Management şi Buget este pus sub acuzare
pentru sperjur şi obstrucţionarea justiţiei. Va fi mai târziu condamnat. • Noiembrie 2005 -
Scanlon pledează vinovat de conspirare pentru coruperea unui congressman şi a altor oficiali şi
acceptă să returneze mai mult de 19 milioane US$. •Decembrie 2005 - Adam Kidan pledează
vinovat în cazul SunCruz. Kidan şi Scanlon cooperează în investigaţiile privind implicarea a cel
puţin 6 congressmani, inclusiv a Rep. Republican de Ohio, Robert Ney. • Ianuarie 2006 -
Abramoff pledează vinovat pentru 3 capete de acuzare (fraudă,

evaziune

fiscală

şi

conspiraţie)

şi

anunţă

cooperarea

cu

investigatorii. • Martie 2006 - Abramoff este condamnat la 5 ani şi 10 luni de închisoare. •

Mai 2006 - un angajat al Rep. Bob Ney, Neil G. Volz, pledează vinovat

pentru acuzaţia de conspiraţie. Volz a lucrat pentru Ney din 1995 pâna în 2002. Pe lângă
coruperea de oficiali a violat şi interdicţia federală de a face lobby timp de un după activitatea ca
angajat al Congresului. • Iunie 2006 - un juriu federal îl găseşte pe fostul angajat al Casei Albe,
David Safavian, vinovat de sperjur. Safavian este oficialul cu rangul cel mai înalt din cadrul
guvernului federal condamnat în cazul Abramoff. • Septembrie 2006 - Robert Ney devine primul
congressman pus sub acuzare. Ney îşi recunoaşte vina de a fi îndeplinit acte oficiale la cererea
lobby-iştilor,

primind

în

schimb

contribuţii

băneşti

pentru

campania

electorală, mese şi călătorii gratuite etc. • Ianuarie 2007 - Ney este condamnat la 30 de luni
închisoare, deşi procurorii ceruseră mai puţin. Lobby pentru România România a cheltuit, în
perioada 1997-2005, mai mult de trei milioane de dolari pe contracte cu firme de lobby, pentru
a-şi îmbunătăţi imaginea în SUA, pentru a face mediul de afaceri român cunoscut şi pentru a
atrage mai mulţi turişti. 75 Aderarea la NATO a fost una dintre priorităţile politicii externe ale
Romaniei după căderea Cortinei de Fier. În 1997, când România 75

http://www.wall-street.ro

81

nu a fost invitată să adere în primul val după summitul de la Madrid, Guvernul de la Bucureşti
cheltuise deja 416.334 de dolari pe lobby pentru aderare, printr-un contract cu firma JWI, L.L.C
din Washington, D.C. Potrivit documentelor de la Departamentul de Justiţie din Washington,
compania americană se angaja să se întâlnească “cu membrii Congresului şi stafful lor, cu
reprezentanţi ai parţii executive şi legislative, pentru a discuta probleme legate de clientul străin
(România), precum ajutorul strain, legislaţia de aparare şi interesele comerciale”. Câţiva ani mai
târziu, România s-a alăturat celorlalte nouă ţări aspirante din grupul de la Vilnius şi a angajat
firma de lobby Orion Strategies LLC, pentru a “oferi servicii de consiliere şi consultanţă privind
candidatura României”, potrivit aceloraşi documente. Între 2001 şi 2004, Orion Strategies a
primit de la Guvernul român suma de 400.589 de dolari pentru serviciile prestate. Nadia Crişan,
diplomat în cadrul Ambasadei României la Washington, a spus că au existat mai multe oferte
făcute grupului de la Vilnius, dar ţările au decis să aleagă Orion Strategies LLC, considerând că
experţii ei sunt cei mai “conectaţi”. “Ne-am atins obiectivul”, a spus Crişan, adăugând ca Orion
Strategies a contribuit la susţinerea, în Congresul american, a propunerii de creştere a fondurilor
de securitate acordate României de la 10,5 milioane de dolari în 2001 la aproape 26 de milioane
de dolari în 2005. Randy Scheunemann, preşedintele Orion Strategies LLC, a fost consilier pe
probleme de securitate naţională pentru Trent Lott şi Bob Dole, foşti lideri ai grupului majoritar
din Senatul american. Scheunemann “ne-a ajutat foarte mult”, afirma Crişan. Reprezentanţii
Orion Strategies LLC nu au fost disponibili pentru comentarii legate de contractul de lobby cu
România. Paige E. Reffe este unul dintre cei care au făcut lobby pentru intrarea României în
NATO în 2002 si 2003, primind 304.700 dolari pentru că “a oferit consiliere legată de relaţiile
bilaterale dintre SUA şi România, inclusiv aderarea la Uniunea Europeană”, conform
documentelor de la Washington. Reffe şi Scheunemann fac parte din Consiliul de directori al
Proiectului pentru Democraţiile în Tranziţie (Project on Transitional Democracies), organizaţie
neguvernamentală fondată în 2002, care doreşte să “accelereze reforma în democraţiile din
Europa de dupa 1989 şi să devanseze data integrarii acestor democraţii în structurile
euroatlantice,” potrivit site-ului organizaţiei. Un alt grup de lobby pentru aderarea României la
NATO, McGuireWoods Consulting, LLC a primit 344.698 dolari între 2001 şi 2004. Reprezentanţii
McGuire Woods nu au fost disponibili pentru a discuta contractul cu România. Congresul
american obliga lobby-ştii care lucrează pentru un agent (Guvern) străin să se înregistreze din
şase în şase luni la Departamentul de Justiţie din Washington, conform procedurilor Foreign
Agents Registration Act (FARA). 82

Printre altele, firma înregistrată trebuie să dezvaluie natura serviciilor prestate şi sumele primite
în schimbul lor de la clientul străin. Cu toate acestea, mai mult de o treime din documentele de
înregistrare a grupurilor de lobby pentru Romania arată că acestea nu au declarat banii primiţi,
deşi există o descriere a serviciilor prestate. Ivan Eland76, a spus că scopul Foreign Agents
Registration Act este de a monitoriza interesele străine din Statele Unite. Grupurile de lobby
construiesc “interese naţionale” pentru guvernele străine care nu au o astfel de reprezentare în
mod natural, a spus Eland. El a explicat că dacă o companie străina poate veni în Statele Unite şi,
prin construirea unei fabrici care angajează localnici, poate obţine o reprezentare în Congresul
american datorită salariaţiilor cu drept de vot, un guvern străin nu are o astfel de soluţie la
dispoziţie. “Grupurile de lobby pot să sublinieze avantajele unei anumite ţări”, a spus Eland, care
a participat la audierile legate de aspectele militare şi financiare ale extinderii NATO, organizate
de Comisia Senatoriala pentru Relaţii Externe (Senate Foreign Relations Committee). Autor a
numeroase rapoarte şi articole depre politica de apărare a Statelor Unite, Eland a spus că este
“sigur” că Romania ar fi intrat în NATO şi făra ajutorul grupurilor de lobby, dar angajarea acestora
“în mod sigur nu a fost daunatoare pentru ţară”. Statele Unite îşi exercită influenţa asupra altor
ţări “în secret”, iar tentativa lor de a controla lobby-ul pentru guvernele străine prin legea FARA,
adoptată încă din 1938, este “un pic ipocrită”, susţine Eland. Potrivit documentelor FARA,
primele grupuri de lobby la Washington asociate cu România au fost înregistrate în 1942.
Gligherie Moraru l-a reprezentat pe regele Carol al II-lea între 1942 şi 1943. Atât guvernul
comunist, cât şi administraţiile de după 1989 au avut contracte cu firme de lobby la Washington.
De exemplu, Cosmos Inc. a tipărit şi a distribuit publicaţia trimestriala România Economic
Newsletter, pentru clientul său Banca Naţională a României, şi a primit 385.754 dolari între 1998
şi 1999. Între 2000 şi 2003, Cosmos Inc., înregistrată sub o adresa de tip căsuţa poştală, nu a
declarat nici un fel de venituri. Documentele americane arată că, în 2004, Lincoln Park Public
Relations din Washington, DC a creat şi plasat un “comentariu din partea Dialcom International,
o companie din statul Maryland, care promovează mediul de afaceri românesc, într-un ziar
american de interes, pe un subiect legat de modul în care catalizatorii politici şi sociali acţionează
pentru crearea unei platforme democratice, a unei prese libere şi a economiei de piaţă. 76

Directorul Centrului pentru Pace şi Libertate al Independent Institute (Center on Peace and
Liberty at the Independent Institute) din Washington, D.C.

83

Williams Mullen Strategies este singurul grup de lobby înregistrat la Washington cu un contract
activ cu România. WMS va asista Direcţia de Producţie de Apărare din cadrul Ministerului
Economiei şi Comerţului cu integrarea în structurile nord-atlantice, inclusiv privatizarea industriei
de apărare. “România este un aliat strategic foarte bun”, a spus Mark Robertson, preşedintele
Williams Mullen Strategie. El a adăugat că obiectivul companiei este sa aducă investiţii străine în
Romania, întărind astfel legăturile economice dintre cele doua ţări. Robertson a povestit că în
timp ce a lucrat în România, vreme de câţiva ani, a dezvoltat parteneriate şi legături foarte bune
cu directorul Direcţiei de Producţie de Apărare. “Este absolut logic că firmele americane să fie
interesate să investească în România”, a spus Robertson, adăugând că WMS este mai mult decât
o firmă de lobby, ocupându-se şi de fuziuni şi achiziţii la nivel mondial. “Nu ne ocupăm doar cu
lobby în stilul clasic”, a spus Robertson. Williams Mullen oferă şi servicii de avocatură pentru
companii regionale, naţionale şi multinaţionale, prin birourile din Virginia, Washington şi Londra.
În Statele Unite, “lobby-ul este o parte critică a procesului legislativ”, a spus Robertson. Membrii
Congresului “trebuie să se uite la zece mii de propuneri legislative în fiecare zi” şi nu au timp să
vadă toate detaliile. “Ei se bazează pe grupurile de presiune să le spună ce efect vor avea
deciziile lor asupra alegătorilor”, explică Robertson. El a adăugat ca lobby-ul este “un proces
delicat”, în care totul trebuie sa fie absolut legal. “Noi facem doar un serviciu. Le arătam
guvernelor impactul deciziilor lor.” Direcţia de Producţie de Apărare (DPA) din cadrul Ministerului
Economiei şi Comerţului va plăti Williams Mullen Strategies numai pe proiecte şi doar după
incheierea acestora. Comisionul specificat în contractul prezent la Departamentul de Justiţie este
de 12% pentru vânzarile sub 25 de milioane de dolari, 10% din suma cuprinsă între 25 şi 50 de
milioane de dolari şi 8% dacă suma depăşeşte 50 de milioane de dolari. “Williams Mullen este un
prieten al României”, pentru că a acceptat plata numai pe proiecte şi după ce acestea au fost
încheiate, a spus Aurel Cazacu, directorul DPA. “Este un mare ajutor”, a adăugat Cazacu. WMS va
acţiona ca un garant al calităţii şi siguranţei produselor industriei de apărare româneşti şi va ajuta
România să cucerească noi pieţe, printre care Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, a explicat
Cazacu. “România trebuie să se integreze în structurile nord-atlantice şi din punct de vedere
industrial”, a continuat el, adăugând că dacă România “învaţă din principiile lobby-ului”, poate
reuşi să estompeze imaginea nefavorabilă de pe plan extern. “Lobby-ul este important. Nu
putem sa fim o putere economică şi industrială fara un lobby puternic. Nu se poate fară sprijinul
lor”, susţine oficialul român. Promovarea turismului înseamnă tot lobby. Pe lângă 84

dorinţa de a deveni un partener militar pentru Statele Unite, România vrea să se impună ca o
destinaţie de vacanţă pentru turiştii americani. În 1968, Bucureştiul deschidea un birou de turism
la New York, care încă funcţionează. Deşi este reprezentantul Autorităţii Naţionale pentru
Turism, Romanian National Tourist Office trebuie să se înregistreze la Departamentul de Justiţie
ca orice companie de lobby. Biroul Naţional de Turism a primit 873.470 de dolari între 1997 şi
2005 de la Guvernul român, conform rapoartelor FARA. Numarul de vizitatori din America de
Nord (SUA şi Canada) a crescut cu mai mult de 50% în ultimii doi ani, potrivit statisticilor biroului,
deşi România cheltuieşte mai puţin pe atragerea de vizitatori din SUA decât o face pentru cei din
Germania sau Franţa. Ritmul mediu anual de creştere în perioada 1995-2005 a fost de aproape
trei ori mai mare decât ritmul mediu anual de creştere a numărului de americani care au vizitat
Europa.77 România poate să continue să atragă tot mai mulţi vizitatori şi turişti americani, şi de
aceea intensificarea eforturilor de marketing şi lobby în America de Nord este dezirabilă şi
absolut justificată. Lobby pentru Unire Încă prin 2005, un grup de intelectuali români din Statele
Unite a decis sa demareze o campanie de informare a autorităţilor şi opiniei publice americane
despre identitatea românească a Basarabiei ( Republica Moldova). Scopul acestor intelectuali
români este de a transforma perspectiva unei reunificări a României cu Republica Moldova într-o
variantă care să devină cu adevărat posibilă în viitor. Grupul de patrioţi români din diaspora
română din Statele Unite intenţionează să schimbe atitudinea SUA faţă de Basarabia. Prin
acţiunea lor, grupul de români din SUA urmareşte “reafirmarea drepturilor României asupra
Basarabiei şi menţinerea vie a acestei idei în opinia publică din Statelor Unite ale Americii, ca şi
informarea şi angajarea liderilor politici americani în susţinerea cauzei româneşti privind
Basarabia". Grupul de români din diaspora care a propus această iniţiativă este reprezentat de
părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, doctorul Nicholas Dima, inginerul Valentin Ţepordei şi
doctorul Silviu Ziscovici, toţi patru reprezentanţi de marcă ai comunităţii româneşti din Statele
Unite. “Dacă generaţia de români de azi renunţă la Basarabia, nimic nu va împiedica generaţia de
mâine să renunţe la Transilvania ori la alte provincii româneşti. Este datoria noastră, a tuturor
românilor, să milităm pentru un stat naţional românesc, democrat, tolerant, şi întregit cu 77

http://www.presa-zilei.ro/stire/2450/lobby-sua.html

85

Basarabia”, argumentează grupul de români din SUA întitulat “Comitetul ad-hoc românamerican
pentru Basarabia”. “Fosta republică Sovietică Moldova este un stat creat articial, fără identitate
proprie, fără naţiune, fără istorie, fără resurse şi fără viitor. “Moldova de răsărit” există doar ca să
facă jocul Moscovei între România şi Ucraina şi să încurce treburile Europei”. În această lumină,
românii şi conducătorii ţării au obligaţia să găsească curajul necesar enunţării adevărului şi
remedierii imfamului pact Ribbentrop-Molotov”, menţionează “Comitetul ad-hoc român-
american pentru Basarabia”. În acest sens, grupul de români-americani din Washington a luat
iniţiativa de a informa forurile de resort cerând schimbarea atitudinii Statelor Unite în această
problema, informeaza grupul de români din diaspora78. “Comitetul ad-hoc român-american
pentru Basarabia” trimiseseră lui Traian Basescu o scrisoare, în care solicita autorităţilor de la
Bucureşti să participe şi ele la acest efort: “Românii dispersaţi în lume trebuie să se pună de
acord cu cei din ţară şi din Basarabia şi împreună cu autorităţile de la Bucureşti să-şi susţină ferm
şi demn drepturile”. “Comitetul nostru urmăreşte repararea injustiţiei istorice comise împotriva
României de pactul Ribbentrop-Molotov, şi reafirmă dreptul ţării asupra teritoriului dintre Prut si
Nistru. În acest scop, am început să contactăm şi să informăm atât autorităţile americane, cât şi
opinia publică din Statele Unite despre situaţia Basarabiei. În vederea consolidării cooperarii
RomânoAmericane în această problemă, suntem gata să colaborăm cu Dvs. şi cu Guvernul pe
care îl conduceţi”, menţionează grupul de români din SUA în scrisoarea transmisă lui Traian
Băsescu. “Obiectivele urmărite de grupul nostru de acţiune sunt: reafirmarea drepturilor
României asupra Basarabiei şi menţinerea vie a acestei idei în opinia publică din SUA; informarea
şi angajarea liderilor politici americani în susţinerea cauzei româneşti privind Basarabia;
promovarea pe plan internaţional a drepturilor româneşti asupra provinciei cu scopul final de a
se obţine reunirea Basarabiei cu România”, anunţă grupul de români.

78

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/International/796/Lobby-romanesc-in-SUA

86

Capitolul IV Specificul lobbyului în Uniunea Europeană. "În forma sa actuală, registrul de lobby al
Comisiei Europene nu îşi atinge scopul de a proteja informaţii relevante şi de a pune capăt unei
culturi ce învăluie activităţile de lobby la Bruxelles într-o aură de mister” Paul de Clerck. În
Europa, activitatea de lobby se axează în principal pe relaţii stabilite între diverse organisme,
fundaţii, grupuri de interes şi instituţiile Uniunii Europene. Se urmăreşte autonomia şi
reprezentarea naţională, repartizarea fondurilor UE, susţinerea unor interese ale minorităţilor
naţionale. 87

Lobbyul a apărut la Bruxelles la sfârşitul anilor ’70. Pe vremea aceea, erau foarte puţine persoane
care practicau ca meserie lobbyul. În afara câtorva firme de afaceri, existau puţine birouri de
lobby. 1979, anul primelor alegeri in Parlamentul European, a fost momentul de start pentru
activitatea de lobby din capitala Europei. Tot mai multe companii deveneau interesate de
hotărârile luate la Bruxelles, motiv pentru care aveau nevoie de reprezentare acolo. În 1986,
când s-a semnat Actul Unic European, s-a stabilit ca deciziile din Consiliu să fie luate prin
majoritatea calificată. Parlamentul era tot mai puternic, iar activitatea de lobby, la rândul ei, se
intensifica. Lărgirea Uniunii Europene a jucat un rol esenţial în ceea ce priveşte lobby-ul de la
Bruxelles. Nu numai că s-au înmulţit cei care fac lobby - e vorba de peste 15 000 de lobby-işti şi 2
600 de grupuri de interese care au birouri la Bruxelles - dar acum e vorba şi de noi tradiţii şi
culturi politice. Aceasta fiind situaţia, tot mai multe voci au apărut, cerând creşterea
transparenţei activităţii de lobby. În noiembrie 2005, Siim Kallas, comisarul european pentru
audit, anti-fraudă şi afaceri administrative, a lansat prima iniţiativă pentru transparentizarea
activităţii de lobby prin definirea clară a activităţii la nivel european, crearea unei baze de date
cu cei care fac lobby şi elaborarea unui cod deontologic european. Era ceva nou pentru lobby-
işti, a căror activitate se baza, până la acel moment, pe auto-reglementare. Au existat, însa,
câteva cazuri în care cei care făceau activitate de lobby au fost suspectaţi de încălcarea regulilor
privind transparenţa şi de intrare în conflict de interese.79 În mai 2006, Comisia Europeana lansa
Cartea Verde asupra Transparenţei în UE. Pentru ca sistemul să devină cât mai corect, Comisia
considera că ar trebui să existe un sistem de înregistrare voluntară a lobby-iştilor. Aceştia ar urma
să fie anunţaţi înainte de a se discuta chestiunile de interes pentru ei. Totodată, ar trebui sa
existe un cod deontologic comun pentru toţi lobby-iştii sau măcar câteva cerinţe minime ce ar
urma sa fie respectate. Acest cod ar urma să fie făcut chiar de către lobby-işti. Comisia prevede şi
un sistem de sancţiuni pentru încălcarea codului. La jumătatea lunii ianuarie 2007, problema a
revenit în actualitate, când Siim Kallas a făcut o nouă declaraţie în acest sens: „Câteodată,
practicile de lobby pot merge mai departe de reprezentarea legitimă a intereselor, iar metodele
de lobby pot fi înşelătoare.” În prezent, organizaţiile de lobby de la Bruxelles nu sunt obligate să
îşi facă publice sursele de finanţare. Totuşi, se estimează că cifra de afaceri a activităţii de lobby
din capitala belgiană este de 60-90 de milioane de euro pe an. Nu se cunoaşte un număr al
firmelor specializate în aşa ceva şi, de cele mai multe ori, lobby-ul este înţeles ca trafic de
influenţă şi 79

Miruna Covaci, Gândul, 13 februarie 2007

88

sancţionat ca atare. Faptul că există multe companii care sunt direct interesate de deciziile luate
la Bruxelles va duce, cu siguranţă, către apariţia firmelor de lobby care să le reprezinte în capitala
europeană. Numai că în Europa, activităţile de lobby preconizate, de tipul celor existente în
sistemul politic american, sunt interzise şi asimilate fără echivoc traficului de influenţă de către
Convenţia penală europeană privind corupţia.80 Activitatea de lobby este reglementată la
nivelul Uniunii Europene, numai la Bruxelles, unde se află sediile instituţiilor europene. Cele zece
ţări care au aderat la UE în 2004 îşi trimiseseră cu şase-şapte ani înainte lobby-işti la Bruxelles.
De altfel, o organizaţie a lobbyiştilor, SEAP (Society of European Affairs Profesionals), a trimis
Parlamentului European o plângere în privinţa lipsei de locuri şi de căşti. Ei au argumentat că
lobby-ul a devenit parte integrantă a procesului de decizie al Parlamentului şi că o parte
importantă a rezoluţiilor şi a amendamentelor au fost proiectate de industria lobby-iştilor.
Parlamentul European : •

4.322 de lobby-işti (reprezentând 1.699 de organizaţii) făceau lobby în mai 2009 pe lângă

Parlamentul European - o dimensiune a "Turnului Babel"81 reprezentat de Legislativul European.

•

Bugetul PE era, în 2009, de 1,5 mld. euro (294 mil. euro pentru întreţinere şi logistică,

503 mil. euro pentru salariile funcţionarilor, 190 mil. euro pentru cheltuielile parlamentarilor,
185 mil. euro pentru asistenţii parlamentarilor şi 101 mil. euro pentru alte categorii de personal
şi servicii externe). •

În prezent, salariile europarlamentarilor sunt stabilite de guvernele naţionale. Astfel, un

salariu poate varia de la 1.200 până la 12.000 de euro. •

Parlamentul European are trei sedii: la Strasbourg, la Bruxelles şi la Luxemburg. Situat în

Cartierul European din Strasbourg, sediul principal al PE are o înălţime de 60 de metri (20 de
nivele, 17 la suprafaţă şi 3 la subsol). •

Sediul din Strasbourg poarta numele Louise Weiss şi este inspirat din arhitectura

amfiteatrelor romane. •

Clădirea din Bruxelles se numeşte Espache Leopold şi are 17 etaje. Este cea mai extinsă

din toate cele trei sedii ale PE, având 372.000 de metri pătraţi. Cea de la Strasbourg are 220.000
de metri pătraţi. 80

Strasbourg, 1999. http://www.zf.ro/politica/politica-externa/turnul-babel-4-300-de-lobbysti-

curteaza-736-de-europarlamentari4482454 81

89

Suprafaţa totală a clădirilor Parlamentului European este de 1.069.596 de metri pătraţi.

•
Numărul funcţionarilor publici şi al personalului angajat temporar în cele trei sedii la PE

era în mai 2009 de 6.166. În plus, mai erau şi alţi 1.510 de asistenţi parlamentari acreditaţi la
Parlamentul European. Direcţia Traduceri (UE are 23 de limbi oficiale) este cea mai numeroasa
are în jur de 1.250 de angajaţi. Vârsta medie a personalului este de 47 de ani. Femeile sunt
majoritare, ele reprezentând 60% din numărul total al angajaţilor PE. Mecanisme de promovare
Structura instituţională europeană este fragmentată, ceea ce asigură multiple canale de influenţă
a decidenţilor. Ţintele cele mai importante pentru grupurile de interese sunt Comisia, Consiliul şi
Parlamentul European. Prima deţine monopolul iniţiativelor legislative. Arena Consiliului este
ceva mai complicată. În primul rând, lobby-iştii curtează indirect delegaţiile naţionale la
Bruxelles; în al doilea rând, sunt vizaţi membrii numeroaselor grupuri de lucru; în al treilea rând,
influenţe directe pot fi exercitate chiar prin intermediul guvernelor naţionale.82 Procedura de
co-decizie deschide tot mai mult şi platforma intereselor faţă de Parlamentul European (PE). La
acest nivel ţintele principale ale grupurilor de interese sunt reprezentate, în special, de către
preşedinţii de comitete şi raportorii desemnaţi. Cei din urmă redactează răspunsurile la
propunerile legislative ale Comisiei şi amendamentele concrete ale PE. Aşadar, coerenţa
argumentelor invocate de grupurile de interese pot însoţi observaţiile şi propunerile PE aduse
iniţiativelor legislative ale CE în sesiunile plenare ale comitetelor. Nu în ultimul rând,
prerogativele PE în ceea ce priveşte elaborarea bugetului UE asociază activităţii de lobby un rol
crucial la acest nivel. Adeseori, preşedinţii grupurilor parlamentare dau membrilor acestora
instrucţiuni de vot, atât la nivelul comitetelor de experţi, cât şi în sesiunile parlamentare. De la
bun început observăm că politicile publice europene variază între cel puţin două dihotomii
centrale: naţional versus european şi public versus privat. Vectorii decizionali pot izvorî, aşadar,
din interesele specifice publice sau private naţionale care pot fi transpuse la nivel public sau
privat european, dar şi vice-versa. Realitatea ne oferă o combinatorică care porneşte de la un
Bruxelles care «guvernează» şi unde intenţia parcurge drumul spre decizie de la nivel public
european spre cel guvernamental naţional (ex. implementarea Acordului Schengen) sau spre
sectorul privat naţional (ex. regulamentele europene cu privire la siguranţa şi protecţia muncii
sau cele cu privire la mediu). Multiple norme şi standarde industriale au pornit de la nivelul
sectorului privat european spre cel privat naţional. Este în special cazul federaţiilor şi asociaţiilor
profesionale sau patronale (ex. 82

http://www.fabricadebani.ro/news.aspx?iid=3205

90

CIAA pentru industria alimentara şi băuturi, ETUC pentru camerele de comerţ sau FIM pentru
industria motoretelor). Pe de altă parte, este suficient bătătorit şi drumul dinspre sectorul privat
european spre domeniul public naţional. Campaniile sau declaraţiile deschise sunt mijloace de
influenţă des întâlnite (ex. Actul Unic European a fost rezultatul eforturilor industriaşilor ERT;
agenda de la Lisabona a prioritizat competitivitatea ca obiectiv major în urma eforturilor de
lobby conjugate ale UNICE şi ERT; distribuţia drepturilor de aterizare a rezultat în urma
campaniei informale a asociaţiei companiilor aeriene AEA; campaniile Amnesty pentru politici
naţionale transparente sunt alte exemple concrete). Primii vectori dinspre sectorul public
naţional spre cel public european sunt reprezentaţi chiar de către foştii membrii ai guvernelor
naţionale care activează în calitate de experţi ai comitetelor Comisiei Europene. Mai rar apar însă
situaţiile în care sectorul public naţional influenţează decizia unui sector privat european (ex.
guvernul francez şi-a materializat intenţia de a avea propria-i industrie de apărare spaţiala,
Aerospaţiale, inclusă într-un consorţiu european cu British Aeropace şi German Dasa cu costul
privatizării sale parţiale; autorităţile locale din regiunile dependente de industria siderurgică au
format o umbrelă public-privată puternică care militează pentru interesele lor specifice - actuala
EIRA). Adeseori, sectoarele private naţionale îşi promovează interesele specifice în cadrul
asociaţiilor şi federaţiilor europene de profil. Tentativele de monitorizare şi influenţare a actorilor
aceluiaşi sector la nivel european constituie cel mai des uzitat vehicul militant (ex. de la
farmacişti, companii de telecomunicaţii, până la grupurile de consumatori; apar şi cazuri de
monopol natural cum este cel al TGV-ului franţuzesc care condiţionează traficul celorlalte
mijloace de transport în statele membre occidentale). În final, cea mai dificilă pare orchestrarea
influenţei sectorului privat naţional exercitată direct asupra sectorului public european. Aici
intervin adeseori firmele private de lobby şi reprezentanţii sectoriali privaţi în comitetele
europene de specialitate. Simfonia grupurilor private de lobby, care intra nu de puţine ori în
conflicte dure, este veritabil pan-europeană (ex. Compania Philips a obţinut in 1986 protecţia
compact discurilor sale invocând principiul “industriei tinere”; companiile farmaceutice au reuşit
promovarea directivei europene cu privire la ţigări, în 2001, în detrimentul industriei de tutun).
Defalcarea vectorilor de influenţă pare simplistă. Ei devin mult mai volatili în realitate, iar
grupurile de lobby pot forma organisme hibride. Apar, aşadar, tipuri de actori - purtători ai unor
interese specifice -, sub forma agenţiilor public-private numite prescurtat GONGO (governmental
organised NGOs) sau GINGO (governmental interested NGOs). Comisia 91

Europeana cheltuieşte peste 1 miliard de euro anual pentru dezvoltarea expertizei ONG-urilor şi
stimularea participării lor la procesul decizional european (ex. sectorul sănătăţii sau al mediului)
pentru a compensa mult invocatul deficit informaţional din procesul decizional european. Una
însa dintre cele mai “groteşti” şi critice finanţări în acest sens viza alocarea a peste jumătate din
bugetul Comisiei Europene către Friends of the Earth Europe, care promovează cică interesul
european de stopare a încălzirii globale (The Telegragh, 20 august 2007). La antipodul lor se afla
jucătorii BONGO (business organised NGOs) şi BINGO (business interested NGOs). Un grup
sofisticat de lobby va combina multiplii vectori de influenţa în funcţie de gradul de conştientizare
a problematicii invocate, a momentului lansării campaniei de informare, a spaţiului dezbaterii, în
funcţie de riscurile şi oportunităţile politicoeconomice specifice.83 Specialiştii reduc această artă
la “meta-jocul celor trei P” (persons, positions, procedures). Stabilirea liniei de demarcaţie între
promovarea unui interes şi manipulare sau trafic de influenţă rămâne încă o problemă
netranşată de la ale sale origini (latinescul “manu agere” şi “manu pulare” care se refera la
acelaşi efect de influenţare), nici de către renumitele coduri de conduită, etică şi transparenţă a
lobby-ului, nici chiar de însuşi Machiavelli.84 Se cunosc însă extremele date de lobby-ul definit ca
influenţare legitimă a deciziilor politice - prin activităţi de comunicare profesionist realizate, care
implica expertiza legislativă şi tehnică, abilitaţi şi strategii discursive, respectiv de traficul de
influenţă favorizat de primirea ori acceptarea de bani sau alte foloase materiale de către o
persoană care are influenţa sau care lasă să se creadă ca are influenţa asupra unui funcţionar.
Cea din urma este sancţionabilă conform Codului Penal cu ani buni de închisoare. Natura
influenţei poate ţine atât de determinarea de a face, cât şi de a nu face un act care intra în
atribuţiile sale. De exemplu, ExxonMobil este unul dintre cei mai versaţi oponenţi ai
problematicii legate de mediu transpusă în Protocolul de la Kyoto şi dezvoltă un acerb lobby
pentru blocarea ratificării sale de către SUA. Nimeni nu poate spune cu precizie care este
numărul companiilor active de lobby la Bruxelles. Cert este că grupurile acreditate la Parlamentul
European şi care au un sediu permanent la Bruxelles se ridica, aşa cum am mai menţionat
anterior la aproximativ 2.600. Sistemul decizional european cade însa sub ploaia a peste 15.000
de voci angajate de grupurile de lobby în favoarea purtătorilor de interese particulare. Distribuţia
lor favorizează, fără să ne surprindă, cvasi-totalitatea problematicilor economice (98%) şi mult
mai puţin cele sociale (2%). Interesele promovate ţin în special de federaţiile comerciale
europene (35%), consultanţi comerciali (15%), companii private (13%), 83 84

Andreea Vass, Fabrica de Bani News, Machiaveli la Bruxelles. Idem

92

ONG-uri în domenii precum sănătate, mediu sau drepturile omului (13%), sectoare private de
afaceri şi sindicate (10%), reprezentanţi regionali (8%), organizaţii internaţionale (5%) şi
thinktankuri (1%). La acestea se mai adaugă delegaţiile oficiale ale altor 150 de guverne
naţionale. Nu lipsesc nici platformele naţionale de lobby (ex. Dutch European Affairs Platform). O
iniţiativă de hub naţional al lobby-ului a constat în lansarea pe 11 octombrie 2007 a unui centru
numit the Czech House, care găzduieşte organizaţii patronale şi grupuri de interese precum
CzechTrade, CzechTourism sau CEBRE (Czech Business Representation) etc., dar şi companii
precum Czech Airlines (ČSA) sau cea a companiei energetice ČEZ. Evident, ea precede preluarea
Preşedinţiei Uniunii Europene de către Cehia în anul 2009. The Prague Post (17.10.2007) descria
anvergura evenimentului la care au participat politicieni, reprezentaţi diplomatici, oameni de
afaceri etc. şi care coagulează interesele majorităţii grupurilor cehe la Bruxelles. Excepţie fac, de
exemplu, grupurile de interese ale celor 8 regiuni de dezvoltare (din 14) care au preferat sa-şi
păstreze mai vechile sedii din Bruxelles. Este şi cazul reprezentanţilor regiunii Bohemiei Centrale
renumiţi pentru reuşita lor în capitalizarea intereselor în cadrul Programului de Dezvoltare
Regională 2007 – 2013. Nu se ştie permanent şi cu exactitate cine face lobby, în numele cui şi în
ce domeniu. Fără doar şi poate, există „grupuri principale” care pretind că îi reprezintă pe
cetăţeni, dar care au fost susţinute de fapt financiar de către agenţiile de consultanţă ale unor
companii cu interese precise. Reglementarea acestei “cutii negre” a pieţei europene a lobby-ului,
pornind de la înregistrarea voluntară sau obligatorie într-un registru al grupurilor de interese şi
până la transparenta veniturilor suscită încă aprigi controverse. Managementul afacerilor publice
care încearcă să desluşească aceste iţe gravitează în jurul a trei poli principali: „Alliance for
Lobbying Transparency & Ethics Regulation” (ALTER EU), Society of European Affairs Proffesionals
(SEAP) şi European Public Affairs Consultancies Association (EPACA). Primii susţin obligativitatea
monitorizării grupurilor de presiune, însa cele doua asociaţii din urmă apară cu înverşunare
privilegiul secretomaniei şi al auto-reglementării. UE nu a avut până acum parte de un scandal
de magnitudinea celui generat de Jack Abramoff - celebrul lobby-ist de la Washington - despre
care în 2005 s-a aflat ca îşi înşela clienţii şi obişnuia să mituiască oficiali americani. Câteva cazuri
recente de acorduri dubioase ale lobby-iştilor specializaţi în industria chimica sau energetică au
reprezentat totuşi impulsuri noi la semnalele de alarma de la Bruxelles. Multe corporaţii
europene evită să declare cât investesc în activităţile de lobby în Bruxelles, deşi admit valoarea
acestora din Washington, unde sunt obligate de lege. Astfel, companiile par să fie mai mult
implicate în lobby în Statele Unite, decât în Uniunea 93

Europeană, deşi acest lucru nu este neapărat adevarat, potrivit unui studiu asupra modului în
care mediul de afaceri influenţează deciziile politice. Douazeci din cele mai mari 50 de corporaţii
din Europa nu sunt înscrise în registrul de lobby al Comisiei Europene, însă multe dintre ele,
inclusivVodafone, Deutsche Bank, Nestle şi E.On sunt cunoscute pentru prezenţa puternică pe
care o au în Bruxelles. În plus, cele care s-au înscris în registru, declară bugete mult prea mici
pentru activitatea de lobby, în special când aceste sume sunt comparate cu cele declarate în
SUA, potrivit studiului, citat de EUObserver. De exemplu, British Petroleum a declarat cheltuieli
pentru lobby de 17 ori mai mari în Statele Unite decât în Uniunea Europeană, iar banca ING de
opt ori mai mari. În total, companiile europene au raportat cheltuieli de 2,75 de milioane de
euro pentru lobby în Bruxelles, în timp ce, în Washington, acestea ajung la 18,5 milioane de
euro. Conform studiului, cu cât sunt mai mari companiile, cu atât raportează cheltuieli mai mici
pentru lobby. Doar trei dintre cele mai mari 50 de companii au declarat că au plătit peste un
milion pe încercarea de a influenţa factorii de decizie, în timp ce, în SUA, zece companii au făcut
acest lucru. Astfel, dacă ne bazăm doar pe cifrele declarate, reiese că organizaţiile
nonguvernamentale cheltuie mai mulţi bani pe lobby decât marile grupuri petroliere, ceea ce
este puţin probabil. Un exemplu este cel al Eurogrupului pentru Animale şi al Consiliului
European pentru Refugiaţi şi Exilaţi, care ar fi cheltuit de două ori mai mult decât cele mai
importante companii petroliere, Shell şi BP, dar şi decât consorţiul de apărare EADS, şi de trei ori
mai mult decât Total, Arcelor Mittal, GDF sau Enel. Inteligenţa grupurilor de interese şi presiune
presupun reguli etice şi transparenţe pentru a evita ipocrizia, populismul, verva electorală,
lichelele, derbedei isteţi şi şmecherii. Amprenta lor asupra procesului decizional se poate rapid
traduce în imparţialitate şi atingere la principiile democratice. Mai concret, se urmăreşte a se
evita următoarele riscuri asociate lobbycraţiei. Este vorba în special de cazul giganţilor
corporatişti sau al asociaţiilor patronale. Politica Comisiei Europene cu privire la inovarea
carburanţilor biologici este rezultanta recomandărilor redactate de către BIOFRAC (Biofuels
Research Advisory Council). Componenta acestuia alunecă rapid în favoarea celor 4 companii
petroliere şi alte 4 companii de biocarburanţi, în defavoarea singurului reprezentant al industriei
alimentare, a unui altuia din industria lemnului, unuia din sectorul energetic, unui fermier, a 8
academicieni (ba chiar majoritatea lor au legături strânse cu companiile petroliere şi de
biotehnologii) şi, nu în ultimul rând, a EuropaBio (cea mai mare asociaţie de lobby reprezentând
companiile producătoare de biotehnologie). Absenţa a cel puţin unui reprezentant al grupurilor
de presiune legate de mediul înconjurător s-a reflectat evident în conţinutul raportului BIOFRAC:
"Biofuels in the European Union. A vision for 2030 94

and beyond", publicat în iunie 2006, şi care a devenit document oficial al CE. Realitatea este că
întreaga legislaţie europeană rezultă în urma lucrărilor a circa 1350 de grupuri de experţi,
organizate similar precum BIOFRAC. Contactele personale şi informaţiile din interior sunt
ingrediente esenţiale ale jocului eficient a lobby-ului. Intensitatea lor creşte o data cu viteza de
rotire a uşilor turnante între instituţiile europene şi grupurile de interese. Jean-Paul Mingasson,
fostul Director General al DG pentru Întreprinderi şi Industrie (2002 – 2004) şi al DG pentru
Buget (1989 – 2002), a părăsit Comisia Europeană în 2004 pentru funcţia de Consilier General al
BusinessEurope (confederaţia industriaşilor europeni - fostul UNICE). Astfel, înainte de 2004,
participase personal la redactarea reglementărilor europene cu privire la industria chimica, iar
după 2004 a lansat campania de presiune împotriva lor, în numele BusinessEurope. Exemple
similare se găsesc în majoritatea politicilor publice europene. De exemplu, James Currie, fostul
director al DG pentru Mediu şi responsabil cu Siguranţa Nucleară şi Protecţia Civilă (1997-2001),
a devenit ulterior un salariat al British Nuclear Fuels, pe funcţia de Director Non-Executiv.
Motivele reale ale grupurilor de interese sunt adeseori ascunse. Lobby-iştii pretind că reprezintă
organizaţii non-profit sau “experţi independenţi”. În 2005 nu se deconspirase că o organizaţie
care lansase “Campania Creativităţii” (C4C), reprezentant pretins al artiştilor, muzicienilor,
designerilor, dezvoltătorilor de software şi a altor profesii creative, era de fapt orchestrată de
către Campbell Gentry, o companie de relaţii publice. Efervescent lobby-ist activ la Parlamenul
European a stimulat adoptarea unor măsuri rigide de protecţie a patentelor de software, evident
în favoarea multinaţionalelor din domeniu. Campania în aparenţă susţinută de către indivizii
creatori, era în realitate finanţată de către Microsoft, SAP, asociaţia industriala CompTIA.
Problema nu a fost niciodată tranşata. Nu a condus la un rezultat clar al surselor de finanţare şi al
adevăraţilor clienţi nici solicitarea directă a unor clarificări adresată C4C. În cadrul unui seminar
organizat de Comisia pentru afaceri constituţionale care a precedat un raport al Parlamentului
pe această temă, participanţii s-au împărţit repede în oponenţi şi susţinători

ai

iniţiativei

europene

în

favoarea

transparentizării

pieţei
lobby-ului.

,,Grupurile de interese în sine reprezintă un lucru pozitiv. Noi (deputaţii europeni) îi salutam pe
toţi cei care îşi pot aduce contribuţia”, a afirmat preşedintele Comisiei, socialistul german Jo
Leinen. La rândul său, redactorul raportului privind activitatea grupurilor de interese, Alexander
Stubb, reprezentant al Coaliţiei naţionale finlandeze considera că „activitatea grupurilor de
interese este o parte esenţială a demersului parlamentar”. Grupurile de interese „ne furnizează
informaţii utile, iar (deputaţii europeni) sunt suficient de inteligenţi ca să îşi dea seama că
informaţia pe care o obţin este subiectivă. ” Pe de altă parte, deputatul ecologist 95

luxemburgez Claude Turmes califica imensa dependenţă de recomandările grupurilor de interese

drept o slăbiciune.85 El susţine ideea că deputaţii europeni ar trebui să aibă un personal mai
numeros care să strângă informaţii în mod independent. Încă de la sfârşitul anului 2006,
Parlamentul European a susţinut apelurile privind obligativitatea de a face publice informaţiile
privind grupurile de interese de orice natură. Un registru în care înscrierea se va realiza voluntar
va fi lansat la începutul anului viitor, la iniţiativa lui Siim Kallas, vice-preşedintele CE. Lyn
Trytsman-Gray, membru al SEAP, şi-a exprimat acordul cu privire la înscrierea voluntară în
registru, însa socialistul britanic Richard Corbett sublinia că un sistem pe bază de voluntariat nu
poate funcţiona eficient, căci vor eluda această opţiune exact persoanele şi grupurile
controversate. Jim Murray, membru al Organizaţiei Europene a Consumatorilor (BEUC) introduce
în discuţie necesitatea eficientizării procesului voluntar prin existenţa unor avantaje clare pentru
cei înscrişi. Pe de altă parte, având în vedere numărul de interese care ameninţa cu boicotarea
înscrierii, se pare că nu va mai dura mult până când va fi introdus un sistem de înscriere
obligatorie. În definitiv, solicitarea executivului european ca informaţiile financiare să fie făcute
publice a fost şi mai aprig dezbătută. José Lalloum, membru al EPACA, s-a declarat favorabil
iniţiativei atâta timp cât acest lucru se aplica tuturor, însă înscrierea fiind voluntară rezultanta va
fi, fără echivoc, de denaturare a concurenţei. Thomas Tindeman, membru al Consiliului
Barourilor şi Organizaţiilor Juridice din Europa, invoca chiar că deconspirarea publică a clienţilor
ar fi contrară regulii de confidenţialitate şi ar putea atrage sancţiuni penale. În Germania.
Asociaţiile de lobby înregistrate la Bundestag, Parlamentul german, au atins cifra record de peste
1.700. Acreditarea le conferă dreptul de a se implica în procedurile de elaborare a legilor. Dacă
de pildă cinci deputaţi garantează pentru un lobby-ist, acesta are acces liber la birourile
parlamentarilor. Reprezentanţele oficiale ale marilor grupuri de interese din Berlin dispun de
4.500 de astfel de permise de acces. Jurnaliştii nu se pot prevala de o atât de masivă trecere la
parlamentari. Peste 120 de firme sânt reprezentate la Berlin pe lângă marii lobby-işti tradiţionali,
Asociaţia Industriei Germane, Camera de Industrie şi Comerţ. 86 Varietatea acestor
reprezentanţe este impresionantă, ea începe cu birourile cu o singură persoană, spre a culmina
cu marile sedii având sute de angajaţi.

85
86

Ibidem Rodica Binder, http://www.dilemaveche.ro/sectiune/articol/lobby-ismul-cincea-putere

96

Cum lobby-ismul evoluează prin însăşi vocaţia sa de captatio benevolentiae în apropierea

primejdioaselor capcane ale corupţiei, un Colegiu veghează asupra moralităţii branşei, a
transparenţei şi eficienţei acţiunilor ei. Donaţiile în favoarea unor partide sânt modice în
Germania. Dar tocmai scandalul conturilor negre a grăbit prăbuşirea ex-cancelarului Helmut
Kohl. Iar ex-ministrul Apărării, Rudolf Scharping, din prima legislatură a Guvernului Schröder, şi-a
pierdut şi el mandatul, între altele şi din pricina unui lobby-ist al industriei de confecţii şi
îmbrăcăminte şi, probabil, din prea adânca convingere că doar „haina ajunge pentru a-l face pe
om”. Lobby-ismul german s-a profesionalizat, tot în ultimii ani, prin trecerea a numeroşi
exminiştri, secretari de stat, ziarişti, „cu arme şi bagaje”, cu experienţa acumulată, carnetul de
adrese şi reţeaua de contacte, în cealaltă zonă a politicului, în care puterea se exercită prin
influenţă şi consultanţă, prin informare şi comunicare discretă, confidenţială. Cazul
excancelarului Schröder cooptat de concernul Gazprom a iscat dezbateri furtunoase în
Germania. Tot Gerhard Schröder a devenit, după expirarea mandatului de cancelar, consilierul
personal al lui Ringier în problemele Europei de Răsărit. Concernul cu acelaşi nume vizează şi
cucerirea unui segment din mass-media rusă. Lui Schröder îi revine aşadar un rol important în
această ofensivă PR extrem de lucrativă. „Lobby Control“87, o asociaţie care şi-a propus să
edifice cetăţenii capitalei federale despre structurile puterii şi strategiile de influenţare a
politicienilor. „Lobby Control“ este o asociaţie non-profit, care-şi propune să aducă mai multă
transparenţă în păienjenişul lobby-ismului din capitala federală. Unul din proiectele sale
organizate în acest sens este oferta de vizite ghidate prin Berlin. În itinerariu sunt cuprinse
agenţii de public relations, concerne energetice, dar şi cârciumioare anoste în care, ferite de
ochii lumii, au deseori loc întâlniri între lobby-iştii industriei de tutun sau producătorilor auto şi
politicieni. Scopul marilor companii este de a-şi crea contacte în sfera politică de pe urma cărora
să poată profita la un moment dat. De două ori pe lună, asociaţia „Lobby Control“ organizează
excursii pentru elevi în centrul guvernamental. Miriam Streit, studentă la Facultatea de Ştiinţe
politice, participă de jumătate de an la aceste activităţi. „Problema este”, le explică ea elevilor,
„că firmele încearcă să-şi plaseze colaboratorii ca lobby-işti în ministere, pentru ca aceştia să le
poată apăra interesele încă de la nivelul elaborării proiectelor de lege. Un alt punct dificil este
când procesul legislativ este delegat unei terţe părţi, de pildă când un cabinet de avocatură
formulează legi pentru ministerul 87

http://www.lobbycontrol.de/blog/

97

transporturilor. Dacă printre clienţii acestui cabinet de avocatură se numără însă şi producători
auto, apare însă un conflict de interese”. Miriam Streit subliniază necontenit, că, într-o
democraţie, angajamentul în folosul propriilor interese este cât se poate de legitim .
Problematică este situaţia doar când implicaţiile ei devin opace, respectiv când se produce un
dezechilibru al puterii. Marile concerne pot lesne, de pildă, să-şi amelioreze relaţiile cu clasa
politică prin intermediul unor oferte profitabile, în timp ce sindicatele sau organizaţiile de
protecţie a mediului nu au bani pentru prime de consultanţă. De aceea, „Lobby Control“ cere
alcătuirea unui registru al lobby-iştilor. În acest registru trebuie să figureze cine desfăşoară
activităţi de lobby-ism, adică cine exercită influenţă în sfera politică, în ce domeniu, la cererea
cărei companii şi cu ce sume de bani. Astfel se poate anticipa, de pildă, când un ministru al
apărării va căpăta o funcţie, la finele mandatului său, într-un concern producător de armament.
Sau se poate constata că ministrul agriculturii lucrează în acelaşi timp pentru o asociaţie a
agricultorilor. În SUA există deja un asemenea registru de lobby-ism ca şi în unele state est-
europene. În Germania avem de recuperat la acest capitol. „Lobby Control“ a atras atenţia
asupra sa prin revendicări de acest gen. Fondată în 2006, asociaţia a căpătat rapid imaginea de
„băţ aruncat în roate” lobby-iştilor. În special anul trecut, când a dezvăluit tactici scandaloase
aplicate de compania căilor ferate germane. Concernul Deutsche Bahn angajase contra sumei de
aproape un milion de euro experţi în materie de public relations care plasau în presă şi pe
internet, sub semnături false, scrisori din partea publicului. Sa creat astfel impresia că cetăţenii
de rând ar sprijini privatizarea căilor ferate germane. În realitate fusese vorba de o manipulare a
opiniei publice.88 În finalul vizitei, Miriam Streit le recomandă elevilor broşura intitulată „Lobby
Planet Berlin”. Iar celor şi mai dornici de informaţii cu privire la acest fenomen le recomandă
ediţia pentru Bruxelles, deoarece lobby-ismul s-a instalat demult şi în capitala Europei. Lobby-iştii
pot zădărnici, dar la fel de bine pot favoriza adoptarea unor legi. Nu întâmplător unele ministere
recurg la serviciile lobby-iştilor, înmânându-le înainte de dezbaterile parlamentare anumite
proiecte de lege. Mediul de contrazicere Uneori lobby-iştii sunt strânşi cu menghina şi in
Uniunea Europeană. Deocamdată, aceste activităţi sunt reglementate prin coduri de conduită
proprii organizaţiilor lobby-iştilor, dar tot mai multe voci susţin că activitatea lor ar trebui
reglementată în spiritul transparenţei şi că în 88

http://www.dw-world.de/dw/article/0,,52385,00.html

98

acest sens ar trebui luat exemplu de la americani şi canadieni, unde se fac rapoarte regulate în
ceea

ce

priveşte

contractele
de

lobby

şi

chiar

bugetele

care

se

derulează.

Numărul lobby-iştilor a crescut semnificativ la Bruxelles, la fel şi reglementările dictate de

aceştia. Cum am menţionat mai sus, este chiar hilar faptul că, în urmă cu puţin timp, o
organizaţie a lobby-iştilor, SEAP (Society of European Affairs Profesionals) a trimis Parlamentului
European o plângere în privinţa lipsei de locuri şi de căşti. Ei au argumentat că lobby-ul a devenit
parte integrantă a procesului de decizie al Parlamentului şi că o parte importantă a rezoluţiilor şi
a amendamentelor au fost proiectate de industria lobby-iştilor. Această organizaţie, extrem de
puternică în Uniune, grupează 150 de lobby-şti şi a fost creată cu scopul precis de a se opune
oricărei reglementări în domeniul lobby-ului. Încercările de a reglementa activitatea lobby-iştilor
nu sunt noi în Uniunea Europeana. În octombrie 2004, Corporate Europe Observatory şi o parte
a organizaţiilor societăţii civile din toată Europa au trimis o scrisoare deschisă preşedintelui
Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, ca această sa acţioneze pentru a ţine în frâu puterea
excesivă a lobby-iştilor corporaţiilor. În scrisoare se cerea să se termine cu secretul activităţilor
de lobby în ceea ce priveşte influenţele asupra politicii comerciale a UE şi să se introducă o
legislaţie care să asigure transparenţa lobby-ului la nivelul instituţiilor europene. Lobby-ştii au
reacţionat imediat, susţinând că regulile de conduită sunt suficiente şi că nu este nevoie de o
birocraţie împovărătoare pentru a ajunge la transparenţă.89 Sondaj Conform unui nou sondaj
EurActiv, majoritatea federaţiilor industriale sunt de acord că, în această perioadă de criză,
abilitatea de a influenţa politicile Uniunii Europene prin lobby reprezintă cel mai mare atu al lor.
86% dintre reprezentanţii firmelor membre şi 85% dintre federaţii percep drept cel mai
important rol al lor modificarea prin acţiuni de lobby a regulamentelor impuse de instituţiile U.E.
Activităţile de monitorizare (85%) şi comunicare (82%) în ceea ce priveşte politicile U.E. sunt
considerate mult mai importante de către federaţii, spre deosebire de membrii lor (61%,
respectiv 55%). Mai mult decât atât, federaţiile consideră reprezentanţa în Bruxelles ca fiind
foarte importantă în proporţie de 84%, spre deosebire de membrii federaţiilor, care consideră
acest lucru important doar în proporţie de 20%.90
89

90

http://www.sfin.ro/articol/un_nou_hobby_faceti_lobby.html http://www.pr-romania.ro/ sondaj-

euractiv-.html

99

52% dintre federaţii şi 69% dintre membrii lor consideră că cea mai mare provocare pe care o au
de înfruntat federaţiile este reprezentată de găsirea unui echilibru între diferitele interese ale
membrilor, majoritatea acestora interacţionând unii cu ceilalţi cel puţin săptămânal. Sondajul
indică faptul că e-mail-ul reprezintă mijlocul de comunicare preferat în aceste situaţii, în
proporţie de 93% pentru corporaţiile membre şi 87% pentru federaţii. Cu toate acestea,
comunicarea faţă-în-faţă este foarte apreciată (61% pentru membri, respectiv 67% pentru
federaţii). Din punctul de vedere al federaţiilor, 45% declară că lipsa de pesonal şi de resurse din
această perioadă le afectează eficacitatea, iar 39% consideră o problemă diferenţele apărute în
ceea ce priveşte numărul membrilor şi bugetele. Peste jumătate dintre federaţii (51%) se
aşteaptă la o creştere a numărului de membri în acest an, doar 5% predicând o scădere. Pe de
altă parte, 49% dintre corporaţii consideră că numărul membrilor federaţiilor va rămâne stabil, în
timp ce doar 41% dintre federaţii consideră acest lucru. Membrii federaţiilor sunt în mare parte
asociaţii naţionale şi organizaţii din mediul de afaceri (35%), anul trecut fiind semnalată o
creştere a corporaţiilor membre, ca rezultat al crizei economice. Conform sondajului, companiile
devin şi ele membre, 49% dintre ele fiind deja membre în peste 5 asociaţii fiecare. 90% dintre
respondenţii corporativi consideră ca a fi membru într-o federaţie reprezintă cea mai eficientă
metoda de a-şi atinge obiectivele de public affairs. În întreaga Europă, 48% dintre liderii politici
sunt de pürere că lobby-ul are o contribuţie pozitivă la procesul democratic. Acest procent a fost
mult mai ridicat în ţări precum Ungaria şi Italia, unde 67% dintre respondenţi privesc lobby-ul
într-un mod pozitiv. Cu toate acestea însă, în Polonia doar 3% din persoanele intervievate
consideră că lobby-ul are un impact pozitiv asupra democraţiei. Studiu a fost realizat de Burson-
Marsteller în 15 state europene şi în rândul comunităţii politice de la Bruxelles. Studiul a
identificat decalaje semnificative între diferitele state în ceea ce priveşte modul în care elitele
politice percept şi acceptă activitatea de lobby ca parte a procesului de decizie.91 Transparenţa
demersurilor de lobby a reprezentat de asemenea o tematică importantă a studiului. Aproape
două treimi (64%) dintre toţi respondenţii din Europa consideră că cei care fac lobby trebuie să
se auto-identifice în mod clar, împreună cu interesele pe care le reprezintă. Pentru majoritatea
organismelor de reglementare la nivel naţional şi european, existenţa unei

91

http://www.pr-romania.ro/pr-news-tendinte-a-cercetari/521-liderii-de-opinie-se-declara-in-
favoarea-lobby-uluisub-rezerva-transparentei-.html
100

declaraţii de interese care să corespundă activităţii de lobby este o condiţie prealabilă. Dar din
nou, rezultatele au diferit de la ţară la ţară. În Spania, doar 26% dintre respondenţi au considerat
transparenţa o condiţie prealabilă, comparativ cu 83% în Grecia. Constatările mai ilustrează şi o
eficacitate mult sporită a lobby-ului făcut în domenii economice şi industriale, comparativ cu cel
al ONG-urilor, în toate sectoarele de activitate, cu excepţia bunurilor de larg consum, produselor
alimentare şi băuturilor, unde eficacitatea lobbyului este egală. Asociaţiile de comerţ dovedesc a
fi cel mai eficace grup de lobby, urmate de sindicate şi companii. ONG-urile ocupă locul patru,
înaintea consultanţilor în public affairs92. Imaginea lobby-ismului prin lentilele partidelor politice
şi ale criteriilor „moralităţii” sau „eticii” este puternic polarizată. Pentru creştin-democraţi şi
liberali, viaţa politică este de neconceput fără bunele oficii ale lobby-iştilor, pentru ecologişti şi
unii social-democraţi, lobby-ul are încă un aer rău famat.

Capitolul V Lobby-ul în România şi problema legiferării acestuia

,, România este pregătită pentru o eventuală lege a lobby-ului ca fiecare cetăţean să poată
schimba macăr puţin din lucrurile care nu îi plac” Adrian Moraru93 ,,Există cu certitudine o piaţă
cu un imens potenţial de dezvoltare pentru lobby şi în România, chiar dacă cu jucători activi mai
puţini vizibili.” Andreea VASS94 92

Raport Holmes Director adjunct la Institutul pentru Politici Publice (IPP) 94 Cercetator, Institutul
de Economie Nationala si doctorand la Facultatea de Relatii Eonomice Internationale, Academia
de Studii Economice 93

101

În România se face lobby din greu. Că i s-a spus oficial consultanţă, promovare sau că a fost pur şi
simplu înţelegere pe sub masă, nu înseamnă că nu s-a făcut lobby. Dar foarte puţin la modul
oficial, deoarece activitatea nu este încă reglementată. Executivul şi-a asumat răspunderea pe un
pachet legislativ care cuprinde şi prevederi ce sancţionează traficul de influenţă. În România s-au
desfăşurat diverse activităţi având un conţinut asemănător celor de lobby. Spre exemplu,
acţiunile întreprinse de Asociaţia Crescătorilor de Porci, acţiunile de promovare externă a
imaginii României (inclusiv pe lângă Parlamentul Europei), menţinerea unor taxe vamale joase la
importul de zahăr (pentru producerea băuturilor alcoolice şi răcoritoare) etc. Prin urmare, în
România, pe cine întrebi din mediul social îţi spune că nu există lobby. În mod oficial, pentru că
nu ar fi legislaţie sau pentru că, pur şi simplu, există o restricţie în declararea acestui lucru.
Paradoxal, pentru că esenţa lobby-ului constă tocmai în a declara acţiunile întreprinse, de a face
“lumină”. În ciuda opiniei generale, firme britanice şi americane, specializate în afaceri publice şi
lobby, nu au nici un fel de problemă în a derula asemenea activităţi în România. Spre exemplu,
Central Europe Consulting, firmă condusă de Guy Burrow, reprezintă în mod oficial, încă din
1995, interese ale marilor operatori din industria tutunului, alcoolului şi cafelei. “Obiectivul
nostru principal este de a asista companiile în administrarea eficientă a relaţiilor cu
autorităţile”95, Firma sa oferă atât servicii de lobby pe chestiuni care necesită modificarea
legislaţiei cât şi de preântâmpinare a unor dificultăţi. Cel mai bun exemplu este cel al campaniei
făcute pentru industria tutunului şi cafelei în stoparea creşterii accizelor. În privinţa
reglementării, părerile sunt împărţite. În afara firmelor străine, celelalte organizaţii evită să
folosească formula lobby pentru a denumi activităţile lor, pe care însă le numesc consultanţă,
servicii de promovare sau de consiliere. În România nu există la ora actuală o legislaţie specială,
însă nici nu este interzis lobbyul. O mare parte dintre persoanele implicate în dezbatere
consideră că autoreglementarea este cea mai bună soluţie. Directorul general al Central Europe
Consulting Government Relations România SRL (CECGR), Guy Burrow, consideră că un lobby
profesionist nu are nici o legătură cu luarea de mită şi nici în mod direct cu lupta împotriva
corupţiei. Un lobby profesionist este, în opinia sa, o parte a unei democraţii deschise şi
transparente, care însă poate contribui la eliminarea corupţiei. El crede că atât informal, cât şi
formal a încercat să explice celor care iau decizii că cei mai buni consultanţi sunt oamenii de
afaceri care sunt deja în România. Un sector privat sănătos în România este un câştig pentru
toată lumea, iar un lobby profesionist este o parte din acest sector privat. Activitatea de lobby
presupune pregătirea şi 95

Guy Burrow într-un interviu pentru revista Capital [Dragoş Nedelcu, Manuela Preoteasa – Lobby,
moneda de schimb pentru traficul de influenţă, Capital nr. 11/13.o3.2003].

102

implementarea unei strategii în afacerile publice şi relaţiile cu autorităţile, bazate pe planurile de

afaceri ale organizaţiilor cu scopul preîntâmpinării dificultăţilor care ar putea apărea. O firmă de
profil, cum este CECGR, oferă şi servicii de lobby pe probleme specifice, care pot necesita
amendamente sau clarificări în legislaţia existentă, de monitorizare a media şi a iniţiativelor
legislative şi întocmeşte rapoarte pe subiecte specifice. În acest sens, este nevoie de o strategie
de comunicare bine pusă la punct. Cu anumite “relaţii” problema se poate rezolva, dar numai
pentru o saptămână sau o lună. Şi acest lucru este un risc, deoarece poţi pierde dacă persoana
respectivă este schimbată din funcţie. De aceea, o firmă de lobby păstrează relaţii bune, dar mai
ales profesionale, cu diferite autorităţi pentru că, adesea, se cere o informaţie de la un minister,
administraţie sau o altă instituţie de stat. O firmă de lobby trebuie să ştie totul despre instituţii,
fiecare cu ce se ocupă şi cine din instituţia respectivă se ocupă de o problemă sau alta. Acest
“cine” este mai mult decât un om, sunt experţi, consilieri pe care-i contactează lobby-stul. Din
punct de vedere economic, o firmă de lobby reduce costurile de tranzacţie în lumea afacerilor, cu
efecte asupra costurilor căutării informaţiilor şi nivelului “pierderii de timp”, pe care o companie
doreşte să le minimizeze atunci când intră pe o piaţă. Profesionalizarea grupurilor de interese pe
baza codurilor de bune practici, ca formă de autoreglementare, trebuie urmată de recunoaşterea
profesiunii de lobbist. Şi de ce nu, reglementarea domeniului ar trebui să se finalizeze printr-o
lege specifică, aşa cum Georgia (1998), Lituania (2001) şi Poloniei (2005) au reuşit această
performanţă, până în prezent, în rândul ţărilor est europene. Central Europe Consulting
Government Relations este prima companie românească de lobby, care începând cu luna mai
2007, îşi continuă activitatea sub un nou nume, Candole Partners, cu sediul central la Praga.
Aderarea la UE i-a adus o arie de consultanţă mai vastă, orientată spre clienţii din toate cele 6
state membre ale UE din Europa Centrala şi de Sud-Est. În România au fost înaintate mai multe
proiecte de lege al lobby-ului.. Însă toate au fost deficitare pentru ca ele se concentrau pe cine
urma să devină lobbyst: adica urma să fie un fel de castă şi ca să intri în ea urmai un mecanism
foarte greoi şi birocratic. Cei care urmau să obţină această licenţă trebuia să fie amici foarte buni
ai politicienilor şi urmau să facă acest lucru. Însă România luptă cu astfel de idei. Existenţa unei
legi a lobby-ului în România ar însemna că cetăţenii acestui stat ar putea să apeleze la nişte
specialişti care pot să susţină ideile atunci când cineva nu e mulţumit de nişte legi. Există una,
două firme în România care spun pe tăcute că fac lobby. Nu sunt foarte mulţi 103

oameni pregătiţi în acest domeniu din cauză că nu au fost prea multe cereri. Există şi
dezavantaje. O lege a lobby-ului ar putea să ducă la o blocare a dreptului direct de petiţie. Adrian
Moraru susţine că România ar trebui sa fie pregatită având în vedere că sunt mulţi oameni
nemulţumiţi de multe legi, dar nu fac nimic.96 Sunt exemple că se pot face modificări legislative
cu zero lei. Există oameni în România care încearcă să blocheze anumite iniţiative legislative. 30%
sunt eforturi de promovare a conceptelor noi şi 70% eforturi de a bloca anumite lucruri care au
fost făcute prost din start. Lobby-ul este mai degrabă un serviciu prin care tu primeşti nişte bani
şi prestezi acest serviciu mai departe. Un om care se ocupă de lobby este la fel ca un avocat: îl
plăteşti să îţi susţină cauza în faţa unui legiuitor. În momentul de faţă o reglementare pe lobby
poate să aducă beneficii la modul în care se iau deciziile. Pe de o parte foarte multe firme care
consideră azi că nu au nici-un fel de posibilitate pentru a preveni situaţiile în care anumite legi o
sa îi defavorizeze o să facă asta. Şi ca un pas pentru asta se insistase ca agendele miniştrilor,
premierului şi preşedintelui să fie publice.97 Se întâmplă să fie foarte multe întâlniri ale acestora
de care nu se ştie nimic. În mod special cu oamenii de afaceri. Totuşi ca problema reglementării
activitaţilor de lobby se pune atât la nivel normativ, cât şi instituţional. La nivel normativ, se
poate alege între varianta legiferării activităţii de lobby şi cea a înregistrării grupurilor de
interese. La nivel instituţional, controlul actorilor din sistemul activităţilor de lobby ar putea
reveni unei comisii de auto-reglementare (comisie etică, cerută de unele organizaţii aparţinând
societăţii civile). Reglementarea activităţii comisiei ar trebui să clarifice aspecte legate de
procedurile de înregistrare, investigaţie şi sancţiunile pe care le are la dispoziţie comisia,
asigurarea autonomiei financiare, dar şi a independenţei şi obiectivităţii comisiei etc98.
Elaborarea unui cod minim de conduită care să facă referiri la principiile de bază ale acţiunilor de
lobby rămâne însă, fară echivoc, prima necesitate. Scopul său este legat de transparenţă; de
legitimitate a lobby-ului bazat pe drepturile constituţionale de petiţionare, de opinie şi de
asociere; de natură non-exclusivă a lobby-ului; de responsabilitatea tuturor părţilor implicate în
proces; de competiţia loială între interesele susţinute de diferite grupuri ş.a.m.d. Există cu
certitudine o piaţă cu un imens potenţial de dezvoltare pentru lobby şi în România, chiar dacă cu
jucători activi mai puţini vizibili. Central Europe Consulting 96
http://www.ziare.com/politica/lege/ lobby-nu-inseamna-trafic-de-influenta Ibidem 98
http://www.markmedia.ro/ 97

104

Government Relations este prima companie românească privată de lobby. Un alt exemplu din
sfera societăţii civile îl constituie Casa Europei “EUROLINK”, care a demarat cu sprijinul
ministerelor şi a agenţiilor guvernamentale un proiect integrativ de informare, training şi
consiliere gratuită pentru mediul de afaceri şi comunităţile locale care urmează sa contracteze
proiectele lor locale/regionale cu ajutorul fondurilor comunitare. Începând cu 1 ianuarie 2007,
autorităţile locale şi judeţene din România au ocazia unică de a participa la organismele
consultative ale UE şi de a-şi proiecta interesele în arena comunitară. Această situaţie inedită
presupune însă existenţa unor structuri specializate prin care accesul la decizia europeană să se
realizeze cât mai eficient posibil. Reprezentanţii judeţelor şi oraşelor din România îşi caută astfel
drumul spre promovarea propriilor proiecte folosindu-se de mijloace proprii sau în colaborare.
Doar că, paradoxal, reprezentarea intereselor subnaţionale revin judeţelor, deşi marile proiecte,
ca şi strategia de politică regională a UE este centrată pe cele 8 regiuni de dezvoltare. În cazul
României, cele 8 regiuni de dezvoltare nu au personalitate juridică şi, prin urmare, nici drept de
reprezentare internaţională. În ciuda acestei situaţii particulare, judeţele au învăţat că este
nevoie să colaboreze, atât în ceea ce priveşte contactul cu autorităţile europene cât şi în
accesarea marilor proiecte. Pentru a da mai mare coerenţă şi organizare activităţilor de
informare şi lobby reprezentanţii români s-au grupat în capitala Europei fie în cadrul Biroului
Uniunii Consiliilor Judeţene din România, fie şi-au creat birouri proprii pentru informare şi lobby.
Cea mai importantă structură de reprezentare a intereselor autorităţilor locale româneşti este
Uniunea Naţională a Consiliilor Judeţene din România (UNCJR), creată din 2004. Tocmai pentru a
acoperi zone cât mai largi, atât geografic cât şi tematic, Consiliile Judeţene se organizează în
interiorul Uniunii individual şi ca asociaţii, pe regiuni sau în funcţie de interese comune. La
inaugurarea noii formule a Biroului, în octombrie 2005, Liviu Dragnea (CJ Teleorman),
preşedintele UNCJR enunţa scopul şi importanţa biroului: “concurăm împotriva a zeci de regiuni
europene cu tradiţie în accesarea fondurilor structurale. De aceea avem nevoie de specialişti
care să cunoască exact problemele din judeţul pe care îl reprezintă şi să prezinte la Bruxelles
proiecte ce pot fi finanţate. Va fi o competiţie dură, dar nu imposibilă, pentru că primul pas spre
aceşti bani l-am facut: suntem aici. Daca nu eşti la Bruxelles, nu exişti.” Înainte însă de a avea
instituţii puternice, este nevoie, înainte de orice, de reguli şi proceduri clare. Esafodajul care să
permită instituţiilor şi actorilor politici să relaţioneze şi pe baza căruia, la nevoie, să se aplice
sancţiunile lipseşte. Reacţiile întârziate sau inadecvate ale instituţiilor la diverse crize sunt o
dovadă clară a acestor deficienţe, inadaptări şi neconcordante. Paradoxal, deşi în România este o
mare inflaţie de acte normative, sunt oricum deficitari 105

şi la proceduri, mai ales la cele legate de relaţiile instituţionale. Sunt forme făra fond, se creează
noi organisme şi ne preocupă prea puţin cauzele şi remedierea problemelor. Conştientizarea
propriului interes şi promovarea lui cu ajutorul companiilor specializate de lobby constituie o
soluţie necesară: un nou principiu, o noua valoare, un compromis făcut pentru a merge mai
departe. Chiar dacă, în România, se face lobby sub un alt nume (public affairs sau networking
politic), cu câteva excepţii, nimeni nu recunoşte că întreprinde o astfel de activitate. Poate, cel
mult, un lobbist va recunoaşte că apără un principiu sau un punct de vedere în faţa instituţiilor
statului (advocacy). Motivul principal: acuzele imediate de trafic de influenţă venite în mare
parte din partea politicului. Activităţile de advocacy intră, parţial, în atributiile experţilor în
afaceri corporative sau relaţii publice şi guvernamentale din cadrul companiilor mari. Lobby-iştii
sunt angajaţii unor companii de profil sau sunt consultanţi ce lucrează pentru anumiţi clienţi:
companii, asociaţii, sindicate, organizaţii sau agenţii guvernamentale. Pentru a nu fi acuzaţi de
trafic de influenţă, specialiştii se împart în trei tabere. Pe de-o parte, sunt cei care spun că nu are
România o legislaţie care să reglementeze această activitate şi care, spun ei, fac orice altceva în
afară de lobby. Pe de altă parte, sunt cei care spun că are România o legislaţie şi că este nevoie
doar de implementarea acesteia. Ei sunt unii dintre cei care fac advocacy. În final, rămân cei care,
pur şi simplu, fac tot lobby, sub forma public affairs-ului sau networking-ului politic. Piaţa lobby-
ului din România este total nereglementată din cauza lipsei legislaţiei, spun cei din prima tabără.
De asemenea, ei spun că lobby-iştii se feresc să recunoscă faptul că practică această meserie, din
cauza asocierii cu traficul de influenţă şi grupurile de interese. „La noi este mai uşor şi mai
vandabil pentru mass-media să definească lobby-ul ca trafic de influenţă“, a spus Claudiu Săftoiu,
manager al companiei de consultanţă politică, Capital Promotion. Şi Adriana Săftoiu, deputat
PNL, este de acord că, în România, nimeni nu declară că face lobby din cauza lipsei actelor
normative şi a unui cadru clar. Lipsa unei legislaţii în domeniu aparţine tot oamenilor politici. Şi
asta în ciuda faptului că tocmai ei ar fi trebuit să susţină exact legalizarea acestui cadru. „Chiar şi
Traian Băsescu, la un moment dat, s-a împotrivit ideii de lobby şi vorbea de conflictele de
interese“.99 De lobby poate avea nevoie oricine, de la o companie sau un grup de companii,
până la ONG-uri, sindicate, patronate sau oprice alt tip de organizaţie. „Inclusiv guvernele pot
apela la lobby atunci când doresc să influenţeze anumite organisme europene sau mondiale“,
spune Cezar Caluschi, fondator al Agenţiei OSC din România. Este şi cazul campaniei lui Traian
Băsescu, în 99

http://ionelvaduva.blogspot.com//lobby-ul-sau-cum-sa-inflentam-deciziile.html

106

momentul în care România avea probleme cu ratificarea tratatului de integrare în UE, în ultimele
patru luni ale anului 2006. Atunci, toată agenda politică externă s-a concentrat pe cele patru ţări
care încă nu ratificaseră tratatul: Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie. „Ce făcea atunci
preşedintele României? Nu numai că se ducea la preşedinţii omologi sau prim-miniştri, dar se
ducea în Parlamentul acelor ţări, se întâlnea cu comisiile de politică externă. Făcea lobby“, spune
deputata PNL Adriana Săftoiu. Şi Corina Vinţan menţioaneză ca lobby-ul României pentru
aderarea la UE a fost extrem de consistent la nivel politic dar extrem de slab la nivelul mediei
internaţionale. Tentativa eşuată a României de a face o campanie de imagine în Europa a
determinat guvernele europene ulterior să impună restricţii severe în ceea ce priveşte accesul
forţei de muncă române pe piaţa muncii europene. Lobby-ul sau afacerile publice (public affairs),
cum se numeşte activitatea aceasta în România şi în lume, este o componentă a activităţii de PR.
Managerul companiei româneşti de public affairs spune despre lobby-ist că se luptă pentru a
căştiga teren în faţa decidenţilor politici şi a mass-mediei pentru problemele clienţilor firmei pe
care o reprezintă (companii, cauze, oameni etc.). Serviciile în domeniul lobby-ului sunt mult mai
scumpe decat în domeniul PR-ului comercial, pentru că resursa umană cu care se lucrează are o
experienţă multiplă în relaţii guvernamentale, relaţii cu mass-media, are background politic, are
conexiuni valoroase. În zona de mass-media lobby-istul trebuie să dea dovadă chiar de
persuasiune în încercarea de a controla agenda de ştiri. Această activitate nu ţine de latura
ocultismului. Este vorba de munca de informare a presei şi obţinere a unei întorsături a unei
situaţii în favoarea unui interes anume (spin doctors). Din cauza unor grupuri de interese lipsite
de scrupule şi a unor funcţionari publici corupţi, multe persoane şi chiar oficialităţi se feresc de
termenul de „lobby”, asociindu-l cu ceva ocult şi ilegal, recunoaşte Liviu Mihăileanu, coautor al
cărţii “Lobby în anticamera influenţei”. În România folosim cuvântul lobby pentru orice mai puţin
pentru ceea ce cu adevarat se poate identifica. Poate lobby sună aşa mai neînţeles, nu ştim
despre ce e vorba, nu ştim ce înseamnă. Deci trebuie să fie ceva ilegal, completeaza tabloul Daria
Cătălui, lobbyist şi fondator al organizaţiei Dunare.EDU, înregistrată în registrul de lobby al
Comisiei Europene. În principal, cu toţii suntem responsabili pentru că nu ne informăm, pentru
că habar navem ce este lobby-ul şi la ce-l putem folosi.100

100

http://www.impactnews.ro/Politic/Legea-lobby-ului,-un-proiect-pentru-care-nici-lobbyiştii-nu-
fac-lobby

107

Cu toate acestea, vinovaţi pentru confuzia generală se pot găsi şi în altă parte: Politicienii sunt
reponsabili pentru că nu organizează dezbateri pe această temă pentru a face mai bine
cunoscute legile; cei care practică lobby-ul sunt responsabili pentru că nu aduc argumente
pentru înţelegerea activităţii lor pentru publicul larg. Proiectul care ajunge des în Parlament
României nu este singura încercare de crearea a unei legi a lobby-ului. Pe parcusul anilor au fost
mai multe astfel de iniţiative, soldate cu eşec. Cristian Pârvulescu101, consideră că lobby-ul nu
este cel mai transparent mod de a influenţa deciziile. În 2005, preşedintele român Traian Băsescu
s-a pronunţat cu vehemenţă împotriva reglementării. Asociaţia Pro Democraţia a încercat să
deschidă dezbaterea, dar cu mare prudenţă. În România sunt trei mari categorii care se opun
reglementării lobby-ului: marile corporaţii – pentru că ele au deja capacitatea de influenţare a
deciziilor, sindicatele – pentru că din punctul lor de vedere această reglementare a lobby-ului ar
pune în con de umbră mecanismele negocierilor sindicale şi ONG-urile – pentru că ele consideră
că lobby-ul accentuează inegalităţile dintre cetăţeni şi intreprinderile care îşi permit să angajeze
lobby-işti şi care ar fi astfel favorizate. Primul proiect de lege a lobby-ului a fost iniţiat acum 10
ani în 2000, când exista o singură agenţie specializată în România. Astăzi există cinci sau şase
astfel de agenţii, care împreună nu acoperă nici 5% din piaţa de lobby. Restul de 95% din această
piaţă este acoperit de asociaţii profesionale şi sectoriale, companii, ONG-uri, think-tank-uri,
avocaţi, sindicate şi alţii. Ori faptul ca aceste proiecte de legi au eşuat, a fost cauzat de faptul că
toate proiectele de legi sau adresat doar practicienilor profesionişti, adică celor care astăzi
acoperă 5% din piaţă, iar in 2000, practic nu contau ca pondere în piaţă, punctează Laura
Florea102, Pe de altă parte, nici lobby-iştii înşişi nu par dornici să facă lobby pentru propria lor
lege. Ar trebui să facem distincţia între reglementare şi lege. Lobby-iştii din România îşi doresc o
reglementare, însă sub o altă formă şi nu neapărat de lege. De exemplu la nivel de UE sunt
recomandări de transparenţă şi principii de bună guvernare, registru voluntar de înscriere a
organizaţiilor de lobby. Acesta este primul pas, daca vreţi şi ca o testare a pieţei. Proiectul are în
mare parte aceleaşi probleme ca cele anterioare: se concentrează pe definirea lobby-ului şi a
lobby-ştilor, în loc să se concentreze pe stabilirea unor rigori în ceea ce priveşte luarea deciziilor
şi transparentizarea acestui proces. Liderii unor organizaţii nonguvernamentale şi de afaceri se
întrunesc frecvent la Bucureşti, pentru a analiza oportunitatea apariţiei unei legi a lobby-ului în
România. Chiar dacă 101

102

Preşedintele Pro Democraţia Lobbyist şi Managing Partner la Point Public Affairs

108

în trecut au fost înaintate mai multe iniţiative legislative în acest sens, care au fost respinse,
specialiştii au ajuns la concluzia că este nevoie de o reglementare „pentru mai multă
transparenţă şi funcţionalitate”. Primii paşi către viitoarea lege ar fi recunoaşterea profesiunii de
lobbyst, prin înscrierea în Clasificarea Ocupaţiilor din România (COR), includerea acestei activităţi
în Codul CAEN şi declanşarea unei dezbateri publice prin care să se lanseze proiectul
legislativ.103 În România, lobby-ul este asimilat, la nivelul opiniei publice, cu traficul de influenţă,
au arătat reprezentanţii diferitor ONG-uri. Doar traficul de influenţă are o definiţie, să-i zicem
oficială, fiind reglementat prin Codul Penal. Potrivit Codului penal din România, fapta se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani. Guvernul este cea mai netransparentă instituţie din
România, releva un studiu făcut de Institutul pentru Politici Publice (IPP) şi prezentat la o
dezbatere privind influenţa procesului decizional prin activităţi de lobby ce a avut loc la Novotel.
În fapt, Institutul a reluat o dezbatere începută cu ani în urmă privind necesitatea reglementării
activităţii de lobby şi nefinalizată până în prezent. De altfel, dacă în 2003 a fost adoptată o lege
privind transparenţa decizională în administraţia publică, aceasta nu însemnă că Executivul
român a devenit o instituţie mai transparentă. Presa, societatea civilă, opinia publică, firmele află
de numeroase acte normative adoptate de Guvern numai când acestea apar în Monitorul Oficial.
La Guvern jurnaliştii stau întro încăpere ce le este destinată, dar nu au acces nici la şedinţele
Cabinetului, nici la cabinete miniştrilor. Această stare de fapt a fost ilustrată de sondajul IPP. O
treime din cei 15 miniştri ai Guvernului PDL-PSD au răspuns, în cadrul sondajului IPP, ca
întrevederile pe care le-au avut cu reprezentanţii sectorului privat nu constituie informaţie de
interes public, conform IPP şi că cinci dintre miniştri au spus din start că aceasta nu este o
informaţie publică. Zece au dat detaliat lista cu întâlnirile pe care le-au avut.104 Studiul IPP
relevă că 72% din companiile româneşti cred că Guvernul are o activitate insuficientă în privinţa
încurajării deciziei transparente şi participative. Conform aceluiaşi studiu, Camera Deputaţilor
este cea mai transparentă instituţie. Mai mult de jumătate din companii (54%) au recunoscut că
au avut nevoie să schimbe sau sa influenţeze decizii administrative, în timp ce 45% au negat.
Aproape trei sferturi din companii (72%) au susţinut că lobby-ul nu se poate desfăşura în limitele
cadrului actual legal şi 82% dintre ele au apreciat că lobby-ul are nevoie de reglementări. De
menţionat că 63% din firme au susţinut că dezvoltarea lobby-ului ar duce la scăderea corupţiei.
103

http://stiri.acasa.ro /politic/pia-a-de-lobby-o-mare-necunoscut-care-se-cere-legiferat

104

http://www.ziuaveche.ro/component/content/article/52-stirejos2-lobby-sau-trafic-de-influenta

109

Studiul IPP privind activitatea de lobby din România a fost realizat în perioada 10-21 iulie 2009, la
nivelul a 540 de companii şi are o marja de eroare de +/-4,2%. În România există între cinci şi
şapte agenţii care se ocupă de lobby chiar dacă nu au un cadrul legal reglementat, cifra de
afaceri a acestora învârtindu-se în jurul a doua milioane de euro în 2008. Dacă s-ar reglementa
această activitate cifra de afaceri a lobby-iştilor s-ar putea ridica la 30-50 milioane de euro anual.
Bugetul acesta s-ar putea strânge de la bugetele primelor 50 de companii ca profit din ţara care
ofera doar 0,1-0,5 % din profitul lor pentru departamentele de relaţii cu publicul, acţiuni de
interacţionare cu autorităţile, bugetele asociaţiilor de profesionişti şi din cele de PR ale
avocaţilor. În România sunt foarte puţini lobby-işti profesionişti, sub 5%. Pentru o mai buna
desfăşurare a activităţii acestora trebuie ca profesia de lobby-ist să fie inventată în România. A
doua problemă este că nu este necesară declararea veniturilor pe care le face această activitate.
Importanţa influenţării deciziilor oficialilor europeni în favoarea mediului de afaceri românesc
este susţinută şi de reprezentanţii Parlamentului României: „În România, lobby-ul a fost folosit în
special de investitorii străini, puşi în situaţia de a lucra cu instituţii imature, de a suporta rigorile
unor legi pe care nu le înţelegeau şi care se mai şi schimbau continuu. În ultima vreme însa,
lobby-ul a fost practicat şi de companiile autohtone române. Cererea în domeniu este în
creştere, mai ales că aderarea presează mediul privat să gasească noi punţi de legatură cu
factorii de decizie politică atât din Bucureşti, cât şi din Bruxelles“, a afirmat deputatul PNL Mircea
Ciopraga,105 într-o declaraţie politică.Trebuie spus că, atunci când acţiunile de lobby vizează un
interes general, ele sunt bine primite. Este cazul acţiunilor întreprinse de oficialităţile române
pentru admiterea României în NATO sau în cazul aderării la Uniunea Europeană. Astfel, unul
dintre lobby-iştii proeminenţi poate fi considerat Regele Mihai I, care în 1999 a luat legătura cu
familiile regale din Europa pentru ca acestea să sprijine aderarea României la NATO. La fel, tot
lobby-ist poate fi considerat şi actualul preşedinte, Traian Băsescu, care a intervenit pe lânga şefii
de state şi de guverne din Europa pentru a-i determina să sprijine aderarea statului la UE. În
aceeaşi categorie intră şi marile asociaţii patronale care încearcă să aducă investiţii străine în
ţară. De exemplu, UGIR 1903 a semnat un protocol de colaborare cu International Trade Club din
SUA, pentru a atrage investiţii americane în România. Este şi cazul unor asociaţii
neguvernamentale care încearcă să modifice legi importante, cum este Asociaţia Pro
Democraţia, care a propus un proiect de modificare a Legii electorale prin introducerea votului
uninominal.

105

http://www.sfin.ro/articol_1056/lobby_cu_specific_romanesc.html

110

Din 2003, activitatea grupurilor economice de interese a fost reglementată prin adoptarea legii
transparenţei decizionale, fără a se preciza însă suficient de amănunţit ce se permite şi ce nu.
Aşa că, practic, activitatea de lobby se desfăşoară ca şi pâna în acel moment. Concret, lobbyiştii
trebuie să se ferească să încalce prevederile din Codul Penal referitoare la traficul de influenţă şi
să aibă o activitate transparentă. România face lobby agresiv şi intens de 20 de ani, iar unul
dintre motivele pentru care se amână adoptarea unui act normativ ar fi că această activitate ar fi
practicată doar de cinci companii. Se zice că nu se adoptă o lege pentru că există doar cinci
companii care fac lobby. Acestea însă reprezintă companii care influenţează viaţa a 22 de
milioane de români. Pe de altă parte, în România fac lobby şi camerele de comerţ şi patronatele,
sindicatele, biserica, ONGurile, dar şi persoanele publice. Politicienii români se feresc foarte mult
de a discuta de lobby pentru că sunt catalogaţi, acest concept fiind asimilat cu traficul de
influenţă, deşi în ultima perioadă s-a constat o înţelegere mai corectă a celor două tipuri de
activităţi. Problemă este transparenţa. Este mai simplu să nu fii transparent pentru că poţi avea
anumite derapaje de la cadrul legal, insesizabile, dar pe care le poţi descoperi după 6-7 ani.
Totuşi totul merge spre o reglementare prin lege pentru că la nivelul forurilor comunitare se
doreşte ca în următorii doi ani să se realizeze un registru obligatoriu al lobby-iştilor.
Nereglementarea acestui tip de activităţi duce, în opinia specialiştilor prezenţi la dezbatere, la
imposibilitatea de a garanta dreptul la informaţie al celorlaţi actori sociali, pentru că în prezent
nu se ştie exact cine face lobby şi ce activităţi de lobby se fac şi crează premisa pentru derapaje
în trafic de influenţă sau alte fapte de corupţie. Ultima variantă a proiectului de lege privind
lobby-ul defineşte noţiunea „lobbyist de profesie”, respectiv persoana care, în calitate de angajat
al unui client şi în schimbul unor compensaţii materiale sau de altă natură, prestează servicii care
implică mai mult de o comunicare de tip lobby, dar nu şi acea persoană ale cărei activităţi de
lobby constituie mai puţin de 20% din serviciile furnizate clientului său într-o perioadă de şase
luni. Legea interzice desfăşurarea activităţii de lobby de către parlamentari, reprezentanţi ai
Guvernului, salariaţii din administraţia publică, agenţii sau regiile de stat, directorii şi membrii
din conducerea acestora, precum şi de către operatorii economici în cadrul căruia statul deţine o
participaţie mai mare de 51%, directorii şi membrii consiliului de administraţie al acestora. Nici
partidele politice şi persoanele din conducerea acestora nu pot face lobby.

111

În cazul României există suficient de mulţi experţi în ţară şi în diaspora, cu interese în dezvoltarea
naţională şi corectarea mecanismelor instituţionale, ca să se creeze factorul de presiune
argumentat tehnic, necesar ieşirii din crizele actuale. Există, la acest moment, şi o presiune din
partea UE şi OECD pentru rezolvarea locală a problemelor economice, această presiune devenind
tot mai puternică din cauza crizei mondiale.106 Dacă există presiune atât din interior, cât şi din
afară, şi dacă în România sunt cel puţin 1/10.000 de oameni (în cazul de faţă specialiştii în
diferite domenii) care au o viziune comună cu factorii de presiune, înseamnă, simplu, că există
condiţiile schimbării fundamentale, necesară ieşirii din criză. În aceste condiţii, devine inperios
necesară crearea unei legi a lobby-ului, elaborată şi susţinută de către societatea civilă,
dezbătută şi optimizată înainte de a fi înaintată, susţinută la nevoie de un referendum la nivel
naţional - pe Internet - cu liste de subscriere a organizaţiilor civile şi a personalităţilor cu prestigiu
profesional. În cazul în care un astfel de proiect de lege nu va fi luat în consideraree de către
legislativ sau executiv, se va pune clar problema nereprezentativităţii politicului actual pentru
societatea românească şi, la nevoie, schimbarea acestuia cu alţi reprezentanţi mai capabili
profesional, care să reprezinte mai bine interesele naţionale. Atât timp cât activitatea de lobby
nu este reglementată, nici-o persoană nu poate verifica cine face lobby la nivelul factorilor de
decizie, care sunt scopurile declarate ale acestora şi cum îşi desfăşoară activitatea. Întrucât legile
emise de autorităţile publice influenţează în mod direct populaţia, orice tentativă de a le
influenţa, într-un mod sau altul, este informaţie de interes public. Deşi există diferenţe ideologice
între sistemul juridic francez, specific sistemului juridic românesc, şi sistemul anglo-saxon, mult
mai familiarizat cu activităţile de lobby, acest tip de activităţi poate conduce la echilibrarea celor
două sisteme de interese principial contrare care se manifestă în mod inerent la nivelul oricărei
societăţi: sistemul intereselor generale susţinute, cel puţin teoretic, de reprezentanţii aleşi sau
numiţi în funcţii de demnitate publică şi sistemul intereselor individuale sau de grup. În condiţiile
în care nu se realizează echilibrarea dorită, se poate genera cel puţin creşterea gradului de
acceptabilitate economică sau socială a unui proiect prin cunoaşterea şi însuşirea motivaţiilor
declarate care au stat la baza iniţierii lui. Începând cu 23 iunie 2008, Comisia Europeană i-a
invitat pe toţi reprezentanţii grupurilor de interese care doresc să influenţeze elaborarea
politicilor şi a proceselor decizionale 106

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/cine-obstructioneaza-legea-lobby

112

la nivelul instituţiilor europene să se înscrie într-un Registru online în mod voluntar. Cu ocazia
înscrierii, acestora li s-a cerut să indice cine sunt, să-şi precizeze obiectivele, precum şi
principalele activităţi de reprezentare a intereselor şi a eforturilor pe care le depun pentru
influenţarea legislaţiei europene. Potrivit primului raport anual realizat pe marginea Registrului
reprezentanţilor grupurilor de interese, Comisarul Siim Kallas a anunţat ca pe o mare victorie
faptul că 2.100 de lobbyişti sau înscris, în mod voluntar în registru. Ceea ce a trecut neobservat
este faptul că 88% dintre cei care fac lobby la nivelul Comisiei Europene nu au dorit să se înscrie
în această formă de reglementare voluntară deşi, anterior înfiinţării acestui registru voluntar,
declarau extrem de convingător că doresc să fie transparenţi şi că autoreglementarea este cea
mai buna soluţie pentru toţi factorii implicaţi. În România situaţia ar fi diferită şi nu cred că în
lipsa unei legi lobby-iştii individuali sau companiile care desfăşoară activităţi de lobby se vor
întrece în a-şi declara transparent tentativele de influenţare a legislaţiei. Desigur, în ceea ce
priveşte declaraţiile de conformare voluntară, acestea vor fi numeroase pentru că, odată trecut
pericolul impunerii transparenţei prin lege, să rămână declaraţii şi doar câţiva lobby-işti
transparenţi.

Discuţii şi opinii Deocamdată, cine are nevoie de lobby se descurcă în România cum poate.
„Lobby-ul este făcut, de obicei, de patronate, de asociaţii, pentru a ne expune punctele de
vedere în faţa celor din minister. De obicei, membrii patronatelor iau legatura între ei, discută,
ajung la anumite concluzii şi apoi încearcă să explice la minister ce nu le convine. Noi încercăm să
mai facem lobby şi prin interesul presei şi al sindicatelor“, expune situaţia Emilian Dobrescu,
reprezentantul general al Agrana în România şi preşedintele Organizaţiei Interprofesionale
Naţionale Zahărul din România. Concret, industria zahărului încearcă să menţină TVA de 19%
pentru produsele de bază, daca nu se va putea obţine anularea ei totală pentru acestea. Sorin
Minea, director executiv la Angst şi preşedintele Asociaţiei Române a Cărnii (ARC), detaliaza
ironic modul cum patronatele şi asociaţiile din industrie încearcă sa facă lobby. „Astfel de
activităţi se desfăşoară doar pe doua canale: folosind presa şi prin discuţii cu factorii de decizie
de la nivel guvernamental. Dupa ce se creează foarte mult zgomot pentru a putea fi bagaţi în
seamă, cei care produc zarva merg la discuţii cu factorii de decizie. În România, activităţile de
lobby se opresc după faza cu zarvă, dacă nu există o persoană de legatură care să introducă, să
spunem, ARC la discuţii cu guvernul.” 113

Minea dă vina aici în primul rând pe indiferenţa autorităţilor, care nu înţeleg rolul patronatelor şi
al asociaţiilor industriale, considerându-le inutile, deşi guvernanţii au obligaţia să se consulte cu
partenerii sociali, prin legea de funcţionare a Consiliului Economic şi Social. Singurul exemplu de
lobby cu rezultate al ARC a fost, până acum, legat de discuţiile de la Guvern pentru creşterea
taxelor vamale la importul de carne.107 Nu la fel de norocoşi au fost cei de la Asociaţia Română
a Antreprenorilor de Construcţii (ARACO): Liviu Daschievici, fostul ei director general, declara că
au obţinut doar promisiuni pentru reducerea TVA în construcţii şi pentru plata acesteia la
încasarea facturii şi nu la emiterea ei. În privinţa turismului, nici Guvernul, nici Parlamentul nu
manifestă vreun interes pentru dialog cu reprezentanţii sectorului - „asta poate pentru că nici o
organizaţie sau personalitate din turism nu s-a afirmat drept purtător legitim de cuvânt, pentru
industria turismului şi/sau nu a prezentat argumente solide şi o agenda de discuţii bine
fundamentată“, crede Simion Alb, directorul Biroului Naţional de Turism al României din America
de Nord. Alţi oameni de afaceri sunt însă mai optimişti. Bazil Zarnoveanu, preşedintele Asociaţiei
Producătorilor şi Exportatorilor de Vin, afirmă că activitatea de lobby în România funcţionează,
ba chiar e instituţionalizată pentru anumite industrii. „Tocmai au apărut pe piaţă consiliile pe
produs pentru produsele agroalimentare.La vin, preşedinte e Claudiu Necsulescu de la SC Jidvei.
Practic, autoritatea nu poate lua nici o decizie făra să consulte consiliul pe produs“, spune
Zarnoveanu, care spune că Asociaţia lui pregăteşte chiar o hotărâre de guvern prin care
cultivatorii de vie afectaţi de ploi să capete ajutor de la Ministerul Agriculturii. Şi eliminarea
accizelor la vin a fost obţinută prin presiuni, la fel şi subvenţiile pentru exportul vinului. Prin ce
metode? „Am bătut la uşă sa fim primiţi, am făcut conferinţe de presă.“ Cel mai bine pare că stau
Camerele de Comerţ şi Industrie, care chiar au activitatea de lobby înscrisă în statut, conform
Mariei Grapini, preşedintele CCI Timiş şi a federaţiei patronale din industria uşoară, FEPAIUS. „Cu
comisia de lobby avem adesea întâlniri cu reprezentanţii primăriei, sau cu alţi reprezentanţi la
nivel judeţean sau guvernamental. Un exemplu de reuşită: anul trecut, când s-a schimbat legea
panotajelor stradale, a fost blocat panotajul până la adoptarea noului regulament. Noi am reuşit
să îl deblocăm convingându-i să meargă pe vechiul regulament până se putea aplica cel nou. Şi
am «salvat» doua luni“, susţine Grapini. Ea apreciază că a contribuit la obţinerea acordului
autorităţilor ca exportatorii să poată face plaţi în valută pe teritoriul României pentru exporturi:
„Am fost cu FEPAIUS şi cu patronatul din industria mobilei la Isarescu pentru asta“.

107

http://www.businessmagazin.ro/cover-story/lobby-10499

114

Un caz particular ar fi Varujan Pambuccian, şeful comisiei de IT&C din Camera Deputaţilor, care a
susţinut constant interesele acestei industrii în Parlament, având acum a se lăuda cu faptul că a
realizat tot ce a promis, „chiar dacă părea imposibil, cum a fost în cazul scutirii de impozit la
salariile programatorilor“. Pambuccian zice ca n-a fost vorba despre lobby în adevăratul sens al
cuvântului, fiindcă, deputat fiind, „el a centrat, el a dat cu capul“, însă recunoaşte că aşa câştigă
voturi. Cât priveşte necesitatea unui lobby pentru sectorul autohton de IT, afirma deputatul că
nu e cazul, „dată fiind forţa industriei“. De altfel, oamenii de afaceri din România recunosc că
lobby-ul oricum nu e privit cu ochi buni în opinia publică - cum spunea Emilian Dobrescu de la
patronatul zahărului, sensul pare să fie „iaraşi încearcă aştia să facă averi pe spinarea noastră“.
Numai că „ăştia“ au o identitate precisă: Sorin Minea de la Asociaţia Cărnii susţine că în
România, pe fiecare „felie de piaţă“ nu au activităţi de influenţare a deciziilor la nivel
guvernamental decât o firmă-două, care de obicei au poziţie de monopol şi încearcă să-şi obţină
avantaje faţă de celelalte. În Germania şi Danemarca, la parlamente funcţionează registre ale
lobby-iştilor, dar nu există o lege a lobby-ului; în Marea Britanie nu există decât un cod intern de
conduită al asociaţiilor de profil, iar restul ţărilor europene nu au nici un fel de reglementare.
Unii reprezentanţi ai societăţii civile par să fi rezolvat deja problema: în 2003, la o dezbatere
organizată de Academia de Advocacy, împreună cu Centrul de Resurse Juridice şi Transparency
International România, a reieşit că o lege a lobby-ului în România nu este oportună, pentru că nu
poate asigura încă diferenţa între lobby şi trafic de influenţă. Radu Nicosevici, om de afaceri din
Timişoara şi membru al Academiei de Advocacy, declaraseră că o lege a lobby-ului nu ar aduce
nimic nou în legislaţia românească, nefăcând decât să suprareglementeze nişte relaţii
contractuale de prestări servicii deja reglementate prin Codul civil.108 Cât despre aspectul penal,
„traficul de influenţă nu se poate face transparent, pe baza unui contract de prestări servicii de
lobby, iar interesele servite prin trafic de influenţă nu se vor înregistra niciodată în vre-o
declaraţie de interese, indiferent cât de „dură” ar fi legea lobbyului“. În rest, Legea pentru
sancţionarea faptelor de corupţie şi Legea privind controlul averii demnitarilor acoperă foarte
bine ceea ce şi-ar propune să sancţioneze o eventuală lege a lobbyului. Alţii sunt însă de părere
că activitatea de lobby are totuşi nevoie de o lege specială, „pentru ca altfel se pot naşte
suspiciuni atunci când cineva încearcă să-şi protejeze interesele prin intermediari“, susţine
Bogdan Sgarcitu, director de comunicare la Bechtel România. „Lobby-ul 108

BUSINESS Magazin

115

este o activitate normală, dar este evidentă nevoia de reglementare, pentru a o delimita clar de
trafic de influenţă sau abuzuri“, afirmă Dan Borbely, partener la societatea de avocatură Tuca şi
Asociaţii. Markus Piuk, avocat coordonator la Schoenherr şi Asociaţii, consideră că atât timp cât
lobby-ul nu este reglementat oficial în România, „folosirea unui lobbyist care nu este total
transparent şi ale cărui acţiuni nu sunt bine definite poate reprezenta un risc pentru orice
investitor. Pentru o firmă de avocatură exista riscul de a intra într-o zona gri a relaţiilor sale cu
autorităţile, ceea ce nu ar trebui niciodată să facă“. Deocamdată, obişnuiţi să-şi apere singuri
interesele, unii oameni de afaceri din România cred că nu sunt necesare nici macăr firmele de
lobby, cu atât mai puţin legea. Alţii cred că mai necesară e legea decât firmele de lobby
(Daschievici, fostul şef al ARACO, presupune că legea lobby-ului ar fi „foarte utilă, pentru ca
asociaţiile profesionale, care reprezintă interesele de grup, ar trebui să afle mecanismele prin
care se poate face acest lucru“). Florian Niţu, partener în cadrul firmei de avocatura Popovici şi
Asociaţii, se pronunţa însă împotriva unei legi a lobbyului, pentru simplul fapt că piaţa pentru
astfel de servicii este încă prea puţin dezvoltată. Laura Florea a înfiinţat firma Point Public
Relations, în timp ce Guy Burrow este cel care a pus bazele celei mai vechi firme de afaceri
publice din România, Central European Consulting. Amândoi vor să impună respectivele
modificări, în numele clienţilor lor, prin acţiuni de lobby. Acţiuni care nu sunt însă reglementate
de legislaţia română. Şi tocmai pentru că nu se desfăşoară în limitele unui cadru legal va plana
întotdeauna incertitudinea cu privire la acţiunile în sine şi la finalitatea acestora.109 Lobby-iştii
precum Laura Florea sau Guy Burrow ştiu asta. Şi de aceea aleg să fie discreţi, să nu divulge
numele clienţilor pentru care lucrează şi doar foarte rar fac referire la cazuri trecute în care au
fost implicaţi. Laura Florea a făcut lobby pe lângă membrii Autorităţii de reglementare în
domeniul comunicaţiilor pentru scoaterea la licitaţie de noi frecvenţe radio şi apoi pe lângă
membrii CNA pentru câştigarea concursului. Niciuna dintre aceste întâlniri „one-to-one” la care
au participat firma Laurei Florea şi fiecare dintre reprezentanţii acestor instituţii nu este
înregistrată nicăieri. Pentru ca intâlnirile pe care le au lobby-iştii cu oamenii din diverse structuri
publice nu intră în sfera niciunei reglementări. Toate aceste în crengături de relaţii şi de persoane
care se influenţează reciproc şi îşi schimbă servicii nu vor putea niciodată măcar în parte să fie
aduse la lumină în absenţa unei legi a lobby-ului. La fel, nici sumele care se cheltuiesc anual
pentru astfel de servicii. Circa 80 de

109

http://www.adevarul.ro/forbes/Oamenii_care_schimba_mersul_legilor_0_2979218.html

116

milioane de euro este estimarea privind valoarea industriei de public affairs din România anului
2008. Iar pentru 2009 cifrele preliminare indică o creştere de 30%. Calculul a fost făcut de Laura
Florea şi este dat de sumele pe care le alocă pentru astfel de servicii primele 50 de mari
companii cu activitate în România care fie au departamente proprii, fie apelează la firme
specializate. O companie de talie mare alocă între 0,1 şi 0,2% din cifra de afaceri pentru servicii
de relaţii publice, relaţii guvernamentale sau lobby. Cum sunt distribuite aceste sume e imposibil
de aflat în absenţa unei minime reglementări. Înainte de a dezvolta propria afacere, Guy
Burrow110, britanic de origine, dar care are acum şi cetăţenie română, a lucrat 24 de ani la
compania Shell, ultimii şapte chiar în Europa de Est. Imediat dupa revoluţie, Burrow este stabilit
în România ca director general al companiei. În 1990-1991, o companie foarte dezvoltată şi
matură a venit într-o ţară cu o piaţă imatură şi slab dezvoltată din punct de vedere al afacerilor.
Dupa trei ani şi jumătate în care am pus compania pe picioare, am observat că am folosit cel
puţin jumătate din timpul meu pentru a stabili diverse legături cu autorităţile, la diferite niveluri -
şi sus, dar mai ales la mijloc si mai jos, relatează Burrow. Această „pierdere” de timp i-a placut de
fapt, mai ales pentru că, dupa o perioada de timp, a simţit că a început să înţeleagă cum merge
sistemul românesc de luare a deciziilor, adica cine sunt factorii de decizie şi cum lucrează aceştia.
Atunci i-a venit ideea să înfiinţeze o companie de lobby. “Prin 1994, ideea de lobby, apărută în
lumea anglo-saxona, nu era foarte dezvoltată în toate ţările vestice. Eu puteam oferi companiilor
multinaţionale de aici o experienţă destul de bogată într-o companie ca Shell şi o experienţă de
trei ani şi jumătate de lucru efectiv în sistem, în România.” CECGR face parte din grupul de
companii Central European Consulting, cu filiale stabilite încă din 1991 în Cehia, Ungaria şi
Polonia. CECGR România şi-a început activitatea în 1995. Au fost şi sunt şi acum companii de
Public Relations pure care oferă pe lângă alte servicii şi acest lucru. Ei doresc să se concentreze
mai ales pe relaţii cu autorităţile, iar obiectivul este de a asista companiile care operează în
România sau care vor sa investeasca aici în administrarea eficientă a relaţiilor acestora cu
autorităţile. Suma investită iniţial a fost de aproximativ 20.000 de dolari. Fiind o companie de
consultanţă care presupune în principal munca de birou, investiţia s-a realizat în oameni
inteligenţi şi în echipament, mai exact, un calculator performant. „Am început chiar în
apartamentul meu, situat în centrul Capitalei, pe care l-am închiriat pentru un an de zile. Acolo,
110
Directorul general al Central Europe Consulting (Government Relations) Romania SRL.

117

la fel ca orice antreprenor cu afacere mică lucram într-o camera, cu o masă şi un calculator.
Cineva mi-a dat un fax. Telefon nu aveam pentru că era înainte de privatizarea RomTelecomului şi
a trebuit să aştept vre-o câţiva ani de zile până am avut şi linie telefonică”. Primii clienţi au fost RJ
Reynolds Inc (actuala Jappan Tabacco International), DHL şi Rank Xerox. „Încet-încet ne-am
dezvoltat. Acum clienţii noştri sunt din domenii diverse: din sectorul energetic, din sectorul
bunurilor de larg consum (tutun, băuturi spirtoase, bere, băuturi răcoritoare), din industria
alimentară, media, IT, industria farmaceutică, etc. Clauza de confidenţialitate nu ne permite însă
să dăm nume”, explica Burrow. Aproximativ 80% din clienţi sunt companii străine care lucreaza în
România sau care nu au venit încă, iar restul sunt asociaţii profesionale care includ şi companii
autohtone române. „Lucrăm şi pentru companii de afară care nu au investit încă în România, dar
care au reprezentanţi aici. Noi suntem aici şi înţelegem ce înseamnă să intre pe piaţa din
România, care sunt problemele care trebuie abordate şi le rezolvăm”. Directorul general al
CECGR consideră că un lobby profesionist nu are nici-o legătură cu luarea de mită şi nici în mod
direct cu lupta împotriva corupţiei. Un lobby profesionist este, în opinia sa, o parte a unei
democraţii deschise şi transparente, care însă poate contribui la eliminarea corupţiei. „Tot timpul
am încercat informal, dar şi formal, să explic celor care iau decizii că cei mai buni consultanţi sunt
oamenii de afaceri care sunt deja în România. Unii poate sunt corupţi, dar sunt mulţi alţii care nu
sunt. Un sector privat sănătos în România este un câştig pentru toata lumea, iar un lobby
profesionist este o parte din acest sector privat”. Activitatea de lobby presupune pregătirea şi
implementarea unei strategii în afacerile publice şi relaţiile cu autorităţile, bazate pe planurile de
afaceri ale companiilor, cu scopul preîntâmpinării dificultăţilor care ar putea apărea. CECGR oferă
şi servicii de lobby pe probleme specifice care pot necesita amendamente sau clarificari la
legislaţia existentă, de monitorizare a mediei şi a iniţiativelor legislative şi întocmeşte rapoarte
pe subiecte specifice. 111 „Este nevoie de o strategie de comunicare bine pusă la punct. Cu
anumite relaţii problema se poate rezolva, dar numai pentru o saptămână sau o lună. Şi este un
risc pentru că poţi pierde dacă persoana respectivă este schimbată din funcţie. Noi vrem sa fim o
companie pe termen lung şi trebuie să păstrăm relaţii cel puţin bune, dacă nu foarte bune, dar,
mai ales, profesionale cu diferite autorităţi, pentru că nu se ştie niciodată când trebuie sa
mergem iar la un minister, la o administraţie sau o altă instituţie de stat” accentuează Guy
Burrow.

111

http://www.zf.ro/afaceri-de-la-zero/lobby- 2974588/

118
Serviciile CECGR sunt adaptate fiecărui caz în parte. Mai exact, pentru o anumită problemă
ridicată de un client se gaseşte cea mai buna soluţie şi se gândeşte o strategie de abordare. „Noi
trebuie să înţelegem foarte bine sistemul decizional din România. Trebuie să ştim totul depre
instituţii, fiecare cu ce se ocupă şi cine din instituţia respectivă se ocupă de o problemă sau alta”.
Dupa identificarea instituţiilor care pot rezolva problema, treaba celor de la CECGR este să
descopere cine anume din cadrul instituţiilor se ocupă de problema respectivă. Birocraţia
caracterizează din plin sistemul administrativ din România, iar tendinţa firmelor este a o evita tot
mai mult. Cei de la CECGR nu fug deloc de ea, din contra, colaborează cu oamenii din
administraţie. Guy Burrow consideră că, indiferent unde trebuie să ajungă, la vreun minister,
consilier sau director, oamenii trebuie să simtă că sunt luaţi în considerare. „Noi nu luptam cu ei.
Noi reprezentăm o companie, un sector industrial sau o asociaţie profesională. Expunem
problema, discutăm şi încercăm să găsim o soluţie împreună. Unii o pot lua ca pe o glumă, dar
este important că atunci când discutăm să nu stăm la masă faţă în faţă, ci alături, ceea ce
înseamnă că vrem sa fim alături de ei în rezolvarea problemei”. În toate cazurile, activitatea de
lobby trebuie să aibă o bază bună de argumentaţie la care se ajunge după analizarea datelor
problemei, ţinând cont atât de ce se întâmplă în România, dar şi afară, în special, în ţările din
Uniunea Europeană. „Cercetăm şi ce fac alte ţări, dacă sunt directive de la UE pentru aderare şi
ce au făcut ţările vecine. Poate ei au rezolvat foarte repede, de ce sa inventăm noi roata dacă nu
este cazul. Dacă sugerăm o soluţie şi este acceptată, beneficiem cu toţii - şi noi şi clienţii şi
oamenii obişnuiţi, dar şi bugetul de stat” menţionează Burrow. În discuţiile cu autorităţile,
indiferent de nivel, comunicarea este foarte importantă. „Sunt foarte atent să nu exagerez. Nu
mergem niciodată la cineva cu ideea că-l învaţăm noi pe el, să predăm ceva pentru ca noi ştim
mai bine. Cu experienţa noastră noi vrem sa ajutăm, să adăugăm ceva bun” spune directorul
general al Central Europe Consulting . Tarifele percepute de CECGR România diferă în funcţie de
tipul de contract şi de complexitatea problemei. Firma are clienţi cu contract pe termen lung, de
un an sau chiar mai mult, pentru care a stabilit un program organizat de întâlniri cu diferite
instituţii a căror activitate are implicaţii în afacerile lor. De asemenea, ei monitorizează sistemul
legislativ (serviciul de legislative advance warning), adică urmăresc pe subiect o lege sau o
ordonanţă, în ce comisie parlamentară este şi cât mai durează până va fi promulgată. Sunt şi
clienţi pentru care rezolvă probleme punctuale şi contractul este pe termen scurt, de două-şase
luni. „Pentru ei este un lobby foarte specific. Este o activitate mai concentrată şi 119

preţul creşte. Este mult mai bine dacă lucrăm în permanenţă cu o companie pentru că atunci
când este nevoie putem acţiona mai repede şi putem chiar preveni. Avem în jur de 7-8 de clienţi
pe termen lung”. Concurenţii CECGR sunt în principal companiile de PR, care oferă şi acest
serviciu, dar şi avocaţii sau firmele de avocatură, care însă, spune Burrow, au o abordare foarte
largă a acestei activităţi, foarte diferită de cea a CECGR. „Este o piaţă în creştere, iar concurenţa
loiala este o provocare, benefică pentru dezvoltarea afacerii”. Când firma a intrat pe piaţa
românească a fost destul de dificil, pentru ca ideea de lobby profesionist, adica a unui
reprezentant al companiei şi nu compania în sine care să meargă la autorităţi şi să discute o
anumită problemă, era ceva ciudat. „Erau şi persoane care mă întrebau de ce am venit. Acum
însă ideea este mult mai bine înţeleasă şi, în ultimii doi ani de zile, am observat o maturizare a
pieţei. Dacă la început am avut clienţi numai companii multinaţionale, acum sunt şi companii
româneşti”. O altă dovadă că interesul pentru un lobby profesionist creşte a fost, consideră
Burrow, înfiinţarea la Timişoara a Asociaţiei Academia de Advocacy, al cărei scop este sprijinirea
sectorul privat. Această asociaţie este proiectul pilot al unui consorţiu de asociaţii de afaceri din
regiune şi este susţinut de Center for International Private Enterprise cu finanţare din partea
United States Agency for International Development (USAID). „Academia funcţionează pe două
direcţii, una educativă prin organizarea de training-uri, chiar eu am predat un curs, şi una de
organizare de audieri publice pe diferite teme, la care participă parlamentari, ONG-uri,
massmedia şi oricine are ceva de spus în domeniul respectiv. Tot ei au organizat şi câteva
dezbateri referitoare la reglementarea activităţii de lobby”. În ultimii ani, afacerea lui Guy Burrow
nu s-a dezvoltat atât de rapid pe cât îşi propusese. “Economia României nu s-a dezvoltat în mod
spectaculos în ultimii ani. Deşi cifrele oficiale indică o creştere economică, numărul investiţiilor
străine nu a crescut. Sunt alte ţări mai atractive şi, deocamdată, România nu este prima alegere
pentru investitorii străini” conchide Guy Burrow. Spre deosebire CECGR România, filialele din
Polonia, Cehia şi Ungaria s-au dezvoltat mai repede. În aceste ţări, ideea de consultanţă este
percepută diferit, fiind un domeniu mult mai dezvoltat. În plus, acolo s-au dus mult mai multe
companii străine care au înţeles că au nevoie de serviciile unei firme de lobby. Asociaţiile
profesionale şi companiile româneşti sunt tot mai prezente pe piaţa. Autorităţile acceptă mai
mult ideea de companie profesionistă de lobby, iar românii acceptă mai mult ideea unei
companii de consultanţă pentru problema X sau Y. Corina Vinţan, fosta purtatoare de cuvânt a
Ministerului de Externe din România, a intrat în businessul de consultanţă în comunicare
strategică şi lobby, având ca scop extinderea în 120

regiunea sud-est europeană. Firma Links Associates a fost înfiinţată îi are drept acţionari pe
Corina Vinţan, cu 90%, şi Diana Nahorniac - 10%. Investiţia iniţială s-a ridicat la 100.000 de euro
şi a constat în amenajarea unui spaţiu de birouri şi infrastructura necesară - calculatoare şi
autoturisme. Aceasta a lucrat timp de noua ani la Saatchi&Saatchi, ca director al diviziei de PR,
patru ani la „Evenimentul Zilei”, ca director comercial şi director editorial pentru suplimentele
Life Style, şi ca director general de comunicare în Ministerul Afacerilor Externe, în perioada
20052007. Vinţan spune că urmăreşte să atragă consultanţi care, la un moment dat, să
primească un pachet de acţiuni şi să devină parteneri în afacere. „Suntem patru şi nu
intenţionam să fim mai mult de cinci. Singura diferenţă este că nu vreau ca această companie să
crească, vreau să ramâna de genul «butic», adica o companie cu servicii speciale, pentru un
anumit tip de client. Vreau să lucreze doar proiecte speciale, proiecte cu miză importantă pentru
România şi, ce este mai important, vreau sa lucreze proiecte în care cred şi eu, nu va lucra doar
din raţiuni financiare. Noi nu vrem sa fim mercenari”, spune Corina Vinţan. Serviciile oferite de
Links Associates sunt de comunicare strategică, lobby, networking, intelligence, relaţii publice şi
advocacy112. „Clientul spune ce obiective are în România. Eu îi zic: îţi fac un audit de piaţă şi văd
unde eşti în acest moment. Apoi, îţi identific problemele - de exemplu, mesajul nu a fost adresat
corect către «decision maker». Soluţia este să îţi intermediez relaţia cu aceste instituţii, cu
parlamentarii, cu presa şi cu comunitatea locală. Toate astea în acelaşi pachet”, a declarat Vinţan.
Spre deosebire de o companie de PR, Links oferă doar consultanţă, fara să se implice în activităţi
de implementare. De aceea, şi tipul de angajat este diferit. „În munca de consultanţă, vinzi doar
inteligenţa ta. Serviciile în domeniul lobby-ului şi al comunicării strategice sunt mult mai scumpe
decât în domeniul PR-ului comercial, pentru că resursa umană cu care lucrezi are o experienţă
multiplă în relaţii guvernamentale, relaţii cu massmedia, are background politic, are conexiuni
valoroase. În zona de PR comercial, este foarte multă activitate de implementare şi mai puţin
muncă strategică, e mai mult muncă executivă, de punere în practică a unor obiective ale
clientului. În comunicarea strategică, şi prin asta cred că mă diferenţiez cel mai mult, este munca
de strategie, iar implementarea necesită nişte calităţi şi un tip de resursă umană care să
funcţioneze în alţi parametri şi care să aibă acces la elite. Noi dorim să lucrăm cu oameni care
comunică uşor cu elitele, care au impact şi care fac să se

112

http://www.financiarul.com/articol_13224/profit-din-primul-an-in-lobby-politic.html

121

întâmple lucruri importante. Nu mai dorim să fim doar executanţii unor proiecte pe care le
gândesc clienţii şi le implementează firma de PR”, susţine Corina Vinţan. Links estimează o cifră
de afaceri la nivel anual de 200.000-250.000 de euro. Profitul anual este aşteptat să se ridice la
100.000 de euro, ceea ce înseamnă recuperarea investiţiei iniţiale dupa primul an. Corina Vinţan
intenţionează să-şi deschidă birouri în alte state din Europa Centrală şi de Est. De asemenea,
aceasta nu refuză nici ideea unei alianţe cu o companie de lobby sau PR din SUA sau Marea
Britanie, cu condiţia de a avea o strategie comună de dezvoltare. Links urmăreşte să dezvolte
parteneriate cu firmele de PR şi de publicitate din România, pentru a asigura partea de
consultanţă specifică pe care acele companii nu o pot oferi. „De obicei, companiile fie fac PR, fie
fac lobby. În România nu există multe companii cu expertiză combinată”, subliniază Corina
Vinţan. Concurenţa pe piaţa de lobby este reprezentată de compania britanică Mmd şi de casele
de avocatură care oferă şi astfel de servicii. „Lobby-ul este o meserie, dar este şi o vocaţie.
Trebuie să ai o firmă, altfel nu poţi să funcţionezi. Dar, în general, sunt oameni cu un profil foarte
pregnant în societate, astfel ca persoanele lor sunt mai puternice decât brandul firmei. În
general, în tipul acesta de consultanţă, persoana care conduce compania este punctul de atracţie
al firmei şi nicidecum numele acesteia. Iată cât de puternice sunt numele Adriana Saftoiu, Dan
Andronic, Bogdan Teodorescu. Nu ştie nimeni cum se numesc companiile lor. Ei sunt căutaţi
dupa numele de familie, nu dupa numele de companie”, a declarat Vinţan. Această meserie este
făcută în România de oameni educaţi, dar care ar trebui sa fie şi etici, însă mai există exemple de
firme care lucrează simultan pentru clienţi aflaţi în competiţie în afaceri sau pe scena politică.
Paradoxal, într-o asemenea societate, singurul lobby care se mai poate face e cel nu pentru, ci
împotriva grupurilor de interese, cel mai important grup de interese fiind statul însuşi. Numai că
aceasta nu mai e treaba firmelor de lobby şi nici nu poate fi rezolvat de vre-o lege. Elementar,
pentru ca o piaţă de lobby să existe, e nevoie să existe mai întâi statul în raport cu care
funcţionează serviciile de lobby: un stat public, nu unul gata privatizat, în care - vorba lui
Pambuccian, dar într-un cu totul alt sens - ei centrează şi tot ei dau cu capul. Totuşi România în
cadrul UE la sigur nu este un stat de mâna a doua. România a aderat la Uniunea Europeană la 1
ianuarie 2007 şi de atunci este membru cu drepturi depline al Uniunii. Sigur că drepturile aduc
cu sine şi obligaţii, iar angajamentele asumate trebuie respectate. Un vot al unui
europarlamentar român valorează exact cât al unui german, leton sau maltez. Cea mai
importantă este apartenenţa la un grup politic puternic. Aceasta este determinantă spre a crea o
majoritate în jurul unui amendament. 122

Sigur că puterea de penetrare în cadrul propriului grup politic este mai mare cu cât este mai
numeroasă delegaţia naţională din acel grup. În momentul de faţă, delegaţia română în cadrul
PPE este a şasea delegaţie naţională ca mărime (n. red., ea conţine 14 europarlamentari, egali cu
numărul maghiarilor din cadrul PPE). Sintetizând, premisele europarlamentarilor PD-L de a îşi
pune amprenta asupra rapoartelor Parlamentului European sunt bune. La Bruxelles, politicienii
sunt în dialog permanent cu mediul de afaceri, cu mass-media, cu asociaţii profesionale şi alte
entităţi. Această activitate este însă foarte bine reglementată. Există un registru al asociaţiilor
profesionale şi lobby-ştilor. Acesta a fost elaborat sub coordonarea vicepreşedintelui Comisiei
Europene, Siim Kallas. Acest registru nu are până acum caracter obligatoriu. Este necesar ca în
viitorul mandat al Comisiei Europene registrul să devină obligatoriu pentru toate entităţile care
intră în contact cu instituţiile europene.113 În momentul de faţă, la Bruxelles există cel puţin
următoarele voci româneşti: Reprezentanţa Permanentă a României pe lângă Uniunea
Europeană, parlamentarii europeni, funcţionari comunitari în toate instituţiile, municipalităţile,
mass-media şi multe asociaţii profesionale. Prin coordonare se pot impune teme pe agenda
europeană. Munca de europarlamentar ca un liant între deciziile luate la Bruxelles şi realităţile
cetăţenilor pe care îi reprezint în Parlamentul European. Legislativul european va lua tot mai
multe decizii cu impact direct asupra vieţii cetăţenilor, iar acest lucru trebuie comunicat. Nu
trebuie să prezentăm Uniunea Europeană ca pe o construcţie abstractă, ci să prezentăm concret
politicile europene (obiective, mijloace, rezultate). Nu întâmplător o dată cu începerea
negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană. Lobby-ul devenise o necesitate în
contextul noilor tendinţe din politica externă românească, un element complementar eforturilor
instituţionale pe drumul aderării, iar pe plan intern, democratizarea instituţiilor publice
româneşti şi conturarea unui cadru legal al accesului la informaţiile publice deschidea calea
pentru o practică de lobby profesionistă.114 Pentru a conta ca voce la Bruxelles trebuie să ai
expertiză serioasă. Pentru a creşte calitatea expertizei româneşti în problematica UE în primul
rând, trebuie ca România să renunţe la paradigma că problematica UE este ceva îndepărtat care
ţine de politica externă. Parlamentul României trebuie să transpună în legislaţia naţională multe
directive venite de la Bruxelles. Astfel, deciziile luate la nivel comunitar ţin la fel de mult de
politica internă. În ultimul timp s-a generat astfel o fereastră de oportunitate în relaţiile dintre
Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Este deopotrivă important ca Uniunea Europeană să
îşi 113

http://www.revista22.ro/articol-830.html Gabriela Zudor. Institutul European din România.

Lobby-ul profesionist – instrument legitim în România şi pentru România Bucureşti, 18 aprilie
2006. 114

123

sporească angajamentul în Republica Moldova, la fel cum trebuie ca şi factorii de decizie de la

Chişinău să comunice permanent cu partenerii de la Bruxelles şi să îşi îndeplinească
angajamentele asumate. Este nevoie reforme de care Republica Moldova are nevoie în domeniile
economiei, administraţiei publice, al justiţiei, întărirea statului de drept, precum şi susţinerea
societăţii civile. Pentru că aceste reforme schimbă viaţa oamenilor. Relaţiile şi cunoştinţele fostei
epoci comuniste continuă să funcţioneze şi astăzi, iar legislaţia actuală este incapabilă să facă
diferenţa între trafic de influenţă şi lobby. Nici după şase proiecte de lege depuse în Parlament,
activitatea de lobby nu a fost reglementată în România. Aurelian Horja, expert lobby, coautor al
cărţii „Reglementarea activităţii de lobby. În anticamera influenţei” este de părere că România nu
are nevoie până ce de o lege a lobby-ului pentru că nu se doreşte acest lucru. ,,Putem pune acest
lucru pe seama deficienţei clasei politice, însă la o analiză mai atentă observăm reacţii prompte
de combatere a tentativelor de reglementare chiar din partea firmelor, organizaţiilor şi a
persoanelor care desfăşoară activităţi de lobby în România”.115 Acesta ne-a explicat că lipsa unei
legi a lobby-ului este exact ceea ce îşi doresc cei care desfăşoară activităţi de lobby în România,
clienţii acestora, dar şi politicienii. „Este evident faptul că pentru aceştia este mai convenabilă
absenţa informaţiilor legate de clienţi, interese, venituri şi cheltuieli, chiar dacă astfel se pun
semne de întrebare cu privire la activitatea desfăşurată”, susţine Horja.116 De aceeaşi părere
este şi fostul deputat Petre Naidin, iniţiator a două din cele şase proiecte legislative, depuse la
Parlament, pentru reglementarea activităţii de lobby. „Din păcate, la noi, s-a cristalizat
convingerea că interesul umple buzunarul, aşa că s-a făcut «ciocul mic», despre legiferarea
acestei activităţi”, a spus, pentru Curierul Naţional, Petre Naidin. Societatea românească, la fel ca
aproape toate statele est-europene proaspăt ieşite din comunism, are reţineri să legifereze
această practică, asimilată ani de-a rândul faptelor de corupţie. Unele ţări au făcut pasul, altele
nu. În Polonia, spre exemplu, a fost nevoie de un scandal care a traversat Atlanticul pentru a se
adopta legea lobby-ului. Lew Rywin, coproducător al unor filme precum „Lista lui Schindler” de
Steven Spielberg şi „Pianistul” de Roman Polanski, a fost condamnat în 2004 pentru corupţie şi
astfel, în august 2005, a fost promulgată legea lobby-ului. A fost o experienţă dură, dar sănătoasă
comparativ cu Lituania, care este un exemplu de reglementare iniţială printr-o lege fără efect.
După intrarea în vigoare a legii, lobby-iştii se 115

116

Curierul Naţional, Aurelian Horja. http://www.curierulnational.ro//Eveniment/2010-04-

07/Lobby+doar+pentru...+traficde+influenta

124

înscriau în workshop-uri sau seminarii ca experţi, evitând astfel înregistrarea şi declinarea

intereselor. Constatând efectul nul al legii, prin modificările aduse în 2006, lobby-ul este
reglementat în ansamblul său, incluzând obligativitatea înregistrării, pentru grupurile de interes.
Una dintre problemele de care ne lovim permanent în ultimele două decenii este aşa numita
“lipsă de voinţă politică”, asociată cu evaziunea fiscală, mafiotismul şi corupţia la nivel de vârf în
politică. Cauzele ce au condus la această situaţie sunt următoarele: - Structura guvernamentală
este permanent obligată să răspunda la urgenţe şi priorităţi, fără a avea resursele instituţionale
de evaluare a ceea ce este important şi strategic. - Ceea ce este important şi strategic constituie
un domeniu ce ar trebui studiat şi transformat în programe concrete de către instituţii
specializate. Acest lucru nu e posibil din două motive: primul este că, din cauza crizei economice,
nu se pot face planificări pe termen mediu sau lung; al doilea este acela că, pentru a avea
deschidere către strategiile şi studiile de impact aflate sub semnul importanţei, ar trebui ca
guvernul să fie format din specialişti, nu din personaje puse pe criterii politice, care ascund
grupuri de interes în spate. Din această cauză institutele de cercetări subordonate guvernului
sunt insuficient solicitate de acesta pentru studii necesare luării unor decizii. În aceste condiţii,
institutele se străduiesc să mai prindă unele granturi sau să-şi direcţioneze activitatea spre
obţinerea de fonduri europene, pentru a putea supravieţui financiar. Această situaţie duce la
confuzii şi decizii nerealiste, după un mecanism la fel de clar si de imuabil ca şi legile fizicii.
Situaţia nu este însă fără ieşire, dacă se iau în considerare şi se pun în aplicare bunele practici
internaţionale. Adica, se are în vedere relaţia cu partenerii de interese, la transparentizarea
deciziilor şi a cheltuirii banului public, la mecanisme de intervenţie şi corectare în timp real, la
mecanisme de management în timp real şi, în primul rând, la o “lege a lobby-ului” care să
permită implicarea specialiştilor în actul decizional, chiar dacă aceşti specialişti nu aparţin
mediului politic. Bunele practici în această direcţie au apărut iniţial în ţările Commonwealth, au
fost transferate cu succes în statele din Asia de Sud şi Pacific şi în ţările OECD, apoi în statele
puternice din spaţiul european, iar acum se simte necesitatea stringentă de introducere şi în
ţările foste comuniste. Bosnia, Georgia, Lituania, Polonia, Cehia deja au introdus legi ale lobby-
ului, plecând de la realităţile lor locale. Problema de baza în conceperea acestei legi stă în etica
relaţiilor dintre structura politică şi grupurile de interese dintr-o anumită ramură economică,
socială, culturală etc. De câte ori iniţiative minunate nu au fost înăbuşite în România? De câte ori
iniţiatorii n-au ajuns la concluzia că nu merită să se zbată, pentru că nu-i ia nimeni în seamă?
Comportamentul pasiv-agresiv al 125

politicului, la adresa unor astfel de iniţiative, a fost în permanenţă lipsit de etica socială şi
profesională. Este de la sine înţeles că lipsa de etică poate apărea la fel de bine şi în sânul
grupurilor de interese şi a mafiilor locale, care-şi pot impune punctul de vedere cu forţa. Din
acest motiv legea lobby-ului trebuie să se structureze pe etica socială, etica corporatistă, etica
politică, de mediu sau pe alte forme de etică, şi pe mecanismele care pot păstra echilibrul eticii
în relaţia publicprivat. În elaborarea acestor reguli de etică, argumentul logic – susţinut teoretic
şi validat practic - trebuie să aibă prioritate asupra argumentului puterii sau banului. Implicit, o
lege a lobby-ului devine un instrument important de luptă contra corupţiei, însă pentru aceasta
este necesară transparentizarea impusă legal. Atât la nivelul deciziilor, cât si la cel al punerii în
aplicare a acestora, al rezultatelor concrete şi al nivelului de performanţă. Transparentizarea nu
mai permite pescuitul în ape tulburi şi „tunurile” speculative. Legea lobby-ului trebuie să
introducă mecanismele “watch dog” – câinele de pază antifraudă, dar şi mecanisme de
intervenţie civilă pentru controlul neregulilor autorităţilor sau funcţionarilor publici corupţi sau
care fac abuz de funcţie. Atenţionarea publică este doar o parte necesară a acestor mecanisme
de intervenţie, la fel ca şi votul, referendumul sau alte mecanisme ce pot deveni specifice unor
situaţii concrete. Aceste mecanisme pot fi impuse cu greu de către politic, dar pot fi puse în
practică prin societatea civilă. Printr-o astfel de lege a lobby-ului sunt anihilate aroganţa
autorităţilor şi legea bunului plac. Dacă nu se pune în aplicare o lege a lobby-ului şi societatea
civilă nu are legal posibilitatea de acţiune corectivă, se vor întâmpla două fenomene extrem de
dramatice: (1) imigrarea în masă a celor care pot aduce corecţiile profesionale şi soluţiile
tehnice, necesare dezvoltării economice şi managementului crizelor, şi (2) creşterea
infracţionalităţii sau escaladarea extremismului. O altă problema ce se poate rezolva printr-o
astfel de lege este legată de reprezentarea democratică reală a celor ce au interese într-un
domeniu profesional. În sistemul “democraţiei originale” pe care o practicăm cu succes de atâta
vreme, am ajuns la un sistem de tip feudal, în care toate deciziile sunt luate de un grup de baroni
locali sau de lorzi politici. Aceştia îşi văd de interesele lor, după cum se vede cu ochiul liber, fără
să le pese de restul populaţiei. Ei, bine, presupunerea că acest rest al populaţiei nu este capabilă
de decizii sau de expertiză este fundamental greşită, majoritatea specialiştilor nefiind implicaţi
politic, dintr-un sănătos sentiment de scârbă faţă de acţiunile şi luptele politice. Cu toată scârba
de care e înconjurat, politicul are în continuare tendinţa să funcţioneze după principiul “câinii
latră, caravana trece”. Problemele rămân nerezolvate, corupţia se măreşte iar populaţia disperă.
Iar situaţia va persista 126

atâta timp cât nu există o lege a lobby-ului care să dea specialiştilor cadrul organizat de
reprezentare a populaţiei, pe domeniile lor de interes şi de corectare a defectelor sau abuzurilor.
Pentru ca o lege a lobby-ului să devină funcţională este necesar ca grupurile de interese să-şi
prezinte clar şi transparent poziţia în mod public. În caz contrar, legea poate deveni o lege a
traficului de influenţă şi o încurajare a mafiilor. În acest sens, instituţiile publice trebuie obligate
prin lege să răspundă transparent şi argumentat la sesizările grupurilor de interese, iar acestea
din urmă trebuie, tot prin lege, să-şi expună transparent interesele.

Bibliografie

Studii / Articole: Armenian Lobby’s Triumph Genocide Resolution Risks Shattering Relations with
Turkey By Gregor Peter Schmitz in Washington 10/12/2007 (Spiegel). 1. Brzezinski, Zbigniew. "A
Dangerous Exemption." Foreign Policy 1 July 2006: 63. 2.

Berry, Jeffrey M., „The Interest Group Society”, Boston, Brown and Company, Toronto, 1984.

Ce trebuie să ştim despre lobby şi advocacy, Bucureşti 2006. Covaci Miruna, Lobby-ul - o
activitate de viitor, Gândul, 13 feb 2007. Dan Avram Mureşan, Revista AXA, Nr.14, 2009. 3.
Gabriela Zudor. Institutul European din România. Lobby-ul profesionist – instrument
legitim în România şi pentru România Bucureşti, 18 aprilie 2006.

127

Guy Burrow într-un interviu pentru revista Capital [Dragoş Nedelcu, Manuela Preoteasa – Lobby,
moneda de schimb pentru traficul de influenţă, Capital nr. 11/13.o3.2003]. Heather S. Gregg
Divided They Conquer: The Success of Armenian Ethnic Lobbies in the United States. — Inter-
University Committee on International Migration, 2002. Institute for Armenian Research
(Ankara) Armenian Lobby: The Formation of the Armenian Lobby in the United States and Lobby
Activities (English Summary of the Turkish Article). 4. John Mearsheimer şi Stephen Walt - The
Israel Lobby and U.S. Foreign Policy, editura

Farrah, Strauss, and Giroux. 5. John Mearsheimer, Stephen Walt, The Israel Lobby, London
Review of Books (vol.28

nr.6, 23.03.2006). 6. Latham E. The Group Basis of Politics: Notes for a Theory - American
Political Science Review 46 (June 1992). 7. Marziali V., „Lobbying in Brussels Interest
Representation and Need for Information”, Center for European Integration Studies, Discussion
Paper C155, 2006. 8. Mihăileanu L., Horja A. - “Reglementarea activităţii de lobby. În anticamera
influenţei”,

Editura C.H. Beck, 2009. Ornstein,

Norman,

Elder,

Shirley,

„Interest

Groups,

Lobbying,

Policymaking”,

Congressional Quarterly Press, 1978. Relu Fenchiu, Necesitatea reglementării de lobby, Bucureşti
2007. 9. Rinus van Schendelen, Machiavelli in Brussels. The Art of Lobbying the EU, Amsterdam
University Press, 2005. Sorin Daniel Ardelean, Lobby pentru lobby, Bucureşti 2007. Suport de
curs, Strategii de comunicare, propagandă şi lobby la diferite nivele, Bucureşti 2008. Truman,
David B., „The Governamental Process – Political Interest and Public Opinion”, Greenwood Press,
Connecticut, 1951. 10. Белоусов А.Б. Дискретная модель лоббистской коммуникации. //
Полис, 2006, №4

11. Бинецкий А.Э., Лоббизм в современном мире, Теис. Москва. 2004. 12. Васильев Т.В.
лоббизм как форма политической деятельности : природа, функции, современные виды //
Вестник Серия 12. Политические науки.2003 № 4. 13. Вовк С., Брыль Р. Парламентский
лоббизм. // "ИнвестГазета", N13, 30 марта - 5 апреля 2004. 14. Зяблюк Н. Лоббизм на весах
демократии: зло или благо? // Российское обозрение.

1992. № 45.

128

15. Илларионов А. Правительство капитулировало перед водочным лоббизмом //Известия

1994, 24 февраля. 16. Карханин С. Лоббист проходит сквозь стену. Федеральные ведомства
ищут контактов с парламентом //Российская газета 1994, 13 октября. 17. Кучеров А. Л.
Правовое регулирование лоббистской деятельности в РФ // Государственная власть и
местное самоуправление в РФ: система, опыт, перспективы. М., 1998. 18. Кузина Н.
«Дикий» лоббист на рынке не рыщет.// Российская газета 1996, 29 февраля. 19. Ларин С.
Кто правит Америкой ?… Лоббисты // Российская газета. 1993, 6 марта. 20. Лепехин В.А.
Лоббизм в России и проблемы его правового регулирования// Полис. 1998. №4 . 21.
Лоббизм как инструмент политики//Актуальная политика 1993, №2-6 . 22. Любимов А.П.
Лоббизм как конституционно-правовой институт. М.: 1998. С. 30. 23. Любимов А.П. История
лоббизма в России. Либеральная миссия. 2005. 24. Малютин М. В. Кто такие лоббисты?
Сама власть. // Бизнес и политика. 1995. № 5. С. 56. 25. Миронов А. Раздувай и властвуй:
технологии современной «мягкой» пропаганды.– М.: ЭКСМО, 2007. 26. Перегудов С.С.,
Лапина Н.Ю., Семененко И.С. Группы интересов и Российское государство. М., 1999. 27.
Севостьянов В. П. Правовое обеспечение лоббирования инноваций в реальном секторе
отечественной экономики - необходимое условие устойчивого развития России.//
Недвижимость и инвестиции. Правовое регулирование. 2003. № 3-4. 28. Толстых П.А
практикум по лоббизму в России. 2007. 29. Толстых П.А. Практика лоббизма в
Государственной Думе Федерального Собрания Российской Федерации. 2008. Surse din
internet: 1. http://www.sfin.ro/articol_10526/lobby_cu_specific_romanesc.html 2.
http://www.pr-romania.ro 3. http://www.markmedia.ro/article_show.php?g_id=873 4.
http://www.observatorcultural.ro/A-face-lobby*articleID_7678-articles_details.html

129

5. http://www.dw-world.de/dw/article/0,,5234485,00.html 6. http://www.pr-romania.ro/hot-
topics/538-echilibrul-activitatilor-de-lobby.html130 7.
http://www.scritube.com/management/marketing/MARKETING-POLITIC-

DEFINITII225211624.php 8. http://www.businessmagazin.ro/cover-story/lobby-1047599 9.
http://www.athenian-legacy.com/2009/04/politica-externa-a-statelor-unite-grupuri-de-

lobby/ 10. http://www.adevarul.ro/international/Statele-Obama-Unite-

grupurile_0_151184941.html 11. http://www.athenian-legacy.com/2009/05/sua-si-israelul-
introducere-in-relatiile-

bilaterale/ 12. http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/ancheta-asupra-aipac-

continua.html 13. http://www.ziare.com/international/stiri-externe/jack-abramoff-inca-patru-
ani-de-

inchisoare-404494 14. http://www.dilemaveche.ro/sectiune/articol/lobby-ismul-cincea-putere

15. http://stiri.kappa.ro/externe/12-01-2006/industria-lobby-ului-din-sua-traficul-de-

influenta-institutionalizat-85927.html 16. http://www.wall-street.ro 17. http://www.presa-

zilei.ro/stire/2450/lobby-sua.html 18. http://www.9am.ro/stiri-revista-
presei/International/796/Lobby-romanesc-in-SUA 19. http://www.zf.ro/politica/politica-
externa/turnul-babel-4-300-de-lobbysti-curteaza-736-

de-europarlamentari-4482454 20. http://www.fabricadebani.ro/news.aspx?iid=3205 21.

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/articol/lobby-ismul-cincea-putere 22.
http://www.lobbycontrol.de/blog/ 23. http://www.dw-world.de/dw/article/0,,52385,00.html

130

24. http://www.sfin.ro/articol/un_nou_hobby_faceti_lobby.html

25. http://www.pr-romania.ro/ sondaj-euractiv-.html 26. http://www.pr-romania.ro/pr-news-

tendinte-a-cercetari/521-liderii-de-opinie-se-declara-

in-favoarea-lobby-ului-sub-rezerva-transparentei-.html 27. http://www.ziare.com/politica/lege/

lobby-nu-inseamna-trafic-de-influenta 28. http://www.markmedia.ro/ 29.
http://ionelvaduva.blogspot.com//lobby-ul-sau-cum-sa-inflentam-deciziile.html 30.
http://www.impactnews.ro/Politic/Legea-lobby-ului,-un-proiect-pentru-care-nici-

lobbyiştii-nu-fac-lobby 31. http://stiri.acasa.ro /politic/pia-a-de-lobby-o-mare-necunoscut-care-

se-cere-legiferat 32. http://www.ziuaveche.ro/component/content/article/52-stirejos2-lobby-
sau-trafic-de-

influenta 33. http://www.sfin.ro/articol_1056/lobby_cu_specific_romanesc.html 34.

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/cine-obstructioneaza-legea-

lobby 35. http://www.pr-romania.ro/ 36. http://www.businessmagazin.ro/cover-story/lobby-

10499 37.
http://www.adevarul.ro/forbes/Oamenii_care_schimba_mersul_legilor_0_2979218.html 38.
http://www.zf.ro/afaceri-de-la-zero/lobby- 2974588/ 39.
http://www.financiarul.com/articol_13224/profit-din-primul-an-in-lobby-politic.html 40.
http://www.revista22.ro/articol-830.html 41. http://www.curierulnational.ro//Eveniment/2010-
04-07/Lobby+doar+pentru...

+traficde+influenta 42. http://www.curierulnational.ro//Eveniment/2010-04-

07/Lobby+doar+pentru...

+traficde+influenta

131

43. http://www.kommersant.ru/doc.aspx?DocsID=662350 44.

http://www.globalrus.ru/comments/780078/ 45. www.bknt.ru/index.phtml?

page=8&sec=2&com=pabs&id=200505291117345576&comm=200505291117345576 46.
http://econom.nsc.ru/eco/arhiv/ReadStatiy/2002_10/Sulakshin.htm 47. www.lobbizm.ru 48.
http://www.lobbying.ru/ 49. http://lobbying.com.ua

132

Cuprins

Cuvânt înainte................................................................................................ Capitolul I. Ce este

lobby?............................................................................ Capitolul II. Un lobbyst
eficient................................................................... Capitolul III. Cel mai mare spaţiu lobbystic din
lume – Statele Unite ........ Capitolul IV. Specificul lobbyului în Uniunea
Europeană............................ Capitolul V. Lobby-ul în România şi problema legiferării
acestuia............ 133

Bibliografie....................................................................................................

134

Comments
About | Terms | Privacy | Copyright | Contact
Copyright © 2017 KUPDF Inc.