Nume și prenume: Iordache Andreea Violeta

Universitatea Valahia din Târgoviște

Facultatea de Științe Politice, Litere și Comunicare
Specializare: Jurnalism, anul I

Presa sub Napoleon Bonaparte

 1789-1815: Epoca revoluționară

Revoluția anterioară și timpurie

Presa scrisă a jucat un rol semnificativ în formarea opiniei publice populare față de
monarhie și Vechiul Regim. Sub Vechiul Regim, Franța avea un număr mic de ziare puternic cenzurate
care aveau nevoie de licențe regale pentru a funcționa; documentele fără licențe trebuiau să opereze în
subteran. Atât pamfletele scurte de opinie publică, cât și periodicele din viața de zi cu zi au fost
revizuite și editate intens pentru a influența indirect oamenii, chiar angajând scriitori pentru o astfel de
propagandă. Jurnalismul republican radical a cunoscut o proliferare dramatică, odată cu convocarea
Statelor Generale: „în acea lună [mai 1789] au apărut peste o sută de pamflete... iar cifra a crescut la
300 în iunie”. Între 1789 și 1799, au apărut peste 1.300 de noi ziare, combinate cu o cerere mare de
pamflete și literatură periodică, ceea ce a provocat o presă înfloritoare, deși de scurtă durată. În timp ce
reglementările oficiale au încercat să suprime disidența în publicațiile la scară largă, unele lucrări și
reviste mai mici au oferit cititorilor subiecte mai radicale.
Popularitatea crescândă a acestor publicații revoluționare s-a reflectat în creșterea
activității politice a populației franceze, în special a celor din Paris, unde cetățenii se înghesuiau în
cafenele pentru a citi pamflete și ziare și pentru a asculta oratorii.

Regim de teroare
În perioada conservatoare a Directorului, din 1794 până în 1799, ziarele au scăzut brusc în
importanță. Declarația drepturilor omului și cetățeanului a permis libertatea presei, dar a permis
guvernului să reprime abuzurile presei. Acest lucru a permis guvernului să definească „abuzurile
presei” așa cum a considerat de cuviință și a justificat cenzura puternică care a avut loc în timpul
Revoluției. În apogeul Regatului Terorii, cenzura presei a guvernului era mai strictă decât cea a
Vechiului Regim, cenzurând sute de lucrări și broșuri care nu se aliniau politicilor sau idealurilor
guvernului. Ziarele și-au schimbat frecvent numele și titlurile pentru a evita cenzura sau interzicerea,
iar mai mulți jurnaliști au fost executați la ghilotină în acest timp, inclusiv Jacques Pierre Brissot și
Camille Desmoulins.
  1815-1871

Restaurarea Casei de Bourbon în 1815 a permis o presă liberă. Legile Serre, adoptate în
mai 1819, vor guverna libertatea presei în Franța pentru o mare parte a secolului al XIX-lea. Conform
acestor legi, cenzura era ușoară, dar existau restricții, cum ar fi obligația de a plăti un depozit mare la
guvern și o taxă de timbru de cinci cenți pe fiecare copie. Au fost publicate o mână de ziare, strâns
aliniate cu facțiunile politice. Erau scumpe, se vindeau doar prin abonament și erau deservite de o mică
elită.
La mijlocul secolului al XIX-lea, 1815-1880, o serie de inovații tehnice au revoluționat
industria ziarelor și au făcut posibilă producția în masă de copii ieftine pentru un cititor național de
masă. Telegraful a sosit în 1845 și, pe la 1870, presa rotativă dezvoltată de Hippolyte Auguste
Marinoni. Anterior, editorii foloseau hârtie de cârpă scumpă și prese cu șurub manuale lente. Acum
foloseau hârtie de celuloză mult mai ieftină, la prese de mare viteză. Costul de producție a scăzut cu
un ordin de mărime. Deschiderea sistemului feroviar în anii 1860 a făcut posibilă o distribuție rapidă
între Paris și toate orașele și provinciile din periferie. Ca urmare a revoluției tehnice, cantități mult mai
mari de știri au fost distribuite mult mai rapid și mai ieftin.
Revoluția din 1848 a dat naștere multor lucrări efemere. Cu toate acestea, libertatea presei
a dispărut în 1851 sub cel de-al Doilea Imperiu al lui Napoleon al III-lea. Majoritatea ziarelor au fost
suprimate; fiecărei părți i sa permis doar o singură lucrare. Severitatea cenzurii s-a relaxat în anii 1860,
dar nu s-a încheiat până când a început a treia Republică Franceză în 1871.

Epoca napoleonică

Napoleon Bonaparte s-a născut la 15 august 1769, la Ajaccio, în Insula Corsica, fiind
al doilea din cei șapte copii ai unei familii aparţinând micii nobilimi. Tatăl său, avocatul Carlo Maria
Buonaparte, a fost numit reprezentantul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în anul 1777, iar
mama sa, Maria Letizia Ramolino, a avut un rol determinant în creşterea şi educarea sa. În ianuarie
1779, Napoleon a fost înscris la o școală teologică din Autun, în Franța continentală, pentru a învăța
franceza, în luna mai, în acelaşi an, a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château, apoi, în
1784, pe bază de concurs, trece la Şcoala militară din Paris. Vorbea cu un accent corsican pronunțat și
nu a învățat niciodată să scrie corect.

După absolvire, în anul 1785 devine locotenent secund de artilerie, Revoluţia franceză
îl găseşte la Ajaccio, iar în aprilie 1789, este trimis cu unitatea sa la Seurre, unde avea loc o insurecţie.
Doi ani mai târziu este avansat la gradul de locotenent, iar după încheierea Tratatului de alianţă austro-
prusian împotriva Franţei, la 7 februarie 1792, Napoleon Bonaparte devine comandant al artileriei în
asediul Toulon-ului, care fusese ocupat de englezi, şi, datorită planului şi talentului său, oraşul şi portul
sunt recucerite la 17 decembrie 1793. Datorită meritelor sale, Bonaparte este avansat la gradul de
general de brigadă. Aflat în fruntea armatei din Italia de Nord, tânărul general se dovedeşte un bun
cunoscător al situaţiei, sesizează rapid situaţia adversarului şi a propriei sale armate, ca urmare
Bonaparte iese învingător în bătăliile de la Lodi, Arcole, Rivoli.

În anul 1796, Napoleon Bonaparte se căsătoreşte cu Josephine, nimeni alta decât

văduva generalului Alexandre Beauharnais, care a murit în timpul Revoluției Franceze.
 În 1800, Împăratul a stabilit cenzura şi a ţinut presa sub o severă supraveghere. La 22
aprilie 1805, Napoleon Bonaparte îi scria într-o scrisoare ministrului său de Interne, Fouche:
“Reprimaţi puţin ziarele, faceţi-i să pună în ele articole bune, faceţi-i pe redactorii de la “Dezbateri“ şi
de la “Publicistul“ să înţeleagă că nu-i departe timpul în care le voi suprima cu toate celelalte şi nu voi
păstra decât unul singur (…) Intenţia mea este deci să-i faceţi pe redactorii de la “Jurnalul
Dezbaterilor“, de la Publicistul şi de la Gazeta Franţei, care sunt, cred, ziarele care sunt cel mai en
vogue, de a le declara că, dacă vor continua să alarmeze neîncetat opinia (publică), durata lor nu va fi
lungă; că timpul revoluţiei s-a sfârşit, că nu mai există în Franţa decât un partid; că nu voi suferi
niciodată ca ziarele să nu zică şi să nu facă nimic contra intereselor mele; că ar putea să facă câteva
mici articole, în care ar putea pune puţin venin, dar că într-o bună zi le voi închide gura.“

Într-adevăr, Napoleon a fost un adversar determinant al libertăţii presei, adesea foarte

cinic. Lectura tuturor biografilor săi recenţi confirmă din plin acest lucru. A fost intransigent, a
cenzurat ziarele, le-a criticat constant însă ca orice conducător, avea mare nevoie de el. Prin ele, putea
să sensibilizeze mai uşor opinia publică.

Pentru a înţelege perfect politica sa, subliniem o frază care conchide viziunea Împăratului
privind presa: “Mai bine mă tem de trei ziare decât de peste 100.000 de baionete.“ Dar regimul
instituţional şi juridic din Franţa între 1804 şi 1814 nu era un stat de excepţie implicând restricţii
libertăţilor datorită războiului, ci ele corespundeau regimului “ideal“ dorit de Napoleon în timp
normal… De altfel, propaganda imperială făcea să se creadă că războiul contra Angliei era un fenomen
marginal şi pur maritim: fiecare victorie continentală era prezentată ca o revenire la pace! Chiar dacă
Franţa a fost de factor în război între 1804-1814 (cel puţin contra englezilor), Napoleon guverna în aşa
fel încât ar fi fost în timp de pace. De aceea, considera normal să existe atentate împotriva libertăţii
presei.

Ca nimeni altul, Napoleon a dat Franţei o imensă glorie, instituţii moderne şi monumente
copleşitoare. Fie că era vorba de un război sau de o încoronare, micul corsican a avut însă mare grijă
de proiecţia imaginii sale atât asupra supuşilor, cât şi pentru posteritate. Propaganda a fost arma secretă
a lui Napoleon atât în luptă, cât şi în politică.

Ambiţiosul şi energicul Napoleon Bonaparte a intuit perfect şi a beneficiat din plin de

explozia presei scrise şi a tipăriturilor generate de Revoluţia Franceză, pe care a ştiut să o exploateze
pentru construirea şi consolidarea unei imagini publice extrem de puternice în timpul vieţii sale, dar
care a rămas la fel de vie şi după dispariţia sa. Istoricul Philip Taylor afirma că „sub Napoleon, Franţa
a devenit în fapt primul stat modern bazat pe propagandă“. Mai mult decât atât, în timpul lui Napoleon,
„pentru prima dată, propaganda a fost totală“, în sensul că ea a fost prezentă peste tot prin forţa unei
cenzuri stricte şi a ubicuităţii autorităţii imperiale.

Codul penal francez din 1810 prevedea delicte severe privind libertatea presei, ceea ce
făcea să-i intimideze pe ziarişti. Dar la revenirea sa, în 1815, Napoleon a autorizat o presă liberă. Este
de altfel una din marile sale greşeli căci, războiul se apropia şi era inevitabil, deci nu trebuia să
slăbească efortul de război al ţării lăsând mână liberă ziarelor liberale care s-au arătat repede critice la
adresa sa. Cenzura impusă de Napoleon a fost abolită în 1819 prin legea De Serre care va restaura
libertatea presei scrise, dar rămânea supusă delictelor comune cum ar fi defăimarea, ultrajul contra
bunelor moravuri şi chiar ofensa adusă regelui.
  Le Moniteur Universel
Moniteur Universel a servit drept înregistrare oficială a dezbaterilor legislative. Jean-Paul
Marat a câștigat o influență enormă prin puternicul său L'Ami du peuple cu atacurile sale asupra
scandalurilor și conspirațiilor care au alarmat oamenii până când a fost asasinat în 1793. Pe lângă
Marat, numeroși politicieni importanți au ieșit în prim-plan prin jurnalism, printre care și Maximilien.
de Robespierre şi Jacques Hébert.
În 1789, toate restricțiile asupra presei au fost eliminate; până în 1793 fuseseră înființate
peste 400 de ziare, inclusiv 150 numai în Paris. În perioada conservatoare a Directorului, din 1794
până în 1799, ziarele au scăzut brusc în importanță.
Când Napoleon a preluat puterea în 1799, la Paris au mai rămas doar șaptezeci și două de
lucrări și în curând a închis toate, cu excepția a 13. În 1811, a făcut pasul final: a permis doar patru
lucrări la Paris și una în fiecare dintre celelalte departamente; toți cenzurați îndeaproape. Se recunoaște
că propaganda a fost folosită intens pe parcursul ascensiunii lui Napoleon.
Napoleon a folosit propaganda într-o gamă largă de mass-media, inclusiv ziare, artă, teatre
și buletinele sale celebre. Prin utilizarea mass-media, Napoleon s-a dovedit a fi un maestru timpuriu al
propagandei moderne. Napoleon s-a asigurat că eforturile sale au fost îndeplinite nu numai prin
cenzurarea majorității conținutului media, ci și prin crearea și publicarea propriilor lucrări. De
exemplu, Napoleon deținea două ziare militare, Courrier de l’Armée d’Italie și La France vue de
l’Armée d’Italie. Acest lucru i-a permis lui Napoleon să distribuie propagandă legată de succesele sale
militare, ceea ce a influențat opinia publică din Franța în favoarea sa. Sub Napoleon, organul de
informare oficială a fost Moniteur (Gazette nationale, ou le moniteur universal), care a fost fondat în
1789 sub aceeași conducere generală ca și Mercure. Ambele ziare au fost surse de mesaje ale
instituțiilor și au fost scrise pentru o audiență din instituții, Moniteur reprezentând opinia majoritară în
adunarea franceză și Mercure reprezentând minoritatea.

Le Moniteur Universel a fost un ziar francez fondat la Paris la 24 noiembrie 1789 sub titlul
Gazette Nationale ou Le Moniteur Universel de Charles-Joseph Panckoucke, și care a dispărut la 31
decembrie 1868. A fost principalul ziar din timpul Revoluției Franceze și a fost multă vreme jurnalul
oficial al guvernului francez și uneori o publicație de propagandă, mai ales sub regimul napoleonian.
Le Moniteur a avut o mare circulație în Franța și Europa, precum și în America în timpul Revoluției
Franceze.

 Istorie:

Interesul suscitat de dezbaterile primei Adunări Naţionale i-a sugerat lui Hugues-Bernard
Maret ideea publicării lor în Bulletin de l'Assemblée. Charles-Joseph Panckoucke (1736-1798),
proprietar al Mercure de France și editor al celebrei Encyclopédie din 1785, l-a convins să contopească
acest articol într-un ziar mai mare, Gazette Nationale ou Le Moniteur Universel.
La 2 decembrie 1799, Le Moniteur a fost declarat ziar oficial. Napoleon a controlat-o prin
Hugues-Bernard Maret și Jean Jacques Régis de Cambacérès, care erau responsabili pentru conținutul
său. Datorită controalelor stricte ale presei de către Napoleon, rapoartele dezbaterilor legislative ale
Monitorului au fost înlocuite cu buletine ale Marii Armate și articole polemice îndreptate împotriva
Angliei.
 Titlul de Gazette Nationale a fost eliminat la 1 ianuarie 1811, când a devenit Le Moniteur
Universel. Ziarul a devenit, de asemenea, mai puțin exclusiv politic, articolele despre literatură, știință
și artă ocupând o parte considerabilă din rubricile sale. Întoarcerea lui Napoleon din exil pe Elba la 20
martie 1815 a confirmat Le Moniteur în poziția sa de jurnal oficial; Le Moniteur a anunțat în aceeași
ediție atât plecarea regelui Ludovic al XVIII-lea, cât și sosirea împăratului în Tuileries. Imediat după
Revoluția din iulie 1830, unul dintre primii pași ai guvernului provizoriu a fost preluarea controlului Le
Moniteur, iar guvernul lui Louis Philippe a pus-o sub controlul departamentelor ministeriale.

Le Moniteur a încetat publicarea părții oficiale după un conflict cu Napoleon al III-lea la 31

decembrie 1868, fiind înlocuit ca jurnal oficial al Imperiului Francez (și mai târziu al Republicii
Franceze) de ceea este cunoscut acum sub numele de Jurnalul Oficial al Republicii Franceze. Un decret
din 5 noiembrie 1870 a dat noului jurnal monopolul de a publica legi și reglementări. Privat de funcția
sa oficială, Le Moniteur Universel a continuat să existe ca un ziar independent, în mod tendențial
conservator până la 30 iunie 1901.

 Corupţie:
Afacerile și băncile plăteau în secret anumite ziare pentru a promova anumite interese
financiare și pentru a ascunde sau a acoperi majoritatea comportamentelor posibile. Editorii au primit
plăți pentru anunțuri favorabile în articolele de știri ale produselor comerciale. Uneori, un ziar șantaja o
afacere prin amenințarea că va publica informații nefavorabile, dacă afacerea nu începe imediat să facă
publicitate în ziar. Guvernele străine, în special Rusia și Turcia, plăteau presei în secret sute de mii de
franci pe an pentru a garanta acoperirea favorabilă a obligațiunilor pe care le vindea la Paris. Când
știrile reale erau proaste despre Rusia, cum ar fi în timpul Revoluției din 1905 sau în timpul războiului
cu Japonia, aceasta a ridicat mită pe care a plătit-o la milioane de franci. Fiecare minister din Paris
avea un grup de jurnalişti pe care îi plătea în secret şi îi hrănea cu poveşti.

În timpul războiului mondial, ziarele au devenit mai mult o agenție de propagandă în

numele efortului de război; au existat puține comentarii critice. Presa a raportat rareori realizările
Aliaților; în schimb au creditat toate veștile bune armatei franceze. Într-un cuvânt, ziarele nu au fost
campioni independenți ai adevărului, ci au plătit în secret reclame pentru interese speciale și guverne
străine.
 Bibliografie:
1.
https://en.wikipedia.org/wiki/Le_Moniteur_Universel
2.
https://www.rador.ro/2021/05/05/portret-200-de-ani-de-la-moartea-lui-napoleon-bonaparte-
imparat-al-frante
3. http://dezvaluiribiz.ro/napoleon-contra-libertatii-presei/
4.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Napoleon_I
5. https://historia.ro/sectiune/general/armele-secrete-ale-lui-napoleon-583328.html