Presa şi cenzura – o perspectivă istorică

Raluca Tudor

Abstract: Istoria presei este istoria neîncetatei luptei împotriva cenzurii, pentru dreptul la liberă exprimare
și la informație. De la primele știri copiate manual și până la conținuturile platformei web 2.0, informația
stârnește nu numai interesul puterii, dar şi dorinţa de control. Diversitatea suporturilor tehnice nu asigură
nici pluralitatea vocilor şi nici independenţa celor care furnizează conţinuturile

Cel mai vechi produs jurnalistic cunoscut este Acta Diurna, o foaie care circula în
Roma Antică. Publicată zilnic în 59 e.n., era afişată în locurile publice şi conţinea
evenimentele sociale şi politice cele mai importante. În China, la sfârşitul secolului al IX-
lea apărea lunar Kin Po - o foaie de informare emisă de autorităţi. În anul 1361 publicaţia
devine săptămânală, iar începând cu anul 1830 cotidiană. Şi-a încetat apariţia în 1911, la
stingerea disnatiei C’hing. (Britanica, 1996, Albert, 1970). Deşi nu toţi istoricii presei
recunosc calitatea de precursor al presei scrise Actei Diurna, foaia emisă de-a lungul
dinastiei T’ang a evoluat către formele jurnalistice specifice epocilor parcurse. Ce au în
comun cei doi strămoşi ai presei? Îndeplinesc funcţia de informare necesară în orice
societate structurată. Specificul lor este că sunt emise de autoritate şi au în vedere
legătura cu cetăţenii, prin intermediul cunoscătorilor de carte.
Încă din secolul al XIV-lea apare în Europa Occidentală o nouă categorie
profesională les nouvellistes se numeau membrii ei în Franţa, sau menanti în Italia – este
vorba despre scriitorii de ştiri. Informaţia devenise deja o marfă şi o reţea de producţie şi
difuzare de ştiri pentru uzul capetelor încoronate, a nobililor şi comercianţilor străbătea
Europa. Perioada de maxim avânt al acestor ştiri scrise de mână, numite avvisi în italiană,
este sfârşitul secolului al XVI-lea. Pe fondul Renaşterii şi apoi al Reformei şi sub
impactul noilor descoperiri geografice, într-un context politic agitat, în secolul al XV-lea
setea de informaţie este resimţită acut. Descoperirea şi rapida răspândire a tiparului pe
bătrânul continent antrenează apariţia unor foi volante sau caiete cu 4 până la 16 pagini
tipărite. Publicaţiile, purtând denumirea de relationes în latină, occasionnels în franceză,
zeitungen în germană, gazzetas sau corantas în italiană, corespundeau celor trei mari
categorii de jurnalism: informaţie de actualitate, fapt divers şi opinie. Distribuţia se făcea
prin librării sau prin colportaj (Albert, 1970). Apariţiile constante îşi au originea în
calendarele şi almanahurile tipărite, pe de o parte şi în deja îndelungata practică a
jurnalelor de călătorie pe de alta. Cele două forme de consemnări sunt la originea
periodicităţii fixe, iar numele de jurnal va înlocui treptat şi fragmentar pe cel de gazetă.
Primele publicaţii cu apariţie constantă au fost în 1609 în Germania şi Anvers. Una dintre
primele publicaţii de informaţii externe a fost Weekely Newes from Italy, Germany,
Hungaria, Bohemia, the Palatinate, France and the Law countries, apărută la Londra, în
1622.

PRESA ŞI CENZURA
Încă de la începuturile sale presa a stârnit nu numai interesul puterii, dar şi dorinţa
de control. Pe fondul luptelor religioase şi a creşterii conflictelor între diversele zone de
putere europene începe să se resimtă nevoia de informaţie externă, dar de astă dată
ghidată de interese de securitate. În scrierile lui Bacon cuvântul „informaţie” este
echivalent cu intelligence, iar culegerea informaţiei este atributul Intelligence of State.
Apare o nouă practică de comunicare a călătoriei – spionajul, un nou tip de informaţii -
cele secrete, şi un nou format - cifrul. Francis Bacon, teoreticianul metodelor
experimentale avea o adevărată obsesie pentru secret. Între anii 1576-1579, cînd era
consilier de ambasadă într-o Franţă dezbinată de războiul religios pune la punct un sistem
de comunicare cifrată (Mattelard, 2003).
Istoria presei este în fapt o continuă luptă pentru dreptul la liberă exprimare şi
împotriva cenzurii. În Franţa, în anul 1631, apariţia primului săptămânal La Gazette a fost
posibilă numai după acordarea unui privilegiu regal care asigura “dreptul de tipărire şi
vânzare […] a ştirilor şi relatărilor a tot ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în interiorul
şi în afara regatului” lui Théophraste Renaudot (Albert, 1970: 11). Gazeta era oficiosul
curţii, iar când acelaşi Renaudot a încercat să practice jurnalismul de analiză şi
comentariu în Relations des nouvelles du monde a fost nevoit să închidă publicaţia. Faţă
de înăsprirea cenzurii, gazetarii francezi recurg la tipărirea publicaţiilor în străinătate.
Cele mai multe gazete clandestine erau tipărite în Olanda, ţara cu legislaţia presei cea mai
laxă. Părintele periodicului francez afirma: “Voi face numai o rugăminte prinţilor şi
statelor străine să nu piardă timpul inutil încercând să oprească trecerea Nouvelles …căci
sunt ca torentele care se umflă pe măsura piedicilor pe care le întâlnesc” (in Albert, 1970:
12). Cenzura a avut un dublu efect asupra presei franceze: pe de o parte a menţinut presa
oficială la un nivel mediocru în absenţa cooperării oamenilor de litere, iar pe de altă parte
a menţinut pe piaţa de informaţie nouvellistes, precursorii jurnaliştilor de investigaţie de
astăzi. În perioada Vechiului Regim, munca omului de presă interfera cu cea a spionului
în căutarea de informaţii într-un mediu strict supravegheat de poliţie. O presă subversivă,
la limita dintre zvon şi informaţie, scrisă de mână, circula paralel şi în concurenţă cu cea
oficială tipărită şi controlată de state. Acest fenomen explică faptul că profesia de nuvelist
avea să supravieţuiască încă două secole după apariţia tiparului.
Presa insulară s-a bucurat de un mai mare grad de libertate şi de concursul marilor
scriitori. De aceea nivelul publicaţiilor era net superior faţă de cel din presa franceză.
Structura politică a ţării, cu două partide politice puternice a făcut ca de la început presa
să fie angajată politic. Cu toate acestea, între 1632 şi 1641 nu a fost permisă decât
difuzarea informaţiilor oficiale, fiind interzise chiar şi ştirile externe. Unul dintre oamenii
de presă care au avut de suferit pentru dreptul la opinie a fost Daniel Defoe (fondatorul
publicaţiei Review) care a fost condamnat la stâlpul infamiei, în 1703. Scriitorul în loc
însă să fie batjocorit de mulţime a fost ovaţionat şi felicitat (Dobrescu, Bârgăoanu, 2003).
Trebuie remarcat însă, că cenzura din Marea Britanie era mai focalizată asupra cărţii, iar
acest lucru a favorizat dezvoltarea periodicelor, permiţând ca unul dintre primele
cotidiene - The Daily Courant să apară la Londra în 1702. Deja în 1750 în capitala
Angliei tirajul săptămânal era de 100.000 de exemplare.
În Germania, presa nu a avut de înfruntat numai regimul dur de autorizare şi
cenzură instaurat de autorităţile imperiale, dar şi abuzurile potentaţilor landurilor. În
aceste condiţii, conţinuturile erau lipsite de interes, tirajele mici şi subzistenţa
periodicelor precară. În imperiul Habsburgic situaţia era încă şi mai rea până în 1781,
când Joseph al II-lea a acordat presei o libertate considerabilă.
Este de remarcat faptul că în momentele în care cenzura internă era sufocantă,
publicaţiile îşi găseau o resursă de supravieţuire în ştirile externe. Interesul de care se
bucurau din partea publicului larg provenea din curiozitatea faţă de o alteritate care era
foarte dificil de cunoscut prin contact direct şi din interesul comercianţilor de a se racorda
la pieţele externe. Cenzura nu s-a manifestat de-a lungul istoriei presei numai la nivel
legislativ. Cenzura economică practicată şi astăzi a îmbrăcat diverse forme începând cu
taxele de timbru aplicate în Marea Britanie şi în Germania în secolul al XVIII-lea.
În Europa, în sec XVIII ziarele au căpătat libertatea de care se bucură şi azi. A
urmat o dezvoltare şi o diversificare continuă acompaniate de stabilizarea genurilor
publicistice şi profesionalizarea ziariştilor.
O formă de restrângere a dreptului la informare din surse multiple începe să se
manifeste de la apariţia primelor mari agenţii de presă internaţionale (Havas, Wolff,
Reuter, Associated Press), începând cu mijlocul secolului al XIX-lea. În loc să concureze
liber pe piaţa de informaţie, Havas, Wolff şi Reuter semnează un acord în 1859, iar în
1872 li se alătură Associated Press. O primă formă de împărţire a lumii în zone de
influenţă informaţională are loc odată ce aceste acorduri rezervau domenii geografice
exclusive fiecăreia dintre semnatare (Albert, 1970: 37). După Primul Război Mondial a
fost evident pentru state că agenţiile de presă reprezintă un puternic instrument de
propagandă. Controlul lor şi influenţarea opiniei publice naţionale şi internaţionale prin
această pârghie mediatică nu întârzie să apară. În contextul interbelic şi pe fondul crizei
economice mondiale acordurile dintre cele mai mari agenţii de presă nu mai operează, iar
prima victimă a concurenţei libere pe piaţa de informaţie este agenţia Havas. În 1944
locul ei este luat de agenţia de stat France Presse, care „datorită calităţii serviciilor
reuşeşte să reia pe piaţa mondiala a informaţiei locul ocupat de agenţia Havas înainte de
război” (Alber, 1970: 121).
În mod paradoxal, până târziu spre mijlocul secolului al- XIX-lea, ştirile externe
sunt furnizate de jurnaliştii localnici din ţările străine. Scriitorii romantici sunt primii care
călătoresc pentru a scrie, şi sunt urmaţi de jurnaliştii care transmit din teritoriile străine
(Venayre, 2007: 46-56). Epoca marilor reportaje sociologice în teritorii exotice la început
şi în căutarea exotismului de acasă coincide cu perioada de maximă înflorire a
publicaţiilor de tip magazin (Martin, 2007: 118-129). Magazinele populare vor fi şi
primele care vor suporta cheltuielile de călătorie ale jurnaliştilor. Telegraful electric va da
un nou imbold acestei practici jurnalistice. Concurenţa acerbă dintre publicaţiile populare
vor duce la inventarea unei noi specializări în rândul jurnaliştilor. Deşi încă nu s-a
inventat încă sintagma, primii corespondenţi de război participă la războaiele balcanice
din anii 1870. Séguin trimisul publicaţiei Télégraphe este ucis în 1881, când transmitea în
timpul luptelor pentru cucerirea Tunisiei. Olivier Pain dispare câţiva ani mai târziu în
Sudan. Frédéric Naudeau, corespondentul lui Journal pe lângă armata rusă în timpul
războiului ruso-japonez este luat prizonier de armata adversă (Martin, 2007: 119-121).
O formă de limitare a libertăţii presei de o duritate extremă este cenzura de război.
Metternich afirma în 1805 că „gazetele folosesc lui Napoleon cât o armată de 300.000 de
oameni ...” (Şeicaru, 2007: 170). Epoca de aur a gazetăriei se încheie odată cu prima zi a
Marelui Război. Cenzura a început să funcţioneze în toate ţările, pe măsură ce au intrat în
război. Numai presa engleză a continuat să fie liberă. În Franţa cenzura s-a instalat din
prima zi a războiului. „Ca orice cenzură a fost stupidă” (Şeicaru, 2007: 106). În România
decretul de instituire a cenzurii a fost publicat în 10 ianuarie 1916 (Petcu, 2012).
Un exemplu istoric este cel al singurei publicaţii româneşti care străbate întreaga
perioadă a Primului Război Mondial – Neamul Românesc (Iorga, 1916-1918). Editat şi
difuzat de Nicolae Iorga, care de altfel scria şi cea mai mare parte din conţinut, periodicul
a avut un rol fundamental în însufleţirea armatei române şi în mobilizarea civililor pentru
efortul de război, mai ales în perioada refugiului de la Iaşi. Publicaţia îndeplinea şi
funcţia de combatere a acţiunilor propagandistice ale duşmanului (Tudor, 2014). Nu
trebuie neglijat faptul că Iorga era în epocă „unul din rarii agitatori de mase care putea să
exalte opinia publică” (Şeicaru, 2007, p 277) şi că influenţa Neamului Românesc în
timpul refugiului a fost mai puternică decât a ziarului România, publicat din ianuarie
1917 la Iaşi cu sprijinul Marelui Cartier General al Armatei (Şeicaru, 2007, p 278). Şi
totuşi nu rare sunt numerele în care spaţiile albe poartă ştampila cenzurii, culminând cu
exemplarul în care ¾ din prima pagină, rezervată în mod tradiţional opiniilor lui Iorga a
fost cenzurată.
Una dintre formele de manifestare a regimurilor autoritare este îngrădirea
libertăţii presei, până la totala ei suprimare. Exemple istorice din Europa sunt presa
germană în timpul regimului nazist, total subjugată intereselor puterii totalitare şi presa
rusă sub puterea bolşevică. Presa franceză sufocată de cenzură în timpul regimului de la
Vichy se mută în zona neocupată, iar în partea de nord a Franţei, sub coordonarea
grupurilor de rezistenţă apar o mulţime de foi clandestine efemere. Rezistenţa înfiinţează
chiar un birou de informaţii pentru străinătate (Albert, 1970). Un exemplu contemporan
este Coreea de Nord, de unde ştirile externe provin aproape exclusiv de la autorităţile
comuniste.
Forme ale controlului puterii asupra presei se manifestă prin restricţionarea
accesului la hârtie, la tipar sau la distribuţie. De acest tip de constrângeri s-a folosit
regimul bolşevic în Rusia imediat după preluarea puterii, pentru a scoate de pe piaţă
publicaţiile burgheze. Iar în Franţa postbelică, abia în 1950 s-au ridicat total restricţiile
asupra hârtiei.
După cea de-a două conflagraţie mondială, presa din RFG s-a dezvoltat pe baza
licenţelor acordate cu titlu personal unor personalităţi necompromise de colaborarea cu
regimul nazist. Această strategie a dus la o mai accentuată regionalizare a presei şi la
funcţionarea unor lanţuri de producţie şi difuzare bazate pe colaborarea mai multor
publicaţii regionale. În scurt timp tirajele au avut creşteri fulminante: de la 6 milioane de
exemplare în 1945, la 13,6 milioane în 1950 şi 18,1 milioane de exemplare în 1960
(Albert, 1970). Presa britanică, ce nu a fost afectată substanţial de cenzură în timpul
războiului s-a dezvoltat până la atingerea propriilor limite şi la autocanibalizare. În timpul
crizei presei, s-a dovedit că mecanismele de autoreglare a pieţei nu sunt suficiente şi a
fost necesară înfiinţarea unui organism de reglementare a concurenţei.
Al doilea Război Mondial a consacrat radioul ca un mediu de propagandă
redutabil, capabil să ocolească mijloacele de cenzură specifice presei scrise. Este
incontestabil succesul Radio BBC pe frontul informaţiei. Tot războiul este catalizatorul
unor studii fundamentale despre impactul informaţiei asupra maselor. Acest corp de
cercetări sistematice, centrate pe efecte, vor sta la baza constituirii ştiinţelor comunicării.
Deşi televiziunea luase avânt în Marea Britanie încă înainte de război - în 1939
erau deja 20.000 de receptoare şi în America făcea primii paşi – la intrarea SUA în război
erau 5.000 de abonaţi, conflagraţia mondială i-a amânat boom-ul până după 1945.
Televiziunea se instalează ca regină a mijloacelor de comunicare în masă prima dată în
Statele Unite: în 1947 erau 30.000 de televizoare, în 1950, 4 milioane, în 1952, 15
milioane pentru ca în 1961, fiecare cămin american să aibă un aparat de recepţie tv
(Dobrescu, Bârgăoanu, 2003: 79). Cu o întârziere de 10 ani hegemonia televiziunii se
instalează şi în Europa. Presa scrisă se vede concurată pe de o parte de fluxul de ştiri
transmise imediat de radio şi pe de alta de puterea de penetrare a imaginii. În epocă,
anunţata moarte a presei scrise este evitată prin repoziţionare pe piaţa informaţiei.
Supravieţuiesc publicaţiile care cultivă comentariul de calitate şi cele care mizează pe
incapacitatea tehnică a televiziunii de a cuprinde faptul divers – tabloidele. Suplimentele
de duminică sufocă publicaţiile de tip magazin, care avuseseră perioada lor de glorie la
începutul secolului XX.
Tot în perioada imediat următoare războiului îşi au originile primele trusturi
multimedia. Contextul general conduce către o depolitizare a presei, care făcându-şi un
titlu de glorie din independenţa politică devine din ce în ce mai dependentă de logica
financiară. Trustizarea multimedia are drept consecinţă directă concentrarea informaţiei.
Spre sfârşitul anilor 90 se constată şi monopolizarea dreptului la cuvânt de către panelişti.
Aceştia sunt, în viziunea lui Bourdieu (1997: 78) persoane publice dispuse să apară
oricând şi oriunde, având păreri despre orice. Fără a avea vreo competenţă deosebită în
vreun domeniu, aceste persoane se legitimează prin apariţia publică, într-un cerc vicios
care are ca efect simplificarea demagogică a informaţiei. Logica economică impune un
nou tip de cenzură, care filtrează accesul în spaţiul mediatic al profesioniştilor din
televiziune şi al invitaţilor. Invitaţii de profesie devin ei înşişi centre de putere şi nu de
puţine ori în spatele opiniilor pe care le difuzează prin diversele mijloace ale aceluiaşi
trust sunt interese de grup politice şi financiare care trebuie promovate în spaţiul public.
Concurenţa crescută în domeniul televiziunii, aduce după sine goana după ultima ştire şi
după senzaţional având ca efect o viziune dezistoricizată şi atomizată asupra realităţii.
Locul editorialistului şi al reporterului special este luat de animator. Bourdieu (1998)
semnalează discrepanţa dintre nivelurile de salarizare ale oficianţilor spectacolului şi ale
jurnaliştilor de televiziune. Aceşti factori fac ca informaţiile care au într-adevăr a face cu
interesul public să se găsesc înecate în spectacolul vieţilor private etalate public. În locul
cenzurii se manifestă insidios autocenzura şi dorinţa de integrare într-un sistem cinic
care îşi apără propriile interese, sub masca adaptării la modernitate şi a lărgirii curiozităţii
fiecăruia (Bourdieu, 1998: 86-87). După cum însuşi Habermas comenta în cuvântul
înainte la ediţia din 1990 a tezei Sfera publică şi transformarea ei structurală: “În aceste
împrejurări a apărut o nouă categorie de influenţare, în speţă puterea mediatizatoare, care,
organizată în vederea manipulării, i-a răpit principiului publicităţii nevinovăţia. Sfera
publică prestructurată şi în acelaşi timp dominată de mass media s-a transformat într-o
arenă privată de putere, în cadrul căreia, prin teme şi contribuţii, se dă lupta nu numai
pentru influenţă, ci şi pentru o eficientă dirijare a fluxurilor de comunicare, cât mai bine
disimulată în intenţiile ei strategice.” (Habermas, 2005: 27).
Pe fondul criticilor mijloacelor analogice de comunicare în masă ca factori de
propagandă, manipulare şi persualiune (Tran, Stănciugelu, 2003), apariţia şi rapida
proliferare a reţelei digitale a fost privită de optimişti ca o cale de eliberare a informaţiei
de servituţile proceselor de gate-keeping, framing şi priming. Primii concurenţi digitali ai
mass media tradiţionale au fost site-urile de ştiri. Concurenţă inegală, care naşte şi
primele îngrijorări. Dereglementarea mediului virtual lasă loc la expunerea oricăror idei,
fapte şi opinii, ceea ce, în principiu, duce la diminuarea eficacităţii cenzurii, ca efect
pozitiv, dar şi la lipsa de control asupra adevărului informaţiilor produse şi difuzate ca
efect negativ. Gratuitatea informaţiei difuzate în spaţiul virtual a fost considerată ca o
formă de democratizare a accesului la informaţie, dar este în acelaşi timpă o lovitură dată
presei tradiţionale care cheltuieşte pentru producerea şi difuzarea informaţiei şi cere bani
sub o formă sau alta consumatorilor. Dereglementarea spaţiului digital loveşte în
drepturile autorilor şi lasă la discreţia oricărei persoane care are abilităţile tehnice de a
face un site posibilitatea să preia şi să difuzeze gratis orice informaţie. Reglementările
successive care au ca obiectiv limitarea pirateriei pe Internet, sunt ineficiente în
protejarea dreptului producătorului asupra informaţiei. În umbra dreptului la informare a
publicului, de cele mai multe ori producţia de ştiri online este înlocuită de interpretare şi
colportaj. Dar şi profetizata democraţie a accesului publicului la informaţia online s-a
dovedit a fi limitată. Cercetările au evidenţiat inegalităţi accentuate între accesul la
tehnologia digitală şi la reţeaua de Internet dintre membrii societăţilor avansate din punct
de vedere economic şi tehnologic şi ţările în curs de dezvoltare. Chiar dacă aceste
inechităţi tind să se diminueze pe măsura banalizării tehnologiei şi extinderii reţelei,
rămân barierele generaţionale, de gen, de aculturaţie digitală.
Odată cu apariţia platformei web 2.0 care permite fiecărui utilizator să devină şi
producător de conţinut, a apărut sintagma citizen journalism, care desemnează acţiunea
cetăţeanului fără o pregătire profesională în domeniul presei care desfăşoară activităţi de
culegere, producţie şi difuzare de informaţie în spaţiul virtual. Avantajul unui mijloc
tehnic maleabil, care să permită interconectarea conţinuturilor şi dialogul asincron între
producătorii – consumatori de conţinut, care permite producătorului să se adapteze din
mers exigenţelor publicului a făcut ca blogurile să devină noii concurenţi ai presei
tradiţionale şi a celei digitale. Concurent care, cel puţin pe piaţa românească, a reuşit să
scoată deja din circuit publicaţiile de călătorie tipărite şi ridică probleme serioase site-
urilor de specialitate (Tudor, 2013).
Eficienţa tehnologiilor digitale de comunicare interconectate a fost dovedită în
timpul atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001, când imaginile filmate de oameni
obişnuiţi cu telefoanele mobile au fost difuzate pe Internet înainte ca televiziunile să
ajungă la faţa locului. Blogurile au difuzat informaţii pentru lumea întreagă în timpul
evenimentului şi apoi au preluat funcţia de platformă de dezbatere asupra cauzelor şi
implicaţiilor celor întâmplate (Guţu, 2007). Totuşi, după primul val de optimism care
declara new media ca pe o formă de comunicare mai democratică faţă de media
tradiţionale sau chiar faţă de platforma web 1.0 şi ca pe un mijloc neîngrădit de acces la
informaţii, cercetările empirice au evidenţiat şi scăderile. Orice alfabetizat tehnologic
poate să producă şi să difuzeze conţinut, dar atingerea unei audienţe semnificative
depinde de abilităţile comunicaţionale şi relaţionale ale individului, de notorietatea din
spaţiul real.
Studiile asupra conţinuturilor din blogosferă au dovedit că cele mai multe bloguri
preiau informaţia din mass media şi o interpretează şi o redifuzează, aportul de informaţie
nouă fiind mult mai redus decât s-ar fi crezut. Mai mult, s-a dovedit că tematica celor mai
influente bloguri este trasată de agenda mass media, manifestându-se în spaţiul virtual
clasicul proces agenda setting (Haas, 2009). În final, blogurile în loc să fie o sursă
alternativă de informaţie şi un spaţiu de dezbatere critică a ideologiei dominante, de cele
mai multe ori nu fac decât să o întărească prin repetare şi personalizare.
Anonimatul pe care îl oferă Internetul a fost privit ca o facilitate pentru
producătorii de conţinut din ţările cu regimuri autoritariste. Reversul medaliei s-a văzut în
2006, când bloggeri chinezi au intoxicat spaţiul virtual cu informaţia falsă că autorităţile
ar fi arestat trei dintre cei mai critici producători de conţinut. BBC, Reuters şi Reporteri
fără Frontieră au preluat şi difuzat informaţia fără a o verifica (Guţu, 2007).
Nu trebuie neglijat faptul că cenzura funcţionează şi în spaţiul virtual – ţări
precum China, Venezuela, Arabia Saudită, Iran, Libia, Egipt, Turcia (Freedom House,
2014, euronews, 2014) blochează conţinuturile considerate periculoase. Primăvara arabă
a pus în evidenţă capacitatea platformelor sociale digitale de a mobiliza mase mari de
oameni şi a amorsa schimbări sociale în spaţiul real. Totuşi sub vălul cenzurii oficiale se
ascunde caracatiţa islamistă (Gonzales-Quijano, 2012) şi de libertatea de expresie în
reţelele digitale profită şi actorii cu interese politice şi economice globale. De altfel,
Dominique Wolton atrăgea atenţia încă din 1999 că tocmai pentru că pe Internet oricine
poate să spună orice riscurile manipulării sunt mai mari.
Până la urmă, diversitatea suporturilor tehnice nu asigură nici pluralitatea vocilor
şi nici independenţa celor care furnizează conţinuturile. Melinescu (2013: 17-18) aduce în
discuţie implicaţiile extinderii fenomenului de trustizare mediatică în conglomerate mixte
analogico-digitale: “…concentrarea unor mijloace de comunicare mai numeroase sub
aceeaşi autoritate prin preluări şi fuziuni corporatiste transformă aceste mijloace în
entităţi economice puternice, tot mai puţin stimulate să examineze atent sistemul politico-
social care le alimentează.” Observaţia este cu atât mai pertinentă cu cât deţinătorii
marilor conglomerate mediatice au interese economice globale cu posibile implicaţii
politice locale sau geostrategice. Un exemplu îl prezintă Franţa, unde antreprize
specializate în produse de lux, în construcţii şi lucrări publice sau în industria
armamentului deţin cea mai mare parte din marile media private (Pulvar, 2013: 79).
Sub stresul concurenţei crescânde pe piaţa informaţională online şi a avalanşei de
informaţie se observă o profesionalizare din ce în ce mai accentuată a producătorilor de
conţinut. Această realitate pune şi mai multă presiune pe mass media analogice care în
ultimul timp pierd din sursele de finanţare. Se constată o scădere progresivă a alocaţiilor
publicitare, cel mai lovit sector fiind presa scrisă (Petcu, 2013). În acest context multe
publicaţii au dispărut, altele au deschis ediţii online, urmând tendinţa publicului de a se
informa pe web, iar altele s-au mutat cu totul online. Şomajul în rândul jurnaliştilor
creşte, salariile scad, specializări cum ar fi jurnalismul cultural şi cel de politică externă
sunt în pragul dispariţiei sau se menţin la limita subzistenţei. Profesia de jurnalist este în
căutarea identităţii, universităţile sunt în căutarea celor mai bune forme de adaptare a
formaţiei profesionale la noul context mediatic.
 Bibliografie:

Albert, P. (1990), Histoire de la presse, Presses Universitaires de France,

Bourdieu, P (1999) [1997], Televiziunea, jurnalismul şi politica, in Contraofensive, Ed. Meridiane,
Bucureşti, pp 76 – 85.
Bourdieu, P (1999) [1998], Întoarcere asupra televiziunii, in Contraofensive, Ed. Meridiane, Bucureşti, pp
86 – 93.
Dobrescu, P., Bârgăoanu, A. (2003), Masss media şi societatea, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti.
Haas, Tanni. "Blogs and Bloggers." Encyclopedia of Journalism. 2009. SAGE Publications. 3 May. 2010.
<http://www.sage-ereference.com/journalism/Article_n44.html>.
Jurgen Habermas, Sfera publică şi transformarea ei structurală, comunicare.ro, Bucureşti, 2005.
González-Quijano, Y. (2012). Arabités numériques (2/2): le printemps du Web arabe, Sindbad.
Guţu, D. (2007), New Media, Ed. Tritonic, Bucureşti.
Iorga, N. (1916-1918), Neamul Românesc, Bucureşti, Iaşi, Văleni
Mattelart, A.M. (2003), Histoire de la société de l’information, Edition La Découverte, Paris.
Martin, M. (2007), Le voyage du grand reporter, de la fin du XIX siècle aux années 1930, in Le temps des
Médias, Revue d’histoire, n° 8 automne, pp. 118-129.
Nicolae Melinescu, O viziune despre televiziune, Master Print Super Offset Bucureşti, 2013;
Petcu, M. (coord.) (2012), Istoria jurnamalismului din România în date. Enciclopedie cronologică,
Polirom, Iaşi.
Pulvar (2013), La Liberté « d’oppression » des médias en démocratie, in Benavides, C., Fejic, N., &
Palmiste, C. (coord.), Libertés et oppressions: approches pluridisciplinaires. Editions L'Harmattan,
Paris.
Şeicaru, P. (2007), Istoria presei, ediţie îngrijită de George Stanca, Ed. Paralela 45, Bucureşti.
Tran, V., Stănciugelu, I. (2003), Teoria comunicării, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti.
Tudor, R. (2013), “Re-mediatizarea formelor şi conţinuturilor jurnalismului tradiţional de călătorie în
blogurile personale”, in Jurnalismul traditional şi New Media, (coord.) Ilie Rad, Tritonic,
Bucureşti, pp 193-216.
Tudor, R. (2014), Nicolae Iorga editorialist în vreme de război. Reprezentarea duşmanului în editorialele
din Neamul Românesc 1916-1918, Comunicare prezentată la Congresul Naţional de Istoria Presei,
ediţia a VII-a, Galaţi, 4-5 aprilie 2014.
Venayre, S. (2007), Le voyage, le journal et les journalistes au XIX-ème siècle, in Le temps des Médias,
Revue d’histoire, n° 8 automne 2007, pp. 46-57.
Wolton, D. (2012) [1999], Internetul. O teorie critică anoilor media, Ed. comunicare.ro, Bucureşti.

http://fr.euronews.com/2014/03/27/la-turquie-renforce-la-censure-sur-internet/
http://fr.rsf.org/barometre-de-la-liberte-de-la-presse-journalistes-tues.html?annee=2013