Întâi de toate, reportajul este o poveste.

O poveste pe care tu, reporterul, o spui

pentru că ai fost acolo, ai văzut, ai aflat, ai auzit, ai simţit, ai mirosit, ai gustat… Şi cel
mai important e să-l faci pe cititor “să simtă” ceea ce ai simţit tu, “să audă” ce ai auzit
tu, “să vadă” ce ai văzut tu… (M.Voirol, 1992, p.52)

Prima condiţie este, deci, prezenţa reporterului la faţa locului pentru colectarea informaţiilor.
De fapt, e redundant să spui asta, pentru că reporterul, prin definiţie, trebuie să fie prezent
în mijlocul oamenilor, în mijlocul evenimentelor. O știre o poţi scrie de la birou, dând câteva
telefoane, trimiţând niște email-uri, însă pentru un reportaj trebuie neapărat să-ţi ridici fundul
de pe scaun.

Michel Voirol dă și un contraexemplu:

“Sunt oameni care nu sunt făcuţi să fie reporteri. Ei nu vor găsi niciodată apă în mare. Îi
trimiţi să facă un reportaj în uzină, și ei se întorc cu raportul financiar și cu catalogul de
mașini”. (Michel Voirol, in Cristian Florin Popescu, 2003, p.195)

Atenţie! Reportajul este un gen de informare, el se bazează pe fapte reale. Singura sa

legătură cu literatura o reprezintă mijloacele de expresie, nicidecum informaţia și raportarea
faţă de real. Nu inventa nimic! Scrie doar ce vezi, ce auzi și ce simţi, nimic mai mult.
Adauga-i un pic de culoare, un pic de emoţie, atâta tot.

Câteva cuvinte cheie pe care trebuie să le ai în minte atunci când ai de scris un

reportaj:atmosferă, emoţie, vizualizare, simţuri, descriere, naraţiune, portret, prezenţa la
faţa locului.

Definiţia reportajului:
“Specie publicistică, apelând adesea la modalităţi literare de expresie, care informează
asupra unor situaţii, evenimente de interes general sau ocazional, realităţi geografice,
etnografice, economice etc., culese de obicei la faţa locului.” (DEX)

În manualul de jurnalism (Coman, vol. 2, 2001, p.11) se face o corecţie acestei definiţii:
culese “de la faţa locului”, nu “de obicei de la faţa locului”.

Sunt multe definiţii, dar n-are rost să le înșirăm.

Câteva sfaturi:
– Construiește imagini, arată-le cititorilor ce vezi, descrie. Dar evită pasajele lungi de
descriere, cu siguranţă sunt obositoare și irelevante;

– “Într-o descriere nu neglijaţi oamenii. Ei pot fi prezenţi și prin absenţa lor: blocuri
abandonate, o curte de biserică năpădită de buruieni etc. (…) Sunt situaţii în care absenţa
este mai puternică, mai evocatoare decât prezenţa.” (Sorin Preda, 2006, p. 167)

– Exploatează vocile. Citatele dau viaţă textului și totodată autenticitate;

– Fii atent la cifre. Nu spune nimeni că ele trebuie să lipsească, dar nu abuza. Nu ele sunt
cheia reportajului tău. Nu pentru ele te-ai dus la faţa locului, le puteai afla probabil și fără să
ieși din birou. Vulgarizează cifrele. Ce înseamnă să spui 30 de milioane de dolari? Câţi știu
ce înseamnă acești bani. Ai putea să exemplifici ce se poate cumpăra cu ei;

– Gândește-te că textul tău ești chiar tu. După ce scrii textul împrumuţi cititorului ochii tăi,
urechile tale, nasul tău. Practic te împrumuţi pe tine pentru câteva momente de lectură. Apoi
citește-ţi textul ca și cum n-ai fi fost acolo, fii tu cititorul căruia te-ai împrumutat. Citește și
vezi dacă simţi exact ce ai simţit în momentele în care ai fost la faţa locului. Dacă nu simţi,
rescrie, înseamnă că textul e prost;

– Ca ultim sfat, nu considera aceste sfaturi ca fiind absolute și valide în orice condiţii.
Experienţa este cel mai bun sfat.

Tipologia reportajului
Nu prea se omoară nimeni, în practică, să ţină seama de tipologii. Un reportaj e un reportaj
și atât. Voi enumera mai jos totuși câteva dintre tipurile principale de reportaj.

Reportajul de eveniment

Importanţa cea mai mare în acest tip de reportaj o au faptele, dramatismul lor. O răpire, un
accident aviatic, un atac terorist, un act de eroism, toate pot face obiectul unui reportaj de
eveniment. Nici aici nu neglijăm elementele de atmosferă, fiindcă dacă am face-o n-ar mai fi
vorba de reportaj, însă amploarea acestor detalii trebuie să fie în plan secund. Reportajul de
eveniment poate fi confundat ușor cu relatarea, în ambele fiind obligatorie prezenţa
jurnalistului în mijlocul faptelor.

Reportajul de atmosferă

După cum îi spune și numele, accentul în acest tip de reportaj cade pe detaliile de
atmosferă. Ziua de 1 mai la mare, un concert important, o zi într-un orfelinat, o zi în cel mai
luxos hotel din lume, sau pur și simplu ce mai înseamnă o zi în parc, toate pot face obiectul
unui reportaj de atmosferă. În principiu, el transmite cam același lucru ca și reportajul de
eveniment, doar că prim-plan-ul este ocupat de atmosferă,  nu de fapte.

Faptul divers

Deși pare simplu, e greu să definești faptul divers. El este un fapt minor din punctul de
vedere al semnificaţiei sociale. Dar e ceva care amuză, care contrasteaza, pe scurt, ceva
ciudat. Nu presupune mereu o documentare laborioasă. Philippe Gaillard include în tipologia
faptului divers: nebunul orașului, escrocul escrocat, copilul nefericit, colecţionarul ce lucruri
ciudate…

Dintre tipurile enumerate, reportajul de eveniment este singurul pe care nu-l poţi scrie
oricând ai chef, fiindcă el depinde foarte mult de fapte. Iar faptele se petrec sau nu se
petrec, ele nu pot fi inventate. Important e ca atunci când se întâmplă un eveniment de
natura celor enumerate mai sus să nu ratezi momentul.

Pe lângă tipurile enunţate mai sus, există multe clasificări. Vom auzi foarte des și termenul
de “marele reportaj” (le grande reportage). El însumează, de fapt, caracteristicile
celorlalte tipuri.
http://shop.cartier.md/files/pdf/1448444370.pdf

Reportajul TV la Moldova 1 - ID:01075 - Volum 36 pagini

INTRODUCERE

CAPITOLULI. ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND REPORTAJUL DE

TELEVIZIUNE
1.1 Reportajul televizat în contextul genurilor mass-media
1.2 Tipologia şi sarcinile reportajului televizat
1.3 Etapele şi particularităţile realizării reportajului de televiziune

CAPITOLUL II. PRACTICA REPORTAJELOR LA „MOLDOVA 1”.STUDIU DE

CAZ
2.1 Programul de ştiri „Mesager” şi paricularităţile reportajelor difuzate
2.2 Practica realizării reportajelor pentru programul „Mesager”

CONCLUZIE
BIBLIOGRAFIE
Proiect de lice

Reportajul, cateva definitii

o Este o istorie povestita.

o Este un mod de a semnifica o poveste adevarata.
o Este un alt fel de “tratament” al informatiilor decat in cazul relatarii, al analizei, al
comentariului, al depesei de agentie.
o Este o poveste a lumii in care traieste personajul.
o  Este o arta care are la baza tehnici de realizare bine conturate.
o Practica necesita, desi e cam mult spus, talent jurnalistic si ceva aptitudini literare,
deoarece reportajul este, mai degraba, o stare de spirit, o atitudine, un reflex al
jurnalistului.
o Reportajul este, in sine, un gen jurnalistic, iar tehnicile sale de realizare (colectarea si
redactarea informatiei) sunt instrumente necesare si in serviciul altor genuri
jurnalistice, de la ancheta la interviu.
o Reportajul nu trebuie sa fie considerat o arta de lux sau un exercitiu gratuit de
afirmare a personalitatii reporterului, caci, mai intai de toate, acesta ar trebui sa
transmita informatii.
o Comunica o experienta traita, de aceea, este diferit de relatare, care doar comunica
niste informatii.
Tipuri de evenimente abordabile in reportaj:

-fapt divers

-accident

-catastrofa

-manifestare

-intalnire sportiva

-conflict social

-razboi

-spectacol.

Reportajul surprinde evenimentul intr-un loc exact, la un moment dat.

Pentru evenimentele de durata, sunt recomandate reportajele succesive.

Functiile reportajului

o       permite intelegerea evenimentului.

o       aduce in atentia publicului informatia personalizata.

o       este informatie, inainte de a fi instrument de intelegere a realitatii.

o       restituie, pe cat de original posibil, realitatea vietii.

o       pune intr-o anumita lumina fapte concrete.

o       face legatura intre jurnalist si public.

o       dincolo de informatie, sensibilizeaza.

o       face legatura intre evenimentul relatat si viata publicului, prin semnificatie, nu prin
consecinte.

o       fata de informatia comuna, reportajul trebuie sa aduca elementul-surpriza.

Principii generale ale reportajului

o       Este spectacolul unui eveniment care merita sa fie vazut si trait, avand ca obiective sa te
faca sa vezi, sa intelegi, sa simti, sa traiesti.

o       Este o inlantuire de fapte, “filtrate” de reporter.

o       Are nevoie de decoruri, de personaje, de costume, de sunete, de actiune (in interiorul

reportajului ar trebui sa se regaseasca elemente de scenariu, dialoguri, regie).

o       Urmeaza regulile dramaturgiei elementare: debut, desfasurare, final.

o       Este genul cel mai apropiat de tv si cinema.

o       Este mai usor de realizat atunci cand reporterul “gandeste in imagini”.

o       Jurnalistul este martor privilegiat al evenimentelor despre care scrie.

o       Regula de aur este sobrietatea.

o       Realiatea nu trebuie prezentata ca fiind buna sau rea; spectatorul trebui sa decida acest
lucru.

o       Reteta optima a reportajului este urmatoarea: scriitura “vie” plus realitatea sobra.

o       In reportaj nu trebui creata impresia de ”déjà vu”. Daca acest lucru se intampla, atunci
jurnalistul are preconceptii.

o       Impresiile jurnalistului sunt esentiale in compozitia reportajului.

o       Se stie ca obiectivitatea nu exista, totusi, autenticitatea informatiei si onestitatea abordarii

raman reguli de aur ale reportajului.

o       Este un apel afectiv.

o       Reportajul de calitate depinde de o multitudine de factori: subiect (exotic, pitoresc), de

distanta la care se desfsaaora evenimentul fata de locul in care apare publicatia, de
dimensiuni, de tehnica de compunere.

o       Se spune ca reportajul bun incepe cu un fapt divers tratat dinamic si se termina cu
insufletirea unei relatari seci.

Mica tipologie a reportajului

o       Reportaj cald / reportaj rece: in prima categorie se incadreaza textele despre evenimente
neprevazute, despre fapte diverse sau despre evenimente in direct, iar in cea de-a doua
categorie se incadreaza textele despre evenimente prevazute.

o       Reportaj-magazin: nu este neparat inspirat din realitata imediata (nu beneficiaza de

atributul actualitatii), dar contine elemente care fac o legatura cu aceasta.

o       Reportaj atemporal: este textul asupra unui subiect comun, banal, dar care preocupa in
mod constant publicul (rasism, somaj, etc.)

o       Reportaj de urmarire: ajuta la stabilirea unei concluzii asupra unui eveniment demult
desfasurat (reportaj despre condamnarea unui criminal in serie despre care s-au scris
nenumarate stiri).

o       Reportaj relocalizat-ex: despre un locuitor al comunei “h” care a murit in Razboiul din
Golf.

“Falsul” reportaj
            Este mai ales, cel care se inspira din evenimentele politice. La acesta se adauga asa-
numitul “mico-trottoir” (“vox populi”), care presupune intervievarea la intamplare a oamenilor
de pe strada asupra unei probleme considerata importanta de catre jurnalisti. Toutsi,
rezultatul care (suma de opinii nereprezentative) este foarte putin informativ. In general, este
considerat o solutie superficiala, “de umplutura”.

Unghiul de abordare

o       Mai este denumit si “monstru mitologic”, “obsesie de redactor-sef”, “crema prajiturii”

(jurnalistice).

o       Este diferit de subiectul materialului.

o       Este un punct de vedere precis asupra unei chestiuni.

o       Alegerea sa este o chestiune de circumstante (cerinta editoriala, posibilitatile de timp,

spatiu si mijloace de realizare, etc.).

o       Utilizarea sa ca principiu “calauzitor” se justifica prin consecintele pe care le are aplicarea

sa in organizarea informatiei: spatiul alocat textului se reduce, timpul de realizare este
mai scurt, are calitatea de a mentine atentia treaza.

o       In limitele reportajului, convenite de jurnalist, unghiul de abordare ar trebui sa atinga

fondul problemei.

o       Alegerea unghiului de abordare echivaleaza cu marca personala a jurnalistului asupra

temei.

o       Este recomandabil ca unghiul de abordare sa fie ales inainte de a pleca pe teren, deoarece
confera siguranta jurnalistului in investigatia de la fata locului si mareste eficienta
cercetarilor de teren.

Etape ale realizarii reportajului

1. Pregatirea

o       ca in toate cazurile de elaborare a textelor jurnalistice, presupune o pre-documentare

(identificarea tipurilor de surse).

o       sunt indicate cateva minute de gandire, de ordonare a actiunii.

o        pregatirea instrumentelor necesare (agenda, pixul si reportofonul trebuie avute la

indemana).

o       apoi, urmeaza momentul “reperajului”, care presupune atat identificarea si localizarea

evenimentului, cat si un prim contact cu sursele.

o       daca este cazul, urmeaza informarea partenerilor de echipa asupra intentiilor privind
desfasurarea invesitigatiei.

2. “La fata locului”

            Jurnalistul este cel care trebuie sa “aduca” la locul actiunii, prin intermediul textului,
pe cititor. Pentru a atinge acest obiectiv, se impugn anumite precizari referitoare la
interactiunea cu personajele, la luarea de notite, la interpretarea informatiilor, fara a denature
sensul alocat de “actorii” evenimentului respectiv.
            Ajungerea “la fata locului” poate fi un moment greu pentru journalist, mai ales daca
locul respectiv nu este situate intr-o zona familiara jurnalistului. In asemenea situatii,
jurnalistul trebuie sa ceara ajutorul unui confrate, care este mai avizat asupra locatiei
respective. Totusi, informatiile, ideile despre reportaj, mai ales daca sunt originale, trebuie
impartasite cu precautie, caci, oricand se poate ivi pericolul imitatiei subiectului, desi,
exclusivitatea asupra unui subiect tinde sa devina un fapt rarisim in aceste vremuri “supra
mediatizate”.

            Specialistii in reportaj spun ca interactiunea efectiva cu persoana care il intereseaza

pe jurnalistul este o arta. Tehnicienii scrisului cred, insa, ca este o arta care poate fi invatata.
Jurnalistii experimentati cred ca, de regula, relationarea este o chestiune de “feeling”, ca nici o
discutie nu seamana cu alta si ca, in cele din urma, colectarea informatiei in teren este strans
legata de abilitatile de psiholog ale reporterului. Astfel, pentru eficienta interactiunii cu
“subiectii” reportajului, jurnalistul trebuie sa fie cu adevarat interesat de oameni, de vietile lor,
de preocuparile, emotiile, bucuriiile si necazurile lor si nu doar sa para ca aceste lucruri ii
intereseaza.

            Jurnalistii experimentati nu recomanda graba in stabilirea relatiei. Ei sustin ca, daca

discutia incepe fara nici un fel de pregatire a interlocutorului, iar jurnalistul deschide din prima
clipa carnetelul de notite si sta la panda cu stiloul pregatit, atunci sansele pentru informatii
originale, personalizate, opinii interesante, etc. scad considerabil, caci interlocutorul se va
inhiba sau, chiar mai rau, se va inchide in sine definitiv.

            Mai intai de toate, dupa ce a ajuns la locul in care se intampla ceea ce il intereseaza
pe jurnalist, reporterul trebuie sa observe. Primele minute de observatie sunt foarte pretioase,
deoarece atunci se creeaza prima impresie. Reporterul de presa scrisa are un mare avantaj in
aceasta etapa, spre deosebire de confratii sai din presa audiovizuala si anume nu este
“incarcat” cu material “tehnic” (camera de luat vederi, microfoane, etc.), care de obicei
afecteaza comportamentul natural al interlocutorilor.

            In functie de loc, de interlocutor, de circumstante, contactul cu actorii evenimentului

se stabileste mai mult sau mai putin direct.

            In primul rand, jurnalistul trebuie sa se prezinte: numele intreg, publicatia pentru
care lucreaza, materialul pe care doreste sa il faca, caci, totusi, reporterul face jurnalism, nu
spionaj. In general, este discutabila practica gen “acoperire”, “camera ascunsa” in cazul
reportajelor cu subiecte obisnuite, “domestice”.

            Dupa “intrarea in atmosfera”, reporterul trebuie sa fie pregatit sa inteleaga ceea ce se

intampla acolo si sa incerce sa isi abandoneze prejudecatile.

            Dupa prima impresie, trebuie stabilit unghiul de abordare, daca acest lucru nu sa
intamplat inca din redactie sau trebuie schimbat, daca impresiile din teren modifica substantial
ideea initiala de la care s-a pornit.

            In realizarea reportajelor elaborate, este necesara, uneori, o pauza de “digerare” a

informatiilor.

            Jurnalistul este pe teren, decorul este fixat, unghiul de abordare este stabilit. Mai
trebuie alese personajele. Criteriile dupa care se opereaza aceasta selectie ar putea fi
considerate urmatoarele: rolul jucat in desfasurarea faptelor, capacitatea de a evalua
evenimentul sau situatia descrisa, competenta intr-un anumit domeniu, reprezentativitatea sa
in comunitatea respectiva, notorietatea, autoritatea in luarea deciziilor. In cazul reportajelor in
care reporterul nu are prea mult timp la dispozitie, alegerea celei mai bune surse este un fapt
dificil din cauza presiunii timpului, ceea ce nu inseamna totusi ca jurnalistul trebuie sa se
arunce “in bratele primului venit” la scena evenimentului. Fara exceptie, declaratiile actorilor
principali sunt intotdeauna percepute ca fiind cele mai credibile si cele mai autentice.

            Numarul celor care vor fi citati in reportaj nu trebui sa fie prea mare; desigur, variaza
in functie de eveniment, de spatiul alocat, etc.. Prea multe nume il pot obosi pe cititor si il pot
determina sa treaca mai departe. In orice caz, trebuie stiut ca reporterul trebui sa isi aleaga
cele mai importante, semnificative personaje, care sa ii aduca maximum de informatie posibil.

            Deci, exista personajele, care joaca un anumit rol in poveste; de aceea, trebui sa
capete o identitate clara (numele in clar, ca si functia lor precisa). De foarte putine ori, este
posibil ca sursa sa doreasca sa isi pastreze anonimatul, dorinta care trebuie respectata de
catre journalist, fiind suficiente precizari incomplete, de genul majuscule, prenumele sau, daca
este dorinta expresa a interlocutorului, nici o precizare.

            “Spectacolul” evenimentului poate incepe: exista personaje, exista decoruri, exista

actiune. Regulile dupa care se face punerea in scena sunt destul de stricte, fiind oarecum
similare celor din teatrul classic si necesitand prezenta elementelor precise de timp, de spatiu,
de loc.

            Desi trebuie sa fie (sau macar sa para) foarte relaxat, reporterul trebuie, de
asemenea, sa fie vigilent. Astfel, in relatia sa cu sursele, el trebuie sa: evite pe cat posibil
sursele institutionale, sa evite, de asemenea, pe “atotstiutori”, pe specialistii care par ca
vorbesc in alta limba. In plus, jurnalistul trebuie sa se astepte sa fie “testat” referitor la
cunoasterea subiectului, caz in care trebuie sa preia controlul discutiei, pentru a evita
manipularile mai mult sau mai putin subtile.

           

            In timpul interviului din teren, reporterul trebuuie sa respecte cateva reguli de baza:

o       sa solicite de la susra, sub o forma sau alta: o povestire, o marturie, o eplicatie, un punct
de vedere sau o luare de pozitie, o decizie;

o       interviul trebuie pregatit: pana a ajunge la fata locului, jurnalistul trebuie sa aiba in
buzunar lista orientativa de intrebari, iar in minte o cunoastere, chiar si superficiala, a
personajului, a locului sau a evenimentului despre care urmeaza sa scrie;

o       jurnalistul trebuie sa aiba controlul interviului;

o       jurnalistul trebuie sa isi noteze tot, chiar daca apoi trebui sa rescrie raspunsurile.

            Luarea notitelor nu este un fapt lipsit de importanta in munca de teren. Daca tinem
cont de ideea ca reportajul este o asamblare de lucuri vazute, auzite, simtite si transmise cat
mai fidel fata de semnificatia evenimentului, atunci devine evident ca jurnalistul nu poate sa
tina minte toate aceste date, ci ajutandu-se de carnetelul de notite. Luarea de note nu este un
lucru usor in aceasta situatie; de aceea, pot fi urnmate cateva indicatii generale care sunt
menite sa simplifice munca de selectie si de ordonare a informatiilor de catre reporter.  Iata
cateva din acestea:

o       nu trebuie notat chiar totul: este nevoie doar de datele care se potrivesc unghiului de
abordare ales.

o       ideea de forta (mesajul care ar trebui sa reiasa din text) trebui completata cu detalii
scenice, impresii legate de atmosfera, de anecdote;

o       este un element al personalitatii reporterului: prezenti la acelasi eveniment, doi jurnalisti

nu vor lua niciodata acelasi tip de notite si, in nici un caz, nu vor utilize aceleasi cuvinte
pentru a exprima aceleasi idei;
o       caietul trebuie sa aiba dimensiuni rezonabile, ca sa poata fi usor manipulat in timpul
lucrului, sa fie spiralat (se pot rupe usor foile, daca este cazul, fara a afecta si alte foi);

o       pagina poate fi impartita in coloane in timpul notarii, pe “nivele” logice (detalii legate de
décor, actiune, etc.).

o       nu trebuie notat chiar totul, dar, oricum, cat mai minutios posibil, mai ales in ceea ce
priveste frazele socante ale interlocutorilor sau detaliile cu adevarat semnificative,
deoarece memoria poate juca feste pe termen lung.

o       selectia finala a informatiilor care vor intra in text trebuie facuta “la sange”, mergand pe
logica pastrarii esentialului si a detaliilor cu adevarat importante.

o       declaratiile trebuie atribuite de fiecare data cand sunt notate, pentru a nu le incurca intre
ele; de asemenea, pe masura ce persoanele vorbesc, pot fi remarcate elemente de
personalitate ale celui care vorbeste.

o       Nu in ultimul rand, reporterul trebuie sa noteze tot ce ii vine in minte si crede ca poate fi
de folos ulterior (culoarea cerului, numele strazii, etc.).

 3. Redactarea reportajului

            Prima metoda de incepere a textului este sa vorbesti cu cineva despre reportaj; in

acest fel, automat, informatia se selecteaza si se organizeaza. A doua metoda de a demara
redactarea textului consta in a scrie de-a valma tot ce iti trece prin minte pentru a nu se
pierde detaliile, impresiile cele mai puternice, ideile, etc.

            In general, soarta reportajului se joaca in primul paragraf, de aceea, prima parte a
textului trebuie sa contina, pe cat posibil, imaginea cea mai vie a evenimentului respectiv,
detalii legate de personajul-cheie, referiri la scena capitala, declaratia cea mai incitanta, etc.

            Elementele montajului in reportaj sunt, de regula: personaje, declaratii, anecdote,

scene, situatii, valori, mirosuri, zgomote, decor.

            Obstacolele care pot sa apara in intelegerea reportajului: un intertitlu foarte apropiat

de titlu, o fraza prea lunga, un cuvant complicat, o succesiune de cifre sau de sigle, un
personaj incomplet identificat. O alta sursa a ambiguitatii ar putea fi si suspansul, care este
necesar si obligatoriu in primele fraze pentru a atrage atentia si a capta interesul, dar care nu
trebuie sa se prelungeasca prea mult, deoarece scopul reportajului ramane, dincolo de jocurile
stilistice, informatia.

Stilul reportajului:

o       concizia: nu sunt indicate digresiunile, deoarece ocupa spatiul si reprezinta o sursa de

ambiguitate.

o       precizia: a termenilor, a locurilor, temporala, a explicatiilor, etc.

o       simplitatea: nu sunt indicate cuvintele-obstacol (neologisme, regionalisme, etc.) si frazele

complicate.

o       culoarea: reportajul trebuie sa sugereze, sa creeze impresii.

o       vitalitatea: textul  trebuie sa transmita o “felie de viata”.

„Legile alternantei”
Sunt esentiale si, de regula, contribuie la reusita unui montaj.

a)     Alternanta planurilor: larg / strans (de regula, se aplica asupra decorurilor).

b)     Actiune / reflectie (asupra personajelor).

c)     Fraze concrete / fraze abstracte.

d)     Stil direct / stil indirect.

e)     Fraze scurte / fraze lungi.

f)      Paragrafe scurte ./ paragrafe lungi

Fraza, paragraful cadenteaza povestirea.

Fraza ideala: subiect-verb-complement.

Verbul nu este intotdeauna obligatoriu.

Frecventa paragrafelor: paragraful este un factor important de vizibilitate si lizibilitate.

Lungimea medie a paragrafului lizibil: 10-15 linii.

Relansarea: la modul ideal, ar trebui facuta in fiecare paragraf, prin imagini noi, anecdote,
citate, etc.

Verbele: timpul prezent, diateza activa; timpul “flash-back”: perfect compus, care permite,
pentru intoarcerile in trecut, coerenta actiunilor si separarea cronologica a nivelelor temporale.

Cuvintele: trebuie alese dupa principiile: scurt, concret, cunoscut.

Termenii: cat mai afectivi.

Limbajul:

- vorbit: trebuie pastrat, deoarece aduce autenticitate;

-comun, trebuie aplicat, indiferent de domeniu sau de tipul de eveniment, caci scopul
reportajului este de a fi citit de cat mai multi oameni.

-trebuie sa fie cat mai explicativ, ceea ce se obtine, de regula, prin comparatii, juxtapuneri,
etc.

-trebuie adaptat, in functie de public: astfel, limbajul abstract nu trebuie aplicat pentru
redactarea unor texte destinate omul obisnuit, dar nici limbajul specializat nu trebuie
simplificat la extrem (poate aparea foarte usor pericolul vulgarizarii).

Forma finala pe care o imbraca informatia face parte din operatiunea “seductie” si trebui sa se
bazeze pe elemente ca: titraj, foto.

Titlul: informeaza, atrage atentia.

Sapoul: “vinde” reportajul, de aceea trebuie redactat in stil “nervos” (fraze scurte, cuvinte
sugestive, grafica speciala).

Intertitlul: ofera timp pentru respiratie, atrage atentia, informeaza, mentine tempoul
reportajului.

Ilustratia: autentifica informatia, aduce informatie complementara, atrage atentia.

             “Montajul” reportajului este conceput in scopul de a-l face pe cititor sa vada, sa auda,
sa simta el insusi ce a trait reporterul.

            Reportajul inseamna si punerea in scena a motivului si a circumstantelor reportajului,

care reies, de regula, din titraj sau din sapou, in timp ce in corpul reportajului urmeaza
expunerea faptului.

            Pentru un reportaj reusit, este nevoie de decoruri, scene, oameni, lucruri vazute,
lucruri intelese, lucruri invatate, simtite.

            In reportaj, se evita de obicei citatele, explicatiile, referintele documentare sau

statistice care, prin lungimea lor, pot rupe ritmul povestirii.

            Comunicarea sensului, a sensibilitatii se face prin vocabular precis si expresiv.

Exemple  de tip “Asa nu”

 “Tinerii cauta jocuri si atmosfera”

            “Fiecare cartier are blocurile lui, din ce in ce mai numeroase, cu tablite pe care scrie
“Internet Café”. In cele mai multe cazuri este vorba despre o incapere   plina de fum, cu  tineri
patrunsi de un joc de ultima ora sau de discutia cu un amic din strainatate, cunoscut pe chat.
Calculatoarele merg mai greu, spatiul este cam stramt, fumul cam gros. Dar tinerii  vin:
pentru ca  ora de joc este ieftina. Pentru acest tip de Internet Café, cleintii nu sunt o
problema. Pusti dornici de un joc ieftin se gasesc in orice cartier. Mai ales ca acum au gasit o
noua provocare: concurs pe echipe intre internet-café-uri.

                  La competitie participa si localurile selecte. Daca pentru patronii unui Internet Café
de la coltul blocului, efortul financiar nu este foarte mare, pentru lansarea unui Internet Café
in zona centrala este nevoie de o investitie destul de mare. Calculatoarele performante,
mobilierul modern, un bar select, chiria mare ridica, implicit, si costul orei de navigare.
Clientela este alta. Pustii de cartier au acces doar daca au bani. Iar strainii devin clienti fideli.
Pentru reusita succesului, Internet-Café-ul poate fi sustinut de afaceri conexe, cum sunt, in
acest caz,  un centru de frumusete si fitness si o florarie.  In ce priveste  pretul, in
cazul acestor internet cafeuri nu este elementul care primeaza. Printre cei care deschid usa
acestor internet cafeuri  sunt, in general, tinerii, care cauta jocuri de ultima ora.

                  Amplasat  in centrul orasului, un astfel de internet café select este zilnic vizitat de

80-100 de persoane, in mare parte studenti. Nu are jocuri. In schimb, ofera atmosfera.
Clientii vin pentru browsing, mail si chat. Au avantajul ca platesc pentru cat stau pe internet,
chiar daca este vorba de 10 minute. Desi  preturile nu sunt foarte mici, afacerea merge,
pentru ca tinerii care vin aici apreciaza atmosfera linistita si echipamentul modern. In plus, in
afara de navigarea pe internet, clientii au posibilitatea sa tehnoredacteze si sa printeze.
Pentru studentii de la universitate, pare a fi locul ideal. Din 2002, numarul vizitatorilor a
crescut constant.

                  Aceste localuri sunt deseori vizitate de straini, cum ar fi studenti din Indonezia ce
studiaza in Romania.  Vin  aici de cel putin trei ori pe saptamana pentru ca atmosfera este
placuta. Stau pe mail chiar si doua ore, pentru a trimite mesaje prietenilor si familiei.
                  Din necesitate, din placerea de a juca un joc sau chiar din dependenta, internet
café-ul  raspunde nevoii tinerei generatii de a fi informata, de a fi in contact cu lumea. Atata
timp cat puterea de cumparare este mica si putini isi permitsa isi cumpere un PC si sa se
conecteze la internet de acasa, aceste localuri, din cartiere obisnuite sau din centrul orasului,
au toate sansele sa fie o afacere profitabila”.

Observatii:

o       Ideea de reportaj este buna: acest gen de afacere se dezvolta, este pe placul tuturor,
exista o piata, etc.;

o       Textului ii lipseste informatia! In afara de cifra de 80-100 de persoane (media vizitatorilor

calculata pentru un internet café, neatribuita), de faptul ca se face comparatia intre
localurile de cartier si cele din centrul orasului, care sunt vizitate de tineri, nu prea exista
alte informatii, ceea ce reprezinta cea mai mare deficienta a acestui asa-numit “reportaj”;

o       Multe clisee de gandire si de exprimare;

o       Probleme de topica, de punctuatie.

o       Un astfel de text este universal: este valabil pentru 2002, pentru 2003, poate pentru
2004, etc. Lipseste “decupajul” exact al unei realitati care se desfasoara intr-un anumit
interval de timp si in spatii concrete;

o       Detaliile sunt esenta reportajului; din textul de fata, lipsesc aproape in totalitate!

“Asa da” (vezi copie xerox dupa reportaj „pozitiv”)

Exercitii:

1. Identificati si explicati elementele care fac diferenta intre relatare si reportaj.

2. Este reportajul un gen informativ sau de interpretare? Explicati.
3. Identificati trei tipuri de evenimente care ar putea constitui subiecte de
reportaj. Elaborati planul de realizare a unuia dintre subiecte.
4. Care sunt categoriile de publicatii in care apar frecvent reportaje? Identificati-le si
argumentati-va alegerea.
5. Identificati caracteristicile limbajului utilizat intr-un reportaj dintr-o publicatie
saptamanala sau lunara cunoscuta. Comentati.
6. Alegeti un reportaj care vi se pare bine realizat si explicati care sunt motivele pentru
care considerati ca textul respectiv este unul bun.
7. Redactati un reportaj de maximum 2 pagini A4, pornind de la o tema caracteristica
unui sezon calendaristic (traditiile de Craciun, semnificatia Martisorului, Noaptea de
Inviere, vara in Bucuresti, traditii de toamna, etc.).

     

Bibliografie

 Adler, Ronald, Rodman, George, Understanding Human Communication,  1980

 Boucher, Jean-Dominique, Le reportage écrit, Montpellier, Editions du Centre de
formation et de perfectionnement des journalistes.
 Coman, Mihai, coord., 2000, Manual de Jurnalism, vol. 1, 2, Iasi, Polirom, (editia a
doua).
 De Broucker, José, 1995, Pratiques de l’information et d’écritures journalistiques,
Paris, CFPJ.
 Martin-Lagardette, Jean-Luc, 2000, Le guide de l’écriture journalistique, Paris, La
Découverte & Syros, (editia a patra).
 Montant, Henri, L’interview écrite et le portrait, Montpellier, Editions du Centre de
formation et de perfectionnement des journalistes.
  Rivers, L. William, Work, R. Alison, 1988, Writing for the Media, Mountain View,
Mayfield Publishing Company.
 Serbanescu, Andra, Cum se scrie un text, 2001, Iasi, Editura Polirom.

https://ru.scribd.com/document/201917016/Teza-reportajul-doc

Planul :

Introducere

Capitolul I Reportajul radio – modalităţi de realizare şi prezentare în cadrul

unui jurnal radiofonic

1.1 Elementale distinctive ale reportajului radiofonic

1.2 Varietăţi şi modalităţi de elaborare

1.3 Compoziţia reportajului radio

1.4 Tipologia reportajului prin prisma tipului de eveniment" modul derealizare şi

conţinutul

Capitolul II - Reportaje elaborate în baza practicii şi colaborării la Antena C şi

Instituţia Publică Naţională a Audio!izualului Compania " #eleradio-$oldo!a
%Concluzia&iblio'rafia

 #$%&'(CE%E) u r n a l i s t i c a   n u   e s t e   a l t c e v a   d e c * t   ! l a s u l  
p o p o r u l u i   "   e s t e   s f e r a   i m p o r t a n t ă   d e activitate socială şi politică "
mijloc de informare şi publicitate . %olul jurnalisticiieste destul de mare at*t
timp c*t tindem a fi o societate democratică *n care presa *şispune cuv*ntul *n toate
sferile vieţii sociale .oate !enurile presei au *n sine aceeaşifuncţie de a informa
publicul *ntr+un mod c*t mai rapid "  av*nd o informaţie c*t maiveridică şi
actuală. %eportajul are şi el aceeaşi funcţie *nsă este un !en puţin
mai, c a p r i c i o s -   d i n   s i m p l u motiv că nu oricine *l poate
realiza " trebuie să fie o  persoană inteli!entă av*nd un bo!at ba!
aj de cunoştinţe şi desi!ur mult spirit deobservaţie. 'in punct de vedere etimolo!ic
reportajul este un raport. e parcursulevoluţiei jurnalismului *nsa" *n mod firesc"
a apărut o serie de trăsături specifice alet e r m e n u l u i .
Ceea ce au *n comun /raportul şi reportajul0 este faptul
de a deţinei n f o r m a ţ i a . e de alta parte cele mai !enerale
deosebiri se aează pe n i v e l u l conţinutului" scopurile
informaţiei" formularea şi modalităţile de transmitere aacesteia. 'acă
raportul e un act de comunicare *ntre iniţiaţi" atunci
reportajul* n s e a m n a o adaptare a informaţiei pentru masele
lar!i. pecificul de bază a l reportajului se aează pe jurnalist
/reporter0" care se afla la faţa locului şi intră *ncontact direct cu
evenimentul. cesta e momentul *n care reporterul *şi e ercităfuncţia de a
cule!e şi prelucra informaţia" pentru a o formula *n mesaj şi
transmiter e c e p t o r i l o r . a fel ca alte !enuri jurnalistice"
reportajul combină o s e r i e d e elemente5 informativitate" accesibilitate"
credibilitate" coerenţa" claritate.
 Actualitatea
 temei este una universală dat fiind faptul că !enurile informative suntcele
mai căutatea de public *n special reportajul datorită elementelor" /minore0
deinvesti!aţie şi relatării informaţiei direct din miezul evenimentului. (n reportaj bine
realizat" afirmă jurnalistul 'umitru Coval" conţine" de re!ulă" nun u m a i e  p u n e r e a
ca atare" ci şi un dialo! vioi" o di!resiune lirică a autorului"
 
descrierea detaliată a unui episod" portretul şi caracteristica personejelor etc.
oateaceste componente *mbo!ăţesc esenţial reportajul" stimulează interesul
cititoruluifaţă de evenimentele descrise.
 Scopul 
 tezei este de a releva mai mult sau mai puţin !enul informativ
6reportajulr a d i o -   p r i n   p r i s m a   i m p o r t a n ţ e i   s a l e   * n   c a d r u l   u n u i   r a
d i o + j u r n a l .   ' i f u z a r e a reportajelor la radio reprezintă o *mpletire unică
de cuvinte şi sunet. 7n acest
sens"a c e s t   p r o c e s   d e v i n e   o   a r t ă   c a r e   n e c e s i t ă   c e v a   m a i   m
u l t   d e c * t   c o m p e t e n ţ ă  profesională. (neori sunetele care se succed cu repezici
une solicită prezenţa unuil i m b a j   m o d e l a t   c u   s e n s i b i l i t a t e   d r a m a t i c ă   p e n t r u  
a intri!a radioascultătorul şiconcomitent ai transmite o informaţie
c o r e c t ă " c l a r ă ş i c o n c i s ă . 7 n t r + u n j u r n a l radiofonic o prioritate imensă i
se acordă reportajului deoarece
reportajul de ştiri
este tipul clasic de reportaj" de mică *ntindere /ma imum 3
m i n u t e 0 " r e ! ă s i t frecvent *n jurnalele de ştiri ale majorităţii radiourilor.
#mportant şi specific estefaptul că informaţia transmisă se  referă la
un eveniment actual" care are loc  *ntr+uninterval de timp precis delimitat /o sin!
ură zi0" aşa *nc*t mărcile temporale ale unuiasemenea tip de reportaj vor fi
formulate la modul5 6 astăzi-" 6*n urmă cu c*teva ore-" *n această dimineaţă-"
subliniind *n acest fel informaţia de strictă actualitate. &biectivitatea" o altă calitate
a reportajului de ştiri" este o caracteristică obţinută* n special prin
verificarea surselor şi a datelor şi prin raportarea 6la rece-
a detaliilor semnificative ale unui eveniment. rin definiţie" un reportaj
obiectiv
este6 u n   r e p o r t a j   c a r e   p r e z i n t ă   i n f o r m a ţ i a   a s t f e l   * n c * t   p a r t i c i p
a n ţ i i   l a   e v e n i m e n t u l respectiv să fie !ata să declare că acesta nu a fost
denaturată- /8arve9 şi %ivers"1:;<" p. 1:=0. (n bun reportaj este" *n primul r*nd" o
naraţiune coerentă" *n care toate momentelesubiectului sunt respectate. Convenţii
dramatice şi stilistice bine motivate permit*nceperea unui reportaj cu punctul
culminant /pentru a crea o zonă de impact şi a c*şti!a din primele momente atenţia
ascultătorilor0 sau cu finalul / pentru aprovocaşi a susţine curiozitatea asupra prota!
oniştilor şi a cauzelor0" ceea ce nu *nseamnă*nsă că un reportaj  care
urmează" *n unitatea sa dramatică" evoluţia cronolo!ică a
 
evenimentului este mai puţin izbutit. 7nsă indifere
n t   c a r e   a r   f i   f o r m a   d e comunicare" reporterul trebuie să+şi
adapteze 6instrumentarul- jurnalistic la tipul de eveniment pe care *l transmite.
#ată de ce reportajul de ştiri e cel mai des *nt*lnit*n cadrul jurnalului radio. >tim
bine că un jurnal radio *nc?ea!ă *n sine mai multe!enuri informative printre
care cele mai des *nt*lnite sunt ştirile" inserturile"
vo+ pop+urile şi nu *n ultimul r*nd reportajele. 7n cadrul unui jurnal radio se includr
eportaje foarte scurte /*ntre 2@ de secunde şi un minut0" care tratează
evenimentef o a r t e importante / ce 6merită- *ntr+un
buletin mai mult dec*t o ştire0. cester e p o r t a j e   s u n t   d i n a m i c e
" de re!ulă" pur informative. rezintă esenţa 
u n u i eveniment. %up monotonia jurnalului radio" dar nu trebuie să facă notă
discordantăcu acesta/ să nu aibă un ton sau ritm cu mult diferit de tonul sau
ritmul !eneral
al jurnalului0. #mportanţa reportajului *n jurnal este imensă deoarece dacă ştireatransmi
te o informaţie pură atunci reportajul dă viaţă acestei informaţii şi
tot odatăsporeşte şi !radul veridicităţii a mesajului transmis. %eportajul
prezent *n
jurnalulr a d i o   c o n t u r e a z ă   i n t e r e s u l   s p o r i t   a l   p u b l i c u l u i   d e
o a r e c e   p r i n   i n t e r m e d i u l reportajului ascultătorul are posibilitatea să
recepţioneze mesajul direct de la sursă.dică de la persoanele intervievate *n reportaj.
rezentatorul de ştiri are menirea dea prezenta ştirile selectate pentru a  fi audiate
*nsă menirea reporterului este de  a ne prezenta pe l*n!
ă ştirea propriu+zisă şi detaliile acesteia" adică pe l*n!ă informaţiadin lead reportarul
ne ilustrează evenimentul *n *ntre!ime şi cu ajutorul
efectelors o n o r e   c e e a z ă   p o s i b i l i t a t e a   a s c u l t ă t o r u l u i   s ă   s e   s i m t ă  
martor privile!iat ale v e n i m e n t u l u i .   % e p o r t a j e l e   * n   c a d r u l  
j u r n a l e l o r   r a d i o   v i n   s ă   e v i d e n ţ i e z e obiectivitatea jurnalului *n *ntre!
ime prin verificarea surselor şi *n special a datelor prezente *n materiale. (n reportaj bine
făcut *ntotdeauna va da viaţă şi receptivitate jurnalului radio.

Concluzie
7n urma cercetării acestui !en informativ
 Reportajul 
 am realizat un lucru destul deimportanat 5 a fi reporter nu e o c?estie c?iar atAt
de uşoară şi simplă " cidimpotrivă tu eşti c?
eia subiectului care ar trebui să capteze atenţia
 
radioascultătorului " iar succesul *ntre!ului post de radio depinde numai de
talentultău. #ată de ce reporterul de radio trebuie să fie un om care ştie să
vorbească . 'ar"*n acelaşi timp" trebuie să ştie să asculte. El trebuie să fie atent
la tot ce se aude peteren. a z!omotele şi sunetele de fond" la orice sunet care
ar putea fi reprezentativ pentru dezvoltarea unor ,ima!
ini- *n mintea ascultătorului. 7n plus spre deosebirede reporterul de presă scrisă"
care" *narmat cu pi şi ?*rtie poate nota oric*nd ceeace spune interlocutorul"
reporterul de radio este nevoit ca" atunci c*nd m*nile *i suntocupate cu
susţinerea aparaturii" să notezeH doar *n memorie. rin urmare eltrebuie să fie
foaret atent la ceea ce spune interlocutorul. 'e fapt reportajul este!enul informativ
care cere răbdare şi *ndem*nare *n realizarea lui . vantajelereportajului şi a
tuturor !enurilor informative sunt caracteristice printr+o receptareşi difuzare
profundă a faptelor şi evenimentelor din realitatea *nconjurătoare
"fiarea strict documentată a proceselor economice şi politice care au loc *nsoci
etatea contemporană. %eportajul analizează starea de lucruri din societate printr
+o formă reală " uneori critic*nd anumite aspecte ale problemei " printr+omanieră
ri!idă" alteori oferă şi soluţii pentru rezolvarea acesteia . 7nsă totul depindede te?
nica reporterului . #ată de ce efectu*nd reportaje pe parcursul practicii lantena
C şi %adio Doldova am dedus ideea5 daţi+i Cezarului ce i+al Cezarului
şiradioascultătorului ce i+al radioascultătorului" adică informaţia veridică
şi actuală "dar nu o informaţie brută ci una selectată şi 6prelucrată- care l+ar
ajuta peascultător să se orienteze mai bine *n societate . rin urmare reportajul
*mbinăobiectivitatea informării cu impresiile" opiniile" trăirile reporterului. %eport
eriiaflaţi la *nceputul carierii " ca şi mine de altfel" se tem adesea că" transmiţ*nd
*nreportaj propriile impresii vor pierde din obiectivitatea materialului" *nsă
atuncic*nd includem propriile impresii trebuie să o facem cu scopul de a ajutaasc
ultătorul să ,intre- *n atmosfera reportajului şi nu de a sc?imba opiniile"atitudinile
şi credinţele acestuia.Denirea reportajului *ntr+un buletin de ştiri este nu numai
de a informa" darşi de a eprima prin te?nica de elaborare a acestuia părerea
*ntre!ului !rupredacţional faţă de o problemă " fapt " eveniment .>i nu *n zadar
elaborarea acestui
 
material *n special citirii *i revine celui mai bun reporter şi mai bine cunoscut
decătre ascultător pentru a le capta *ncrederea şi atenţia acestora . %euşita
unuireportaj depinde şi de 6spiritul de observaţie- al autorului ce poate să+i
ofereascultătorului nu numai o informaţie profundă *nsă şi unele pronosticuri "*nc
uraj*ndu+l pe acesta *n unele cazuri .Forma de epunere a reportajului nu
 trebuie să devină scopul *n sine " ea trebuiesă se afle *n str*nsă le!ătură cu
conţinutul .%eportajul trebuie să aibă o temă actuală cu un conţinut bo!at de ideii
. 8enulacesta radiofonic se deosebeşte printr+o elaborare ad*ncă şi un scop bine
determinatal temei " printr+o analiză fundamentată a faptelor şi valorificarea lor
justă " prindeducţiile precise cu caracter practic . %eportajul are o valoare cu at*t
mai mare cuc*t deducţiile au o importanţă majoră.

. Reportajul: definiţie, particularităţi.

1. Reportajul: definiţie, tipologie, structură, principii de
realizare.
2. Reportajul ca gen publicistic: caracteristici și particularităţi
(în funcţie de canalul de difuzare).

 
Reportajul de televiziune1.Definitie.
Specia publicitara ce apeleaza adesea la modalitati literare deexpresie care inf asupra
unor situatii, evenimente de interes general sauocazional, realitati geografice, etnografice
culese in general de la fata locului.
Pierre Ganz
: Este modul de comunicare care descrie spectacolul unuieveniment vast pentru public.
Ceea ce deosebeste reportajul tv de alte genurieste rel directa a jurnalistului cu
evenimentul, reporterul este prezent la fatalocului.
Jean Dominique Boucher
: Este o istorie povestita, un mod de a atribui semnif unei povesti reale, arta de a povesti
si de a construi povesti, un argument alcredibilizarii inf. In audio vizual, o stare de spirit,
o atit a reporterului.Este un scenariu cu dialoguri si regie organizat dupa regulile narative
2.Principii generale
Scopul unui asemenea material este de a transmite informatii cu ajutorulimaginilor si al
sunetelor.
1
.Pregatirea in redactie sau predocumentarea
2
.La fata locului unde reporterul stabileste, unde vorbeste, cu cine vorbeste sicare st
scopurile informatiei
3
.Reporterul recurge la evaluarea surselor si org informatiile intr-un produs finit.
Acestea sunt date de anumite elemente precum:
• mesajul este per
ceput in timp real fiind fixat de jurnalisti fara posib interventiei publicului• trebuie sa
avem un mesaj clar, limpede, lipsit de interes public• msj este construit in echipa, este un
corp profesional care lucreaza in baza unor constrangeri dat.
Rolurile reporterului sunt multiple:•
este un martor privilegiat al evenimentului• este cel care reprez telespectatorii la
eveniment• este cel care incearca sa intre cat mai bine in atmosfera• comunica cu
personajele care participa la eveniment• trebuie sa aduca imag cat mai clare,textele trb sa
fie cat mai simple simontajele coerente, aceste elemente constituie cheia unui reportaj
eficient.
3.Functii ale reportajului1
.de informare
2
.de intelegere a evenimentului

BIBLIOGRAFIE

1. Bertrand, Claude-Jean. O introducere în presa scrisă şi vorbită. – Iaşi: Polirom, 2001.

2. Bondrea, Aurelian. Sociologia opiniei publice şi a mass-media. – Bucureşti: Editura Fundaţiei

„România de Mâine”, 1997.

3. Cappon, Rene. Cuvântul / Colecţia Presa şi societatea. – Bucureşti: Rompres, 1999.

4. Cathala, Henri-Pierre. Epoca dezinformării. – Bucureşti: Editura Militară, 1991.

5. Cosma, Dorel. Interferenţe între interviul ca metodă şi interviul gen ziaristic // Valori ale
mass-media. Studiu colectiv. – Chişinău: USM, 2004. - Pag. 90-98.

6. Cosma, Dorel. Interviul – conversaţie cu demers investigativ // Analele Ştiinţifice ale

Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol. II. – Chişinău : CEP USM,
2006. - Pag. 21-24.

7. Coval, Dumitru. Problematica presei scrise. – Chişinău: CE USM, 1997.

8. DeFleur, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra. Teorii ale comunicării de masă. – Iaşi: Polirom,
1999.

9. Dobrescu, Emilian M. Sociologia comunicării. – Bucureşti: Victor, 1998.

10. Drăgan, Ioan. Paradigme ale comunicării de masă : Orizontul societăţii mediatice. Partea I. -
Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., 1996.

11. Dumbrăveanu, Andrei. Mediul şi mass media. – Chişinău: CEP USM, 2007.

12. Dumbrăveanu, A., Ţurcanu, D., Parfentiev, B. Televiziunea de actualităţi. – Chişinău: CEP
USM, 2009. 13. Jurnalismul politic: între corectitudine şi partizanat. – Chişinău: CEP USM, 2011.

14. Keane, John. Mass-media şi democraţia. – Iaşi: Institutul European, 2000.

15. La început a fost cuvântul. - Vol. I: Manual al Agenţiei France Presse / Editor coordonator: N.
Bercan. – Bucureşti: Rompres, 1998.

16. Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare / Coordonator: Mihai Coman. - Vol
I, II. - Ediţia a II-a, rev.- Iaşi: Polirom, 2001.

17. Manual pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est. – World Press Freedom Committee,
1992.

18. Mass-media şi legislaţia. Analiză. Opinii. Propuneri/ Coordonator Vasile Spinei. – Chişinău:
Universul, 2003.

19. Marin, Constantin. Societatea civilă: între mit politic şi pledoarie socială. – Chişinău: Epigraf,
2002. 20. Mesajul şi impactul informaţiei /Coordonator V. Moraru.– Chişinău: CCRE Presa, 1998.

21. Moraru, Victor. Mass media vs politica. - Chişinău: CE USM, 2001.

22. Moraru, Victor. Implicaţiile politice ale ştirii // Mesajul şi impactul informaţiei / Coordonator
Victor Moraru. – Chişinău: CCRE „Presa”, 1998. - Pag. 13-31.

23. Popescu, Cristian Florin. Manual de jurnalism. Vol. I. –Bucureşti: Tritonic, 2003.

24. Popescu, Cristian Florin. Manual de jurnalism. Vol. II. – Bucureşti: Tritonic, 2004.

25. Randall, David. Jurnalistul universal: Ghid practic pentru presa scrisă. – Iaşi: Polirom, 1998.

26. Roşca, Luminiţa. Producţia textului jurnalistic. – Iaşi: Polirom, 2004.

27. Stepanov, Georgeta. Introducere în studiul jurnalismului. – Chişinău: CEP USM, 2010.

28. Stepanov, Georgeta, Guzun, Igor. Jurnalismul în situaţii de criză. – Chişinău: CEP USM, 2010.

29. Tertâcinâi A. A. Janrî periodiceskoy peceati: Ucebnoe posobie. 3-e izd. - Moscva: Aspekt-
Press, 2006. 30. Vlad, Tudor. Interviul de la Platon la Playboy. – Cluj-Napoca: Dacia, 1997.

Presa scrisa
3.REPORTAJUL
Este o specie publicistică care folosind mijloacele artistice informeză asupra unor evenimente, situații,
realizări pe baza unei documentații la fața locului.

Geo Bogza: „Reportajul trebuie să fie un fragment de viaţă din care unii să înteleagă ce este viaţa, iar alţii
cum trebuie trăită”.
Scopul redactării unui reportaj este acela de a-i face pe cititori să vadă, să audă, să simtă ceea ce însuşi
jurnalistul a auzit, a văzut şi a simţit.

Caracteristicile reportajului:
- Proximitatea temporală, spacială
- Neobişuitul faptelor
- Conflictul
- Consecinţele
- Captarea interesului uman
Clasificarea reportajelor:
1. Schiţe de interes uman 
2. Documente umane 
3. Relatări despre persoane importante
4. Reportaje istorice
5. Schiţe de călătorie
6. Reportaje de interpretare
7. Reportaje de popularizarea ştiinţei
8. Orientarea grafică

Phillipe Gaillard ( tehnici de jurnalism)

„ De o parte există reprezintă ...

Reportajul TV - de la general la particular

Cu alte cuvinte televiziunea este canalul care prin definiţie prevalează la capitolul acoperirii audio-video a
unui fenomen. Dincolo de acest avantaj există însă şi condiţia unei relatări calitative, iar pentru a
obţine calitate trebuie să ştim şi să putem anumite lucruri.
Alte referate despre: particularitatile descrierii reportaj geo bogza, particularitatile nuvelei, particularitatile
genului liric

Reportajul
Clasificarea reportajelor
In Statele Unite ale Americii, una dintre clasificarile acceptate de cvasitotalitatea teoreticienilor mass-media
este cea propusa de Elma Scott Wattson si presupune urmatoarele tipuri de reportaj: schite de interes
uman, relatari despre persoane interesante,documente umane autobiografice,reportaje istorice, schite de
calatorie, reportaje de interpretare, reportaje de popularizare a stiintei reportaje de orientare practica.

http://www.preferatele.com/docs/diverse/13/reportajul21.php

1. Definitie; trasaturi si functii specifice; delimitarea de alte genuri ziaristice

intr-o epoca in care memorialul de calatorie - cea dintai forma semnificativa a
reportajului scris - era ilustrat de personalitati de prima marime ale vremii Dinicu
Golescu (socotit pe drept cuvant „parintele"' reportajului romanesc) publica
acea ,.lnsemnare a calatoriei mele facuta in 1824,1825, 1826", punand la
indemana istoricilor genului un model de referinta, iar la cea a teoreticienilor lui.
posibilitatea afirmarii catorva dintre cerintele de baza ale reportajului.
Astfel, respectul pentru adevar si comunicarea lui ca atare ( cum puteam -se
intreaba Dinicu Golescu - ochi avand, sa nu vaz, vazand, sa nu iau aminte, luand
aminte, sa nu aseman, asemanand, sa nu judec binele, si sa nu pohtesc a-1
face aratat compatriotilor mei?",precum si judecata proprie asupra realitatii
descrise si militantismul reporterului (care .judecand binele, si aratandu-1
compatriotilor o face pentru ca ..sa-1 sadim in pamantul nostru, spre rodire
inmultita"**, sunt considerate de Dinicu Golescu legile de capatai ale scrierii sale.
ale reportajului, asadar.
Ulterior, istoria reportajului avea sa probeze justetea cerintelor formulate de
Dinicu Golescu. cerinte care, asociate imperativelor ulterioare ale genului, ar
putea duce la o cat mai exacta definire a sa . Este de observat. insa.
O selectie, oricat de riguroasa, a numelor care au impus memorialul de calatorie
in constiinta culturala a umanitatii, nu-i poate ignora pe Charles Dickens. cu
extrem de causticele sale „Note americane" si. in replica, pe Mark Tvvain. cu
acea parodie burlesca asupra moravurilor europene, din „Nevinovatii in
calatorie", pe Al.Dumas-tatal. cu tulburatoarele sale Impresii de calatorie sau pe
Victor Hugo (considerat, spre sfarsitul secolului al XlX-lea, ..patronul
reporterilor"),care reusea sa puna un diagnostic precis epocii sale. pornind de la
relatarea unor ..Lucruri vazute". ca. in ciuda premiselor existente, reportajul nu
se bucura, inca, de o definitie unanim acceptata, astfel incat in incercarea
noastra de a defini genul, ne vedem nevoiti sa luam in considerare cel putin trei
tipuri de definitii: a) definitiile de autor, care au meritul de a veni, de obicei, din
partea celor care practica reportajul. Atunci cand F. Brunea -Fox afirma ca

..Reportajul trebuie sa fie un fragment de viata din care unii sa inteleaga ce este
viata, iar altii cum trebuie traita", sau cand Geo Bogza defineste reportajul ca
fiind „povestirea in chip realist a unor fapte reale", ei pun in circulatie observatii
interesante si intemeiate pe o activitate gazetareasca proprie, desfasurata la
cele mai inalte cote calitative : b) acceptiile pe care le dau reportajului diferitele
scoli nationale de presa, acceptii care. atunci cand nu sunt calculi dupa definitiile
curente in scolile nationale cu o teorie de presa dezvoltata ( S.U.A., Germania ,
Franta de ex.), avanseaza observatii care, chiar daca partiale, sunt interesante,
totusi, precum ..participarea afectiva" sau „proeminenta persoanei intai"; c)
definitiile de dictionar, care se bucura de cea mai larga circulatie, au si o rigoare
stiintifica mai mare decat cele invocate anterior. Astfel,
Dictionarul limbii romane contemporane defineste reportajul drept „Articol de ziar
cuprinzand relatarea unui fapt, descrierea unui loc etc. pe baza unor informatii
culese la fata locului", iar Petite Larousse -„Articolul de ziar scris, dupa
anchetare, de catre reporter".
Operativitatea, competenta, contactul nemijlocit cu realitatea, caracterul strict
personal al relatarii, veridicitatea afirmatiilor - iata doar cateva dintre notele
comune cu care se incearca delimitarea locului detinut de reportaj in campul
genurilor ziaristice .
Nu vom relua aici controversele care atribuie reportajul cand ziaristicii, cand
literaturii, cand unei zone de granita, incerta si labila. Faptul ca reportajul
apeleaza la modalitati de expresie literara, nu da genului drept de cetate in
literatura, dupa cum renuntarea la fictiune si apelul nemijlocit, reportericesc, la
realitate, n-au stramutat in teritoriul ziaristicii intreaga literatura .jion fictiva" a
ultimelor decenii.
Caracteristicile definitorii ale reportajului, precum si istoria aparitiei si devenirii
sale. legata organic de istoria presei. indreptatesc situarea reportajului in campul
ziaristicii.
Nu este mai putin adevarat insa. ca mirajul literaturii, dublat de tendinta evadarii
de sub asa-numita zodie a efemerizarii operei ziaristice, a deturnat multe cariere
gazetaresti; unii au reusit altii, cei mai multi, au esuat insa. intr-un teritoriu aflat
dincolo de gazetarie si dincoace de literatura, adica nicaieri. 40

La randul sau, reporterul este fie „ziarist trimis sa culeaga si sa transmita, de pe

teren, diferite informatii"(Mc dictionar enciclopedic), fie Jurnalist care culege
informatii, notatii de toate felurile" APetite Larousse).
Dincolo de neajunsurile fiecareia in parte, multimea definitiilor care circula cu
privire la reportaj, citita cu grija, permite depistarea unor puncte de contact, a
unor parti comune - premise ale definirii cat mai exacte a genului.
Este de observat. insa ca. luata separat, nici una dintre notele mai sus amintite
nu este suficienta pentru a desemna univoc reportajul, de unde concluzia ca, in
incercarea noastra de definire a genului, ar trebui sa luam in considerare atatea
note. caracteristici, trasaturi cate sunt nu numai necesare, ci si suficiente pentru
acoperirea specificitatii genului. Or, dupa parerea noastra, acestea ar fi in numar
de 4 (patru), si anume: a) ACTUALITATEA. inscrisa ca imperativ categoric in
definirea presei, actualitatea guverneaza, asadar, si prezenta reporterului in
campul ziaristicii. intreaga istorie a reportajului confirma, cu forta evidentei,
angajarea reporterului in problematica de cel mai acut si imediat interes al
timpului sau. Pentru ca reportajul nu poate fi conceput in afara actualitatii
imediate. Chiar si atunci cand reporterul face apel la istoria unei intamplari sau a
unui om. lucrul se intampla pentru a putea fi mai bine intelese sensurile si
semnificatiile unui eveniment la ordinea zilei. Reportajul traieste exclusiv ca
marturie a vietii curente a societatii, iar militantismul, angajarea reporterului
presupun cauze de stricta actualitate; b) AUTENTICITATEA . Cerinta de baza a
genului, alaturi de actualitate, se cere garantata in reportaj - spre deosebire de
alte genuri ziaristice, ca stirea . de ex. - de prezenta nemijlocita a autorului la
evenimentul relatat. ..Daca nu am vazut cu proprii nostri ochi si totusi scriem
(reportaj - n.n.). atunci se cheama, ca sa spun asa. ca masluim, afirma Geo
Bogza. Din momentul in care ne comunica fapte la desfasurarea carora nu a fost
martor direct, reporterul a intrat in domeniul fictiunii; el (reporterul), poate fi
considerat romancier, nuvelist, autor de „momente si schite", orice, dar nu
reporter".
Conditie necesara pentru autenticitatea reportajului, prezenta nemijlocita a
reporterului la evenimentul relatat este departe de a fi suficienta, intrucat
reporterul nu este un simplu „grefier al clipei". El (reporterul) este chemat sa
selecteze, sa ierarhizeze evenimentele in functie de un cat mai larg interes
social, sa patrunda la cauze, sa descifreze resorturile psihologice, morale,
sociologice, ideologice etc. care-i anima pe eroii sai. sa surprinda contradictiile,
dar si tendintele dezvoltarii, sa puna si sa - si puna intrebari si sa sugereze
solutii. Pentru ca numai asa se probeaza spiritul de analiza al reporterului,
capacitatea sa de sinteza, competenta profesionala, maturitatea culturala. Altfel
reportajul va fi o marturie a adevarului biografic, statistic, procentual, fizionomie,
al gesticulatiilor, cu alte cuvinte, marturia acelei realitati vizibile, de suprafata,
care nu se suprapune, matematic, realitatii esentiale, de profunzime. in felul
acesta, reportajul va avea - si trebuie sa aiba - intamplari reale, dar nu va avea
evenimentul de larga rezonanta sociala, situat in centrul de interes al actualitatii:
va avea - si trebuie sa aiba - eroi cu identitate reala, dar nu va avea modele
umane de comportament, de atitudine, de constiinta , nu va avea eroi in acceptia
moderna, de personalitati exemplare, elemente active, stimulatoare, angajate,
responsabile.
Sunt reporteri care cred ca sinceritatea lor este si garantia autenticitatii. Sigur ca,
in absenta sinceritatii, autenticitatea reportajului este iremediabil minata. Dar la
fel de minata este si atunci cand sinceritatea se exerseaza pe aspecte de prim
contact ale intamplarilor narate. in absenta capacitatii reporterului de a patrunde
dincolo de aparente, in miezul definitoriu al evenimentului, acolo unde „adevarul
nu se confunda totdeauna cu dreptatea".
Prezenta nemijlocita a reporterului la eveniment nu este - sau nu ar trebui sa fie -
una exclusiv fizica, pasiva, ci una vie. iscoditoare, inventiva, pasionata; c)
ATITUDINEA. ,.Eu cred ca un om pasionat este si talentat. Talentul este o forma
a pasiunii. in orice caz, nu poti fi indiferent si talentat *", afirma candva Geo
Bogza, la o intalnire cu tinerii reporteri. Si daca afirmatiile lui Geo Bogza sunt ele
insele expresii ale pasiunii, ele nu sunt. de aceea, mai putin adevarate, daca prin
pasiune intelegem implicarea, angajarea, atitudinea, controlate de o conceptie
clara, de convingeri ferme, de pe pozitiile carora reporterul investigheaza
realitatea si isi concepe opera.
Pentru un gen care informeaza in scopul formarii, al antrenarii la actiune
constienta, apelul la afectivitate este indispensabil. Participarea afectiva a
reporterului la cele relatate, atitudinea sa explicita fata de fapte, sporesc forta de
influentare a reportajului prin trezirea, la cei carora li se adreseaza, a acelor
resorturi afective, care transforma sovaiala, nehotararea, in fermitate si
partizana! „Simbrias in slujba unor interese care-i erau straine, reporterul presei
de odinioara n-avea. in general, nici un fel de atitudine.Pioau peste el ideile,
opiniile, curentele. El ramanea impermeabil la ele: omul-fulgarin ", scria candva I.
Peltz. pacatuind poate printi-o generalizare 42 nepermisa, dar afirmand cu destul
temei ca lipsa atitudinii dezumanizeaza reporterul pana la transformarea
acestuia intr-un obiect. De abia prin cucerirea dreptului la atitudine, reporterul isi
cucereste demnitatea, iar prin demnitate -dreptul de a fi ascultat; d)
PLASTICITATEA. in lumea presei circula, mai de mult. o metafora a lui Geo
Bogza. potrivit careia un reportaj trebuie sa fie ca cele doua poze obligatorii cand
te ia in evidenta militia (o, tempora !); clare din fata si clare din profil. Tot el
explica insa. ca reporterii, spre deosebire de oamenii legii, au dreptul si datoria
de a potrivi unghiurile de lumini si umbra astfel incat, fara a falsifica fata si
profilul, sa scoata in evidenta semnificativul.
Reportajul
Din acest capitol veţi afla:
● Ce este reportajul
● Prin ce se deosebeşte un reportaj de o ştire
● Cum se scrie un reportaj: cele cinci rigori ale genului
● Câte ceva despre reportajul din sala de judecată
Reportajul este o relatare, o povestire despre un eveniment sau despre nişte evenimente la care
ziaristul a fost martor. Ca şi în cazul altor genuri, şi această definiţie necesită completări şi
precizări, deoarece jurnalismul de actualităţi constă, în majoritatea cazurilor, tocmai în
descrierea unor întâmplări ce se desfăşoară în faţa ochilor reporterului sau ai altcuiva.
Altminteri rezultă că ceea ce relatezi din spusele altei persoane poate fi considerat ca ştire, iar
ceea ce ai văzut cu ochii proprii devine reportaj. Nu este însă aşa. Căci despre cele văzute poţi
relata în cele mai diferite moduri, uzând de un întreg instrumentar pe care un ziarist profesionist
trebuie să-l posede. Din acest instrumentar face parte şi genul reportajului. După cum am văzut,
genul ştirii a fost elaborat până în cel mai mic amănunt. De-a lungul a câtorva secole,
dezvoltarea jurnalismului a condus la formularea celor şase întrebări la care urmează să
răspundă o ştire, la structura ei piramidală, destul de rigidă. Informarea promptă, dorinţa de a-i
întrece pe concurenţi, de a anunţa primul noutatea a dat acest rezultat. În cazul reportajului nu
există, de regulă, această goană nebună. Dacă ne grăbim, mai bine e să scriem o ştire.
Reportajul, aşa cum e practicat astăzi, solicită un timp mai îndelungat pentru a fi scris, este mai
mare ca spaţiu şi mult mai liber ca formă. Această deosebire, dintre ştire şi reportaj, a devenit
mai pregnantă după inventarea telegrafului. Istoria cunoaşte acest caz antologic. În anul 1870,
William Howard Russell, reporter la ziarul londonez „Times”, a pierdut două zile pentru a aduce
la redacţie din orăşelul francez Sedan un reportaj despre încercuirea şi zdrobirea armatei
franceze de către trupele germane. Bătălia de la Sedan a constituit momentul crucial în războiul
franco-prusac din 1870, iar înfrângerea Franţei în această luptă a fost urmată de căderea celui
de al doilea Imperiu al lui Napoleon III. Russell se grăbea. Pentru a nu pierde timpul, îşi scria
reportajul nopţile. Mare i-a fost însă uimirea şi necazul când, ajuns la Londra, a descoperit că
celelalte ziare publicaseră deja de două zile rapoarte despre bătălie. Reporterii acestora îşi
transmiseseră textele prin telegraf. Cu toate acestea, reportajul ca gen nu şi-a pierdut nici din
atractivitate, nici din valoare. Mai mult decât atât, John Carey, alcătuitor şi redactor al unei
culegeri de re portaje18, crede că reportajele contemporane substituie chiar religia.
Raţionamentul său este următorul. Reportajele descriu de obicei moartea violentă în cele mai
diferite forme de manifestare a acesteia: omoruri, masacre, accidente, calamităţi naturale,
acţiuni militare etc. De-a lungul secolelor, îşi urmează Carey gândul, religia a constituit reacţia
umanităţii în faţa morţii, modalitatea ce i-a îngăduit să creadă în diferite forme ale veş- niciei,
făcând astfel viaţa reală suportabilă. Reportajele, care au ocupat această nişă, furnizează
cititorilor ca pe bandă rulantă ştiri şi povestiri despre moartea altor oameni. Ca efect, cititorul se
simte mereu în situaţia celui care a avut norocul şi s-a salvat, care are iluzia că tocmai el a reuşit
să evite un final violent şi terifiant. Nu încape îndoială că aceste idei vulgarizează, pe de o parte,
genul reportajului, rezervându-i doar funcţia de a transmite noutăţi despre morţi şi despre
suferinţe. În realitate, este un gen mult mai generos. Pe de altă parte, transpare din aceste
aprecieri dorinţa de a conferi reportajului valenţe pe care nu le are. Ceea ce îl deosebeşte în
primul rând de o ştire este că forma de concepere şi de scriere a reportajului este liberă.
Evenimentele pot fi descrise respectându-se cronologia. Se practică, de exemplu, reportajul de
tipul „O zi cu…”, în care este descrisă o zi petrecută cu un primar, cu un parlamentar, cu un
însoţitor de vagoane la metrou sau cu un poliţist de proximitate. Dar un reportaj poate fi
structurat şi ca o descriere a problemelor sesizate de reporter, sau ca o povestire despre locurile
pe care le-a vizitat. Este de remarcat, în context, că reportajul este prin excelenţă genul prin
care jurnalismul se înrudeşte cu literatura. Are gradul cel mai înalt de literaturitate. Să ne
amintim aici de celebrele reportaje ale lui Vladimir Ghiliarovski. Au fost editate sub formă de
carte, o carte care e citită cu plăcere şi astăzi. Ghiliarovski a descris în paginile sale de reportaj
râuleţul Neglinka, băile şi tractirele Moscovei de odinioară, moravurile locatarilor din aziluri şi
evenimentele tragice de pe Hodînka. Cunoaşterea de către ziarist a vieţii secrete a marelui oraş
impresionează profund. Astăzi, în epoca Internetului şi a telefoniei satelitare, reportajele sunt
citite cu acelaşi interes ca acum un secol. Mai mult decât atât, reportajele bune sunt preţuite la
fel de mult ca în timpul primului război mondial, când Hemingway îşi scria reportajele sale din
Europa. Căci un reportaj nu relatează doar ce s-a întâmplat, ci înfăţişează evenimen- ţialul, arată
cum s-au întâmplat lucrurile. Ei bine, ce rigori există, ce criterii vor fi respectate pentru a scrie
un reportaj interesant? Vom încerca să formulăm aceste exigenţe pe care le implică genul sub
forma unor deziderate, deoarece, după cum am menţionat mai sus, genul reportajului nu este
unul rigid, ci are o formă liberă. ● Ziaristul trebuie să fie martor la eveniment. Un reportaj

bun nu poate fi decât unul individual. ● Evenimentul se întâmplă într-un loc şi într-un
timp concret. Ar fi foarte bine ca în reportaj să fie indicat locul şi timpul în care s-a
consumat întâmplarea. ● Reportajele se scriu, de regulă, îndată după eveniment. ●
Un reportaj nu numai relatează despre evenimente, ci şi arată cum s-au întâmplat
acestea. ● Generalizările sunt contraindicate acestui gen. Ceea ce contează este
ingenuitatea şi sinceritatea percepţiei.

18. The Faber Book of Reportage. Ed. John Carey. – Faber and Faber, London, Boston, 1987. –
706 p.

Prima recomandare: ziaristul trebuie să fie martor la eveniment Efectul prezenţei conferă
textului autenticitate. Cu alte cuvinte, cititorul află lucrurile de la un om care „a fost acolo” şi
care are dreptul să spună: „Am văzut totul cu ochii mei”. Un reporter profesionist nimereşte, la
un moment dat, într-un loc unde ar trebui să fie doar nişte trecători întâmplători şi, poate, o
ceată de gură-cască. De altminteri, un ziarist are mai multe şanse decât un simplu muritor să fie
prezent la locul producerii evenimentului tocmai în virtutea profesiei sale. Şi cu cât mai bun, mai
profesionist este reporterul, cu atât are mai multe şanse să fie de faţă acolo unde se întâmplă
ceva. Totuşi un text scris sub forma unor mărturii reportericeşti capătă curând aura unei
naraţiuni subiective, a unui text ce nu încearcă să ascundă de cititor subiectivitatea autorului
sau înţelegerea lacunară a situaţiei. De altfel, tocmai în acest punct rezidă diferenţa dintre un
reportaj şi o ştire, unde autorul, dimpotrivă, caută să fie cât mai obiectiv. Într-o ştire nu este
folosită persoana întâi singular, în textul ei obiectiv (sau care tinde spre obiectivitate) persoana
jurnalistului ca şi cum dispare, nu există. Pe când în reportaj „eu”-l ziaristului constituie un
element obligatoriu. Tocmai acest element, în pofida unilateralităţii pe care i-o imprimă, face
reportajul veridic. Reporterul ca şi cum i-ar vorbi cititorului: „Eu am fost la faţa locului. Poate că
nu le-am văzut pe toate. Scriu însă ceea ce am văzut cu ochii mei şi nu pretind la nimic mai
mult”. Cea de-a doua recomandare: un reportaj relatează despre un eveniment care s-a
produs într-o anumită zi, la o anumită oră şi într-un loc anumit

Este foarte bine ca în reportaj să fie indicat locul şi timpul în care s-a produs evenimentul. Chiar
dacă nu este vorba de un eveniment concret, acesta oricum va fi pus într-un cadru temporal şi
spaţial concret. În caz contrar, reportajul va fi receptat ca text literar ce narează lucruri
abstracte, fără nici o contingenţă cu realitatea. De ce este necesar să indicăm în textul
reportajului timpul şi locul? Ziaristul care semnează reportajul este o persoană particulară care
s-a aflat într-un loc şi într-un timp importante din punct de vedere social. Prin urmare, cele
comunicate de ziarist sunt importante pentru o mulţime de oameni, cărora trebuie să le
spunem exact în ce cadru real s-a desfăşurat evenimentul. În plus, acest reportaj ar putea fi citit
şi peste câţiva ani şi cititorilor trebuie să li se ofere posibilitatea de a şti când şi cum s-au
întâmplat cele descrise. Recomandarea a treia: reportajul se scrie îndată după consumarea
evenimentului
Această exigenţă este legată de mai multe aspecte ale artei jurnalistice. De fapt, ea vizează nu
numai reportajul, ci şi toate celelalte genuri. Orice subiect aţi aborda, e bine să scrieţi textul
îndată după eveniment. De ce? În primul rând, fiindcă atunci când reportajul este scris îndată, în
mintea reporterului mai sunt vii detalii ale celor întâmplate, detalii care sunt deosebit de
importante pentru acest gen. Datorită lor, naraţiunea devine proaspătă, nuanţată şi pasionantă
pentru cititori. Iată un fragment dintr-un reportaj despre o familie de curzi care locuieşte sus, pe
plai, lângă vârful muntelui Aragaţ.

Lipiile se coc chiar pe vatră. Se face mai întâi un foc bun până se încinge vatra şi Saira („De fapt,
numele meu adevărat e Şamiram!”) se aşază la o măsuţă joasă. I se pune pe masă un boţ
rotunjit de aluat, pe care ea îl întinde cu vergeaua. Când foaia e destul de subţire, femeia o ia în
mâna stângă, săltând-o în sus şi prinzând-o cu dreapta într-o mişcare circulară şi, prin aceeaşi
mişcare, o saltă iarăşi, prinzând-o în mâna stângă... şi tot aşa. Mişcările se accelerează, mâinile
iuţi ale femeii închipuie un dans halucinant, de o coordonare desăvâr- şită, încât, spre sfârşit, ai
impresia că ceea ce vezi nu e cu putinţă. Azniv ia apoi foaia gata şi o pune atent pe vatra
fierbinte. Aluatul prinde a se beşica şi a se strânge. Peste un minut-două, întoarce foaia pe
cealaltă parte (în timp ce Saira întinde altă turtă); mai trece un minut (acum Saira reia mişcarea
imposibilă a mâinilor, săltând foaia următoare) şi lipia gata e aruncată pe o pânză special
pregătită, în timp ce pe vatră se coace, beşicându-se, o altă foaie de aluat. „Aşa făceau lipii
femeile bătrâne din Sasun”, zice Pusur arătând spre Saira. La care Saira îi răspunde pe loc: „Auzi,
bărbate, ce spune? Care va să zică, iese că eşti însurat cu o babă! Unde ţi-s atunci nepoţii?!”.
„Dacă zice el aşa, atunci eu îs David din Sasun (erou al eposului armean – M.G.). Ia vezi-mă cât
mi ţi-s de chipeş!”. Dacă acest reportaj nu ar fi fost scris îndată după întâlnirea cu eroii săi, multe
amă- nunte s-ar fi uitat. Amănunte care fac textul atât de expresiv! În fragmentul de mai sus au
fost utilizate multe citate din vorbirea personajelor, care fac textul mai cursiv şi mai aerat,
creând totodată efectul prezenţei. Astfel, scrierea reportajului îndată după eveniment oferă
avantajul de a insera în el vorbele protagoniştilor, ca şi descrierea circumstanţelor în care au
fost spuse. Aşadar, o a doua calitate a unui reportaj reuşit ar fi utilizarea acestor citate. În plus,
citatele dau reportajului veridicitate. Cum anume? Putem aduce o mulţime de exemple. De
obicei, oamenii le povestesc ziariştilor despre ceea ce-i frământă, despre problemele şi
neînţelegerile pe care le au. Ziariştii verzi, la început de carieră, iau adeseori aceste spuse de
bune, inserându-le în articolele lor drept adevăr pur, uitând sau neştiind de regula celor două
surse (vezi capitolul „Scriem o ştire”). Citarea, în aceste cazuri, este utilă. Să comparăm: a)
„...această activitate [de reconstrucţie a oraşului Spitak, distrus de un seism devastator] nu
depăşea faza de întocmire a unor documente, care erau transmise dintr-un institut de proiectări
în altul, a unor proiecte himerice de oraşe vechi şi oraşe noi, care rămâneau doar pe hârtie.
Situaţia aceasta a durat până în 1996, când primar al Spitakului a devenit Suren Avetisian”.
(Ziarul „Aioţ Aşhar”, Armenia. 24.08.2002). b) După cum am fost informaţi la Departamentul
pentru relaţii cu publicul al primăriei din Spitak, „...această activitate [de reconstrucţie a oraşului
Spitak, distrus de un seism devastator] nu depăşea faza de întocmire a unor documente, care
erau transmise dintr-un institut de proiectări în altul, a unor proiecte himerice de oraşe vechi şi
oraşe noi, care rămâneau doar pe hârtie. Situaţia aceasta a durat până în 1996, când primar al
Spitakului a devenit Suren Avetisian”. În primul exemplu, ziaristul îşi asumă responsabilitatea să
comunice, în numele său, cititorului adevărul. Textul pe care îl scrie este însă unul îndoielnic,
care nu inspiră încredere. Afirmaţiile sale par gratuite, nefiind susţinute de argumente. Sau s-ar
putea ca el să promoveze punctul de vedere al unei părţi: în acest caz, ar fi vorba de o comandă
electorală a primarului Suren Avetisian. În cel de al doilea exemplu se arată cine a făcut aceste
declaraţii, este indicată direct sursa interesată să facă primarului o imagine favorabilă, întrucât
aceasta (sursa) este subordonată conducerii primăriei. Modul de abordare din cel de-al doilea
exemplu solicită, desigur, o verificare a informaţiei, implicit, un efort suplimentar. Făcând însă
acest efort, ziaristul va îmbunătăţi sensibil calitatea articolului. Iată şi un alt exemplu. În luna
septembrie a anului 1999 am făcut parte dintr-un grup de ziarişti armeni şi gruzini care a vizitat
Djavaheti (sau în armeană, Djavahk). Djavaheti este o regiune îndepărtată şi, în acel moment,
neglijată de autorităţi, populată aproape compact de armeni. Am ajuns la Ahalkalaki, oraşul
principal din această zonă. La spitalul din localitate am fost întâmpinaţi de câţiva oameni care
protestau împotriva „politicii antiarmene a conducerii de la Tbilisi”, care luase decizia de a muta
spitalul dintr-o clădire bună şi bine înzestrată în nişte spaţii neadaptate, improprii pentru o
asemenea instituţie. Ei bine, fraza pe care tocmai am scris-o redă destul de exact situaţia de la
acel spital. Însă cât ar câştiga articolul, cu cât ar fi fost mai bun, dacă scriam: „La spitalul din
localitate am fost întâmpinaţi de câţiva oameni. „Sunteţi datori să ne ajutaţi! strigau aceştia,
agitaţi. Sunteţi ultima noastră speranţă. Autorităţile vor să ne scoată din această clădire!”.
Vorbirea directă face descrierea acestei scene mai expresivă şi mai firească. Totuşi, după ce am
cercetat lucrurile la faţa locului, am constatat că alta era problema. Spitalul era, într-adevăr,
într-o clădire veche şi umedă. Am trecut pragul saloanelor cu bolnavi, am intrat în secţia de
reanimare, amplasată la parter, într-o încăpere rece şi neprietenoasă. În mijlocul sălii era
instalată o sobă, pe patul din colţ murea de infarct un bărbat de şaptezeci de ani, iar în alt colţ,
după un paravan improvizat din cearşafuri, năştea o femeie. Autorităţile au propus ca spitalul să
fie mutat într-un alt imobil, destul de nou. Câţiva doctori locuiau însă în vecinătatea clădirii
vechi, blocul cel nou fiind departe de casele lor. Aceştia, acoperindu-se cu lozinci demagogice,
au hotărât să-şi rezolve problema în acest mod. Am scris, desigur, despre cazul de la Ahalkalaki.
Cea de a patra recomandare: reportajul nu numai relatează, ci şi înfăţişează Este o rigoare a
genului strâns legată de măiestria, de talentul ziaristului. Să examinăm textul ce urmează.
Clădirea închisorii are şase corpuri. Un coridoraş uneşte corpul al şaselea de cel central, unde
arestaţii […] au ceva mai multe posibilităţi de a comunica între ei, ba chiar şi de a-i urmări pe
lucrătorii penitenciarului. Coridorul din corpul al şaselea este drept, şi aici e mult mai simplu să
asiguri izolarea deţinuţilor. Dacă e să ne referim la camerele pentru interogatorii şi la „boxe”,
menţionăm că acestea se află la parter; dacă în aceste încăperi arestaţii ar fi torturaţi chiar în
modul cel mai inuman, ceilalţi arestaţi din încăperile de la etajele superioare oricum nu vor auzi
nimic, prin urmare, nici nu vor protesta. […] „Boxa” reprezintă o încăpere sumbră şi jilavă, de
vreo 28 de metri pătraţi, luminată de o ferestruică. (Ziarul „Erkir”, Armenia. 19.07.2002). Iată o
mostră de text mort. Are un stil lânced, câlţos, birocratic. Autorul nu ne oferă în textul său o
imagine a acestui penitenciar, cititorul nu vede, nu aude ce se întâmplă dincolo de zidurile
închisorii, nu ne arată chipuri de gardieni, de deţinuţi...

Să-l comparăm cu un fragment dintr-un alt reportaj în care sunt descrise uşile de la camerele de
gazare din lagărul de concentrare pentru evrei de la Majdanek, în care a murit aproape un
milion şi jumătate de oameni. Reportajul a fost scris la 23 iulie 1944 şi este semnat de ziaristul
britanic Alexander Werth19. Încăperile din camera de gazare, numite „Baie şi deparazitare”,
reprezentau nişte construcţii anoste, cimentate, care, dacă aveau uşile ceva mai largi şi dacă
erau amplasate în alt loc, puteau fi confundate cu un rând de garaje mici şi confortabile. Însă
uşile, uşile! Uşi grele, de oţel, fiecare având câte un zăvor greu, de oţel. În centrul uşii e
ferestruica – un cerc cam de trei ţoli în diametru, constituit din sute de găurele. Vedeau oare
acei oameni în agonie ochiul esesistului ce îi observa? Oricum, acestuia nu avea de ce să-i fie
frică, ochiul său era bine protejat de o plasă de oţel ce acoperă ferestruica de la uşă. Şi, asemeni
fabricantului de seifuri sigure, care, mândru de marfa sa, pune pe articolele sale marca fabricii,
producătorul acestor uşi a aplicat în jurul ferestruicilor inscripţia „Auert, Berlin”. Aici, autorul
creează imagini, forţând cititorul să vadă şi aceste uşi, şi aceste zăvoare. Textul suscită interesul,
făcându-te să-ţi imaginezi grozăviile ce se petreceau dincolo de uşile metalice. Felul în care
autorul înfăţişează aceste uşi ne face să înţelegem şi să simţim mult mai mult decât în cazul în
care el ar fi relatat, pur şi simplu, despre lagărul de la Majdanek. Evident, un asemenea nivel de
măiestrie poate fi atins dezvoltându-ţi mereu spiritul de observaţie, facultatea „de a avea ochi”,
adică de a remarca ceea ce alţii nu văd, de a surprinde detaliile (de exemplu, marca
producătorului acestor uşi), care mai apoi vor fi utilizate în reportaj. Şi vă mai dau un sfat.
Pentru a înfăţişa, nu e neapărat să apelaţi la prea multe epitete. Acestea apreciază, nu
înfăţişează! Nu uitaţi acest lucru. Recomandarea a cincea: nu abuzaţi de generalizări. Sunt
contraindicate genului Reportajul ca gen nu are pretenţia unei descrieri obiective, complete.
Ziaristul relatează doar ceea ce a văzut. A generaliza în baza unor informaţii lacunare
echivalează cu inducerea cititorului în eroare. Când stau de vorbă cu ziariştii, oamenii mai
îngroaşă culorile. Oralităţii îi sunt proprii exagerările, inadmisibile însă într-un text scris. Iată încă
un exemplu surprins în timpul deplasărilor mele la Ahalkalaki: „Ne vezi, uite, pe toţi trei, îmi
spune un bărbat pe care l-am întâlnit lângă muzeul din Ahalkalaki, arătând la cei doi amici ai săi.
Ăsta are două fete în Rusia, ăsta are doar un băiat, care l-a lăsat şi a plecat. Am şi eu o fată la
Moscova, iar fecioru-meu şi-a pus în gând să plece la ea. Aici au rămas numai morţii în morminte
şi noi – să-i îngropăm pe cei morţi”. („Nezavisimaia gazeta”. 6.11.2001). Un om simplu, un
locuitor dintr-un oraş de provincie, poate spune asemenea lucruri. Dar când un ziarist întinde
coarda şi generalizează, scriind: „La Ahalkalaki au rămas doar

19. Citat după The Faber Book of Reportage. Ed. John Carey. – Faber and Faber. London,
Boston, 1987. – p. 601.

morţii şi cei care îi înmormântează pe cei răposaţi”, el serveşte cititorului o simplă opinie ca fapt
veridic. Realitatea este denaturată, deoarece Ahalkalaki îşi duce, desigur, viaţa sa obişnuită, de
oraş provincial, iar oamenii de acolo nu se ocupă doar de funeralii. Iar generalizarea din
exemplul ce urmează îl face pe cititor să se îndoiască: Foarte mulţi copii internaţi la orfelinat nu-
şi mai văd deloc părinţii, atâta timp cât se află aici; chiar şi mamele uită de existenţa copiilor lor
bolnavi. „Are grijă statul de el, la casa de copii au ajuns pe mâini bune; oricum nu am bani să-l
întreţin, mai târziu o să-l iau acasă...” ş.a.m.d., ş.a.m.d. Cu bună seamă, de ce foarte mulţi? Unde
a auzit autorul articolului asemenea declaraţii ale unor părinţi ipotetici? De ce este atât de sigur
că mamele uită de existenţa copiilor cărora le-au dat viaţă? Tot generalizând, autorul a scăpat
din vedere tragediile umane, cu abisul lor insondabil, care îi sileşte pe părinţi să-şi părăsească
copiii. Efectul e unul: cititorul pune la îndoială afirmaţiile ziaristului, iar articolul nu mai este citit
până la capăt. Pentru a evita asemenea situaţii, vă recomand să aplicaţi un procedeu, numit de
mine procedeul lui Simplicissimus. Simplicissimus, în traducere din latină, înseamnă om simplu,
candid, fără gând ascuns. Denumirea procedeului mi-a fost sugerată de titlul unei cărţi –
„Simplicius Simplicissimus”, scrisă de un scriitor german din secolul al XVII-lea, Hans Jacob
Grimmelshausen. Eroul acestei cărţi nimereşte în cele mai diferite situaţii, rămânând însă
întotdeauna ca şi cum în afara lor, fără a se confunda cu personajele şi păstrând asupra a celor
ce se întâmplă o privire detaşată şi critică. Despre orice eveniment Simplicissimus ştie să
povestească cu intonaţia plină de mirare a unui om naiv20. După cum vedem, procedeul
Simplicissimus presupune că ziaristul îşi asumă postura unuia care n-ar şti nimic. El este distant,
calm, toate lucrurile trebuie să-i fie lămurite. Nu e apt să facă generalizări, deoarece nu dispune
de informaţia necesară. Seamănă cu o filă albă de hârtie – o tabula rasa – pe care va fi doar ceea
ce se va scrie pe ea. Şi dacă un ziarist, când iese în teren, apare în faţa surselor sale ca un
prostuţ, atunci când se aşază la masă să-şi scrie articolul acest personaj naiv devine cititorul
prezumtiv. Căci un cititor nu trebuie să ştie chiar tot ce a aflat gazetarul. Cititorului trebuie să i
se explice. Aceasta se face prin a descrie evenimentele şi a da citate. Puţin despre reportajele
din sala de judecată Reportajele din sala de judecată constituie o varietate a genului. Ziaristul
are aici misiunea să relateze, să arate şi să explice ce se întâmplă în instanţă – un loc străin şi nu
prea agreat de simplul cetăţean. Important este să nu se confunde două genuri – reportajul din
sala de judecată şi schiţa judiciară. În reportaj autorul nu are dreptul să emită opinii personale:
el va relata doar ceea ce a văzut. În schiţă, dimpotrivă, descriind procesul şi rezultatul acestuia,
ziaristul îşi exprimă şi punctul său de vedere şi, în acest caz, va emite păreri despre cauzele şi
consecinţele deciziei instanţei, îi va da o apreciere.

20. Сейбель Н. Э. Традиции «Симплициссимуса» в современном немецком романе//XVII

век в диалоге эпох и культур: Materiale ale conferinţei ştiinţifice. Seria „Sympozium”. Ediţia a
8-a. – СПб.: Editura Societăţii Filozofice din Sankt Petersburg, 2000. – p. 135.

131 Reportajul La scrierea unui reportaj din sala de judecată reporterul nu va uita nici pentru o
clipă că numai instanţa este în drept să stabilească culpa celui acuzat şi în nici un caz nu va numi
persoana judecată „hoţ” sau „violator”, ci doar „acuzat de furt” sau „acuzat de viol”. Rămân, de
asemenea, adept al ideii că, în reportajele noastre, nu putem numi oameni judecaţi ca fiind
„terorişti”, ci „acuzaţi de terorism”, cu toate că şi această categorie de crime provoacă o foarte
virulentă reacţie emoţională. De asemenea, trebuie să reţinem şi faptul că, chiar dacă instanţa
de judecată de gradul întâi a stabilit că acuzatul a comis un furt şi a pronunţat o decizie în acest
sens, verdictul ar putea fi anulat de instanţa superioară de judecată. Astfel, cel numit de ziarist
ca fiind „criminal” se va dovedi un om cinstit şi fără de nici o vină. Mai mult decât atât, astăzi,
când drepturile acuzaţilor din multe ţări ce au făcut parte din fosta URSS sunt apărate de Curtea
Europeană pentru Drepturile Omului, iar examinarea dosarelor poate dura ani la rând, este clar
că un gazetar ar face bine să nu rişte, ci să scrie, pur şi simplu: „acuzatul de spionaj”, „acuzatul
de terorism” sau „acuzatul de tâlhărie”. În plus, dacă un reporter va numi o persoană
nevinovată ca fiind „ucigaş”, el poate fi tras la răspundere pentru defăimare, pentru lezarea
onoarei şi demnităţii persoanei. Iată de ce, la scrierea reportajelor din sala de judecată, este
necesar să fim deosebit de atenţi şi de prudenţi. Ca şi în cazul altor genuri jurnalistice, vom
supune verificării toate faptele. Preţul acestei verificări este, aici, deosebit de mare. În
reportajele din sala de judecată formularea acuzării va fi reprodusă cu maximă exactitate (se va
indica numărul articolului din codul penal sau din cel civil în baza căruia a fost adusă acuzarea).
În afară de aceasta, reporterul trebuie să ştie care este deosebirea, de pildă, dintre arestare şi
reţinere, dintre interogatoriu şi discuţie. Şi, desigur, ziaristul specializat în reflectarea proceselor
de judecată trebuie să cunoască legile ţării, drepturile şi obligaţiile pe care le are aflându-se în
sala de judecată, cărora se va conforma. În alte ţări există uniuni, bresle sau asociaţii ale
ziariştilor specializaţi în domeniul jurnalismului judiciar. În multe ţări aceştia au adoptat
declaraţii şi coduri care reglementează activitatea lor. O bună parte din aceste documente au
fost incluse în cartea „Etica profesională a jurnaliştilor. Documente şi materiale informative”21,
editată de Fundaţia pentru apărarea transparenţei. Texte pentru

21. Профессиональная этика журналистов. Т. I. Документы и справочные материалы. – M.:

Галерия, 1999

REPORTAJUL DE TELEVIZIUNE

Planul cursului

I. Definiţie
II. Principii generale ale reportajului audio-vizual
III. Funcţii ale reportajului de televiziune
IV. Tipologii ale reportajului de televiziune
V. Unghiul de abordare
VI. Producţia reportajului
VII. 6.1 Pregătirea reportajului în redacţie
VIII. 6.2 Producţia reportajului în teren
IX. 6.3 Informaţia în imagini 6.4 Alegerea şi compoziţia
imaginilor
X. 6.5 Unghiuri de filmare
XI. 6.6 Mişcări ale camerei
XII. 6.7 Reporterul în imagine
XIII. 6.8 Suporturi ale informaţiei
XIV. 6.9 Principii de redactare
XV. VII. Principii ale montajului
DEFINIŢIE Pierre Ganz afirmă că reportajul este un mod de
comunicare care descrie spectacolul unui eveniment pentru un
public vast. Ceea ce deosebeşte fundamental reportajul de
televiziune de alte genuri este relaţia directă a jurnalistului cu
evenimentul. Reporterul este prezent la faţa locului, calitate care îi
permite să relateze faptele într-o manieră precisă, detaliată,
veridică, originală, atribute care conturează specificul reportajului
în comparaţie cu alte genuri publicistice audio-vizuale. Dacă la
reportaj prezenţa la faţa locului este primul element al definiţiei şi
condiţia producţiei, constrângerea nu este neapărat valabilă şi în
cazul ştirii sau interviului. Prezenţa la faţa locului însă este la fel de
obligatorie în realizarea unei anchete jurnalistice. Jean-Dominique
Boucher oferă o altă definiţie, mult mai complexă, care din păcate
lansează multe puncte de plecare care nu ajung niciodată la finiş.
Astfel, din punctul său de vedere, reportajul este: - o istorie
povestită; - un mod de a atribui semnificaţii unei poveşti reale; -
arta de a povesti şi de a construi poveşti cu care suntem
contemporani; - un argument al credibilizării informaţiei în audio-
vizual; - o stare de spirit, o atitudine, un reflex al reporterului;
Dincolo de toate acestea, argumentul suprem al legitimităţii
reportajului îl reprezintă informaţia. Un reportaj bun nu este
obligatoriu cel care prezintă evenimente spectaculoase. Regula de
aur este sobrietatea. Un reportaj izbutit începe în punctul în care
orice fapt divers este tratat însufleţit şi orice relatare aparent
neinteresantă capătă viaţă. • • Ce este un reportaj? Este
spectacolul unui eveniment care merită să fie văzut şi povestit,
având drept obiective vizualizarea, înţelegerea faptelor; Structural,
este o înlănţuire de fapte, informaţie cunoscute, „montate” după
regulile unui spectacol, având drept conţinut elemente de decor,
sunete, mirosuri, costume, personaje, acţiune. Pe scurt, este vorba
de scenariu, dialoguri şi regie, organizate de cele mai multe ori
după regulile narative elementare (debut, desfăşurare, final). Este
o organizare de fapte girată de jurnalist, care „vede” realitatea în
imagini. Nu jurnalistul este cel care valorizează pozitiv sau negativ
ceea ce vede. Spectatorul este cel care decide acest lucru. • II.
PRINCIPII GENERALE ALE REPORTAJULUI AUDIO-VIZUAL 1. Deşi
produsul final este cu mult mai spectaculos şi mai atractiv decât cel
oferit de presa scrisă, datorită imaginii, creatorii de reportaj de
televiziune sunt supuşi aceloraşi norme de lucru ale profesiei: a. în
redacţie – aici are loc pregătirea pentru realizarea reportajului, mai
exact localizarea evenimentului şi predocumentarea b. la faţa
locului – aici reporterul soluţionează stabilirea surselor şi atribuirea
informaţiilor. Mai exact, cu cine vorbeşte, ce imagini vor fi
înregistrate şi care sunt scopurile pe care le servesc aceste
informaţii. c. din nou în redacţie – în acest moment, reporterul
recurge la evaluarea surselor şi organizarea informaţiilor într-un
produs final. 2. Specificul mesajului audio-vizual – derivă dintr-o
sumă de constrângeri care stau la baza oricărui proces de producţie
audio-vizuală. Principiile specificităţii au la bază anumite premise:
a. Mesajul este perceput în timp real, fiind fixat de jurnalişti fără
posibilitatea intervenţiei publicului. Singura formă de control sau de
protest a telespectatorului este schimbarea canalului de televiziune.
Un mesaj bine construit şi lipsit de ambiguitate la cele trei niveluri
(imagine, sunet, cuvânt) este cel mai bun argument pentru
atragerea şi menţinerea atenţiei. b. Publicul are o atenţie fragilă.
Aceasta este premisa pentru crearea unui mesaj dens şi concis ca
structură, conţinut şi semnificaţie c. Mesajul este construit în
echipă. Echipa care produce un reportaj nu este o asociere
întâmplătoare ale unor persoane, ci un corp profesional care are
acelaşi limbaj şi care lucrează în baza unor constrângeri date. III.
FUNCŢII ALE REPORTAJULUI Funcţia - pilot rămâne cea de
informare. Boucher şi Ganz au identificat însă o serie de alte funcţii
orientate către: - înţelegerea evenimentului; - aducerea în atenţie
a unei informaţii personalizate; - restituirea unei realităţi date într-
o manieră originală; - informaţie în defavoarea spectacolului; -
stabilirea unei legături între jurnalist şi public; - sensibilizarea
publicului; - seducţie, persuasiune etc.. TIPOLOGII ALE
REPORTAJULUI DE TELEVIZIUNE Principalele categorii ale
reportajului se descriu după criterii diferite, care pun în discuţie mai
ales relaţia dintre eveniment şi momentul difuzării, amploarea
acordată subiectului, natura emisiunii în care este difuzat, natura
subiectului ales. a. după criteriul actualităţii evenimentului, Boucher
identifică şase tipuri de reportaj: 1. reportaj „cald” – are drept
conţinut evenimente neprevăzute, de genul accidentelor, faptele
diverse şi evenimentele previzibile, transmise în direct; 2. reportaj
„rece” – care vorbeşte despre evenimentele prevăzute ce precedă
acelaşi tip de evenimente (un reportaj de la o conferinţă de presă
care pecede deschiderea concursului Eurovision); 3. reportaj
„magazin” – care nu este inspirat din realitatea imediată, dar are o
anumită legătură cu aceasta; 4. reportaj atemporal – consacrat de
obicei unui subiect cât se poate de cunoscut, cu un potenţial
permanent de interes (rasism, prostituţie); 5. reportaj de urmărire
– care ajută la stabilirea unor concluzii asupra unui eveniment
produs recent; 6. reportaj relocalizat – consacrat unui eveniment
de actualitate, în care se găsesc personaje implicate în alte
evenimente de amploare din trecut; b. Pierre Ganz identifică în plus
patru tipuri de reportaje , organizându-le în jurul a două criterii
diferite: 1. după suportul transmisiei – reportajele sunt directe şi
înregistrate. În cazul reportajelor directe colectarea informaţiei,
tratamentul şi difuzarea ei sunt simultane cu producerea
evenimentului; 2. după formatul emisiunii, există: a. reportajul de
ştiri – construirea acestuia necesită sinteza celor mai semnificative
informaţii, în conformitate cu perspectiva de abordare aleasă.
Colectarea, tratamentul, difuzarea informaţiei se situează la
distanţe relativ mici în timp în raport cu încheierea evenimentului.
Esenţialul muncii se produce în teren. Caracteristica principală a
acţiunii reportericeşti este viteza. Este difuzat în emisiunile
informative specializate; b. reportajul - magazin – caracterizat de
cele mai multe ori printr-o distanţă temporală mare faţă de
eveniment. Coerenţa sa este asigurată de reporter şi nu de
eveniment, după cum forma şi structura acestui tip de reportaj
sunt strict dependente de pregătirea sa, de viziunea reporterului
asupra faptelor c. Domeniul de activitate din contextul căruia se
extrage evenimentul este un alt criteiu de tipologizare a
reportajului. În această situaţie se poate vorbi de: reportaj politic,
reportaj social, reportaj economic, reportaj cultural, reportaj de
fapt divers, reportaj sportiv. d. În funcţie de zona geografică de
producere a evenimentului în raport cu comunitatea naţională
există: reportaje locale, reportaje regionale, reportaje naţionale şi
reportaje internaţionale e. Daniel Garvey şi Wiliam Rivers propun în
lucrarea „Informaţia radio-televizată” o altă distincţie, regăsită
frecvent în producţiile contemporane: - reportajul de actualitate –
corespunde formei tradiţionale a reportajului şi are ca obiect un
eveniment actual. Este reportajul despre ceea ce se întâmplă
astăzi. Formula după care poate fi recunoscut este oricare din
următoarele: „în această dimineaţă”, „astăzi” etc. Fiecare reportaj
de acest gen se concentrează asupra a ceea ce se petrece la un
moment dat într-un singur loc, chiar dacă are posibilitatea de a
trata fondul problemei. Limitele strânse în care trebuie să se
încadreze reportajul obligă jurnalistul să verifice exact ceea ce
raportează. Una dintre slăbiciunile reporterilor neexperimentaţi este
superficialitatea în verificarea faptelor. - reportajul de profunzime –
aduce în plus perspectiva care restituie contextul evenimentului.
Aduce şi răspunsul la întrebările „de ce?”, „cu ce efecte?” în afara
celor absolut obligatorii din reportajul de actualitate (cine?, ce?,
unde?, când?, cum?). Etapele care trebuie parcurse pentru
realizarea unui astfel de reportaj sunt cele cunoscute: alegerea
subiectului, stabilirea surselor, identificarea lor etc., cu menţiunea
că ceea ce diferă este timpul mai mare acordat parcurgerii acestor
etape, fapt care aduce un plus de informaţie, de profunzime, de
înţelegere a evenimentului. Formele de prezentare ale acestui
demers jurnalistic sunt multiple: emisiune unitară, consacrată unui
singur subiect; documentare; dosar; raport restrâns. Fiecare mod
de prezentare presupune un alt mod de abordare. Pentru
reportajele gen „raport” (vezi „7 zile în România”), fiecare dintre
ele va expune problema, incluzând ceea ce s-a spus deja, plus
elementul de actualitate sau elementul - surpriză, care justifică
aducerea în atenţie a problemei. Pentru „reportajul” dosar sunt
exploatate la maximum toate tehnicile de construcţie referitoare la
relaţia imagine - cuvânt şi la pluralitatea opiniilor. Regula de aur în
cadrul reportajului-dosar este echilibrarea balanţei informaţiei pro
şi contra. Acest fapt nu presupune neapărat o egalitate perfectă a
punctelor de vedere prezentate, dar include obligatoriu ocazii
pentru ambele părţi de a-şi exprima părerea. - reportajul de
interpretare (analitic) – scopul său este să răspundă strict la
întrebarea „De ce?”. Un reportaj în profunzime ar putea studia, de
pildă, care sunt ultimele evoluţii statistice despre numărul
criminalilor, câtă vreme un reportaj analitic va încerca să descopere
cauzele creşterii criminalităţii într-un mediu anume. Reportajul
analitic presupune o documentare mai aplicată, precum şi o
personalizare mai accentuată a abordării. - reportajul - anchetă –
cei mai importanţi termeni care apar aici sunt „probă” şi
„mărturie”. Orice anchetă poate expune jurnalistul sau postul de
televiziune unui proces în justiţie. Singurele argumente cu care
trebuie să vină jurnalistul în prezentarea faptelor sale sunt probele
cu care poate să demonstreze adevărul celor afirmate. Pornind de
la aceste considerente în elaborarea unui reportaj anchetă,
esenţială este strângerea dovezilor. Este extrem de dificilă
obţinerea informaţiilor în imagini, element de structură fără de care
reportajul nu poate exista. V. UNGHIUL DE ABORDARE Acesta este
diferit de subiectul materialului, fiind un punct de vedere personal
asupra evenimentului. Unghiul de abordare este un singur aspect al
subiectului care poate fi abordat, având ca scop lămurirea fondului
problemei. Alegerea unghiului este o decizie care urmează analizei
unei serii de factori de influenţă: actualitatea, proeminenţa,
elementul de culoare, interesul publicului etc. De regulă, este
preferată informaţia care aduce concretul. Opţiunea asupra
unghiului de abordare denotă nu odată politica redacţională. VI.
PRODUCŢIA REPORTAJULUI 6.1 Pregătirea reportajului în redacţie
Pentru îndeplinirea condiţiilor ideale de producţie a reportajului
trebuie îndeplinite patru exigenţe: 1. familiarizarea cu subiectul –
presupune o rapidă evaluare a informaţiei din punct de vedere al
importanţei sale şi al interesului potenţial al publicului, verificarea
veridicităţii informaţiei iniţiale, disocierea zvonului de informaţia
reală; 2. localizarea evenimentului – este o fază pregătitoare în
care se stabileşte contactul cu actorii evenimentelor, care, în unele
situaţii, sunt avizaţi asupra intenţiei de a realiza un reportaj şi
cărora li se cere eventual acordul. Contactul cu actorii
evenimentului îşi are importanţa lui, mai ales pentru situaţiile în
care potenţialul personaj nu doreşte să fie filmat. Este
recomandabil ca jurnalistul să evite pe cât posibil contactele
oficiale. Purtătorii de cuvânt, birourile de presă îi pot deturna
adesea pe jurnalişti de la adevăratele surse, dirijându-i spre unele
irelevante. Localizarea evenimentului este absolut necesară în cazul
transmisiilor în direct, pentru că în acest mod se obţin informaţii
utile de „bucătărie internă” (se evaluează locurile unde se plasează
camera, se verifică dacă există sursă de energie, de lumină etc).
Un alt avantaj al reperării locului este acela de a permite
construirea unui scenariu după care să se facă filmarea, ceea ce
uşurează infinit situaţia la faţa locului. Adesea se vorbeşte de
tehnica „turnat – montat”, care poate fi aplicată în teren. Adică,
imaginile sunt filmate conform ordinii din scenariu, iar difuzarea lor
va urma strict aceeaşi ordine. Acest mod de lucru este indicat, dar
nu şi practicat în reportajele de ştiri, unde presiunea timpului nu
permite o asemenea procedură. 3. documentarea asupra
evenimentului – scopul acestui demers este obţinerea unui
maximum de informaţie despre actorii, cadrul şi contextul
evenimentului; 4. pregătirea instrumentelor necesare filmării:
materialul de lucru este fundamental pentru succesul reportajului
de televiziune. Reporterul are responsabilitatea de a-şi pregăti
notiţe privind coordonatele interlocutorilor şi schiţa comunicării în
teren (fişe cu întrebări, fişe cu informaţii, fişe cu date tehnice etc).
Banalele instrumente de scris nu trebuie pierdute din vedere, fiind
un suport de date de nepreţuit în cazul defecţiunilor tehnice.
Camera de luat vederi, sursele de lumină, cablurile, casetele,
microfonul sunt, de regulă, în grija tehnicienilor, care au
competenţa necesară manipulării lor. Reporterul, în calitatea sa de
coordonator al echipei de filmare, urmăreşte îndeaproape modul de
pregătire a materialului tehnic. VI.2 Producţia reportajului în teren
Cel mai important obiectiv al prezenţei în teren este colectarea
informaţiilor, prin cele două suporturi posibile, cuvânt şi imagine.
Prezenţa unei echipe de filmare în mijlocul unei situaţii cu potenţial
jurnalistic atrage întotdeauna atenţia. De aceea, cuvântul de ordine
al lucrului în teren este discreţia. Elementul cheie al muncii în teren
este gestionarea relaţiei cu sursele. În acest sens, un cuvânt greu
de spus îl are flerul reporterului. Martorii sunt cea mai căutată
categorie de surse, dată fiind relevanţa intervenţiei lor ca
participanţi sau ca spectatori în relaţie directă cu evenimentul.
Reporterul poate fi considerat un bun manager al relaţiei cu sursele
dacă îndeplineşte trei roluri fundamentale: a. de sprijin - în cazul
surselor emoţionale sau al martorilor care se află pentru prima dată
în faţa aparatului de filmare, acest rol este esenţial; b. de
identificare - acest rol intervine atunci când reporterul află care
este numele, prenumele şi funcţia martorului său. Identificarea
martorului este importantă, fiind considerată de către public ca o
responsabilitate asumată a afirmaţiilor făcute, ceea ce aduce un
plus de credibilitate reportajului; c. de selecţie – reporterul joacă
acest rol în cazul surselor care sunt familiarizate cu televiziunea,
încercând să profite de intervenţiile de acest tip şi să-şi
îmbunătăţească imaginea. Problema esenţială pentru reporter este
aceea a selecţiei celor mai relevante surse în contextul general al
desfăşurării evenimentului; Sursele oficiale sunt o a doua categorie
de surse. Acestea pot furniza aspecte relevante în derularea
reportajului. Titulatura oficială nu este întotdeauna în relaţie directă
cu calitatea sursei din punct de vedere jurnalistic. Credibilitatea
este mare dacă sursa este garantată personal. Jurnalistul-sursă
este în principiu o sursă utilă, deoarece informaţia este evaluată
după aceleaşi criterii profesionale. Dezavantajul apare atunci când
jurnalistul confrate este mut ca un peşte, date fiind condiţiile de
concurenţă. Cele mai egoiste surse de acest fel sunt jurnaliştii de
teren cu statut special (trimişii speciali, corespondenţii în
străinătate), în lupta lor pentru exclusivitate. Partea luminoasă a
lucrurilor este că după transmiterea informaţiei, acest tip de sursă
se relaxează şi furnizează informaţia. Specialiştii sunt tipul de surse
dificile pentru simplul fapt că se debarasează foarte greu de
limbajul specializat din diferite domenii. Reporterul însuşi este un
tip de sursă, dar cu o doză mare de subiectivitate. Tehnicile de
colectare a informaţiei cel mai frecvent utilizate în practica
reportajului sunt interviul şi observaţia. Interviul (ca mod de
colectare a informaţiei) În opinia lui Pierre Ganz, practica din teren
a legitimat patru tipuri de interviu: 1. interviul mărturie – are scop
obţinerea informaţiilor de bază care să răspundă celor cinci
întrebări (cine? ce? unde? când? cum?); 2. interviul - declaraţie –
este exprimat un punct de vedere considerat relevant de către
jurnalist în contextul evenimentului; 3. interviul - explicaţie – se dă
cuvântul expertului, care aduce lămuriri asupra unor aspecte
importante ale producerii evenimentului; 4. interviul - document –
este preferat în reportajele dedicate personalităţilor. Jacques Larue
- Langlois identifică în „Manual de jurnalism radio-televizat” opt
tipuri de interviu, clasificate după criteriul scopului urmărit de
jurnalist: a. interviul de informare – un mod de conversaţie
organizată, care aduce în atenţia publicului mărturia unei persoane
care a luat parte la desfăşurarea evenimentului; b. interviul de
descriere – prezintă telespectatorului un observator extern
evenimentului, care poate fi un jurnalist sau un simplu martor care
a asistat la eveniment, dar fără a participa; c. interviul - analiză –
este realizat de regulă cu un expert, considerat capabil să plaseze
evenimentul într-un context precis şi să răspundă întrebării „de
ce?”; d. interviul - comentariu – acesta organizează discuţia în jurul
întrebării „ce credeţi despre?”. În acest caz, interlocutorul este un
expert sau o persoană cunoscută opiniei publice, a cărei părere
este importantă; e. interviul de opinie (de controversă) – are în
centrul atenţiei un om politic, un om de ştiinţă sau un specialist
recunoscut într-un anumit domeniu, care explică, dă replica unui
adversar sau comentează informaţii de ultimă oră; f. interviul cu
personalităţi – aduce în atenţie un individ remarcabil sau celebru,
în scopul popularizării sale; g. interviul de promovare – acesta are
ca obiectiv sensibilizarea atenţiei publicului asupra unui fapt
excepţional, a unei realizări excepţionale etc ; h. interviul consacrat
unei teme majore - aduce în dezbatere preocupări sociale majore
sau probleme grave la un moment dat pentru o anumită
comunitate. Regula fundamentală a interviului urmează logica
întâietăţii interlocutorului, fără ca jurnalistul să piardă controlul
dialogului. Manualele de jurnalism recomandă ca, în timpul filmării,
personajul cheie să fie filmat de preferinţă în picioare, ipostază care
dă impresia de dinamism, să fie scos din cadrul său obişnuit,
pentru că aici este mai uşor de surprins, şi să fie filmat pe cât
posibl într-un cadru natural, întrucât lumina naturală este mai bună
decât cea artificială. Personajul cheie trebuie să fie dotat cu un
microfon lavalieră, care permite redarea unui sunet de calitate şi
relaxează discuţia. Întrebările clare şi scurte sunt de preferat celor
complicate din punct de vedere al construcţiei. După scopul şi tipul
interviului, manualele de jurnalism indică trei tipuri de întrebări: 1.
închise – care implică trei posibilităţi de răspuns („da”, „nu” şi „nu
ştiu”); 2. semi-închise – care presupun o alegere din partea
interlocutorului; 3. deschise – în care răspunsul este liber,
imprevizibil. Indicaţiile tehnice de realizare a interviului sunt
orientate către: a. repetarea la intervale regulate de timp a
numelui şi funcţiei interlocutorului, aspect important pentru
telespectatorul care a deschis televizorul mai târziu; b. evitarea
aluziilor la informaţii off the record; c. se recomandă evitarea
apelativului „tu”, chiar dacă interlocutorul este cel mai bun prieten
al jurnalistului Observaţia – Este arta de a transforma informaţii şi
detalii în imagini şi cuvinte. Aici se verifică capacitatea reporterului
de a asimila datele situaţiei pe care o descrie şi de a le traduce în
limbaj audio-vizual. Câţiva paşi necesari observării sunt: - fixarea
la faţa locului a unor puncte de observare, a unor obiective de
observare (personaje, acţiuni, decoruri), dispunerea echipei în
teren în funcţie de aceste obiective, toate acestea urmărind un
scop informaţional. Reporterul este cel care joacă rolul de legătură
între toate aceste secvenţe incoerente ale observării, prin discursul
scris. Regulile generale ale observării constau în stăpânirea
emoţiilor şi focalizarea atenţiei pe detaliile importante.
Autocontrolul şi experienţa sunt decisive în acest sens.
Sursă:

https://hdsatelit.blogspot.in/2010/11/curs-de-televiziune-si-jurnalism.html

Tipuri de reportaj. 

Poate fi usor atemporal, si datorita faptului ca textul are un

caracter literar (mai) marcat. Descrie scene sau ambiante
pitoresti sau semnificative, oferind astfel un context emotional
evenimentului/actualitatii. Din perspectiva functiei de informare
a presei, sunt necesare câteva sublinieri:
a) Daca reportajul de atmosfera apare înaintea informatiei brute
importante si complete (Vd. Calitatile informarii), acest fapt
conduce la subinformare. Orizontul de asteptari ale publicului
este contrariat. Reportajul ar fi receptat ca o divagare, ca o
tentativa de a ascunde fapte importante;
b) De regula, ritmul actualitatii nu ofera prea multe momente de
respiro (= permanenta criza de spatiu). Iata de ce, locul
reportajului de atmosfera este în week-end si – mai ales – în
magazine.

mass media ulive.ro streaming live ulive ONLINE LIVE

(Grand) Reportage.

1. Reportaj consacrat unui eveniment foarte important si

complicat.

2. Reportaj amplu, însotit de numeroase ilustratii, considerat ca

si ancheta (jurnalistica), o suma a genurilor redactionale.
Deoarece spatiul tipografic este amplu, si în jurul textului
principal pot fi grupate alte texte de diferite facturi (mici
reportaje, interviuri succinte, portrete, profiluri etc.) – care îl
completeaza. De regula, grand reportage presupune o redactare
mult mai elaborata, în care sunt folosite elemente ale artei
narative, dramatizarea etc.

Reportajul în Televiziune.
Telul reportajului în televiziune este acelasi: sa informeze în asa
fel încât telespectatorul sa se simta în mijlocul evenimentului.
Imaginile bine alese, cu continut de informare, “graitoare”,
corect montate, cu un mixaj armonios (imagine + cuvânt +
sunet). Primplanul alternat cu gros-planul subliniaza unghiul de
abordare si, totodata, planul textului. Sound-ul (zgomote, sunete
din mediul ambiant) completeaza decorul. Sunt detaliile
semnificative. Citatele/dialogurile reprezinta marturiile din si
despre realitate. Iar o grimasa, o exclamatie de durere/de
bucurie spun instantaneu tot atât cât mai multe cuvinte bine
alese. Gândirea/sensibilitatea reporterului de televiziune sunt
preponderent vizuale.

Dar colectarea informatiei (tehnica interviului, ascultarea,

empatia etc.) – sunt tehnici comune, universal-valabile.
Reportajul de televiziune(în afara distinctiei valabile si pentru
interviu: în direct vs. înregistrat) se clasifica, practic, dupa
aceleasi criterii.

Criteriul nu este neaparat timpul (timing). Asadar, mic reportaj,

reportaj de atmosfera, portret, profil, grand reportage, reportaj-
ancheta. Sau/si transmisii LIVE (reportaje) în direct, istorice:
aselenizarea, asasinarea unui presedinte de stat sau (doar?)
spectacole planetare: Olimpiada, un campionat mondial de fotbal
etc. (Vd. si Breaking News). Reportajul scris, reportajul vazut,
doua fatete ale unei singure realitati: jurnalismul creativ,
inteligent, performant.

Extrase din Manual de jurnalism, vol. I,

Bucuresti, Ed. Tritonic)