COASTA AMALFI – PERLA ITALIEI

- Partea I –

Student:
Robert-Florin POPA
An I
Journalism

Aeroportul din Napoli nu are nimic din atmosfera lui Fiumicino. Dar pasagerii grăbiți
spre și dinspre punctul vamal și mai apoi spre și dinspre intrare sau ieșire sunt de fapt, peste tot,
aceeași. Aceleași formalități și aceleași rutine. Nimic nou sau surprinzător. Trecem peste toate
obstacolele impuse de călătoria cu avionul și ne trezim la ieșire, unde, șoferul vanului închiriat
cu mai mult de o lună înainte de plecare, ne așteaptă cu plăcuța de identificare în mână. Are o
față ușor plictisită. Cine știe, poate nu e întocmai fericit cu noii săi clienți ce vin dintr-o țară de
unde piața de muncă italiană își asigură forța de muncă în detrimentul nativilor. Ne prefacem că
nu îi observăm mina și ne instalăm în mașina ce avea să ne ducă în călătoria de o săptămână pe
Coasta Amalfi, perla Italiei de sud.
Se cuvine, înainte de toate, să spunem că despre Coasta Amalfi s-au scris și spus multe
lucruri frumoase, și, pe buna dreptate, deoarece Coasta Amalfi este cea mai frumoasă zonă de
coastă a Italiei, având o climă temperată, o combinație de stânci abrupte, sate idilice ce coboară
sprintene înspre mare, drumuri amețitoare, grădini luxuriante, ape de peruzea și pante muntoase
împădurite. Se întinde de-a lungul Peninsulei Sorrento, un promontoriu mărginit de stânci,
proiectat din interiorul continentului până în extremitatea sudică a Golfului Napoli.
Drumul de la Napoli la Sorrento nu durează mai mult de o oră, însă, vorbim de o oră în
care ochiul călătorului nu se poate dezlipi de la peisajul din dreapta, în direcția de mers a
autovehicolului. Coasta Amalfi se prezintă în toată splendoarea ei mult elogiată de călătorii de
pretutindeni. Ajung la concluzia că informațiile găsite pe forumurile de călătorii nu sunt deloc
departe de realitate. Ba mai mult, informațiile au nevoie de completari… Drumul șerpuiește pe
lângă numeroase puncte de observație, se pierde printre stânci, iar pe alocuri se îngustează din
cauza unor lucrări de modernizare a drumului principal. Se apropie destinația noastră – Sorrento,
o stațiune bine cotată, prima din celebrul lanț de stațiuni ce intră, invariabil, în programul de
vizitare a coastei. Pătrundem prin labirintul de străduțe înghesuite (dar bine întreținute) străjuite
de ziduri acoperite de vegetație mediteraneeană – wisteria, leandrii, cactuși și multe alte specii de
plante colorate formează un tablou spectaculos, menit să ascundă zidurile terne și reci.
Ne cazăm în centru, la un hotel cu nume istoric – Palazzo Guardati. Frumos interior,
frumoasă atmosferă. Lăsăm bagajul în grabă și ieșim să explorăm împrejurimile, care din mersul
mașinii se profilau tentant. Prima oprire, pe faleză. Faleza din Sorrento are ceva aparte – e sus,
cocoțată pe stâncă, iar priveliștea asupra mării îți taie respirația. Apa mării turcoaz îndeamnă la
scufundări și lungi sesiuni de înot, dar temperatura de afară ne face să ne răzgândim. Totuși,
câțiva curajoși – probabil turiști din țările nordice – înoată relaxați, tăind valurile ocazionale. Pe
plajă, câțiva copii asiatici construiesc castele de nisip. Nici pe ei nu pare să îi sperie apa rece și
vântul destul de tăios. Alte culturi, alte obiceiuri.
Sorrento este un mic paradis pentru turiști. Terase la orice colt de stradă își îmbie turiștii
cu oferte culinare diverse. Magazinele colorate și hotelurile elegante contribuie la întregirea
peisajului deja favorizat de natură. Mare și munte, modernism și traditionalism, turiști și
localnici, toate la un loc ca într-un tablou cu autori multipli.
A doua zi ne îndreptăm spre Amalfi, cu oprire intermediară în Positano. Marea surpriză
vine de la transportul în comun interurban – călătorii sunt înghesuiți la propriu în autocarele ce
fac legatura între Sorrento și Amalfi, iar aerul în interior devine aproape irespirabil. Ca să uităm
de condiția de “călător-sardină”, ne concentrăm privirea înspre marea ce ne însoțește pe partea
dreaptă, de parcă ar vrea să ne asigure că nu pleacă nicăieri. Rând pe rând, așezări al căror nume
nu mi le mai amintesc sunt strabătute de autocarul care încearcă să își facă loc printre mașinile
parcate pe o parte și alta a străzilor înguste. Constat că majoritatea vehicolelor sunt de mici
dimensiuni și sunt parcate astfel încât să te întrebi dacă șoferii lor sunt magicieni sau pur și
simplu adaptați la condițiile de mediu.
Călătoria de la Sorrento la Positano durează aproximativ 30 de minute. Positano este un
fost sat pescăresc cu o așezare pitorească. Aici abundă magazinele de ceramică locală, de unde se
pot cumpăra obiecte de diverse dimensiuni și forme, de la farfurii minuscule, la mese mari de
exterior, pe care proprietarii magazinelor se angajează să le trimită cumpărătorilor străini,din
dorința de a face afacerile să meargă. Ne uităm și noi curioși la exponate și rămânem fideli
ceramicii de Horezu; e mai ieftină și, în plus, nu strică puțin patriotism local. Spectacolul de
culori vegetale ne cucerește și aici: plante decorative în simbioză cu portocali și lămâi în plin
pârg. Undeva, în piața centrală, se înalță turla catedralei din Positano – Chiesa di Santa Maria
Assunta, o bijuterie arhitecturala ce adăpostește temporar o expoziție de pictură.
Peste tot miroase a cafea și a vietăți marine bine gătite. Este ora prânzului, iar turiștii se
grăbesc să își găsească o masa la umbra, pe oricare dintre terasele restaurantelor din Positano.
Plecăm mai departe, curioși să ajungem în Amalfi, considerat perla coastei cu același nume. În
sfârșit, Amalfi! Poate că așteptările mele au fost prea mari, dar sunt oarecum dezamăgit de ceea
ce mă întâmpină aici. Prin comparație cu Sorrento și Positano, Amalfi pare mai degrabă o
stațiune ofilită. Poate că vremea destul de rece și întunecată îl fac să pară un fel de “rățușca cea
urâtă”. Sau poate e doar impresia mea deja influențată de vizitele în stațiunile anterioare. Zona
centrală din Amalfi e data de o piață străjuită de o catedrală (invariabila prezență!) și clădiri de
secole 18-19 acoperite cu verdeață. Peste tot, turiști grăbiți să ajungă doar ei știu unde, vânzători
de înghețată în coajă de lămâie și tradiționalele tarabe, de unde, fără excepție, turiștii cumpără
deja celebrele brelocuri pentru cei de acasă. Plecăm cu impresii amestecate, dorindu-ne doar să
avem aer în autocarul de întoarcere.
O altă zi, o nouă destinație – Capri. Frumusețile Insulei Capri au atras elita socială încă
din timpuri străvechi. Astăzi, cohorte de turiști de-o zi invadează insula de aproximativ 18 km
patrați, pentru a se bucura de clima moderată, de zona de coastă accidentată, de casele văruite în
alb și de abundența aproape subtropicală a grădinilor și colinelor din interiorul insulei. Călătoria
către Capri am facut-o, de data aceasta, cu vaporul. Vasele de transport pasageri circulă cu
regularitate, iar companiile ce le dețin se întrec în oferte pentru pasageri. Toate acostează la
Marina Grande, portul turistic al insulei și principalul loc de pornire pentru plimbări cu barca în
jurul insulei. Tot de la Marina Grande, funicularul urcă la Capri, cel mai frumos din cele două
sate ale insulei – Capri și Anacapri – fondat în jurul pieței Umberto I. Străzile sunt pline de
cafenele, magazine de suveniruri si magazine ale celebrelor brand-uri internaționale. Turiști din
toată lumea forfotesc pe străzile insulei, într-un du-te – vino amețitor, adesea cu ochii în harțile
locale sau în ghidurile de călătorie, așa încât riscul de a te trezi cu unul în brațe este maxim.
În partea de vest a insulei se află Anacapri, unde se poate ajunge fie cu taxi, fie cu un soi
de autobuz ce pare tăiat fix la jumătate. Drumurile pe insula sunt extrem de înguste, iar locurile
de parcare aproape inexistente, fapt ce a determinat adaptarea mijloacelor de transport la
condițiile de mediu. Călătorim înțepeniți unii în alții. Distanța de câțiva kilometri de la Marina
Grande până sus pare fără sfârșit. Efortul unei călătorii cu autobuzul, unde fiecare avem un
spațiu minuscul la dispoziție,dă roade. Priveliștea este unică – apă, vegetație luxuriantă, clădiri în
stil mediteraneean, toate martorele unei suprapuneri de civilizații. Se împletesc mai multe stiluri
arhitecturale, iar rezultatul este unul fabulous. Vizităm Vila San Michele (sec. 19), sursă de
inspirație a cărții “Story of San Michele” scrisă de Axel Munthe, fizician născut aici. Nu omitem
nici cartierul rezidențial unde, ocazinal, celebrități din lumea filmului vin să petreacă timp de
caliatate în vilele private achiziționate cu milioane de euro. Zona pare desprinsa dintr-o poveste,
dar în pofida imaginii idilice, interesul turiștilor se manifestă tot în zona aglomerată a micului
sătuc, unde se aude un amestec de limbi și plutește în aer un amestec de arome. Plecăm din Capri
așa cum am venit, cu vaporul, dar cu convingerea că într-adevăr, bucăți de rai sunt pe pământ.
COASTA AMALFI – PERLA ITALIEI DE SUD
- Reportaj de călătorie –

Student:
Robert – Florin POPA
An I
Journalism