Istoria Presei. Publicistica În Sec XIX Și XX

Lector dr.
Minodora Sălcudean
Istoria presei. Publicistică românească

secolele 19 și 20
- carte în pregătire-
Bibliografie:
Antip, C-tin, Istoria presei române, Academia Ştefan Gheorghiu, Bucureşti, 1979.
Antonescu, Nae, Reviste literare interbelice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
Bucur, Marin, Reviste progresiste româneşti interbelice, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
Chendi, Ilarie, Începuturile ziaristicii noastre, (1789-1895), fără editură, Orăştie, 1900.
Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Cornea Paul, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, 1972, Oamenii începutului de
drum, Editura Cartea Românească, 1974; Gândirea românească în epoca pașoptistă, în
colaborare cu Mihai Zamfir, Editura Minerva, 1969; Propășirea. Foaie științifică și literară, în
colaborare cu Mariana și Petru Costinescu, Editura Minerva, 1980.
Craia, Sultana, Comunicare şi spaţiu public la români, Editura Meronia, 2005. „Dicţionarul
ziariştilor români” Editura Meronia, 2007
Eminescu, Mihai, Naţiunea română - progres şi moralitate, antologie realizată şi prefaţată de C-
tin Schifirneţ, Ed. Albatros, Buc., 1999.
Gross, Peter, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei româneşti post-comuniste. Traducere
de Irene Joanescu. Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Hangiu, Ion, Dicţionar al presei literare româneşti (1790-2000), Bucureşti, Editura Institutului
Cultural Român, 2004.
Hartley, John, Discursul ştirilor, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Iorga, Nicolae, Istoria presei româneşti de la primele începuturi până la 1916. Cu o privire
asupra presei româneşti din zilele noastre de C. Bacalbaşa, fără editură, Bucureşti, 1922.
Negrilă, Iulian, Istoria presei, Editura Multimedia, Arad, 1997.
Ornea, Zigu, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al III-lea, București, 1980.
Paleologu-Matta, Svetlana, Jurnal hermeneutic, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1997.
Pânzaru, Petru, Mass-media în tranziţie, Editura Fundației Rompres, Bucureşti, 1996.
Pârvulescu, Ioana, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, 2005; Întoarcere în

Bucureștiul interbelic, Editura Humanitas, 2003.
Petcu, Marian, Istoria presei române: Antologie, Bucureşti, Editura Tritonic, 2002; Tipologia
presei româneşti, Iaşi, Institutul European, 2000.
Popescu, Florin, Cristian, Modalităţi de redactare a textului publicistic. Criterii, norme, soluţii,
Editura I.N.I., Bucureşti, 1997.
Răduică, Georgeta și Răduică, Nicolin, Dicţionarul presei româneşti: 1731-1918, Editura
Ştiinţifică, 1995.
Schifirneţ, C-tin, Civilizaţie modernă şi naţiune, cap. M. Eminescu, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1996, pp. 64-140.
Vişinescu, Victor, O istorie a presei româneşti, Editura Victor, Bucureşti, 2000.
***Atitudini şi polemici în presa literară interbelică, Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1984.
***Presa literară românească: Articole-program de ziare şi reviste (1789-1948), Vol. I: (1789-
1901), Studii şi documente, Ediţie în două volume, note, bibliografie şi indici de I. Hangiu, Cu o
introducere de D. Micu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.
***Presa literară românească: Articole-program de ziare şi reviste (1789-1948), Vol. II: (1901-
1948), Studii şi documente, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.
Presa românească în prima jumătate a secolului 19
1. Presa occidentală a începuturilor: consideraţii generale

2. Presa românească în context european
3. Primele periodice româneşti: semnificaţie, orientări
4. România: debutul presei cotidiene
5. Concluzii
Presa occidentală a începuturilor: consideraţii generale
În primele decenii ale secolului 19, când presa periodică românească începe să prindă
rădăcini durabile, presa din Occident avea deja o tradiţie, valori statuate, principii şi aspiraţii clar
formulate, într-un cuvânt este un domeniu autonom, profesionalizat şi instituţionalizat.
O scurtă retrospectivă comparativă poate fi lămuritoare atunci când vorbim de avansul

(înţeles, deopotrivă, ca timp, dar şi ca experienţă) al presei occidentale faţă de presa românească
a începuturilor. Dacă primele almanahuri europene se tipăresc în Germania şi Franţa încă de la
mijlocul secolului 151, la noi primul semn al nașterii presei tipărite a fost înregistrat la aproape
trei secole distanță, abia în 1731, când Radu Tempea consemna apariția celui dintâi Calendar, în
Șcheii Brașovului.
În timp ce în Franţa, în 1631, de pildă, Theophraste Renaudot2 (1586-1653), fondatorul

presei franceze, înfiinţa La Gazette3, primul periodic francez oficial, în Principatele Române
tiparul este exploatat exclusiv de clerici, în scopuri ecleziastice.
Cu toate că avea susţinerea cardinalului Richelieu şi privilegiul de a obţine informaţii

directe pe care trebuia să le folosească propagandistic4, Renaudot va pleda cauza jurnalismului
1
Pierre Albert, Istoria presei, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 13.
2
Dès 1631, le privilège de publier des gazettes fut accordé au seul Théophraste Renaudot, puis à sa famille, le
pouvoir s’assurant ainsi le contrôle de l’information. Cependant, dans une société avancée, d’autres sujets que la
politique, méritent les honneurs de la presse. Sursa: http://monsite.orange.fr/sagapresse3/page1
3
http://fr.wikipedia.org/wiki/La_Gazette_(France)
de calitate, orientat spre aflarea adevărului, indiferent de piedicile întâlnite. În scurt timp, ştirilor
despre evenimente interne și internaționale li se vor adăuga articole, comentarii și analize pe
teme și subiecte tot mai diversificate. Interesul pentru subiecte de actualitate crește proporțional
cu derularea istoriei macroevenimențiale, dar acest interes va fi mereu dublat de curiozitatea unui
public avid de tot felul noutăți din varii domenii, de la astrologie sau medicină până viața privată
a personalităților timpului.
Pe fondul controverselor puternice dintre instituția monarhului și cea a parlamentului,

aceasta din urmă cu vederi progresiste, democrate și cu tentative repetate de a limita hegemonia
regelui, presa britanică a acestei perioade a dus o luptă continuă pentru a se impune ca „a patra
putere în stat”5. Secolul 17 marchează începuturile presei specializate în Europa în ciuda
cenzurii, a piedicilor puse de autorități (cum ar fi taxele exorbitante, care au grăbit dispariţia unor
publicaţii devenite incomode) sau a vicisitudinilor materiale inerente.6
În secolul 18 francez, presa cotidiană este în plină dezvoltare, fiind însă surclasată de
presa cotidiană britanică a aceluiaşi interval. În Anglia scriitori, gazetari, politicieni de primă
mărime, precum Daniel Defoe, Jonathan Swift, Richard Steel, Joseph Addison, John Wilkes, ș.a.
au făcut din ziar un instrument inteligent de reflecție, de analiză politică şi economică, destinat în
principal clasei de mijloc în ascensiune. (Daily Courant7, tipărit la Londra în 1702, este
considerat primul cotidian veritabil din lume, iar The Spectator8, 1711, unul din cotidianele
engleze cele mai citite și mai gustate de public, cu un tiraj maxim de 20.000 de exemplare, a
impus un stil original și proaspăt; conform statisticilor în 1712, Londra deținea recordul
cantitativ al presei cotidiene cu 10 publicații într-un tiraj de 44.000 de exemplare/zi9 ).
4
En janvier 1631, les libraires protestants Vendôme et Martin font paraître le premier journal français: Nouvelles
Ordinaires de Divers Endroits. Le 30 mai, un périodique similaire voit le jour : la Gazette du médecin Théophraste
Renaudot. Les libraires attaquent le docteur mais le conseil du Roi donnera raison à Renaudot ainsi que le privilège
de l’information, à condition que Richelieu puisse y insérer des articles de sa main. Sursa:
http://www.sagapresse.com/Gazette.htm
5
Edmound Burke a formulat sintagma în 1787, apud Pierre Albert, op. cit., p. 19.
6
Pierre Albert, op. cit., p. 18.
7
http://en.wikipedia.org/wiki/The_Daily_Courant
8
http://en.wikipedia.org/wiki/The_Spectator_(1711)
9
Jean-Noel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini și până astăzi, Traducere de Mihaela
Calcan, Prefață de Bogdan Ghiu, Institutul european, Iași, 1997, p. 42.
Modelul presei britanice a fost exportat, încă din secolul 17, și peste Ocean, în Statele
Unite unde primul amendament10 al Constituţiei din 1791, îi va garanta, după timidele începuturi,
nu doar supravieţuirea, ci şi o evoluţie spectaculoasă.
Pierre Albert în a sa scurtă istorie a presei observă cu subtilitate faptul că, în timp ce
presa engleză a secolului 18 este orientată spre actualitate şi informare, presa franceză este
puternic literaturizată. Acest lucru se datorează, explică cercetătorul, limitelor impuse de cenzură
în Franţa vechiului regim, unde doar publicaţiile oficiale aveau acces la noutăţi din viaţa politică.
La noi, graţie unui amplu demers de cercetare cum este Dicţionarul presei româneşti11,
aparţinând cercetătorilor Georgeta şi Nicolin Răduică, începuturile presei româneşti sunt refixate
cu aproximativ un secol înaintea iniţiatorilor I. Heliade Rădulescu şi G. Asachi. Este vorba de
perioada dintre 1731, când e înregistrată apariţia unei publicaţii intitulate Calendarul şi anul
1829 când se vor tipări primele două periodice cu apariţie mai îndelungată. Acest interval,
ignorat în bună parte de exegeţi, are o semnificaţie specială în evoluţia presei româneşti pentru că
almanahurile, albumele şi calendarele sunt primele tipărituri de colportaj, după scrierile exclusiv
religioase, din care se va naşte o presă periodică în adevăratul sens al expresiei. Ele vor constitui
o componentă aparte şi în biografia ulterioară a presei noastre.12 (vezi dicţionarul la litera C).
Pentru unii cercetători ai istoriei presei românești, această re-datare a începuturilor presei
românești pare forțată, artificială și calificată drept protocronistă.
Secolul 19 european va sta, fără îndoială, sub semnul Revoluţiei Franceze şi al

Declaraţiei Drepturilor Omului din 1789, document ce va statua ca principiu fundamental
libertatea de exprimare şi va conferi o nouă perspectivă asupra rostului şi rolului pe care aveau
să-l joace jurnaliştii de pretutindeni.
10
Bill of Rights reprezintă numele sub care sunt cunoscute primele zece amendamente ale Constituţiei americane.
“The Bill of Rights prohibits Congress from making any law respecting an establishment of religion, forbids
infringement of the right to keep and bear arms, by Congress or citizens in a federal territory and prohibits the
federal government from depriving any person of life, liberty, or property, without due process of law.” Sursa:
http://en.wikipedia.org/wiki/United_States_Bill_of_Rights#cite_note-bill-loc-0
11
Georgeta şi Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.
12
vezi dicţionarul la litera C
Articolul IV
„Libertatea este de a face tot ceea ce nu face rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are
limite, cu excepția acelora care asigură celorlaltor membri ai societății exercitarea acelorași
drepturi. Aceste limite pot fi determinate numai prin lege.”
Articolul XI
„Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale
omului; orice cetățean poate deci să vorbească, să scrie și să tipărească liber, în afara cazurilor
prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăți.”
http://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_Drepturilor_Omului_%C8%99i_ale_Cet%C4%83%C8%9Beanului
#Articolul_I
Una din trăsăturile discursului jurnalistic de secol 19 este generată tocmai de Revoluţia
franceză care „a verificat forţa presei şi a impus omului politic să fie în acelaşi timp orator şi
gazetar.”13
În Franţa, sfârşitul de secol 18 şi începutul de secol 19 marchează, paradoxal, începutul

erei explozive a presei scrise, dar şi limitarea excesivă a acesteia de regimurile autoritariste.
Napoleon Bonaparte este una din personalităţile istorice ale epocii care a înţeles cât de
importantă e forţa mobilizatoare a presei şi a ştiut să o convertească într-un instrument care să-i
susţină acţiunile politice şi militare. Le Moniteur Universele14 a fost publicaţia oficială a
regimului bonapartist şi, în fapt, cea care dădea conţinutul şi altor ziare franceze importante ale
vremii. Totuşi, existenţa unei prese de opoziţie15 într-un regim autoritarist indică vârsta matură a
jurnalismului apusean, eforturile gazetarilor de a face faţă presiunilor şi importanţa acordată
dezbaterilor de către publicul francez.
Momentul din care va începe efervescenţa gazetăriei româneşti este plasat la începutul
secolului 19, cu toate că tentative de tipărire a unor publicaţii au existat încă de la sfârşitul
secolului 18. Deşi tiparul fusese introdus, în Transilvania, cu trei secole înainte, în tot acest
interval n-au apărut ziare în limba română.16
13
Pamfil Şeicaru, Istoria presei, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007, p. 32.
14
http://en.wikipedia.org/wiki/Le_Moniteur_Universel
15
Journal de Débats sau Le Mercure
16
C-tin Antip, Contribuţii la istoria presei româneşti, Bucureşti, 1964, p...
La noi, o parte foarte restrânsă a românimii de sorginte boierească, în special, întreţine,
însă, un permanent contact cu presa apuseană la care era abonată şi care constituie model de
cultură şi civilizaţie pentru spaţiul românesc. (La Gazette de Vienne, Le journal Encyclopédique
– 1785, Journal de Francfort, Notizie del mondo, Spectateur du Nord – 1802, Le Journal
Littéraire, Almanach de Dames, Mercure de France, L’Abeille du Nord, Il Redattore italiano –
1803-1804)17
În primele decenii ale secolului 19, între presa apuseană şi cea românească există un
decalaj uriaş, firesc, date fiind condiţiile istorice şi contextul politico-social diferite de cele din
Occident, de aceea acest interval de tatonări şi proiecte, va fi marcat de demersuri mimetice, de
importuri preponderent din spațiile german și francez, fără de care recuperarea distanţelor nu ar
fi fost posibilă.
Când la noi apăreau primele ziare în limba română, în Franţa se puneau bazele unei
agenţii de presă care-şi va forma o adevărată reţea de birouri în lume (Havas), iar discursul
mediatic în Europa, orientat preponderent către opinie şi informaţie, va capăta valenţele
jurnalismului investigativ.
Din unghiul libertății presei și al evoluției discursului publicistic, secolul 19 european se

va încheia cu debutul primului mare scandal mediatic din istorie, datorat, desigur, francezilor:
Afacerea Dreyfus. Celebritatea lui Emile Zola va primi o dublă senificaţie, odată cu declanşarea
scandalului în presă. În acest context, scriitorul devine și un intelectual autentic, adică o persoană
educată cu reacții prompte și angajament civic ori de câte ori în Cetate se comit injustiții. Vocea
sa publică este reprezentativă, iar apărarea lui Dreyfus este, în esență, o pledoarie pentru
dreptate, adevăr, echilibru și responsabilitate în viața publică. Presa vremii a făcut posibilă
colportarea informațiilor legate de acuzarea, demiterea și condamnarea ofițerului de origine
evreiască, pe de o parte, iar, pe de altă parte, aceeași presă a mobilizat taberele, a generat
atitudini publice și a determinat politicienii să reflecteze mai atent la deciziile pe care le vor lua.
17 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, 1985, p. 65.
Afacerea Dreyfus reprezintă un moment simbolic pentru presa liberă de pretutindeni a cărei voce
trebuie să se facă auzită în numele unor principii precum adevărul şi binele public.
Peste Ocean, presa americană de tip tabloid, de la începutul secolului 19, vizând partea
semianalfabetă, a populaţiei va proclama principiul accesibilităţii limbajului ca o condiţie sine
qua non a comunicării de masă. Naşterea Penny Press va marca începuturile presei industriale,
ieftine şi pe înţelesul tuturor.
Iată, deci măsura emancipării presei apusene, detectabilă, mai ales în abordarea unor
fenomene sociale sau evenimente politico-ideologice de actualitate, dar şi în predilecţia pentru
senzaţional.
Un numitor comun al presei de pretutindeni, în faza pionieratului, îl constituie literatul-

gazetar, condeierul preocupat de problemele cetăţii. Un personaj care vine dinspre literatură, cu
un orizont cultural îndeajuns de larg, un potenţial lider de opinie a cărui popularitate creşte odată
cu presa. Cu toate acestea, în partea occidentală a lumii, germenii specializării gazetăreşti se
diseminează rapid. Dacă e să cercetăm biografia unui gen literar consacrat de presă, cum este
pamfletul, o altă comparaţie este relevantă: în Franța, în 1824, celebrul literat-gazetar Paul-
Louise Courier publică Pamfletul pamfletelor, un elogiu adus genului, care „nu e un drept, ci o
datorie, o straşnică obligaţie a fiecărui om frământat de un gând să-l exprime făţiş, să-l dea în
vileag binele general. Adevărul aparţine tuturor.”18
La noi, după un secol, de exerciţiu, şi producţie valoroasă ce-i drept, pamfletul va fi

omologat definitiv de condeiul arghezian, în primele decenii ale secolului XX. Cornel Munteanu,
în cercetarea sa detaliată, dedicată pamfletului observă cu justețe că „Fiind expresia unui regim
permisiv, geneza şi evoluţia pamfletului românesc sunt legate ombilical de perioadele de
guvernare constituţională. Cronologic, este perioada de după instaurarea domniilor
pământene.”19
Unul din primele ziare tipărite pe teritoriul României este Courrier de Moldavie, în 1790.
Apare la Iaşi, în limba franceză şi este editat de comandamentul trupelor ruseşti în timpul
18
Paul-Louise Courier, Pamflete, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1960, p. 291, trad. F. Brunea-Fox.
19
războiului ruso-turc; conţine relatări ale evenimentelor petrecute în mari capitale şi oraşe
europene şi informaţii despre război.
La Cernăuţi, Teodor Racoce intenţionează să editeze o publicaţie pentru toţi românii

având aceeaşi limbă, aceeaşi lege şi aceleaşi obiceiuri (Înştiinţare, 1817), Astfel apare, în 1820,
Crestomaticul românesc sub forma unei culegeri de taduceri din literatura antică.20
Cu toată emanciparea presei din apus, în Transilvania sfârşitului de secol 18, tentativele
reprezentanţilor Şcolii Ardelene de a edita ziare româneşti sunt boicotate de autorităţile
habsburgice. În ciuda acestui aspect, publicațiile germane din Transilvania și-au câștigat un
renume binemeritat. Spre exemplu, la Sibiu, tipograful sas, Martin Hochmeister, a înființat, în
1778 prima revistă de teatru Theatral Wochenblatt. Tot el a tipărit, din 1784, Siebenbürger
Zeitung, care are un răsunător succes printre sașii transilvăneni. Alte publicaţii germane ale
vremii, de la sfârşitul secolului 18, sunt Hermannstädter Kriegsbote și Siebenbürger Bote, gazete
editate în spiritul iluminismului.21
În 1795, un grup de intelectuali transilvăneni iniţiase proiectul unui periodic numit Vestiri
filosoficeşti şi moraliceşti, prin care se urmărea informarea despre evenimentele vremii,
popularizarea ştiinţelor umaniste şi culivarea unui stil îngijit al limbii române. Iniţiativa nu s-a
concretizat, însă ea este consemnată de istoriografia presei româneşti pentru importanţa
documentară ce atestă eforturile românilor de a avea o presă proprie.
Abia în 1821, Zaharia Carcalechi va scoate la Buda o publicaţie de tip almanah, intitulată
Biblioteca Românească, un magazin preponderent cultural, dar şi cu articole politice despre
starea lumii, informaţii privind agricultura, traduceri din literatura universală, articole de
popularizare într-un veritabil spirit iluminist.
În Muntenia, începuturile gazetăriei sunt legate de condeiul lui Dinicu Golescu, boier
luminat care în 1826 publică Însemnare a călătoriei mele C-tin Radovici din Goleşti, primele
pagini de reportaj românesc. Din păcate, demersul boierului muntean este prea puţin valorizat
de către exegeţii secolului 19, deşi constituie un episod emblematic pentru ceea ce a însemnat
lupta dintre vechea şi noua mentalitate din zorii modernităţii noastre. Citită în cheia confesiunii,
20
cf. Ion Hangiu, Dicţionarul presei liteare româneşti,Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p.91.
21
http://ro.wikipedia.org/wiki/Martin_Hochmeister_(1740-1789) ; data accesării: 4.02.2013
lucrarea lui Dinicu Golescu are o semnificaţie emoţional-culturală aparte. Ea traduce uimirea
cărturarului cu aspiraţii înalte în faţa civilizţiiei apusene şi tristeţea generată de sărăcia şi
ignoranţa propriului neam, rămas cu mult în urma popoarelor vansate ale Europei . “Atunci m-au
coprins gândurile, văzând că ţăranii Elveţiei, vrând să ştie ce curge în lume, se strâng şi citesc gazeturi”.
Un moment aparte în istoria presei româneşti îl constituie apariţia primului ziar tipărit în
limba română: Fama Lipschii pentru Dacia, în 1827, la Leipzig, sub redacţia lui I.M.C. Rosetti
şi Anastasie Lascăr. Apariţia acestor prime periodice româneşti sau presa avant la lettre, care
anticipează şi favorizează climatul adevăratului debut, coincide cu intervalul descoperirii
occidentului, al începutului României moderne.
Sfârşitul deceniului trei al secolului 19 este considerat de istorigrafi debutul concret şi

fertil al presei periodice româneşti prin apariţia aproape simultană a două publicaţii de mare
însemnătate pentru cultura şi civilizaţia românească: la 8 aprilie 1829, Ion Heliade Rădulescu
scoate la Bucureşti Curierul românesc, iar după numai două luni, la 1 iunie 1829, va apărea la
Iaşi, sub îndrumarea lui Gheorghe Asachi, Albina românească. Ambele publicaţii sunt precedate
de câte o „înştiinţare” care anunţă rostul şi importanţa ziarului în viaţa modernă a unui popor.
Pentru prima dată, dimensiunii politice i se acordă un spaţiu amplu, iar elementele de actualitate
au o pondere însemnată. Ambii editori consideră limba şi literatura română subiecte de interes
general care merită să fie detaliate în suplimente literare. (vezi Curier de ambe sexe şi Alăuta
românească ).
Anii constituţionali 1829-1832 marchează începutul modernizării structurii de stat în

ambele provincii, în pofida lacunelor conţinute de Regulamentele organice. Cu toate că întârea
privilegiile boierimii, prima constituţie scrisă românească poate fi privită şi ca moment simbolic
al intrării noastre în modernitatea politică (prin separaţia puterilor în stat), dar şi ca un pas
hotărâtor spre unirea Moldovei cu Ţara Românească. Limitarea puterii clerului sau reorganizarea
modernă a învăţământului românesc, aşa cum erau ele prevăzute în Regulamentele organice,
reprezintă puncte cheie în evoluţia ulterioară a societăţii româneşti. Este perioada în care se pun
bazele învăţământului în limba română, prin eforturi uriaşe şi angajamente asumate ale clerului şi
ale boierilor luminaţi. În primele decenii ale secolului 19, acces la educaţie şi învăţătură aveau
doar oamnenii bogaţi sau cel puţin înstăriţi, în timp ce marea masă a populaţiei (alcătuită din
ţărani) era pauperă şi analfabetă.
În Transilvania, iniţiativele cărturarilor de a pune bazele presei periodice au fost cu
obstinaţie boicotate de autărităţile habsburgice. Deşi existase încă din 1789 un proiect de tipărire
a unei gazete pentru săteni, Wallachische Zeitung für den Landmman, din care nu se cunoaşte
nici un exemplar, prima publicaţie periodică românescă din Transilvania apare abia în 1837, la
Braşov (Foaea Duminecii), sub redacţia lui Ion Barac. Un an mai târziu, în 1838 va apărea din
iniţiativa lui George Bariţ, tot la Braşov, Gazeta de Transilvania, primul ziar politic şi cultural al
românilor, care venind în urma Curierului lui Heliade-Rădulescu şi Albinei lui Asachi va
închide triunghiul iniţiatic al presei româneşti. Rostul ei este exprimat de George Bariţiu, în
termenii solidarizării de idei şi sentimente cu premergătorii săi. La un deceniu de la apariţia
Gazetei de Transilvania, editorul ei pledează ferm pentru educaţie susţinută şi coerentă şi pentru
o atenţie deosebită acordată tinerei generaţii, un potenţial public al ziarelor abia apărute.
“Dacă voim a ne folosi de libertatea tiparului, cum pretindeţi cu toţii, fiţi mai îndurători
către junime, deschideţi-le şcoale mai multe şi mai bune, strîngeţi pe dascăli şi
profesori în curele ca să nu fure timpul şcolarilor, însă daţi-le şi lefi mai omeneşti pentru ca să nu
cadă în desperare, nici să părăsească pe învăţăcei; nu vă tot certaţi pentru sisteme, cernînd toată
ziua ca să nu mai frămîntaţi. Pînă nu veţi face aceasta, libertatea tiparului nu va putea străbate şi
folosi mai departe decît numai pînă unde va afla cititor pregătiţi ; nici va putea tipări articoli
revărsători de lumina ştiinţelor mai înalte şi de politică sănătoasă pînă nu va înfrînge mai întîi
cerbicia dv. de a nu voi să daţi tinerimii educaţia dorită.” 22
Foaie pentru minte, inimă şi
literatură, XI (1848), nr. 12, pp. 93-94.
În fapt, cei trei sunt consideraţi întemeietorii presei româneşti, animatori culturali,
personalităţi de factură iluministă, oameni cu instruire în străinătate și, mai ales, spirite înclinate
spre mecenat, care și-au cheltuit în mare parte banii pentru a susține educația și tipărirea de
publicații românești. Alături de ei și alți boieri luminați din toate provinciile românești dovedesc
o admirabilă mobilizare și o altruistă solidaritate pentru atingerea unor țeluri
În 1838, la Bucureşti, sub direcţia lui Florian Aaron şi Gheorghe Hill, apare primul
cotidian românesc: România (în Anglia se întâmplase cu un secol înainte, 1702) şi odată cu el
22
George, Bariţ în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, XI (1848), nr. 12, pp. 93—94.
modificarea de optică în ceea ce priveşte raportul actualitate/literatură, balanţa înclinându-se, de-
acum, în favoarea actualităţii. Ziarul conţine ştiri din Principate, dar şi din străinătate, articole
politice şi literare. În ciuda ambiţiilor de apariţie cotidiană, ziarul va apărea sporadic din cauza
dificultăţior financiare.
Concluzii:
1. Decalaje:
În vreme ce presa noastră abia se năştea din iniţiative personale, presa europeană la 1830
se constituia într-o formă instituţionalizată, recunoscută public de oficialităţi, prin legi ale
libertăţii presei şi birouri de presă (în Suedia, la 1766 libertatea presei e lege fundamentală a
regatului; în Franţa la 1832 se înfiinţează biroul de presă Havas, în Anglia la 1851 Agenţia
britanică Reuter, ambele devenind viitoare agenții de presă notorii în lume.
Dacă în spaţiul francez pamfletul avea deja o tradiţie jurnalistică, fiind o redutabilă armă
gazetărească în lupta cu autorităţile şi o modalitate de opoziţie la îndemâna gazetarului-literat, la
noi, în 1822 Ionică Tăutu îşi răspândea manuscrisul la Strigarea unui boier moldovean, prima
scriere pamfletară, în sensul gazetăresc al termenului.
Totuşi, trebuie spus că, odată cu apariţia presei periodice, distanţa uriaşă a fost în mare
măsură recuperată, într-un timp relativ scurt, dacă ne gândim că în 1844, Cezar Bolliac face
primele conceptualizări ale presei (publicitate, libertatea presei, rolul gaztăriei).
Există, de asemenea, un decalaj perceptibil la nivelul aşteptărilor. Pe de o parte avem un

public avid de informaţie, dar incapabil de lectură şi cu un grad redus de înțelegere, iar de
cealaltă parte, literaţii gazetari alcătuiesc un mesaj prolix, de multe ori ambiguu, care este
destinat, până la urmă, unui cerc foarte restrâns de intelectuali.
2. Caracteristici ale presei româneşti de început:
Gazete cu un conţinut eclectic, predilect din sfera literară, multe traduceri, dar şi elemente
de actualitate din viaţa culturală şi politică (pe cât posibil) a principatelor. Intrarea scriitorilor în
presă şi politică a generat, cum era şi firesc, o gazetărie literaturizată, genuri hibride sau de
graniţă, dar şi apariţia unei literaturi facile după principiul accesibilităţii. Discursul presei de
început e marcat de militantism naţional, cultural şi social. El traduce intenţiile şi obiectivele
cărturarilur iluminişti de la noi de a demonstra latinitatea limbii şi neamului şi implicit a
continuităţii poporului român (în special prin eforturile Şcolii Ardelene).
Îndemnul lui Heliade-Rădulescu: Scriţi băieţi, scriţi orice, numai scriţi! caracterizează
un timp şi un spaţiu rămas în urma Occidentului şi conţine în germene principiul liberal al arderii
etapelor, ce a caracterizat secolul 19 românesc. În afara recuperării unei distanţe considerabile
faţă de apus scriitura cotidiană, de serie, va supralicita rolul traducerilor va încuraja mimetismul
(francez, în special), va deveni prozaică şi lipsită de originalitate. Pe acest fond se instalează, în
1840, polemic Dacia literară a lui Kogălniceanu.
Un detaliu important: până prin 1860 se utilizează alfabetul chirilic, dat fiind faptul că
slavona era limba de cult şi de cancelarie folosită de toate popoarele slave ortodoxe. În cele mai
multe dintre publicațiile tipărite cu litere chirilice se pot observa titluri, cuvinte, sintagme sau
chiar pasaje întregi culese cu litere latine.
Mesajul presei la începuturile ei este greu accesibil lectorului de azi, care îl percepe
dilatat sub dubla presiune a dinamicii lingvistice în care există o tendinţă firească spre
simplificare şi a şablonului presei contemporane în care concizia mesajului joacă un rol esenţial.
De asemenea, un segment lexical semnificativ este arhaizat şi, prin urmare, inutilizabil astăzi
(mai ales la Asachi), iar topica nu respectă întotdeauna normele de astăzi ale lizibilităţii.23
3. Semnificaţie istorică:
Perioada de început a presei româneşti coincide cu intrarea noastră în modernitate, prin

noua optică de identificare a românităţii, ca naţiune, ca neam cu origine, limbă, religie şi
obiceiuri comune. Această presă a fost capabilă să-şi asume rolul de vector cultural, mai întâi,
apoi ideologic, să lumineze masele şi să genereze un curent de opinie favorabil evenimentelor ce
vor urma.
Deceniul trei al secolului 19 (1820-1830) este numit de Paul Cornea faza „boierilor
filantropi şi a intelectualilor fără situaţie, al căror capital e cultura proprie şi dorinţa de a-i
23
Pentru detalii vezi Victor Vişinescu, Stilistica presei, Ed. Victor, Bucureşti, 2003, p.50.
culturaliza pe alţii”;24 nume precum I. Heliade-Rădulescu, Ghorghe Asachi, N. Golescu şi Şt.
Golescu, Gheorghe Bariţiu ş.a. sunt adevăraţi mecena în prima fază a României moderne.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ PENTRU TEMA 1:
Chendi, Ilarie, Începuturile ziaristicii noastre, (1789-1895), fără editură, Orăştie, 1900.
Cultural Român, 2004
Cornea Paul, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, 1972, Oamenii începutului de
drum, Editura Cartea Românească, 1974; Gândirea românească în epoca pașoptistă, în
colaborare cu Mihai Zamfir, Editura Minerva, 1969; Propășirea. Foaie științifică și literară, în
colaborare cu Mariana și Petru Costinescu, Editura Minerva, 1980.
Iorga, Nicolae, Istoria presei româneşti de la primele începuturi până la 1916. Cu o privire
asupra presei româneşti din zilele noastre de C. Bacalbaşa, fără editură, Bucureşti, 1922.
Petcu, Marian, Istoria presei române: Antologie, Bucureşti, Editura Tritonic, 2002; Tipologia
presei româneşti, Iaşi, Institutul European, 2000.

24
Paul Cornea, Mihai Zamfir, Gândirea românească în epoca paşoptistă, Studiu introductiv semnat de Paul Cornea,
vol. I, Editura pentru Literatură, 1969, p.13.
Presa românească la jumătatea secolului 19. Discursul presei paşoptiste
1. Atmosfera culturală în intervalul pașoptist

2. Momentul Dacia literară și implicarea lui Kogălnicenu în gazetăria vremii
3. Anul jurnalistic 1848
4. Gazetăria postrevoluționară: deceniul 6, secolul 19
5. Concluzii
Tema pentru acasă: Citiți și rezumați trei articole referitoare la rolul presei, semnate de
nume ilustre (la alegere) ale perioadei pașoptiste.
Timpul alocat parcurgerii si înţelegerii temelor:
1. Atmosfera culturală în intervalul pașoptist

Intervalul istoric paşoptist, de aproximativ trei decenii (stabilit de exegeți între 1830 -
1860, ca ani de referinţă, dar neavând, totuşi, limite rigide) semnifică, din unghiul care ne
interesează pe noi, uriaşa disponibilitate publică şi spiritul de sacrificiu al elitelor noastre,
capabile să (se) mobilizeze şi să realizeze saltul României în modernitate; adică să facă rapid –
aşa cum inspirat se exprima H. R. Patapievici, trecerea de la „orizontul organicist hieratic
bizantin la rigorile contractual individualiste carolingiene”.
Istoria le va da câştig de cauză celor care au ştiut să speculeze în folosul naţiunii

evenimentele politice internaţionale şi, implicit, sprijinul (interesat, desigur) al puterilor
europene, în special al Franţei.
Ne aflăm într-o perioadă în care lipsa instituţiilor politice este suplinită de cele două
Biserici: Ortodoxă şi Unită, iar presa devine foarte repede instrumentul mobilizator fundamental,
împrumutând discursului presei, vădite accente omiletice.
Una din caracteristicile perioadei paşoptiste, evidenţiată de Paul Cornea, este

suprapunerea a două direcţii, nu fundamental, ci sensibil diferite: „paşoptismul luminist şi
paşoptismul revoluţionar”25. E vorba de două vârste ale aceluiaşi fenomen, vârste care se
25
Vezi Paul Cornea, Mihai Zamfir, op. cit., vol. I, pp.10-14.
intersectează şi convieţuiesc ca o consecinţă firească a „arderii etapelor” în procesul forţat de
modernizare a României.
După Curierul românesc şi Albina românească, publicaţiile-reper pentru gazetăria

noastră de început, a urmat un deceniu experimental pentru presa românească, aflată în căutarea
unui numitor comun care să-i definească paşii următori. Priorităţile explicit formulate de
cărturarii români, prin intermediul periodicelor, sunt: educarea populaţiei simple, ignorante,
descoperirea şi potenţarea sentimentelor naţionale, impunerea limbii române în locul celei
slavone.
O prevedere importantă stipulată în Regulamentul Organic, considerat primul act

constituţional de la noi, susţinea comunitatea de limbă, de origine, de aspiraţii şi interese ale
românilor, precum şi învăţarea istoriei şi limbii naţionale. Cadrul generic al existenţei unei
conştiinţe naţionale se formase. Dintre publicaţiile apărute în acest deceniu amintim: Muzeul
naţional, Gazeta teatrului, Curiosul, Romania (primul cotidian), Pământeanul, Mozaicul,
Curierul de ambe sexe, Vestitorul bisericesc – în Ţara Românească; Alăuta românească,
Foaia sătească, Oziris – în Moldova; Foaia duminecii, Gazeta de Transilvania cu
suplimentul: Foaie pentru minte inimă şi literatură.
2. Momentul Dacia literară și implicarea lui Kogălnicenu în gazetăria vremii
Kogălniceanu va recunoaşte meritele pionieratului, dar va observa în acelaşi timp că

publicaţiile imediat următoare nu vor atinge standardele impuse de primele. E într-un fel o
motivaţe serioasă pentru lansarea, în 1840, a revistei Dacia literară. Trebuie spus că presa
acestui interval promovează angajarea politică şi socială a oamenilor educaţi şi instruiţi. Unii
dintre ei, fii ai boierilor luminaţi, beneficiaseră de educaţie exclusiv occidentală, în lipsa şcolilor
româneşti, iar alţii, mai tinerii revoluţionari paşoptişti, nascuţi după 1810, avuseseră şi experienţa
străinătăţii, dar şi cea a învăţământului autohton.
Nume noi implicate în gazetărie precum: Cezar Bolliac, Ion Ghica, C.A. Rosseti,
Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, au acţionat sinergic ,
impulsionaţi de ideea naţională.
De-acum, faţa României începe să se schimbe. Între presă şi democraţie se instituie un
raport sinalagmatic, de interdependenţă, conştientizat şi teoretizat, în deceniul următor, de Cezar
Bolliac. În ianuarie 1840 apare la Iaşi, trimestrial, prima revistă literară în adevăratul înţeles al
cuvântului, Dacia Literară sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu. În acelaşi an, teoreticianul
specificului naţional, va edita şi Arhiva Românească o publicaţie preponderent istorică. Prima,
îşi anunţa intenţia de a renunţa la politică în favoarea literaturii naţionale şi a reformulării unei
limbi române curate şi unitare, printr-un cotidian exerciţiu al scrisului. Introducţia este în esenţă
o pledoarie pentru originalitate în creaţia culturală sufocată, la noi, de traduceri, imitaţii sau
plagiate. Revista îşi propune abandonarea politicii în favoarea literaturii naţionale vizând
„producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune” şi „cele mai bune scrieri
originale ce va găsi în deosebitele jurnaluri româneşti”.
Dacia literară marchează debutul discursului critic autentic în cultura română şi

reconfirmă puternicele sentimente naţionale care i-au animat pe românii învăţaţi ai perioadei
paşoptiste.
Suprimarea revistei, după numai trei numere, arată gradul redus de libertate a presei în
1840, dar şi perseverenţa liderilor culturali de a cantona creaţia românească pe un făgaş naţional.
În acest sens, primul volum al Arhivei româneşti din 1840 va reitera argumentul fundamental
pentru identitatea noastră naţională: cunoaşterea propriului trecut. „Istoria românească mai ales
să ne fie cartea de căpetenie, să ne fie paladiul naţionalităţii noastre. Într-însa vom învăţa ce am
făcut şi ce avem să facem; printr-însa vom prevedea viitorul, printr-însa vom fi români.”
(Introducţie la Arhiva românească, 1840).
Presa acestui deceniu va pregăti terenul dezbaterilor lingvistice din a doua jumătate a
secolului 19 prin studii şi articole ce vizau înlocuirea alfabetului slav cu cel latin. După 1840,
întreg demersul intelectual va fi pivotat de ideea naţională şi animat de curentul liberal care a
pătruns la noi pe filieră franceză.
O altă publicaţie ieşeană, a prolificului Kogălniceanu care, de asemenea, a trecut prin

furcile caudine ale cenzurii, este Propăşirea (1844), publicaţie al cărei titlu nu a fost acceptat de
postelnicie decât în varianta: Foaie ştiinţifică şi literară. Importanţa revistei înainte de 1848
rezidă în faptul că reuneşte colaboratori din toate provinciile româneşti, fiind prima revistă
literară din Moldova cu profil enciclopedic. Apariţia ei săptămânală, timp de zece luni ne
reconfirmă solidarizarea cărturarilor români, animaţi fără excepţie de spiritul unionist. Paul
Cornea o numeşte o tribună a democratismului paşoptist.
În articolul program Kogălniceanu anunţă conţinutul tematic al publicaţiei în trei secţiuni:

„1. Ştiinţele exacte, 2. Ştiinţele morale şi politice şi 3. Literatura românească, silindu-se prin
toate aceste a deştepta un interes mai viu pentru ştiinţă şi naţie.” Propăşirea este o mostră de
gazetărie românească modernă, cu ţinută morală şi spirit intelectual naţional în buna tradiţie a
Daciei literare, pe care îşi va propune să o ducă mai departe şi Steaua Dunării.
Avem o publicistică puternic infuzată de istorie prin Kogălniceanu şi Bălcescu, de altfel,

editorul primei reviste de istorie din Muntenia (Magazin istoric pentru Dacia – 1845), fapt
firesc în contextul politic al naşterii ideologiei şi expandării sentimentelor jusţiţiare. Mesajul
presei împrumută acum tonul declamatoriu şi patetic al discursurilor de tribună, vehiculând
termeni şi sintagme de mare impact pentru recent formata conştiinţă publică a ştiutorilor de carte:
patrie, dreptate socială, popor român etc.
Discursul presei paşoptiste este exploziv şi hiperdilatat, el purtând amprenta

misionarismului politic. La nivel lexical, vocabularului românesc arhaic i se adaugă neologisme
adaptate sau utilizate ca atare, cu precădere din sfera administrativ politică, dar şi ştiinţifică.
După 1830, limba literară traversează o etapă rapidă (până spre 1860) de flexibilizare şi
dinamizare prin împrumuturi şi substituiri lingvistice; de asemenea, sunt evidente preferinţele
cărturarilor de a exploata fondul latin, în defavoarea celui slav sau grecesc.
3. Anul jurnalistic 1848
Contextul socio-politic în preajma anului 1848 devine foarte tensionat, iar elitele
româneşti înţeleg că e cel mai prielnic moment de a ieşi de sub tutela imperiilor otoman, ţarist şi
habsburgic, ca premisă esenţială a Unirii Principatelor. Ideea naţională de inspiraţie liberală a
fost motorul care a solidarizat acţiunile politice ale intelectualilor din toate provinciile istorice
româneşti şi a generat un viu şi amplu curent de opinie care exprima în varii forme un sentiment
unic: cel al identităţii etnice şi naţionale, într-o atmosferă de „emulaţie patriotică şi prozelitism
cultural”26. E vorba de opţiunea conştientă şi unanimă de a fi legitimat ca parte a aceluiaşi întreg,
ca membru al aceleiaşi comunităţi de limbă şi de neam, opţiune exprimată explicit şi insitent prin
intermediul periodicelor, al articolelor programatice şi al celor tip manifest.
Principalele publicaţii apărute în 1848 sunt: în Muntenia, Pruncul Român, editat de C.A.
Rosetti şi I. Ionescu de la Brad, şi Poporul Suveran, editat de Bălcescu, Bolintineanu, Bolliac şi
Alexandrescu. Ambele publicaţii apar la Bucureşti din iunie până în septembrie şi sunt explicit
revoluţionare prin titlu şi conţinut. Împortanţa lor este capitală pentru ceea ce a însemnat
biografia presei româneşti. Redactorii lor pledează în consonanţă pentru drepturile civile şi
politice ale românilor, pentru desfiinţarea monopolului tipografic, pentru libertatea presei şi
pentru unirea principatelor. Conţinutul lor este accentuat demofil şi naţional-liberal
anticipând efervescenţa presei politice din a doua jumătate a secolului 19. Presa paşoptistă a
generat un act spectaculos: a făcut posibilă naşterea unor personalităţi culturale cu triplă
identitate: scriitor, politician şi gazetar. Coexistenţa acestor valenţe într-un singur om este
specifică secolului 19, numit şi secolul enciclopediştilor, dar şi secolul trădării cărturarilor.
(Julien Benda)
În Transilvania, apare la Blaj, între ianuarie 1847 şi septembrie 1848, Organul

Luminării. Gazetă bisericească, politică şi literară, din iniţiativa lui Timotei Cipariu şi Aron
Pumnul. Este prima publicaţie tipărită integral cu litere latine; acordă un spaţiu amplu
cercetărilor lingvistice, dar şi intereselor politice. De altfel, îşi va schimba sugestiv denumirea, în
1848, în Organul naţional.
Deşi cursul evenimentelor a fost nefavorabil pentru revoluţionarii români, cei mai mulţi
luând calea exilului, presa de după 1848 şi-a continuat cu perseverenţă mesajul mobilizator şi
prounionist. Publicaţii apărute în exil: Expatriatul, 1849, Braşov, sub redacţia lui Cezar Bolliac,
România viitoare, 1850, Paris, editată de Bălcescu şi de alţi intelectuali aflaţi sub influenţa
liberalismului francez (D. Brătianu, C.A. Rosetti, N. Golescu).
În celebrul articol „Mersul revoluţiei în istoria românilor”, Bălcescu prefigurează

evenimentele ulterioare, afirmând: „Unirea Munteniei cu Moldova e un lucru câştigat de toată
lumea. Deci România noastră va exista.” Alte publicaţii apărute în exil, subordonate intereselor
26
Paul Cornea, Mihai Zamfir, op. cit., vol.I, p. 15.
politice ale românilor sunt Junimea română (Odobescu) şi Republica română (C.A. Rosetti,
Bolliac, fraţii Brătianu). În aceasta din urmă apare un Manifest către poporul român, redactat pe
un ton mesianic şi vibrant. Textul inaugurează seria articolelor- manifest care vor face carieră în
publicistica românească.
Trebuie reamintit şi subliniat faptul că una dintre solicitările imperative cuprinse în

Proclamaţia de la Islaz, alături de egalitate în faţa legii sau dreptul egal la educaţie şi instruire,
indiferent de provenienţa socială, se referea la libertatea absolută a tiparului. Românii din
Moldova şi Ardeal susţin aceleaşi aspiraţii în documente revendicative similare.
4. Gazetăria postrevoluționară: deceniul 6, secolul 19
În deceniul şase al sec. 19, liderii culturali vor continua cu îndârjire, sfidând cenzura,
campania de presă dedicată unirii. E vorba de eforturi concertate şi de un demers propagandistic
generalizat prin care se urmăreşte şi se realizează prioritatea politică a românilor. Presa a făcut
posibilă circulaţia informaţiei pe tot cuprinsul ţării, a motivat şi solidarizat spiritele luminate
dinăuntru şi din afara Principatelor.
Cele mai importante publicaţii sunt: Zimbrul, Telegraful român (Sibiu, 1853, Florian
Aaron), Romania literară (1855, Alecsandri), revistă care reuneşte scriitori din toate provinciile
româneşti, reuşind o adevărată unire culturală, înainte de 1859, Concordia (Bucureşti,1857),
Vocea Oltului. Jurnal politic şi literar (Craiova, 1857), Steaua Dunării (Iaşi, 1855,
Kogălniceanu), publicaţie care de la primul număr se declară jurnalul Unirii, Dâmboviţa lui
Bolintineanu (Bucureşti 1858), cu orientare democratică şi larg revendicativă, Timpul lui
Bossueceanu (1856), publicaţie de atitudine conservatoare,, Buciumul lui Bolliac (1857), o
gazetă prounionistă care apare la Paris, strămutându-se după Unire la Bucureşti; Naţionalul lui
Boerescu şi Românul lui C.A. Rosetti (1857), ambele publicaţii politice de mare succes în epocă,
primul de orientare liberal-moderată, al doilea aparţinând aripii radicale a Partidului Liberal.
Trebuie menţionat faptul că presa va deveni foarte curând un vector de coagulare a

mişcărilor şi tendinţelor politice din acest interval. În jurul ziarului Timpul din 1856 se va
constitui un important nucleu conservator cu mult înainte de constituirea propriu-zisă a Partidului
Conservator (1880). În articolul program, G. R. Bossueceanu va exprima orientarea politică a
publicaţiei, accentuând priorităţile naţionale.
„Dorinţele întregului popor român sunt: păstrarea neatinsă a dreptului nostru de
autonomie, concordia Principatelor şi domn ereditar, guvernul constituţional, cu o Cameră aleasă
din toate clasele societăţii noastre.”27
După ce va fuziona cu o altă publicaţie conservatoare, 1861, se va numi Unirea. E

important de precizat, că în spiritul ziarului Timpul, va apărea, în 1876, renăscând parcă din
propria cenuşă, o publicaţie nouă, cu acelaşi nume, de data aceasta, în calitate de „Cotidian al
Partidului Conservator”. Aici îşi va publica Eminescu cel mai important segment al gazetăriei
sale politice, devenind adversarul de temut al lui C.A. Rosetti şi, alături de Maiorescu, unul
dintre cei mai redutabili polemişti români. Săgeţi ascuţite ale antiliberalismului eminescian sunt,
se ştie, prezente şi lirica satirică, infuzată de inerente accente retorice, proprii discursului de
secol 19. „Au de patrie, virtute nu vorbește liberalul/De ai crede că viața-i e curată ca cristalul./
(...)/ Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască/ Își aruncă pocitura bulbucații ochi de
broască.” (M. Eminescu, Scrisoarea a III-a)
De partea cealaltă a baricadei politice, se va constitui, în jurul ziarului Românul o grupare

liberală radicală, condusă de C.A. Rosetti. “Românul a ajuns în foarte scurtă vreme o publicație
foarte influentă. Avea de altfel cel mai ridicat tiraj dintre toate ziarele epocii, ridicându-se în
1863 la 2000 de exemplare, dintre care 1800 erau vândute pe bază de abonament. În evaluarea
acestor cifre trebuie ținut seama de mărimea orașului din acea perioadă (de ordinul a 160.000
locuitori) și de gradul ridicat de analfabetism.” 28
În anii premergători Unirii (1857, 1858) conflictele dintre grupările liberale (moderată şi
radical), pe de o parte, şi gruparea conservatoare (din care făceau parte marii proprietari de
pământuri, descendenţi ai vechii moşierimi) au luat amploare. O principală caracteristică a
liberalismului din această perioadă, şi totodată, o componentă regăsibilă în viziunea
conservatoare este naţionalismul. “susținuți de presa și de manifestații publice, liberalii atacau
27
Nr.20/1857, apud. Ion Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1987, p.335.
28
http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nul, Ziarul "Românul" și Marea Unire, Editura Politică, 1988,
23.03.14
puternic autoritarismul și reacționarismul, difuzând, totodată, concomitent cu ideile liberal-
constituționale, pe acelea de reformă socială”29
În 1855, cuvintele lui Kogălniceanu exprimă categoric şi fără echivoc voinţa unanimă a
românilor de pretutindeni şi prioritatea politică a generaţiei paşoptiste: „Unirea Principatelor este
dar dorinţa vie şi logică a majorităţii românilor. Steaua Dunării este jurnalul Unirii. [...] Unirea
Principatelor este singurul mod în stare de a consolida naţionalitatea românilor, de a le da
demnitate, putere şi mijloace pentru a împlini misia lor pe pământul ce de cătră Cel de Sus li s-a
dat moştenire.”30
5. Concluzii:
a) după 1840, întreg demersul intelectual va fi pivotat de ideea naţională şi animat de

curentul liberal care a pătruns la noi pe filieră franceză.
a) discursul presei paşoptiste reflectă obiectivele elitelor culturale şi politice româneşti

care au făcut din presă principalul instrument mobilizator; din punct de vedere tematic acest
discurs două componente, evident, complementare: una politică având ca obiective prioritare
dobândirea autonomiei şi realizarea Unirii şi cealaltă socială, reorganizarea burghezo-
democratică a societăţii româneşti cu tot ceea ce presupune această viziune (abolirea iobăgiei,
împroprietărirea ţăranilor, reforma educaţională şi instituţională în spiritul apusean al revoluţiei
franceze)
b) între 1855 şi 1859 presa românească acordă un spaţiu mai restrâns literaturii şi
culturii în general, subordonându-le priorităţii politice. Mesajul presei din acest interval este
esopic, de multe ori, în încercarea de a de a eluda cenzura.
c) M. Kogălniceanu reprezintă figura emblematică a jurnalistului apusean de secol 19,

scriitor, om politic, intelectual autentic, profund preocupat de soarta cetăţii, personalitate publică,
lider de opinie lucid, cu un acut spirit critic el va promova un discurs ferm, fundamentat pe
argumente obiective, istorice, un discurs care abandonează patetismul romantic în favoarea
conţinutului informativ, a echilibrului asertiv şi dozării stilistice atente.
29
http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Na%C8%9Bional_Liberal_(Rom%C3%A2nia)#Perioada_de_.C3.AEnceput,
23.03.14
30
[Programul ziarului Steaua Dunării], în antologia realizată de Paul Cornea şi Mihai Zamfir, op.cit, vol. I, p. 133
c) ziaristul român, lider cultural de formaţie umanistă, intelectual militant, venit din
sfera literară sau cea juridică şi recent angajat în cea politică, are vocaţia mecenatului. El va
profesionaliza scrisul jurnalistic, adaptându-şi textul la spaţiul tipografic, fără a face rabat de la
exigenţele limbii literare, deşi „o limbă, în mod radical, nefixată”31 încă sub ale cărei forme de
exprimare, criticul Şerban Cioculescu intuia „strucura sintaxei franceze”32
d) odată cu 1848, vom intra în faza unei prese eminamente critico- satirice, de atitudine
contestatară. Discursul vizează în continuare iluminarea publicului, asumându-şi totodată rolul
de instrument ideologic. Satira politică, produs publicistic prin excelenţă, reprezintă locul comun
al presei româneşti de la începuturile ei până în faza interbelică.
e) conţinutul publicaţiilor rămâne eclectic, însă e important de reţinut că presa

românească devine un domeniu instituţionalizat şi, totodată, o instanţă-reper pentru toţi
intelectualii de marcă ai perioadei, a căror notorietate a fost posibilă şi a crescut în virtutea
colaborării permanente în presa vremii. „Acest tip de presă a suplinit, la noi, în secolul al XIX-
lea, toate rolurile: de popularizare, de informare, de cultură, de ştiinţă, de artă, de opinie politică
şi aşa mai departe”33
Gândirea românească în epoca pașoptistă, în colaborare cu Mihai Zamfir, Editura Minerva,

1969; Propășirea. Foaie științifică și literară, în colaborare cu Mariana și Petru Costinescu,
Editura Minerva, 1980.
Roatiș, Florian, Pasoptismul. O filosofie romaneasca a istoriei, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2001.
31
Horia Roman Patapievici, Despre idei şi blocaje, Humanitas, 2007, p.56
32
Ibidem, p. 57
33
Ibidem, p. 59
Tema III - Presa românească în cea de-a doua jumătate a secolului 19
Obiective: înțelegerea evoluției presei românești de la începuturile ei până în a doua

jumătate a secolului 19, prin prisma celor mai semnificative evenimente politice și
culturale; dobândirea unei perspective critice și realiste asupra gazetăriei eminesciene.
Cuvinte cheie: presa independentă, presa partinică, prima lege a presei, gazetăria
eminesciană
Structură capitol:
1. Context politic și cultural
2. Peisajul mediatic românesc
3. Lecția gazetăriei eminesciene
4. Publicistica antidinastică
5. Sfârșitul de secol
6. Concluzii
Tema pentru acasă: Citiți și comentați succinct, 3 articole din gazetăria politică
eminesciană, referindu-vă și la contextul istoric în care au fost redactate.
1.Contextul politic și cultural. Succesul politic al anului 1859 se datorează în mare măsură
demersurilor prounioniste pe care liderii politici şi culturali le-au iniţiat şi întreţinut în presa
vremii. În timpul domniei lui Cuza, în România se produc mutaţii fără precedent în toate
domeniile: învâţământ, politică, economie. Pe plan intern, reformele (agrară, electorală, de
secularizare a averilor mînăstireşti) au potenţat evoluţia statului român modern, a cărui existenţă
a fost consolidată printr-o serie de măsuri ale politicii externe. În 1862, se elaborează legea
presei, votată în parlament cu 52 de bile albe contra 42 de bile negre, fapt ce probează caracterul
ei controversat, limitativ, ambiguu, precum și inerția unor politicieni, dornici să limiteze cât mai
mult posibil libertatea presei. În evoluţia discursului publicistic românesc, actului legislativ i se
poate atribui şi o conotaţie epistemică, şi anume, aceea de factor obiectiv instituţionalizant. Presa
capătă, aşadar, contururi instituţionale şi profesionale certe, iar libertatea de exprimare devine
miza prioritară.
Bucureştiul, ca principal centru politic al ţării, va deţine aproximativ 75% din totalul
publicaţiilor, procent semnificativ care relevă, deopotrivă, funcţia presei de releu al vieţii publice
şi formarea unui public consumator de informaţie.
În afara gazetelor apărute în deceniul şase, cu un conţinut adecvat scopului general, după
Unire explozia, diversificarea şi specializarea presei sunt inevitabile.
2. Peisajul mediatic românesc. Spre sfârşitul secolului, presa aşa-numită independentă (spre
exemplu, Adevărul lui Alexandru Beldiman sau Universul lui Luigi Cazzavilan) practică un
discurs preponderent informativ, expozitiv şi narativ, fiind preocupată de colportarea noutăţii din
viaţa politică, socială şi culturală.
Avem o presă politică dihotomică, polarizată în jurul celor două grupări politice abia
închegate: pe de o parte cea progresistă, de factură liberal moderată sau radicală (Românul,
Voinţa naţională, L’indépendance roumaine, Dâmboviţa, Buciumul, Ţăranul Român), iar de
cealaltă parte presa conservatoare (Unirea, Proprietarul român, Conservatorul progresist apoi
Epoca, Timpul, Conservatorul)
Emanciparea principalelor domenii de activitate şi interes va atrage după sine practicarea

unei gazetării orientate tematic. În acest interval, aşadar, poate fi plasată naşterea jurnalismului
specializat, ca evoluţie firească proprie dinamicii socio-culturale şi politice din Romania
modernă, europeană.
Apar publicaţii ştiinţifice (Revista română pentru sciinţe, litere şi arte a lui Odobescu),
cultural-literare (Convorbiri literare, Familia lui Iosif Vulcan, Ilustraţiunea lui Zane),
economice, juridice, agricole, medicale, militare, destinate femeilor (Femeia evree), satirico-
umoristice. Se tipăresc reviste şi ziare în limbile franceză, germană, maghiară şi idiş.
O publicaţie cu un rol aparte în destinul culturii române este Familia (1865) lui Iosif
Vulcan, editată la Pesta, apoi la Oradea până în 1907. Dincolo de rostul iluminist pe care
publicaţia şi l-a asumat încă de la început, valoarea acesteia, în a doua jumătate a secolului 19,
este dată de numele celor care au colaborat: Aron Densusianu, George Bariţiu, Timotei Cipariu
(cu diverse studii şi articole) Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, Coşbuc (cu proză şi poezie) şi
mulţi alţii, în seriile care vor urma.
Fără îndoială, revista culturală, cu cea mai mare greutate în această perioadă este
Convorbiri literare (Iaşi, 1 martie 1867), materializare a spiritului junimist, alături de Vocea
naţională (1866), Constituţiunea (1866), dar şi de publicaţii din aceeaşi constelaţie apărute spre
finele secolului. Ea va constitui pivotul vieţii culturale româneşti şi centru de propagare a
unui curent politic conservator. În esenţă, concepţia socială promovată de junimişti se
defineşte în opoziţie cu spiritul revoluţionar al perioadei postpaşoptiste.
Pledând pentru o evoluţie lentă, naturală, şi neforţată a instituţiilor şi societăţii româneşti,

doctrinarii Junimii, denunţă introducerea „formelor fără fond” şi, implicit, devierea cursului
firesc al istoriei noastre politico-sociale. Convorbiri literare urmează tradiţia publicaţiilor lui
Kogălniceanu, Dacia literară şi Propăşirea, delimitându-şi aria de interes încă din articolul
program. Urmând unei perioade tensionate sub raport politic, în care preocupările literare erau
aproape absente, revista îşi propune „a reproduce şi răspândi tot ce intră în cercul ocupaţiilor
literare şi ştiinţifice”. Va continua astfel programul cultural al României literare (Alecsandri),
precum şi al Revistei române, fondate de Odobescu. Spiritus rector în a doua jumătate a veacului
19, Maiorescu va fi obsedat de reinstaurarea adevărului în politică, poezie, lingvistică etc,
domenii pe care le considera pervertite de liberalii postpaşoptişti, grăbiţi să ardă etapele. El va fi
cel care, în 1868 va denunţa monstruoasa germanizare a presei ardelene, inventariind peste 120
de greşeli neiertate în contra limbei române ..., construcţii false de cuvinte, stil greoi
antiromân...(Limba română în jurnalele din Austria, nr.7/1868). Cerând jurnaliştilor stil neted şi
gramatică, Maiorescu polemizează cu George Bariţiu, redactor acum la recent apăruta revistă
Transilvania (1868-1946), de la Braşov. Criticul denunţă utilizarea ortografiei latinizate şi stilul
greoi, influenţat de cel al ziarelor austriece şi pretinde scrierea corectă, într-o limbă română
nealterată. Articole celebre precum: În contra direcţiei de astăzi în cultura română, Observaţiuni
polemice, În contra unei copilării, Beţia de cuvinte, În lături, fac din Maiorescu unul din cei mai
străluciţi polemişti români ai epocii.
Rezumând rolul Junimii şi al Convorbirilor literare, în epocă, A. D. Xenopol va puncta
trei domenii (complementare) de excelenţă ale centrului cultural de la Iaşi: revigorarea spiritului
critic autentic, încurajarea progresului literaturii naţionale, de certă originalitate, susţinerea
identităţii intelectuale a românilor.
Revista Transilvania. Foaia Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura română şi

Cultura Poporului Român, reprezintă un veritabil nucleu cultural în această zonă a ţării. Va fi
condusă de G. Bariţiu, iar printre colaboratori se numără Octavian Goga. În primul deceniu de
viaţă va publica statute, regulamente, îndrumări ale Astrei, studii cu privire la istoria
Transilvaniei, documente istorice.
În Moldova, tot la sfârşitul deceniului şapte, apare Curierul de Iaşi, un ziar politico-
administrativ şi de informaţii cultural-literare. Între 1876 şi 1877, Eminescu va fi redactor
responsabil, publicând aici articole cu o tematică preponderent culturală.
Pe fondul evenimentelor politice ale anilor 60-70 (reforma agrară 1864, constituţia 1866,
îndepărtarea lui Cuza şi aducerea pe tronul României a lui Carol I) se adânceşte clivajul între
cele două lumi: cea veche, rurală şi cea nouă, citadină, echivalent al modernităţii, dar şi al
demagogiei, politicianismului şi corupţiei. Aşa cum observă şi Lovinescu (Istoria civilizaţiei
române moderne), de la 1866 începe adevărata eră a oligarhiei liberale şi consolidarea României
prin toate mijloacele mercantilismului. Este o perioadă propice efervescenţei unui discurs
satirico-pamfletar, dacă ne gîndim doar la cele două publicaţii cu acest profil, scoase de Haşdeu:
Aghiuţă. Foaie umoristică, satirică şi critică,(1863-1864), publicaţie antiliberală şi
anticonservatoare, deopotrivă şi Satyrul (1866), care pregătesc terenul Claponului sau al
Moftului român, amprente ludice inconfundabile ale spiritului caragialian în publicistică. De
altfel, Haşdeu este şi în presă unul din marile condeie ale secolului 19, alături de clasicii
literaturii române.
În perioada guvernării conservatoare, presa satirico-pamfletară cunoaşte o efervescenţă

fără precedent. Pamfletul în versuri are mare trecere, cu toate că, în cele mai multe dintre situaţii,
forma şi fondul etalate aparţin mai degrabă unei subliteraturi, de calitate îndoielnică. Întâlnim, în
paginile periodicelor satirice, versificaţii facile, naive, infantile care intră uşor în circuitul public
şi se întipăresc în memoria colectivă a românilor. (Iată două probe certe de pamflet gazetaresc în
versuri, antidinastic, publicate în acelaşi an, 1872, Ghimpele, „Am zis Neamţului să tacă/
Boroboaţe să nu facă,/Ci berea să-şi bea/Şi să-şi vadă de slavină,/Dacă halba-i este plină, De are
lulea.” sau Telegraful, „Frunză verde de secară,/ Dragă băeţele,/Du-te mai curând din ţară!/
Dragă băeţele”) Totuşi cultivarea cu succes a unei astfel de gazetării antiguvernamentale şi
antidinastice, demonstrează gradul de libertate al presei, starea de spirit a românilor, precum şi
existenţa unui spirit public comun, înclinat spre băşcălie şi umor burlesc.
Un punct important al Constituţiei de la 1866 (art. 7) şi ulterior măr al discordiei în presa

politică românească şi străină prevedea acordarea cetăţeniei române numai străinilor de rit
creştin. Erau astfel excluşi evreii şi mahomedanii. Iată un prilej cum nu se poate mai bun pentru
intensificarea tensiunilor interetnice, tensiuni pe care presa românească a momentului le va
înregistra ca un seismograf.
Presa deceniului opt, având deja o tradiţie, continuă într-un ritm mai accelerat
diversificarea şi specializarea. Spectaculoasă, în această etapă, este polemica politică, iar
gazetele de referinţă, aflate în confruntare directă, sunt ziarul liberalilor radicali Românul lui
C.A. Rosetti şi cotidianul Partidului Conservator Timpul, apărut la Bucureşti în 1876. Lunga
guvernare liberală (1876-1888) a constituit un prilej permanent pentru conservatori, aflaţi în
opoziţie, de a practica o gazetărie polemică, înverşunată, care a atins culmea elocinţei prin
condeiul eminescian. Polemica politică dintre Românul și Timpul este, de altfel, celebră în epocă.
Evenimentul istoric pe care se va focaliza atenţia marilor gazetari este Războiul de

Independenţă şi consecinţele sale în plan politico-social.
Dincolo de problematica lingvistică, cea ştiinţifică şi cea culturală întâlnită constant în

presa postunionistă, totuşi, în această perioadă, gazetăria politică ocupă locul prioritar, dat fiind
contextul intern (al cristalizării principalelor formaţiuni politice: liberală şi conservatoare) şi
internaţional. În acest sens, B.P. Haşdeu îşi fixează invarianta atitudinii politice încă din
editorialul primului număr din Traian (1869), în cuvintele românism şi democraţie. Publicistica
sa o prefigurează pe cea eminesciană printr-o serie de idiosincrazii în raport cu ruşii, evreii sau
ciocoii, dar şi prin naţionalismul democrat sau obsesia invocării argumentului istoric. Recent a
fost editată în două volume, publicistica politică a lui Haşdeu.34
34
B. P. Hașdeu, Publicistica politică, vol. 1-2, editie critică și prefață de Ionel Oprișan, Editura Saeculum, 2009.
3. Lecția gazetăriei eminesciene
Eminescu este, fără îndoială, unul din marii gazetari români ai timpului său: obsesat de
muncă şi adevăr, cu un orizont cognitiv extrem de vast, având preocupări polivalente: istorie,
politică, economie, sociologie, iată doar câteva din coordonatele care fac din Eminescu un
gazetar de excepţie, în a doua jumătate a secolului 19.
Monica Spiridon îl consideră primul jurnalist român profesionist prin calitatea

discursului. E vorba de un discurs perfect asamblat, preponderent deictic, cu o argumentaţie
solidă prin forţa exemplului, prin recurs sistematic la factualitatea istorică, un discurs care se
situează în opoziţie cu retorismul discursului postpaşoptist, emfatic şi pătimaş. Gândirea sa social
politică, ca rezulantă a asimilărilor intelectuale succesive şi a predispoziţiilor psihologice, are la
bază un profund ataşament, în special faţă de ţăran, ca exponent al clasei productive. Dintre
temele predilecte: situaţia românilor din Ardeal, dar şi din celălalte provincii ocupate, clasele
pozitive şi pătura superpusă, rostul monarhiei, evreul vs. tăranul român, politicianismul si
demagogia liberalilor, războiul de independenţă etc. Perioada în care gazetarul conservator
Eminescu publica, practicand o gazetarie de atitudine, se suprapune pe lunga guvernare liberală,
adica intervalul 1876-1888, cand conservatorii se aflau, practic, in opozitie.
Ca scriitor intrat în gazetăria partinică, Eminescu ar putea fi privit, dintr-un unghi eticist,
evident restrictiv, ca reprezentând figura intelectualului de secol 19, în sensul atribuit de Julien
Benda termenului, implicat în dezbaterile socio-polictice ale momentului şi preocupat, în plan
concret, de soarta naţiunii. El îşi asumă responsabilitatea argumentului probatoriu şi, astfel, îşi
legitimează un discurs angajat, cu valenţe etice, justificabil ori de câte ori Adevărul (cel istoric,
mai ales) ajunge în situaţie de criză şi devine disputabil. Într-un atare tip de discurs, dimensiunea
estetică este secundară şi se subordonează scopului polemic.
Privită ca parte integrantă a creaţiei eminesciene, publicistica politică, implicit polemică,

nu este numai expresia unei minţi sagace, ci completează osmotic imaginea unui fascinant
puzzle, în care textul şi metatextul sunt semnificabile în măsura în care sunt corelate contextului.
Eminescu, romantic şi vizionar, format în perioada presei postpaşoptiste, în care discursul

de tribună, emfatic şi retorizat, moştenise puternice accente mesianice, se erijează într-o
providenţială vox populi şi îşi asumă, în virtutea acestui fapt, o responsabilitate de la care nu va
abdica niciodată: aceea de a proteja adevărul istoric. El este tributar atât filierei culturale, în
descendenţa căreia se aşează exponenţial, ca „unic reprezentant autohton al romantismului
aulic”35, cât şi contextului istoric, care a activat şi potenţat sentimente naţionale de o coloratură
antinomică, firească: exaltare vs. angoasă, optimism vs. pesimism etc. Înţeles astfel, gestul său
cotidian traduce, din perspectivă cultural-antropologică, încercarea disperată de a recupera
sensurile vârstei eroice, pentru a salva prezentul compromis de traumele identitare. Astfel,
nostalgia lui illo tempore va rămâne leitmotivul permanent al discursului eminescian, într-o lume
românească mimetică, grăbită să prindă Occidentul din urmă, cu orice risc şi cu orice mijloace.
(„la noi lucrurile se traduc din franţuzeşte într-o singură noapte şi sunt votate a doua zi cu drumul
de fier”36).
În plan tematic, Eminescu, analist de factură organicistă, nu va repudia ideea

modernizării României, însă va critica sincronizarea artificială, pripită, prin arderea etapelor,
care va adânci hiatusul dintre fondul autohton şi formele instituţionale importate, în opinia sa,
fără discernământ. Altfel spus, nu respinge direcţia impusă de liberali, ci ritmul, resimţit ca
devastator pentru naţiunea română. Atitudinea encomiastică faţă de ţăranul român, de care se va
simţi visceral şi spiritual legat până la moarte, îl va situa pe o poziţie ofensivă în raport cu tot
ceea ce îi periclitează acestuia fiinţarea. De aceea, elogiul ţărănimii, privită drept cea mai
numeroasă şi productivă clasă pozitivă, pe de o parte, şi rechizitoriul adus păturii superpuse, pe
de altă parte, vor fi teme predilecte ale gazetăriei eminesciene. Cedăm tentaţiei de a insera un
pasaj pe cât de lapidar formulat pe atât de concludent în ceea ce priveşte unghiul din care
scriitorul vede realitatea socio-politică: „Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea
desvolta ca popor românesc decât păstrând drept baze pentru desvoltarea sa tradiţiile sale istorice
astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor;[…]. Noi susţinem că e mai bine să înaintăm
încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte desbrăcându-ne de
dânsa prin străine legi şi străine obiceiuri;[…] Stând la mormintele fraţilor lor căzuţi pe câmpiile
Bulgariei românii din ce în ce se pătrund mai mult de convingerea că viaţa publică este un lucru
serios, iar nu o comedie unde cel mai isteţ trebuie să fie răsplătit prin aplauze.”37.
35
Monica Spiridon ,Eminescu.Proza jurnalistică, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2003, p.8.
36
Mihai Eminescu, A împăca formele trecutului cu exigenţele viitorului, în Publicistică, Editura Cartea
Moldovenească, Chişinău, 1990, p., 335.
37
Ibid. pp. 213-214, titlul dat de editor articolului este [Tradiţii istorice].
Gazetăria eminesciană, privită atât din perspectiva ariei tematice, cât şi a poziţiei pe care
se situează poetul, e rodul unei gândiri care, printr-o alchimie proprie, a combinat vaste surse
teoretice: de la marii teologi bizantini la budism, de la cronicari la istorici contemporani, de la
filosofia antică, până la cea clasică germană, de la literatura populară la cea universală, de la
documente statistice şi demografice până la lucrări sociologice de mare actualitate în epocă
(Durkheim, Weber, Burke). Toate acestea grefate pe o personalitate de tip romantic, structural
inadaptată la realitatea imediată, l-au determinat să se situeze împotriva curentului politic liberal.
Asa cum am aratat mai sus, perioada cea mai fecundă a publicisticii lui Eminescu coincide cu
lunga guvernare liberală (1876-1888), iar problema socio-politică a momentului o constituie
ţărănimea, aflată realmente într-o avansată stare de pauperizare şi analfabetism. De asemenea,
lipsa unei clase de mijloc, autohtone, crease o situaţie atipică: una dintre forme - Constituţia de la
1866, al cărei text stipula drepturi, privilegii şi obligaţii pentru o burghezie română in formare,
deci cu un fond timid articulat, situaţie pe care Eminescu nu va ezita să o supună unei dezbateri
publice, alături de alte subiecte de actualitate şi interes general, cum ar fi: situaţia din Ardeal,
acordarea cetățeniei române pentru străini, liberalii şi liberalismul momentului, cestiunea
Dunării, războiul de independenţă etc., tratate cu profesionalismul unui gazetar minuţios
documentat. Apoi, frecventarea Junimii şi afinităţile culturale şi politice cu membrii acesteia
amprentează substanţial consevatorismul in nuce al poetului. La Prelecţiunile publice din cadrul
Junimii prezintă prima dată studiul în care îşi formulează generic principiile fundamentale despre
stat şi naţiune, clasele pozitive şi pătura superpusă etc.: Influenţa austriacă asupra românilor din
Principate38, publicat ulterior, la 1 august 1876, în Convorbiri literare, textul va fi considerat
articol cadru definitoriu pentru etapa a doua a publicisticii eminesciene. Scena politică bipolară
cu corespondentul său scriptic - presa partinică - ne dezvăluie principalele direcţii dihotomice
(conservatorism – liberalism, autohtonism – europenizare, ruralism – urbanizare, naţionalism-
xenofobie etc.) precum şi intensitatea dezbaterilor ideologice şi culturale în a doua jumătate a
secolului 19 . În acest context socio-politic practică scriitorul Eminescu gazetăria, ca pe o
meserie de vocaţie şi ca pe o obligaţie morală faţă de naţiunea română.
Analizând discursul publicistic eminescian, din perspectivă retorică, Monica Spiridon

eludează, din start, dimensiunea ideologică, responsabilă de etichetarea gazetarului ca retrograd,
38
Am folosit textul cuprins de Monica Spiridon în antologia ataşată studiului Eminescu.Proza jurnalistică, ed. cit.,
p. 351.
paseist, reacţionar, utopist etc., pentru a se plasa în dimensiunea argumentativă a discursului în
care, fără îndoială, conceptele şi principiile dobândesc valenţe noi. Astfel, vizionarismul său
utopic devine, la nivelul textului, printr-o fertilă metamorfoză a “Istoriei în istorisire”, o “ficţiune
explicativă, euristică”, după inspirata formulă a Monicăi Spiridon. Scrisul jurnalistic se naşte, la
Eminescu, dintr-un imbold etic şi presupune, înainte de toate, o atitudine sacerdotală în faţa ideii
de Adevăr. Acest Adevăr, legitimat istoric, se cere imperativ re-afirmat, în condiţiile în care
prezentul compromis tinde să-l ignore şi să prefigureze un viitor mutilant pentru tânăra naţiune
română. Gestul polemic, pentru Eminescu, nu e o poză; el nu e, in saptiul public, un cabotin al
ideilor, ci un dialectician, în sensul antic al cuvântului. Miza dicursului este obţinerea adeziunii
printr-un sus-ţinut spectacol deictic. De aici derivă modalităţile tehnice şi strategice prin care
discursul publicistic capătă conturul unui preţios poliedru.
Oralitatea, invocată de Monica Spiridon, la Eminescu, este o trăsătură comună discursului

jurnalistic din primele decenii ale secolului 19, care conjugă veleităţile retorice cu rigorile
tiparului. Textul pare scris pentru a fi auzit, în stilul prelecţiunilor populare, adică „regizat după
criteriile impuse de contactul imediat.”39 Narativitatea este, în acest sens, o condiţie sine qua non
a lizibilităţii, aşa cum mijloacele teatral-scenice sunt obligatorii pentru a capta latura afectivă a
publicului, perceput ca destinatar prioritar al mesajului polemic.
O mostră elocventă a publicisticii politice eminesciene este și textul Unul din

argumentele cele mai obicinuite... ,(1880)40, pentru exemplificarea caracteristicilor discursive.
Conceput în registru retoric, ca de altfel mai toate textele în care Eminescu polemizează
cu „roşii”, textul publicistului de la Timpul e infrastructurat mizând pe potenţarea mai ales a trei
din cele cinci stadii ale discursului (R. Barthes), fiecare secondat de câte o competenţă: inventio
(argumentativă), dispositio (structurală), elocutio (stilistică).41 Fiind vorba de un contra-discurs,
adică de textul-răspuns, în cadrul unei polemici explicite, în inventio Eminescu formulează
lapidar unul din locurile comune care întreţin disputa şi, evident, conectează cititorul la realitatea
imediată, furnizându-i, în acelaşi timp, mobilul re-angajării polemice: „Unul din argumentele
39
Apud Cornel Munteau, Pamfletul ca discurs literar, Editura Minerva, Bucureşti, 1999, p.79.
40
Mihai Eminescu, Unul din argumentele cele mai obicinuite, (titlu dat de editor), în Opere XI, Bucureşti, Editura
Academiei, 1984, p.42.
41
Vezi perspectiva lui Roland Barthes asupra retoricii antice, L’ancienne rhétorique, în Communications, 16/70.
cele mai obicinuite ale ziarului „Românul”, pe care îl repetă de câteva zile necontenit, este că,
dacă ţara se află în rea stare, vina e a partidului conservator, care a guvernat-o secoli întregi, pe
când d-abia vreo cinci-şase ani a putut să se bucure România de fericita oblăduire a partidului
Brătianu”. Incipitul reia, aşadar, printr-o pseudoaserţiune ideea de bază a discursului opozit,
adăugându-i o subtilă tuşă ironică, detectabilă de către cititorul familiarizat cu back-ground-ul
acestei dispute, pentru ca, apoi, polemistul să denunţe, fără dubii şi în cel mai direct mod cu
putinţă, neadevărul: „Argumentul este fals în mod istoric şi deducţiunea absurdă”. În dispositio,
urmează un discurs de tip demonstrativ, par excellence, în care probele irefutabile, argumentele
quasi-logice şi elementele scenice se conjugă spre a servi celor trei scopuri ale elocinţei, ca artă:
probare, conciliare şi movere. Nu întâmplător, această parte începe cu o definiţie, adică un enunţ
pe al cărui sens, unanim acceptat, se sprijină toată demonstraţia ulterioară. Definiţia, traducând
un consens ştiinţific general, are un statut de probă irefutabilă în discursul polemic eminescian.
Raţionamentul deductiv ulterior este segmenţial ataşat definiţiei, prin conectori de consecinţă:
„prin urmare”, „dară”, sau concluzivi: „astfel”, „căci”, „iată”, „se vede că”, asigurând coerenţa
textuală şi întărind silogismul. Această strategie discursivă o întâlnim foarte des în publicistica
polemică, la Eminescu, alături de argumentele ştiinţifice, fie ele date statistice, documente
oficiale politice, economice sau demografice şi, cel mai ades, informaţii istorice şi istoriografice.
Gazetarul nu e interesat să impresioneze prin forţa de sugestie a metaforei, ci mizează, aproape
exclusiv, pe soliditatea raţionamentului şi superioritatea erudiţiei. Recursul la ficţiune este rar şi
atent dozat, pentru că aceasta nu este, la Eminescu, decât un accesoriu de care se poate dispensa
oricând. Acolo unde există, rolul ficţiunii în discurs este să persuadeze prin plasticizare şi să
adauge argumentaţiei logice o încărcătură emoţională.
În textul mai sus menţionat, există un pasaj în care autorul, uzând de metafora
metonimică şi de prozopopee, ca procedeu retoric cu efect garantat, imaginează un monolog pro
domo al partidului conservator trimis, injust, în boxa acuzaţilor: „Apărarea mea este că v-am
transmis o ţară în care puteţi astăzi să vorbiţi sus şi tare, să scrieţi şi bune şi rele şi să insultaţi
chiar cenuşa acelora cari v-au lăsat mijlocul de a fi şi a vă zice români.” Este un tertip prin care
autorul se substituie unei voci legitimate istoric, sugerând, astfel, din nou, ideea că interesele
grupului sunt mai presus decât interesele individuale; pluralul persoanei întâi, de altfel, marcă a
discursului polemic eminescian, întăreşte, în text, aceeaşi convingere.
O altă tehnică frecvent uzitată este cea a simulării ignoranţei sau naivităţii, prin interogaţii
retorice al căror efect este că re-activează, în mintea preopinentului, dar şi a lectorului-jurat, un
răspuns quasi-cunoscut, de un adevăr incontestabil. La acuzaţiile liberalilor că partidul
conservator, monopolizând scena politică românească, de-a lungul istoirei recente, a comis o
serie întreagă de erori, Eminescu se întreabă de ce adversarii săi nu evidenţiază şi meritele
grupării lui Lascăr Catargiu? „Cine dar are gloria acestui bine, fiindcă, după chiar spusa
Românului, pe acele timpuri (în acele secole cum zice) nu exista decât partid conservator?” Şi,
apoi, cu o inocenţă perfidă: „Oare era pe atunci vreun Brătianu misterios, vreun Rosetti legendar
cărora li s-ar putea atribui victoriile şi gloria unui conservator modest ca Ştefan cel Mare, unui
reacţionar împieliţat ca Mihai Viteazul, sau meritele reformei lui Mavrocordat la sfârşitul
veacului 18-lea?” De remarcat antifraza eufemistică, atunci cînd e vorba de liberali, şi expresia
pseudopeiorativă, în caracterizarea conservatorilor, pentru un efect ironic garantat.
De asemenea, citarea bumerang face parte din arsenalul strategic al polemistului, fiind
cel mai uzual mod de a discredita raţionamentul advers. Cea mai întinsă parte a articolului este o
retrospectivă istorică, în manieră tipic eminesciană, extrem de punctuală, în care datele şi cifrele
vorbesc de la sine, iar raţionamentul nud exprimă o realitate evidentă, ce se poate dispensa de
accesorii retorice. Conceput aparent defensiv, discursul îşi dezvăluie, treptat, dublul scop: de a
invalida rechizitorilul preopinentului, demontându-i, pas cu pas, acuzaţiile, şi de a convinge
asupra adevărului propriei teze. În final, după un matematic q.e.d. tonul devine ofensiv, fără
excese patetice, iar autorul se plasează explicit într-o dimensiune etic-pozitivă a „tuturor
oamenilor de bine”, pe a căror complicitate mizează în deconspirarea mistificării politicii liberale
adverse.
O mărturie emoționantă despre felul în care Eminescu și-a asumat profesia de gazetar
vine, în ton confesiv, de la Pamfil Șeicaru. Locuind în apropiere de Slavici, prin 1923, acesta îi
vorbește în repetate rânduri, cu nostalgie, despre perioada în care l-a avut alături pe Eminescu, la
Timpul. Din portretul reconstituit de Șeicaru, transpare figura unui gazetar model: „Citite,
articolele lui Eminescu par scrise cu o rară cursivitate, dintr-o singură respiraţie, nimeni nu ar
bănui câtă migală, câtă trudă punea pentru elaborarea unui articol. Citea toate ziarele cu o
încordată atenţie şi căuta subiectul la care, odată găsit, medita îndelung. […] Nicio precipitare,
concentrat, adâncit în procesul de creaţie, el trăia cu intensitate fiecare rând pe care îl scria. […]
Odată terminat articolul, îl recitea cu voce tare ca să-şi dea seama, de cadenţa frazelor. Dacă I.L.
Caragiale era prezent, Eminescu asculta cu interes critica hâtrului, critică totdeauna îndreptată
asupra întrebuinţării unui cuvân nepotrivit sau a rânduielii unei fraze şi niciodată asupra ideilor
sau formei argumentării faţă de care avea o totală admiraţie. Odată terminat articolul se ocupa cu
redactarea telegramelor şi a informaţiilor; cea mai insignifiantă informaţie era redactată cu
aceeaşi atenţie.”42
În concluzie, lecţia gazetăriei eminesciene poate fi rezumată la câteva coordonate

definitorii: cultul pentru adevărul istoric, recursul la document, înţeles ca element indispensabil
în argumentarea cotidiană, ataşamentul şi respectul faţă de cititor, actul re-scrierii, al elaborării
îndelungi, ca probă a unui preocupări obsedante pentru idee şi formă, deopotrivă. Eminescu a
practicat gazetăria din vocaţie şi convingere, a avut verticalitate profesională şi a crezut până în
ultima clipă, cu o admirabila consecventa, în principiile şi valorile asumate încă din anii tinereţii.
4.Publicistica antidinastică
Macedonski la Oltul, 1873-1875, (stihuri şi articole vehemente împotriva domnitorului),

face închisoare pentru ofense aduse lui Carol I, iar în cele trei luni de detenţie continuă să trimită
articole antidinastice; episodul îi creşte foarte mult popularitatea. Conservator la început, va
deveni, în urma favorurilor primate de la liberali (funcții, privilegii etc.), un liberal convins.
Polemicile lui cu Alecsandri, cu Eminescu, apoi cu I.L. Caragiale sunt, de asemenea, notorii în
epocă, atrăgându-i poetului multe deservicii și o imagine publică decredibilizată.
În plan strict gazetăresc, Lupta devine o publicație de succes prin editorialistica lui Ghe.
Panu. Exersat în portretul satiric, precum şi în pamfletul politic, scriitorul duce o campanie
virulentă împotriva regelui Carol I, campanie care îi aduce cu fiecare zi tot mai mulţi cititori. „De
o logică strivitoare, articolele lui erau o încântare intelectuală: polemica, pamfletul îmbrăcau
haina de ceremonie a literaturii.”43 Aceste texte au apărut în 1893, în volum, sub titlul Portrete şi
tipuri parlamentare, Bucureşti)
Violenţa tonului din articolele despre rege, mai ales din cel intitulat Omul periculos
(1887), îi atrage condamnarea la 2 ani de închisoare. Panu pleacă însă în străinătate. Ales deputat
42
Pamfil Şeicaru, p. 209
43
Pamfil Şeicaru, p. 227.
al opoziţiei unite, este graţiat de rege şi îşi continuă activitatea politică.
http://www.crispedia.ro/George_Panu
Apoi, Adevărul, fondat de Alexandru Beldiman, în 1888, având înscris pe frontispiciu

„Fereşte-te române de cui străin în casă” este unul dintre ziarele antidinastice cele mai citite şi
savurate de bucureşteni. Ca fapt inedit, dar extrem de gustat de public, în fiecare an, pe 10 mai,
Adevărul apare în doliu44. Având autentice convingeri democratice, Constantin Mille este cel
care îi urmează lui Beldiman la conducerea publicaţiei. În memoria congenerilor, dar şi a
posterităţii, el a rămas ca modelul unui gazetar profesionist cu rezultate concrete în urma câtorva
campanii de presă răsunătoare. „O rară conştiinţă profesională, unită cu un mare devotament
închinat celei mai ingrate activităţi, Constantin Mille a ţinut să-şi păstreze toată viaţa
independenţa politică, refuzând înrolarea în vreun partid, pentru a nu-şi stingheri libertatea de
opinie.”45
5. Sfârșitul de secol. Polemici celebre
Odată cu începutul anilor ’90, ai secolului 19, se concretizează preocupările pentru colportarea
socialismului ştiinţific, la noi, prin demersurile înreprinse, în special, de C-tin Dobrogeanu-
Gherea. Apar publicaţii socialiste precum: Contemporanul (1881-1891), Emaniparea (1883),
Revista socială (1884), Drepturile omului (1885), Munca (1890), Critica socială (1893) etc. În
1893, ia naştere Partidul social-democrat al muncitorilor din România. Se traduce masiv din
Marx şi Engels şi se publică articole ce definesc doctrina şi ideologia socialiste. Contemporanul,
cea mai importantă publicaţie de acest fel, este şi una din revistele cu greutate de la sfârşitul
secolului 19. Titlul revistei indică preocupările redactorilor pentru chestiuni actuale, de mare
interes, cum era la acea dată darwinismul. Revista pledează pentru organizarea unui învăţământ
ştiinţific, laicizarea instrucţiei şi a educaţiei, emancipare ştiinţifică în toate domeniile, iar în plan
politico-social va cere: drept de vot egal şi secret, drept egal la învăţătură, egalitate între sexe.
Prin condeiul Sofiei Nădejde iau naştere primele manifestări ale feminismului românesc în
acepţiunea modernă a termenului. (nr.24/1881 - Răspuns d-lui Maiorescu în chestia creierului la
femei).
44
Ibidem, p. 228.
45
Ibidem, p. 232.
Despre publicistica polemică: de completat, dezvoltat idei:
- discursul polemic găsește în presa vremii principalul instrument de manifestare
- calitatea polemicii este dată de calitatea preopinenților
- temele politice și culturale (mai ales din sfera literară) reprezintă mizele disputelor
polemice
- Macedonski vs. Alecsandri, Eminescu, Caragiale
- Hașdeu vs.Maiorescu, 1862, publică în Lumina, Duduca Mamuca, scriere considerată

frivolă, ce va duce la suprimarea revistei și la destituirea lui Hașdeu din postul de
profesor și bibliotecar Proces de presă, Hașdeu acuzat de imoralitate, va fi achitat în urma
propriei pledoarii considerată strălucită și devenită de notorietate în epocă. În Columna
lui Traian publică articole antimonarhice; 30 aprilie 1872 cuvântare în numele presei
românești, la înmormântarea lui I.H. Rădulescu.
În 1886 se declanşează polemica Gherea - Maiorescu pe tema autonomiei esteticului.

Gherea susţinea că arta nu trebuie separată de politică şi că scriitorul este influenţat de mediul în
care se formează, iar Maiorescu susţinea principiul artei pentru artă respingând imixtiunile
politicului şi socialului. Cu alte cuvinte creaţia nu trebuie supusă rigorilor morale dintr-o
societate şi nici subordonată criteriilor etnice. Etnicitatea e o dimensiune care transpare din opera
literară, independent de voinţa autorului.
Fără îndoială, meritul lui Gherea constă în atribuirea unui fundament ştiinţific oricărui
exerciţiu critic. Odată cu el se încheie etapa „judecătorească” a criticii româneşti şi începe cea
sistematică.
O publicaţie importantă a sfârşitului de secol este şi Tribuna lui Slavici, cotidian politic
şi literar al românilor din Transilvania. Apare la Sibiu din iniţiativa unui grup de intelectuali
sibieni care-şi doreau un centru de lucrare literară. Cele mai importante puncte din programul
tribuniştilor sunt: militantismul prounionist şi promovarea unui realism popular. Fost redactor la
Timpul, Slavivi este un gazetar de vocaţie. În 1888 face închisoare pentru delict de presă, după
care revine cu forţe proaspete în gazetărie (Corespondenţa română, Vatra, Minerva, Ziua ş.a.).
Filogermanismul său îl va costa din nou detenţia, după prima conflagraţie mondială, însă şi după
această experienţă va scrie la cele mai importante publicaţii din perioada interbelică.
Bucureştiul, la sfârşit de secol 19, este, fără îndoială cel mai animat oraş în plan politico-
social şi, implicit gazetăresc. Un condei care a personalizat stilul jurnalistic în această perioadă
este a lui Caragiale. Colaborator la: Ghimpele, Revista contimporană, Alegătorul liber, Unirea
Democrată, Naţiunea română, România liberă, Timpul, Voinţa naţională,
Constituţionalul,Gazeta polporului, Ziua, Epoca, Seara, Universul ş.a., sau întemeietorul unor
publicaţii care-i poartă amprenta inconfundabilă (Claponul, Moftul român), Caragiale este un
autor care a proiectat actualul în eternitate.(Dumitru Micu)
Înzestrat cu o sensibilitate artistică aparte cel ce simte enom şi vede monstruos, va căuta
sâmburele anecdotic în faptul divers. Moftul, reprezintă poate cea mai cunoscută invenţie
jurnalistică a lui Caragiale. Perioada în care a publicat la Epoca (1896-1897) este considerată un
apogeu al gazetăriei sale politice, iar cea în care a scos Moftul român, perioada care defineşte cel
mai bine substanţa spiritului caragialian. În 1907, aflat la Berlin, va scrie şi va trimite, ziarului
Die Zeit din Viena, cel mai grav text ieşit vreodată de sub pana sa: 1907, Din primăvară până în
toamnă, o radiografie fulger a societății românești de la începutul secolului 20 și, totodată, un
rechizitoriu la adresa clasei politice corupte, incompetente și nereprezentative.
De asemenea, scrie articole de maxim şi permanent interes pe teme politice, culturale, de

psihologie a creaţiei, note critice etc.
Sfârşitul veacului al XIX-lea este marcat în plan cultural de declinul Junimii, care
propaga în prag de nou secol un curent anacronic, încercând să se detaşeze de realităţile sociale
româneşti. În acest context, directoratul cultural va fi preluat de două principale grupări
antijunimiste: Contemporanul (Iaşi, 1881) lui Gherea şi Literatorul (1880) lui Macedonski.
Prima constituie nucleul colportării esteticii şi criticii ştiinţifice în literatura română. Tendinţa
clar afirmată a revistei este de a informa publicul despre „marile teorii ştiinţifice la ordinea zilei
la popoarele civilizate din apus”.
Polemica Gherea – Maiorescu, celebră între marile dispute ale literaturii române, redate
însă de presă, va problematiza, cu argumente solide, de fiecare parte, natura, statutul şi rolul
artei. De asemenea, Contemporanul va fi centrul de propagare a curentului socialist în primul
rând prin răspândirea teoriei marxiste. (Engels, însuşi va trimite o scrisoare de mulţumire
revistei).
Literatorul, o publicaţie în primul rând literară, are, în principal meritul de a fi restabilit

contactul cu literatura şi cultura franceză, de a accelera atât de râvnita (de către elita intelectuală
susţinătoare a curentului modernist) sincronizare culturală cu apusul, constituind spaţiul propice
apariţiei simbolismului românesc. Din unghiul evoluţiei discursului publicistic, revista este în
esenţă un spaţiu în care noutatea limbajului şi a tehnicilor literare au întâietate.
6.Concluzii:
În a doua jumătate a secolului 19, publicistica românească va dobândi identitate de stil şi

scriitură şi se va profesionaliza în sensul european (de atunci!) al termenului.
Suntem în faza presei partinice, a publicaţiilor politice care susţin explicit cauza
ideologică a grupării politice pe care o reprezintă. (ex. Timpul, organul Partidului Conservator,
iar Românul, ziarul liberalilor radicali). Se practică o gazetărie de atitudine în care polemica de
presă şi cea literară cunosc apogeul în ultimele decenii ale secolului 19. Odată încheiat procesul
(chiar în sens juridic al termenului) lingvistic, în linii generale, evident, limba română, prin
condeiele, scriitorilor îşi va etala expresivitatea şi întregul potenţial creator.
Tot scriitorii şi intelectualii de elită sunt cei care ridică standardul calitativ al unui discurs
de consum tot mai larg. Publicul român devine tot mai educat și mai interesat de aspectele
politice interne și internaționale. Cea mai însemnată parte a populației, cea rurală, nu este
alfabetizată, ceea ce îngreunează, încă, receptarea corectă și pe scară largă a mesajului
jurnalistic. În satul românesc de sfarsit de secol 19, știrile sunt făcute publice prin intermediul
știutorilor de carte, cele două-trei figuri emblematice de intelectuali: preotul, învățătorul,
medicul, regăsibile în literatura noastră, până la al doilea Război mondial.
Maiorescu, Eminescu, Caragiale, Slavici, Hașdeu sunt câteva dintre condeiele ilustre ale
acestei perioade, care au dat substanță și profunzime scrisului cotidian. Maiorescu este una dintre
figurile dominante ale epocii și personalitatea critică, de departe, cea mai vizibila si mai vocala,
în cultura noastră din cea de-a doua jumătate a secolului 19. Literații continuă să fie lideri
culurali și de opinie.
Unii dintre politicienii remarcabili, cum e și cazul lui Titu Maiorescu sau C.A. Rosetti,
practică gazetăria din principiu și vocație. Granița între jurnalismul politic și politica exprimată
prin intermediul presei este indistinctă. La fel, deseori, și rolurile celor activi pe scena publică:
scriitori, oameni politici și gazetari. Modelul 3 în 1 este în mare vogă, în această perioadă și
funcționează firesc, dat fiind contextul.
Gazetăria eminesciană, sursă interminabilă, si astazi, de dispute și de poziționări pro sau

contra, rămâne un model de integritate morală și profesională. Eminescu, care are un cult pentru
Adevărul istoric, este un jurnalist obișnuit cu rutina documentului, implicat sentimental în actul
gazetăriei, însă un model si un reper pentru ceea ce inseamna rigorile elocintei.
Un moment important în biografia presei româneşti de secol 19 îl constituie apariţia

revistei Contemporanul (Iaşi, 1881) şi consolidarea nucleului socialist de la noi. Este, încă de la
apariţie, o publicaţie modernă, europeană care promovează gândirea şi viziunile ştiinţifice, adică
o perspectivă inedită la acea dată în România. Prin condeiul Sofiei Nădejde, discursul feminist
românesc ia naştere în paginile revistei. Publicaţia va pleda constant şi ofensiv pentru idei
democratice: dreptul de vot egal şi secret,dreptul egal la învăţătură, egalitatea în drepturi a femeii
cu bărbatul.46 În paginile Contemporanului va purta Gherea polemica sa cu Maiorescu pe tema
autonomiei esteticului în artă.
În condițiile în care, la sfârșitul deceniului nouă, românii resimțeau tot mai acut lipsurile
economice, pe fondul unei vieți politice corupte cu repercusiuni adânci în plan social, se naște cu
o vigoare și de o calitate fără precedent gazetăria antidinastică. Macedonski, G. Panu, Al.
Beldiman, C-tin Mille sunt câțiva dintre cei care au declanșat adevărate campanii de presă
împotriva regelui și a guvernului liberal. Despre C-tin Mille s-a spus că „între1894 şi1914 (...) a
fost marele creator de opinie publică.”47 Fără să aibă virtuţi literare deosebite sau o expresivitate
aparte în scrisul cotidian, succesorul lui Beldiman la conducerea Adevărului este gazetarul care
46
Pentru detalii vezi şi Ion Hangiu, Dicţionarul Presei Literare Româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1987, pp. 82-83.
47
Pamfil Şeicaru, p.230.
reuşeşte să introducă în circuitul public formule memorabile, prin repetiţie excesivă (ex.
„Şobolanii” pentru Brătieni).
Interesantă şi memorabilă este viziunea lui P. P. Carp despre opinia publică: Opinia
publică... nu mă interesează. Nu ea mă conduce pe mine, ci eu o conduc pe ea. Astăzi, o atare
afirmaţie care conţine, in nuce, definiţia manipulării, ar scandaliza spiritul din sfera publică a lui
Habermas.
Informaţia externă ajunge în ziarele româneşti prin intermediul celor mai importante
agenţii de presă din lume, prin intermediul publicaţiilor străine de prestigiu la care era abonată
protipendada, dar şi prin intermediul corespondenţilor.
Caragiale, I.L., Corespondenţă şi publicistică, Bucureşti, Editura «Grai şi suflet – Cultura

naţională », 1999. Opere IV, Bucureşti, ESPLA, 1965. Restituiri, Cluj, Dacia, 1986.
Craia, Sultana, Comunicare şi spaţiu public la români, Editura Meronia, 2005.

Eminescu, Mihai, Naţiunea română - progres şi moralitate, antologie realizată şi prefaţată de C-
tin Schifirneţ, Ed. Albatros, Buc., 1999. Chestiunea evreiască, Bucureşti, Editura Vestala, 1998,
antologie realizată şi prefaţată de D. Vatamaniuc. Publicistică (referiri istorice şi istoriografice),
Chişinău, Editura Cartea moldovenească, 1990.
Cultural Român, 2004.
Hitchins, Keith, Romania: 1866 – 1947, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.
Negrilă, Iulian, Istoria presei, Editura Multimedia, Arad, 1997.

Pârvulescu, Ioana, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, 2005.
Schifirneţ, C-tin, Civilizaţie modernă şi naţiune (cap. M. Eminescu), Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică, 1996, pp. 64-140.
Spiridon, Monica, Eminescu. O anatomie a elocvenţei, Bucureşti, Ed. Minerva, 1994. Eminescu
proza jurnalistică, Bucureşti, Editura Curtea veche, 2003.
Jurnalismul românesc la început de secol 20
Obiective: dobândirea unor cunoștințe referitoare la centrele de propagare a principalelor

curente cultural la începutul secolului 20. Înțelegerea rolului constant pe care l-a avut
presa în procelul de alfabetizare și educare a populației rurale și de informare a populației
urbane.
Cuvinte cheie:presa partinică, presa independentă, poporanism, sămănătorism, simbolism
Structură capitol:
1. Discursul presei tradiționaliste

2. Presa partinică și presa independentă
3. Noua generație de scriitori-gazetari
4. Discursul presei românești în anii premergători Primului Război Mondial
5. Concluzii
Tema pentru acasă: Realizați o documentare online pentru a afla informații inedite despre
una dintre următoarele publicații de la începutul secolului: Universul, Dimineața, Adevărul
1. Discursul presei tradiționaliste
La 1900 cadrul politico–social al României poate fi redus la două mari şi complexe

aspecte: unitatea naţională şi problema agrar-ţărănească. Contextul economic favorizează
dezvoltarea relațiilor capitaliste, accelerarea ritmului industrial și, implicit, în plan social evoluția
rapidă a proletariatului. Societatea românească se stratifică, numărul știutorilor de carte crește,
iar informația devine un bun necesar atât pentru politicieni, cât și pentru electoratul tot mai
conștient de nevoile și interesele lui. Personalități culturale proeminente, precum: Iorga, Goga,
Stere, Ibrăileanu, vor înființa și conduce publicații, vor deține funcții publice și vor amprenta
definitiv destinul literar și publicistic al României.
La trecerea dintre secole presa românească intră într-o nouă fază, în care principalele
publicaţii sunt totodată centre de iradiere ale marilor curente din cultura română. În plan cultural
și social, cele mai importante atât prin influenţa exercitată cât şi prin durata de viaţă sunt:
Semănătorul (1901), al cărui mentor va fi N. Iorga şi Viaţa românească (1906), portavoce a
poporanismului promovat de C-tin Stere şi G. Ibrăileanu.
Privite drept principalele curente tradiționaliste la început de secol 20, semănătorismul și
poporanismul sunt, deseori, suprapuse, până la confuzie, deși ideologii lor se delimitează net unii
de ceilalți. Astfel, sămănătorismului îi este specifică tendinţa etnicistă, cu accente naţionaliste
identificabile nu doar în discursul public, ci, mai ales, în cel cultural; apoi, conservatorismul
estetic, cuplat cu o viziune idilică și artificială asupra lumii ţărăneşti tradiţionale, descrisă
apologetic ca fiind nepervertită în raport cu cea a oraşului, sufocată de influenţele din afară. În
contrapartidă, poporanismul, cel de-al doilea mare curent tradiționalist, va pleda cauza lumii
rurale dintr-o perspectivă temperată, așezându-se, după cum va preciza Ibrăileanu, la jumătatea
drumului dintre tradiție și modernitate. Astfel, ceea ce în mod esenţial desparte poporanismul de
semănătorism, în plan socio-cultural, este perspectiva realist-democratică a celor de la Viaţa
românească (Iaşi, 1906). Publicația, de o înaltă ținută în epocă, va milita şi ea pentru cultura
naţională, însă dintr-o perspectivă diferită de cea a Semănătorului. Teoria specificului naţional în
artă şi cultură, larga deschidere către curentele moderniste, atragerea scriitorilor de talent,
indiferent de credinţele lor estetice, integrarea culturii noastre naţionale în cultura universală,
sunt puncte ale programului Vieţii româneşti şi ale poporanismului literar, teoretizat de G.
Ibrăileanu. (vezi pentru o perspectivă detaliată celebrul eseu semnat de G. Ibrăileanu, Spiritul
critic în cultura română -1909). Poporanismul politic este teoretizat de C-tin Stere, încă înainte
de apariţia revistei.
2. Presa partinică și presa independentă
În sfera politică fiecare grupare are propriul ziar: Conservatorul, Epoca, Le Progrés, Acţiunea
conservatoare, Ordinea – publicaţii de orientare conservatoare, Voinţa naţională, Mişcarea,
Viitorul – liberale. Apar noi publicaţii de orientare socialistă: Viaţa socială (1910) şi Facla
conduse de N.D. Cocea, dar şi publicaţii muncitoreşti: Independenţa tipografică, Apărătorul,
Greva tipografilor, România muncitoare (1902), aceasta din urmă jucând un loc aparte în
consolidarea mişcării muncitoreşti din România. Gruparea socialiştilor români va deveni în 1910
Partidul Social-Democrat.
Îşi continuă apariţia un important cotidian Adevărul (apărut ca săptămânal în 1871 şi

devenit cotidian din 1888, până în 1951), căruia i se alătură din 1904, Dimineaţa, cotidian de
informaţii. Ambele sunt conduse o bună perioadă de timp de C-tin Mille, aşadar au aceeaşi
orientare democratică. Susţin libertatea cuvântului şi a presei, denunţă corupţia din partidele
politice, susţin revendicări ale claselor exploatate. Alte două cotidiene importante, din capitală
sunt: Universul (1884) care apare, cu o întrerupere de doi ani (1916-1918), până în 1953; un ziar
citit, cu o paginaţie modernă, cu un conţinut actual şi divers, debutează ca organ de presă
independent. De asemenea, Minerva. Apare dimineaţa cu ultimele ştiri din ţară şi străinătate.
(1908-1916), este o mică enciclopedie, care atrage colaborarea lui I. Slavici, încă de la început.
Este o publicație de o ținută intelectuală remarcabilă, deși se impune „ca al treilea ziar popular de
informaţie”48 (după Universul şi Dimineaţa, n.n., M.S.).
În al doilea deceniu al secolului 20, unul din gazetarii care îşi câştigă notorietatea graţie
stilului, incisiv, polemic şi pamfletar este N.D. Cocea. Director sau redactor la mai multe
publicaţii faimoase în epocă (Seara, Facla, Rampa, Cronica), condeiul lui Cocea, înainte de
Primul Război Mondial, va duce o feroce campanie de presă împotriva takismlui. De coloratură
socialistă, cu asumate valori şi principii de stânga, gazetarul devenit ginerele lui C-tin Mille de la
Adevărul „este autorul celebrei minciuni despre cei 11.000 de ţărani români ucişi în timpul
răscoalei ţăranilor din 1907 care rezistă până azi.”49 Trebuie adăugat că această informație s-a
răspândit viral în ziarele vremii care, cum era și firesc, o vor exploata obsedant.
Într-un text polemic recuperator, cu accente demistificatoare, Stelian Tănase descrie

lapidar imaginea gazetarului N. D. Cocea astfel: „Nu ezita să îşi folosească scrisul (tăios,
polemic, vulgar) pentru a stoarce foloase necuvenite, să şantazeze, să se lase plătit cu voluptate şi
cinism. Spre deosebire de alt gangster de presă, Pamfil Şeicaru, nu a facut avere.”50
Facla (1910), o publicaţie democratică şi progresistă51, aflată sub direcţia lui N.D. Cocea
şi apărută „sub auspiciile ziarului Adevărul”52 , va duce o campanie răsunătoare împotriva
naţionalismului extremist şi antisemit promovat de A. C. Cuza.
Există, în acest interval, un segment de presă bine determinat care susţine interesele
economice ale marilor proprietari: L’industrie Roumaine, Agrarul, Bursa, Argus, Reporterul
petrolului.
48
Pamfil Şeicaru, Op. Cit., p. 256.
49
Stelian Tănase în http://www.sferapoliticii.ro/sfera/136/art11-arhiva.html
50
Idem
51
Ion Hangiu, Dicţionarul PLR, p.127.
52
Pamfil Şeicaru, p.259.
3. Noua generație de scriitori-gazetari.
Din generaţia de scriitori-gazetari ce se afirmă acum, cei mai valorşi sunt O. Goga, T.
Arghezi, N.D. Cocea, G. Galaction, la debut, Iorga şi Ibrăileanu ca mentori, C-tin Mille,
Bacalbaşa, Nădejde, Demetrescu, veniţi pe filieră socialistă, iar Şt. Gheorghiu, Gh. Bujor,
reprezentanţi ai presei muncitoreşti.
În anii premergători primei conflagraţii mondiale, T.Arghezi devine un personaj public

incomod prin celebrul scandal, generat de campanie anticlericală pe care a purtat-o în paginile
Faclei. Ex-ieromonahul Iosif (astfel botezat ca monah, Arghezi părăsise de curând călugăria, o
experienţă de scurtă durată care l-a făcut, inevitabil, părtaş la viaţa clericilor români) declară şi
poartă un război răsunător împotriva instituţiei BOR, cu mijloacele pamfletului polemic,
demascând ipocrizia, imoralitatea şi neregulile din sânul Bisericii Ortodoxe.
Până la declanșarea primului război, Goga s-a impus ca ziarist strălucit prin articolele publicate în revista Țara
noastră, ziarul Epoca, Adevărul, revista Flacăra și revista România, proza sa jurnalistică fiind comparabilă,
stilistic și tematic, cu a celei eminesciene. Articolele i s-au apropiat de valoarea operei unui prozator de vocație.
Scrierile în proză (cuprinse în volumulPrecursori) au fost fie discursuri ținute în ședințele Academiei, fie
cuvântări aniversare sau pur și simplu omagii aduse unor personalități ori prieteni ai scriitorului. Considerate piese
antologice într-o posibilă istorie a portretului, T. Vianu l-a dedicat un semnificativ capitol în Arta prozatorilor
români.
Goga și-a axat publicistica pe problemle „românismului” (originea românilor, continuitatea neîntreruptă în vatra de
formare a poporului român, ideea unităților tuturor românilor, idealul unirii într-un stat național, lupta împotriva
asupririi austro-ungare). Prin revista Luceafărul a reușit să-și întărească legăturile culturale cu România, spre unirea
politică de mai târziu. Și revistaȚara Noastră, axată pe ideologia lui Goga, și-a întărit legătura cu oamenii de la sate,
fiindu-le sfătuitor, dar și un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale și materiale. Vezi Ion Dur despre Goga
4. Discursul presei românești în anii premergători Primului Război Mondial
Cu titlul simbolic România şi cu subtitlul explicit Organ al apărării naţionale, ziarul

cotidian care apare la Iaşi, în 1917, sub direcţia lui M. Sadoveanu şi O. Goga va reda, prin
conţinut, starea de spirit a românilor de pretutindeni înainte de marea unire. Regăsim tonul
misionar şi mobilizator al presei româneşti din toate marile momente istorice.
Din program: „Pe câmpul întins, unde se prind în mănunchi puterile de apărare ale unui
neam, venim astăzi şi noi, o seamă de oameni ai condeiului, să vorbim cu soldatul şi cu civilul şi
să ne facem de-a lungul satelor şi oraşelor vestitorii cântecului de biruinţă care se urzeşte ceas de
ceas.” (O. Goga)
O altă publicație autohtonistă care poartă amprenta ideatică, dar și stilistică a lui Nicolae
Iorga este Neamul Românesc (1906). Una dintre cele mai proeminente figuri publice din primele
decenii ale secolului XX, N. Iorga își dorea o revistă culturală, urmând direcția impusă de
Semănătorul, însă ideologia naționalistă transpare în fiecare număr. Subtitlurile succesive
dinainte de război, dar și de după, arată orientarea așa-zis național-democrată a ziarului pe care
Pamfil Șeicaru îl numește confidențial, menționând că în ciuda prodigioasei prestații cotidiene a
lui Nicolae Iorga, Neamul Românesc se vinde cu greu.
Cu toate că din paginile publicației răzbate un naţionalism exacerbat (firesc în contextul

socio-politic și istoric al perioadei) și un tradiţionalism excesiv (Ion Hangiu), Neamul Românesc
rămâne în memoria posterității ca una dintre publicațiile interbelice care au condamnat extrema
dreaptă europeană.
Dintre urmasii gazetarului Eminescu, primul si poate cel mai important (comparabil ca prestigiu), venerabil
parinte al tuturor miscarilor nationaliste românesti, a fost istoricul de renume international Nicolae Iorga. Înca din
primul deceniu al secolului trecut, acesta îsi exprima fara rezerve opiniile antisemite în
periodicele Samanatorul si Neamul românesc, precum si în însemnarile de calatorie Neamul românesc în
Bucovina, Neamul românesc în Basarabia s.a., reluând de fapt principalele teze eminesciene: semintie inferioara,
evreii au invadat teritoriile românesti, corupând moravurile bastinasilor prin afaceri si alte obiceiuri dubioase si
maculând locurile în care s-au stabilit; fiind, fara discutie, niste straini „pagâni si dusmani", ei reprezinta o plaga
sociala, ba chiar o amenintare la adresa fiintei nationale. Ovidiu Morar, Intelectualii români si „chestia evreiasca"
în http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7466
În timpul Primului Război Mondial presa cotidiană, mai ales, abundă în informaţii venite
de pe front, în ştiri şi comunicate militare, dar şi într-o pledoarie orientată dihotomic fie pentru
neutralitatea României, fie pentru intrarea în război. De asemenea, această din urmă opţiune
împărţea radical opiniile între cei care mizau pe promisiunile Antantei (Tripla Înţelegere: Anglia,
Franţa şi Rusia), cum e de pildă, ziarul Universul sau, dimpotrivă, cei care susţineau politica
militară a Puterilor Centrale (Tripla Alianţă: Germania, Austro-Ungaria şi Italia, aceasta din
urmă se va alătura în 1915 Antantei).
E demn de reţinut faptul că articolele publicate de T. Arghezi, la Gazeta Bucureştilor,
publicaţie a trupelor germane de ocupaţie, în această perioadă, a constituit motivul primei sale
încarcerări. Principalul cap de acuzare, în primul mare proces al ziariştilor din România, este
trădarea intereselor naţionale printr-o aşa-zisă colaborare cu inamicul. Acuzaţia s-a dovedit a fi
neîntemeiată şi neprobată prin documente. Mărturie privind filogermanismul lui Arghezi stau
doar articolele/editoriale publicate în Gazeta Bucureştilor.
5.Concluzii:
- D.p.d.v. cultural, curentul tradiționalist, cu nuanțele aferente (sămănătorism,

poporanism, autohtonism) este dominant.
- D.p.d.v. ideologic, orientarea naționalistă în presă este tot mai accentuată. Discursul
militant al scriitorilor (vezi publicistica lui O. Goga), în favoarea Marii Uniri, are efect de
conștientizare și asumare a identității naționale, dar și efect mobilizator. Iorga preia și dezvoltă
idei din gazetăria eminesciană.
- Au loc primele campanii de presa împotriva: BOR, a plagiatului (A. C. Cuza)
- Au loc primele scandaluri de presă în care sunt implicaţi ziarişti: N. D. Cocea.
Tema 5: Publicistică românească interbelică
Obiective: Dobândirea unei perspective de ansamblu asupra atmosferei cultural de după

Primul Război Mondial. Asimilarea informaților relevante referitoare la presa culturală și
cotidiană interbelică. Însușirea unui viziuni comparative cu secolul 19, dar și cu presa de
astăzi.
Cuvinte cheie: presa interbelică, pamflet, polemic.
Structură capitol:
1. Atmosfera culturală și publicictică după Primul Război Mondial. Principalele

curente de idei.
2. Tipologia presei interbelice
3. Trăsături ale discursului publicistic interbelic
4. Reportajul interbelic
5. Pamfletul interbelic
6. Concluzii
Tema pentru acasă:

1. Atmosfera culturală și publicictică după Primul Război Mondial. Principalele curente de

idei
După 1918 spaţiul publicistic românesc devine extrem de dinamic şi eterogen. În 1919, se
înfiinţează Uniunea Ziariştilor Profesionişti din Bucureşti. Statistic vorbind, dacă în 1923 există
1090 de publicaţii, în 1932 vor fi 1400, iar în 1935 numărul lor ajunge la 2300. Din acestea 118
cotidiene, 1200 săptămânale, 950 cu periodicităţi diferite.53
O primă observaţie legată de această perioadă, din unghiul evoluţiei discursului

publicistic, este cea referitoare la dublu nivel pe care-l atinge dezbaterea de idei în presa
culturală: cantitativ şi calitativ. E limpede pentru toată lumea că publicistica interbelică
reprezintă un apogeu al presei româneşti, generat de exigenţele (auto)impuse de către elita
culturală și intelectuală a vremii, prin deschiderea în mai mică măsură mimetică spre
modernitatea apuseană şi printr-o relativ mare libertate de expresie de care s-au bucurat
publiciştii români, până în deceniul al IV-lea.
Axa ideatică sau ideologică (în sensul etimologic al termenului) pe care o urmează
discursul publicistic, mai ales în sfera culturală, se divide acut între doi poli extremi: pe de o
parte avem o pledoarie în favoarea tradiţionalismului de diferite facturi: sămănătorist, realist
sau autohtonist (etno-centric), iar pe de altă parte o pledoarie pentru modernismul cu accente
radicale.
E necesară o nuanţare a tradiţionalismul interbelic, un curent mulltifaţetat prin purtătorii

săi de cuvânt. Structural conservator, Iorga este cel care pledează, prin viziunea sămănătoristă,
53
Emil Samoilă, Ziaristica, Atelierele Adevărul, Bucureşti, p. 193.
pentru conservarea dimensiunii rurale româneşti, în varianta ei bucolică; de aceea,
tradiţionalismul său interbelic este perceput ca utopic şi anacronic, în contextul în care țăranii
români trăiesc la limita subzistenţei, în condiţii de o precaritate greu de imaginat. În cazul lui
Iorga, am putea spune că intenţiile sunt admirabile, dar obiectul şi finalitatea demersului său
cultural, pe acest palier, vor fi sortite eşecului. Cele mai importante publicații tutelate de Iorga
(Semănătorul, Neamul Românesc, Drum Drept, Cuget clar etc.) se vor constitui în nuclee de
propagare a unui etno-naționalism moderat, demofil, reiterând teme și idei fundamentale din
publicistica eminesciană. Retorica sa antisemită, mai pronunțată înainte de Primul Război
Mondial și mult atenuată în perioada interbelică, vizează nu dimensiunea religioasă, ci natura
ocupațiilor economice ale acestei comunități, la fel ca în cazul lui Eminescu, reiterând o sumă de
prejudecăți referitoare la evreii din România. În spiritul epocii, Iorga nu va rezista tentației de a
vehicula clișee peiorative de limbaj la adresa comunității evreiești în discursul său public,
expresii care reflectă idiosincrazii naționaliste.
Nichifor Crainic propovăduieşte un tradiţionalism ortodoxist, ahtohtonist şi etnocentric.

Prin eseuri precum Isus în ţara mea, Parsifal, Sensul tradiţiei, Puncte cardinale în haos, prin
publicistica de la Gândirea, în special, regândeşte priorităţile noastre spirituale pe urmele lui
Berdiaev şi, implicit, pledează asiduu pentru reabilitarea prin ortodoxie. In deceniul 4 al
secolului trecut, devine un susţinător al extremei drepte, imprimând revistei Gândirea o nefastă
traiectorie.
În esenţă, temele predilecte de dezbatere, după primul război mondial, se focalizează pe

semnificaţia (nu doar teoretică, ci mai ales practică) a conceptului de specific naţional, fapt
firesc în condiţiile în care atât mai vechea cât şi mai noua intelectualitate sunt preocupate să arate
lumii particularităţile minţii, spiritului şi sufletului unei naţiuni proaspăt închegate, dar autentice
în profunzimile ei. Specificul naţional este un măr al discordiei disputat deopotrivă de
tradiționaliști și moderniști, în sensuri opuse, dar, evident, complementare. De la N. Iorga,
Nichifor Crainic, Nae Ionescu și mai tânăra generație 27, până la Tudor Arghezi, E. Lovinescu
sau G. Călinescu, toate marile nume culturale intrate în gazetărie se pronunţă în mod substanţial
asupra identității noastre ca neam și țară, precum și asupra căii pe care va trebui să o urmăm.În
contextul unei dezbateri generalizate și al efervescenței intelectuale, derapajele ideologice din
discursul punlic vor fi inevitabile.
Alte teme predilecte în publicistica interbelică sunt: consecinţele războiului, problema
agrară, industrializarea, veleitarismul politic, problema învăţământului, a minorităţilor, precum şi
situaţia internaţională, tot mai încordată, pe care România o resimte din plin sub ameninţarea
celor doi coloşi totalitari, sunt tot atâtea subiecte intens dezbătute în publicistica dintre războaie.
Un nucleu cultural autentic, dar şi o tribună a democraţiei româneşti o reprezintă Viaţa

românească postbelică. Situată la „jumătatea drumului dintre tradiţie şi modernitate” şi aflată
până în 1933 sub direcţia lui Ibrăileanu, iar apoi a lui M. Ralea, va fi revista literară cu cea mai
temperată şi lucidă atitudine într-o perioadă în care spectrul ideologiilor politice de dreapta şi de
stânga devenise obsedant pentru o parte importantă a intelighentei româneşti. La Viața
Românească vor colabora cei mai prestigioși scriitori români interbelici.
De asemenea, Ideea europeană. Critică, artistică şi socială a lui C. Rădulescu-Motru, de

pe poziţii democratice se va preocupa în mod constructiv de raporturile dintre cultura
românească şi cea europeană, astfel că îşi propune „să informeze publicul românesc asupra
curentelor de idei şi transformărilor sociale din Europa, interpretând totodată cu obiectivitate, pe
cele din cuprinsul românesc.”
Din punct de vedere literar-cultural, modernismul românesc interbelic este reprezentat

strălucit de Sburătorul lui Lovinescu, dar şi de publicaţiile avangardiste: Integral, Unu,
Contimporanul, Urmuz.
Din unghiul evoluţiei tehnice a pesei, trebuie precizat că în intervalul dintre cele doua
razboaie, în deceniul al treilea al sec. 20 se naşte presa de agenţie, în Romania: agenţia
telegrafică Orient radio (Radar), şi agenţiile Presa şi Danubian Press, în permanentă şi strânsă
legătură cu Havas (Franţa) şi Reuter (Anglia). Acest pas se va reflecta, mai ales, în discursul
jurnalistic informativ care va intra pe făgaşul firesc al neutralităţii şi obiectivităţii impuse şi
cultivate intens în presa occidentală. (vezi Victor Vişinescu, O istorie a presei româneşti, Ed.
Victor, Bucureşti, 2000)
2. Tipologia presei interbelice
Publicistica interbelică va cunoaște o diversificare fără precedent. După Primul

Război Mondial, titlurile explodează, la fel tirajele. Ziarele își adaptează conținuturile pentru a
veni în întâmpinarea unui public divers, eterogen, cu pregătire și așteptări diferite.
Publicațiile culturale își ridică standardele, devin mai exigente, mai selective în alegerea și
abordarea temelor. Se întrec în a atrage colaborări prestigioase, se mândresc cu semnături notorii.
Nume de referință ale momentului sunt: N. Iorga, G. Ibrăileanu, Nichifor Crainic, O. Goga, T.
Arghezi, L. Blaga, G. Călinescu, din generația mai vârstnică, și M. Eliade, C-tin Noica, E.
Cioran, m. Sebastian, M. Vulcănescu din generația tânără, dar și mulți alții care practică scrisul
cotidian cu asiduitate, intră în polemici celebre, formează nuclee cultural puternice și dau
gazetăriei ideilor un rafinament și o robustețe extraordinare. Revista Gândirea, în primii ani ai
apariției sale, înainte de a o coti spre dreapta extremă, este o publicație prețioasă, de elită, la care
colaborează nume mari ale culturii române. La fel Viața românească, amprentată de spiritual lui
Ibraileanu, apoi al lui Ralea, și Ideea Europeană, sub tutela lui C-tin Rădulescu Motru.
Din puncul de vedere al orientărilor, publicaţiile partidelor istorice îşi continuă existenţa,
iar fiecare partid nou înfiinţat va avea propriul ziar: 1926 Partidul Naţional Ţărănesc: Dreptatea,
România, Partidul Naţional Agrar: Ţara Noastră, Partidul Naţional Democrat: Neamul
românesc, Partidul Muncii: Tribuna etc.
Publicaţii de orientare profascistă (de dreapta): Porunca vremii, Cuvântul, Cruciada

românismului, Buna vestire, parţial Gândirea ş.a.
Crearea Partidului Comunist, în 1921 favorizează apariţia şi înmulţirea publicaţiilor de

stânga care pledau mobilizator pentru drepturile proletariatului şi erau direct responsabile de
amplele mişcări muncitoreşti de la sfârştul deceniului trei, începutul deceniului patru. Dintre ele
amintim doar: cotidianul Socialistul, revista Lupta de clasă , Scânteia, dar şi multe altele care
apăreau în legalitate sau ilegalitate.
Dintre publicaţiile independente cărora li se datorează într-o mare măsură democratizarea

vietii social-politice în România interbelică, reamintim Dimineaţa, Universul şi Adevărul,
extrem de citite și savurate în epocă, dar şi Curentul, Ora (dir. Pamfil Şeicaru, 1928), Lupta,
Aurora (dir. N. D. Cocea între 1921-1927).
Aspecte ale tabloidizării

Reportajele senzaționaliste fac deliciul unui public dornic să intre în culisele vieții private
a personalităților publice sau să afle informații mai mult sau maț puțin fictive despre sinucideri și
crime pasionale.
minunea de la Maglavit“, in 1935, sute de mii de oameni mergeau in pelerinaj la locul in

care ciobanul Petrache Lupu l-a vazut pe Dumnezeu. Universul - abordare sceptică, în dezacord
cu opinia publică; Ziarul Dimineaţa – a speculat în favoarea lui episodul şi a creionat o imagine
indelebilă ciobanului vizionar Petrache Poenaru.
Extrema dreaptă
Într-un comunicat oficial al Guvernului, publicat în ziarul „Viitorul” din 31 decembrie

1933 se anunţă : „Astăzi, la orele 22, pe peronul Gării Sinaia, a fost asasinat cu 5 focuri de
revolver primul-ministru, Ion G. Duca, de un student de la Academia Comercială, anume
Nicolae Constantinescu, care avea şi doi complici, Ion Caranica şi Doru Belimace. Nicolae
Constantinescu este arestat. El a declarat că aparţine Gărzii de Fier şi că acest atentat a fost
plănuit mai de mult”.
3. Trăsături ale discursului publicistic interbelic
În publicistica interbelică, discursul îşi diversifică foarte mult conţinutul şi îmbracă variate
forme: avem, pe de o parte, un discurs preponderent informativ, în cotidienele centrale, discurs al
cărui fundament îl constituie fie informaţia venită din exterior prin intermediul celor mai
importante agenţii de presă, fie informaţia internă culeasă de redacţii care oferă un coerent tablou
al realităţii socio-politice şi economice din România interbelică.
Se constată o tendinţă tot mai accentuată de a separa discursul strict informativ, de

discursul de opinie şi atitudine, acesta din urmă clasabil în sfera „prozei de idei”, apanaj, aşa cum
se ştie, al marilor noastre condeie. Articolul politic, cronica, eseul, reportajul, pamfletul,
manifestul sau scrisoarea deschisă sunt câteva din formele în vogă ale publicisticii interbelice,
practicate de nume devenite celebre în epocă: N.Iorga, T. Arghezi, N.D. Cocea, Pamfil Șeicaru
etc. Limbajul presei se nuanţează şi devine cu mult mai subtil decât în deceniile precedente.
Opiniile oscilează între subiectivismul extrem (pamflet) şi argumentarea aplicată şi punctuală, în
funcţie de intenţiile autorului.
Articolele de critică literară atunci când sunt semnate de nume sonore, sunt explicit
polemice, riguros alcătuite la nivelul conţinutului şi şlefuite îndelung la nivelul expresiei.
În privinţa genurilor jurnalistice, Pamfil Şeicaru a cărui notorietate a crescut odată cu

presa interbelică, observă tendinţa imediat postbelică din presa românească de a da o importanţă
crescută şi nejustificată reportajului, în detrimentul articolului. Desigur, Şeicaru critică mai ales
abundenţa reportajelor senzaţionaliste şi convertirea faptului divers în subiecte de scandal public,
şi, implicit, profitul dobândit de presă prin compromisul tabloidizării.
Limbajul se nuanţează, se neologizează (cu precădere la spiritele moderne), se

subtilizează, devenind de foarte multe ori marca stilistică a celui care semnează. (N.D. Cocea, T.
Arghezi, P. Şeicaru, dacă ne gândim la pamflet şi polemică, N. Crainic, L. Blaga, Camil
Petrescu, eseişti de mare forţă interioară şi expresivitate, Brunea-Fox sau Geo Bogza, dacă
trimitem la reportajul interbelic).
Pamfletul cu accente lirice cunoaște evoluție fulminantă, acreditat fiind de condeie

devenite celebre în epocă: T. Arghezi, Ion Vinea, N.D. Cocea, Pamfil Șeicaru.
Eseul filosofic este un gen frecvent abordat de tânăra intelectualitate interbelică. De cele
mai multe ori discursul pe teme politice, culturale, religioase este intelectualizat și, prin urmare,
destinat unei categorii aparte de public: educat, rafinat, selectiv, pretențios, cultivat.
Mesajul naţionalist se distinge în publicistica interbelică drept un model discursiv

cantonat între tuşele ideologiei politice. Este un discurs ofensiv, de cele mai multe ori, pregnant
argumentativ, folosindu-se deopotrivă de strategii euristice, dar şi de elemente ale pathos-ului
subiectiv. Iorga invocă, pe urmele gazetarului Eminescu, în virtutea unei fireşti consangvinităţi
culturale, argumentul istoric, Nichifor Crainic şi Nae Ionescu, pe cel etnico-religios, C.
Rădulescu-Motru pledează pentru românism („o formă constructivă de naţionalism”) etc. Miza
unui atare tip de discurs se regăseşte în valenţele pragmatice ale mesajului publicistic:
convingere prin conţinutul ideatic prezentat şi seducţie prin forma pe care acesta o îmbracă, prin
pathos-ul expunerii.
4. Reportajul interbelic
5. Pamfletul interbelic
6. Concluzii
Capitolul V – Presa românească sub comunism. Discursul presei totalitare
Motto: „Dacă somnul raţiunii naşte monştri, somnul dialogului naşte dogme.”
Înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial discursul în publicistica românească
devine din nou unul militant, ideologizant sau susceptibil de ideologizare, iar mass-media, în
sine, acum în dubla sa ipostază, scrisă şi vorbită, este principalul instrument mobilizator. Victor
Vişinescu consemnează, de pildă, că în România liberă şi Libertatea, dar şi în alte ziare ziare
apar: manifeste, proclamaţii, declaraţii guvernamentale, articole cu un conţinut militant.
La 20 iunie 1944 se constituie Blocul Naţional Democrat la care aderă toate forţele
politice antihitleriste şi antifasciste: Partidul Comunist Român, Partidul Social-Democrat,
Partidul Naţional Liberal, şi care îşi precizează foarte clar obiectivele: „ieşirea României din
Axă şi alăturarea ei Naţiunilor Unite, eliberarea ţării de ocupaţia germană, restabilirea
independenţei şi suveranităţii, înlăturarea regimului dictatorial şi înlocuirea lui cu un regim
constituţional, democratic.” (Victor Vişinescu, Op. cit., p. 150)
Lucreţiu Pătrăşcanu, unul dintre cei mai activi publicişti de stânga ai perioadei scrie la 21
octombrie: Guvernul trebuie să plece: „Guvernul a demisionat. Guvernul trebuie să plece! şi
imediat! Să nu aştepte ţara – ţara în fierbere – să-l constrângă să plece.”
La 30 decembrie 1947, abdicarea Regelui Mihai va fi relatată intens de toată presa

românească aflată înaintea anestezierii totalitare.
Înainte de a analiza involuţia discursului publicistic din timpul regimului comunist

trebuie precizate premisele ideologice şi contextul care au resemnificat rolul şi funcţiile presei.
Autoritatea PCR a crescut progresiv, astfel că, dacă în anii 60 exista o relativă deschidere
a presei ca rezultat al strategiei de reorientare în politica internă şi externă, anii 70 au însemnat
decesul libertăţii de exprimare în presa românească..
Pe 28 martie 1974, Marea Adunare Naţională adoptă prima lege românească a presei de
după 1944, un instrument perfect de înregimentare în ideologia Partidului unic, care devine astfel
supraveghetorul de fapt şi de drept al ziaristilor.
Printr-un joc politic tipic sistemelor totalitare se încearca configurarea unei imagini
pozitive mai ales în exterior prin manevrarea aparenţelor. Astfel prin Decretul nr.472, publicat în
Buletinul Oficial din 27 dec. 1977 este abolită oficial cenzura. Adică organul principal de
cenzură, numit Direcţia generală a presei şi tipăriturilor (care va prelua rolul Consiliul Culturii
si Educaţiei Socialiste din 1971), era, chipurile, dizolvat, iar membrii săi au fost numiţi în
consiliile de conducere ale diferitelor publicaţii şi organizaţii editoriale. Vorbim, aşadar, de o
reorganizare a sistemului cenzorial şi, nicidecum, de o dispariţie a sa.
Adrian Marino observă cu temei următorul aspect: „Indiciile arată ca dintre toate ţările
foste satelite ale Reichului hitlerist, în România au fost aplicate, probabil, cele mai severe
directive sovietice. Ele s-au agravat şi mai mult pe masură ce regimul totalitar comunist a preluat
complet puterea şi a introdus sistemul totalitar. În cadrul său, cenzura este o componentă
esenţială. Fără existenţa sa, dictatura proletariatului nici n-ar fi posibilă”
Dar poate că mai gravă decât cenzura oficială şi cu o acţiune mai subversivă şi mai
îndelungată, a fost autocenzura, înţeleasă ca atitudine constantă de autoreprimare, de inhibare a
oricărui reflex critic.
În Presa noastră, nr. 3/1988, în art. Mesaj şi formă grafică în elaborarea ziarului, e
invocată definiţia dată de Ceauşescu jurnalistului „... un luptător comunist, un activist de partid
în aceasta sfera de activitate (presa, n.n.)”
Presa noastră. Revistă lunară a Uniunii Ziariştilor din R. S. România, apare la Bucureşti
în martie 1956 şi este una din publicaţiile reper pentru ceea ce a însemnat ziaristica românească
în perioada regimului comunist. În deceniile 6 şi 7, mai ales, semnează aici nume sonore ale
literelor româneşti: Al. Graur, C-tin Antip, Dan Berindei, Şerban Cioculescu, Tudor-Teodorescu
Branişte. Cu toate acestea, compromisul ideologic fiind ineludabil, în 1989, când paranoia
oligarhiei totalitare atinge paroxismul, într-un articol nesemnat se arată că „întreaga suflare a
presei face din studiul şi înţelegerea operei preşedintelui obiectivul central al activităţii sale.
Ideile sale profund ştiinţifice referitoare la dezvoltarea ţării se bazează pe condiţiile istorice ale
României şi nu pe modele de împrumut. ( apud Peter Gross, Colosul cu picioare de lut, Polirom,
1999).
Regimului dictatorial exercită un dublu control al presei: pe de o parte al resurselor,

deopotrivă, materiale şi umane, iar pe de altă parte al informaţiei. Primul presupune cantităţi
dozate şi atent monitorizate de hârtie, cerneală tipografică, precum şi supravegherea angajărilor
în redacţii, a muncii ziariştilor, în prealabil educaţi şi instruiţi în spiritul ideologiei comuniste.
Al doilea tip de control, cel al informaţiei este şi mai pervers. Există liste cu subiecte
dezirabile şi cu subiecte interzise. Realitatea este mistificată în cel mai grosier mod. Vaslav
Havel descrie acest aspect printr-o formulă pe cât de scurtă, pe atât de percutantă: minciună
organizată. Evenimentul neprevăzut, evenimentul surpriză, subiect de prim rang al spectacolului
mediatic în condiţii normale, dispare practic, este camuflat de pseudorealitatea propagandistică.
Iată descrierea succintă pe care Sultana Craia o face principalului cotidian românesc din timpul
regimului comunist, Scânteia, luând ca mostră elocventă şi suficientă numărul din 1 octombrie
1988: „Ziarul avea 6 pagini, iar fotografiile erau foarte puţine. Pe prima pagină apărea fotografia
unui utilaj de alezat şi frezat în parametri, cu un muncitor în halat alături. Pe pagina a doua, mai
bogat ilustrată, cititorii puteau vedea o combină de recoltat cereale şi un transportor de cărbune.
Restul paginilor nu conţin nicio fotografie sau altă ilustraţie şi, evident, nici publicitate.”
(Comunicare şi spaţiu public la români, Ed. Meronia, Bucureşti, 2005)
O binecunoscută autoare, aplecată asupră comunicării univoce şi unidirecţionate,

specifice regimurilor totalitare, François Thom, în monografia sa de referinţă, Limba de lemn,
(Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993), analizează modul standardizat de concepere a mesajelor
pentru presă: formulele prefabricate, stereotipe, vide de conţinut problematizant şi dialectic, sunt
repetate cu obstinaţie fie în discursurile rostite, fie în paginile publicaţiilor. În vocabularul
omului masă ele transpun o realitate contrafacuta, mistificata şi rigidă. Nota comună a acestor
discursuri, de la versificaţia patriotică, declamatorie la discursurile de tribună sau la discursul
prefaţator al unor lucrări de autentică valoare şi până la discursurile festiviste o constituie
reţetarul propagandistic format din aceleaşi clişee şi acelaşi gol ideatic.
Tema 6: Presa românească după 1989. Paradigma contemporană a presei în
regimurile democratice
Context
Context general: Habermas, Peter Gross
Context românesc:
Caracteristicile presei româneşti după schimbarea regimului politic în România sunt

ombilical legate de starea de tranziţie a societăţii româneşti pe toate palierele ei fundamentale:
politic, economic, social, cultural. Dacă am moştenit sau nu cel mai „primitiv sistem mediatic”
(Peter Gross) e mai puţin important, astăzi, atâta vreme cât schimbările în presă nu au întârziat să
apară. Haosul legislativ, anomia morală și, implicit, confuzia valorică au dominat societatea
românească un interval de timp considerabil după 90. Presa românească din această perioadă
reflectă fidel imaginea unei populații debusolate, fără repere axiologice, cu tendințe și pusee
agresiv-autoritariste, în căutarea febrilă a unei identități proprii, alta decât cea comunistă.
Paradoxal însă, anul electoral 1992, a semnificat la un nivel societal profund, teama
românilor de schimbare sau, altfel spus, angoasa deschiderii. O. Paler a exprimat foarte plastic,
într-unul din eseurile sale, această stare de fapt pe care noi românii am experimentat-o din plin:
obișnuiți cu gratiile cuștii (timp de aproape cinci decenii), odată ce acestea au dispărut și am ieșit
„afară”, în libertate, tendința firească a fost să revenim în captivitate, acolo unde ştiam că
siguranţa, stabilitatea, ritualul diurn etc. ne sunt asigurate.
De aceea, aşa cum am punctat mai sus, acest interval din biografia noastră intelectuală şi
culturală reprezintă o perioadă în care societatea românească nu traversează doar o criză de
legitimitate politică şi o perioadă de acută şi gravă instabilitate economică, ci mai ales o criză
identitară fără precedent. Modelul pregnant asimilat de memoria colectivă este cel totalitar,
compromis, evident, (mai ales pentru segmentul de populaţie care şi-a trăit viaţa activă în
comunism), iar nostalgia perioadei interbelice o mai au doar vârstnicii intelectuali. În acest
vacum valoric mass-media româneşti, în consonanţă cu pretenţiile unui public imatur politic se
va erija în substituent „pentru toate structurile absente din societatea românească” (vezi detalii
privind stereotipurile create şi apoi folosite de mass-media în campaniile electorale în Alina
Mungiu, Românii după 89. Istoria unei neînţelegeri, Bucureşti, Ed. Humanitas 1995)
De asemenea, societea civilă, a cărei existenţă participativă condiţionează fundamental o

democraţie autentică, nu şi-a facut, practic, în nici un fel simţită prezenţa, în primii ani după 90.
Iar, cum bine se ştie, la nivelul acestui interval, concepul de societate civilă, deși vehiculat în
sfera publică, este vid semantic pentru cei mai mulţi români. De aceea și valori precum:
responsabilitate civică, co-participare în sfera publică, iniţiative care privesc binele public, reacţii
critice spontane etc. sunt inexistente în spațiul românesc. Cu alte cuvinte discursul societății
civile, privit ca un contradiscurs în raport cu puterea este absent, cu mici excepții. GDS (Grupul
pentru dialog social), înființat la începutul anului 1990, a reunit nume ale elitei intelectuale
anticomuniste din România, care și-au propus să pledeze constant, prin dezbateri și dialog public,
pentru valorile democrației și ale drepturilor omului.
Ioan Drăgan, unul din primii diagnosticieni ai societăţii româneşti post-totalitare,

punctează astfel vulnerabilităţile specifice unei ţări în tranziţie: „În contextul spaţiului public
tensionat de după explozia romantică a libertăţii recucerite şi euforia unui consens naţional, care
nu putea fi decât efemer, intoleranţele şi reflexele totalitarismului găsesc noi forme de
reproducere: libertatea devine intoleranţă şi anarhie, dreptul de exprimare se transformă în
vacarm; manipularea devine arma cotidiană a noii puteri, dar şi a altor grupuri şi forţe sociale,
armă exercitată cu predilecţie prin mass-media într-un adevărat război psihologic şi politic.”
Ioan Drăgan, Mass-media şi meandrele tranziţiei post-totalitare, în vol. Colectiv coord. de I.
Drăgan, Comunicarea de masă şi spaţiul public în perioada de tranziţie, Bucureşti, Academia
Română, institutul de sociologie, 1993, pp. 8-10).
În acest sens, invocăm un articol publicat de Gabriel Liiceanu în 1992, cu titlul: „Câteva
precizări despre logica lui -ex”54. Privit retrospectiv, gestul lui Liiceanu, pare cu atât mai
semnificativ, cu cât realitatea exprimată a dominat scena politică românească în perioada
postcomunistă. Iritat de faptul că la TVR, ultimul suveran al României este numit „ex-regele
Mihai”, Liiceanu reaminteşte categoric fapul că pârghiile puterii au fost preluate în România,
54
Gabriel Liiceanu, „Câteva precizări despre logica lui -ex” în România Liberă, din 29 aprilie
1992.
după 90, de fosti nomenclaturiști și privilegiaţi ai fostului regim, de aceea pretinde tranşant ca
logica lui “ex” să fie aplicată şi acestora:
“De ce nu auzim, de pildă, la televiziune ceva de genul: Dl Ion Iliescu, ex-prim secretar
PCR, actualul preşedinte al României a făcut şi a dres. (Să zicem: l-a primit pe dl. Adrian
Păunescu, ex-poet de curte al lui Ceauşescu). Sau Dl Alexandu Bârlădeanu, ex-ministru al lui
Gheorgiu Dej şi ex-Erou al Muncii Socialiste, actualul preşedinte al Senatului… sau: Dl Dan
Marţian, ex-secretar al CC al UTC, actualul preşedinte al Camerei Deputaţilor… sau: Ion
Văcaru, ex-secretar al Comitetului de partid presă-edituri, actualmente senator…” sau: Dl.
Vasile Moiş, ex-ofiţer de miliţie, ex-infractor de drept comun, vicepreşedinte al Senatului…
ş.a.m.d. Am afla atunci că, dacă un ex-rege ne-a vizitat de Paşti ţara, ex-primi secretari, ex-
membri CC, ex-securişti şi ex-comunişti ne vizitează zi de zi viaţa, drapaţi în funcţii de
preşedinţi şi vicepreşedinţi de senat, de deputaţi, academicieni, prefecţi, primari ş.a.m.d. (…) Am
afla că trăim în lumea lui ex şi că ne trăim ex-viaţa: ex-viaţa de fiinţe prostite. Ex socialismul
bine ascuns după vorbe goale ca privatizare, reforme, legea fondului funciar, etc.”
Caracteristici presei românești postdecembriste:
- Lipsa profesioniștilor
- lipsa modelelor
- controlul și cenzura existente în forme mult mai subtile
“În anii ’90 am asistat la prelungirea reglementării etatiste a mass-media, cu siguranţă maniera
cea mai direct în care puterea politică şi-aexercitatdominaţiaasupraîntregiisfere publiceşi,astfel,asupra mass-media.
Paşii făcuţi către democratizarea societăţii nu au condus automat la eliberarea sferei publice de
subcontrolul masiv al statului, ci au adus în prim-plan o formămai subtilăde control,anume cel
prin intermediul finanţărilor de stat şi al comenzilor de publicitate.”55
Liviu Antonesei, deopotrivă analist, dar şi martor implicat direct în evoluţia mass-media
după 90, identifică şi descrie trei etape ale presei post-totalitare: „eroică“,apoi „comercială“ şi
George Bondor, „Sfera publică, lumea vieţii şi democraţia”, în Mass-media şi democraţia în România
55
postcomunistă, (coord. Daniel Şandru şi Sorin Bocancea), Editura Institutul European, Iaşi, 2011.
cea a „tabloidizării-isterizării“.56 Referindu-se la prima dintre ele, au „în tot acest interval, presa
din România a fost liberă, dar nu neapărat şi independentă! Cea mai mare parte a presei scrise s-a
situat de partea opoziţiei politice, ceea ce mi se pare legitim pentru situaţia cîmpului politic de
atunci. Rezultatele alegerilor din 20 mai 1990, din Duminica Orbului, au condus la o putere
hipertrofiată şi la o opoziţie extrem de fragilă. Interesul intrinsec al presei fiind un cîmp politic
echilibrat, în mod normal, cea mai mare parte a acesteia a glisat către sprijinirea opoziţiei. Pe de
altă parte, puterea, nemulţumită doar cu monopolul pe care îl avea pe televiziunea şi radioul
publice şi numai cu sprijinul Adevărului şi al majorităţii fostelor ziare de partid judeţene, a
procedat la înfiinţarea unor ziare proprii, de genul Azi sau Dimineaţa, al căror militantism
eclatant nu era depăşit decît de limbajul insalubru.”57
1. Presa românească 1995-1996
În primele zile de după 89, ziarul Scânteia, publicația oficială a PCR, devine Scînteia
Poporului, pentru ca apoi să se numească Adevărul. Cum era de așteptat, nici membrii redacției
și nici politica editorială nu s-au schimbat prea mult în anii imediat postrevoluționari.
Sultana Craia observă că, în ceea ce priveşte presa scrisă, anul 1992 aduce o primă
schimbare majoră de stil gazetăresc prin apariţia cotidianului Evenimentul zilei, avându-l ca
director pe Ion Cristoiu, „cel care a introdus genul people, punând pe prima pagină faptul divers
mai mult sau mai puţin senzaţional, mai mult sau mai puţin (sau deloc) credibil.”( S. Craia, op.
cit., p.55)
În chiar primii ani după 90, entuziasmul general, apetitul aproape de necontrolat al unui
public avid de informaţie, haosul legislativ sunt numai câteva din premisele care au stat la baza
exploziei mass-media.
Acesta fiind în linii mari cadrul în care mass-media funcţionează, discursul mediatic
dobândeşte, în consecinţă, anumite caracteristici tipice unui stadiu al prespecializării şi
preprofesionalismului, ambele înţelese în spiritul tradiţiei occidentale. Peter Gross remarca,
printre altele, predilecţia gazetarilor români pentru jurnalismul de opinie, pentru latura
56
Liviu Antonesei, Presa noastră cea de toate zilele, nr. 573/mai 2011, disponibil la
http://www.observatorcultural.ro/Presa-noastra-cea-de-toate-zilele*articleID_25273-articles_details.html, accesat în
19.05.2014.
57
Ibidem
senzaţională a evenimentului, pentru angajare polemică, pentru partizanat politic, explicit sau
implicit, pentru o retorică menită să convingă, nu să informeze, precum şi existenţa informaţiei
incomplete. De altfel, privind cu atenţie fenomenul, Emil Hurezeanu ajunge la concluzii
similare:
„În aceste condiţii de vid al discursului democratic, la nivelul Opoziţiei şi instituţilor,

presa avea sa ţină locul activităţii politice propriu-zise. Un jurnalism exuberant, polemic, cu
preocupări maxime pentru efectul stilistic, într-o mai veche tradiţie francofilă a presei româneşti
interbelice, n-a contribuit, însă, decât la aprinderea pasiunilor. Puterea şi-a continuat pe toate
planurile politica de stagnare şi frânare a reformei democratice, în timp ce presa, substituindu-se
acţiunii politice contrare, şi-a transformat discursul în denunţ. Informaţia propriu-zisă, analiza
calmă, comentariul aplicat au fost subordonate unor pasiuni editoriale patetice.” (Emil
Hurezeanu, Între câine şi lup. Radiografii ale tranziţiei, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1996, pp.
162-163).
O obiecţie şi o critică, totodată, frecvent întâlnită la analiştii acestei perioade se referă

viciile moştenite din presa interbelică (apetitul pentru violenţă şi vulgaritate) şi reflexele
comuniste regăsibile în discursul şi atitudinile jurnaliștilor în primii ani ai postcomunismului
românesc.
Trebuie totuşi făcută distincţia între vârstele presei româneşti, între o perioadă, cum e cea
dintre războaie, în care jurnalismul de opinie este practicat aproape în totalitate de intelectuali
veritabili, public legitimaţi, de o elită culturală a României care işi asumă rolul şi de comentator
avizat şi de lider de opinie, pe când după 90, gazetăria este practicată în principal, fie de
„gazetari” rutinaţi în redacţiile comuniste, fie de alţii, tineri nascuţi peste noapte şi fără o
instruire minimă în domeniu. Aşadar, în primul rând condiţia gazetarului este fundamental
diferită de la o perioadă la alta, iar lipsa unei elite profesionale, după 90, s-a făcut puternic
simţită la toate nivelurile de construcţie a mesajului jurnalistic: alegerea temei, mod de abordare
şi de tratare a subiectului, limbaj, adaptarea formei (genului) la conţinut, evaluare şi ierarhizare
în topul priorităţilor etc.
Trebuie accentuat faptul că, după căderea comunismului, a fost importată paradigma
occidentală a presei, mai precis „modelul liberal” (M. Coman), iar procesul de sincronizare cu
lumea occidentală a avut, firește, reuşitele şi eşecurile lui. E vorba tot despre o formă care şi-a
căutat ulterior fondul şi care în perioada de început şi-a fost suficientă sieşi. De aceea, obsesia
stilistică devine o marcă a discursului mediatic şi reprezintă, în opinia Danielei Rusu: „o revenire
la matriarhatul lingvistic, la bogat conotativ într-o epocă de strictă specializare, de dezvoltare
univocă a semnificaţiei, de hipertrofiere a denotaţiei şi a terminologiilor; neologismul actual ia o
puternică tentă contextuală şi idiomatică, vizând fixarea în memorie prin ancorare în context şi
şoc asociativ. Excesul calamburesc amplifică expresivitatea în defavoarea referenţialităţii,
cuvântul se goleşte de conţinut, iar în oglinda lui pare, supradimensionată, figura locutorului,
care nu se mai comunică decât pe sine, îşi afirmă brutal statutul ontologic.”( Daniela Rusu, Presa
şi societatea pornind de la cuvinte, în „Agora”, V, nr. 1, 1992, pp.80-81).
Toate aceste deficienţe întâlnite fie la nivelul practicii de ansamblu a jurnalismului

românesc, cum ar fi: culegerea şi verificarea informaţiei sau a modului cum aceasta este folosită,
percepţia asupra publicului etc., dar şi felul în care este construit efectiv discursul mediatic,
reflectă, în fond, convulsiile, nesiguranţa, lipsa de rigoare şi de luciditate dintr-o societate aflată
sub presiunea tranziţiei.
Constituirea Grupului pentru Dialog Social (GDS) reprezintă prima şi cea mai
importantă reacţie a intelectualităţii româneşti în 1990 şi, evident, primul pas spre configurarea
unei societăţi civile în România
Autodefinnindu-se drept „instantă de reflexie critică într-o etapă istorică marcată de

descompunerea violenta a statului totalitar comunist si de trecerea de la o societate comunizată la
constituirea unei societăţi civile”, GDS-ul a promovat valori ale democraţiei autentice în care
statul de drept şi libertăţile fundamentale ale omului sunt pietre de temelie.
Membrii sai sunt personalitati ale vietii culturale si publice din Romania, multi dintre ei
dizidenti ai regimului comunist, iar noii membri sunt aleşi dintre personalităţile, remarcate pentru
desfaşurarea unor activităţi în sensul dezideratelor GDS. Principala activitate este editarea
revistei 22. Săptămânal independent de analiză politică şi culturală, dar şi organizarea de mese
rotunde, dezbateri etc. pe teme de actualitate şi interes. Alături de revista 22, Dilema sau
Observator cultural sunt publicaţii care se adresează unui public destul de subtil şi rafinat.
Mihai Coman, unul din analiştii avizaţi ai spaţiului mediatic românesc, remarcă,
referindu-se la anul 1996, că adoptând „modelul liberal” presa a devenit independentă de
amestecul statului.
După 2000 e tot mai evidentă presiunea economică la care sunt supuse mass-media
româneşti şi, implicit, vulnerabilităţile care decurg de aici.
O perspectivă cifrică extrem de elocventă, referitoare la gradul de libertate a presei, după 2000,
este comentată tot de Liviu Antonesei, plecând de la Raportul FreeEx. Libertatea presei în
România58.
“Raportul începe, în fapt, cu o concluzie formulată de Press Freedom Index, care constată
scăderea, pentru al treilea an consecutiv a libertăţii presei din România. Dacă în 2007, ţara
noastră se afla pe locul 42 la acest indice, ulterior acesta a tot scăzut – locul 47 în 2008, locul 50
în 2009 şi locul 52 în 2010, deci o coborîre de zece locuri în trei ani! Mai importantă decît
distanţa în clasament mi se pare tendinţa de scădere constantă a gradului de libertate a presei. De
altfel, după cum constată şi un raport al Freedom House, degradarea situaţiei presei intră într-un
context mai larg al degradării vieţii democratice în general, alături de scăderea indicilor privind
procesul electoral şi calitatea guvernării naţionale. E şi firesc, într-un fel, acestea sînt procese ce
se influenţează reciproc, prin urmare, se află în co-evoluţie sau, mă rog, mai degrabă în co-
involuţie!”59
Discursul presei româneşti de astăzi este însă unul extrem de diversificat şi de eterogen,
astfel că, în aria genurilor regăsim de la ştirea strictă, nudă, accesibilă, lipsita de echivoc,
construită după toate rigorile jurnalismului contemporan de informare, până la cele mai ample şi
stufoase comentarii sau alte forme doxologice ale discursului, de la feature la reportajul clasic de
atmosferă, de la satira politică de bună calitate până la pamfletul suburban etc.
58
Raportul FreeEx. Libertatea presei în România, 2010 – ActiveWatch, Agenţia de Monitorizare a Presei,
Bucureşti, 2011, 60 pagini, autori: Liliana Ganea, Maria Adriana Popa şi Vlad Ursulean, asistaţi de un larg colectiv
de experţi şi colaboratori, coordonaţi de Mircea Toma.
5959
Liviu Antonesei, Adaos la presa noastră cea de toate zilele, nr.574/mai 2011,
http://www.observatorcultural.ro/DIN-FOI%C4%B9%C2%9EOR.-Adaos-la-Presa-noastra-cea-de-toate-
zilele*articleID_25318-articles_details.html, accesat în: 19.05.2014.
Reflectare a unui spaţiu complex şi plurivalent, mass-media româneşti de azi nu sunt
numai intermediarul cel mai serios între instituţii (cea a puterii, a societăţii civile, dar şi a altora)
şi public, ci, prin canalele sale, prin modul de abordare a realului cotidian, prin operaţia de
selectare şi ierarhizare a evenimentului, prin punerea într-o formă sau alta jurnalistică a acestuia,
prin publicul ţintă pe care îl vizează, mass-media românești construieşte permanent semnificaţii
sau, altfel spus, re-semnifică realul în infinite variante.
De aceea, o ştiinţă modernă cum e Pragmatica, insistă asupra naturii interacţionale a

discursului şi asupra competenţelor receptorului, în calitatea sa de destinatar (activ, selectiv şi
critic) al mesajului (mediatic).
Paradigma presei de consum. Jurnalismul de senzaţie
Paradigma clasică a jurnalismului se poate rezuma prin ideea re-prezentării multifaţetate

a cotidianului cu scopul declarat de a informa, educa (forma) şi delecta (distra, relaxa etc.). Cel
mai adesea, evenimenţialul este turnat în registrul narativ al relatării de presă, al reportajului, şi
tot mai adesea al poveştii de viaţă. De ceva timp, jurnalismul contemporan îşi arogă statutul de
barometru al subiectivităţilor multiple ale cotidianului, iar noi astăzi suntem martorii unui proces
restructurant prin care audienţele devin comunităţi, discursul presei este polisemic, comunicarea
mediatică multidirecţionată şi interactivitatea elemental definitoriu al noii paradigm. Aceste
dimensiuni trebuie integrate constructiv într-o imagine reînnoită a jurnalismului despre sine.60
Mutaţiile la nivelul practicii jurnalistice au intervenit pe fondul unor constrângeri

contextuale. Unii jurnalişti le acceptă şi le adoptă, încercând să le dea legitimitate prin
schimbarea normelor, iar tot mai puţini refuză să le aplice, dorind să păstreze sistemul tradiţional
de valori, postulatele tradiţionale. Piaţa mediatică s-a extins şi s-a diversificat, iar strategiile
marketingului şi-au început ofensiva asupra produselor oferite spre un consum larg. Evoluţiile
jurnalismului au fost percepute negativ în raport cu normele sau convenţiile „clasice” privind
calitatea demersului jurnalistic şi a informaţiei. Evoluţiile au fost calificate alternativ drept
60
Petter Dahlgren,Colin Sparks, Jurnalismul şi cultura populară, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 32.
„comercializare” (Fairclough, 1995), „popularizarea informaţiei” (Dahlgren, 1995; Eide, 1997),
„tabloidizare” (Comeau,1990; Connell, 1998; Bird, 1998), „mediamorfoză” (Fidler, 1991),
„postjurnalism” (Altheide, Snow, 1991).61
Etichetările vin să sublinieze alinierea la logica pieţei market-driven-journalism62, virajul

spre un jurnalism de lifestyle, de divertisment şi de scandal (jurnalims tabloid). În scopul
atragerii de audienţă, jurnalismul devine unul „funcţional” marcat de ascensiunea informaţiei
ludice şi practice.63
„Jurnaliştii, căutând să-şi adapteze practica la noile condiţii materiale pe care le impune
sistemul mediatic, contribuie la declinul jurnalismului de informare, dominant de-a lungul
întregului secol XX, şi la emergenţa unei noi forme de jurnalism pe care l-am numit jurnalism de
comunicare.”64
În jurul anului 2000 se cantonase şi în spaţiul românesc o nouă tendinţă în jurnalism, şi

anume jurnalismul civic sau cetăţenesc.
Numeroase redacţii au adoptat formatele şi tehnicile jurnalismului cetăţenesc, bazate pe

focus-grupuri, forumuri cu cetăţenii, bloguri, noi forme de feedback. Cultivarea relaţiei de
proximitate şi de dialog cu publicul are un efect pozitiv asupra calităţii vieţii democratice.
Publicul îşi vede mediatizate problemele, cu accent pe disfuncţionalităţile din sistemul social, cu
care se confruntă în viaţa de zi cu zi. Jurnalistul trebuie să mobilizeze la solidaritate socială şi
acţiune colectivă, nu doar să transmită informaţii. Modificări la nivelul practicilor discursive
instituţionalizate s-au produs pe fondul multiplicării canalelor de informare şi ofertei mediatice,
al perfecţionărilor tehnice, al schimbării modului de proprietate asupra întreprinderilor de presă.
Ele au mers în sensul relativizării regulilor cărora trebuie să li se supună producătorii de mesaje,
reguli cu caracter nu numai de constrângere, dar şi de legitimare a statutului – privind relaţiile cu
sursele mesajelor, selecţia mesajelor, tratarea informaţiei pe genuri şi altele.65
61
Mirela Lazăr, Noua televiziune şi jurnalismul de spectacol, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 11
62
McManus, 1995, apud Mirela Lazăr, op.cit., p. 11.
63
Demers ,1994, apud Mirela Lazăr, op. cit., pp. 1-4
64
Charron, De Bonville, 2002, apud. Mirela Lazăr, op. cit.
65
Ibidem, pp. 12-13
Asistăm la un melanj al informaţionalului cu dimensiunea umană, în ce are ea mai
emoţional. Jurnalismul se aproprie acum de oameni folosindu-se de latura afectivă şi totodată de
curiozitatea de nestăvilit a publicului. Este o caracteristică a socialităţii acestor vremuri, cea a
culturii emoţiei, a ludicului şi a sensibilului. Emoţia stă la baza liantului social, mobilizează
formele de solidaritate.
În epoca postmodernităţii interacţionale, în care se extind mobilitatea şi amestecul de

forme culturale, conceptul de bază în practicile jurnalistice este hibridarea conţinuturilor
mediatice – tot mai deschisă consumului emoţional, sensibil – în intersectarea informaţiei cu
divertismentul, a sferei publice cu cea privată, a posturii publicului de cetăţean şi consumator.
Nu doar jurnaliştii ,ci şi actorii sau vedetele TV folosesc strategiile de marketing prin care atrag
publicul. Astfel, discursul jurnalistic este din ce în ce mai mult construit în stilul discursului
promoţional, bazat pe seducţie, cultivarea formei, enunţare, exploatarea emoţionalului.
Multe dintre practicile actuale ale jurnaliştilor ţin de formulele jurnalismului „popular”,
care face audienţă, distrând masele. Stilul este colorat, de multe ori senzaţionalist, tonul e
populist, iar conţinutul informaţiei cultivă conflictul, divergenţa, contradicţia, dezordinea şi
anormalul. Captarea publicului devine prioritară.66
Înţeles adeseori superficial, senzaţionalismul s-a impus în conştiinţa publică doar sub
forma sa degradată, superficială, ca mijloc de sporire a vânzărilor în universul mass media şi, de
aici, s-a extins în lumea cinematografului, a romanului comercial, a benzilor desenate sau a
reclamelor publicitare. El s-a ivit concomitent cu propria negare, fiind imediat încarcat cu unul
dintre adjectivele care au capacitatea de a scufunda orice noţiune proaspăt apărută pe valurile
existenţei sale publice. Senzaţionalismul nu numai că este din start o deviere de la senzaţional
(varianta lui rezonanabilă), o exagerare şi în acelaşi timp o „şcoală”, ca orice concept terminat în
-ism. Majoritatea comentariilor făcute în ultimul secol pe această tema vorbesc de
„senzaţionalismul ieftin”, „fals”, „prost” etc. E vorba deci de o etapă depăşită, de un eşec
zdrobitor, de o cumplită lipsă de substanţă artistică şi morală. În cazul presei, eşecul ar ţine, de
66
Mirela Lazăr, Noua televiziune şi jurnalismul de spectacol, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 14-15
asemenea, de îndepărtarea de regulile simple ale informaţiei (în primul rând, de acurateţe, de
echidistanţă şi de obiectivitate), precum şi de un caracter dezastruos al redactării subiectului.67
În mod ciudat însă, senzaţionalismul este tocmai unul dintre puţinele fenomene moderne
care se dezvoltă în aproape orice mediu al expresiei literare şi mediatice si marchează, într-o
măsură variabilă, orice text destinat marelui public. Reporterii, ca şi romancierii, fotografii sau
cineaştii, se confruntă cotidian cu setea de senzaţional a categoriei numite, încă de la mijlocul
secolului al XIX- lea, „public popular”.
Senzaţionalul devine senzaţionalist şi datorită posibilităţilor neimaginate până la finele veacului

al XIX-lea de difuzare a ziarelor în milioane de exemplare, precum şi varietatea canalelor de
televiziune care promovează mondenul în prezent. Este aici filonul permanent al presei populare,
avidă de noutăţi şocante şi de poveşti incredibile, filon apărut cu mult înaintea presei
„serioase”.68
Acest jurnalism agresiv continuă şi în prezent sub formele sale derivate de bonk
journalism şi yuck journalism, bazate pe scandalurile în care sunt implicate celebrităţi (în primul
caz) sau pe o grafică bazată pe bizar, tragic,catastrofal (în cazul al doilea). Evidenţierea acestor
aspecte ale realităţii şi tratarea lor în trăsături îngroşate de stil şi grafică se bazează însă pe o
strategie mai profundă decât cea comercială. Este vorba aici de vizarea unei anumite psihologii
colective şi de o construcţie bine calculată a unui univers al iluziei. „Oglinda magică” pe care o
aşează presa „de scandal” în faţa societăţii nu reflectă adevărul vieţii cotidiene, în complexitatea
lui. Nici nu îşi propune aşa ceva. Dimpotrivă imaginea de ansamblu este cea a unei lumi bizare,
aproape ilogică, zguduită de catastrofe, lovituri de teatru, performanţe incredibile, crime
înfiorătoare, poveşti de dragoste interzise (dar seducatoare), conflicte sângeroase în subteranele
interlope; pe scurt, un amestec de adevăr şi iluzie cu efect halucinatoriu asupra categoriilor de jos
ale publicului. Or, tocmai aceste categorii, încă necucerite de presa de până atunci, constituie
ţinta strategiei jurnalistice şi manageriale.69
67
Radu Ciobotea, Reportajul Interbelic Românesc – Senzaţionalism, Aventură şi extremism politic, Editura
Polirom, Iaşi, 2006, p. 27.
68
Radu Ciobotea, op. cit., p. 29.
69
Ibidem, p. 30
„Căderea în rău” a presei de scandal nu ţine decât în mică măsură de magie (înţeleasă ca
joc cu imaginarul) sau de instinctual.În epoca modernă a presei, negativitatea informaţiei este o
valoare jurnalistică în sine.70
Strategia negativităţii (nucleul presei de tip yellow ) porneşte, bineînţeles, de la aceeaşi

idee a divertismentului ca iluzie oferită unui număr cât mai mare de cititori sau telespectatori.
Cum precizează şi Brian McNair, divertismentul e legat de dramă, iar drama este, cel mai adesea,
legată de conflict şi negativitate. Imperiul negativului nu se rezumă însă la divertisment. El
cuprinde şi reale valori ale informaţiei de orice gen. Între primele atribute ale informaţiei
jurnalistice selectate după criteriile moderne se află actualitatea, proximitatea spaţială, claritatea,
surpriza, intensitatea, relevanţa şi, desigur, negativitatea.71
H.R. Patapievici, Despre idei și blocaje, Editura Humanitas, București, 2007, pp. 168 -
170
Or, astăzi, ce vedem? Dacă patologia numită de Maiorescu “beție de cuvinte” a dispărut
aproape complet din mediile cultural, ea a rămas să facă ravagii în ziaristica de informație și în
politică. […].
În presa de informații de azi, boala beției de cuvinte se manifestă prin câteva trăsături
extreme de încăpățânate: știrile sunt redactate ca și când ar fi mijloace de a lovi în personae;
redactorii prefer limbajului neutru violențele de limbaj și recurg la stridențe retorice ca la niște
argument valide; limbajul colocvial este aproape întotdeauna preferat, iar familiaritățile de
adresare și vulgaritățile abundă; în fine, când este vorba de chestiuni considerate a fi serioase,
presa “de informație” cultivă limbajul demascator şi demonizează sistematic personajele
implicate. […] incapacitatea de a rezuma obiectiv o ştire este legată de preferinţa pentru limbajul
înzorzonat şi de supremaţia pe care retorica o are, în mintea ziaristului, asupra argumentaţiei.
[…].
Practic, toate marile cotidiane emulează cu un tip de presă care pune înaintea
argumentului stridenţa verbală, construieşte scenarii apocaliptice din te miri ce, demonizează
70
Ibidem, p. 31
71
Radu Ciobotea, Reportajul Interbelic Românesc – Senzaţionalism,Aventură şi extremism politic, Editura Polirom,
Iaşi, 2006, p. 32
persoanele publice, construieşte „duşmani” şi este incapabilă să rezume obiectiv o întâmplare.
Oricare din marile noastre cotidiane pare a tânji după puterea de impact a tabloidelor, care, cum
se ştie, vând numai senzaţie, violenţă, atac la persoană şi limbaj crud. Dacă în 1873 beţia de
cuvinte falsifica competenţa literară şi maimuţărea ştiinţa academic, în 1998 beţia de cuvinte
emulează etica tabloidului şi tinde să substituie limbajului de informaţie familiarităţile picante
ale limbajului colocvial. Violenţa, cruzimea, hiperbola eruptivă, analogia catastrofică, deraierea
verbală, impetuozitatea gesticulaţiei – toate acestea sunt livrate publicului, de către noua beţie de
cuvinte, ca ambalaj pentru ştiri pretins obiective.
Tema 7: New media şi paradigma multidirecţională a presei
Apariţia şi evoluţia new-media în spaţiul românesc
Criza economică şi efectele sale asupra mass-media româneşti
Mass-media partizane şi politizarea discursului jurnalistic
Tendinţe în jurnalismul românesc actual

Istoria Presei. Publicistica În Sec XIX Și XX

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Presei. Publicistica În Sec XIX Și XX

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lector dr.

Istoria presei. Publicistică românească

Antonescu, Nae, Reviste literare interbelice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

Ornea, Zigu, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al III-lea, București, 1980.

Paleologu-Matta, Svetlana, Jurnal hermeneutic, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1997.

Pânzaru, Petru, Mass-media în tranziţie, Editura Fundației Rompres, Bucureşti, 1996.

Pârvulescu, Ioana, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, 2005; Întoarcere în

Schifirneţ, C-tin, Civilizaţie modernă şi naţiune, cap. M. Eminescu, Editura Didactică şi

1. Presa occidentală a începuturilor: consideraţii generale

Presa occidentală a începuturilor: consideraţii generale

O scurtă retrospectivă comparativă poate fi lămuritoare atunci când vorbim de avansul

În timp ce în Franţa, în 1631, de pildă, Theophraste Renaudot2 (1586-1653), fondatorul

Cu toate că avea susţinerea cardinalului Richelieu şi privilegiul de a obţine informaţii

Pe fondul controverselor puternice dintre instituția monarhului și cea a parlamentului,

Secolul 19 european va sta, fără îndoială, sub semnul Revoluţiei Franceze şi al

În Franţa, sfârşitul de secol 18 şi începutul de secol 19 marchează, paradoxal, începutul

Din unghiul libertății presei și al evoluției discursului publicistic, secolul 19 european se

Un numitor comun al presei de pretutindeni, în faza pionieratului, îl constituie literatul-

La noi, după un secol, de exerciţiu, şi producţie valoroasă ce-i drept, pamfletul va fi

La Cernăuţi, Teodor Racoce intenţionează să editeze o publicaţie pentru toţi românii

Sfârşitul deceniului trei al secolului 19 este considerat de istorigrafi debutul concret şi

Anii constituţionali 1829-1832 marchează începutul modernizării structurii de stat în

Există, de asemenea, un decalaj perceptibil la nivelul aşteptărilor. Pe de o parte avem un

2. Caracteristici ale presei româneşti de început:

Perioada de început a presei româneşti coincide cu intrarea noastră în modernitate, prin

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ PENTRU TEMA 1:

Răduică, Georgeta și Răduică, Nicolin, Dicţionarul presei româneşti: 1731-1918, Editura

1. Atmosfera culturală în intervalul pașoptist

Timpul alocat parcurgerii si înţelegerii temelor:

1. Atmosfera culturală în intervalul pașoptist

Istoria le va da câştig de cauză celor care au ştiut să speculeze în folosul naţiunii

Una din caracteristicile perioadei paşoptiste, evidenţiată de Paul Cornea, este

După Curierul românesc şi Albina românească, publicaţiile-reper pentru gazetăria

O prevedere importantă stipulată în Regulamentul Organic, considerat primul act

2. Momentul Dacia literară și implicarea lui Kogălnicenu în gazetăria vremii

Kogălniceanu va recunoaşte meritele pionieratului, dar va observa în acelaşi timp că

Dacia literară marchează debutul discursului critic autentic în cultura română şi

O altă publicaţie ieşeană, a prolificului Kogălniceanu care, de asemenea, a trecut prin

În articolul program Kogălniceanu anunţă conţinutul tematic al publicaţiei în trei secţiuni:

Avem o publicistică puternic infuzată de istorie prin Kogălniceanu şi Bălcescu, de altfel,

Discursul presei paşoptiste este exploziv şi hiperdilatat, el purtând amprenta

3. Anul jurnalistic 1848

În Transilvania, apare la Blaj, între ianuarie 1847 şi septembrie 1848, Organul

În celebrul articol „Mersul revoluţiei în istoria românilor”, Bălcescu prefigurează

Trebuie reamintit şi subliniat faptul că una dintre solicitările imperative cuprinse în

4. Gazetăria postrevoluționară: deceniul 6, secolul 19

Trebuie menţionat faptul că presa va deveni foarte curând un vector de coagulare a

După ce va fuziona cu o altă publicaţie conservatoare, 1861, se va numi Unirea. E

De partea cealaltă a baricadei politice, se va constitui, în jurul ziarului Românul o grupare

a) după 1840, întreg demersul intelectual va fi pivotat de ideea naţională şi animat de

a) discursul presei paşoptiste reflectă obiectivele elitelor culturale şi politice româneşti

c) M. Kogălniceanu reprezintă figura emblematică a jurnalistului apusean de secol 19,

e) conţinutul publicaţiilor rămâne eclectic, însă e important de reţinut că presa

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ PENTRU TEMA 2:

Gândirea românească în epoca pașoptistă, în colaborare cu Mihai Zamfir, Editura Minerva,

Tema III - Presa românească în cea de-a doua jumătate a secolului 19

Obiective: înțelegerea evoluției presei românești de la începuturile ei până în a doua

Emanciparea principalelor domenii de activitate şi interes va atrage după sine practicarea

Pledând pentru o evoluţie lentă, naturală, şi neforţată a instituţiilor şi societăţii româneşti,

Revista Transilvania. Foaia Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura română şi

În perioada guvernării conservatoare, presa satirico-pamfletară cunoaşte o efervescenţă

Un punct important al Constituţiei de la 1866 (art. 7) şi ulterior măr al discordiei în presa

Evenimentul istoric pe care se va focaliza atenţia marilor gazetari este Războiul de