UNIVERSITATEA DE STAT DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI DREPT

LUCRARE DE
DISERTAŢIE

Coordonator ştiinţific
Lect. Univ. Dr. Florina Mitrofan
Absolvent
Laura Martin
2017
 UNIVERSITATEA DE STAT DIN PITEȘTI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI DREPT
Programul de studii: Administarţie publică în contextul integrării europene
Forma de învăţământ: ZI

Teoria generală a organizării administrației publice în România și

în alte state europene

Coordonator ştiinţific
Lect. Univ. Dr. Florina Mitrofan Absolvent
Laura Martin
Pitesti
2017
 Cuprins

Introducere...................................................................................................................................................3
Capitolul I. Organizarea administrației publice............................................................................................5
1.1. Conceptul de administrație publică...............................................................................................5
1.2. Concepte fundamentale în teoria organizării administrației publice.............................................8
1.3. Noțiunea de organ al administrației..............................................................................................9
1.4. Sarcinile, competența și capacitatea organelor administrației publice..........................................9
Capitolul II. Autoritățile administrației publice centrale............................................................................12
2.1. Președintele României....................................................................................................................12
2.1.1. Considerații generale privind șeful statului...............................................................................12
2.1.2 Atribuțiile Președintelui României.............................................................................................13
2.1.3. Actele Președintelui României..................................................................................................15
2.1.4. Răspunderea Președintelui României........................................................................................16
2.2. Guvernul..........................................................................................................................................20
2.2.1. Evoluția instituției. Noțiune. Aspecte terminologice................................................................20
2.2.2. Structura, statutul, învestitura, organizarea și funcționarea Guvernului....................................23
2.2.3. Atribuțiile Guvernului..............................................................................................................27
2.2.4. Actele Guvernului.....................................................................................................................28
2.2.5. Răspunderea Guvernului..........................................................................................................33
2.3. Administrația publică centrală de specialitate..................................................................................35
2.3. Administraţia publică locală............................................................................................................39
2.4. Principiile care guvernează administraţia publică locală.................................................................39
2.5 Autoritățile administrației publice județene......................................................................................41
2.5.1 Consiliul Județean......................................................................................................................41
2.5.2 Prefectul....................................................................................................................................43
2.6. Consiliul Local................................................................................................................................44
2.7. Primarul...........................................................................................................................................47
Capitolul III. Organizarea administratiei publice in alte state europene.....................................................48
3.1. Organizarea administrației publice în Franța...................................................................................48
3.2. Organizarea administraței publice în Italia......................................................................................51
Concluzii....................................................................................................................................................54
Bibliografie....................................................................................................................................................................55
 Introducere

Omul este o ființă socială, prin urmare el nu poate produce tot ceea ce este necesar
existenței sale. Diviziunea socială a muncii presupune diversitatea modurilor de satisfacere a
intereselor personale și generale.
Nevoile acestora pot fi îndeplinite prin implicarea particularilor în prestarea de servicii
publice, dar și posibilitatea realizării acestor nevoi de către administrație.
După cum se susține cu temei în literatura juridică, toate popoarele, în decursul istoriei
și-au dorit un nivel de trai decent. Însă, mijloacele prin care guvernarea a încercat să realizeze
acest obiectiv au fost la toate popoarele și în toate timpurile diferite1 .
Acestă lucrare încearcă să abordeze o parte din temele cele mai importante ale
administrației publice, și anume organizarea administrației publice în România, dar și în alte state
europene. Ceea ce îsi propune lucrarea de față este familiarizarea cu câteva din noțiunile,
principiile și conceptele esențiale din domeniul administrației publice.
De ce este important studiul administrației? Răspunsul cel mai facil ar fi că însăși
administrația este foarte importantă. O societate neadministrată este un non-sens, cel mult un
concept ce se impune a fi studiat. Ceea ce își propune însă acest studiu al administratției este
insușirea și înțelegerea acestor sisteme din care este compusă administrația, a legăturilor dintre
acestea și a interacțiunii cu celelalte sisteme sociale. Această cercetare are o importanţă sporită,
interdisciplinară, şi aici ne referim la necesitatea completării şi insuşirea aspectelor legate de
organizarea administraţiei publice.
Lucrarea are o structură uniformă, cu o întindere adecvată ce tratează pe îndelete in toate
cele trei capitole această teorie generală a organizării administraţiei publice.
Aşa cum sugerează şi titlul lucrării, cercetarea s-a realizat pornind în primul capitol de la
concepte, dezvăluie ideea centrală a tezei și anume conceptul de administrație publică și
organizarea sa. Am ales să pornesc de la aceste noţiuni pentru a putea înţelege mai bine sistemul
de organizare al administraţiei publice. În curinsul acestui capitol am definit şi organizarea
administrației publice, noțiunea de organ public, precum și sarcinile, competența și capacitatea
acestor organe.
În capitolul al doilea intitulat autoritățile administrației publice centrale și locale am
discutat despre autoritatea Președintelui și Guvernului. Fiind un capitol complex am ales sa pun
în prim plan modul de constituire al Guvernului și aparatului său propriu, dar și alegerea
președintelui, atribuțiile acestor instituții. În planul secund am discutat despre autoritățile
administrației publice locale: consiliul local și județean, prefectul, primarul. Am acordat o atenţie
sporită acestui capitol prin prezentarea tuturor instituţiilor, pe larg, prin prisma Constituţiei, dar şi
a legilor ce guvernează fiecare instituţie.
În realizarea acestei cercetării am pornit prin a enumera modul de constituire al fiecărei
instituţii, atribuţiile şi actele emise de către acestea, dar şi despre modalitatea de răspundere a
acestor autorităţi, în prima parte am discutat despre Preşedintele României, care este unul dintre
şefii executivului alături de Guvern, instituţie detaliată în continuarea lucrării. Ulterior am
enumerat autoritătile administraţiei publice de specialitate-ministere, regiile autoome, pentru ca la
finele acestui capitol să discutâm despre administraţia publică locală-primarul, consiliul local şi
judeţean, prefectul.

1
M. Orlov, Șt. Balaciu, Drept administrativ, Chișinău, 2005, p. 5.
3
 În ultimul capitol se vorbește despre organizarea administrației publice în alte state
europene, am ales două state, Italia și Franța, ținând cont de faptul că legislația țării noastre,
precum și organizarea administrației publice este de inspirație franceză.
În final, am realizat o sinteză a concluziilor, care se impun în urma analizei efectuate.

4
 Capitolul I. Organizarea administrației publice

1.1.Conceptul de administrație publică

Statul reprezintă forma organizată şi exteriorizată a puterii publice de pe un anumit
teritoriu exercitată asupra întregii colectivităţi umane aflate în acel loc.
La nivelul sistemului de autorităţi care-l compun statul sau puterea de stat se evidenţiază
prin trei componente diferite – corespunzător funcţiilor fundamentale de activitate care contribuie
în mod specific la realizarea ei, respectiv puterea legislativă, puterea executivă şi puterea
judecătorească, exercitând funcţiile corespunzătoare2. În acest sens, puterea legislativă
(Parlamentul) este chemată să adopte legile, puterea executivă (administraţia publică) trebuie să
le aplice, iar puterea judecătorească (justiţia) va soluţiona cazurile de încălcare a lor,
determinând răspunderea juridică a celor vinovaţi.
Noţiunea de administraţie publică a fost amplu şi diferit analizată în literatura de
specialitate a statelor europene, atât în perioada interbelică, cât şi în cea de după cel de-al doilea
război mondial, influenţa doctrinei franceze fiind determinantă in spaţiul european.
Delimitarea conţinutului şi sferei noţiunii de administraţie are atât importanţă teoretică,
cât şi practică, presupunând operaţiunea de explicare a reglementărilor juridice în vigoare, prin
raportarea la ceea ce am putea numi constantele doctrinei într-un sistem democratic 3.
Acceptarea unei definiţii universal valabile pentru conceptul de administraţiei pare o
utopie4 . Principala dificultate a acestui demers este dată de insuşi câmpul funcţiilor administraţiei
publice care este determinat de organizarea constituţională a separaţiei puterilor specifică fiecărui
stat, ceea ce face ca nici una din definiţiile formulate să nu poată reclama o valabilitate generală.
Pornind de la sensul original al noţiunii provenit din vechiul drept roman, unde „ad
minister„ avea sensul de a duce la îndeplinire o misiune comandată, vorbind despre conceptul de
administraţie trebuie să facem distincţia între administraţie publică şi privată, care există într-un
mediu social în care proprietarii lucrează prin administrator pentru realizarea unor interese
personale prin propria putere, iar guvernanţi satisfac trebuinţele sociale prin administraţia
publică, in ambele cazuri fiind obligatorie respectarea legii5.
Pornind de la această etimologie, administratia rezultă a fi o acțiune ordonată, ce constă
într-o combinare de mijloace pentru înfăptuirea în regim de putere publică a unor valori ordonate
de structuri exterioare și superioare.
Administrația publică are ca obiect realizarea valorilor politice care exprimă interesele
generale ale societății organizate în stat și care sunt formulate în legi de către organele puterii
leguitoare, precum si executarea hotărârilor judecătorești, date în temeiul legii6 .
Administrația publică, în sens de organizare,desemnează un ansamblu de organe care
realizează o activitate specifică, iar în sens de activitate desemneazăn activitatea prin care se
execută legea sau se prestează servicii publice, în limitele legii7.

2
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, vol. I, Bucureşti,1998, pag. 213-215.
3
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ,Volumul 1, Ediția 4, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005, pp. 3-4.
4
C. C. Manda, Controlul administrativ în spatiul juridic european, Ed. Lumina Lex, 2005, p. 34.
5
V. Vedinaș, Drept administrativ, Ediția a VII-a revăzută și actualizată, Universul Juridic, București, 2012, p. 15.
6
D. V. Dincă, Sistemul administrativ românesc – inspiraţie franceză şi adaptare autohtonă, Ed.Economică,
București, 2012, p.50.
7
R. N. Petrescu, Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2004, pp. 19-21.
5
 Școala franceză face distincție între cele două sensuri ale conceptului de administrație,
distincție care se regăsește și într-o lucrare de referință pentru actuala doctrină în materie 8,
rezultă că în sens formal, organic, termenul desemnează autoritățile publice învestite cu sarcini
administrative, iar în sens funcțional termenul evocă tocmai activitățile pe care sunt însărcinate a
le realiza aceste autorități publice9.
Potrivit autorului Anton Trailescu, prin administrație publică, în sens formal, structural sau
organic, înțelegem ansamblul autorităților și instituțiilor publice care realizează, pe baza și în
vederea executării legii, o activitate cu un anumit specific. În sens material, prin administrație
publică, autorul citat înțelege activitatea de organizare a executării și de executare în concret a
legilor de către autoritățile care compun acest sistem, în vederea satisfacerii intereselor generale,
scop în care adoptă și acte juridice, organizează și asigură buna funcționare a serviciilor publice
și execută anumite prestații către populație10 .
Doctrina definește sensul funcțional al administrației publice prin identificarea a două
categorii de activități prin care acestea se concretizează, acțiuni cu caracter de dispoziție și
acțiuni cu caracter de prestație11.
Prevederile Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală12 , arata necesitatea
ințelegerii următoarelor concepte:
 conceptul de administrație publică, acesta având un caracter integrator, care include atat
administrația de stat, cât și administrația publică locală;
 conceptul de administrație de stat care evocă exclusiv administrația înfăptuită de autorități
de natură statală ( Președinte, Guvern, Prefect, ministere, servicii publice deconcentrate ale
ministerelor);
 sintagma administrație publică locală prin care evocăm acel tip de administrație înfăptuit
de autorități publice ce sunt alese prin intermediul voturilor universale, egale, directe, secrete și
liber exprimate.
Pentru A. Iorgovan, administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor autorităilor
centrale și locale, dar și structurile subordonate acestora ce aduc la cunoștință și îndeplinire legile
sau, în condițiile legii, prestează servicii publice13.
Conform definiției de mai sus regăsim în conținutul acesteia cele două dimensiuni esențiale și
tradiționale ale administrației: executarea legii și prestarea de servicii publice în limitele legii.
Prin organizarea legii trebuie să înțelegem:
 ceea ce în mod tradițional semnifică acest lucru, respectiv: pregătirea executării;
organizarea propriu-zisă și executarea.
 Semnificația recentă a formulei, ce presupune nu doar executarea legii, ci și emiterea de
acte normative, cu forță juridică inferioară sau similară legii.
Un alt mod de definire al administrației publice este: administrația publică reprezintă
ansamblul activităților desfașurate de autoritățile administrative de stat, cele autonome locale,
asociații de dezvoltare intercomunitară și organisme prestatoare de servicii publice și de utilitate
publică de interes local sau județean, prin care, în regim de putere publică, se execută legea, în
sens material, concret sau prin emiterea de acte normative cu forță juridică inferioară legii sau se
prestează servicii publice14.

8
D. A. Tofan, Drept administrativ, vol. II, Ediția a II-a, Ed. C. H. Beck, București, 2009, p. 128.
9
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. I, Ediția a IV-a, Ed. All Beck, București, 2005, p. 64.
10
A. Trailescu, Drept administrativ, Editia a III-a, Ed. C. H. Beck, București, 2008, p. 1.
11
E. Bălan, Instituții administrative, Ed. C. H. Beck, București, 2008, p. 22.
12
Legea administrației publice locale nr. 215/2001 cu modificările ulterioare.
13
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. I, Ediția a IV-a, Ed. All Beck, București, 2005, p. 82.
14
V. Vedinaș, Drept administrativ, Ediția a VII-a revăzută și actualizată, Universul Juridic, București, 2012, p. 36.
6
 Trăsăturile administrației publice ce rezultă din această definiție sunt:
 prima trăsătură are în vedere obiectul administrației publice, înțelegând că acesta constă
în:
a) Executarea legii, în sens material, concret sau prin emiterea de acte normative cu forță
juridică inferioară legii, sau egală legii, cum este cazul ordonanțelor de Guvern, simple sau de
urgență;
b) Prestarea de servicii publice, în limitele legii.
 cea de-a doua trăsătură are în vedere autoritățile publice care o realizează, fiind vorba
despre autoritățile administrației publice, care pot fi:
a) Autorități de natură statală, etatică;
b) Autorități autonome locale;
c) Organisme prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes local sau
județean și structuri asociative ale unităților administrativ teritoeriale, cu sau fără personalitate
juridică.
 Ultima trăsătură relevă regimul juridic specific care o caracterizează și anume regimul de
putere publică, regim ce presupune ansamblul unor prerogrative cu care sunt învestite
autoritățile administrative și prin intermediul cărora interesul public dobândește preeminența fațâ
de interesul privat.
Noțiunea de administrație publică este una extrem de de controversată atunci cand vine vorba
de definirea ei. Pe de o parte opinia generală a oamenilor este diferită, uneori contradictorie, iar
pe de altă parte autorii de specialitate, teoreticienii nu au reușit încă să se pună de acord cu privire
la o definiție clară.
Felix A. Nigro si Lloyd G. Nigro definesc administrația publică prin cinci elemente cheie.
Astfel administrația publică15 :
 reprezintă un efort de grup intr-un cadru public;
 acoperă toate ramurile- executivă, legislativă și juridică-precum și relațiile dintre ele;
 are un rol important în formularea politicii publice făcând astfel parte din procesul politic;
 se deosebște în mod semnificativ de administrația publică;
 este strâns legată de numeroase grupuri private și indivizi care prestează servicii
comunitatii.
Concluzionând, administrația publică, constituind un proces continuu, este supusa
regulilor actualizării funcțiilor, ca o garanție a adaptării sale la condițiile permanent dinamice
oferite de mediul social.
De aceea, administrația publică - nu trebuie să constituie un scop în sine, ea trebuie să
serveascâ realitățile sociale în dinamica lor. De aici, observația că administrația publică nu
înseamnă oriunde sau oricând același lucru.

1.2.Concepte fundamentale în teoria organizării administrației publice

15
F. A. Nigro,Lloyd G. Nigro, Modern public administration, Harper & Row,1989.
7
 Administraţia nu poate fi privită ca o entitate universală şi permanentă, marea varietate a
efectivelor sale nu poate fi explicată doar prin importanţa economică sau demografică a statelor;
este necesară luarea în considerare a structurilor, moravurilor, practicilor politice proprii
fiecărei naţiuni.
Contrar oricărei reguli constituţionale care presupune o putere definitivă,
administraţia constituie o forţă printre altele. Această instabilitate în funcţie de epocă,
cultură, civilizaţie traduce problemele imediate, neliniştile, aspiraţiile, colectivităţilor
naţionale adesea eterogene 16.
Organizarea administraţiei de stat, ca fenomen, a apărut odată cu statul, teoriile
ştiinţifice despre aceasta conturându-se mult mai târziu, odată cu apariţia şi dezvoltarea dreptului
administrativ şi ale ştiinţei administraţiei, deci prin secolul al XIX-lea17.
În doctrina administrativă s-a dezvoltat un curent de opinie potrivit căruia evoluţia
organizării administraţiei a fost influenţată îndeosebi de factorul militar şi
de factorul geografic, cărora, în timp, li s-au adăugat şi alţi factori, ca, de exemplu, cei de ordin
economic, politic, cultural, religios etc.
Organizarea administrativă constituie o manifestare particulară a specificităţii şi identităţii
unui stat. Ea reprezintă cel mai adesea produsul unei lungi evoluţii istorice, marcată de
particularităţile naţionale, ce pare să fie în consecinţă, în mod special, predestinată să reziste
influenţelor europene .
Studiul organizării administraţiei publice presupune cercetarea ansamblului de organisme
care constituie formal acest sistem, raporturile dintre acestea, particularităţile fiecărei
componente, precum şi principiile aplicabile18.
Noțiunea de administrație publică evocă o activitate prin care se aduc la îndeplinire legile
și se prestează serviciile publice în limitele legii, îndeplinită de către autoritățile publice speciale,
denumite autorități ale administrației publice.
Astfel în condițiile actualului sistem putem discuta despre următoarele categorii de
organe, ce au misiunea de infăptuire a administrației publice:
 organe ale administrației de stat, care realizează o administrație de natură statală;
 organe ale administrației publice locale, care desfășoară administrația publică în unitățile
administrative-teritoriale,în baza celor trei principii constitționale (ale autonomiei,
descentralizării și deconcentrării serviciilor publice).
Se impune o distincție între administrația publică și cea de stat.
Potrivit legii în vigoare și în conformtate cu prevederile Constituției vom clasifica
autoritățile administrației publice astfel19:
I. La nivel central
a) Cei doi șefi ai executivului, Președintele și Guvernul;
b) Ministerele și alte organe central de specialitate subordonate Guvernului (administrația
ministerială în sens larg );
II.La nivel județean
Organe de natură statală, la nivelul județului sunt:
a) Prefectul, reprezentantul Guvernului în teritoriu;
b) Servicii publice deconcentrate ale ministerelor, ale altor organe centrale de specialitate în
teritoriu.
Organe de natură autonomă;
16
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I (ediția 4), Bucureşti, Ed. All Beck, 2005, p. 251.
17
D. A.Tofan, Organizarea administraţiei publice româneşti în context European,
18
E. Bălan, Drept administrativ şi procedură administrativă, Bucureşti, Ed. Universitară, 2002, p. 48.
19
V. Vedinaș, Drept administrativ, Ediția a VII-a revăzută și actualizată, Universul Juridic, București, 2012, p. 327.
8
 Consiliul Județean.

III.La nivel local ( în accepțiune de comună, oraș, municipiu )

a) Consiliul local, ca autoritate deliberativă;
b) Primarul, ca autoritate executivă.
Potrivit Antonie Iorgovan, se pot desprinde trei direcții metodologice pentru a defini
organizarea administrației publice: orientarea strict tehnico-juridică,promovată în lucrările
francize; orientarea filozofico-juridică, axată pe metoda structurală; a treia orientare este cea a
științei administrației, care abordează cercetarea problemelor organizării administrației de stat.

1.3.Noțiunea de organ al administrației

Încă de la sfârșitul secolului al XX-lea, Constituția României din 1991, folosește

termenul de autoritate publică , prin care înțelege să evoce, în primul rând, organe de stat, dar și
organe ale administrației locale.
Putem spune că organul administrației publice este o categorie de autoritate publică care,
potrivit Constituției și legilor , este chemată să execute legea sau, în limitele legii, să presteze
servicii publice.
Considerăm că organul administrației publice reprezintă acea categorie de organ public
sau de organ autorizat de un organ public prin care se realizează activități din sfera administrației
publice, prin executarea legii și prestarea de servicii publice în limitele legii20 .
În literatura de specialitate se apreciază că noțiunea de organ administrativ are patru
elemente constitutive: personal, mijloace financiare și materiale, care constituie patrimonial său,
o anumită competență și personalitate juridical, aceasta permitându-i să acționeze în scopul
pentru care a fost creat21 .

1.4.Sarcinile, competența și capacitatea organelor administrației publice

Sintagma de sarcini ale organelor administrației de stat, ale administrației publice în

general, este strâns legată de preocupările științei dreptului care, la rândul lor, au la bază sensul și
spiritul reglemetărilor juridice22 .
Noțiunea de sarcină a organelor administrației publice evocă ansamblul necesităților
sociale obiectiv determinate, evaluate politic și consecrate prin norme juridice, care reprezintă
rațiunea de a fi a acestor organe23 .
Prin urmare, prin sarcină se evocă acele nevoi sociale a căror realizare constituie menirea
organului administrative respectiv24 .
Este necesar cumularea urmatoarelor condiții pentru ca o sarcină să dobândească statutul
unei sarcini a administrației publice:

20
V. Vedinaș, Drept administrativ, Ediția a VII-a revăzută și actualizată, Universul Juridic, București, 2012, p. 328.
21
E. Bălan, Instituții administrative, Ed. C. H. Beck, București, 2008, p. 67.
22
Al. Negoiță, Drept administrativ, Ed. Sylvi, București, 1996, p. 95.
23
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I (ed. 4), Bucureşti, Editura All Beck, 2005, p. 271.
24
V. Vedinaș, Drept administrativ, Ediția a VII-a revăzută și actualizată, Universul Juridic, București, 2012, p. 329.
9
  să fie determinată în mod obiectiv, printr-o selecție menită să satisfacă nevoile reale ale
unei societăți determinate;
 să fie valorizată politic, adică să-i fie recunoscut caracterul de clasă politică aflată la
putere;
 să fie consacrată juridicește, este necesar să se regăseacă într-o normă de drept.
Organele administrației publice realizează două categorii de sarcini:
 sarcinile generale ale statului, transpunerea în practică a principiilor generale care îl
ocârmuiesc și a sarcinilor cu acest caracter;
 sarcinile speciale, ce revin fiecărui organ administrative potrivit Constituției și actului
normative care îi fundamentează organizarea și funcționarea.
Reținem, deci, că atribuțiile unui organ al administrației publice sunt intocmai mijloacele
juridice de realizare a sarcinilor sale, acesteadin urmă reprezintă atât obiectul, cât și finalitatea
îndeplinirii atribuțiilor (competenței).
Noțiunea de competență este diferit analizată, atât în literatura mai veche, cât și în
literatura mai recentă.
Competența reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor cu care sunt investite
organelor administrative și prin intermediul cărora se desfășoara o activitate de natură
administrative. Prin urmare, competența este un ansamblu de atribuții prevăzute de lege, este o
obligație legală (caracter obligatoriu) și nu poate fi înțeleasă fără explicarea capacității lor
juridice.
Putem desprinde caracterele specifice competenței organelor administrației publice:
 caracterul legal- fundamentat pe principiul legalității administrației publice, care este
așezat la baza organizării și funcționării acesteia, ca și a statului de drept;
 caracterul obligatoriu- evocă faptul că exercitarea competenței, conferită de către
Constituție și lege, nu este facultativ, ci și o obligație a cărei neîndeplinire constituie temeiul
tragerii la răspundere a organului administrativ;
 caracterul îndeplinirii competenței prin intermediul organelor de conducere- eaeste
conferită personalului administrative, pentru a satisfice interesele colectivității, fiind astfel legată
de funcție, nu de persoană.
În literatura de specialitate competența este clasificată în trei categorii: materială ( rationae
materiae), teritorială (rationae loci) și temporală (rationae temporis).
Competența materială, desemnează ansamblul prerogativelor unei autorități publice, din punct
de vedere al cuprinsului, respectiv al naturii lor.
Există două tipuri de competență materială:
 competență materială generală-este o competență special determinată din punct de vedere
al legalității și autonomiei, iar aici facem referire la: Președintele României și Guvernului,
Prefectul, Consiliul Județean, Consiliul Local și primarul.
 competența materială specială-această competență vizează anumite segmente ale
activității administrative (ministerele, serviciile publice deconcentrate).
Competența teritorială, semnifică întinderea în spațiu a prerogativelor unui organ
administrative, indiferent de natura competenței sale material. Pe scurt, limitele teritoriale ale
acțiunii organelor administrative, iar această competență este de două feluri:
 competență teritorială generală, exercitată la nivel national :Președintele, Guvernul,
ministerele, alte organe central de specialitate ale administrației de stat.
 competența teritorială locală, exercitată în anumite limite geografice delimitate, de regulă
la nivel de unitate admimistrativ-teritorială.

10
 Competența temporală presupune limitele de timp (perioada de timp) în care un organ
administrativ își poate exercita atribuțiile în conformitate cu legea.
În doctrină mai este recunoscută și:
 competența personală, este determinate de calitatea persoanei, respectiv a subiectului de
drept în funcție în funcție de care se stabilește incidența acțiunii normei și a autorității25.
În legislație26 și doctrină27 regăsim și distincția între competența exclusivă, partajată sau
delegată.
 Competența delegată, reprezintă competențele atribuite prin lege autorităților
administrației publice locale cumulate cu resursele financiare oferite de către autoritățile publice
central pentru a le exercita în numele și limitele stabilite de către acestea.
 Competența exclusivă, este acea competență ce sunt atribuite, prin lege autorităților
administrației publice locale de realizarea cărora acestea sunt responsabile.
 Competența partajată, competențele exercitate de către autoritățile administrației publice
locale, împreună cu alte niveluri ale administrației publice.
În ceea ce privește capacitatea, aceasta reprezintă o aptitudine, o posibilitate recunoscută
unor organe de a dobândi atribuții din domeniul administrației publice.
Această teorie a capacității administrative a fost creată de către profesorul Ilie
Iovănaș,acesta o definea ca fiind aptitudinea unui organ administrativ de a sta înt-un raport
juridic administrative, în nume propriu și în mod independent prin emiterea de acte
administrative28. Altfel spus, capacitatea juridică reprezintă aptitudinea recunoscută persoanei de
a avea drepturi și obligații juridice29.

25
C. S. Săraru, Capacitatea autorităților/instituțiilor publice de a încheia contracte administrative ,Revista Dreptul,
nr. 1/2010, p.106.
26
Legea nr. 195/2006 a descentralizării, publicată în M. Of., Partea I, nr. 453,din 25 mai 2006, Legea nr. 215/2001 a
administrației publice locale, publicată în M. Of. Nr. 204 din 23 aprilie 2001, republicată în M. Of. Nr. 123 din 20
februarie 2007.
27
I. Avram, Contractele de concesiune, Ed. Rosetti, București, 2003, pp. 68-69.
28
I. Iovănaș, Dreptul administrativ și elemente de știința administrației, Ed. Didactică ți pedagogică, București,
1997, pp.120-122.
29
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București,2002, p. 263.
11
 Capitolul II. Autoritățile administrației publice centrale

2.1. Președintele României

2.1.1. Considerații generale privind șeful statului
La aparitia statului si-a facut simtita prezenta și nstituția șefului statului , având o evoluție
continua în ceea ce privește forma, structura și atribuțiile sale. Prornind de la forma de
guvernământ și condițiile în care se realizează atribuțiile de șef al statului, raporturile specifice
ce se stabilesc între acesta și celelalte organe, în mod special Parlamentul și Guvernul vom
analiza această instituție30.
Aristotel a fost cel a încercat pentru prima oară clasificarea formelor de guvernământ a
și propunea trei grupe: monarhia ( puterea aparținea unei singure persoane), oligarhia (puterea
era împărțită între mai mulți indivizi, sau rezervată unui grup social restrâns ), și în cele din urmă
democrația ( se caracteriza prin faptul că poporul exercita în mod direct puterea ).
Constituția din 1866 specifica faptul că domnitorul avea puteri constituționale ereditare și
exercita puterea legislativă împreuna cu reprezentanța națională. Constituția din 1923 oferea
regelui puterea executivă, dar și pe cea legislativă, care se exercita colectiv, împreuna cu
reprezentanța națională, urmând ca în anul 1974, prin modificarea Constituției, să se menționeze
pentru prima oară funcția de Președinte de Republică. Prin intermediul Decretului-Lege nr.
92/1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României, funcția de stat a fost admisă
Președintelui României, ce este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
Actuala Constituție a României instituie un executiv bicefal sau dualist 31, în care cei doi
șefi sunt Președintele și Guvernul. De asemenea, potrivit Constituției republica este forma de
guvernământ după care România se ghidează.
Prin intermediul articolului 80, denumit Rolul Președintelui, vom identifica statutul
acestuia:
a) Este șeful executivului, alături de Guvern;
b) reprezintă statului român, atât pe plan intern, cât și extern;
c) garantează indepedența naționale, al unitatea și integritatea teritorială a țării;
d) veghează la respectarea Constituției și a legilor;
e) este mediator între cele trei puteri ale statului, dar și între stat și societate.
Dacă până la revizuirea Constituției durata mandatului Președintelui era de 4 ani, acum
acesta este ales pentru o perioadă de 5 ani, alegerile având loc prin intermediul votului egal,
secret, direct și liber exprimat. Mandatul se exercită de la depunerea jurământului, până la
depunerea jurământului de către președintele nou ales. Acesta se poate prelungi doar în cazuri
excepționale de război sau catastrofă prin intermediul unei legi organice.
Pe perioada exercitării mandatului,Președintele României nupoate fi membru al unui
partid politic și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică ori privată.
Condițiile de eligibilitate pentru funcția de Președinte al României sunt: cetățenie română
și domiciliul în țară, să aibă drept de vot, limita de vârstă-18-35 ani împliniți până în ziua
alegerilor inclusiv,funcția nu poate fi îndeplinită decât cel mult două mandate ce pot fi și
succesive.

30
M. Preda, B. Vasilescu, Drept administrativ, Partea specială, Ed. Luminalex, București, 2004, p.9.
31
E. L. Catană, Drept administrativ, Ed. C. H. Beck, București, 2017, pp.32-33.
12
 2.1.2 Atribuțiile Președintelui României
Constituția prevede în Titlul III, capitolul II, atribuțiile șefului de stat.
În literatura de specialitate există mai multe criterii de clasificare a atribuțiilor
Președintelui32 . Unii autori le clasifică în funcție de regimul lor juridic, regasindu-se atribuții
pentru exercitarea cărora Președintele cooperează cu alte autorități publice și atribuții pentru
exercitarea cărora Președintele nu solicită concursul altor autorități publice33 .
În funcție de două mari categorii vom clasifica atribuțiile șefului de stat:
 Atribuții realizate în raporturile cu Parlamentul:
a) Promulgarea legilor de către Președinte: potrivit articolului 77 din Constituție,
Președintele îndeplinește această funcție , specifică fiecărui șef de stat, indiferent de forma de
guvernământ sau de regimul politic 34, aceea de a învesti legea cu formula executorie, și de a
publica legea în Monitorul Oficial .
Termenul de promulgare a legilor de către Președinte este de 20 de zile de la primirea
legii spre aprobare. Există și o exceptie în care termenul este redus la jumătate, atunci când
Președintele, înainte de promulgarea legii, urmărește să înfrângă acest termen, opunându-se
promulgării și folosind mijloacele constituționale puse la dispoziția sa: sesizarea Curții
Constituționale sau cererea de reexaminare a legii de către Parlament.
De precizat faptul că Președintele poate solicita o singură data reexaminarea legii, iar
după scurgerea termenelor precizate mai sus intervine caracterul obligatoriu al promulgării.
b) Adresarea de mesaje Parlamentului: sediul materiei este articolul 88 din Constituție, care
recunoaște dreptul Presedintelui de a adresa mesaje Parlamentului cu privire la principalele
probleme politice ale națiunii.
Din punct de vedere al semnificației, mesajul reprezintă un mijloc de legătură între două
autorități publice , unul dintre șefii executivului și organul reprezentativ supreme al poporului
român.
Mesajul este un act juridic exclusiv și unilateral al președintelui, care u îmbracă forma
unui decret, și care intră în categoria actelor politice ale șefului de stat.
c) Convocarea Parlamentului în sesiuni:articolul 63 alin. (3) reglementează convocarea
Parlamentului de către șeful statului nou ales în cel mult 20 de zile de la alegeri.
Articolul 66 vizează întrunirea în sesiuni extraordinare a Parlamentului, la cererea
Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puțin o treime din
numărul parlamentarilor. Dreptul de a solicita această convocare aparține celor doi președinți ai
Camerelor.
d) Dizolvarea Parlamentului de către Președinte:conform Constituției Președintelui îi este
recunoscut dreptul de a dizolva Parlamentul, care estesupus unor condiții speciale:
 Consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare;
 Condițiile în care poate fi cerută dizolvarea sunt reprezentate de neacordarea votului de
învestitură în termenul de 60 de zile de la prima solicitare, coroborată cu respingerea, în acest
interval, a cel puțin două solicitări de învestitură;
 În cursul unui an Parlamentul nu poate fi dizolvat decât o data;
 În timpul stării de asediu ori a celei de urgență, precum și în ultimele șase luni ale
mandatului Președintelui, este interzisă dizolvarea Parlamentului.

32
C. Ionescu, Regimul politic în România, Ed. All Beck, București, 2002, pp. 234-236.
33
C. Ionescu, op. cit. p.235.
34
I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituțional și instițuții publice, Ed. All Beck, București, 2003, p. 255.
13
  Atribuții realizate în raporturile cu justiția:
a) Numirea judecătorilor și a procurorilor:judecătorii numiți decătre Președintele țării se
bucură de inamovibilitate, care alături de stabilitate reprezintă o garanție pe care statul o acordă
unor categorii de funcționari publici.
b) Acordarea grațierii individuale:acest lucru se realizează printr-un decret, careeste
contrasemnat de către primul ministru. Ea reprezină un drept universal al șefului de stat , dar și un
act de clemență pe care acesta îl face , oferind astfel posibilitatea unei personae condamnate
penal să fie scutită integral sau parțial de executarea pedepsei .
c) Declanșarea urmăririi penale împotriva unor membrii ai Guvernului: Președintelui îi este
conferit acest drept de a solicita urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte comise în
exercițiul funcției lor. Președintele are această posibilitate de a dispune suspendarea din funcție
a membrului Guvernului în cazul în care s-a început urmărirea penală.
 Atribuții exercitate în relațiile cu poporul
Potrivit legii supreme , titularul suveranității este poporul, care o exercită în două moduri: în mod
direct-prin referendum, sau indirect-prin organele sale reprezentative.
 Atribuțiile Președintelui ca șef al executivului
Președintele României dispune de o serie de atribuții pe care le exercită fără să aibă nevoie de
concursul primului-ministru sau al altui ministru.
 Atribuții în raporturile cu Guvernul35
a) Desemnarea candidatului în funcția de prim ministru:rolul șefului de stat este acela de a
desemna un candidat pentru funcția de prim ministru, candidat ce va trebui să primească votul de
încredere al Parlamentului. Președintele nu dispune de putere discreționară absolută, deoarece
este obligat să se consulte cu partidul care a câștigat majoritatea alegerilor în Parlament, în lipsa
acesteia cu toate partidele reprezentate în Parlament.
b) Numirea Guvernului, pe baza votului de încredere acordat de Parlament: în exercitarea
acestei atribuții Președintele emite un decret, în care sunt incluse persoanele ce au primit votul de
încredere de la Parlament , denumită lista Guvernului.
c) Revocarea și numirea unor membrii ai Guvernului în caz de remaniere guvernamentală
sau de vacanță a postului
d) Consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță maxima
e) Participarea Președintelui la ședintele Guvernului și prezidarea lor:situațiile în care
Președintele participă la aceste ședințe sunt acele ce au ca obiect discuții despre probleme de
interes național, apărarea naționlă, asigurarea ordinii publice, sau la solicitarea primului-ministru.
Acesta nu semnează hotărârile sau ordonanțele adoptate în cadrul ședințelor la care a participat și
pe care le-a prezidat.
 Atribuții exercitate în legătură cu alte autorități publice
a) Este președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării:are rolul de a organiza și
coordona unitar activitățile care privesc apărarea țării și siguranța națională-comandant al forțelor
armate.
b) Atribuții de numire sau de participare la numire în diferite funcții publice:Președintele
numește în funcții publice în condițiile prevăzute de lege, această atribuție realizându-se prin
decrete, ce nu sunt contrasemnate decătre primul-ministru ( exemplu: Președintele numește trei
dintre judecătorii Curții Constituționale ).
 Atribuții exercitate în domeniul apărării și în situații excepționale:
Atribuții în domeniul apărării: declararea mobilizării generale sau parțiale a forțelor armate,
respingerea agresiunii armate .
35
I. Alexandru, Tratat de administrație publică, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p.157.
14
  Atribuțiile exercitate în domeniul politicii externe
a) Încheierea, în numele României, a tratatelor internaționale:
Presupune parcurgerea unor etape: negocierea de către Guvern, trimiterea spre ratificare
într-un termen rezonabil de la semnare,ratificarea de către Parlament –moment din care tratatul
face parte din dreptul intern;
b) Acreditarea misiunilor diplomatice ale României în alte state și rechemarea
reprezentanților diplomatici ai României în alte state;
c) Aprobă înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
d) Acreditarea, pe lângă Președintele României, a reprezentanților diplomatici ai altor state.

2.1.3. Actele Președintelui României

Ca șef al statului, Prețedintele emite acte prin care isi manifesta voința sa. Articolul 100
din Constituție prevede că “Președintele, în exercitarea atribuțiilor sale, emite decrete” ,care se
publica in Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența decretului.
Decretele emise de Președintele României în exercitarea atribuțiilor sale se
contrasemnează de primul-ministru.
Doctrina stabilește că atribuțiile președintelui pot fi exercitate prin trei forme36 :
a) Prin acte juridice - decrete;
b) Prin acte politice - mesaje, declarații, apeluri, cereri de încuviințare, sesizări;
c) Prin operațiuni administrative – acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state,
consultarea Guvernului, a Parlamentului.
Rezultă că atribuțiile Președintelui urmează a se realiza în conformitate cu două principii:
- unele vor îmbraca forma unor decrete, forma pe care Constituantul o prescrie, fie expres,
fie implicit.
- altele urmează a se realiza în forma pe care o decide Președintele, care are deplină
libertate în a hotarî sub ce forma să-și concretizeze o anumită atribuție.
Constituția se marginește a stabili regula generală, fără a preciza când 'în îndeplinirea
atribuțiilor sale, Președintele Republicii urmează să recurgă la calea decretelor și când va utiliza
alte forme de activitate ,,37, ceea ce atrage concluzia că, în funcție de natura, de specificul
atribuțiilor pe care le are de îndeplinit, în unele cazuri va alege calea decretelor și în altele va
recurge la alte forme de activitate.
În legătură cu actele președintelui României, în doctrina contemporană au fost exprimate
două mari opinii. Prima opinie exprimă faptul că decretele au un caracter individual 38 și nu pot
avea un caracter secret. Într-o altă opinie, decretele Președintelui pot avea atât carcter normativ,
cât și un caracter individual39 .
Regimul juridic al decretelor Președintelui include următorele dimensiuni:
a) Sunt acte administrative, adică manifestări de voință cu caracter unilateral, făcute cu
scopul de a aduce unele modificări în realitatea juridică existentă, în regim de putere publică.
b) Apar ca urmare a exercitării atribuțiilor reglementate în Constituție și legi; unele dintre
ele trebuie să fie contrasemnate de primul-ministru.

36
V. Vedinaș, Drept administrativ, Ediția a VII-a revăzută și actualizată, Universul Juridic, București, 2012, p. 346.
37
T. Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, Tratt elementar, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p.
281.
38
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I (ed. 4), Bucureşti, Editura All Beck, 2005, p.315.
39
I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. C. H. Beck,București, 2006, p. 158.
15
 Din situațiile ce sunt supuse regulii contrasemnarii de Primul-ministru, fac parte și
decretele emise pentru: instituirea stării de asediu sau a celei de urgență, conferirea de decorații și
titluri de onoare; acordarea gradelor militare cele mai înalte, acordarea grațierii individuale.
Fără contrasemnatura Primului-ministru, decretul prezidențial este lovit de nulitate, acesta
asumandu-și o răspundere politică față de Parlament de fiecare dată când le semnează, aspect ce
apropie regimul nostru politic de unul parlamentar.Atunci când Președintelui ii revin atribuții
stabilite printr-o lege organică sau ordinară, decretele emise în exercitarea lor nu vor fi supuse
regulii contrasemnării.
Contrasemnarea derivă, cum s-a aratat în literatura de specialitate 40, din lipsa de
răspundere a Președintelui în fața Parlamentului, spre deosebire de Guvern care răspunde politic
numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate, iar fiecare membru al Guvernului, deci
și primul-ministru, răspunde politic solidar pentru activitatea Guvernului și a actelor sale. Astfel,
prin contrasemnare, se exercită un control indirect de către Parlament asupra activitătți
Președintelui, iar primul-ministru va răspunde inclusiv pentru decretele Președintelui pe care le-a
contrasemnat. În absența contrasemnării impusă de Constituție, decretul va fi lovit de nulitate
absolută.
c) Obligativitatea publicării în Monitorul Oficial a decretului Președintelui, în caz contrar
intervenind cea mai drastiăa sancțiune, și anume inexistența actului.
d) Decretele Președintelui au caracter executoriu și sunt supuse controlului de legalitate
exercitat de instanțele de contencios administrativ.
De vreme ce am admis că decretele Presedintelui sunt acte administrative, rezultă că ele
urmează să fie supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ,
cu precizarea că există și unele decrete care urmează să fie sustrase acestui control. De exemplu,
cele prin care se concretizează raporturile constituționale dintre Președinte, pe de o parte și
Guvern și Parlament, pe de altă parte.
Cu privire la controlul decretelor de către instanța de contencios administrativ, răspunsul
nu poate fi decât negativ. Aceasta întrucât condițiile și limitele exercitării dreptului persoanei
vătămate de o autoritate publică se stabilesc prin lege organică.
Legea contenciosului administrative precizează că nu pot fi atacate în justiție, printre
altele:
-actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Președintele României și Guvern;
-actele administrative de autoritate;
-actele administrative referitoare la siguranța internă și externă a statului;
-măsurile urgente luate de organele puterii executive pentru evitarea sau înlăturarea
efectelor unor evenimente prezentând pericol public, cum sunt actele emise ca urmare a stării de
necesitate sau pentru combaterea calamităților naturale, incendiilor de păduri, epidemiilor,
epizootiilor și altor evenimente de aceeași gravitate;
-actele de comandament cu caracter militar.

2.1.4. Răspunderea Președintelui României

Cadrul constituțional al răspunderii Președintelui României
Actuala lege fundamentală a României consacră două texte exprese răspunderii șefului
de stat: articolul 96, care instituie răspunderea penală a Președintelui, sub forma punerii sub
acuzare, și articolul 95 consacrat suspendării din funcție a șefului de stat, calificată de unii autori
ca răspundere politică sau administrativ disciplinară a Președintelui41.
40
V. Vedinaș, Drept administrativ, Ediția a VII-a revăzută și actualizată, Universul Juridic, București, 2012, p. 346
41
I. Vida, Puterea executivă și administrația publică, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1994, p. 68.
16
 Analiza regimului juridic al răspunderii Președintelui trebuie începută de la principiul
constituțional al imunității sale, instituit prin articolul 84, și al imposibilității tragerii la
răspundere juridică pentru voturile și opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului,
specifică și parlamentarilor.
Prin actele și faptele săvârșite în exercițiul mandatului, va trebui să întelegem formele de
activitate compatibile cu funcția, sau, altfel spus, acele modalități prin care se concretizează
realizarea prerogativelor constituționale ale șefului de stat.
Va trebui astfel să facem distincție între două categorii de acte și fapte ale Președintelui:
- cele prin care el iși duce la îndeplinire mandatul, caz în care se bucură de o protecție
juridică specială;
- cele prin care se exprimă ca simplu cetațean, situație în care președintele se bucură de
acele garanții pe care Constituția le asigura tuturor cetățenilor, care sunt egali în fața legii și a
autorităților publice. Pentru aceste fapte, el urmează a răspunde potrivit dreptului comun, ca orice
cetățean42
Considerăm că din coroborarea tuturor dispozițiilor constituționale rezultă urmatoarele
forme de răspundere aplicabile Președintelui Romaniei43:
a) Răspunderea penală, reglementată de articolul 96 din Constituție.
b) Răspundere politică, sau administrativ disciplinară, sub forma suspendării din funcție,
prevazută de articolul 95 din prezenta lege fundamentală.
c) Răspunderea administrativ patrimonială, rezultată din coroborarea art.126 alin. (6) si 52
din Constituție, raportate la Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
d) Răspunderea care îi revine în regim de drept comun, ca simplu cetățean, și care este
fundamentată pe principiile constituționale privind egalitatea tuturor în fața legii și a autorităților
publice, fără privilegii și discriminări, coroborat cu acela că nimeni nu este mai presus de lege,
precum și din îndatorirea fundamentală instituită prin articolul 1 (5), privind respectarea
Constituției, a supremației sale și a legilor.
Răspunderea politică a Președintelui României
Suspendarea din funcție nu este ea însăși o formă a răspunderii politice, ci procedura
premergătoare și obligatorie pentru eventuala sancționare a Președintelui, întrucât: Președintele
nu răspunde politic în fața Parlamentului, ci în fața corpului electoral; suspendarea din funcție
poate fi infirmată prin referendum sau ea devine ineficace dacă referendumul nu a fost organizat
în termenul prevăzut de Constituție44.
Această formă de răspundere a Președintelui României are o natură complexă, juridică și
politică în egală măsură, cea juridică îmbrăcând forma suspendării din funcție, care implică
Parlamentul în calitatea sa de organ suprem reprezentativ și cea politică implicând în primul rând
poporul, ca titular al dreptului fundamental de a-l alege pe șeful statului și de a-l demite atunci
când el nu mai justifică încrederea cu care a fost investit de electorat.
Din punctul de vedere al temeiului obiectiv, această formă de răspundere intervine
atunci când Președintele a săvârșit fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției.
În ceea ce privește regimul procedural aplicabil, intervenția acestei forme de răspundere
implică parcurgerea următoarelor faze:
a) declanșarea procedurii de suspendare, realizată de o treime din numărul
parlamentarilor.

42
E. Bălan, Instituții administrative, Ed. C. H. Beck, București, 2008, p. 79.
43
V. Vedinaș, Drept administrativ, ediția a VII-a revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București,2012, p.
349.
44
I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. C. H. Beck,București, 2006, pp. 345-346.
17
 Lista se depune la Secretariatul General al Camerei care este preponderent reprezentată
printre inițiatori și care are obligația să o aducă la cunoștință și a celeilalte Camere.
b) Comunicarea în mod neîntârziat a propunerii de suspendare Președintelui României.
Acest lucru se impune deoarece Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire
la faptele care i se impută, înțelegând, din modul în care este formulat textul, că nu este obligat să
facă acest lucru.
c) Sesizarea Curții Constituționale, pentru ca aceasta să emită avizul consultativ prevăzut
de articolul 95 (1) coroborat cu articolul 146 litera h) din Constituție.
d) Discutarea propunerii de suspendare, după primirea avizului Curții Constituționale.
Avizul va trebui să fie comunicat și Președintelui, care va putea da explicații atât
Parlamentului, cât și Curții Constituționale pentru faptele care i se impută.
Parlamentul voteaza cu majoritate simplă, în ședința comună a celor două Camere.
e) Consecințele votării propunerii de suspendare constau în înstaurarea stării de interimat,
deci întreruperea exercitării mandatului Președintelui, având astfel aplicabilitate articolul 98 din
Constituție.
f) Referendumul se organizează, potrivit art.95 alin.(3), în termen de 30 de zile de la
aprobarea propunerii de suspendare de către cele doua Camere ale Parlamentului.
Deși Constituantul nu face nici o precizare cu privire la subiectul de drept care are
obligația să organizeze referendumul, întelegem că va fi vorba despre Guvern, care are misiunea
prevazută de art.102 alin.(1) de a asigura realizarea politicii interne și externe a țării.
În privința rezultatelor referendumului și a consecințelor acestor rezultate, nu poate fi
vorba decât despre doua variante45:
-aprobarea, de către popor, ceea ce atrage demiterea Președintelui și organizarea de noi
alegeri în termen de 3 luni de la data referendumului.
- respingerea propunerii, situație pe care Constituția nu o mai are in vedere. Pe fondul
absenței unor reglementări exprese, în doctrina s-a exprimat teza că în acest caz avem de-a face
cu o încetare a legitimiățtii organului reprezentativ suprem, data retragerii legitimității
Parlamentului prin referendum este data de la care începe să curgă termenul celor trei luni privind
organizarea de noi alegeri, prevăzute de articolul 63 din Constituție.
Există autori care apreciază, pornind de la procedura răspunderii politice, care implica
atât Parlamentul cât și poporul, ca răspunderea politică a Președintelui cuprinde, practic două faze
distincte: răspunderea politică propriu-zisă, pe care șeful de stat și-o asumă în condițiile art. 95
(1) din Constituție, față de Camera Deputaților și Senat, și o răspundere față de popor,
concretizată în referendumul organizat pentru demiterea Președintelui46.
Răspunderea penală a Președintelui Romaniei
1. Natura juridică a faptei de înaltă trădare
Sediul materiei îl reprezintă articolul 96 potrivit căruia Președintele poate fi pus sub
acuzare pentru înalta trădare de cele doua Camere ale Parlamentului, cu votul majorității de 2/3
din numărul total al parlamentarilor.
Împărtășim calificarea faptei de înalta trădare ca o faptă avand caracter complex, politic
și juridic în același timp, care nu se poate confunda cu infracțiunea de trădare din Codul Penal,
însa susținem necesitatea ca această faptă să-și găsească consacrarea într-o lege organică47.

45
A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I (ed. 4), Bucureşti, Editura All Beck, 2005, p. 334.
46
C. Ionescu, Regimul politic în România,Ed. All Beck, București, 2002, p. 228.
47
V. Vedinaș, Drept administrativ, ediția a VII-a revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București,2012, p.
352.
18
 Neconsacrarea juridică a faptei ar putea face loc arbitrariului politic și ar încalca
principiul constituțional al legalității infracțiunii.

2. Fazele procedurii constituționale a intervenției răspunderii penale a șefului de stat

De vreme ce am admis că fapta de înalta trădare are, în egală măsură, o dimensiune
politică și una juridică, vom identifica, și în derularea procedurii răspunderii penale a
Președintelui, o fază politică și o fază judiciară.
Faza politică
I. Declanșarea procedurii de punere sub acuzare
Potrivit Regulamentului ședintelor comune ale celor doua Camere "procedura de punere
sub acuzare a Președintelui României se declanșează pe baza unei cereri semnate de cel puțin o
treime din numărul deputaților și senatorilor." Cererea se depune la Birourile permanente ale
fiecărei Camere, cărora le revine obligația dea informa neîntârziat pe Președinte despre cererea
de punere sub acuzare.
II. Votarea cererii de punere sub acuzare
Potrivit articolului 96 din Constituție, punerea sub acuzare a Președintelui Romaniei
poate fi hotărâtă de 2/3 din numărul total al parlamentarilor. Votarea se face prin vot secret.
Votarea acesteia impune întrunirea Parlamentului în ședința comună, la fel ca și în cazul
în care se decide suspendarea din funcție a Președintelui. Dacă se întruneste majoritatea necesară,
Parlamentul urmează să sesizeze Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,
declanșându-se astfel cea de-a doua fază a acestei forme de răspundere.
Faza judiciară
Și această fază, la rândul ei, se identifică prin mai multe etape procedurale.
1. Primirea sesizării formulate de Parlament
În ceea ce privește competența Parchetului General, după ce a fost sesizat de Parlament,
ne raliem opiniei potrivit căreia Parchetul este liber că, în urma propriilor cercetări, să stabilească
dacă fapta primește încadrarea juridică a înaltei trădări, și atunci să întocmească rechizitoriul de
trimitere în judecată, sau nu întruneste un asemenea caracter, și atunci va hotărî scoaterea de sub
urmărire penală a Președintelui.
2. Judecarea Președintelui, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, această etapă
putând avea, la rândul ei, două etape:
- judecata în fond, de către Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție;
- judecata în recurs, de către Secțiile Reunite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Potrivit Regulamentului ședințelor comune ale celor două Camere, Președintelui îi este
recunoscut dreptul de a se apăra pe tot parcursul procedurii de punere sub acuzare, în cele două
faze ale sale, politică și penală.
3. Demiterea Președintelui, ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de
condamnare.
Înalta Curte de Casație și Justiție poate ajunge, în urma judecării definitive a
Președintelui, la două concluzii:
- că Președintele este vinovat, situație în care data rămânerii definitive a hotărârii
judecătorești echivalează cu demiterea Președintelui.
Constituția prevede că "Președintele este demis de drept la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare".
-că Președintele este nevinovat, ceea ce atrage achitarea Președintelui.
Ca orice alt cetățean, Președintele se bucură, în cursul derulării procedurii, până la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, de prezumția de nevinovație.

19
 2.2. Guvernul
2.2.1. Evoluția instituției. Noțiune. Aspecte terminologice
În Țările Române, izvoarele acestei instituții își au originea în „Sfatul
Domnesc”,instituție politică caracteristică organizării feudale de pe teritoriul țării noastre.
Sub aspect istoric,Guvernul sau Consiliul de Miniștri, ca organ de sine
stătător,reprezintă o creație a vremurilor moderne, apărută odată cu primele Constituții, originea
sa aflându-se, cel puțin în țările Europei continentale, în fostele consilii ale regelui, din perioada
absolutismului monarhic,Curia regis48.
Astfel, dacă în sistemul monarhiei absolute, de regulă, monarhul deținea toate funcțiile
supreme în stat, în baza dreptului de suveranitate, în timp acesta se va înconjura de un corp de
consilieri, care se va specializa, formând „casta” marilor dregători, a marilor funcționari, a
miniștrilor, în sensul modern al termenului.
În doctrina interbelică, termenul de guvern avea mai multe accepțiuni. În sens
larg,termenul de guvern semnifica exercitarea suveranității de către titularul ei,adică
suveranitatea în acțiune, care desemna cele două puteri politice: legiferarea și menținerea ordinii
legale, aplicarea legilor în cuprinsul teritoriului.În sens restrâns, termenul de guvern desemna
numai puterea executivă ori ministerul sau cabinetul ministerial.
Procesul istoric de conturare ca instituție juridică, instituție a dreptului public, a
Consiliului de Miniștri apare intim legat de procesul apariției departamentelor, în sens larg al
termenului ca organe centrale ale administației de stat (puteri executive). În unele sisteme
naționale apariția ministerelor precede apariția Consiliului de Miniștri, iar în altele raportul este
invers49.
Pentru sistemul politic românesc din perioada interbelică, „corpul de sfetnici” ai
monarhului, ce nu trebuie însă confundată cu Consiliul de Miniștri, l-a reprezentat așa-numitul
Consiliu de Coroană, care nu era reglementat însă nicăieri în Constituții. Mai mult decât
atât,apariția acestei instituții, după cum se arată în doctrina interbelică, s-a datorat unor
împrejurări de o gravitate excepțională (declanșarea Primului Război Mondial), fără ca atribuțiile
și compunerea să fie prevăzute vreodată prin lege.

La noi, apariția miniștrilor și, implicit, a ministerelor, în accepțiunea modernă a

termenului, precede apariția Guvernului,în sensul de organ de stat, subiect în raporturile de drept
administrativ în nume propriu.
Puterea executivă aparținea șefului statului, care o exercita prin miniștri. Acesta nu făcea
parte din categoria miniștrilor și nici ei nu puteau fi asimilași șefului puterii executive, deci
șefului statului.
În sensul actual al termenului, Consiliul de Miniștri apare ca o creație a Unirii
Principatelor, deși Statutul dezvoltător al Convenșiei de la Paris (1858) nu conține o reglementare
amplă a locului, rolului și atribuțiilor sale în activitatea de realizare a puterilor publice.
Față de utilizarea de-a lungul vremii, atât în constituții, cât și în legi, a celor două
noțiuni (Consiliu de Miniștri și, respectiv, Guvern), în doctrină s-a pus problema dacă este vorba
despre una și aceeași instituție, cu alte cuvinte, dacă noțiunile sunt sinonime.
Deși s-ar părea că este vorba de noțiuni cu conținut identic, s-a susținut în doctrina
interbelică noțiunile de cabinet sau guvern sunt titulaturi întrebuințate din punct de vedere politic,

48
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. 4, Editura All Beck, București, 2000, p. 338.
49
Ibidem, p. 339.

20
pe când Consiliul de Miniștri are un înțeles administrativ, el fiind mai puțin o entitate,cât un mod
de a lucra al miniștrilor.
În plus, după cum subliniază un alt autor din perioada interbelică, din punct de vedere
politic, între membrii unui guvern se stabilește de fapt o solidaritate care transformă Consiliul
într-un fel de instituție proprie, numită cu un singur cuvânt, Cabinet. Cabinetele sunt cunoscute
sub numele primului ministru care le-a prezidat. În orice caz, spre deosebire de perioada
interbelică, în care sfera Guvernului era mai mare decât a Consiliului de Miniștri, căci, pe lângă
miniștri, în Guvern mai intrau secretarii de stat și subsecretarii de stat, în perioada postbelică, din
analiza reglementărilor constituționale rezultă cănoțiunile erau echivalente.
După decembrie 1989, pentru a desemna organul central al administrației publice, s-a
adoptat noțiunea de Guvern, în locul celei de Consiliu de Miniștri. Deci, pentru a desemna
acelașiorgan se folosesc două noțiuni, iar câteodată, în vorbirea curentă, se folosește și o a treia,
aceea de cabinet.
Prin Guvern se înțelege organul colectiv care exercită puterea executivă într -un stat;
prin Consiliu de Miniștri înțelegem organul colectiv care, împreună cu un organ unipersonal,
președinte de republică sau rege, exercită puterea executivă într -un stat; prin Cabinet înțelegem
acel Guvern sau Consiliu de Miniștri care poartă numele primului-ministru.Termenul de cabinet,
în sistemul politico-administrativ al statelor Uniunii Europene are în vedere în majoritatea țărilor
guvernul în înțelesul său restrâns, de membri ai Consiliului de Miniștri.
În perioada postdecembristă, prmele dispoziții legale cu privire la Guvern le găsim în
Decretul-lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului
Salvării Naționale (prima structură organizatorică cu atribuții de legiferare și cu origine
revoluționară), iar după câteva zile a fost adoptat Decretul-lege nr. 10/1989 privind
constituirea,organizarea și funcționarea Guvernului României50.
Decretul-lege nr. 92/2990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României și
apoi Decretul-lege 104/1990 privind activitățile pentru care Guvernul adoptă hotărâri au
consacrat principalele norme privind organizarea și funcționarea Guvernului.
Ulterior a fost adoptată Legea nr. 37/1990 privind organizarea și funcționarea
GuvernuluiRomâniei, legea preconstituțională ale cărei dispoziții au fost în mare măsură depășite
prin intrarea în vigoare a Constituției din 1991, înlocuită, din păcate, mult mai târziu, prin Legea
nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, supusă
pânăîn prezent unor modificări și completări ulterioare.
Stabilitatea guvernamentală, care influențează atât acțiunea administrativă, cât și
vârfurile ierarhiei administrației centrale, este condiționată de numeroși factori, printre
caresistemul partidelor politice și obiceiurile care se practică la constituirea guvernelor.
În ce privește formarea și funcționarea guvernelor, trei aspecte prezintă interes
deosebit:gradul de libertate privind modificarea structurii guvernamentale, ce influențează
stabilitatea administrației și capacitatea ei de adaptare; poziția șefului guvernului care poate fi de
primus inter pares sau de adevărat conducător al politicii guvernamentale; modul de funcționare a
echipei guvernamentale, care condiționează modalitățile de coordonare interministerială
șirezultatele acțiunii Guvernului51.
În Constituția României din 1991, republicată în 2003, Guvernul este reglementat
înTitlul II („Autoritățile publice”), în capitolul III, la art. 102-110, dar prevederi cu privire la
această autoritate publică se regăsesc și în capitolul următor, intitulat „Raporturile Parlamentului
cuGuvernul” (art. 111-115), precum și în alte capitole, cum ar fi: cel consacrat Președintelui

50
D. A. Tofan, Drept administrativ, Curs Universitar, vol. I, ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2008, p. 153.
51
Ibidem, p. 154
21
(art.85,art.86, art.87 etc) sau în cel consacrat Parlamentului, cum ar fi art. 74 privitor la inițiativa
legislativă52.
În ceea ce privește statutul constitutional al Guvernului, acesta seregăsește concentrate
în articolul 102 alin. (1) cre prevede că:Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat
de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală
a administrației publice.
Din acest text rezultă că leguitorul constituant a prevăzut pentru Guvern un dublu rol53:
a) Un rol politic54, care constă în a asigura realizarea politicii interne și externe a țării;
b) Un rol administrativ, care se concretizează ăn exercitarea conducerii generale a
administrației publice.
Din coroborarea prevederilor constituționale, rezultă următoarele dimensiuni ale
statutului Guvernului, potrivit actualului sistem:
a) potrivit doctrinei55, Guvernul este parlamentar prin origine și guvernamental prin
funcțiune;
b) Constituția actuală consacră un dublu rol pentru Guvern, politic și administrati, care
urmează a se realiza în conformitate cu programul de guvernare acceptat de Parlament;
c) Guvernul reprezintă un organ central al administrației publice, cu o competență materială
și teritorială generală56;
d) Guvernul reprezintă unul dintre cei doi șefi ai executivului nostru bicefal sau dualist.
e) Între cei doi șefi ai executivului, Guvernul reprezintă organul colegial, pe când
Președintele reprezintă autoritatea publică cu caracter unipersonal.
f) În exercitarea rolului ce îi revine, Guvernul, în calitatea sa de conducător al administrației
publice, intră în următoarele tipuri de raporturi cu celelalte autorități ale administrației publice:
- raporturi de supraordonare ( față de prefect, miistere și alte organe central subordonate
lui);
- raporturi de colaborare și coordonare, față de autoritățile centrale autonome;
- raporturi detutela administrative, față de organele locale autonomy, carefuncționează la
nivelul unităților administrative-teritoriale.
g) În îndeplinirea rolului său, Guvernul are obligația constitutional de a coopera cu
organismele sociale interesate.
h) Guvernul îndeplinește, în subsidiar și o anumită funcție normativă.
În concluzie, apreciem că Guvernul, potrivit actualei Constituții, poate fi definit ca fiind acel
organ de stat central, care, în baza rolului său politic și administrative și prin cooperarea cu toate
organismele sociale interesate, are misiunea de a asigura realizarea politicii statului și de a
conduce întreaga administrație publică, aflat sub controlul direct al Parlamentului.
Prin conținutul trăsăturilor și atributele sale guvernul reprezintă una dintre cele mai importante
și distincte instituții ale statului. Importanța acestei puteri decurge din faptul că ea este cea care
organizează și conduce efectiv societatea. Drept urmare, ea se află cel mai mult și cel mai direct
în legatură cu cetățeanul. Din această cauză, guvernul sau executivul îi interesează în cea mai
mare masură pe cetățeni, întrucât de activitatea și eficiența acestuia se leagă în mare masură
realizarea aspirațiilor și intereselor lor57.

52
Constituția României, ediția a 5-a, actualizată la 1 septembrie 2009, Editura Hamangiu, 2009.
53
D. A. Tofan, Drept administrativ, Curs Universitar, vol. I, ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2008, p. 149.
54
D. A. Tofan, Un punct de vedere în legatură cu noua reglementare privind organizarea și functionarea
Guvernului Romăniei și a ministerelor , în RDP, nr. 2/2001, pp.55-70.
55
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. 4, Editura All Beck, București, 2000, p. 362.
56
T. Drăganu, Drept constituțional și instituții publice, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1998, pp.309-310
57
C. Parvulescu, Politici şi instituţii politice, Ediţia a II-a revizuită, Ed. Trei, Bucureşti, 2003, p. 64.
22
 2.2.2. Structura, statutul, învestitura, organizarea și funcționarea
Guvernului

Potrivit legii, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștrii și alți membrii stabiliți
prin lege organică.
Din punctul de vedere al clasificării membrilor Guvernului distingem două categorii:
membrii ai Guvernului stabiliți de Constituție ( primul ministru și miniștrii) și membrii ai
Guvernului stabiliți prin lege organică ( Legea privind organizarea și funționarea Guvernului).
Statutul Guvernului rezultă din dispozițiile privind formarea sa, învestitura, durata
mandatului, incompatibilitățile, şi compoziția, pe care le vom analiza în continuare.
Din analiza dispozițiilor Constituției României, republicată, observăm că în titlul
IIIconsacrat „Autorităților publice” este inclus capitolul III denumit „Guvernul”.

Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcționează în baza votului de
încredere acordat de Parlament58.
Guvernul are rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului
național,economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în
condițiile promovării intereselor naționale. Cu alte cuvinte, constituantul român a precizat, în
mod expres,un rol politic și unul administrative Guvernului59.
Guvernul, alături de Președintele României, reprezintă cel de-al doilea element al
autorității (puterii) executive, pe care Constituția îl consfințește și îl definește în art. 102, alin.(1),
astfel: „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea
politicii interne și externe a țării și exercită conducerea gener ală a administrației publice”60.
Ca atare, Guvernul se organizează și funcționează în conformitate cu prevederile
constituționale, având la bază programul de guvernare acceptat de Parlament.
Guvernul este parlamentar prin origine și guvernamental prin funcție 61,reținând că
programul politic rămâne un document exclusiv al Guvernului, dar liniile sale de forță sunt
acceptate de Parlament.
În acest sens, semnificația rolului politic al Guvernului poate fi înțeleasă numai în
contextul prevederilor art. 102, alin. (1), coroborate cu cele ale art. 103, ailn. (3), precum și ale
art. 85 din Constituția României, republicată. În fapt, este vorba de numirea Guvernului de
cătrePreședintele României, pe baza votului de încredere acordat Guvernului de Parlament,
denumit și vot de investitură. Votul marchează „încheierea contractului de guvernare” între
Parlament,exprimat prin voința majorității care susține Guvernul și candidatul desemnat pentru
funcția de Prim-ministru. Acest vot de încredere dă legitimitate echipei guvernamentale, în sensul
acceptăriiunui program politic de partid ca program oficial de guvernare a națiunii.

Pentru realizarea programului de guvernare, Guvernul exercită următoarele funcții:

 Funcția de strategie - asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a programului de
guvernare;

58
Art. 1, alin.(1) din Legea nr 90 din 26 martie 2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și
aministerelor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001.
59
C. Manda, Drept administrativ, Tratat elementar, Ediția a 4-a, revazută și adăugită, EdituraLunima Lex,
București, 2007, p.132.
60
Constituția României,ediția a 5-a, actualizată la 1 septembrie 2009, Editura Hamangiu, București.
61
C. Manda, Drept administrativ, Tratat elementar, Ediția a 4-a, revazută și adăugită, Ed. Lunima Lex, București,
2007, p.132.
23
  Funcția de reglementare – asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar
învederea realizării obiectivelor strategice;
 Funcția de administrare a proprietății statului – asigură administrarea proprietății publice
și private a statului precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;
 Funcția de reprezentare – asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan
intern și extern;
 Funcția de autoritate în stat – asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării
reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, precum și
îndomeniile economic și social și al funcționării instituțiilor și organismelor care îți desfășoară
activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.

Regimul învestiturii Guvernului

Evidențiind dualismul puterii executive în România, prof. M. Constantinescu și prof.
I.Vida susțin teza potrivit căreia „Constituția României a instaurat un regim politic caracterizat
prin bicefalitatea executivului, acesta având în componență Guvernul și șeful statului. Orice altă
concepție, care se proclamă legală și care extinde componența executivă a statului la autorități ce
se află în afara Guvernului și a Președintelui României, nu numai că este falsă sub aspect științific
și anticonstituțională, dar contravine necesității situării administrației publice în afara politicului,
pentru a se asigura o echitabilă derulare a serviciilor publice și o indubitabilă neutralitate în
satisfacerea cererilor cetățenilor și în desfășurarea serviciilor publice în sprijinul interesului
general”62.

Guvernul își exercită mandatul începând de la data depunerii jurământului prevăzut la

art.82 din Constituția României până la data validării alegerilor parlamentare generale, dacă nu
estecumva demis în condițiile art. 110 combinat cu art. 114 alin. (2) din Constituția
României,republicată63.
Procedura de învestitură a Guvernului constă în:
a) desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru;
b) solicitarea de către candidatul la funcția de prim-ministru a votului de încredere;
c) acordrea votului de încredere;
d) numirea Guvernului de către șeful statului.
a) Desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru este de competența
Președintelui României, în urma consultării partidului care a dobândit majoritatea absolută în
Parlament. În cazul în care nu există un asemenea partid, se consultă forțele politice care au creat
o coaliție, alianță de guvernare etc.
b) Candidatul la funcția de prim-ministru are consultări politice cu partidul sau gruparea
de partide care a susținut desemnarea sa, în vederea alcătuirii noului Guvern și a programului
deguvernare.Candidatul la funcția de prim-ministru are 10 zile la dispozitie pentru negocierea
listei ministeriabililor, cât și pentru redactarea programului. În condițiile în care nu izbutește să se
încadreze în termenul stabilit de lege, candidatul la funcția de prim-ministru va depune mandatul
încredințat.
După trecerea termenului prevăzut, Președintele României poate retrage mandatul
încredințat, începând, la rândul său, noi consultări pentru desemnarea unui alt candidat.
c) În următoarea etapă a procedurii de învestitură are loc dezbaterea pentru
acordareavotului de încredere. În Constituție se precizează: „Programul și lista Guvernului se
62
E. Bălan, Instituții administrative, Editura C.H. Beck, București 2008 , p. 79, apud. M. Constantinescu, I. Vida,
Procedura de învestire a Guvernului, Dreptul nr. 11/2000, p. 13
63
E. Bălan, Instituții administrative, Editura C.H. Beck, București 2008 , p. 79.
24
dezbat de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună. Parlamentul acordă încredere
Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor” 64. Programul de guvernare este un
document politic,care aparține în exclusivitate Guvernului și care, dacă este acceptat, are ca efect
acordarea încrederii Parlamentului pentru realizarea obiectivelor cuprinse în acest act. În cazul
neacordării votului de încredere, procedura de învestitură se reia, procedura de învestitură se reia,
prinorganizarea de noi consultări politice de către Președintele României, pentru desemnarea
candidatului la funcția de prim-ministru. Constituția nu interzice desemnarea de către Președintea
aceluiași candidat, aici punându-se problema de eventuale noi pacte și înțelegeri politice, care pot
interveni între partidele parlamentare65.
d) După obținerea votului de încredere, Președintele României numește Guvernul. În
niciun caz numirea nu poate fi refuzată, ea trebuind să fie conformă cu voința Parlamentului. De
altfel, voința Parlamentului are valoare de fapt juridic propriu-zis, marcând încheierea unui
contract de guvernare între Parlament, pe de o parte, și candidatul la funcția de prim-ministru, pe
de altă parte. De aceea, Guvernul și primul-ministru vor răspunde politic exclusiv în fața
Parlamentului66.
Mandatul Guvernului, Primului Ministru şi al membrilor săi
Mandatul Guvernului se întinde din momentul depunerii jurământului şi până la data
validării următoarelor alegeri parlamentare generale. Odată validate mandatele, noul Parlament
îşi va exprima propria sa opțiune privind componența şi programul noului Guvern. Dar, potrivit
normelor constituționale, încetarea mandatului Guvernului poate interveni chiar pe timpul
funcționării Parlamentului, în cazul demiterii. Încetarea mandatului pe timpul funcționării
Parlamentului poate fi consecința fie a faptului că Parlamentul l-a retras, ca urmare a adoptării
unei moțiuni de cenzură, fie a faptului că primul-ministru a încetat să mai fie membru a
Guvernului sau este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuțiile mai mult de 46 de zile. Rezultă
că, deşi votul de încredere se acordă pentru întreaga listă a Guvernului şi deşi acesta este investit
în bloc, şi nu fiecare membru în parte, pentru primul-ministru increderea acordata are un caracter
intuit personae, deoarece el este cel care, în calitate de candidat la această funcție, a solicitat
acordarea încrederii şi a reuşit să obțină votul necesar67.
Funcția de membru al Guvernului încetează în cazul demisiei, revocării, pierderii
drepturilor electoarale, stării de incmpatibilitate şi decesului. Demisia constituie un act unilateral
de voință, pe care un membru al Guvernului şi-o manifestă în scopul încetării mandatului său,
manifestare nesupusa vreunei condiții, în baza caracterului facultativ al mandatului.Revocarea
mandatului de ministru este dată în competența Preşedintelui României, care ia această măsură la
propunerea primului-ministru.
Este consecința faptului că însuşi guvernul a fost numit de Preşedinte şi echipa
guvernamentală s-a constituit potrivit voinței primului-ministru. Totuşi, acesta nu-l poate revoca
pe primul-ministru.
Pierderea drepturilor electorale poate avea loc fie pentru motive de boală, care duc la
punerea sub interdicție, fie prin intervenirea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, fie prin
dobândirea unei alte cetățenii.
Potrivit Constituţiei, primul-ministru este desemnat de Preşedintele României în urma
consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea
majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.
64
Constituția României,ediția a 5-a, actualizată la 1 septembrie 2009, Editura Hamangiu, 2009.
65
Gh. T. Zaharia, O. B. -Zaharia, Tudor I. Budeanu, T. Al. Chiurariu,Tratat de drept administrativ român, Editura
Junimea, Iași, 2001, p.138.
66
Gh. T. Zaharia, O. B. -Zaharia, Tudor I. Budeanu, T. Al. Chiurariu,Tratat de drept administrativ român, Editura
Junimea, Iași, 2001, p.138.
67
 M. Criste, Instituţii Constituţionale contemporane, Ed. De Vest, Timişoara, 2010, p.287.
25
 Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia,
respectând atribuţiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului
rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate.
Alături de Preşedintele României, Guvernul reprezintă al doilea element al puterii
executive, privit ca o autoritate colegială, prim-ministrul fiind un primus inter pares în
exercitarea funcţiilor autorităţii guvernamentale. Dincolo de cadrul organizatoric al Guvernului,
prim-ministrul apare ca o autoritate executivă de sine stătătoare care are prerogative proprii, în
măsură să influenţezenu numai politica de stat, ci şi deliberările în cadrul Guvernului. Având în
vedere rolul pe care prim-ministrul îl are în formarea Guvernului, este firesc ca el să coordoneze
activitatea echipei guvernamentale68.
Primul-ministru are misiunea de a coordona activiatea membrilor Guvernului, însă cu
obligația de a respecta atribuțiile care revin fiecăruia; are obligația de a prezenta celor două
Camere ale Parlamentului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului și răspunde la
întrebările și interpelarile care îi sunt adresate de către deputați și senatori; solicit Președintelui
să participle la unele ședințe ale Guvernului; propune Președintelui numirea și revocarea unor
membrii ai Guvernulu,în caz de vacanță sau remaniere guvernamentală; contrasemnează unele
din decretele Președintelui,potrivit articolului 100 din Constituție; semnează hotărârile și
ordonanțele adoptate de către Guvern, ce sunt contrasemnate de miniștrii care au sarcina punerii
lor în executare; reprezintă Guvernul în relațiile acestuia cu Parlamentul Înalta Curte de Casație și
Justiție, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi; este vicepreședintele Consiliului Suprem de
Apărare a Țării; numește și eliberează din funcție conducătorii organelor de specialitate din
subordinea Guvernului,secretarul general și secretarii generali adjuncți ai Guvernului, personalul
din cadrul aparatului de lucru al primului-ministru,alte personae care îndeplinesc funcții publice.
Aparatul de lucru al Guvernului
Potrivit articolului 20 din Legea nr. 90/2001 aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit
din: aparatul propriu zis al primului-ministru, Secretarul General al Guvernului, departamente și
alte asemenea structuri organizatorice cu atribuții specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Aparatul propriu de lucru al primului-ministru este alcătuit din:
 Cabinetul primului-ministru;
 Corpul secretarilor de stat și consilierilor de stat ai primului-ministru;
 Registratura primului-ministru.
Funcționarea Guvernului
În ceea ce privește funcționarea Guvernului, semnalăm faptul că formula de lucru a
acestuia este ședința, care are un caracter săptămânal sau ori decăte ori este necesar.Convocarea
și conducerea ședinței se face de către primul-miniistru, iar în situația participării președintelui
ședințelesunt prezidate de către acesta.
La ședințele Guvernului regăsim două categorii de participanți:
 Cei a căror participare este obligatorie: membrii Guvernului, Secretarul General al
Guvernului,care participă de drept;
 Cei care au fost invitați să participle, respectiv, secretarii de stat, Președintele.
Cvorumul de ședință este de jumătate plus unu din numărul membrilor Guvernului,iar legea
impune ca dezbaterile din cadrul ședințelor, modul de adoptare a actelor să se înregistreze pe o
bandă magnetică și să se consemneze în stenogramaședinței, certificate de către secretarul general
al Guvernului.

68
D. A. Tofan, Drept administrativ, vol. I, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p.183
 

26
 Incompatibilitățile privind calitatea de membru al Guvernului sunt instituite pentru a
asigura desfăşurarea în bune condiții a activității membrilor Guvernului. Prin interdicția ca
aceştia să mai ocupe alte posturi, li se asigura o anumită independență şi protective în fața unor
suspiciuni ori tentații. Astfel, conform articolului 6 din Constituție, funcția de membru al
Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcții publice de autoritate, cu excepția celei
de deputat sau de senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcții de
reprezentare profesională salarizate în cadrul organizațiilor cu scop comercial, precum şi în alte
cazuri stabilite prin lege organică.Inițial, prin tezele Constituției, s-a prevăzut că nu pot face parte
din Guvern membri ai familiei preşedintelui României sau a primului-ministru, alte rude ale
acestora până la gradul I inclusiv, precum şi afinii. .

2.2.3. Atribuțiile Guvernului

În realizarea sarcinilor și obiectivelor sale, Guvernul îndeplinește o serie de atribuții, și anume:
A) În ceea ce privește administrația publică:
a) exercită conducerea generală a administrației publice;
b) conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale de specialitate
subordonate;
c) înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;
d) poate constitui organisme cu caracter consultativ pentru rezolvarea problemelor din
competența sa;
e) poate constitui consilii, comisii și comitete interministeriale în scopul corelării de politici
îndiferite domenii și ramuri de activitate.
B) În ceea ce privește activitatea normativă:
a) inițiază proiecte de legi și le supune Parlamentului pentru adoptare;
b) elaborează proiectul de lege privind bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat
și le supune Parlamentului spre adoptare;
c) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor;
d) emite ordonanțe în baza unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență
potrivitConstituției;
e) asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte
dispoziții normative date în aplicarea acestora.
C) În domeniul economico-social:
a) aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică a țării, pe ramuri și domenii de
activitate;
b) asigură administrarea proprietății publice și private a statului;
c) asigură realizarea politicii în domeniul social, potrivit Programului de guvernare.
D) În ceea ce privește legalitatea și apărarea națională:
a) asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și siguranței cetățeanului, precum
șidrepturile și libertățile cetățenilor;
b) aduce la îndeplinire măsurile având ca scop apărarea țării, organizarea și înzestrarea forțelor
armate.
E) În domeniul relațiilor internaționale:
a) asigură realizarea politicii externe a țării, precum și integrarea României în
structurileeuropene și internaționale;
b) negociază tratatele internaționale care angajează statul român; negociază și încheie
înțelegerileinternaționale la nivel guvernamental;

27
 c) propune Președintelui României acreditarea sau rechemarea reprezentanților diplomatici ai
României în alte state;
d) propune Președintelui României înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice ale României.
F) Alte atribuții:
a) acordă, retrage și aprobă renunțarea la cetățenia română;
b) cooperează cu organismele sociale interesate pentru îndeplinirea atribuțiilor sale; are relații
decolaborare cu autoritățile administrative autonome;

c) îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege sau care decurg din sarcinile, obiecivele
șifuncțiile sale.
Astfel, Guvernul poate sesiza Curtea Constituțională privind neconstituționalitatea legilor
înainte de promulgarea acestora, numește prefecții și subprefecții, adoptă măsuri
pentruorganizarea alegerii unui nou Președinte când a intervenit vacanța funcției de Președinte al
României, adoptă măsuri pentru oranizarea referendumului la nivel național, emite puncte de
vedere privind propunerile legislative.
2.2.4. Actele Guvernului
Legea fundamentală prevede în articolul 108 alin.(1) că Guvernul adoptă hotărâri și
ordonanțe, de asemenea și Legea nr.90/2001 stabilește faptul că Guvernul adoptă hotărâri și
ordonanțe.
Adoptarea se face prin consens, iar dacă nu se realizează consensul, hotărăste primul
ministru.
A. Regimul constituțional al hotărârilor de Guvern
Din interpretarea articolului 108 din Constituție, raportat la articolul 27 din Legea nr.
90/2001, credem că pot fi desprinse următoarele dimensiuni ale statutului constituțional al
hotărârilor de Guvern69:
1. Potrivit Constitutiei "hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor ".
Acest text permite interpretarea că hotărârile de Guvern intervin în măsura în care legea
impune adoptarea lor, în măsura în care fie expres, fie implicit, legea trimite la o hotărâre de
punere in aplicare sau practica aplicării legii naște nevoia adoptării unei hotărâri de Guvern.
Din aceasta perspectivă, hotărârile de Guvern sunt praeter legem și secundum legem. Ele
sunt adoptate în baza legii, în limitele acesteia, și după ce domeniul respectiv a fost supus unei
reglementări legale, ele neputand dispune decât masuri administrative, pentru asigurarea
organizării executării legilor70
2. Hotărârile de Guvern realizează competența originară a Guvernului, de autoritate
executivă, adică de autoritate care iși propune în principal să pună în aplicare legea.
3. Hotărârile de Guvern sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele
judecătoresti, în baza Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
4. Hotărârile de Guvern sunt supuse regulii semnarii de către primul ministru si
contrasemnării de miniștrii care au obligația punerii lor în executare.
5. Regula obligativității publicării în Monitorul Oficial, sub sancțiunea inexistenței, în cazul
nepublicării.
De la aceasta regulă, Constituția admite o excepție, respectiv hotărârile care au caracter
militar și care se comunică numai instituțiilor interesate.

69
V. Vedinaș, Drept administrativ, ediția a X-a revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București,2012, p.
373.
70
I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. C. H. Beck, București, 2006, p.100.
28
 6. Hotărârile de Guvern pot avea atât caracter normativ, cât si caracter individual.
B. Regimul constituțional al ordonanțelor de Guvern
Sediul materiei este reprezentat de articolul 108 alineatele (1), (3) și (4) coroborat cu
articolul 115 din Constituție și articolul 27 din Legea nr. 90/2001.
Analiza regimului constituțional al ordonanțelor de Guvern considerăm că trebuie să
înceapă de la articolul 61 (1) din Constitutie, care proclamă rolul de unică autoritate legiuitoare al
Parlamentului.
Acest lucru inseamnă că numai Parlamentului ii este recunoscut dreptul de a adopta
norme juridice primare. Guvernul poate să facă acest lucru doar în virtutea unei împuterniciri
speciale pe care o primește, și care provine fie de la Parlament, dintr-o lege de abilitare, fie de la
constituant însuși, care a admis că în situații extraordinare, Guvernul să poată interveni cu
ordonanțe și în absenîa unei legi de abilitare speciale.
Astfel, delegarea legislativă ce rezumă în esență posibilitatea acordată Guvernului, ca în
anumite limite și cu respectarea unor condiții să adopte ordonanțe, poate fi realizată71:
a) prin intermediul unei legi speciale de abilitare adoptate de Parlament, situație în care ne
aflam în prezența delegarii de ordin legal, concretizată în adoptarea unei ordonanțe obișnuite,
propriu-zise;
b) poate fi opera legiuitorului constituant însuși, în cazul ordonanței de urgență.
Rolul ordonanței de Guvern este astfel cel de a înlocui legea, pe când hotărârea de Guvern
pune legea în executare.
1. Regimul constituțional al ordonanței de Guvern emisă cu lege de abilitare (ordonanța
obișnuită):
a) poate interveni numai în domeniile care nu fac obiectul legii organice, rezultând, per a
contrario, că intervine în domeniul legilor ordinare.
b) legea de abilitare va putea cuprinde două categorii de clauze:
-clauze cu caracter obligatoriu, respectiv domeniul și data până la care se pot emite
ordonanțe;
- clauze cu caracter facultativ, respectiv posibilitatea ca ordonanța să fie supusâ aprobarii
Parlamentului, dacă legea de abilitare cere expres acest lucru.
c) Din modul de formulare a articolului 115 (3) "Dacă legea de abilitare o cere,
ordonațtele se supun aprobării Parlamentului, potrivit legii" desprindem concluzia că regula, în
ceea ce priveste acest tip de ordonanțe este că ele nu se supun aprobării Parlamentului, iar
excepția că ele se supun aprobării Parlamentului, dacă legea de abilitare impune expres acest
lucru72.
d) în funcție de situația de a se supune sau nu aprobării de către Parlament, acest tip de
ordonanțe se clasifică, la randul lui, în două categorii73:
- ordonanțe care nu se supun aprobării Parlamentului, deoarece legea de abilitare nu cere
expres acest lucru;
- ordonanțe care se supun aprobării ulterioare a Parlamentului, deoarece legea de
abilitare impune acest lucru.
Parlamentul are posibilitatea să aprobe ordonanțele, ceea ce atrage și posibilitatea de a le
modifica, sau de a respinge, în tot sau în parte.

71
A. Iorgovan, D. A. Tofan, Delegarea legislativă în România. Analiză în raport statele occidentale, in RDP nr.
1/2001, pp.62-78.
72
I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții publice, Ed. All Beck, București, 2006, p. 495.
73
T. Drăganu, Drept constituțional și instituții publice. Tratat elementar, Vol.I, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p.
316.
29
 Legea de aprobare sau de respingere, ca orice lege, este supusă controlului prealabil de
constituționalitate.
e) Pe perioada delegării, Guvernul poate să modifice, să completeze sau să abroge
propriile ordonanțe. După expirarea aceste perioade, Guvernul nu mai poate emite ordonanțe în
domeniul în care a fost abilitat și nu mai poate să revină asupra celor deja adoptate.

2. Regimul constituțional al ordonanțelor de urgență

În viata fiecarui stat pot interveni situații în care Parlamentul se află în imposibilitatea de
a se intruni pentru a legifera74. Astfel, Guvernul va adopta OUG care:
a) Intervin în situații extraordinare, care nu mai necesita existența unei delegări speciale,
realizate printr-o lege specială de abilitare, ele fiind adoptate în temeiul delegării de ordin
constituțional. Sintagma situații extraordinare o înlocuiește pe cea de cazuri excepționale din
forma inițială a Constituției, care a lăsat loc unor numeroase controverse și practici neunitare 75.
Ne raliem opiniei potrivit căreia ea evocă o stare de urgențâ în reglemmentarea unui aspectce nu
suportă amânare76.
b) Spre deosebire de primul tip de ordonanțâ, despre care Constituția precizează că nu
poate interveni decât în domeniile legii ordinare, art. 115 alin. (5) fraza finală specifică faptul că
ordonanța de urgențâ cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea
prevazută de articolul 76 alin. 1, ceea ce conduce, implicit, la concluzia că acest tip de ordonanță
poate interveni în domenii ce fac obiectul legilor organice.
În ceea ce priveste practica Curții Constituționale, în mai multe randuri ea s-a pronunțat,
înainte de revizuirea Constituției, în sensul că ordonanțele de urgență pot interveni și în domeniul
legilor organice.
c) Se supun obligatoriu aprobării Parlamentului, intrând în vigoare numai după
depunerea spre dezbatere, în procedura de urgență, la Camera competentă să fie sesizată și după
publicarea în Monitorul Oficial. Dacă Parlamentul este în vacanță el se convoaca în mod
obligatoriu, în termen de 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Aceasta este singura
situație în care Guvernul, care răspunde politic în fața Parlamentului, determină întrunirea
acestuia în sesiune extraordinară pentru a discuta ordonanța de urgență care a fost adoptată.
Constituția revizuită modifică substanțial regimul acestei ordonanțe, din punctul de
vedere al procedurii de adoptare. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera
sesizată nu se pronunță asupra ordonanței, aceasta se consideră adoptată și se trimite celeilalte
Camere, care decide tot în procedura de urgență.
d) Ordonanța de Guvern nu poate intra în vigoare înainte de publicarea ei în Monitorul
Oficial, nepublicarea atrăgând după sine inexistența actului, fără nici o excepție.
e) Aprobarea sau respingerea ordonanței de Guvern se face printr-o lege, în care sunt
cuprinse și ordonanțele al căror efect a încetat conform articolului 115 (3), prin nerespectarea
termenului de abilitare.
f) Constituția revizuit, prin aricolul 115 alin. (6), introduce anumite limite ale
intervenției ordonanței de urgență, respectiv domeniile în care Guvernul nu poate adopta astfel de
acte normative.

74
C. Ionescu, Constituția României.Legea de revizuire comentată și adnotată, cu dezbateri parlamentare, Ed. All
Beck, București,2003, p.190.
75
I. Nicola, Guvernarea prin adoptarea excesivă a ordonanțelor, în Caietul Științific nr. 11/2009,p.499.
76
M. Constantinescu A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituția României, revizuită. Comentarii și
explicații, Ed. All Beck, București, 2004, p. 223.
30
 Controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului și răspunderea acestuia
Actuala Constituție a României așează printr-o dispoziție cu caracter de principiu,
întreaga administrație publică sub control parlamentar general,
Prin intermediul articolelor 111-112 se instituie următoarele forme de control asupra
Guvernului:
A) Obligația Guvernului de a informa Parlamentul.
Este consacrat prin articolul 111 (1), care instituie un control parlamentar general asupra
întregii administrații publice, inclusiv asupra Guvernului, calificat și el ca un organ al
administrației publice. Din conținutul acestui text, desprindem următoarele elemente esențiale ale
acestui tip de control77:
a) din punctul de vedere al naturii sale juridice, acesta reprezintă o formă de control
politic, exercitat asupra administrației publice, care nu se poate finaliza în anulari de acte,
sancționari de personal etc.
b) dreptul de a solicita informațiile și documentele considerate ca necesare se exercită
prin intermediul președinților celor două Camere sau cei ai comisiilor parlamentare.
c) în cazul în care inițiativa legislativă privește modificarea bugetului de stat sau al
asigurărilor sociale, este obligatorie solicitarea informarii și, se subîntelege, și prezentarea
acesteia.
Informarea parlamentarilor "reprezintă prima condiție a exercitării controlului
parlamentar, deoarece datele oferite de această informare au rolul de a determina acțiunea
parlamentarilor față de Guvern și celelalte organe ale administrației publice".
B) Controlul prin întrebări, interpelări și anchete
Această formă de control este consacrată de articolul 112 din Constitutie, intitulat
"Întrebari și interpelări", al cărui continut, raportat la prevederile Regulamentelor celor două
Camere, credem că presupune următoarele precizări în ceea ce privește regimul acestui tip de
control:
a) are în vedere Guvernul, în intregul sau, în ceea ce privește activitatea de ansamblu a
acestuia, precum și fiecare membru al Guvernului, pentru activitatea proprie.
b) întrebările reprezintă forma cea mai simplă și cea mai folosită de control parlamentar,
care constituie solicitarea unui răspuns dacă un fapt este adevărat sau nu, dacă o informație este
exactă, dacă Guvernul și celelalte organe executive si administrative înteleg să comunice anumite
acte și informații sau să adopte anumite acte.
Ele pot fi scrise și orale, iar cele scrise la rândul lor sunt de două feluri: unele care
presupun răspunsuri orale și altele care impun ca răspunsul să îmbrace forma scrisă.
Întrebările scrise pot fi adresate Guvernului în ansamblul său sau fiecărui membru
precum și altor conducători ai organelor administrației publice.
Articolul 158 alin. (2) din Regulamentul Senatului definește întrebarea ca fiind o simplă
cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informație este exactă, dacă Guvernul sau
celelalte organe ale administratiei publice inteleg sa comunice Senatului informațiile sau
documentele solicitate ori dacă Guvernul are intenția de a lua o hotărâre într-o problema
determinată.
c) Interpelarea reprezintă tot o formă de control asupra administrației publice, care diferă
însa de întrebări prin caracterul lor mai complex, prin faptul că ele presupun nu simple
răspunsuri, ci explicații cu privire la politica Guvernului în anumite probleme cardinale ale
activitții interne și externe a Guvernului.

77
D. A.Tofan, Drept adminstrativ, Vol.I, ediția a III-a, Ed. C. H.Beck, București, 2016, p.219.
31
 Constatăm astfel ca o prima diferență între întrebări și interpelări rezidă în caracterul lor
mai complex, din punct de vedere al conținutului, al obiectului pe care il vizeaza și al
răspunsurilor pe care le presupun78.
O altă diferență constă în faptul că interpelările pot atrage unele consecințe, și avem în
vedere faptul că potrivit articolului 112 (2), cele două Camere ale Parlamentului pot adopta o
moțiune simplă prin care să-si exprime poziția cu privire la problema care a facut obiectul
interpelării.
O a treia diferență dintre întrebări și interpelări constă în faptul că, în vreme ce
întrebările pot îmbrăca atât forma scrisă cât și cea orală, interpelările nu pot îmbrăca decât forma
scrisă.
Articolul 162 din Regulamentul Senatului constă într-o cerere adresată Guvernului sau
unui membru al acestuia de către unul sau mai mulți senatori sau de grup parlamentar, prin care
se solicită explicații asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activității sale interne
sau externe.
d) Anchetele parlamentare sunt "unul din cele mai specializate mijloace de control
parlamentar asupra Guvernului și administrației publice"79.
În conformitate cu articolul 64 (4) din Constituție, "Fiecare Camera își constituie comisii
permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele își pot
constitui comisii comune."
Specific comisiilor de anchetă este "îndeosebi statutul juridic al celor audiați - ce este
similar martorilor - precum și obligativitatea generală a autorităților publice de a sprijini
activitatea comisiei, prin prezentarea informațiilor și documentelor necesare".
2.2.5. Răspunderea Guvernului
A) Regimul răspunderii Guvernului potrivit Constituției României
Din punctul de vedere al categoriilor de răspundere a membrilor Guvernului consacrate
de Legea fundamentală, identificam:
a) o răspundere politică a întregului Guvern, deci a organului colegial, care se exercită
exclusiv în fața Parlamentului.
b) o răspundere politică a fiecărui membru al Guvernului, solidară cu ceilalti membri,
pentru activitatea Guvernului și actele sale.
c) o răspundere penală a membrilor Guvernului ;
d) o răspundere administrativ disciplinară, concretizată în suspendarea lor din funcție
atunci când s-a cerut urmărirea penală sau când s-a trimis în judecată un membru al Guvernului;
e) o răspundere administrativ patrimonială, întemeiată pe articolul 52 din Constituție
raportat la prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
f) o răspundere administrativ contravențională, consacrată de articolul 69, care face
vorbire despre judecata contravențională a parlamentarilor, unii dintre ei putând avea și calitatea
de membrii ai Guvernului, ceea ce determină concluzia că textul vizeaza, în egală măsură și
răspunderea contravențională a acestora.

B) Răspunderea politică a Guvernului și a membrilor sai

Potrivit articolului 109 (1), răspunderea politică privește Guvernul, în ansamblul sau, dar
și fiecare membru al Guvernului, care răspunde politic solidar cu ceilalți membri ai Guvernului
pentru activitatea organului colegial din care fac parte și pentru actele sale.

78
A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ,Vol I, ediția aIV-a, Ed. All Beck, București, 2005, p.411.
79
M. Preda, B. Vasilescu, Drept adminsitrativ.Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2004, p.95.
32
 Răspunderea politică este astfel guvernată de principiul constituțional al solidarității, iar
autoritatea față de care se exercită este Parlamentul.
Cea mai drastică sancțiune în cazul răspunderii politice a Guvernului este demiterea lui,
care poate avea loc prin retragerea încrederii pe care Parlamentul i-a acordat-o, ca urmare a
adoptării unei moțiuni de cenzură.
1. Regimul constituțional al moțiunii de cenzură
Moțiunea de cenzură reprezintă o soluție la care se apelează doar în cazuri extreme, când
Parlamentul și-a epuizat toate celelalte forme de control și ajunge la concluzia că Guvernul nu
mai justifica încrederea cu care l-a investit80.
Procedura constituțională a moțiunii de cenzură este următoarea:
a) dreptul de a iniția o moțiune de cenzură aparține unei pătrimi din numărul total al
deputaților și senatorilor.
b) obligația de comunicare a moțiunii de cenzură Guvernului, la data depunerii sale.
c) dezbaterea moțiunii în termen de trei zile de la data când a fost depusă, aceasta fiind
prezentată în ședința comună a celor două Camere.
Moțiunea de cenzură "are ca scop angajarea unei dezbateri publice asupra politicii de
ansamblu a Guvernului, în vederea demiterii sale"81.
d) retragerea încrederii și deci aprobarea moțiunii de cenzură inițiate și dezbătute se
realizează de majoritatea deputaților și senatorilor.
Competența de a iniția și aproba moțiunea de cenzură aparține celor două Camere
reunite în ședință comună.
Daca motiunea fost aprobata, Guvernul este demis la data retragerii increderii, respectiv
a votarii motiunii de cenzura.
e) in cazul in care motiunea de cenzura a fost respinsa, parlamentarii care au semnat-o
nu mai pot initia, in aceeasi sesiune, o noua motiune de cenzura, cu exceptia cazului in care
Guvernul isi angajeaza raspunderea potrivit articolului 114 din Constitutie.

2. Angajarea răspunderii Guvernului

Regimul constituțional al angajării răspunderii îl regăsim în articolul 114, coroborat cu
articolul 112, din care rezultă următoarele dimensiuni ale acestui regim82:
a) obiectul angajării răspunderii poate consta:
- într-un program de guvernare;
- într-o declarație de politică generală;
- într-un proiect de lege, fără a se preciza tipul de lege, respectiv organică sau ordinară,
ceea ce înseamna că poate fi vorba despre oricare din cele două categorii de legi;
b) angajarea răspunderii se poate face în fața celor doua Camere ale Parlamentului,
reunite în ședință comună.
c) Parlamentul are posibilitatea să adopte o moțiune de cenzură, în termen de trei zile de
la data angajării răspunderii.
Natura juridică a acestui termen este a unui termen de decădere, ceea ce înseamna că
împlinirea lui, fără ca să se fi inițiat și depus o moțiune de cenzură, are ca efect prezumția de
acceptare tacita a acestor acte83.

80
G. Vrabie, M.Bălan, Organizarea politico-etatică a României, Institutul European, Iași, 2004, p.243.
81
M. Constantinescu A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituția României, revizuită. Comentarii și
explicații, Ed. All Beck, București, 2004, p. 255.
82
M. Preda, B. Vasilescu, Drept adminsitrativ.Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2004, p.96
83
M. Constantinescu A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituția României, revizuită. Comentarii și
explicații, Ed. All Beck, București, 2004, p. 259.
33
 d) Angajarea răspunderii Guvernului poate determina următoarele acțiuni ale
Parlamentului, de care în mod implicit este legat și destinul juridic al problemelor care au făcut
obiectul angajării răspunderii:
1) Parlamentul nu inițiaza o moțiune de cenzură în termenul de 3 zile pe care il are la
dispoziție și despre care am afirmat că este un termen de decădere. În această situație, consecința
este nașterea prezumției tacite că actele cu privire la care și-a angajat Guvernul răspunderea au
fost acceptate.
2) Parlamentul inițiază o moțiune de cenzură, care se supune dezbaterii în condițiile
articolului 113 privind inițierea și votarea moșiunii, ceea ce poate determina două situații:
- moțiunea de cenzura este acceptată, ceea ce atrage demiterea Guvernului și implicit
respingerea actelor respective;
- moțiunea de cenzură este respinsă, ceea ce înseamnă că actele prezentate de Guvern au
fost acceptate, ele devin obligatorii pentru Guvern, când este vorba despre program și declarația
de politică generală, și respectiv aprobate, atunci când este vorba despre un proiect de lege.
Textul revizuit al Constituției - art. 114 alin. (3) - îngăduie ca proiectul de lege să fie
modificat sau completat de Parlament, cu amendamentele acceptate de Guvern84.
e) Președintele se va comporta față de proiectul de lege respectiv ca față de orice alăa
lege, adoptata prin procedura obișnuită. El are, în acest fel posibilitatea:
- să ceară reexaminarea legii de către Parlament, situație în care articolul 114 (4) impune
ca reexaminarea să se facă în ședință comună a celor două Camere;
- să se adreseze Curții Constituționale, atunci când apreciază că legea prezintă anumite
aspecte de neconstituționalitate.
C. Răspunderea penală a membrilor Guvernului
Sediul materiei îl reprezintă articolul 109 (2) și (3) din Constituție .
Un prim aspect care se cuvine a fi precizat este faptul că trebuie să se faca deosebirea
între două categorii de fapte antisociale pe care membrii de Guvern le pot comite în perioada de
timp cât îndeplinesc mandatul de membru al Guvernului85:
a) fapte pe care un membru de Guvern le comite în îndeplinirea mandatului, în
exercitarea prerogativelor de membru al Guvernului, și care atrag după ele răspunderea
respectivului membru al Guvernului.
b) fapte pe care un membru de Guvern le comite în afara exercitării atribuțiilor de
serviciu, ca simplu cetățean, și care atrag sancționarea acestuia tot în calitate de simplu cetățean,
potrivit procedurii penale obișnuite.
Un al doilea aspect care se cuvine să fie precizat este faptul că această răspundere, în
mod firesc, urmează să fie angajată în urma comiterii unor fapte specifice, în condiții specifice în
raport de calitatea făptuitorului, care atrag și sancțiuni penale cu același caracter.
În al treilea rând, precizăm că articolul 109 (3) trimite la o lege privind responsabilitatea
ministeriala, lege prin intermediul căreia urmează a se stabili "cazurile de răspundere și pedepsele
aplicabile membrilor Guvernului".
În al patrulea rând, articolul 109 conturează următorul regim al răspunderii penale a
membrilor Guvernului:
a) Dreptul de a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului aparține următorilor
titulari:
- celor două Camere ale Parlamentului ;
- Președintelui României.
84
D. A. Tofan,Drept administrativ, Vol.I, ediția a II-a, Ed. C. H.Beck, București, 2008, p.223.
85
V. Vedinaș, Drept administrativ, ediția a X-a revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București,2012,
pp.382-383.
34
 b) Intervenția răspunderii penale a membrilor Guvernului are loc pentru fapte pe care
aceștia le săvârsesc în exercițiul funcției lor, în exercitarea mandatului de membri ai Guvernului.
c) Procedura răspunderii penale a membrilor Guvernului implica intervenția unor
sancțiuni administrativ disciplinare ale acestora, este vorba despre instituția suspendării din
funcție, pe care articolul 109 (2) ne-o înfațișează în două modalități86:
- suspendarea care poate fi dispusă de Președintele României, care este lăsat astfel la
latitudinea acestuia, în cazul în care s-a cerut urmărirea penală a unui membru al Guvernului.
- suspendarea de drept, este cea de-a doua sancțiune administrativ disciplinară care poate
interveni în cadrul răspunderii penale, și care este atrasă de trimiterea în judecată a unui membru
al Guvernului. Articolul 109 (2) teza a treia dispune că "Trimiterea în judecată a unui membru al
Guvernului atrage suspendarea lui din funcție".
d) Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, ca și în cazul
parlamentarilor sau Președintelui României, este autoritatea competentă să judece faptele penale
ale membrilor Guvernului.
e) Procedura de punere sub acuzare a membrilor Guvernului își află dezvoltarea în
Regulamentele celor două Camere, după cum urmează:
- dreptul de a cere declanșarea urmăririi penale aparține fiecărui parlamentar;
- o comisie parlamentară de anchetă va cerceta cazul și va întocmi un raport asupra
constatărilor făcute;
- dezbaterea se va face în baza raportului comisiei parlamentare respective.
- votarea se face în mod diferit potrivit regulamentelor celor două Camere.

2.3. Administrația publică centrală de specialitate

Constituţia României reglementează această materie în Secţiunea I, a capitolului V
Administraţia publică, din cadrul Titlului III - Autorităţile publice (articolul 116-119).
Potrivit articolului 116 din Constitutia republicată, ministerele se organizează numai în
subordinea Guvernului, iar alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului
ori a ministerelor sau ca autorități administrative autonome.
Administrația centrală de specialitate se compune din: administrația ministerială
(ministerele) și administrația extraministerială (autoritățile administrative subordonate
Guvernului sau ministerelor și autoritățile administrative autonome).
Potrivit articolului 117 alin. (1) din Constitutia republicată, ministerele se înființează, se
organizează și funcționează conform legii în vigoare.
Potrivit Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a
ministerelor, ministerele și miniștrii se aprobă de către Parlament prin acordarea votului de
încredere la învestitură, iar primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii
Guvernului prin înființarea, desființarea sau după caz, divizarea ori comasarea unor ministere,
situații care se supun votului Parlamentului, în conditiile învestiturii.
Astfel este posibilă crearea de noi ministere sau reorganizarea celor existente prin
procedura de formare a unui nou Cabinet, atât ministerele, cât și miniștrii fiind supuși aprobării
votului de incredere de către Parlament, cu ocazia învestiturii.
În plus, dacă primul-ministru, intenționează să modifice structura Guvernului pe
parcursul mandatului, intervenind într-o formă sau alta asupra numărului de ministere, va avea
nevoie, din nou, de votul de încredere al Parlamentului.
Din dispozițiile legii rezultă că doar pentru organizarea și funcționarea ministerelor
privind apărarea națională și ordinea publică sunt necesare legi speciale, putând fi adoptate
86
A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ,Vol I, ediția aIV-a, Ed. All Beck, București, 2005, pp. 435-437.
35
implicit și ordonanțe, dacă Guvernul primește abilitare în acest scop, pentru restul ministerelor
fiind suficientă adoptarea unor hotărâri ale Guvernului.
Legea precizează și competența Guvernului de a aproba, prin hotărâre, 'rolul, funcțiile.
atribuțiile, structura organizatorică și numărul de posturi ale ministerelor', în raport de
importanța, volumul, complexitatea și specificul acestora.
De asemenea, Legea nr. 90/2001 a recunoscut personalitatea juridică a ministerelor,
precizând că acestea au sediul în municipiul Bucuresti.
Conducerea ministerelor se exercită de minițtri, ajutați de unul sau mai mulți secretari de
stat. Secretarii de stat exercită atribuțiile delegate de către ministru.
Potrivit unei completări recente aduse prevederilor legale de mai sus, în cadrul
ministerelor, instituțiilor publice și al altor organe de specialitate ale administrației publice
centrale poate fi utilizată și funcția de subsecretar de stat, potrivit hotărârii Guvernului privind
organizarea și funcționarea acestora.
Ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele
juridice și fizice din țară și din străinătate, precum și în justiție.
Fiecare minister are și un secretar general, funcționar public de cariera, numit prin
concurs sau examen, pe criterii de profesionalism, având drept principal scop al activității,
asigurarea stabilității funcționării ministerului, continuitatea conducerii realizarea legăturilor
funcționale între structurile ministerului.
Ministerele pot avea în subordinea lor, servicii publice deconcentrate care functionează
în unitatile administrativ-teritoriale. Conducătorii acestora se numesc și se eliberează din funcție,
de către ministru, cu avizul consultativ al prefectului.
Atribuțiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare și
funcționare a ministerului aprobat prin ordin al ministrului.
Miniștrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate următoarele atribuții generale, potrivit
articolului 53 alin.1 din Legea nr.90/2001:
a) organizează, coordonează și controlează aplicarea legilor, ordonanțelor și hotărârilor
Guvernului. a ordinelor și instrucțiunilor emise potrivit legii cu respectarea limitelor de autoritate
și a principiului autonomiei locale a instituțiilor publice și a agenților economici;
b) elaborează și avizează proiecte de lege, ordonanțe, hotărâri ale Guvernului, în
condițiile stabilite prin metodologia aprobată de Guvern (litera modificată prin Legea
nr.250/2006 de modificare a Legii nr.90/2001);
c) acționează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrată celei de
dezvoltare economico-sociala a Guvernului;
d) fundamentează și elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează
Guvernului;
e) urmăresc proiectarea și realizarea investițiilor din sistemul ministerului, în baza
bugetului aprobat;
f) reprezintă interesele statului în diferite organe și organisme internaționale, în
conformitate cu acordurile și convențiile la care Romania este parte și cu alte înțelegeri stabilite
în acest scop, și dezvoltă relații de colaborare cu organe și organizații similare din alte state și cu
organizații internaționale ce interesează domeniul lor de activitate;
g) inițiază și negociază, din împuternicirea Președintelui României sau a Guvernului, în
condițiile legii, încheierea de convenții, acorduri și alte înțelegeri internaționale sau propun
întocmirea formelor de aderare la cele existente;
h) urmăresc și controlează aplicarea convențiilor și acordurilor internaționale la care
România este parte și iau măsuri pentru realizarea condițiilor în vederea integrării în structurile
europene sau în alte organisme internaționale;
36
 i) coordoneaza și urmăresc elaborarea și implementarea de politici și strategii în
domeniile de activitate ale ministerului, potrivit strategiei generale a Guvernului;
j) avizează, în condițiile legii, înfiintarea organismelor neguvernamentale și coopereaza
cu acestea în realizarea scopului pentru care au fost create;
k) colaborează cu instituțiile de specialitate pentru formarea și perfecționarea pregătirii
profesionale a personalului din sistemul lor;
l) aprobă, după caz, editarea publicațiilor de specialitate și informare.
În ce privesc actele emise la nivelul conducerii unipersonale a unui minister legea
precizează că, în exercitarea atribuțiilor ce-i revin, ministrul emite ordine și instrucțiuni.
Ministerele sunt privite în doctrină ca organe de ramură. După natura activității pe care o
realizează sunt clasificate în:
- ministere cu activitate economică (de ex: Ministerul Economiei și Comerțului,
Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor
și Turismului),
- ministere cu activitate social-culturală și științifică (de ex: Ministerul Educației,
Cercetării și Tineretului, Ministerul Muncii, Solidaritătii Sociale și Familiei)
- ministere cu activitate politico-administrativă (de ex: Ministerul Administrației și
Internelor, Ministerul Afacerilor Externe).
Înființarea organelor administrației publice centrale de specialitate cu alte denumiri
decât ministerele a fost determinată fie de necesitatea desfășurării unei activități coordonate și
unitare în rezolvarea unor probleme de specialitate, fie de volumul mai restrâns de activitate care
nu reclamă organizarea unui minister.
În ce privește organizarea administrației centrale autonome, Constituția stabilește
principiul potrivit căruia, autoritățile administrative autonome se pot înființa prin lege organică.
Aceste structuri nu se subordoneaza ierarhic Guvernului, având de regulă, o conducere
desemnată de către Parlament și fiind de regulă, obligate să depună rapoarte de activitate care
sunt supuse dezbaterii și aprobării acestuia.
Cât priveste denumirea concreta a autorităților administrative autonome, aceasta diferă
de la o autoritate la alta: consiliu, serviciu, comisie, curte etc.
Sub aspectul structurii și al conducerii autoritătilor administrative autonome, aceasta
poate fi colegială sau unipersonală.
Printre autoritățile administrative autonome se numară: Consiliul Suprem de Apărare a
Țării, Banca Națională a României, Consiliul Național al Audiovizualului, Serviciul Român de
Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază.87
Toate aceste autorități administrative autonome, fie că sunt sau nu prevăzute expres în
Constituție, sunt organizate și funcționează în baza unor legi organice. Acestea dispun de organe
proprii de conducere stabilite prin actul de înființare, au o structură organizatorică proprie și
atribuții de specialitate, care le fac să se deosebeasca de celelalte organe de specialitate ale
administrației publice centrale.
Autoritățile administrative autonome apar ca organe de domeniu, care la rândul lor pot fi
de trei categorii: organe de sinteza, organe de coordonare și organe de control.
În ce privește sfera reglementării, ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie
să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu
pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora.Termenul de emitere, ordinele și
instrucțiunile se vor elabora în termenul prevăzut de actul superior sau, după caz, într-un termen
util care să facă posibilă aducerea lor la îndeplinire.

87
E. I. Moțiu, Trăsăturile caracteristice autorităților administrative autonome, in RDP, nr. 2/2008, pp. 79-80.
37
 Prin instrucțiuni se stabilesc reguli generale în ramura din competența ministerului,
pentru structurile subordonate acestuia, iar ordinele reprezintă actele prin care miniștrii rezolvă
anumite probleme concrete. Circularele sunt acte cu caracter explicativ și de îndrumare cu privire
la modul în care trebuie să se desfășoare unele activități de competența ministerului, iar
rezoluțiile sunt acte prin care se soluționează probleme concrete.
În legatură cu posibilitatea de control asupra actelor autoritaților centrale de specialitate,
acestea pot fi atacate în instanța de contencios administrativ potrivit Constituției și Legii privind
contenciosul administrativ.

2.3. Administraţia publică locală

2.4. Principiile care guvernează administraţia publică locală
Principiile fundamentale ce stau la baza statului de drept presupun un anume cadru
normativ, prin care se realizează organizarea şi funcţionarea administraţiei publice şi prin care se
stabileşte în primul rând sistemul principial-juridic ce guvernează întreaga administraţie publică88
Principiile, ca abstractizări sintetice prin care se redau trăsăturile comune,
generale,proprii unui fenomen sau grupări de fenomene reprezintă un important element de
cunoaştere a dimensiunilor şi caracterelor administraţiei publice89.
Administraţia publică, acţionând în vederea realizării funcţiilor sale, trebuie să prevadăşi
să programeze, să organizeze procesul de execuţie, să decidă, dar să şi pregătească variante de
decizii pentru decidentul politic, să coordoneze procesele de execuţie şi, în sfârşit, să controleze
întreaga activitate de realizare a valorilor politice transpuse în norme juridice; toate acestea
88
C. Bălan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei – suport de curs anul II, sem. I ,Iaşi,2008, p.25
89
E .Bălan, Instituții administrative, Ed. C. H. Beck, București, 2007, p.125.
38
constituie un proces administrativ unic, între acţiunile administraţiei existând o riguroasă
succesiune şi interacţiune, stabilite prin norme juridice.
Rezultă astfel că, în întreaga sa activitate, administraţia publică se subordonează
normelor juridice, raţiunea existenţei sale fiind organizarea executării şi asigurarea înfăptuirii
acestora.
Principiul autonomiei locale
Principiul autonomiei locale este principiul fundamentul care guvernează administraţia
publică locală şi activitatea autorităţilor acesteia, care constă în dreptul unităţilor administrativ-
teritoriale de a-şi satisface interesele proprii fără amestecul autorităţilor centrale, principiu care
atrage după sine descentralizarea administrativă, autonomia fiind undrept, iar descentralizarea un
sistem care implică autonomia90.
De asemenea, prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a
autorităţilor administraţei publice locale dea soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul
colectivităţilor locale pe care lereprezintă, treburile publice, în condiţiile legii. Acest drept se
exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene, autorităţi ale
administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pe baza
scrutinului de listă şi a scrutinului uninominal, precum şi a candidaturilor independente91.
Principiul autonomiei locale, în practică cunoaşte două forme:autonomia funcţională
(tehnică) şi autonomia teritorială.
Autonomia funcţională constă în recunoaşterea posibilităţii pentru unele servicii publice
de a beneficia de autonomie în domeniul lor de activitate, iar autonomia teritorială este cea prin
care se recunoaşte unităţilor administrative dreptul, în condiţiile legii, de a se autoadministra.
În ştiinţa juridică, autonomia este legată de un component al teritoriului unui stat, se
recunoaşte de către stat dar nu unor segmente etnice ale populaţiei, ci tuturor locuitorilor cuprinşi
într-o unitate administrativ-teritorială.
Principiul descentralizării
Regimul descentralizării în administraţia publică este specific statului de drept şi
presupune rezolvarea problemelor locale de către autorităţi alese de către colectivităţi locale(nu
numite de la centru), care nu se subordonează ierarhic autorităţilor centrale, funcţionândautonom,
în condiţiile legii, iar actele lor (chiar şi cele ilegale) nu pot fi anulate decât de autorităţi din sfera
altei puteri a statului, respectiv de instanţele judecătoreşti. În sistemulconstituţional român,
descentralizarea priveşte deci, pe plan organizatoric şi instituţional,autorităţile administraţiei
publice locale alese – consiliile locale, primari şi consiliile judeţene,inclusiv instituţiile publice
care le sunt subordonate – iar pe plan funcţional, competenţele şi atribuţiile care le sunt conferite
de lege92.
Descentralizarea serviciilor publice constă, în fapt, în recunoaşterea unei anumite
autonomii şi acordarea personalităţii juridice unor instituţii sau servicii publice organizate la
nivelul unităţilor administrativ-teritoriale93.
Aşadar, serviciul public se realizează fie de stat – când se vizează realizarea unor
probleme de interes naţional – fie de comună, oraş sau judeţ – când scopul pe care îl urmăreşte
interesează , în mod expres, colectivităţile respective94.
Cu privire la principii, sunt prevazute următoarele şase : principiul subsidiarităţii, al
asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate, principiul responsabilităţii

90
C. Manda,Drept admnistrativ , Tratat elementar,ediţia a IVa,Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007,p.196
91
M. Preda, B. Vasilescu, Drept adminsitrativ.Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2004, p.156.
92
M. Preda, B. Vasilescu, Drept adminsitrativ.Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2004, p.143.
93
C. Manda, Drept admnistrativ , Tratat elementar,ediţia a IVa,Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007,p.196
94
I.Deleanu, Instituții și procedure constituționale, Ed. C. H. Beck, Bucuresti, 2006, p.381.
39
autorităţilor administraţiei publice localeîn raport cu competenţele ce le revin, principiul
asigurării unui proces de descentralizarestabil, predictibil, bazat pe criterii şi reguli obiective,
principiul echităţii şi cel al constrâgerii bugetare95.
Principiul deconcentrării
Alături de principiul descentralizării administrative, Constituţia şi Legea adminitraţiei
publice locale consacră şi principiul deconcentrării serviciilor publice.
Serviciile publice deconcentrate sunt structuri organizatorice ale ministerelor sau ale
altor organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, organizate în unităţile
administrativ-teritoriale, prin care acestea îşi exercită atribuţiile în judeţe, municipii, oraşe şi
comune.Prin Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, deconcentratrea este definită care
distribuirea de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organede
specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate dinteritoriu.
Nu toate ministerele îşi organizează în teritoriu astfel de servicii publice, întrucât atribuţiile unora
se realizează în concret, doar la nivelul întregii ţări, nu şi al unităţilor administrativ-teritoriale
(cum este cazul Ministerului Afacerilor Externe).
Acest lucru are o semnificaţie proprie, care decuge din faptul că serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor şi celorlate organe centrale sunt legate structural şi organic de
administraţia statului, nu de autorităţile administraţiei publice locale, între ele şi aceste autorităţi
publice neexistând juridic nicio legătură, deşi serviciile publice deconcentrate îşi exervită
atrubuţiile în domenii care interesează direct colectivităţile locale şi, deci, autorităţile
administraţiei publice locale96.
Principiul eligibilității
Eligibilitatea autorităților administrației publice locale semnifică, în esență, faptul că la
baza constituirii autorităților administrației publice locale se află votul universal, egal, direct,
secret și liber exprimat. Acest principiu are o dublă natură juridică, legală dar și constituționala,
în acelasi timp. Dimensiunea lui constituționala rezultă din formularea legală conform căruia
autoritățile administrației publice, prin care se realizează autonomia locală sunt consiliile locale
alese și primarii aleși, în condițiile legii.
Natura juridiăa a consiliilor locale, județene și a primarilor, este aceea de autorități ale
administrației publice locale, care au misiunea să realizeze autonomia locală în unitățile
administrativ teritoriale, adică să rezolve treburile publice din comune și din orașe.
Principiul legalității
Legalitatea este un principiu fundamental al statului de drept, care, după cum îl definea
Hegel,îinseamnă înlocuirea domniei oamenilor cu domnia legii. În sistemul constituțional actual
românesc, principiul legalității este unul din principiile fundamentale ale administrației publice97.
Consacrarea legalității ca dimensiune esențială a statului de drept o reăasim în legea
fundamentală care proclamă România ca stat de drept, conform căruia respectarea Constituției, a
supremației sale și a legilor este obligatorie.
Principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit
Acest principiu prevede că autoritățile prin intermediul cărora se exercită autonomia
locală în comune și orașe, nu pot aduce atingere posibilității de a recurge la consultarea
locuitorilor prin referendum sau prin orice altă formă de participare directă a cetățenilor la
treburile publice, în condițiile legii.

95
M. Preda, B. Vasilescu,op. cit.,p. 144.
96
 M. Voican, Principiile administraţiei publice. Principiul consultării cetăţenilor,Ed.Universitaria, Craiova,
2007,p.39.
97
V. Vedinaș, Drept administrativ, ediția a X-a revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București,2012, p.
476.
40
 Consultarea cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit constituie
o componenț indispensabilă pentru funcționarea autonomiei locale și reprezintă un element
esențial al democrației semi-directe, dat fiind faptul că ea oferă colectivităților locale posibilitatea
de a interveni direct pentru a găsi soluțiile la problemele care apar în plan local98.

2.5 Autoritățile administrației publice județene

2.5.1 Consiliul Județean
Consiliul județean este autoritatea administrației publice locale, constituită la niveI
județean pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenesti, în vederea realizării
serviciilor publice de interes județean.
În ce privește alegerea consiliului județean, articolul 122 alin.(2) din Constituție se
rezumă la a preciza că acesta este ales și funcționează în condițiile legii.
Potrivit Legii administrației publice locale, consiliul județean este compus din consilieri
aleși prin vot universal, direct, secret și liber exprimat, în conditiile stabilite de Legea privind
alegerile locale.
Numărul membrilor fiecărui consiliu județean se stabilește de prefect, în funcție de
populația județului, existentă la 1 ianuarie a anului în care au loc alegerile după caz, la data de 1
iulie a anului care precede alegerile, variind între 30 de consilieri pentru o populație de până la
350.000 de locuitori și 36 de consilieri pentru o populație de peste 650.000 de locuitori99.
Consiliul județean se alege pentru un mandate de 4 ani, care se exercită de la data
constituirii până la declararea, ca legal constituit, a consiliului nou ales.
Funcționarea acestei auutorități se realizează prin intermediiul ședințelor,ce au loc în
fiecare lună. În afara ședințelor ordinare, membrii consiliului se pot întruni și în ședință
extraordinară, ori de căte ori este necesar la solicitarea președintelui sau a cel puțin o treime din
numărul consilierilor saula solicitarea prefectului, adresată președintelui consiliului județean.
Legea consacra caraterul obligatoriu al participării consilierilor județeni la ședințe.
Actele consiliului județean sunt hotărârile, care se comunică în mod obligatoriu
Prefectului, prin grija secretarului județean. Acestea se semnează decătre președinte sau
vicepreședintele care a condus ședința și se contrasemnează de către secretar. Hotărârile
consiliului județean sunt acte administrative ce pot avea caracter normativ, dar și individual, fiind
supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele judecătorești de drept administrative, dar și
de controlul de legalitate al prefectului.
Adoptarea acestor hotărâri se realizează cu ajutorul majorității simple, adică majoritatea
consilierilor prezenți. Există,însă și excepții de la această regulă în cadrul adoptării bugetului,
contractarea de împrumuturi, stabilirea de impozite și taxe unde legea prevede majoritatea
calificată , respectiv majoritatea consilierilor în funcție și majoritatea de două treimi din numărul
total al consilierilor în funcție.
Președintele consiliului județean este un organ unipersonal și executive al consiliului
județean, emite dispoziții cu caracter individual și normativ. Aceste dispoziții devin executorii
doar dacă sunt aduse lla cunoștință publică (cele normative) sau sunt communicate persoanelor
interesate( cele individuale)100.
98
S. Deaconu, La reforme de l’adminsitration publique - facteur necessaire de l'adhesion de la Roumanie a l’Union
Europeenne, in coord. C. Calinoiu - La science du droit, Realites et perspectives, Collections d'etudes dedies au
Professeur dr. Victor Duculescu, V. I. S. Print, Bucuresti, 2004, p. 414.
99
Gh.Iancu, Unele aspecte critice referitoare la sistemul electoral român, în RDP nr.3/2008, p.19.
100
R. N. Petrescu, Drept administrativ, Ed. Accent, ClujNapoca, 2004, p. 214.
41
 Acesta îndeplinște funcția de reprezentare a județului în relațiile cu celelalte autorități
publice, cu personae fizice ori juridice din țară sau din străinătate.. El răspnde în fața consiliului
județean de buna funcționare a administrației publice județene și a aparatului propriu de
specialitate pe care îl coordonează.
Atribuțiile consiliului județean sunt următoarele101:
a) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului
judeţean, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor comerciale şi
regiilor autonome de interes judeţean: alege, din rândul consilierilor judeţeni, 2 vicepreşedinţi;
hotărăşte înfiinţarea sau reorganizarea de instituţii, servicii publice şi societăţi comerciale de
interes judeţean, precum şi reorganizarea regiilor autonome de interes judeţean, în condiţiile legii;
aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului judeţean, organigrama, statul de
funcţii, regulamentul de organizare şi funcţionare ale aparatului de specialitate, precum şi ale
instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor
autonome de interes judeţean; exercită, în numele judeţului, toate drepturile şi obligaţiile
corespunzătoare participaţiilor deţinute la societăţi comerciale sau regii autonome, în condiţiile
legii;numeşte, sancţionează şi dispune suspendarea, modificarea şi încetarea raporturilor de
serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condiţiile legii, pentru conducătorii instituţiilor
şi serviciilor publice de interes judeţean.
b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului: aprobă, la propunerea
preşedintelui consiliului judeţean, bugetul propriu al judeţului, virările de credite, modul de
utilizare a rezervei bugetare şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar; probă, la propunerea
preşedintelui consiliului judeţean, contractarea şi/sau garantarea împrumuturilor, precum şi
contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare în numele judeţului, în
condiţiile legii; stabileşte impozite şi taxe judeţene, în condiţiile legii; adoptă strategii, prognoze
şi programe de dezvoltare economico-socială şi de mediu a judeţului, pe baza propunerilor
primite de la consiliile locale; dispune, aprobă şi urmăreşte, în cooperare cu autorităţile
administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti
c) atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului: hotărăşte darea în administrare,
concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a judeţului, după caz, precum şi a
serviciilor publice de interes judeţean, în condiţiile legii; hotărăşte vânzarea, concesionarea sau
închirierea bunurilor proprietate privată a judeţului, după caz, în condiţiile legii; atribuie, în
condiţiile legii, denumiri de obiective de interes judeţean.
d) atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine;
e) atribuţii privind cooperarea interinstituţională;
f) alte atribuţii prevăzute de lege.

Răspunderea consiliului județean intervine în situațiile prevăzute de către articolul 99 din

Legea 215/2001, care prevede instituția dizolvării de drept a consiliului în următoarele situații:
a) consiliul județean nu se întrunește timp de două ori consecutiv și în situația în care, în trei
ședințe ordinare consecutive nu a adoptat nicio hotărâre.
b) În cazul în care numărul consilierilor s-a redus sub jumătate plus unu și nu poate complete
prin supleanți.
Orice persoană interesată ori secretarul județului va sesiza instant de contecios administartiv
cu privirea la inyervenția cazului de dizolvare de drept.
Pe lângă dizolvarea de drept există și posibilitatea dizolvării prin referendum, care se
organizează în condițiile legii, caurmare a cererii adresată prefectului de cel puțin 25% din
101
V. Vedinaș, Drept administrativ, ediția a VII-a revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București,2012,
p.447.
42
 numărul cetățenilor cu drept de vot înscriși pe listele electorale ale județului, si este valabil doar
dacă s-au prezentat la urne cel puțin jumătate plus unu din numărul locuitorilor cu drept de vot.

2.5.2 Prefectul

Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. El este garantul respectării legii si
a ordinii publice la nivel local. Miniștrii si conducatorii celorlalte organe ale administrației
publice centrale din subordinea Guvernului pot delega prefectului unele dintre atribuțiile lor de
conducere și control cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate din teritoriu.
Prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și celorlalte organe ale
administrației publice centrale din subordinea Guvernului organizate la nivelul unităților
administrativ teritoriale. Instituția prefectului îsi are reglementarea legală în prezent în Legea nr
304/2004.
Activitatea prefectului se întemeiaza pe baza principiilor legalității, imparțialității și
obiectivității, transparenței și liberului acces la informații de interes public, eficienței,
responsabilitătii, profesionaliăarii, orientării către cetățeni.
Atribuţiile prefectului ca reprezentant al Guvernului sunt prevăzute astfel:
a) Atribuții prevăzute de constituție;
b) Atribuții prevăzute de Legea 340/2004 privind instituția prefectului: asigură, la nivelul
județului sau, după caz, al municipiului București, realizarea intereselor naționale, aplicarea și
respectarea Constituției, a legilor, a ordonanțelor și hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte
normative, precum și a ordinii publice; acționează pentru realizarea în județ, respectiv în
municipiul București, a obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare și dispune măsurile
necesare pentru îndeplinirea lor, în conformitate cu competențele și atribuțiile ce îi revin, potrivit
legii; stabilește, împreună cu autoritățile administrației publice locale și județene, prioritățile de
dezvoltare teritorială; verifică legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autoritățile
administrației publice locale și județene, cu excepția actelor de gestiune; asigură realizarea
planului de măsuri pentru integrare europeană și intensificarea relațiilor externe;
c) Atribuții prevăzute de alte acte normative;
d) Însărcinările date de Guvern.

Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, prefectul emite ordine, care sunt acte
adminstrative cu caracter individual sau normativ, în condițiile legii102 .
Ordinele prin care se stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate sunt emise
după consultarea conducătorului serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale
celorlalte organe ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la
nivelul unităților administrative teritoriale, iar ordinele cu caracter normativ emise de prefect se
publică, potrivit legii, in caz contrar nu pot fi puse in aplicare. Ordinul prefectului, care conține
dispoziții normative, devine executoriu numai după ce a fost adus la cunoștință publică,iar cel
cu caracter individual, devine executoriu de la data comunicării către persoanele interesate
Ordinele cu caracter normativ se comunică de îndată Ministerului Internelor și Reformei
Administrative, iar acesta din urmă poate propune Guvernului anularea ordinelor emise de
prefect, dacă le consideră nelegale sau netemeinice.

102
I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei vol.I, Ediţie revizuită,Ed. Alma Mater, Sibiu, 2009, pp224-
225.
43
 Prefecții sunt obligați să comunice ordinele emise potrivit art. 26 alin. (2) conducătorului
instituției ierarhic superioare serviciului public deconcentrat. Ministerele și celelalte organe ale
administrației publice centrale pot propune Guvernului măsuri de anulare a ordinelor emise de
prefect, dacă le consideră nelegale.

2.6. Consiliul Local

Potrivit articolului 121 (1), “autoritătile administrației publice prin care se realizează
autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale alese și primarii aleși, în condițiile
legii”.
Constatăm că prin această dispoziție constituțională, consiliul local este calificat ca fiind
una din autoritățile publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe. Ele
reprezintă astfel o autoritate a autonomiei locale cu caracter deliberativ.
Regăsim la nivelul unităților administrativ teritoriale, din punct de vedere al structurii, un
organ colegial, reprezentat de consiliul local, și un organ unipersonal, reprezentat de primar. a
delibera este atributul mai multor persoane, pe când a executa este misiunea unei singure
persoane.
Consiliul local este calificat ca fiind una din autoritățile publice prin care se realizează
autonomia locală în comune și orașe. Ele reprezintă astfel o autoritate a autonomiei locale cu
caracter deliberativ, o autoritate colegială a administrației publice locale, aleasă în vederea
soluționării problemelor de interes local103.
Consiliul local este calificat ca fiind una din autoritățile publice prin care se realizează
autonomia locală în orașe și comune, reprezentând astfel o autoritate a autonomiei locale cu
caracter deliberativ.
Legea fundamentală prevede faptul că atât consiliile cât si primarii sunt aleși în condițiile
legii, si sunt formate din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
Prefectul este cel care stabilește numărul consilierilor locali, număr ce poate varia în
duncție de numărul locuitorilor, și anume între 9 consilieri pentru localitățile ce au până la 1500
de locuitori și 31 de consilieri pentru cele care depășesc 400000 de locuitori, excepțe face
Consiliul General al Municipiului București, care au un număr de 55 consilieri.

Procedura din constituire a consiliului local este reglementată prin Legea 215/2001,
prima etapă fiind reprezentată de convocarea, de către prefect a consilierilor aleși în ședința de
constituire, în termen de 20 de zile de la data alegeriloor locale, iar cea de-a doua etapă este cea
a validării, în cadrul ședinței de constituire a mandatelor consilierilor locali104. Ședința este legal
constituită, așa cum prevede legea, în condițiile când consilierii aleși sunt reprezentați în
proporție de 2/3. Dacă nu se întrunește acest cvorum minim, ședința se va reorganiza, în aceleași
condiții, după trei zile, la convocarea prefectului. În condițiile când și de această dată nu se
asigură cele 2/3, ședința este reprogramată peste alte trei zile, în aceleași condiții. Dacă consiliul
nu se poate întruni nici la a treia convocare, prefectul va declara vacante, prin hotărâre, locurile
consilierilor aleși. Ultima etapă este aceea de depunere a jurământului de credință, în fața
consiliului local, care se constată prin hotărâre, acesta fiind și momentul în care consilierii locali
intră în dreptul deplinei exercitări a mandatului lor105.

103
I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p.568.
104
A. Trăilescu, Drept adminstrativ, ediția a IV-a, Ed. C. H. Beck, București, 2010, p.195.
105
E. Popa, Drept administrativ, Ed. Servo-Sat, Arad, 2000, p.41.
44
 Condiții de eligibilitate:
Potrivit Constituției și Legii nr. 67/2004 republicată, o persoană fizică trebuie să
îndeplinească, cumulativ, următoarele condiții pentru a fi ales consilier:
- calitatea de alegător;
- vârsta de cel puțin 23 de ani;
- domiciliul în comuna respectivă sau în respectivul oraș;
- să nu aibă funcția de magistrat (judecător sau procuror) sau să nu fie militar activ ori alt
funcționar căruia îi este interzis, potrivit art.37, alin.3 din Constituție, asocierea în partide
politice;
- dacă, candidează independent, trebuie să îndeplinească și condiția listei de susținători.

Incompatibilități:
În legislația noastră este prevăzută incompatibilitatea funcției de consilier cu alte funcții
publice:
- prefect, subprefect, primar;
- senator sau deputat, ministru, secretar de stat, subsecretar de statși cele asimilate
acestora;
- funcțioanar public în aparatul propriu de specialitate al autorităților administrației
publice centrale și locale, al consiliului județean, al prefectului, al serviciilor publice de interes
local și județean, al serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte autorități
ale administrației publice centrale;
- angajat în cadrul autorităților administrației publice locale respective sau în cadrul
aparatului propriu al prefectului din județul respectiv;
- manager sau membru în consiliul de administrație al regiilor autonome ori conducător al
societăților comerciale înființate de consiliile locale sau de consiliile județene;
- alte incompatibilități stabilite prin lege.
Este, de asemenea, necesar, să precizăm că aceste condiții de eligibilitate trebuie
îndeplinite la data depunerii candidaturii, iar situațiile de incompatibilitate devin incidente
numai în momentul exercitării mandatului106.
Consiliul local are initiativa şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes
local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenta altor autorităţi ale administraţiei
publice locale sau centrale.
Consiliul local exercita următoarele categorii de atribuţii:

a) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului, ale

instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor
autonome de interes local;
b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului sau
municipiului;
c) atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau
municipiului;
d) atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni;
e) atribuţii privind cooperarea interinstitutionala pe plan intern şi extern.
În exercitarea atribuțiilor menționate mai sus, consiliul local107: aproba, la propunerea
primarului, bugetul local, virările de credite, modul de utilizare a rezervei bugetare şi contul de
106
D. A. Tofan, Drept administrativ, vol. II, ediția a II-a, Ed. C. H. Beck, București, 2009, pp.256-257.
107
V. Vedinaș, Drept administrativ, ediția a X-a revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București,2017,
p.447.
45
încheiere a exerciţiului bugetar;aproba, la propunerea primarului, contractarea şi/sau garantarea
împrumuturilor, precum şi contractarea de datorie publica locală prin emisiuni de titluri de
valoare, în numele unităţii administrativ-teritoriale, în condiţiile legii; stabileşte şi aproba
impozitele şi taxele locale, în condiţiile legii; aproba, la propunerea primarului, documentaţiile
tehnico-economice pentru lucrările de investiţii de interes local, în condiţiile legii;aproba
strategiile privind dezvoltarea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale;
asigura realizarea lucrărilor şi ia măsurile necesare implementarii şi conformarii cu prevederile
angajamentelor asumate în procesul de integrare europeană în domeniul protecţiei mediului şi
gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetăţenilor.
Din coroborarea dispozițiilor legale și raportarea lor la Constituție, credem că se pot
identifica următoarele forme de răspunfere a consilierilor108:
- Răspunderea administrativ disciplinară, care se poate concretiza în următoarele sancțiuni:
suspendarea de drept din funcție, doar în cazul arestării preventive;
- Răspunderea administartiv patrimonială, care intervine în baza articolelor 52 și 126 din
Constituție și a Legii nr. 554/2004;
- Răspunderea penală pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin.

2.7. Primarul

Provenită din limba latină (“primarius”), noțiunea de primar îl definește pe cel dintâi,
“primus”, pe cel care este înaintea tuturor în ceea ce privește rangul, calitățile și însemnătatea109.
În zilele noastre, primarul este șeful administrației publice locale și răspunde în fața
consiliului de buna funcționare a acesteia, precum și pentru excutarea întocmai și la termenele
stabilite, a hotărârilor consiliului. Primarul reprezintă comuna, orașul sau municipiile în relațiile
cu persoanele fizice și juridice din țară și din străinătate, precum și în justiție.
Legislația actuală în materie stipulează că primarii, autorități executive, prin care se
realizează autonomia locală în commune și orașe, sunt aleși conform Legii nr.67/2004 privind
alegerile locale. Astfel, dispozițiile care privesc dreptul de a alege și de a fi ales, ale organizării
circumscripțiilor electorale și ale secțiilor de votare, listelor de alegători, birourilor electorale
locale, candidaturilor, buletinelor de vot, campaniilor electorale, desfășurării propriu-zise a
alegerilor, stabilirii rezultatelor votării, constatării rezultatului alegerilor consiliilor locale, sunt
identice și în ceea ce privește alegerea primarului. Mandatul primarului, care este de 4 ani, poate
fi prelungit, prin lege organic, pe timp de război sau catastrofă.

108
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol I, ediția aIV-a, Ed. All Beck, București, 2005, p. 508.
109
“Micul dicționar enciclopedic”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978
46
 Prin Legea nr. 286/2006 s-a urmărit o consolidare a statutului primarului în raporturile
sale cu consiliul local, lucru realizat și prin preluarea unor atribuții de la consiliul local și
transferarea lor către primari110.
Articolul 68 din Legea nr. 215/2001 enumeră următoarele categorii de atribuții:
a) atribuții exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condițiile legii.
b) atribuțiile referitoare la relația cu consiliul local.
c) atribuțiile referitoare la bugetul local.
d) atribuțiile privind serviciile publice asigurate cetățenilor.
Potrivit articolului 71 din lege, primarul adoptă dispoziții, care se comunica în mod
obligatoriu prefectului, în cel mult 5 zile lucratoare de la semnarea lor și devin executorii numai
după ce au fost aduse la cunoștința publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate,
după caz. Dispozițiile primarului pot avea atât caracter normativ, cât și caracter individual, însă
precizăm că majoritatea dispozițiilor emise de primar au caracter individual, ele vizând situația
unor subiecte de drept determinate, precum numiri în funcție, aplicarea unor sancțiuni. Actele
primarului, sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele judecătorești.
Regimul juridic al răspunderii primarului este guvernat de principiul conform căruia în
exercitarea atribuțiilor sale, primarul este ocrotit de lege, ceea ce nu exclude interventia unor
forme de răspundere. Legea nr. 215/2001 prevede că primarul îndeplinește o funcție de autoritate
publică. Prin articolul 154 se instituie o răspundere administrativă, civilă, contravențională sau
penală, după caz, pentru primar, viceprimar, consilieri, prefecți, subprefecți, secretari generali,
precum și pentru personalul din aparatul propriu pentru faptele savarsite in exercitarea atributiilor
care le revin, potrivit legii. Sunt consacrate doua sancțiuni suspendarea din funcție și demiterea.
atribuțiile sale sunt îndeplinite de viceprimar, până la data validării primarului nou ales.

Capitolul III. Organizarea administratiei publice in alte

state europene

Complexitatea diferitelor sisteme de administraţie publică din Europa contemporană a

ridicat numeroase probleme de drept comparat public, atât constituţional cât şi administrativ,
deoarece abordarea problematicii executive trebuie realizată în contextul legilor fundamentale ce
guvernează respectivele societăţi,inclusiv statul acestora, cât şi prin prisma regimurilor politice
existente, desigur democratice, mai vechi sau relativ noi, care îşi exercită prerogativele de putere
în concordanta cu drepturile şi libertăţile cetăţeneşti fundamentale.

3.1. Organizarea administrației publice în Franța

Dreptul administrativ francez îşi are originea în perioada absolutistă şi centralizată a

statului francez în care regele era în fruntea sistemului executiv pe care îl conducea şi îl controla.
Revoluţia franceză de la 1789 şi Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului marchează
trecerea de la statul nedemocratic de tip despotic la un stat de tip constituţional, bazat pe reguli de
drept care fundamentează, prin intermediul dreptului public (administrativ) şi în temeiul
principiului separaţiei puterilor în stat, o administraţie publică modernă supusă statului de drept.
110
I. Nicola, Drept administrativ, Ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2007, p. 234.
47
 Aplicarea strictă a acestui principiu a exclus de la bun început intervenţia judiciară a
puterii judecătoreşti asupra celei executive, inclusiv a curţilor administrative, revenind chiar
administraţiei însăşi să soluţioneze litigiile privitoare la acţiunile executive, iar, ulterior, Consiliul
de Stat (creat în 1799), organ consultativ al guvernului, formula opinii obligatorii pentru
activitatea executivă, dobândind mai apoi (1872) atribuţii jurisdicţionale, prin secţia sa specială
consacrată litigiilor administrative, devenită Curte administrativă independentă .
Practica judiciară franceză în materie de contencios şi-a adus o contribuţie esenţială la
fundamentarea unor concepte de bază, pornind de la distincţia dintre responsabilitatea
autorităţilor publice bazată nu pe principiile Codului Civil, ce vizează relaţiile dintre indivizi, ci
pe regulile dreptului public cu caracter special ce au în vedere consilierea drepturilor statului cu
drepturile private, în contextul, mai general, al promovării interesului public. În acest sens s-au
conturat distincţii între „domeniul public" şi „domeniul privat", „contract administrativ" şi
„contract privat", „gestiune publică" şi „gestiune privată", „servicii publice" şi „servicii private",
„agent public" şi „salariat privat", „interes public" şi „interes privat".
Franţa se caracterizează printr-un înalt grad de centralizare administrativă, cu vechi
rădăcini în istoria ţării, păstrat şi accentuat de-a lungul domniei lui Napoleon şi continuat, practic,
de toate regimurile ulterioare. Pe de altă parte, acest sistem a fost determinat şi de structura
unitară a statului, iar, apoi de regimul semiprezidenţial care a accentuat concentrarea puterii
executive în mâinile şefului statului.
Administraţia publică centrală are o structură ierarhică şi o alcătuire bicefală sau un
executiv dualist. Într-adevăr preşedintele republicii este cel care îl numeşte pe primul ministru, iar
la propunerea acestuia din urmă numeşte şi revoca pe ceilalţi membrii ai guvernului în funcţiile
lor executive. Şeful statului prezidează şedinţele Consiliului de Miniştri, semnează ordonanţele şi
decretele adoptate în urma dezbaterilor în guvern, de regulă contrasemnate de premier şi,
eventual de miniştri de resort, numeşte în funcţii civile şi militare de stat. Guvernul stabileşte şi
conduce politica naţională, dispunând de administraţie şi de forţa armată şi răspunzând în faţa
parlamentului.
Miniştrii nu pot cumula funcţia de parlamentar şi conduc instituţiile executive de resort
dintre care cele mai multe au şi structuri în teritoriu. Primul ministru conduce activitatea
guvernului şi răspunde pentru activitatea acestuia în faţa Adunării Naţionale, putând delega unele
atribuţii ale sale miniştrilor din subordine, iar, uneori, în mod excepţional poate prezida şedinţele
guvernului, iar actele sale sunt contrasemnate de miniştri însărcinaţi cu aplicarea lor. Guvernul
are o competenţă de reglementare (acte cu caracter reglementar) deosebit de largă în condiţiile în
care, prin Constituţie,
Parlamentul are atribuţii legislative strict delimitate, ceea ce înseamnă că poate interveni
în orice domeniu care nu intră în sfera de atribuţii rezervate expres puterii legiuitoare, emiţând
decrete.
Pe de altă parte, el poate interveni în situaţii excepţionale precum starea de asediu sau cea
de urgenţă decretată în şedinţa executivului. În sfârşit, există şi sistemul legislaţiei delegate care
permite guvernului să ceară, în îndeplinirea programului său, autorizarea parlamentului pentru
adoptarea unor ordonanţe în domenii care revin în mod normal legii. Parlamentul abilitează prin
lege domeniul şi termenul până la care astfel de acte guvernamentale pot fi emise, după care vor
trebui supuse în parlament spre ratificare. Ordonanţele trebuie avizate de Consiliul de Stat şi intră
în vigoare imediat după publicare, dar devin caduce dacă proiectul legii de ratificare a acestora nu
este depus în legislativ înaintea datei fixate de legea de abilitare. După expirarea acestui termen
ordonanţele nu mai pot fi modificate decât prin legi în domeniile care sunt de competenţa

48
legislativului. Consiliul Constituţional controlează legea de abilitare sub aspectul concordanţei
sale cu legea fundamentală111.
Administraţia publică în teritoriu este formată din administraţia publică locală şi din
structurile teritoriale ale administraţiei publice centrale.
Administraţia publică locală este compusă din regiuni (21), departamente (96) şi comune
(3621) iar cea centrală îşi exercită puterea indirect prin intermediul serviciilor publice
deconcentrate, constituite la nivel teritorial, aparţinând ministerelor şi altor autorităţi naţionale de
resort.
Unităţile administrativ-teritoriale reprezintă colectivităţi locale, de nivel diferit, cu statut
propriu ce exercită multiple atribuţii expresie a autonomiei locale şi a descentralizării având o
natură administrativă, stabilite conform legii, şi garantată constituţional.
Statul, deţinătorul suveranităţii naţionale, deşi degrevat de multiple sarcini locale, îşi
exercită supremaţia puterii publice prin emiterea reglementărilor legislative şi executive de nivel
central, obligatorii de aplicat concomitent cu exercitarea controlului juridic (administrativ şi
judiciar, în special) în mod curent, constant, din oficiu sau la sesizare, ori de câte ori acesta se
dovedeşte a fi necesar, util şi eficient pentru remedierea încălcărilor de lege, indiferent de
autoritatea locală în culpă.
Exercitarea atribuţiilor organelor reprezentative ale comunităţilor locale are la bază unele
principii112:
- administrarea liberă, prin consilii alese, în condiţiile prevăzute de lege;
- interdicţia exercitării tutelei administrative a unei colectivităţi locale asupra alteia;
- transferul de competenţă sau putere normativă de la nivel central spre nivel local pentru
exercitarea corespunzătoare a sferei de atribuţii transmise în acest mod;
- transferarea de bunuri, persoane şi servicii în competenţa locală însoţită de compensarea
financiară pe baza cheltuielilor suportate de stat la data transmiterii acestora.
Caracteristicile structurilor administrative ale comunităţilor locale constau în:
a) existenţa consiliilor ca organe de conducere locală, cu caracter eligibil, colegial,
deliberativ, reprezentativ şi de conducere, alăturat cărora există un preşedinte executiv, respectiv
primar pentru localităţi, persoane alese de către şi din rândul membrilor organului colegial;
b) între autorităţile locale de diferite nivele nu operează principiul subordonării, dar nici
între acestea, pe de o parte, şi reprezentantul statului în teritoriu, pe de altă parte (tutela
administrativă), ci numai principiul colaborării şi subsidiarităţii;
c) exercitarea unor atribuţii comune acestor autorităţi locale fie de ordin general (precum
elaborarea planului de dezvoltare locală, cel de amenajare a teritoriului, sau, după caz a celui de
urbanism, adoptarea bugetului, organizarea serviciilor administrative publice locale, gestionarea
patrimoniului propriu, protecţia mediului înconjurător, etc.), precum şi a unor atribuţii specifice
(stare civilă, turism, etc.), are loc în funcţie de nivelul organizării administrative şi de
particularităţile acesteia;
d) distribuţia echilibrată a unor atribuţii comune între stat şi comunităţile locale, în funcţie
de natura şi amploarea interesului social promovat, în care sens, de exemplu, în materie de
învăţământ primul are responsabilitatea organizării generale a sistemului educativ, recrutarea,
gestionarea şi salarizarea personalului didactic, incl
usiv finanţarea învăţământului universitar, în timp ce finanţarea liceelor revine regiunilor, a
colegiilor revine departamentelor, iar pentru şcoli şi grădiniţe obligaţia revine localităţilor
(comunelor) ;
111
E. Bălan, C. Iftine, G. Varia, M. Văcărelu, Dreptul administrativ European-spre o concepție unitară în
doctrina și practica românească, Ed. Comunicare.ro, București, 2008, pp. 302-303.
112
L. C. Kund, Sisteme administrative europene, Casa de Presă şi Editură „Tribuna”, Sibiu, 2003, pp. 104-105.
49
 e) reprezentarea statului în cadrul acestor entităţi are loc prin prefect (regiunea), comisar
(împuternicit al Republicii) care a luat locul prefectului (pentru departament), respectiv primarul
pentru localităţi prin unele atribuţii speciale încredinţate în acest sens;
f) prefectul îşi exercită autoritatea numai asupra serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor şi altor organe centrale constituite la nivel regional şi departamental;
g) controlul administrativ general asupra actelor autorităţilor publice locale este numai de
legalitate, nu şi de oportunitate, se exercită numai ulterior activităţii verificate şi se înfăptuieşte
de prefect (comisar) prin sesizarea tribunalului administrativ competent.
A. Regiunea
Regiunea are, ca organ reprezentativ şi deliberativ, consiliul regional format din consilieri
aleşi în mod direct pe departamente pentru un mandat de 5 ani şi care aleg la şi din rândul lor, un
preşedinte ca autoritate executivă, precum şi mai mulţi vicepreşedinţi care împreună cu alţi
membri, aleşi dintre consilieri, formează comisia permanentă care exercită unele atribuţii curente
delegate de plenul organului colegial.
Regiunea are ca misiune asigurarea dezvoltării economice elaborând un plan
corespunzător de dezvoltare avizat de un organism specializat denumit comitet economic şi social
(având la nivel naţional ca organism coordonator Consiliul Economic şi Social), alcătuit din
membri desemnaţi de organismele cu caracter economic, social, profesional, ştiinţific, educativ,
sportiv, etc., din regiune, consultat în prealabil deliberării consiliului regional.
Ca atribuţii proprii regiunea organizează şi finanţează transporturile (inclusiv feroviare),
învăţământul liceal, profesional şi calificarea prin ucenicie. Prefectul regiunii reprezintă statul şi
este funcţionar executiv al guvernului, exercitând aceeaşi funcţie şi asupra departamentului
component în care îşi are sediul regiunea, având autoritate ierarhică asupra celorlalţi comisari din
departamentele care alcătuiesc regiunea, conducând, totodată, serviciile deconcentrate ale
ministerelor constituite la nivelul regiunii.
B. Departamentul
Organul reprezentativ şi deliberativ al departamentului este consiliul general format din
consilieri aleşi direct pe circumscripţii (cantoane) electorale, pentru un mandat de 6 ani, cu
reînnoirea a jumătate din numărul lor la fiecare interval de 3 ani.
Consilierii aleg la şi din rândul lor, un preşedinte, ca autoritate executivă, precum şi mai
mulţi vicepreşedinţi, care împreună cu alţi membri aleşi formează comisia permanentă care poate
exercita şi unele atribuţii curente delegate de plen.
Departamentul are misiunea asigurării solidarităţii şi echilibrării intercomunale, iar ca
atribuţii proprii, distincte, asigurarea unor servicii şi ajutoare sociale, sanitare, a transportului
şcolar din afara perimetrelor comunale, realizarea programelor de dotate a localităţilor rurale.
Comisarul de departament reprezintă statul şi guvernul conducând serviciile deconcentrate ale
ministerelor şi regiunilor organizate la acest nivel.
C. Comunele
Comunele sunt nivelul de bază ale structurilor administrative teritoriale reprezentând
colectivitatea locală, fiind împărţite în comune rurale (la rândul lor de două categorii după cum
au o populaţie de până la 3500 de locuitori sau peste această limită) şi comune urbane.
Comuna are ca organ deliberativ consiliul municipal format din consilieri aleşi în mod
direct, pentru un mandat de 6 ani şi un primar ales de şi dintre consilieri ca organ executiv ajutat
de un viceprimar. Consiliul îşi poate organiza diverse comisii, compuse din consilieri, având
profile diferite, care efectuează analize, documentaţii, iniţiază proiecte de hotărâri, le avizează
fără a avea atribuţii decizionale care aparţin plenului.
Comuna are ca misiune principală organizarea urbanistică a localităţii şi utilităţilor
publice de detaliu. Consiliul are ca atribuţii proprii organizarea învăţământului elementar,
50
transportul şcolar în perimetrul său, acordarea ajutoarelor de urgenţă, elaborarea planurilor de
dezvoltare intercomunală. Ca atribuţii delegate de stat, stabilite sectorial prin reglementări
speciale indicăm pe cele în materia stării civile, ordinii publice şi cea electorală.
Primarul are ca atribuţii proprii conducerea şedinţelor consiliului, eliberarea autorizaţiilor
de construcţie, iar ca reprezentant al statului asigură punerea în 30 executare a legilor şi
hotărârilor de guvern, este ofiţer de stare civilă şi de poliţie judiciară.
În exercitarea atribuţiilor proprii dispune de autonomie locală, dar pentru cele delegate de
stat este subordonat ierarhic comisarului şi prefectului.
În Franţa mai sunt organizate, după caz şi structuri administrative intermediare, în funcţie
de numărul de locuitori de genul comunităţilor rurale pentru mai mult de 20.000 de locuitori şi
comunitatea urbană formată din regruparea comunelor în aglomeraţii mai mari de 50.000 de
locuitori.
Dacă regiunea, departamentul şi comuna sunt colectivităţi teritoriale dispunând de
autonomie, Franţa mai cunoaşte şi arondismentul ca eşalon specializat în administraţia de
„proximitate” (de pildă, Parisul are asemenea subdiviziuni) condus de un subprefect subordonat
ierarhic. Prefectul este singurul titular al autorităţii de stat şi reprezentant al şefului statului, al
primului ministru şi a fiecărui ministru de resort în teritoriu17, conducând serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor, este responsabil cu ordinea publică, organizarea alegerilor şi cu
situaţiile de urgenţă.

3.2. Organizarea administraței publice în Italia

Dreptul administrativ italian s-a format între finele sec. XVIII şi sfârşitul sec. XIX pe
fondul preocupărilor de consolidare a statelor italiene urmate de unificarea peninsulară realizată
de Garibaldi.
Regimul juridic aplicabil administraţiei publice a fost iniţial cel privat, comun, deopotrivă
autorităţilor şi particularilor, pentru ca apoi să evolueze spre domeniul public, mai ales sub
influenţa dominaţiei franceze, proces accelerat de proclamarea Italiei ca regat (1861) şi adoptarea
unei vaste legislaţii vizând administraţia publică.
Astăzi Italia este o republică democratică şi o ţară dezvoltată,fiind membru fondator
al Uniunii Europene, unde suveranitatea se află în mâinile poporului şi este exercitată în modul şi
limitele impuse de către Constituţie.
Este garantul drepturilor omului şi al egalităţii sociale, cetăţenii sunt trataţi în mod egal
indiferent de sex, rasă, limbă, religie, opinie politică, condiţiile personale şi sociale. Este o
entitate indivizibilă care recunoaşte şi încurajează automia puterilor locale.
Italia împărţită din punct de vedere administrativ în 20 de regiuni, dintre care cinci se
bucură de o stare autonomă specială ( Sardinia, Sicilia, Friuli-Veneyia Giulia, Trentino-Tirolul
de Sud, Valle d'Aosta ). Din punct de vedere teritorial este structurată în 20 de regiuni (regioni),
103 provincii (province) şi 8.100 municipalităţi (comuni).
Autoritatea legislativă aparţine: Guvernului, Camerei Deputaţilor, Senatului, Adunarilor
Regionale, chiar şi cetăţenilor cu condiţia exprimării acestei dorinţe în scris a peste 50.000 de
votanţi.
51
 Parlamentul italian este alcătuit din: Camera Deputaţilor şi Senatul Republicii, iar în
conformitate cu principiul bicameral acestea duc la îndeplinirea unor funcţii identice, principala
lor funcţie fiind cea legislativă.
Mandatul celor două camere este de 5 ani şi nu poate fi prelungit decât prin lege şi în
cazul unui război.
Numărul deputaţilor este de 630, ce pot fi aleşi din rândul alegătorilor ce au împlinit
vârsta de 25 de ani până la data alegerilor inclusiv, în schimb ce membrii Senatului sunt aleşi pe
criteriul împărţirii regionale, numărul lor fiind de 315, la care adăugăm senatorii de drept şi pe
viaţă ( fostul Preşedinte al Republicii) şi senatorii pe viaţă numiţi de către Preşedintele Republicii
- 5 cetăţeni ce au contribuit la îmbunătăţirea diferitelor domenii.
De la data încheierii mandatului camerelor precedente este necesară alegerea altora în
termen de 70 de zile, iar prima şedinţă va avea loc în termen de 20 de zile de la data alegerilor.
Camerele se întrunesc în lunile februarie şi octombrie, în primele zile lucrătoare şi în
sesiuni extraordinare la solcitarea Preşedintelui Camerei, Preşedintelui republicii ori a unei treimi
din membrii săi. Fiecare camera îşi alege din membrii săi Preşedintele şi Biroul Executiv, adoptă
propriul regulament cu majoritatea absolută a membrilor săi.
Membrii Parlamentului nu pot fi sancţionaţi pentru exprimarea unor opinii, acordarea
anumitor voturi în timpul exercitării funcţiei sale nu pot fi arestaţi, lipsiţi de libertate personală
fără acordul prealabil al Camerei din care face parte ( excepţie se face doar în cazul unei sentinţe
de condamnare irevocabile). Aceştia reprezintă statul şi exercită funcţiile în conformitate cu
legea, lege care stabileşte că este incompatibilă funcţia de deputat, dacă acesta face parte din
ambele camere în acelaşi timp.
Proiectele de lege sunt înainte uneia dintre camere, se verifică de către o comisie, ulterior
sunt aprobate prin vot şi adoptate pe articole de către camera. Preşedintele republicii promulgă
legile în termen de o lună şi sunt publicate imediat după promulgare intrând în vigoare în cea de-a
15 zi de la publicare.
Alte atribuţii ale camerelor sunt următoarele: decid starea de război şi conferă Guvernului
puterile necesare, autorizează ratificarea tratatelor internaţionale de natură politică,aprobă bugetul
anual şi bilanţul prevăzut de către Guvern, poate dispune anchete cu chestiuni de interes public.
Președintele Republicii este ales de Parlament în ședință comună a membrilor săi. La
alegerea acestuia participă trei delegați din fiecare Regiune, aleși de Consiliul regional, astfel
încât să fie asigurată reprezentarea minorităților, excepție făcând regiunea Valle d’Aosta are un
singur delegat.
Alegerea Președintelui Republicii are loc prin scrutin secret, cu majoritatea de două treimi
din membrii adunării. După cel de-al treilea scrutin, este suficientă majoritatea absolută. Poate fi
ales Președinte al Republicii orice cetățean care a împlinit vârsta de cincizeci de ani și are
exercițiul drepturilor sale civile și politice. Funcția de Președinte al Republicii este incompatibilă
cu orice altă funcție, iar indemnizația și fondurile Președintelui sunt stabilite prin lege.
Președintele Republicii este ales pentru un mandat de șapte ani, iar cu treizeci de zile
înainte de expirarea termenului, Președintele Camerei Deputaților convoacă, în ședință comună,
Parlamentul și delegații regionali, în vederea alegerii noului Președinte al Republicii.
Guvernul Republicii este compus din Președintele Consiliului și din miniștrii, care
împreună formează Consiliul de miniștri. Președintele Republicii numește Președintele
Consiliului de miniștri și, la propunerea acestuia, pe miniștri.
Guvernul trebuie să primească votul de încredere al celor două Camere. Fiecare Cameră
acordă sau revocă încrederea prin moțiune motivată și votată prin vot nominal. În termen de zece
zile de la formare, Guvernul se prezintă în fața Camerelor, pentru obținerea votului de încredere,
iar votul uneia sau al ambelor Camere împotriva unei propuneri de Guvern nu comportă
52
obligativitatea demisiei. Moțiunea de neîncredere trebuie semnată de către cel puțin o zecime din
membrii Camerei și nu poate fi luată în discuție decât după trei zile de la depunerea ei.
Instituțiile Publice sunt organizate conform prevederilor legale, astfel încât bunul mers și
imparțialitatea administrației să fie asigurate.
La organizarea serviciilor se determină sferele lor de competență, atribuțiile precum și
răspunderea proprie a funcționarilor. La funcțiile din administrația publică se poate accede prin
concurs, cu excepția cazurilor unde legea prevede altfel.

53
 Concluzii

Noţiunea de administraţie publică a fost amplu şi diferit analizată în literatura de

specialitate a statelor europene, atât în perioada interbelică, cât şi în cea de după cel de-al doilea
război mondial, influenţa doctrinei franceze fiind determinantă în spaţiul european.
Delimitarea conţinutului şi sferei noţiunii de administraţie are atât importanţă teoretică,
cât şi practică, presupunând operaţiunea de explicare a reglementărilor juridice în vigoare, prin
raportarea la ceea ce am putea numi constantele doctrinei într-un sistem democratic113.
Administraţia publică atât ca şi concept dar şi ca activitate reprezintă un demers
eminamente interdisciplinar, încercarea de a oferi o definiţie completă într-o singură frază este
aproape sigur sortită eşecului, și totuşi, orice intenţie serioasă de studiu a domeniului porneşte de
la stabilirea unor graniţe generale ale acestuia, încercarea de identificare a unor definiţii
alternative care să ofere o imagine generală asupra subiectului discutat nu poate fi decât
binevenită.
În această lucrare am analizat administrația publică pe mai multe planuri: din prisma
activităţilor desfăşurate în cadrul instituţiilor publice, pornind de la scopul său ( ce ar trebui să fie
administrația și construcția sa, dar și din prisma ideilor, conceptelor sau principilor (la nivel
abstract) care permit o evoluţie a acestui domeniu.

113
I.Antonie, Tratat de drept administrativ, ed. a IV-a, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 3-4.
54
 Dezbătută din mai multe perspective această temă se dovedeşte a avea o importanţă
deosebită, deoarece sistemul organizării administraţiei publice româneşti se înscrie, în linii
generale, în modalităţile de organizare a administraţiei publice din majoritatea statelor membre
ale Uniunii Europene. Felul în care funcţioneză şi se dezvoltă fiecare instituţie a acestui stat de
drept prezintă, în fapt, o deosebită importanţă pentru fiecare dintre noi.

Trăim într-o societate ce se află în continuă dezvoltare, iar cunoaşterea tuturor

elementelor, a modului de organizare şi funcţionare a autorităţilor administraţiei publice şi aici ne
referim la aspectele menţionate în cadrul acestei lucrări: organizarea şi funcţionarea Guvernului,
alegerea şi demiterea Preşedintelui, atribuţiile acestor instituţii, incompatibilităţile acestor funcţii,
administraţia publică de specialitate, structura administarţiei publice locale trebuie cunoscută de
către cetăţenii acestui stat. De asemenea pentru a putea face diferenţa între organizarea
administraţiei publice din România ne-am raportat şi la alte state europene.
Ca o încheiere asupra acestor aspecte legate de organizarea instituţiilor, este de precizat
că, administraţia publică în întregime este cu siguranţă preocupată de organizarea politicilor şi
programelor guvernamentale, precum şi de comportamentul oficialilor sai.
Ce înţelegem prin administraţie publică? În limbajul uzual a administra înseamnă a
conduce sau a organiza, însă când se face referire la administraţie ca fiind un proces complex-
adică o activitate raţională şi de o maximă eficienţă care utilizeayă toate resursele necesare
obţinerii rezultatelor maxime cu eforturi minime.
Vom încheia această lucrare cu citatul profesorului Antonie Iorgovan, care spunea că “
Istoria omenirii, de altfel este istoria guvernării şi administrării popoarelor”.

55
 Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monografii

1. A. Trăilescu, Drept adminstrativ, ediția a IV-a, Ed. C. H. Beck, București, 2010;
2. A. Trailescu, Drept administrativ, Ediția a III-a, Ed. C. H. Beck, București, 2008;
3. A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ,Volumul 1, Ediția 4, Ed. All Beck, Bucuresti,
2005;
4. Al. Negoiță, Drept administrativ, Ed. Sylvi, București, 1996;
5. C. Manda, Drept admnistrativ, Tratat elementar,ediţia a IVa,Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2007;
6. C. Bălan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei – suport de curs anul II, sem.
I ,Iaşi, 2008;
7. C. C. Manda, Controlul administrativ în spatiul juridic european, Ed. Lumina Lex,
București, 2005;
8. C. Parvulescu, Politici şi instituţii politice, Ediţia a II-a revizuită, Ed. Trei, Bucureşti,
2003;
56
9. C. Ionescu, Constituția României.Legea de revizuire comentată și adnotată, cu dezbateri
parlamentare, Ed. All Beck, București,2003;
10. D. A. Tofan,Drept administrativ, Vol.I, ediția a III-a, Ed. C. H.Beck, București, 2016;
11. D. A. Tofan, Drept administrativ, vol. II, Ediția a II-a, Ed. C. H. Beck, București, 2009;
12. D. A. Tofan, Drept administrativ, vol. I, ediția a II-a,Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008;
13. D. V. Dincă, Sistemul administrativ românesc – inspiraţie franceză şi adaptare
autohtonă, Ed.Economică, București, 2012;
14. E. Bălan, Instituții administrative, Ed. C. H. Beck, București, 2008;
15. E. L. Catană, Drept administrativ, Ed. C. H. Beck, București, 2017;
16. E. Bălan, C. Iftine, G. Varia, M. Văcărelu, Dreptul administrativ European-spre o
concepție unitară în doctrina și practica românească, Ed. Comunicare.ro, București,
2008
17. E. Popa, Drept administrativ, Ed. Servo-Sat, Arad, 2000;
18. F. A. Nigro,Lloyd G. Nigro, Modern public administration, Harper & Row,1989;
19. G. Vrabie, M.Bălan,Organizarea politico-etatică a României, Institutul European, Iași,
2004;
20. Gh. T. Zaharia, O. B. -Zaharia, Tudor I. Budeanu, T. Al. Chiurariu,Tratat de drept
administrativ român, Editura Junimea, Iași, 2001;
21. I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. C.H. Beck, București, 2006;
22. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții publice, Ed. All Beck,
București, 2006;
23. I. Alexandru, Tratat de administrație publică, Ed. Universul Juridic, București, 2008;
24. I. Nicola, Drept administrativ, Ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2007;
25. L. C. Kund, Sisteme administrative europene, Casa de Presă şi Editură „Tribuna”, Sibiu,
2003
26. M. Constantinescu A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituția României,
revizuită. Comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004;
27. M. Orlov, Șt. Balaciu, Drept administrativ, Chișinău, 2005;
28. M. Preda, B. Vasilescu, Drept adminsitrativ.Partea specială, Ed. Lumina Lex, București,
2004;
29. M.Voican,Principiile administraţiei publice.Principiul consultării cetăţenilor,
Ed.Universitaria, Craiova, 2007;
30. M. Criste, Instituţii Constituţionale contemporane, Edit. De Vest,Timişoara, 2010;
31. R. N. Petrescu, Drept administrativ, Ed. Accent, ClujNapoca, 2004;
32. S. Deaconu, La reforme de l’adminsitration publique - facteur necessaire de l'adhesion de
la Roumanie a l’Union Europeenne, in coord. C. Calinoiu - La science du droit, Realites
et perspectives, Collections d'etudes dedies au Professeur dr. Victor Duculescu, V. I. S.
Print, Bucuresti, 2004;
33. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei vol.I, Ediţie revizuită,Ed. Alma Mater,
Sibiu, 2009;
34. V. Vedinaș, Drept administrativ, Ediția a VII-a revăzută și actualizată, Universul Juridic,
București, 2012;
57
35. V. Vedinaș, Drept administrativ, ediția a X-a revăzută și actualizată, Universul Juridic,
București, 2017;

II. Studii, reviste și articole de specialitate

1. A. Iorgovan, D. A. Tofan, Delegarea legislativă în România. Analiză în raport statele

occidentale, in RDP nr. 1/2001,
2. C. S. Săraru, Capacitatea autorităților/instituțiilor publice de a încheia contracte
administrative ,Revista Dreptul, nr. 1/2010;
3. D. A. Tofan, Un punct de vedere în legatură cu noua reglementare privind organizarea
și functionarea Guvernului Romăniei și a ministerelor , în RDP, nr. 2/2001;
4. E. I. Moțiu, Trăsăturile caracteristice autorităților administrative autonome, in RDP, nr.
2/2008;
5. I. Nicola, Guvernarea prin adoptarea excesivă a ordonanțelor, în Caietul Științific nr.
11/2009;

III. Legislație

1. Constituția României, republicată 2003, M. Of. Al României nr. 767, 31 octombrie

2003;
2. Legea nr. 90 din 2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a
ministerelor, publicată în M. Oficial nr. 164 din 2 aprilie 2001;
3. Legea nr.215 din 23 aprilie 2001, Legea administraţiei publice locale, publicat în
M.Of. nr. 204/23 apr. 2001;
4. Legea nr. 340 din 12 iulie 2004 privind prefectul şi instituţia prefectului (cu
modificările şi completările ulterioare- la data de 09 martie 2017);
5. Constituția Franței republicată la 28 martie 2003;
6. Constituția Italiei publicată în 1948.

58