Civilizația Spectacolului

de Mario Vargas Llosa

Naherniac Diana-Georgiana

Se spune că, în ansamblul ei, cultura traversează o criză profundă și a intrat deja pe panta
decadenței. Totodată, în mod paradoxal, niciodată nu s-au scris atât de multe eseuri care să trateze
și să analizeze cultura cu toate ramficațiile sale, ca până acum. Niciodată interesul mass-media
pentru industriile creative și cultură nu a fost atât de ridicat. Poate că nici oamenii nu se arătau atât
de interesați de viața culturală, așa cum o fac acum. Cu toate acestea, nu trebuie ignorată
posibilitatea corectitudinii primei afirmații. Caracterul culturii este dat de calitate nu de cantitate
și poate fi transpus printr-o simplă ipoteză: Cu cât mai multe persoane din clase sociale diferite
vor să contribuie și au acces la cultură, cu atât ea se compromite mai tare și devine lipsită de
substanță. Ce aparține elitiștilor, trebuie să rămână elitiștilor, în timp ce avuțiile unei clase
inferioare, culturale bineînțeles, trebuie să rămână în interiorul acelei clase.

Aceste teze sunt dezbătute și argumentate mai pe larg de către Mario Vargas Llosa în cartea
Civilizația Spectacolului, ,,Ideea naivă că prin intermediul educației cultura se poate transmite la
nivelul întregii societăți distruge cultura înaltă, pentru că singura modalitate de a obține o
democratizare universală a culturii e sărăcind-o, făcând-o tot mai superficială.” Volumul este un
discurs filozofic postmodern care îmbină tratate despre cultură, istorie, religie, jurnalism, educație
și spațiul public, într-un mod în care te face mai întâi să-i îmbrățișezi opiniile, iar mai apoi să faci
o călătorie introspectivă, spre momentul în care a început decadența societății. Fiecare aspect
amintit mai sus este analizat într-un capitol dedicat, sub forma unui eseu care se completează cu
celelalte. Citind cartea Civilizația Spectacolului ai permanent senzația că te uiți la o radiografie
extrem de realistă a societății și recunoști anumite mutații care au dus la răsturnarea valorilor.
Llosa a expus ceva ce era deja cunoscut nouă, transpus în cuvinte și de alți autori, anume
absolutizarea culturii de masă, dar într-un mod mult mai franc, tranșant și profund.
Ne confruntăm cu un flux informațional atât de bogat pe care nu știm să-l filtrăm, gestionăm și cu
o deschidere pentru cultură cum nu s-a mai văzut. Oamenii încearcă să-și dezvolte abilități în social
media, politică, administrație publică, muzică, arte culturale chiar și medicină, dar aici e un mare
paradox. Pentru o lume în care se livrează constant o cantitate imensă de informații, se dorește o
omenire tot mai educată, cum e și firesc. Dar în fond, nivelul ăsta de educație e discutabil, pentru
că omul nu se mai informează temeinic, ci scrollează informațiile pe rețelele de socializare având
după aceea credința că s-a informat. ,,Informația îndeplinește o funcție complet opusă celei de a
ne informa despre ce se-ntâmplă-n jurul nostru”.

Schimbarea valorilor s-a produs și în domeniul jurnalismului, unde s-a descoperit că presa de
scandal adună cele mai multe citiri și interacțiuni, deoarece societatea consumeristă ne spune că
forma este mai importantă decât conținutul, nu contează dacă un individ nu are studii superioare,
își poate da cu părerea despre orice, nu trebuie neapărat să faci Conservatorul sau o universitate de
arte pentru a putea fi recunoscut drept un geniu al artei. Dar Llosa vine și ,,strigă” un mare ,,ba da”
prin acest volum, pentru că prin promovarea acestor non valori se contribuie foarte mult la
anihilarea culturii. Rolul societății de consum este acela de a face individul extrem de confortabil.
Se vorbește despre o cultură care încurajează tot mai puțin efortul intelectual, să nu te neliniștești
din cauza unor factori interni sau externi, să nu te intereseze nimic, să nu gândești prea mult ci
doar să te lași pradă senzațiilor trecătoare stârnite de un bombardament strălucitor cu o ,,baie de
imagini”, așa cum amintește Llosa că le numea Marshall McLuhan.

Societatea contemporană stă sub semnul filozofic al hedonismului, unde totul pare oferit plăcerilor,
incită dorința și răspunde nevoilor de ambianță, animație și de spectacol. De fapt, asta e una dintre
cele mai mari amenințări asupra căreia ne atrage atenția Llosa. Transformarea societății
democratice de sine stătătoare, în care drepturile sunt respectate, dar valorile nu sunt încălcate,
într-o societate care prin democrație înțelege renunțarea la elite, valori, egalitatea cu toate
domeniile de activitate și negarea dionisiacă a muncii. Societatea contemporană este predispusă să
se transforme într-o cultură dedată desfătorilor senzoriale și dorinței de satisfacere a plăcerilor, nu
numai în preajma sărbătorilor și în contextul vieții private, ci și în viața cotidiană, prin ascultarea
unui gen de muzică ușor, dar care ne face să ne simțim elevați, prin scrolling-ul amețitor de
informații cu care nu mai ținem pasul, prin amenajări estetice și transformarea clădirilor de
patrimoniu în săli de dans, etc. Teama este justificată și prin prisma analizei asupra erotismului din
civilizația spectacolului, deoarece erosul este un factor foarte important în jurul căruia se
construiește societatea de consum. Industria publicitară în special apelează la erotism în reclame
pentru a atrage atenția consumatorilor, și deși nu a mai rămas aproape niciun subiect erotic tabu,
inserțiile acestea continuă să sondeze până când actul sexual va deveni lipsit de mister, și complet
disociat de pasiune și sentimente. Mario Vargas Llosa susține în fond tezele abordate de Jean
Baudrillard care afirmă că absolut totul se vinde și amintește de realitatea pe care autorul francez
o numește era simulacrelor, o epocă în care nu mai putem distinge realul de fictiv, singura realitate
pe care o trăim zi de zi fiind ficțiunea mediatică. ,,dezvoltarea tehnologiei audiovizualului și
avântul luat de comunicații în zilele noastre au abolit capacitatea oamenilor de a discerne între
adevăr și ficțiune.”

Este important de subliniat aici faptul că Llosa nu condamnă și nu respinge divertismentul întru
totul și sub orice forme. Focusul central al acestei lucrări este axat pe faptul că societatea
absolutizează divertismentul, plăcerile, în detrimentul culturii înalte. ,,Sa faci din tendința naturală
de a te simți bine o valoare supremă are consecințe neașteptate: banalizarea culturii, generalizarea
frivolității și, în sectorul informativ, proliferarea unui jurnalism iresponsabil dedicat bârfelor și
scandalului.”

Autorul afirmă că un om cultivat nu e persoana care știe și ea ceva despre lume, care merge în
cafenele, citește ziarul, jurnale, si povesteste mai apoi colegului de conversație despre ce a citit.
Omul cult este acela care își asumă aceste informații, care își însușește cuvântul încărcat de
semnificație și-l metamorfozează, rezultând crearea unui stil de viață. Un om cultivat este cel care-
și asumă faptul cultural ca stil de viață, un om pe care îl diferențiezi de omul obișnuit de pe stradă
după cum se îmbracă, cum privește, cum își ține mâinile, cum vorbește cu ceilalți, în fond, după
date concrete, plastice care definesc stilul de viață al unui om educat. Elitele au dispărut, în prim
plan au ajuns oamenii obișnuiți, fără educație, iar ura față de reușită, de excelență este din ce în
ce mai prezentă. Nu mai avem capacitatea naturală de a admira și de a lua drept model, de a încerca
să fim și noi cât mai aproape de idealul nostru, dorința să ne autodepăsșim, suntem autosuficienți.
O mare parte din responsabilitate în acest caz îi revine mass-mediei, care a democratizat cultura
dând impresia că orcine poate fi și este artist, instalându-se astfel comoditatea de a nu face nimic,
de a nu excela în nimic. O călăuză care ne ajută să facem diferența între ce e important și ce nu e,
lipsește aproape cu desăvârșire, și implicit criteriul de selecție al valorilor pe care s-a edificat ceea
ce vedem acum. Răsturnarea aceasta de valori a fost posibilă deoarece media pune lupa asupra
unor modele de viață, oameni prizați de public care sigur pot fi date drept exemple personale, de
succes în antreprenoriat sau pentru depășirea unor condiții de viață, în definitiv oameni onorabili
în domeniul lor, dar care nu sunt genialități, nu sunt persoane emblematice ce îmbogățesc viața
culturală a societății. Designerii extravaganți, influencerii, sportivi de performanță, bucătari care
sunt faimoși pentru exigența lor, nu sunt decât niște buni meșteșugari care se trezesc debitând niște
platitudini, iar noi cei din jurul lor îi aplaudăm.

Ne aflăm în imposibilitatea de a mai discerne cine e talentat și cine nu, frumosul de urât, valorile
de non-valori, capodopera de o lucrare banală și adevărații creatori de artă de escroci și impostori.
E o răsturanre de valori care nu poate face decât rău unei societăți, o poate duce în derivă morală.
Aplaudarea kitsch-ul, agramatismului, impostorilor, este o confirmare a faptului că a avut loc
atrofierea simțului uman rațional responsabil cu spiritul critic al fiecărui individ.

Trivializarea culturii și cultura populară de consum a dat naștere unor așa ziși oameni politici, iar
această cultură nouă corupe autenticul politic. Frivolitățile, sloganurile, imaginea, ocupă toate un
loc înaintea argumentelor, programelor și ideilor politice. Popularitatea politicului din zilele
noastre este dată de atenția pe care actorul politic o acordă gesturilor, formelor și nu de ideologie,
convingeri și valori, care sunt privite drept aspecte adiționale care ar putea eventual întregi
imaginea politicianului. În civilizația spectacolului oamenii uită foarte repede. Se agață de știri de
tip breaking news, se lasă acaparați de o aparentă tristețe și stupoare, transformate mai apoi în
indignare, puțină revoltă și mai apoi în nimic. În urma expunerii media nu se nasc acțiuni care
țintesc să schimbe ceva în deciziile politicienilor, ci doar niște strigăte izolate, înăbușite de
zgomotul creat de marea masă de oameni care formează civilizația spectacolului. Iar acest ciclu
are loc de fiecare dată când puterile politice nu îndeplinesc așteptările cetățenilor. Mijloacele
media la care apar actorii politici înlătură orice perspectivă critică fiind simultane întâmplărilor
despre care se presupune că ne informează și nu durează mai mult decât momentul în care ne sunt
prezentate, înainte de a dispărea măturate de altele care vor fi anihilate la rândul lor într-un proces
de denaturare a existentului.

Deși aspru criticată în cartea Civilizația spectacolului, din punctul meu de vedere, societatea
contemporană reușește să păstreze coeziunea populației și pune la dispoziția oamenilor un mediu
propice dezvoltării și evoluției, prin progresul tehnologiei, prin oferirea, aparentă sau nu, de
egalitate de șanse, prin încurajarea tinerilor să facă schimburi culturale și să se exprime liber pe
rețelele de socializare.

O lucare care, din perspectiva mea, mai alienează textul lui Llosa este cartea ,,O istorie a artei
moderne” al cărei autor este fostul director Tate Gallery și în prezent art editor la BBC, Will
Gompertz. Cartea autorului acoperă mișcările artistice, curentele și marii artiști, începând de la
preimpresionism și terminând cu postmodernismul și arta în prezent, lăsând un final deschis
deoarece continuitatea erei postmoderinsmului nu poate fi caracterizată și clasată ca fiind ceva
ermetic, deocamdată. Gompertz se ferește să numească într-un anume fel mișcările artistice care
au avut loc în ultimele două decenii ale secolului XX și până în prezent, dar intuiește totuși o
tendință a acestor mișcări care ,,caracterizează multe dintre lucrările produse de avangarda vremii
noastre”. Ceea ce predică Will Gompertz, spre deosebire de Llosa este faptul că arta poate fi
realizată din orice, și dă drept un prim exemplu arta cea mai cunoscută a lui Marcel Duchamp,
reprezentată de un pisoar de porțelan intitulată, Fântâna. E interesantă și totodată utilă parcurgerea
lecturii simultane a celor două cărți. În felul acesta se pot distinge formele de gândire ale autorilor
de undeva din exterior, fără a te lăsa acaparat de grandoarea conceptelor și măiestria cuvintelor
folosite pentru analiza subiectelor abordate. Cu alte cuvinte, cartea lui Gompertz, chiar dacă
reprezintă un contrapunct ideilor dezvoltate de Llosa, echilibrează balanța lansând o invitație
gândirii obiective și raționale care nu poate fi îmbrobodită de discursul ușor persuasiv al autorului
de origine mexicană. Unele lucrări de artă pe care le amintește Llosa și le cataloghează ca fiind
degradante pentru artă și cultua înaltă, sunt prezentate și de Will Gompertz în cartea sa dar sub o
lumină mult mai bună. Un grăitor exemplu este lucrarea ,,Imposibilitarea fizică a morții în mintea
cuiva care trăiește”, o lucrare mare, sculpturală, a artistului Damien Hirst ce consta în suspendarea
unui rechin-tigru într-o vitrină dreptunghiulară cu ramă de oțel plină cu formal-dehidă. Ceea ce
pentru Mario Vargas Llosa reprezenta o dovadă clară a decadenței culturale, pentru Gompertz era
un strigăt optimist al unei noi generații de artiști, o operă de artă care se cere a fi evaluată ca atare.
Drept dovadă, numeroase opere de ale artistului Hirst au fost aspru criticate de către tabloidele
britanice, dar totodată apreciate în cadrul unor expoziții precum ,,Sensation” care conținea în
principal colecția lui Charles Saatchi, dar și alte nume, Mark Quinn, Marcus Harvey, Sarah Lucas,
Tracey Emin.
Ce vreau să subliniez prin acest paragraf referință la cartea lui Will Gompertz este faptul că, deși
mă regăsesc în teoriile dezvoltate de Llosa în Civilizația spectacolului, îmi țin mintea deschisă și
spiritul critic mereu în alertă pentru a nu adera complet, fără niciun echivoc și a ajunge să reproduc
întocmai spusele sale. Este important să acordăm o atenție sporită culturii și transformărilor prin
care trece, dar și mai important mi se pare să nu ne plafonăm în cuvintele altor oameni, să trecem
dincolo de acestea pentru a creea noi înțelesuri. Arta modernă cred că va cunoaște o dezvoltare
propice timpului nostru, iar curentele își vor urma cursul lor natural, cum au făcut-o și până acum,
neținând cont de ce s-a scris și care au fost comentariile pe baza acestora. Există speranță în noua
generație de artiști. Mult mai plastică, mai dură și tranșantă, dar în consecință adaptată nevoilor
societății în care trăim azi.

Cred că lecția magistrală a acestei cărți este de a ne pune la îndoială persoana, convingerile,
capabilitățile umane și de recunoaștere a limitelor. Ne scoate din bula perfectă în care trăiește
fiecare dintre noi, ne face să ne simțin inconfortabil, la orice pagină deschidem cartea citim lucruri
care dor, care ne fac să ne simțim inferiori, naivi, și ușor de manipulat. Este edificatoare prin faptul
că nu deținem controlul asupra lucrurilor, că vremurile galopează cu sau fără voia noastră și cultura
este singurul element care poate aduce oamenii împreună. Și e frumos dar și puțin înspăimântătător
în același timp. În acest context, setea de cunoastere este de fapt un reflex înnăscut, dar în societatea
în care oamenii sunt împresurați, în care factorii de putere își propun eradicarea reperelor, a culturii
autentice, încercând să-l manipuleze pe acest om care se naște cu o inclinație de ascensiune, de
cunoastere, doar perseverența este cea care poate oferi o perspectivă mai pozitivă asupra faptelor.
Perseverența scriitorilor, ca în cazul lui Llosa, a vocilor izolate care proliferează cultura înaltă, a
artiștilor autentici în general care încearcă să promoveze arta înaltă.

Ce face în continuare din noi societatea în care divertismentul primează, va fi o dovadă a modului
în care cartea Civilizația Spectacolului și-a pus amprenta asupra noastră. Rămâne de văzut dacă
ideile lui Lionel Trilling referitoare la cultură se dovedesc a fi ,,crezuri de o naivitate îngerească
sau o prostie fără margini încât nimeni nici măcar nu se obosește să le combată.” (pp. 78-79)