Jurnalismul- ocupatie, meserie, profesie, arta

sau stiinta?

Student:Totolan Alexandra
AN III ZI Seria B
Materia:Presa si actualitatea.Imagine si audienta
Profesor:Lector.Dr. ION ZARA
Poate va mai aduceti aminte de intrebarea stupida care o pun adultii unui copil de 6-7 ani:
"Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?". De ce spun stupida? Simplu: cum poate un copil
cu mintea frageda si neprihanita sa conceapa responsabilitatile si implicarile unei anume
meserii? Cel mai bun raspuns care il poate da copilul este (evident) o meserie pe care el o
admira: unii spun doctor, altii pompier, politist, inginer, profesor, scriitor, sofer, etc.
Evident nici un copil nu concepe ca o sa fie vanzator, frizer sau ... jurnalist. De ce nu
jurnalist? Cati copii ati auzit sa spuna ca vrea sa se faca jurnalist? Sunt chiar asa de
respingatori sau de neinteresanti jurnalistii ? Sau este un alt motiv pentru care lumea nu
admira jurnalistii ? In fond meseria de jurnalist se aseamana destul de bine cu ocupatia de
scriitor. Oare?
E destul de greu sa iti formezi o opinie despre aceasta categorie de oameni. Sunt oameni
care necesita o cultura generala deosebita pentru a-si practica meseria, care fac un bine
societatii prin investigatiile si dezvalurile pe care le fac. Este chiar si o mare doza de risc
in meseria de jurnalist (mai ales daca traiesti in Rusia). Si atunci de unde aceasta sila de
jurnalisti ?

Poate este din cauza jurnalistilor zero. Ce e un jurnalist zero ? Simplu, deschideti TV-ul
si mutati pe 0TV (zero TV ). Avem imediat cele mai bune specimene de jurnalisti zero:
oameni care incearca sa faca un anumit tip de jurnalism doar pentru profit. Orice e
scuzabil atat tip cat se vinde. Valabil acelasi lucru si pentru publicatii de gen Libertatea
(culmea, cel mai vandut tabloid -ziar - revista).

Profesia de jurnalist exercita o atractie deosebita asupra unui mare numar de tineri. Ceea
ce îi fascineaza pe tineri la aceasta profesie este, în primul rând, faptul ca jurnalistii
profesionisti sunt perceputi ca persoane publice. Vedetele mass-media nu fac decât sa
întareasca aceasta convingere.Foarte multi tineri viseaza la profesia de jurnalist deoarece
considera ca ea are un sens justitiar, care le satisface nevoia de ideal. Altii se îndreapta
spre aceasta profesie ca spre una care presupune riscul, aventura.

Jurnalistul – vedeta, jurnalistul – justitiar, jurnalistul – aventurier – iata câteva clisee

culturale legate de imaginea profesiei de jurnalist, pe care o au multi dintre cei ce se
înscriu la concursul de admitere la sectia Jurnalism.

În realitate, profesia de jurnalist reprezinta o suma a proiectiilor comune asupra

domeniului, a cunostintelor fundamentale din teoria mass-media si din domeniile conexe
(sociologie, drept, istorie, politologie, economie). În plus, profesia de jurnalist este legata
si de calitatile unui bun comunicator, calitati ce pot fi native sau educate. Printre calitatile
unui bun comunicator se numara cunoasterea publicului si respectul fata de acesta, simtul
informatiei si al oportunitatii acesteia.

În timpul celor trei ani de studiu, studentii vor parcurge o programa de învatamânt
elaborata în conformitate cu standardele învatamântului jurnalistic occidental,
experimentata cu succes în anii de când exista facultatea si îmbogatita cu noi cursuri.

Dificultatea gestionarii unei noi forme de învatamânt care pregateste jurnalisti consta în
faptul ca un astfel de învatamânt trebuie sa creeze si sa dezvolte abilitati practice pe baza
cunostintelor teoretice. Aceasta provocare didactica si stiintifica a fost rezolvata de sectia
Jurnalism prin conceperea unei programe flexibile, în care se îmbina metodele
învatamântului academic cu cele ale învatamântului vocational.

Studentii se formeaza la cursuri si seminare si câstiga deprinderi în laboratoare, unde

studentii se initiaza si aprofundeaza specificul profesiei de jurnalist în radio, în
televiziune, în presa scrisa, în foto-design, în agentia de presa, în editarea cu ajutorul
calculatorului, în tehnicile comunicarii prin Internet.

Stagiul de practica, desfasurat în institutii din presa scrisa si audio-vizuala, în functie de

optiunile fiecarui student, ofera posibilitatea de a-si testa aptitudinile si capacitatea de
adaptare la activitatea de zi cu zi dintr-o redactie. În acest fel, la sfârsitul celor trei ani de
studiu, studentii vor putea alege în cunostinta de cauza un anumit domeniu al
jurnalismului (cotidian, saptamânal, lunar, presa de specialitate, posturi de radio si de
televiziune, site-uri Web informative, agentii de presa, fotojurnalism, tehnoredactare
computerizata etc.).

Profesia de comunicator presupune diverse activitati menite sa asigure optimizarea

raporturilor dintre diferitele structuri si compartimente ale unei organizatii, precum si
prezentarea intereselor acesteia în relatiile cu opinia publica si cu ansamblul societatii. Ea
implica formarea si dezvoltarea capacitatii de analiza a categoriilor de public si de
definire, pe aceasta baza, a criteriilor specifice de actiune, pentru alegerea modalitatilor si
a tehnicilor celor mai adecvate de abordare a relatiilor cu consumatorii, cu diferite
grupuri si comunitati, ori cu autoritatile centrale sau locale.

Alte tipuri de activitati apartinând domeniului mai larg al comunicarii publice sunt cele
legate de publicitate, sector care a cunoscut în România o dezvoltare spectaculoasa în
ultimii 14 ani. Acesta este si motivul pentru care o parte însemnata a cursurilor din cadrul
sectiei este consacrata analizei operatiilor de marketing desfasurate în vederea asigurarii
succesului comercial al întreprinderilor si cunoasterii strategiilor si modelelor de creare a
anunturilor publicitare menite sa-i convinga pe cumparatori sa achizitioneze produsele
respective.

Experienta româneasca a ultimilor ani certifica faptul ca domeniile de activitate

subsumate sferei comunicarii sociale se pot extinde si consolida chiar si în conditiile
nefavorabile ale unei perioade de recesiune economica, oferind debusee si oportunitati
profesionale deosebite absolventilor învatamântului de specialitate.

Pe lânga motivatia personala si eventualele aptitudini înnascute, profesiunea de

comunicator presupune si asimilarea unui spectru larg de cunostinte de ordin sociologic,
economic, politic, psiholo-gic si cultural, precum si un efort îndelungat si sustinut de
dezvoltare a capacitatilor de comunicare orala si scrisa. Daca testarea acestor abilitati se
realizeaza în parte chiar în cadrul concursului de admitere, ele fac obiectul unui numar
mare de cursuri predate pe parcursul facultatii.
Meseria de jurnalist este una fascinantă. Te afli mereu între oameni, afli care le sunt
problemele şi bucuriile, trăieşti alături de ei, scrii în fond, despre şi pentru ei. Să fii
jurnalist însemană să fii curios, să afli evenimentele înaintea celorlalţi, să ai un bun
control asupra limbii şi a cuvântului, să dispui de mult bun simţ şi să ai un bagaj de
cunoştinţe vast, din toate domeniile. Fie că este pe micul ecran, la radio sau la ziar,
jurnalistul trebuie să-şi informeze cu profesionalism publicul în legătură cu ceea ce se
petrece lângă el şi în lumea largă. Teoretic. Dar să aruncăm o privire şi asupra realităţii
din media românească.
Astăzi, mai toţi care dau bine pe sticlă ajung să se numească jurnalişti. De la fotomodele
complexate la prostituate, de la „cântăreţi” şi până la „actori”, toţi fac presă. Accentul pe
profesionalism nu se mai pune de multă vreme pentru că cine vinde bine şi produce
audienţă are întâietate. Să luăm de exemplu ştirile de la TV. Sângele, macabrul, drama
dusă până la extremă, toate acompaniate de o muzică de fundal desprinsă parcă din
filmele lui Hitchcock, transformă ştirile din informaţie pură în spectacol de prost gust.
Senzaţionalitatea molipsitoare a lui Dan Diaconescu se oglindeşte astăzi în mai toate
buletinele de ştiri. Dudui simpatice, care fac glume cu politicienii atunci când îi
intervievează, indivizi care aleargă după Gigi ca să afle ce a mâncat de Revelion, şi tot
felul de aşa-zişi oameni de televiziune, alcătuiesc breasla reporterilor TV care, cu mici
excepţii, sunt produşi pe bandă rulantă. O altă televiziune, o altă mentalitate: o numeşte
„jurnalistă” pe fosta „reporteriţă” cu studii superioare, actuală prostituată: Laura
Andreşan. Ca această fiinţa cu doi sâni- şi atât- să fie numită jurnalist, ar trebui ca Pleşu,
Liiceanu, Patapievici şi alţi corifei ai condeiului să se lase de meserie. Inutil să mai
insistăm asupra nivelului scăzut de educaţie din presa audiovizuală. Scandaluri, sânge,
horror, spectacole de joasă speţă, toate fac rating, iar ratingul e bun atunci când vrei să
speli creierele însetate ale unor oameni care din disperare şi sărăcie, se refugiază în faţa
tubului catodic satisfăcuţi că nu
şi-au văzut propriile rude în carnagiul prezentat la ştiri. Ieri a fost Elodia şi Mailat, mâine
vor veni alţii, poimâine alţii şi tot aşa. Telenovelizarea publicului va continua până când
acesta se va fi autosaturat. Puterea de schimbare stă tot în mâinile publicului, public care,
să sperăm că se va hrăni în viitor şi cu altceva decât cu „ciaodarwinisme” sau „ciocisme”.

Pe cât de seci ar parea, nici ştirile meteo nu fac excepţie de la fundamentarea acestui
fenomen. La o televiziune cu bun simţ, acest tip de „stiri” este prezentat de un specialist-
si nu de un „actor” de telenovele sau de vre-o mândră blondă care işi mai trage putin
fustiţa scurtă după ce arată pe hartă Nordul în Sud. La ştirile sportive, în schimb,
prezentatoarele se întrec în a-şi etala decolteurile şi coafurile, care mai de care mai shic,
iar crestele date cu gel (de cea mai bună calitate) ale prezentatorilor se iau la întrecere cu
cele ale personajelor de desene animate.
Sunt curioasă până unde va ajunge nesimţirea unor magnaţi din presa romanească. Presa
a ajuns să fie o afacere din care mustesc şiroaie cu multe zerouri. Se spune că atunci când
nu ai ceva de spus sau nu poţi să te faci auzit, îţi creezi o televiziune, scoţi un ziar sau
înfiinţezi un post de radio. Aşa se face că la majorat, România înca mai stă după fusta
mamei. Cei care dispun de bani, de foarte mulţi bani, îşi atacă adversarii în emisiunile
propriului instrument media. Aşa se face că la Antena 1,2 si 3 jurnaliştii angajaţi au un
mod foarte „ciudat” de a trata problemele pentru că afilierea pe linie politico-
conservatoare a trustului, este mai mult decât limpede. Am luat cel mai elocvent exemlu
deoarece nu este nevoie de un efort major pentru a constata alinierea politică. Totul se
învârte în jurul banilor, iar banii înseamnă putere.
Se pare că odata cu scandalul Watergate, când jurnalismul şi-a căpătat denumirea de
„câine de pază al democraţiei” şi de cea „de-a patra putere în stat”, unii practicanţi ai
acestei meserii au tot încercat să-şi întărească convingerile că ceea ce fac ei este unic şi că
ei de fapt, au inventat roata şi apa caldă. Jurnalismul de buna calitate nu este profitabil.
Anchetele în presa scrisă nu se mai practică deoarece sunt costisitoare, necesită timp
mult, iar cititorul modern nu are timp să mai parcurgă pagini întregi de cuvinte.
Condeiele necizelate, stângăcia, lipsa de profesionalism alături de cea financiară şi de
timp, contribuie la conturarea imaginii jurnalistului contemporan. Dar, pe langă imaginea
aceasta aproape gri a omului de presă, se întrezăreşte şi jumătatea plină a paharului.
Există totuşi prin cotloanele întunecate ale meseriei de om de presă şi jurnalişti care şi-au
menţinut coloana vertebrală atunci când au fost bombardaţi şi luaţi prin surprindere de
setea macabră a omului de rând pentru senzaţional şi prost gust. Odata cu explozia
bombastică din media românească, aceştia au fost puşi la colţ de pseudo-jurnaliştii
apăruţi peste noapte, fiind marginalizaţi. Cu toate acestea, ei nu au renunţat la stilou şi au
continuat să scrie sau să apară la televizor la ore inaccesibile publicului larg, făcând
concurenţă emisiunilor interzise minorilor.
Astăzi sunt predominante emisiunile tv pe teme politice, talk-skow- urile târzii, unde un
moderator vine cu un subiect şi invitaţii îşi expun punctul de vedere, comentează în
cunoştinţă de cauză... sau nu. Analiştii politici, care îşi dau cu părerea în funcţie de
grosimea plicului primit înainte de emisiune, au apărut şi au împânzit micile ecrane în
ultima vreme. Au mare succes. Diverşi indivizi care până mai ieri erau anonimi, au ieşit
din vizuini ca să ne explice nouă cum stau de fapt lucrurile şi care este de fapt realitatea.
Schimbi canalul, descoperi că adevărul îl deţine alt „analist” politic, specialist şi el. Cert
este că avem mulţi specialişti, „intelectuali” deveniţi peste noapte vedete. Pe de altă parte,
este trist că adevăraţii oameni de cultură şi jurnalişti profesionişti stau în cămăruţele lor
sau în spatele camerelor, apărând mai rar sau deloc pe sticlă. Ar trebui să profităm de
existenţa lor şi să nu mai încurajăm apariţia de alte şi alte emisiuni şi hârtii de ziar inutile,
care, până la urmă, nu ne îmbogăţesc spiritual cu nimic.
Specialiştii spun că omenirea trece printr-un proces de globalizare- nimic mai adevarat;
dar ceea ce ne interesează pe noi, românii, este cum reuşim noi ca naţiune să ne aliniem
acestui proces. Este bine că febra globalizării ne-a cuprins şi pe noi, dar vital în acest
proces este ce anume ne avantajează şi ce nu. Globalizarea implică alinierea şi adoptarea
unor reguli, idei, filosofii, stiluri pentru a deveni o unitate. Interesant de precizat este că
această febră a cuprins şi jurnalismul, care trece printr-un proces de schimbare. Copiem,
în stilul nostru caracteristic, tot ceea ce considerăm că ar vinde bine, că ar prinde bine
publicului din România. Grile de programe schimbate după trendurile occidentale, ziare
tabloidizate, pe scurt, presă de scandal. Însă omitem factorii care au pus bazele unui
sistem extrem de solid în presa occidentală: jurnaliştii specializati, şi nu pseudo-
specialiştii. Dacă aruncăm o privire peste graniţe, vedem că în cele mai multe ţari există o
tradiţie veche în ceea ce priveşte presa specializată. Există jurnalişti de genul acesta şi la
noi, însă prea puţini. Încurajator este faptul că am reuşit totuşi să copiem modelul
televiziunilor orientate spre un singur gen: stiri, sport, muzică, seriale etc.; înspăimântător
este însă faptul că pe piaţa românească au ramas foarte puţine ziare de calitate, iar
numărul celor de „gunoi” (trash papers/popular press), tabloide, a crescut foarte mult. O
gândire dreaptă ne-ar îndreptăţi să credem că odata cu reducerea numarului de ziare de
calitate se reduce şi numărul jurnaliştilor calificaţi să scrie în „presa de bun simţ”. Însă
spre surprinderea multora, şi media scrisă se specializează. Ziariştii „fug” la ziare care se
adresează unui public avizat unde se tratează numai teme politice, economice; întâlnim
ziare-revistă de filosofie, ziare pamflet etc.
Într-o ţara unde toţi sunt specialişti şi toţi se pricep la toate, de fapt, nimeni nu ştie şi nu
face nimic. Există totuşi speranţa că cei tineri, alături de cei care au reuşit să-şi păstreze
verticalitatea de-a lungul timpului, şcoliţi în instituţii de specialitate şi nu altundeva, să
fie recunoscuţi şi să iasă în prim plan. Avem motive să credem că se va întâmpla curând
acest lucru, pentru că avem confirmarea că în facultăţile de jurnalism din întreaga ţara
există oameni, dornici de afirmare, şcoliţi de profesionişti. Cu toate că trăim într-o ţară
capitalistă, putem totuşi spera că stimulentele şi plicurile cu bani nu vor mai avea
întâietate asupra informaţiei şi că omul de presă va avea curajul să spună adevărul lumii
pe care o constată, aşa cum i se prezintă, fară comentarii inutile şi partizane. Din ce în ce
mai mulţi oameni invocă „puterea telecomenzii”, luând astfel partea jurnaliştilor
„mânjiţi”. Afirmaţia aceasta are şi ea două tăişuri. Pe de o parte nu putem interzice într-o
ţară democrată, aşa cum pretinde România că ar fi, abolirea sau interzicerea cuiva în a-şi
exprima părerea, însă pe de cealaltă parte, nu putem permite nici îndobitocirea şi spălarea
creierelor celor mai slabi de îngeri, celor care nu au capaciatatea de a discerne între
calitate şi prost gust. Iată de ce, de cele mai multe ori, caştig de cauză îl au cei care nu au
scrupule, cei care calcă în picioare ceea ce alţi au încercat să clădească şi anume, o
societate deschisă la minte.
Jurnalistul joacă un rol mai mult decât important în clădirea personalitătii publicului său.
Este, dacă vreţi, unul din pilonii de bază ai formării şi consolidării omului modern. În
ultimul timp a devenit o modă ca noi toţi să invocăm lipsa timpului. Chiar şi cei care nu
fac nimic cât e ziua de lungă invocă lipsa timpului, iar sintagma „nu am timp nici de
mine”, a devenit deja un cliseu. Iată de ce jurnalismul de astăzi a trebuit să se adapteze la
viteza secolului în care trăim. Iată de ce, într-o pauza de 5 minute, oamenii vor să fie puşi
la curent cu ceea ce s-a întâmplat în jurul lor şi în lume. Iată de ce sunt atât de importanţi
jurnaliştii. Modelează, şlefuiesc personalităţi, împământenesc idei şi credinţe, şi tocmai
de aceea trebuie să fie specialişti în ceea ce fac.

Pe cât de incitant pare să fii reporter de investigaţii, pe atât de periculos este. În cele
mai multe cazuri, vei scrie despre oameni periculoşi. Dacă le strici afacerile, e posibil să-
şi dorească răzbunare. Să te apuci de o anchetă despre traficul de armament sau despre o
reţea de recuperatori nu e tocmai o declaraţie de prietenie pentru cei implicaţi. Dacă pe
tine nu te sperie riscurile acestei meserii, asigură-te că familia ta îţi susţine acest demers
şi că înţelege riscurile la care te expui şi la care o expui.

Nu vreau să fac o pledoarie a fricii, dar cred că pentru cineva care îşi doreşte să se facă
jurnalist de investigaţie cel mai important lucru pe care trebuie să-l conştientizeze este
riscul. Diferenţa dintre un jurnalist care e conştient de pericole şi unul care nu e
reprezintă diferenţa dintre curaj şi inconştienţă.

Despre calităţile unui reporter de investigaţii nu cred că sunt foarte multe de spus. În plus,
faţă de colegii săi din alte departamente, cred că trebuie să aibă ceva mai mult curaj. În
rest, trebuie să fie la fel de: onest, inteligent, curios, sceptic, perseverent, discret etc. Şi,
ca orice jurnalist, trebuie să cunoască bine legislaţia statului în care lucrează.

Notiunea de „jurnalism de investigatie” a intrat doar recent în uzul profesionistilor. De

aceea nu a fost creata deocamdata o teorie stiintifica solida în acest domeniu. Multi
oameni de stiinta discuta pâna în prezent daca jurnalismul de investigatie trebuie
evidentiat ca o directie separata în dezvoltarea jurnalismului. Dar faptul ramâne fapt: în
prezent tot mai des în presa, pe ecranele televizoarelor si la radio apar subiecte la rubrica
„jurnalism de investigatie”.
Jurnalismul de investigatie nu poate aparea fara initiativa, ideile si eforturile ziaristului.
Este un material, având o înalta valoare de noutate si o importanta mare pentru societate.
Investigarea se bazeaza pe o multime de izvoare de informatie – oameni, documente si
observare personala. În multe cazuri ies la iveala materiale pe care autoritatile ar dori sa
nu le dezvaluie. Însa uneori în timpul investigatiilor se utilizeaza informatii primate
nemijlocit de la reprezentantii puterii.
Cu alte cuvinte, genul jurnalismului de investigatie presupune cercetare multilaterala si
detaliata a unui subiect putin studiat, închis sau foarte bine ascuns. În procesul lucrului
asupra acestui subiect, jurnalistul trebuie sa înfrunte lipsa de dorinta a unor anumite
structuri de a prezenta informatia care-l intereseaza.. Si atunci metoda de cautare a
materialului devine nu mai putin captivanta decât însusi subiectul investigatiei. Conteaza
nu tema, ci metodele de studiere a ei si importanta sociala a concluziilor facute.
Totusi, în conditiile noastre notiunea de jurnalism de investigatie se îngusteaza putin. Cel
mai des se are în vederea doar investigarea subiectului legat de abuzul de putere si
coruptie.
Scopul acestei investigari este a da publicitatii legaturile ascunse ale puterii de stat cu
crima organizata. Necesitatea articolelor analitice, la general, si a investigatiilor
jurnalistice, în particular, este înalta, deoarece multi oameni nu înteleg pâna la capat ceea
ce se întâmpla. Trecerea de la un sistem totalitar la o economie de piata si un stat de drept
este însotita de schimbarea mentalitatii cetatenilor, introducerea în viata de zi cu zi a
oamenilor a unor notiuni necunoscute pâna acum, stabilirea unor relatii complet noi.
În acest context, trebuie de mentionat faptul ca multitudinea articolelor de scandal din
presa noastra nu este nici pe departe publicitate si nu contribuie la transparenta societatii.
Din contra, aceasta creeaza un fel de oglinda deformata, în care se accentueaza anumite
neajunsuri si abuzuri, nu cele mai importante. Cu toate acestea, esenta fundamentala a
evenimentelor, izvorul problemelor, întregul lant al legaturilor criminale ramân
neelucidate. Jurnalismul de investigatie însa permite scoaterea la iveala a tuturor acestor
amanunte. Desi adesea în teoria jurnalismului se recomanda a fi extrem de obiectiv si a
oferi cititorului doar fapte fara comentarii, în realitate anume de la aceasta se începe
prostia si pacaleala cititorului. Se afirma ca în ultimii 30 de ani umanitatea „a elaborat”
mai multa informatie decât în 5 mii de ani anteriori.
Daca acceptam aceasta, atunci trebuie sa fim de acord cu faptul ca nu mai putem
„prelucra” întregul flux de informatie care s-a napustit asupra noastra. În plus, nu putem
trasa careva legaturi dintre anumite fapte si evenimente. Prin urmare, refuzul de a
analiza nu este acceptabil atât pentru jurnalistica, cât si pentru societate.
Subiectul anchetei jurnalistice. Interesul public şi buna credinţă

Ancheta poate ataca diverse teme (politice, sociale, economice etc.). Cum am arătat mai
sus, subiectul ei este “o problemă”. Dar ceea ce nu trebuie să ne scape niciodată din
vedere, indiferent de tema aleasă, este interesul public. Investigaţia noastră trebuie să
servească interesului public, nu intereselor unui grup. Deci va trebui să ne întrebăm,
atunci când decidem tema: „pe cine afectează asta?”. Dacă răspunsul este “pe publicul
meu”, vorbim de o anchetă jurnalistică. Dacă răspunsul este “pe Nea Caisă, preşedintele
companiei X”, vorbim doar de o răfuială personală.

O altă regulă de bază este ca jurnalistul să acţioneze cu bună credinţă. E un concept mai
sensibil. Ca în orice meserie, e posibil ca atunci când faci o investigaţie să şi greşeşti.
Asta nu e neapărat scuzabil, dar uneori greşelile nu depind doar de tine, ci de context. În
această situaţie, tot ce-ţi rămâne de făcut e să demonstrezi că ai făcut investigaţia cu bună
credinţă. Adică scopul tău nu a fost să faci rău cu orice preţ.

Interesul public şi buna credinţă sunt două elemente care îl ajută pe jurnalist să îşi apere
onoarea atât în faţa publicului, cât şi în faţa instanţei.

Oricine poate fi o sursă. O informaţie cheie poate să vină şi de la femeia de serviciu. O

anchetă poate porni pur şi simplu de la un pont pe care l-am primit de la cineva, poate
porni de la o observaţie pe care am făcut-o pe stradă, poate începe în urma unei declaraţii
publice a cuiva etc.

În esenţă, investigaţia porneşte de la conexiunile pe care le face reporterul între mai multe
fapte puse cap la cap. David Randall vorbeşte frumos despre acest aspect:

“Jurnalismul de investigare diferă esenţial de alte tipuri (…) Nu este un rezumat sau
gruparea unor descoperiri şi date datorate altora, ci o cercetare originală (…) Poate fi
vorba de o intervievare exhaustivă sau de o alăturare şi comparare a faptelor şi cifrelor. În
cele mai multe cazuri, roadele şi originalitatea vin din descoperirea, pe baza datelor
disponibile, a unor scheme şi conexiuni pe care nimeni nu le-a mai observat.”

“Presa independentă trebuie să fie independentă nu numai faţă de Putere, dar şi faţă de
Opoziţie.

Am pus între paranteze alte proiecte editoriale pentru a mă concentra asupra unei culegeri
de texte publicate de mine între ianuarie 1990 şi octombrie 1991, programată să apară la
Editura Adevărul şi acoperind, din câte se vede, perioada postdecembristă dintre două
lovituri de stat - cea din decembrie 1989 şi cea din septembrie 1991, soldată cu prăbuşirea
Guvernului Petre Roman. Recitindu-mi comentariile, am descoperit unul deosebit de
interesant, menit a descifra nu numai presa dintre 1990 şi 1991, dar şi presa noastră de
azi, în planul relaţiilor acesteia cu politicul. Intitulat „Riscul de a fi jurnalist
independent", textul a apărut în „Expres Magazin" din 13 august 1991. Atât din
conţinutul materialului, cât şi din contextul publicării, materialul se evidenţiază drept o
reacţie a subsemnatului la un atac virulent, în vecinătatea calomniei, tipărit în paginile
oficiosului PNL de atunci, „Liberalul", sub titlul „Dedesubturile d-lui Ion Cristoiu". Atât
atacul, cât şi răspunsul meu (ce se va găsi integral în volumul de la Editura Adevărul) au
nevoie, pentru a fi înţelese de cei care au uitat momentul, dar şi de cei care nu l-au trăit,
de unele lămuriri.

Încă de la primul text postdecembrist, cel din 19 ianuarie 1990, m-am afirmat ca un critic
al Puterii FSN-iste, întruchipate cu deosebire de Ion Iliescu. În iulie 1991, într-o tentativă
de instaurare în România a mecanismelor economiei de piaţă, Guvernul Roman supune
Parlamentului Legea privatizării. Această măsură, ţinând de Reformă, era atacată făţiş de
presa naţionalist-comunistă şi boicotată discret de aripa conservatoare a FSN, condusă de
trioul Ion Iliescu - Alexandru Bârlădeanu - Dan Marţian, preşedintele României şi,
respectiv, preşedinţii cele două Camere ale Parlamentului. La şedinţa istorică de
Parlament, Opoziţia, în loc să sprijine această Lege absolut necesară pentru ieşirea
României din criza în care o adusese rămânerea în perestroikism, a boicotat lucrările.

Într-un editorial intitulat „Dedesubturile crizei parlamentare", publicat în „Expres

Magazin" din 24 iulie 1991, am criticat acest gest, înscriindu-l într-un lung şir de greşeli
ale Opoziţiei, greşeli care, de altfel, au făcut ca regimul FSN să dureze până în noiembrie
1996. Mi s-a răspuns prin atacul din „Liberalul", marcat prin etichete cum ar fi
„lichelismul opiniilor", „om fără caracter", „ziarist cu tupeu" şi încheiat prin concluzia că
m-am „vândut Puterii". Momentul mi-a dat posibilitatea de a lua în discuţie raporturile
presei independente cu partidele politice, inclusiv cu cele din Opoziţie. Două dintre
observaţiile mele din 1990 mi se par valabile şi pentru anul 2010. Prima se referă la un
adevăr care ţine de esenţa profesiei de jurnalist în general: presa independentă trebuie să
fie independentă nu numai faţă de Putere, dar şi faţă de Opoziţie. Din faptul că ea ţine sub
supraveghere cu deosebire Puterea, nu înseamnă că trebuie să fie un căţeluş al Opoziţiei.
A doua observaţie se referă la o realitate ţinând de specificul perioadei noastre
postdecembriste. Scriam în 13 august 1990: „În bătălia de până acum, presa independentă
a sprijinit Opoziţia şi a criticat Puterea. Acest lucru s-a transformat însă cu timpul într-un
avantaj pentru Putere. Supravegheată cu maximum de răutate, aceasta şi-a perfecţionat
mijloacele, s-a subtilizat şi s-a nuanţat. Din nefericire, Opoziţia n-a beneficiat de un
asemenea examen. Alintată, cocoloşită de presa independentă, ea a ajuns să se îmbete cu
propriile iluzii. De aici un lung şir de greşeli, care explică, într-un fel, de ce Opoziţia pare
a fi condamnată la un rol tot mai decorativ pe scena politică a ţării".

Sunt rânduri valabile şi azi, când partidele de Opoziţie beneficiază de o infinită alintare
zilnică nu numai din parte presei mogulizate, dar şi din partea presei cu adevărat
independente.”(Ioan Cristoiu)