„A gândi logic înseamnă pur și simplu a gândi conform cu regulile

definiției, clasificării, raționamentului, a argumenta, a demonstra pe baza acestor
reguli.

 Fără îndoială că au existat detractori ai logicii, fără îndoială că una sau

alta din formele ei au putut stârni scepticism la cei care-i înțeleg simplist unitatea, cu
toate acestea încă din antichitate și evul mediu logica a fost alături de matematică,
 știința dominatoare. Organomul lui Aristotel, primul tratat de logică, a avut printre
 spiritele cărturești gloria pe care Biblia a avut -o în masa creștinilor.” 

Gheorghe Enescu

1
 

CUPRINS

INTRODUCERE......................................................................................................4

Cap. I. ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ȘI ACȚIUNEA ÎN GENERAL............. .5

I.1. Noțiuni de introducere.........................................................................5

I.2. Acțiunea în general............................................................................... 8

I.3. Acțiunea publică............................................ ........................................11

Cap. II. PROBLEMA INTERDISCIPLINARITĂȚII ÎN CERCETAREA

ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ȘI PLURIDISCIPLINARITATEA................... 13

II.1. Originile cercetării administrației publice..................................... 13

II.2. Pluridisciplinaritatea..........................................................................17

Cap. III. LOGICA ACȚIUNII CU APLICABILITATE ÎN DOMENIUL

ȘTIINȚELOR ADMINISTRATIVE.................................................................... ..19

III.1 Scurt istoric. Importanța logicii....................................................... 22

III.2. Metodele logicii.................................................................................23

III.3. Obiectul logicii...................................................................................24

III.4. Termeni și noțiuni............................................................................. 26

III.5. Clasificarea noțiunilor............................ ..........................................29

III.5.1. Noțiuni clare și obscure, distincte și confuze...................... 29

III.5.2. Noțiuni abstracte și concrete............................................... 29

III.5.3. Noțiuni generale și individuale..............................................31

III.5.4. Noțiuni distributive și colective............................................ 32

III.5.5. Noțiuni simple și compuse..................................................... 32

III.5.6. Noțiuni pozitive și negative...................................................33

2
 

III.6. Logica propozițională.......................................... ..............................34

Cap. IV. LOGICA NORMELOR............................................................................38

IV.1. Despre norme în general...................................................................39

IV.2. Tipuri de norme..................................................................................42

IV.3. Caracterizarea și structura normelor..............................................47

IV.4. Analiza normelor................................................................................49

IV.5. Noțiunea de validitate juridică............................ ..............................52

Cap. V. STUDIU DE CAZ PRIVIND LEGEA 188/1999, ACTUALIZATĂ 2014,

PRIVIND STATUTUL FUNCȚIONARILOR PUBLICI................................. ....55

CONCLUZII..............................................................................................................59

BIBLIOGRAFIE........................................................................................................60

3
 

INTRODUCERE 

Datorită complexității fenomenului administrativ, pentru această cercetare ,

este nevoie de o abordare interdisciplinară.

Pe lângă managementul public, dreptul administrativ, dreptul muncii, drept ul

civil, dreptul penal, etc., își găsește locul și logica în cercetarea administraț iei publice,
drept știința gândirii corecte. 

Lucrarea „Logica normelor administrative și acțiunea publică” este

structurată în cinci capitole și concluziile generale și își propune să demonstreze cât de
importantă este logica în studiul științelor administrative și nu numai. 

În primul capitol „Administrația publică și acțiunea în general” , structurat în

trei subcapitole, am abordat câteva noțiuni introductive, elementare ale administrației
 publice, am prezentat în linii mari ceea ce ține de caracteristicile generale ale acesteia
și am tratat subiectul acțiunii în general, până la acțiunea publică și cea administrativă.  

„Problema interdisciplinarității în cercetarea administrației publice și pluri-

disciplinaritatea”, constituie al doilea capitol, împreună cu subcapitolele lui „Originile
cercetării administrației publice”, „Pluridisciplinaritatea” și „Limitele
 pluridisciplinarității.” 

În cea de- a treia parte a lucrării este evidențiată „Logica acțiunii cu

aplicabilitate în domeniul științelor administrative” și tratează metodele și obiectul
logicii, termeni și noțiuni, clasificarea noțiunilor si elemente ale logicii propoziționale. 

În cea de-a patra parte a lucrării am abordat „Logica normelor”, tipurile de

norme, caracterizarea, structura, analiza lor și noțiunea de validitate juridică. 

Ultimul capitol este reprezentat de studiul de caz, „ Verificarea corectitudinii

Legii 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, urmărind cele cinci accepțiuni
ale validității”.

4
 

I. ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ȘI ACȚIUNEA ÎN GENERAL  

I.1. Noțiuni introductive 

Termenul de administraţie provine din limba latină,  „administer” traducându-

se prin: agent, ajutător, servitor sau într-un alt sens, instrument.Verbul „administro”
înseamnă a da o mană  de ajutor, a conduce sau a dirija. 1 

Dicţionarul limbii române reţine pentru verbul „a administra”:   a conduce, a

cârmui iar pentru „administraţie”- totalitatea autorităţilor administrative existente într -
un stat, secţie sau serviciu,  care se ocupă de probleme administrative ale unei instituţii
sau agent economic. 2 

„Dicţionary of American Government and Politics”,  editat la „The Dorsey

Press”-Chicago, Illinois în anul 1888, sub îngrijirea profesorului Jay M.Shafritz de la
University of Pittsburg, reţine pentru cuvântul „Administration” mai multe sensuri,  şi
anume:

1. conducerea şi îndrumarea afacerilor guvernelor şi instituţiilor; 

2. termen colectiv pentru toţi oficialii din aparatul guvernamental; 

3. executarea şi implementarea politicii publice; 

4. timpul in care se află în funcţie un şef executive,precum preşedinte,guvernator sau

 primar;

În limbajul curent termenul „adiminstraţie” este utilizat in mai multe sensuri.  

Astfel, prin administraţie se poate înț elege: conţinul principal al activitaţii puterii
executive a statului;sistemul de autoritaţi publice care înfaptuiesc puterea
executivă;conducerea unui agent economic sau instuţii social -culturale; un
compartiment (directiv, secţie, sector, serviciu,  birou) din unităţile direct productive 

1
 Muraru, Ioan, Drept constituțional , vol. II, București, 1993, p. 12.
2
 Ioan, Alexandru, Tratat de Administrație Publică , Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 72.
5
 

sau instituţii social-culturale,care nu desfaşoară   nemijlocit o activitate direct

 productivă.3 

„Dicţionary of American Government and Politics”  reţine pentru sintagma: 

„Public administration” următoarele explicaţii: 

1. Funcţia executivă în Guvern;  (executarea aplicarea) politicii publice;

2.Organizarea şi conducerea poporului şi a altor resurse pentru atingerea obiectivelor

guvernării; 

3. Arta şi ştiinţa conducerii aplicată la sectorul public.Administraţia publică este un

termen mai larg decat cond ucerea publică,pentru că acestea nu se limitează la
management ci incluse împrejurările politice,sociale,cultural şi legale care afectează
conducerea instituţiilor publice4.

Administraţia publică este o categorie atât de abstractă si variată încat poate fi  

descrisă în termeni diferiţi.Totuşi, o definire administraţiei publice este necesară.
Pentru aceasta, se impune, în primul rând să se stabiliească care sunt graniţele generale
ale acesteia şi să fie exprimate principalele concepte ale disciplinei și pract icii
administraţiei publice. De asemenea, în al doilea rând, definirea administraţiei publice
ajută la încadrarea acestui domeniu într -un larg context politic, economic şi social. 5 

În fine, în al treilea rând luarea în considerare a definiţiilor majore al e

administraţiei publice relevă faptul că există trei abordări distinct pentru acest
domeniu. Din acest punct de vedere este de menţionat că de -a lungul anilor s-a
manifestat tendinţa teoreticienilor şi practicienilor de a accentua una sau alta din aceste
abordări, fiecare abordare tinzând să reliefeze diferite valori, diferite moduri de
organizare, diferite metode de dezvoltare informaţională şi puncte de vedere. 6 

Administraţia publică are următoarele caracteristici generale7:

3
 Agathe van Lang, Genevieve Gondoin,Veronique Inserguet - Brisset,  Dicţionaire de droit
administrative, Ed. Armand Colin, 2005, p. 12-14.
4
 Ioan , Alexandru, Tratat de Administraţie Publică , Ed. Universul Juridic, 2008, p.73.
5
  Ibidem. 
6
 Iorgovan, A., Tratat de Drept Administrativ, Vol.1, Ediția. A treia, Ed. All-Beck, Bucureşti 2001,
 p.70. 
7
 Ioan, Alexandru, Drept administrativ , Ed. Omnia, Brașov, 1999, pp. 34 -40. 

6
 

- reprezintă un sistem unitar, care reuneşte în cadrul ei în bara relaţiilor juridice, unele
dintre ele fiind ierarhice, autorităţi aflate pe diferite nivele ale organizării
administrative, conduse de guvern;

- activititatea executivă îndeplinită de ea este constituită din acţiuni, de  prescriere sau

de dispoziţie - constituie din reglementări şi acţiuni de prestaţie, declanşate din oficiu
sau la cerere, vizând activitatea concretă de aplicare a legii în situaţii şi asupra unor
subiecte strict determinate (stabilirea şi încasarea impozi telor, sancţionarea
contravenţiilor, emiterea autorizaţiilor); 

- administraţia este structurată funcţional şi teritorial, fiind alcătuită din autorităţi şi

instituţii publice care dispun de stabilitatea instituţională şi continuitate funcţională,
necesare îndeplinirii sarcinilor de durată şi de moment care le revin;  

- activitatea executivă este formalistă întrucât se realizează cu respectarea anumitor

 proceduri -sub sancţiunea nevalabilităţii a acţiunilor săvârşite cu încălcarea regulilor
care le guvernează.

Concomitent, administraţia publică, în cadrul funcţiei executive fundamentale

în stat, îndeplineşte şi funcţii concrete rezultate din atribuţiile care -i revin, de natură
fiscală, educaţională, sanitară, culturală. 8 

Dacă o funcţie fundamentală a statului poate fi definită ca o direcţie esenţială

a activităţii de stat realizată de întregul complex al mecanismului de stat, în schimb,
funcţia concretă delimitează sarcinile determinate care alcătuiesc conţinutul funcţiei
generale şi care trebuie îndeplinite de  către o autoritate determinată.9 

Administraţia publică este reglementată juridic şi emite, la rândul ei, acte

normative şi acte de aplicare a dreptului înfăptuind activităţi multiple şi variate,
inclusiv nejuridice, dar care sunt supuse regimului juridic propriu administrativ. Unele
norme ale dreptului administrativ reglementează şi activitatea adminstrativă
desfăşurată în subsidiar de alte categorii de autorităţi publice (cum sunt cele legislative
şi judecătoreşti prin conducerile şi aparatul pe care le a u).10 

8
 Tabără, Vasile, Știința administrației, Ed. Universității Naționale de apărare „Carol I”, București,
2013, p. 16.
9
 Ceterchi, I., Demeter, I., Boboș, Gh., Luburici, M., Mazilu, D., Zotta, C. Teoria generală a statului și
dreptului, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967, p. 69.  
10
 Tabără, Vasile, Dezvoltarea capacității administrative , Ed. C. H. Beck, București 2012, p. 4. 
7
 

Autorităţile administraţiei publice utilizează în şi prin acţiunile lor şi norme

specific altor ramuri de drept, cum sunt, de exemplu, cele ale dreptului constituţional,
dreptului financiar, dreptului civil, comercial şi al muncii, dreptului familei etc.11 

Administraţia publică ca sistem de autorităţi reprezentând puterea executivă

este un subsistem în cadrul autorităţilor statului şi,implicit, o componentă a sistemului
social global. Ea reprezintă o reunire de elemente dispuse într -o anumită structură şi
supuse unor interacţiuni atât între părţile care o compun, cât şi între ansamblul
 propriu-zis raportat la mediile social, politc şi juridic în care acesta se integrează.12 

Adminstraţia publică este chemată să promoveze, să realizeze şi să apere

acele valori social -  juridice consacrate de puterea legislativă, de regulă şi în principal
 prin reglementări primare, originare, superioare şi exterioare.13 

I.2. Acțiunea în general 

Administraţia publică a fost definită ca o activitate care constă, în principal,

în organizarea şi asigurarea executării, dar şi în executarea nemijlocită a prevederilor
Constituţiei, ale tuturor actelor normative şi ale celorlalte acte juridice emise de
autorităţile statului de drept, activitate realizată de către autorităţile administraţiei
 publice.14 

Racordarea la prezent, din punctul de vedere al acţiunii rămâne de fapt o

ancorare inoperantă în trecut; activismul caracteristic societăţii moderne ramâne astfel
fără suportul unui orizont al acţiunii. 

Ştiinţele economicului sunt însoţite astăzi de variate studii şi cercetări de

natură psihosociologică, vizând conduita, comportamentul şi acţiunile actorului social. 
Sociologia economică, psihosociologia, psihologia economic ă, psihosociologia
acţiunii etc., încearcă să  ofere posibilitatea unei integrări curente ș i continue a

11
 Ibidem. p. 19
12
 Ibidem. 
13
 Ibidem.
14
 Negoiţă, Alexandru, Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 3. 
8
 

demersurilor economice în amplul proces de descifrare a esenţei si a fenomenologiei

socialului.15 

Schiţând o teorie a actorului plural,   sociologul francez Bernanrd Rahire

încearcă o sistematizare a reflecţiilor asupra diferitelor forme de reflexivitate în
acţiune,   asupra pluralităţii logicii acţiunii, asupra formelor de încorporare a socialului
şi asupra locului limbajului în studiul acţiunii conturând o sociologie psihologică a
celor mai singulare forme ale socialului.16 

În acelaşi timp,  diferitele descrieri şi analize ale acţiunii au în toate cazurile

implicit sau explicit, afirmă Rahire “corelaţii sociopolitice.  Modalităţile de a
transforma sau de a menţine neschimbată ordinea existenţă a lucrurilor,  de a modifica
sau de a transforma comportamentele pot fi foarte diferite în funcţie de modul în care
sunt înţelese resorturile acţiunii.  În fond, teoriile acţiunii sunt întotdeauna teorii
 politice. Răspunzând la întrebarea  (Ce înseamnă a acţiona?),  ele pregătesc terenul
 pentru reformele modalităţiilor de a acţiona”.17 

Studiul obiectiv şi sistematic al structurii sociale furnizează explicaţii dintre

cele mai consistente referitoare la activitatea oamenilor şi la modul lor de viaţă
istoriceşte determinat;  la mărimea şi caracteristicile diferitelor comunităţi umane, 
categorii, grupuri şi straturi sociale, surprinzând tendinţele în evoluţia lor viitoare ca şi
mutaţiile intervenite în privinţa poziţiilor sociale ale indivizilor şi grupurilor,   ale
statusului lor social. 18 

Ansamblul acţiunilor omului, ca şi cel al grupurilor sociale,  are nevoie, pentru

a se manifesta de un minimum de structurare socială,   ceea ce face ca procesul
cristalizării unei structuri  specifice să constituie o legitate pentru orice colectivitate,   şi
 prin urmare  pentru societate în întregul său.  Faptul conferă acestora o anumită
autonomie şi posibilitatea unor modificări în limitele oferite de structură. 

Pe lângă structura socială,  în cadrul societăţii se cons tituie o serie de alte

structuri corespunzătoare sistem elor economice, culturale, politice, juridice,
informaţionale şi de comunicare etc.  O dată constituită, structura socială evoluează sub

15
 Savu, Dana Victoria,  Psihosociologia acțiunii , Ed. Oscar Print, București,  2004, pp. 7, 8.
16
 Ibidem, p. 9
17
 Lahire, Bernard , Omul la plural , Ed. Polirom, Iași, 2000, p. 26. 
18
 Savu, Dana Victoria,  Psihosociologia acțiunii , Ed. Oscar Print, București, 2004, p. 24.
9
 

acţiunea diverşilor factori determinanţi,  de natură economică,  demografică,  culturală, 

 politică etc. 

Cum societatea este, spune Pareto, un ansamblu de acţiuni umane,  colective şi

individuale, orice studiu sociologic trebuie să înceapă aşa cum procedează ştiinţele
vremii, cu analiza elementelor componente ale obiectului ei, pentru a trece apoi la faza
sintezei, rezultat din prelucrarea logică a componentelor analizate.  Sociologia urmează
să identifice proprietăţile acţiunilor, să le clasifice şi abia apoi sa le explice. 19 

Acţiunile umane vor fi mai întâi descompuse, iar elementele lor componente
clasificate, după anumite criterii. Astfel, orice acțiune umană cuprinde un agent  (actor
sau autor), adică un purtător al acţiunii, care poate fi un individ, un grup sau chiar o
societate. De asemenea, o acţiune se realizează în vederea atingerii unui scop   a cărui
natură poate fi extrem de diversă: economică, socială, religioasă, magică etc. 

Pentru a sesiza ce este o acţiune logică,   comentează Raymond Aron,   în

analiza pe care o face sistemului paretian, cel mai simplu este să observe conduita
inginerului, pe de-o parte şi cea a speculantului la bursă,  pe de alta, având în vedere că
socilogia lui Pareto are la origine instruirea unui inginer şi a unui economist. Inginerul,
când nu se înşeală,   se comportă într -o manieră logică, iar economistul când nu- şi face
iluzii asupra cunoştințelor sale este capabil să înţeleagă anumite cerinţe umane.  

Dacă în prima parte a Tratatului de Sociologie generală, Pareto îşi propune să

studieze în mod logic, acţiunile non-logice, făcând provizoriu abstracţie de
comportamentele logice, în cea de-a doua, va încerca sa recompună “totul social”,  
 pentru a ajunge la o explicaţie sintetică şi a mişcărilor care se produc în interiorul ei.  
Dincolo de aceste definiţii abstracte,  dinstincţia fundamentală între acţiunile logice şi
acţiunile non-logice, pune accentul pe un criteriu simplu şi esenţial:  coincidenţa între
raportul obiectiv şi raportul subiectiv al mijloacelor cu scopurile,   implică faptul că
orice comportament de acest tip este determinat de raţiune.   În consecinţă se poate
 presupune că acţiunile logice sunt cele motivate raţional; actorul s-a gândit la ceea ce
ar vrea să facă şi la scopul pe care vrea să -l atingă,  iar raţionamentele folosite de el
sunt mobilul comportamentului său.  Activitatea tehnologică,  economică,  o parte a

19
 Popa, C., Teoria acțiunii și logica formală , Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1984,  p. 20. 
10
 

creaţiilor cultural-artistice şi  în general, orice acţiune ghidată de normele “ştiinţei

logico-experimentale” satisfac cerinţele postulatului logicităţii.20 

I.3. Acţiunea publică 

Putem spune că acţiunea publică include nu numai ceea ce face statul pentru
 popor, ci şi de asemenea ceea ce face poporul însuşi.  Poate fi inclus, de exemplu aici,
ceea ce oamenii pot face pentru a revendica acţiunea şi a face guvernele responsabile.  
Legislaţia relevantă în acest sens include nu numai protecţia certă a unor
 prevederi/clauze de bază a suportului public şi securităţii sociale,  dar şi la un nivel cât
mai adânc-garantarea drepturilor democratice a unor alegeri libere, raportarea ştirilor
necenzurate şi dezlănţuirea criticii publice.  Totuşi,  chiar dacă aceste caracteristici,  
trăsături politice, la o vedere superficial ă  pot fi mai degrabă îndepărtată de la dorinţa
unei probleme economice elementare, ele sunt de fapt, îndeaproape unite. 21 

În al doilea rând în timp ce acţiunea publică include acţiuni ale statului,  este
important a se vedea astfel de acţiuni   în legătură cu alte instituţii şi practici sociale.
Acţiunea statului,  poate fi în mod particular decisivă în recunoaşterea veniturilor
 pierdute de către victimile lipsite de posibilităţi şi asigurarea sănătăţii si servicilor
sociale. Dar aceste acţiuni trebuie văzute ca excluzând funcţionarea eficientă a pieţelor
comerţului sau stimulentelor.  Privirea eroică a statului ca şi “domeniu unic” este pe
atât de nereală pe cât este de dăunătoare şi ignoră funcţiile pozitive ale altor instituţii
sociale şi economice. Greşeala absenţei acţiunii publice nu trebuie să fie înlocuită de o
greşeală opusă,  aceea de a ignora activităţile concentrate asupra statului  - sau
sufocante - comerţ,  comerţul între ţări,  cercetări ştiinţifice,  ştiri,  partide politice şi alte
instrumente ale acţiunilor economice, sociale şi politice.22 

Acest proces de sistematizare logică a gândurilor şi cunoştinţelor,  a scopurilor

şi acţiunilor omului ia mai ales astăzi forma axiomatizării şi formalizării teoriilor,   a
modelării matematice, a cibernetizării şi a automatizării. Trebuie subliniat faptul că în
 perimetrul acestui proces de raţionalizare se conturează două modalităţi dominante: pe
de-o parte matematizarea cunoştinţelor,   a ştiinţelor   (inclusiv a celor socio-umane) ca

20
 Ibidem, pp. 46-51.
21
 Amartya Sen –  la Memorialul Arturo Taco, Londra 2 august 1990. 
22
 Idem.
11
 

operă de logicizare,   de organizare superioară a conceptelor,    judecăţilor şi

raţionamentelor,  capabilă să pună în evidenţă structurile şi relaţiile de dependenţă,  de
fundamentare în domeniul cunoaşterii;  pe de altă parte,  cibernetizarea actelor şi a
intervenţiilor umane ca înfăptuire a unui nivel superior de organizare a acţiunilor în
vederea realizării scopurilor formulate.23 

Având în vedere cele menționa te mai sus, putem spune că se poate discuta
despre “acţiunea administrativă”.   Acțiunea administrativă este organizată în structur i
funcţionale redată sub schema formelor logice având o raţionalitate specifică.   Ea
reprezintă una dintre componentele de bază ale activităţii administraţiei publice,  prin
ea realizându-se organizarea executării legii.  

Acţiunea colectivă reprezintă acţiunea comună care urmăreşte atingerea unor

scopuri împărtăşite.24 M.Olsen, arăta că logica acţiunii colective nu se poate reduce la
logica acţiunii individuale. Nu e suficient ca un număr de indivizi să aiba un interes
comun pentru ca ei să se angajeze într -o acţiune colectivă în vederea satisfacerii
acestuia. 25 

23
 Leoveanu, Andy Constantin,  Elemente de logică a acțiunii administrative, Suport de curs, Ed.
Economică, București, 2014, pp. 23-24.
24
 Boudon, R. Besnard, P. , Mohamed, C., Lecuyer, B., P.,  Dicționar de Sociologie,  ediția a II-a, Tradus
de Țuțuianu, M., Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2009, pp. 13 -14. 
25
 Idem.
12
 

II. PROBLEMA INTERDISCIPLINARI TĂȚII ÎN CERCETAREA

ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ȘI PLURIDISCIPLINARITATEA  

De cele mai multe ori știința administrației s-a confruntat cu un lanț de teorii
eterogene care aveau drept obiect administrația publică sau privată. Fără a ignora
aceste teorii, va trebui să analizăm fenomenul administrativ cu ajutorul acestora,
 precum și al ideologiilor și mijloacelor de reconstituire a unei adevărate științe a
administrației, care sa desprindă atât de empiric, cît și de o viziune ideologică a
realității administrative.26 

Încercăm deci, să descifram originile sale, interdisciplinaritatea în elaborarea

sa, precum și căile de constituire și de afirmare a autonomiei sale. 27 

II.1. Originile cercetării administrației publice 

Analizând diversele teze privind știința administrației, apare o contradicție

între a pretinde autonomia acesteia și, în același timp, a afirma că interdisciplinaritatea
constituie o condiție  sine qua non în cercetarea administrației. Pe bună dreptate,
Gerard Timsit28  se întreba: Nu există, oare, întradevar, contradicție între acest „ fel de
suveranitate epistemologică”29  declarată pentru știința administrativă și voința de a
evita transformarea cercetătorilor în birocrați închiși într -o specializare parcelată. 30 
Autonomia unei științe și, în consecință, aceea a științei administrației - implică
specificitatea obiectului său și a metodelor sale.  

Paradoxul nu este decât a parent și acest adevăr îl vom descifra explicând ce

este interdisciplinaritatea. În primul rând, trebuie observant că interdisciplinaritatea se
opune monodisciplinarotății în ceea ce privește recurgerea la mai   multe discipline
științifice  pentru a cunoaște același obiect. În același timp ea se distinge pe de o parte,
de pluridisciplinaritate  –   în acest caz se numește multidisciplinaritat e  –   prin faptul că
(în timp ce „caracterul multidisciplinar” este asigurat de simplul fapt al varietății
eforturilor disciplinare31, cercetarea este interdisciplinară în măsura în care ea

26
 Ioan, Alexandru, Tratat de administ rației publică, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 159. 
27
 Ibidem. 
28
 Timsit, Gérard, Teoria administrației, Ed. Economia, Paris, 1986, p. 23.
29
 Langrod, G., La science administrative et sa place parmi les sciences voisines , în Traité de science
administrative, Ed. Mounton, 1966, p. 188.
30
 Duvignaud, Jean, Introduction à la Sociologie, NRF, col. Idées, 1966, p. 116.
31
 De Bie, Pierre,  Introduction au numéro spécial de la Revue Internationale des Sciences sociales sur
la Recherche orientée multidisciplinaire , vol. XX (1968), nr. 22, p. 226  

13
 

împrumută de la mai multe discipline “instrumente și tehnici” și cu atât mai mult

atunci când ea folosește scheme conceptual și analize se regăs esc în mai multe
domenii ale științei cu scopul de a le face să conveargă după ce le -a comparat și
 judecat32). Deci, interdisciplinaritatea reprezintă existența științelor autonome
dispunând deja de propriile lor concepte și ea presupune, o integrare a acestor științe
 pentru explorarea regiunilor de frontier ă. 

Autonomia științei administrației, a metodelor sale și a conceptelor sale este

deci condiționată de interdisciplinaritate. Pentru a afla în ce măsură există aceasta
interdisciplinaritate s-a utilizat bilanțul unor cercetări administrative din unele țări
europene, constând din răspunsuri date la un chestionar formulat de G. Timsit și a
inserat în a sa teorie a administrație, precum și urmare a unor contracte științifice
(stagii de documentare, discuții la diverse manifestări științifice din țară și din
străinătate). 33 

O primă constatare este aceea a unei puternice preocupări (vastitate și

varietate) simultan cu o oarecare insatisfacție. Este evident că există o dezvoltare fără
 precedent a cercetării administrative în țările europene de două decenii încoace, și
anume: crearea de care de științe administrative în universități, înmulțirea Centrelor de
cercetare administrativă cu o vocație generală   sau specializată, rolul institutelor de
administrașie publică sau de științe administrative, fie ele institute de formare sau de
 perfecționare în acest domeniu, toate acestea sunt esențiale în dezvoltarea cercetării
administrative. și în acestă dinamică nu s -a manifestat numai în sectorul Facultăților
de drept care aveau un statut privilegiat în acest domeniu. 34 

Sociologii în Franța, specialiștii în știința politică în Marea Britanie,

economiștii, istoricii și psihologii în egală măsură au abordat și început explorarea
fenomenului administrativ. La aceasta trebuie adăugată și cercetarea efectuată în
interiorul administrației de către practicieni. De remarcat și numarul și forța de
influiențare a revistelor de administrație publică sau de știința administrației care
constituie tribuna de popularizare a cercetării administrative. Așa cum spuneam, se
resimte și o anumită insatisfacție descifrată în bilanțurile naționale precum și în

32
 de Bie, Pierre, La Recherche orientée, în Tendances principales de la Recherche dans les Sciences
 sociales et humaines, Première partie, Sciences sociale, Mouton/ UNESCO, 1971, p. 721.
33
 Ioan, Alexandru, Tratat de administrație publică, Ed. Universul Juridic, 2008, p. 160. 
34
 Ibidem.
14
 

anumite răspunsuri date la chestionarul de care aminteam. Apreciam anterior și

varietarea cercetării fenomenului administrativ, dar acești   termeni de vastitate și
varietate pot cuprinde și sensul de dispersie sau de lipsă de coordonate și chiar aceste
ultime expresii au fost utilizate de Guy Braibant în legătură cu Franța 35 sau a lui Yves
Chapel referitor la Belgia.

La noi, explicația existenței acestei contradicții între sporirea cercetării

administrative și insatisfacția și incertitudinea față de știința administrației s -ar putea
găsi atât în maniera în care este concepută actualmente știința administrației cât și în
faptul că știința administrației este încă, într -o oarecare măsură, marcată de
începuturile sale. În procesul de maturizare al unei științe, asistăm mai întăi la
 juxtapunerea și apoi la integrarea disciplinelor iarcercetarea administrativă reflectă
starea acestul proces. 36 

În pr ezent cercetarea în acest domeniu este caracterizată prin juxtapunerea

disciplinelor pe care le-a moștenit știința administrației și este doar în stadiul
 pluridisciplinarității iar integrarea disciplinelor, deci interdisciplinaritatea, va deveni
 posibilă și se va generaliza pe măsură ce știința administrației va ajunge și la moi la
maturizare.37 

 Ne propunem la început să înțelegem de ce este necesară interdisciplinaritatea

și care sunt obiectivele sale.

Interdisciplinaritatea în cercetarea administrativă are două obiective: în

 primul rând, explorarea zonelor de frontieră, a acelor zone în care o știință, singură,
este neputincioasă să facă lumină iar, în al doilea rând, trebuie să permită să se
dezghețe ceea ce Jean Piaget numește o “hibernare” 38  a cunoașterii în materie de
administrație.

În zonele de frontieră unde cercetarea administrativă poate, să beneficieze de

interdisciplinaritate, sunt numeroase. Prin tradiție, ele fac obiectul cercetărilor
monodisciplinare autonome, dar zonele de frontieră rămân în mare măsură
neexplorate. Spre exemplu, domeniul funcțiunii publice: statutul său juridic este bine

35
 Braibant, Guy, Bilan de la Recherche Administrative, Institut français des Sciences administratives,
 Les problémes actuels de la recherche administrative, pp. 16-17. 
36
 Ibidem.
37
 Ioan, Alexandru, Tratat de Administrație Publică , Ed. Universul Juridic, 2008, pp. 159-161.
38
 Piaget, Jean, Pluridisciplinatité et formation du juriste, Ed. Dalloz, Paris, 1969, p. 624.  
15
 

cunoscut, dar mai puțin bine statutul său social și deloc economia sa. De asemenea,
este practice de ne imaginat să se dezvolte cercetări strict monodisciplinare în
domeniile planificării urbanismului și mediului, deoarece nu ar satisface analize
exclusive juridice sau economice sau numai sociologice. De altfel, mai ales orice
sector al administrației economice necesită abordarea într -un mod interdisciplinar.

Interdisciplinaritatea realizând hibridarea științei are un rol determinant în

cercetarea administrativă. Acest termen nu trebuie înțeles în sensul biologiei clasice,
care ar semăna  sub acest nume, cu speciile nefecunde sau impure ci, mai degrabă,
această expresie trebuie înțeleasă ca desemnând apariția speciilor “mai echilibrate și
mai bine adaptate decât genotipurile pure”. Este același gen de fenomen pe care
trebuie să-l producă cercetarea disciplinară: ea trebuie să antreneze, întradevăr,
„multiplicarea noilor ramuri ale științei născute din conjugarea disciplinelor
învecinate”, dar asumându-și, de fapt, scopuri noi, care se răsfrâng asupra științelor –  
mama, îmbogățindu-le39. Dacă această definiție este exactă trebuie să ne întrebăm dacă
știința care se naște din integrarea - și nu numai din juxtapunerea - științelor
administrative nu este ea, întradevăr, știința administrației propriu zise. Ea ar fi aceea
care, plecând de la științele privilegiate ale administrației (dreptul, economia,
sociologia, etc.) s-ar constitui progresiv și ar contribui la îmbogățirea și reorientarea,
într-o anumită măsură a studiilor și cercetărilor efectuate în aceste diferite discipline. 40 

Acest lucru ar f i posibil prin cercetarea sistematică a ceea ce s -ar putea numi
izomorfismele existente între diferitele științe ale administrației. De la o știință la alta
se regăsesc, întradevăr, instrumente și concepte asemănătoare sau transpozabile și, în
orice caz, toate aplicabile administrației. Ele ar trebui să facă obiectul unui
recensământ sistematic. Ele ar trebui să fie fundamentul știinșei administrației și să
constituie embrionul unui vocabular specializat, care ar fi propriu științei
administrației.41 

Cercetarea izomorfismelor între științele administrației pentru a constitui

știința administrației nu ar ajunge la o îngustare a câmpului de cercetare ci, din contră,
la descoperirea unor căi de explorare: este interesant de notat în această privință, de

39
 Piaget, Pluridisciplinatité et formation du juriste, Dalloz, 1969, p. 624.
40
 Ibidem.
41
 Ibidem.
16
 

exemplu, urmând ideea lui Georges Langrod 42  că, înseși cuvintele engleze –  
organization, administration  –   desemnează, în același timp, administrația publică și
 problemele întreprinderilor private. Într-un paragraf anterior, am discutat despre
caracterul extrem de prolific al lucrărilor pe care știința organizațiilor le-a îngăduit 
cercetătorilor și pe care aceștia le-au întreprins în materie administrativă. Conceptele,
de structură, de sistem, importate în studiul administrației încep să nască o literatură de
o importanță condiserabilă, de unde apare într -o dezvoltare continuă o autonomă
știință a administrației caracterizată de veridicitate.

Trebuie să mergem mai departe și să nu ne mărginim numai la concepte și să

ne întrebăm și asupra metodelor științei administrative. Astfel, trebuie recunoscute
metodele matematice în acest domeniu, fără a le absolutiza, dar ele se impun a fi
importante și în cercetarea administrației. Interdisciplinaritatea este esențială în știința
administrației deoarece prin integrarea disciplinelor se produce această hibridare a
științei.43 

II.2. Pluridisciplinaritarea

Factorii pluridisciplinarității trebuie analizați din două puncte de vedere și

anume: pe de o parte, rațiunile pentru care în cercetarea administrativă trebuie să
recurgem la pluridisciplinaritate, iar, pe de altă parte, motivația faptului că încă nu s -a
apelat masiv la pluridisciplinaritate.44 

În prima categorie figurează în principal un factor de conștiință și anume

acela că studiul administrației publice nu se poate reduce la acela al dreptului care
trebuie să-i guverneze organizarea și funcționarea. În acest sens, invocăm
argumentarea lui Charles Debbasch „Declinul contenciosului administrativ45”, cu
referire la Franța. O parte din argumentația sa se sprijinea pe realitatea dezvoltării
rapide a administrașiei economice, mai exact pe constatarea potrivit căreia
„contenciosul administrativ” presupune o legalitate prestabilită suficient de stabilă, pe
când rațiunea de a fi a administrației economice este, din contră, transformarea ordinii

42
 Langrod, Georges, La science administrative et sa place parmi les sciences voisines, în „Traité de
 science administrative”, Mouton, Paris, 1966, p. 119. 
43
 Ioan, Alexandru, Tratat de administrație publică , Ed. Universul Juridic, 2008, pp. 166-167.
44
 Ibidem.
45
 Charles Debbasch,  Declin du contentieux administratif , Dalloz, 1967, Chronique, pp. 95-100.  
17
 

existente, programul înlocuind regula și, prin urmare, se naște întrebarea dacă mai este
utilă „analiza regulilor”. 

Referindu-se la a doua categorie de factori ai pluridisciplinarității trebuie să

observăm că un anumit număr de fapte explică nerecurgerea la pluridisciplinaritate.  În
 primul rînd, împrejurarea că diferitele discipline preocupate de cercetarea fenomenului
administrativ nu au epuizat încă toate posibilitățile lor în descoperirea administrației.
Caracterul recent al utilizării și în Europa a unui număr de științe în cercetarea
administrativă (este vorba, în special, despre științe ale organizării și ges tiunii)  –  
explică faptul că, pentru moment , nu s-au explorat încă toate căile deschise unei mai
 bune înțelegeri a fenomenului administrativ.46 

II.3. Limitele pluridisciplinarității 

Prima limită ține de formele pluridisciplinarității. pluridisciplinaritatea,  așa

cum se practică azi în Europa, în cercetarea administrativă, se analizează, cel mai
adesea, în ceea ce Roger Bastide numește o „coexistență egalitară”, în sensul că nu
există echipe pluridisciplinare constituite și organizate în jurul temelor de studi u
comune. Ceea ce există mai degrabă - și prin care se realizează acestă coexistență
egalitară –   sunt locurile de întâlnire, adică instituțiile în sânul cărora coexistă
universitari și administratori, sociologi, juriști și istorici reuniți prin interesul lor
comun în ceea ce  privește administrarea. Locurile de întâlnire pot fi mai puțin
instituționalizate: poate fi vorba numai de publicații al căror obiectiv mărturisit - și
realizat în practică –   este de a aduna contribuțiile colaboratorilor de origini științifice
diverse în cadrul unei teme administrative comune. Se observă însă fragilitatea acestu i
tip de pluridisciplinaritate.47 

O altă limită a pluridisciplinarității ține de domeniile pluridisciplinarității,

deoarece cercetarea administrativă nu permit e pluridisciplinaritatea  –   așa cum am
încercat să o definim –  decât în domeniile cunoașterii empirice ale administrației, cum
ar fi în stdiul administrațiilor centrale, locale, ale funcțiunii publice, unde specialiști în
diferite discipline au fost aduși să lucreze împreună, în paralel, schimbând informații și
chiar concepte de analiză. 48 

46
 Ibidem.
47
 Jean , Rivero, Pluridisciplinarité et formation du juriste, Ed. Dalloz, Paris, 1969, pp. 213-214.
48
 Ibidem. 
18
 

III. LOGICA ACȚIUNII ȘI LOGICA NORMELOR CU APLICABILITATE ÎN

DOMENIUL ȘTIINȚELOR ADMINISTRATIVE  

În tradiția aristotelică, logica este un „instrument” al științelor, un org anon,

fără a fi ea însăși o știință, ci mai mult, o propedentică generală a orcărei gândiri.
Marele Aristotel, referindu-se la logică, o concepea drept „gândirea ce se gândește
singură”. În  tradiția stoică, logica e o teorie a cunoașterii și a raționament ului
 propozițional.49 

În tradiția Logicii, logica e „arta de a gandi ”. 

Plecând de la Descartes , logica e „arta de a conduce bine înțelesul în căutarea

adevărului”. 

O dată cu accentuarea reflecțiilor , mecanismul științelor, în perioada modernă

și chiar contemporană a istoriei, logica este o metodologie a științelor.

Pentru Kant, logica este o „teorie a cunoaș terii”; pentru Hegel, este o
„dialectică idealistă”.

În tradiția materialismului dialectic și istoric (Marx, Engels și Lenin), logica

reprezintă însăși „dialectica materialistă”.

În tradiția pshilogizmului logic, ( Habbens, Locke ), logica ține de studiul

 pshiologiei gândirii; în tradiția pragmatistă  logica are valoare prin utilitatea ei,
adevărul fiind identificat cu utilitatea. În fenomenologie și dezvoltările ulterioare,
logica apare drept „temei absolut al cunoașterii”.

În concepția atât de actuală și poate superficială  a logicii matematice, logica e

un sistem formalizat și în fond, o „teorie a demonstraț iei”. 

49
 Petrovici, Ion, Teoria noț iunilor , Ed. Collegium Poligron, București, 2003, p. 57. 
19
 

Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor, scriitor și eseist, identifică următoarele

corelații ale științei logicii:

-cu filozofia, ca parte a acesteia, ca întreg coextensiv, ca instrument, ca termen

inteferent, pe terenul logicii aplicate în filozofie, în sensul lui Nicholas Rescher, ca
logică filosofică, ca filosofie a logicii, etc.

-cu matematica, ca parte a acesteia, ele fiind domenii distincte, doar

contaminate metodologic, dovada logică matematică dar și matematica fundamentală
logică, spre care s-a orientat logicienii (precum Leibniz, Goltlog Frege, Bertrand
Russel) și formaliștii legați de fundamentarea matematicii.

-cu lingvistica și știința comunicării ( stilistica, retorica), în masura în care

operațiile și structurile gândirii se fenomenalizează î n limbaj.

-cu teoria generală a cunoașterii și cu te orii ale cunoașterii științifice, discipline

cu care uneori logica s-a și identificat (la stoici, de exemplu la Epicur, la John Locke),
iar mai recent cu știința cogniției și/sau ingineria cunoașterii.

-cu pshiologia, în spectrul caruia părea a fi dizolvat (la Franz Bretano) și î n

raportul cu care logica a atins spre a se specializa (logica sentimentelor la Theodul,
Ribat, logica voinței la Gabriel Tarde , etc.).

-cu științe juridice, cu sociologi și etnologia, în orizontul cărora s-a conturat

logica socială (Gabriel Tarde), logica normelor, logica concretă, sau sensibilă, a
„gândirii sălbatice”.

-cu teologia (în al cărui spațiu pare a se contura o   „logică” a potențializării și a

diversificării).

-cu etica, ca știință a valorii ș i a normativității.

-cu estetica, (în măsura în care ia contur o logică a receptării ș i a adeziunii, sub
chipul retoricii, etc.)

Logica juridică este  aplicabilă  unei largi problematici cuprinzând definițiile

legale, metodele de formare și clasificare a concepț iilor juridice, sistematizarea

20
 

normelor juridice, soluționarea concursului sau conflictelor de norme, regulile

raționamentului juridic, a celui juridiciar de cunoaș tere a dreptului, interpretarea
normelor juridice, metodele de verificare a datelor, a faptelor în procesul judiciar,
 probațiunea juridică, etc.50 

Trebuie reţinut că în domeniul ştiinţelor administrative, o aplicabilitate

ridicată, o manifestă:

- principiile logice (principiul identităţii, terţului exclus, raţiunii suficiente şi

necontradicţiei) care constituie condiţii fundamentale de raţionalitate, şi a căror
încălcare duce la crearea de confuzii şi contradicţii în gândire;

- teoria alegerii raţionale, cu precădere în procesul decizional, a cărei nerespectare

duce la ineficienţa acţiunilor întreprinse de administraţia publică;

- cele trei principii ale lui Rawls: principiul mijoacelor efective, caracterului
cuprinzător şi probabilităţii mai mari;

- operaţiile logice cu noţiuni (definiţia, clasificarea şi diviziunea);

- analiza limbajului;

- logica normelor sau logica deontică - care analizează din punct de vedere logic
normele;

- logica decizională.

Z. Ziembinschi în anul 1979, formula câteva recomandări pent ru ca logica

normelor să poată fi aplicată pe tărâmul dreptului, recomandări valabile într -o foarte
mare măsură şi pentru aplicarea ei în domeniul ştiinţei administraţiei:

a) „trebuie perfecţionate sistemele care fondează raţionamente cu privire la norme

generale;

 b) trebuie perfecţionată analiza semiotică a expresiilor nedescriptive, pentru eliminarea

ambiguităţii sau obscurităţii generate de premisele raţionamentului juridic;

50
 Gorea, Brîndușa, Logica juridică , Ed. Zethus, Târgu –  Mureș, 2009, p. 21. 
21
 

c) trebuie perfecţionat limbajul dispoziţiilor legale şi reconstruite în mod raţional

regulile tradiţionale după care ce codifică şi se decodifică normele juridice mai
complicate (competenţe, puteri, drepturi subiective) într -un limbaj unificat al
modalităţilor normative elementare;

d) pentru a face posibile raţionamentele jurid ice privitoare la caracterul normativ al

unui comportament, din punctul de vedere al unui sistem de drept trebuie precizată
doctrina surselor de drept ale acestui sistem şi regulile care permit eliminarea
conflictelor dintre normele statului sau dintre consecinţele acestora.” 51 

III.1. Surt istoric. I mportanța logicii. 

Logica este, ca și geometria, o știință foarte veche, poate cea mai veche, dacă
ne orientăm după treapta superioară a elaborării științifice. Cel dintâi tratat de logică ,
uimitor și astăzi prin consistență, profunzime și complexitate, precedă cu aproximativ
 jumătate de veac Elementele lui Euclid și poartă pecetea geniului enciclopedic al
antichității, Aristotel. (384 –  322 î.e.n.)52 

Denumirea „logică”  pentru știința logicii s -a născut în școlile logice de după

Aristotel –  dar în concurență cu alte nume: „canonică” (la Epicur), „dialectică” (Zenon
stoicul opune „logică” la „dialectică”). Pe vremea lui Cicero (sec. I î.e.n.), termenul
„logică”era folosit în mod curent, dar abia comentatorul din Aphrodisias (sec. II. e.n.)
îi fixeaza înțelesul de astăzi. 53 

Din punct de vedere etimologic, numele „logică” derivă din substantuvul

„logos” dotat cu multiple sensuri: cuvânt, enunț, discurs, rațiune, raționament ș .a.

De la apariția lor odată cu Aristotel, cercetările logice n-au încetat nici o clipă
să preocupe și să pasioneze de -a lungul veacurilor. Dar frămîntarea s-a izolat cel mai
adesea în cercul limitat al specialiștilor. Mai mult încă, deseori s -au auzit voci care
contestau utilitatea și chiar posibilitatea logicii ca știință.54 

Mult mai aproape de noi (în 1912), pragmatismul englez F.C.S. Schiller
încredința psihologiei întreg studiul gândirii, logica rămânând „o pseudoștiință lipsită

51
 Mateuţ, G. ; Mihăilă, A. ;  Logica juridică , Editura Lumina Lex, 1998, p. 217.
52
 Botezatu, Petre, Introducere în logică, Ed. Polirom, Iași, 1997, pp. 17-18. 
53
 Ibidem.
54
 Ibidem.
22
 

de orice semnificație”.55  În cadrul scepticismului, și al diferitelor nuanțe de

iraționalitate s-au făcut destul de des proteste de genul acesta .

În ciuda acestor contestații, periodic reînnoite, cercetările logice și -au urmat

drumul ascendent. Iar, în vremea noastră, marcată prin   cucerirea spațiului cosmic și
cibernetizarea activităților umane, logica a coborât iarăși în cetate, căpătând printre
alte virtuți, valoare educativă. 56 

III.2. Metodele logicii

Oricine recunoaşte astăzi validitatea unei axiome sau a unei teoreme logice
independent de ideile pe care le poate a vea despre logica formală considerată ca
disciplină generală. Un asemnea fapt arată că logica a dobândit rangul de ştiinţă
 propriu-zisă  graţie metodelor precise care au ȋnlocuit simplele procedee reflexive şi
verbale ale logicii clasice. Dar, aşa cum este cazul cu toate ştiinţele inclusiv cele
deductive acordul ȋncetează   de a mai fi complet, imediat ce se pune problema
semnificaţiei atribuite principiilor, sau chiar a obiectivului de atins şi a metodelor de
urmat. De aceea, lucrul paradoxal este necesar să   se anunţe deja despre ce se va vo rbi
atunci când cineva ȋncepe să   scrie un Studiu de logicã şi este obligatoriu să -şi
 precizeze metodele pe care ȋnţelege metodele să  le respecte ȋn el. 

„Nu cere matematicianului,  scrie Ch.Serrus, să  discute principiile

matematicilor ci numai să le stabilească, o ştiinţă se justifică prin a se face şi logică, nu
este altceva decât o ştiinţă pozitivă a legi lor gândirii.” 

La toate acestea se adaugă  un motiv fundamental, acela de a determina poziţia

 pr oprie a logicii tocmai pentru că   structurile logice constituie singurul instrument
comun de demonstraţie folosit de către toate ştiinţele  (ȋn plus faţă de instrumentele lor
 particulare). Când matematicianul construieşte un sis tem de numere sau o geometrie
fără să se ȋntrebe ȋn prealabil ce este numărul sau vecinătatea spaţială, el are dreptul de
a proceda astfel,  pentru că se sprijină pe un corpus de adevă ruri prealabile, care sunt
adevarurile logicii propriu-zise.

Dacă debutezi ȋn plină logică  a propoziţiilor,  aşa cum a devenit o practică

obişnuită (inspirată  de procedeele de construcţie directă   ale matematicienilor), te

55
 Schiller, F.C.S. Formal Logic, London, 1912, p. 384. 
56
 Botezatu, Petre,  Introducere în logică , Ed. Polirom, Iași, 1997 p. 17, 23 
23
 

izbeşti ȋn mod sigur, de dificultăţi de nedepăşit cu privire la poziţia logicii ȋn raport cu

alte ştiinţe. 

Prin urmare rămâne de ştiut ce este „natural” pentru dezvoltarea doctrinei

logicii şi iată-ne reȋntorşi  la discuţiile de principiu.  Oricine va accepta fără dificultate
fa ptul că logica modernă tinde să fie „pură”,  adică exclusiv formală. Dar ne putem
ȋntreba,  şi exemplul combinaţiilor interpropoziţionale ne arată sensul problemei, dacă 
trebuie s-o instalăm direct în plin formalism, ȋntr-o ştiinţă  care constituie analiza
condiţiilor prealabile ale oricărei demonstraţii deductive,  adică ȋn mod sigur ale
oricărei formalizări sau dacă, cea mai bună metodă    pentru a atinge formalul ȋn
aspectele lui cele mai semnificative, n-ar fi a ceea de a urma etapele formalizării
 propriu-zise; ar fi vorba, deci, să  pornim de la sol ȋndreptându-ne spre acoperiş 
(evitându-se ȋntre altele,   necesitatea de a postula unicitate acestui acoperiş),   şi să nu
atârnăm etajele inferioare de cele superioare ale construcţiei. 57 

III.3. Obiectul logicii

Există un punct asupra căruia toţi logicienii sunt de acord,  oricare ar fi şcoala
lor: anume că analiza logică  priveşte anumite enunţuri susceptibile de adevăr şi de fals
altel spus că  obiectul logicii este referitor la adevăr şi la fals. Fie că este vorba de
logica normativă (arta de a gândi corect sau de a codifica regulile de adevă r) de logica
reflexivă (sau analiza gândirii care se consideră ca adevarată) sau de logistică, de
nuanţă platoniciană, nominalistă sau fizicalistă, fiecare se referă la distincţia
adevărului şi a falsului.  S-ar putea spune deci, ȋn prima aproximaţie că  logica este
studiul cunoaşterii adevãrate ȋnfãţişatã ȋn formele sale cele mai generale.58 

Deoarece cunoştinţele adevă rate, sub formele lor particulare, scot ȋn evidenţă
şi alte ştiinţe ȋn afară de logică   şi deoarece şi studiul acestor diverse tipuri de
cunoaştere ştiinţifică  constituie obiectul epistemologiei, trebuie delimitate mai ȋntâi
câmpurile respective, al epistemologiei şi al logicii şi,  numai după  aceea, acela al
logicii şi acelea al celorlalte ştiinţe diferenţiate. 

Este posibil, ȋntradevãr, să se construiască   o teorie a raporturilor ȋntre

subiectul cunoscător şi obiectele date ȋn experienţă  şi aceste teorii i s-a rezer vat ȋn mod

57
 Botezatu, Petre, Schiță a unei logici naturale. Logică operatorie , Ed. Științifică, București, 1969, pp.
21-26.
58
 Johnson, W. E., Logic, III, New York, pp. 43-46.
24
 

obişnuit numele de teorie a cunoaşterii sau epistemologii.   Dar istoria arată că dacă se
 pune o astfel de problemă sub forma sa generală ȋncercând să se ajungă  la relaţia dintre
subiect şi obiect, examinaţi odată pentru totdeauna, se ajunge la epistemologii multiple
şi ireductibile,  ȋntre ele pentru că  sunt ȋntotdeauna legate de o metafizică  a spiritului,
fie de una a lumii exterioare sau de amândouă  luate la un loc. 59 

Trebuie precizat deci că   adevãrul şi falsul de care se ocupã logica constituie

numai un adevăr şi un fals formal.   Distingem, efectiv, un adevãr real sau un acord
ȋntre propoziţii şi experienţă şi un adevăr formal sau acordul propoziţiilor ȋntre ele.  
Adevărul real priveşte metodologia ştiintelor experimentale,   pe când adevă rul formal
este obiectul disciplinei pe care am numi- o „logică formală”,  dacă am desemna prin
numele de „logicã aplicată” studiul metodelor proprii altor ştiinţe.   Nu vom vorbi,
aşadar de logica formală   şi o vom numi urmând practica actuală ,  pe scurt logică.
Întradevăr, metodologia nu face parte di n logică  şi nimic nu este mai echivoc decât
termenul de logică aplicată dacă   ȋl folosim pentru a-l caracteriza. Există  aici trei
motive serioase. Primul este că, istoric şi genetic aşa-zisa logică aplicată, a precedat
ȋntotdeauna logica formală. Se ȋncepe ȋntotdeauna prin a raţiona asupra realului şi
numai după  aceea se poate ȋntreba cum se raţioneazã . Logica este, aşadar, produsul
unei reflexiuni şi al unei formalizãr i retrospective şi nu constituie un cod formalizat
ȋnainte de aplicaţiile sale. În al doilea rând, dacă logica a devenit o ştiinţă pozitivă
după ce a devenit proprii să i algoritmi, ea poate fi aplicată  matematicilor şi chiar
fizicii, biologiei etc., tot aşa cum matematicile se aplică   altor ştiinţe şi fizica şi chimia
se aplică  biologiei. În al treilea rând metodologia constituie ȋnainte de toate o  
 problemã a specialiştilor fiecărei ştiinţe pentru că pentru a discuta cu rezultat despre
metode, condiţia minimă - nu sufiecientă, dar, desigur, necesară  este de a le fi practicat
și trăit.60 

Pe scurt, adevărul şi falsul nu sunt pentru logică decât adevărul formal şi

contradicţia ȋntre enunţurile propoziţionale.  Logica nu are de stabilit o teoriei a
experienţiei,  ea porneşte şi aceasta este exact,   de la enunţurile cele m ai simple posibil
şi cele mai apropiate de datele de   fapt; dar nu decide ea dacă o propoziţie este

59
 Mihai, Gh. C., Metoda logică în drept, Vol. I, Logică formală elementară , Ed. All Beck, București,
2005, p. 35.
60
 Ibidem, pp. 36-37. 
25
 

adevărată sau falsă   ȋn raport cu faptele:  ea pur şi simplu primeşte cu titlu de date,  un
anumit număr de enunţuri, unele calificate ca adevărate şi altele ca  false.

Logica ar fi deci ȋntr -o altă aproximare teoria formală  a operaţiilor   gândirii

dar se pun atunci două   probleme: aceea a limitelor dintre logicã şi psihologie şi
sociologie, care se ocupă , de asemenea, de operaţiile gândirii şi mai ales aceea a
frontierelor de trasat, sau de suprimat ȋntre logică  şi matematici care constituie la
rândul lor structuri operatorii din ce ȋn ce mai diferenţiate.61 

Definiţia adoptată nu este oare tendenţioasă   ȋn sensul ca introduce de la

ȋnceput ideea de transformare operat orie, ȋn timp ce s-ar putea pune accentul pe
elementele statice ca atare:  pe enunţuri propoziţionale referitor la calculul
 propoziţional şi pe relaţii sau clase,  referitor la logica acestor structuri elementare.
Este, de asemenea, fals, atât logic cât şi psihologic să se creadă că putem prezenta o
clasă, o relaţie sau un obiect individual lipsit de un anumit numă r de atribute pozitive
sau negative (prezenţă sau absenţă de calităţi determinate),   fără să facem să intervină  
operaţii  (de reuniune, de corespondenţă, de substitutie, de scriere, etc.) şi este deja
sufiecient ca după  ce am asertat o propoziţie  p  să o calificăm ca pozitivă sau negativă  
 pentru a o supune altor operaţii independent de descompunerea sa internă posibilă   ȋn
termeni de clase şi de relaţii.   Prin urmare logica trebuie să formalizeze ansamblul de
operaţii ale gândirii dacă vr ea sa ajungă la o teorie exhaustivă  a coerenţei formale.62 

III.4. Ter meni și noțiuni 

Considerată de specialişti (filosofi, logicieni, psihologi, lingvişti etc.) ca una

dintre formele fundamentale ale gândirii abstracte, noţiunea este, în acelaşi timp, cea
mai controversată categorie. Despre aceasta ne putem convinge consultând unele
tratate şi manuale de logică, filosofie, lingvistică.63 

Studiul noţiunii este intim legat de o serie de probleme metodologice şi

ştiinţifice. Cu ajutorul noţiunilor, gândirea pătrunde în esenţa lucrurilor sensibile, în
relaţiile dintre persoane, societate, natură ş.a.64 

61
 Surdu, Alexandru, Teoria formelor logico –  clasice, Ed. Tehnica, București, 2008, p. 41.  
62
 Ibidem, pp. 42-43. 
63
 Enescu, Gh. Tratat de logică , Ed. Tehnică, București, 1997, p. 16. 
64
 Ibidem, p. 17. 
26
 

În logica tradiţională, noţiunea era considerată drept forma logică cea mai
simplă, de aceea, studiul logicii începea cu teoria noţiunilor. În logica modernă, s -a
demonstrat că partea elementară şi fundamentală este logica propoziţională (logica
enunţurilor) şi s-a constatat că studiul noţiunilor nu este cev a elementar, deoarece are
la bază logica claselor (mulţimilor). 

Divergenţele dintre logica clasică şi cea modernă nu trebuie să ne pună în

gardă. Pentru un studiu introductiv de logică, în care se realizează anala proceselor
raţionale ale activităţii juridice, mai potrivită este teoria clasică a noţiunii. Pentru un
studiu mai aprofundat al chestiunilor temei date va fi necesar a lua cunoştinţă de
aspectele moderne ale acestei teorii.

A avea noțiunea  unui obiect, indiferent de natura acestuia, înseamnă a putea

reda o listă de proprietăți caracteristice ale acelui obiect, numite, de obicei,
„determinări” („note”). De exemplu, a avea noțiunea de  pisică  înseamnă a putea reda
 printre altele, determinări cum ar fi: mamifer domestic, carnivor , corp suplu, blană
deasă  și moale, cap rotund , bot scurt   etc., iar pentru a avea noțiunea de  judecător  
înseamnă a ști că persoana care, în sens propriu, poate fi numită „judecător”, trebuie să
satisfacă condiții cum ar fi: este (poate fi) solicitată să- și dea cu părerea într-o
chestiune, să arbitreze într -o anume situație etc.65 

Determinările care alcătuiesc noțiunea unui obiect pot fi redate și cu ajutorul

unei (unor) propoziții despre acel obiect. 66  În exemplul nostru vom spune că pisica
este un mamifer domestic, carnivor cu corpul suplu, având blană deasă și moale, cap
rotund și bot scurt..., respectiv că judecătorul este o persoană despre care se poate
spune că este solicitată să -și spună părerea într -o anumită chestiune, sau să arbitreze
într-o anumită situație etc. Reiese că o noțiune este un ansamblu de determinări despre
un obiect. Să remarcăm că a avea noținea de pisică înseamnă, totodată, a cunoaște ș i
înțelesul cuvântului „pisică”, după cum a avea noțiunea de judecător înseamnă a
cunoaște și înțelesul cuvântului „judecător”. Se poate, deci, spune și că o noțiune este
înțelesul (sensul) unui cuvânt sau grup de cuvinte. Cuvintele sau grupurile de cuvinte
care exprimă noțiuni și ca atare, au denumiri de obiecte, se numesc „termeni”. Unele

65
 Botezatu, Petre , Introducere în logică, Ed. Polirom, Iași, 1997, p. 23. 
66
 Din acest motiv, E. Globot afirmă că o noțiune este o mulțime potențială de propoziții despre un
obiect; vezi E. Globot , Traité de Logique, Paris, 1929
27
 

cuvinte, cum sunt prepozițiile și conjuncțiile gramaticale, nu exprimă noțiuni și, ca

atare, nu le vom numi (cel puțin nu în mod obișnuit) „termeni”.67 

La nivelul cunoaşterii empirice, lucrurile sensibile şi însuşirile lor sunt

reflectate de senzaţii, percepţii şi reprezentări. Ultimele au un caracter concret ,
deoarece oglindesc obiectele individuale, însuşirile lor   perceptibile (culoarea, forma,
gustul etc.). Noţiunile numite şi concepte, sunt  abstracţii mintale (ideale) ce
reflectă genealul  dintr-o mulţime de obiecte individuale. Noţiunea ca formă raţională
conţine  semnele, notele esenţiale, necesare ce corespund obiectelor unei clase,
mulţimi etc.68 

Se spune în mod obișnuit că scopul cercetărilor științifice es stablia

unoradevăruri generale, care se numesc teoreme în științele  deducve și legi în științele
inductive.Aceasta este adevarat dacă ne referim la scopul imediat al cercetărilor.  

Dacă însă avem în vedere țelul ultim al cunoașterii științifice, atunci nu putem

să ne oprim la teoreme și legi.Aceste enunțuri, împreună cu al tele cuprinse în descrieri,
caracterizări, definiții,  urmăresc în fond să determine cât mai profund și mai complex
anumite obiecte. Fiecare știință  are ca obiect de studiu o anumită clasă de fenomene  
(lucruri, relații,etc.). Ea trebuie să ne dezvăluie natura, structura și proprietățile acestor
obiecte. Toate propozițiile determinative pe care le folosește omul de știință   -
descrieri, definiții, teoreme, legi - urmăresc acest scop ultim: să ne informeze cât mai
complet posibil asupra anumitor obiecte.69 

Rezultă de aici o caracteristică a noțiunii. Ea este sinteza cunoștințelor

referitoare la un obiect determinat. Când noțiunea este gândită in acest fel, ca ansmblul
cunoștințelor referitoare la un obiect, și nu ca simplă articulație a gândirii, ea câștigă o
amploare nemărginită. Noțiunea nu mai este redusă la una -doua determinari, ci se
desfășoară în întreaga bogăție a însușirilor ei.   Ori de câte ori ne întrebăm ce este un
obiect și răspundem prezentând diferitele lui proprietăți, noi gândim noțiunea ca
sinteză de cunoștință. În această funcțiune, noțiunea se mai numește și idee. În ideea

67
 Bieltz, Petre, și Gheorghiu, Dumitru, Logică juridică, Editura Pro Transilvania, 1998, p. 108
68
 Gheorghe C. Mihai,  Metoda logică în drept vol. 1, Logică formală elementară , Editura All Beck,
București, 2005, p. 16  
69
 Ibidem.
28
 

de om intră toate atributele umanității-atât de numeroase încât cu greu ar putea fi

enumerate în câteva pagini.70 

III.5. Clasificarea noțiunilor 

III.5.1. Noțiuni clare și obscure, distincte și confuze 

Când gândirea științifică modernă s-a diferențiat, la începutul timpurilor

moderne, de gândirea neștiințifică, s -a deschis și problema criteriului după care am
 putea distinge noțiunile științifice de cele neștiințifice.

În folozofia carteziană s-a elaborat în acest scop distincția între noțiunile clare
și obscure și dintre noțiunile distincte și confuze.Pentru a -și putea exercita funcția sa
de cunoaștere, noțiunea trebuie să atingă un anumit nivel de dezvoltare. Acest niv el
 privește atât sfera cât și conținutul noțiunii, vom spune deci, că în timp ce distinția
ideiilor se referă la conținutul noțiunii, claritatea ideilor se raportează la sfera
noțiunii.71 

O noțiune este clară, dacă obiectele, care îi alcătuiesc sfera, pot fi

recunoscute și deosebite de alte obiecte. Astfel noțiunea este obscură. Cel care
distinge bine culorile, posedă idei clare despre culori. Daltonistul și copilul mic
întrucât, nu deosebesc bine culorile au idei obscure despre acestea. 72 

O noțiune este distinctă, dacă sunt cunoscute notele sale esențiale.Astfel

noțiunea este confuză.Sateanul care distinge diferitele specii de plante după anumite
caractere exterioare posedă cunoștințe confuze- deși acestea sunt clare, din punctul de
vedere al extensiunii. Botanistul care distinge plantele după caractere intrinseci posedă
idei distincte în aceste domeniu. 73 

III.5.2.  Noțiuni abstracte și concrete 

În operația de clasificare a noțiunilor, s -a întâmplat ca uneori criterii

extralogice să se substiutuie criteriilor logice sau să se amalgameze cu acestea, dând
naștere unor diferențieri neclare sau care nu interesează logica. Din punct de vedere

70
 Ibidem. 
71
 Piaget, Jean, Tratat de logică operatorie , Ed. Didactică și operatorie, Craiova, 1991, p. 36.
72
 Botezatu, Petre, Introducere în logică, Ed. Polirom, Iași, 1997, p. 155. 
73
 Ibidem, p. 156. 
29
 

logic expresia „noțiune concretă” constituie o contrazicere în termeni. Prin însăși

natura ,orice noțiune este o abstracțiu ne, fiind rezultatul procesului de abstractizare.
Chiar și noțiunile individuale, care denotă obiecte singulare, sunt abstracte, noțiunile
se deosebesc de reprezentări. 74 

Cu cât procesul de abstractizare a fost mai amplu, s- a desfășurat ăn trepte mai

numeroase, cu atât și rezultatul său,noțiunea, este mai abstractă. Deosebirea apare
astfel ca fiind relativă și ca atare este greu să construim din ea un criteriu de clasificare
a noțiunilor. 

În cercetarea noastră, întalnim diferențierea noțiunilor în abstracte și concrete

cu două prilejuri. 

Examinând legătura noțiunii cu reperezentările care au generat-o am remarcat

că, prin constituirea noțiunii, acestea nu dispar, ci, datorită asociațiilor, continuă să
însoțească noțiunea, facilitând înțelegerea și operarea cu noțiuni.  

Prezența sau absența reprezentărilor nu modifică structura logică a noțiunii,

Este o distincție de natură psihologică și care depinde, firește, de experința personală,
de bogăția fondului de reprezentări. Pentru băștinașii Saharei, cuvi ntele râu, vapor,
zăpadă, cărbuni, par cu totul abstracte, chiar de neînțeles.  

Pe de altă parte, omul a pătruns în domeniul infinitului mic și a infinutului

mare, el cunoaște o sumedenie de obiecte în mod indirect, prin efectele lor. Obiecte ca:
 particule elementare, galaxie și metagalaxie, unele substanțe chimice ș.a. nu ne oferă
încă imagini senzoriale.

Deosebirea dintre concret și abstract câștigă un sens precis, dacă suntem de

acor să o surpapunem pe deosebirea dintre lucruri și proprietați. Se poate conveni că
noținule de lucruri sunt concrete, iar noțiunile de proprietăți și de relații sunt abstracte. 
 Ne este greu să admitem că, de exemplu, noțiunile de albastru sau rece sau de aspru
sunt abstracte pe când noțiunile de grup, de latice, de ecuație ar fi  concrete.

Cu toate aceste dificultăți în determinarea unui criteriu clar disticntiv,

deosebirea deintre concret si abstract se perpetuează datorită importanței sale teoretice

74
 Ibidem.
30
 

și practice. Dar ea transcede domeniul logicii formale, aprținând defapt psihologiei și

teoriei cunoașterii.75 

III.5.3.  Noțiuni generale și individuale

După numărul obiecteire la lor care alcătuiesc sfera noțiunii, noțiunile se

împart în noțiuni generale și noțiuni individuale. Dacă multțimea care constituie sfera
noțiunii conține cel  puțin două obiecte noțiunea se numește noțiune generală. Dacă
mulțimea care conține un sigur obiect, noțiunea se numește noțiune individuală sau
singulară. Când vorbim de noțiuni, ne referim în mod obișnuit la noțiuni generale.
Cercetarea noastră de până acum a avut ca obiect, în primul rând, acest fel de noțiuni.
Considerațiile noastre cu privire la caracterizarea, structura și relațiile noțiunilor au
avut în vedere noțiunile generale. În aceste probleme, nu avem nimic de adăugat.  

Din punctul de vedere al relației de incluziune, noțiunile generale se clasifică,

așa cum s-a constatat, în trei grupe:

   Noțiuni care sunt numai gen: genul suprem;

   Noținui care sunt numai specii: speciile ultime; 
   Noțiuni care sunt în același timp și gen și specie: celelalte noțiu ni generale în
afară de genul suprem și de speciile ultime;  

Prin însăși gneza și structura lor, noțiunile sunt generale, Ele au ca punct de
 plecare clase de obiecte și reprezintă clase de obiecte. În această situație ne putem
întreba dacă pot exista noțiuni individuale, adică noțiuni care să desemneze obiecte
individuale. Acestea ar fi noțiunile desemnate prin nume proprii: Socrate, Venus din
Milo, Polul Sud, Calea laptelui, Nicolae Bălcescu- sau prin expresii localizatoare:
omul care și-a pierdut umbra, persoana care m- a vizitat astăzi, cartea care se află în
fața mea, excursia pe care am făcut-o in Bucegi in vara anului 1963.
 Noțiunile individuale alcătuiesc scopuri ale cunoașterii. Științe ca istoria,
geografia, astronomia, geologia, urmaresc chiar determinarea unor noțiuni individuale
cum sunt: Napoleon, Europa, Sistemul solar, Pământul, etc. 76 

75
 Ibidem, pp. 158-160. 
76
 Ibidem.
31
 

III.5.4.  Noțiuni distributive și colective 

Încă din antichitate s-au observat că raportul de la întreg la parte, deși se

înrudește cu raportul de la gen la specie, nu trebuie identificat cu acesta.Din ignorarea
acestei deosebiri rezultau sofisme, pe care Aristotel le consemnează:„cinci care este
compus din doi și trei este pereche și nepereche, iar ceva ce este mai amre este egal cu
acel pe care îl întrece, c ăci ele este tot așa de mare dar și ceva mai mult de cât el.  
Pe calea dezvăluirii și evitării unor paralogisme, și -au făcut intrarea în logică
noțiunile colective. A fost, de altfel, o intrare modestă lipsită de consecințele
importante la care aveau dreptu l, se accenutează doar unoeri că unele noțiuni, precum
faună, floră, familie, poem, echipă sunt colective în senul că predicatele afirmate
despre acestea nu afectează fiecare individ al clasei ci numai ansamblul.  
Colectiv se opune, în logică, la distributiv. Această opoziție exprimă existența
a două moduri de a privi clasele în raportul de predicație. Clasa de obiecte poate fi
considerată ca o simplă alăturare, o însumare de obiecte. În acest caz, predicatele
atribuite clasei sunt predicate ale fiecarui obiect al clasei, Acesta este sensul
distributiv. Alteori clasa de obiecte este privită ca o totalitate, un întreg, iar notele
clasei nu pot fi atribuite fiecarui element. Clasa este considerata acum în sens colectiv.

III.5.5.  Noțiuni simple și compuse 

Dacă abordăm studiul conceptelor din punctul d e vedere al comprehensiunii,

 putem considera notele noțiunii drept elementele din care s -a constituit noțiunea. 
Întrucât genul figurează ca notă în conținutul speciei urmează ca specia este alcătuită
din genuri. Metalele sunt elemente, sunt conductori, sunt cristale, ș.a.  
Înaintând pe această cale de analiză a conceptelor vom ajunge la noțiuni care
nu se mai pot des compune, deoarece posedă o singură notă.Acestea sunt noțiuni
simple. Ele constituie materialul din care se formează   toate celelalte noțiuni, numite
noțiuni compuse (sau complexe).
Din caracterizarea dată rezultă imediat că noțiunile simple nu pot avea genu ri
supraordonate lor, fiindcă altfel acestea ar constitui note ale noțiunii și conținutul ar
deveni complex. Rezultă atunci concluzia, greu de acceptat, că genul suprem este
singura noțiune simplă. 
De fapt logicienii, atunci când tratează despre noțiuni si mple, au în vedere
altceva.Ei înțeleg prin acestea noțiunile de proprietăți simple: culorile, tonurile,
mirosurile, etc. Ei se referă la caracterul simplu al proprietății în sine și nu , al noțiunii.
32
 

Dar noțiunile de proprietăți simple nu sunt, ca noțiuni, simple. Ele posedă genuri și
deci mai multe note. Albastrul este culoare, este undă electromagnetică, este alcătuit
din fotoni etc.
Cu toate aceste, distincția dintre noțiunile simple și noțiunile compuse este
importantă și trebuie păstrată la nivel logic. O problemă de importanță extremă este
legată de această distincție și anume posibilitatea construirii noțiunilor unele din altele.  
În acest cadru precis, și distincția dintre noțiuni simple și noțiuni compuse
câștigă o interpretare clară. Noțiunile primare ale unei teorii deductive sau noțiuni
simple –  în acea teorie  –  iar celelate noțiuni, care se introduc prin definiții, sunt noțiuni
compuse. Astfel, în sistemul lui Hilbert, noțiunile   punct, dreaptă, plan sunt simple, iar
noțiunile unghi, triunghi, poligon sunt compuse. 77 

III.5.6.  Noțiuni pozitive și negative 

Conceptele pozitive și negative erau definite în logica clasică cu referire la

conținutul noțiunii. Noțiunea este pozitivă dacă nota esențială indică prezența unei
 propietăți: știutor de carte, activ, enumerabil, perfect. Dacă nota esențială constă în
absența unei propietăți noțiunea este negativă: analfabet, inactiv, neenumerabil,
imperfect.

 Noțiunile pozitive și negative ar forma astfel perechi de termeni opuși, pe

care însăși terminologia îi diferențiază. 

Concepte cu adevărat negative sunt doar conceptele privative, acelea care

conotă absența unei calități prezente în mod obișnuit: fals, orb, surd, bolnav,
diform.Acestea au ajuns să fie exprimate prin termeni al căror aspect negativ s -a
 pierdut prin tocire. Prin același proces, termeni negativi, prin copoziția lor, ajung să
aibă semnificație: imens(uriaș), incontestabil(sigur), incoruptibil(cinstit),
necondiționat(absolut). 

Exemplele de mai sus dovedesc lar că aspectul pozitiv sau negativ al

conceptelor nu este tradus adevat în aspectul pozitiv sau negativ al termenilor. S-a mai
observat că sensul pozitiv sau negativ al noțiunii este în funcție și de sensul
 predicației.Negația inversează sesnul originar al conceptului. Precicatul afirmativ care
este negat devine privati v: „nu este adevărat” echivalează cu „este fals”. Iar predicatul
77
 Ibidem, p. 164.
33
 

negativ care este negat se transforma într- un concept pozitiv: „nu este fals” înseamnă
„este adevărat”.  

III.6. Logica propozițională 

Logica modală şi teoria cuantificării se bazează,   după cum se ştie pe aşa

numita logică propoziţională, o ramură elemntară a teoriei logice. 

Prin “tehnici” ale logicii propoziţionale  am în vedere îndeosebi construirea

aşa numitelor tabele de adevăr şi transformarea expresiilor în aşa numitele forme
normale. Aceste tehnici sunt descrise în orice manual de logică   (matematică sau
simbolică).78 

Obiectele studiate de logica propoziţiilor sunt în special numite de către

logicieni şi filozofi judecăţi sau propoziţii.  Judecăţile au doi “corespondenţi”,   ca să
spunem aşa în planul limbii.  Unul din aceştia îl constituie propoziţiile indicative.  Un
exemplu ar fi propoziţia “Londra este capital Angliei”.   Propoziţiile exprimă judecăţi. 
Judecăţile pot fi caracterizate ca fiind semnificaţia sau sensul propoziţiilor.79 

Denumirile judecăţilor nu trebuie confundate cu denumirile propoziţiilor.   O

 procedură convenţională de denumire a unei propoziţii presupune în a pune între
ghilimele propoziţia.  La această metodă am recurs mai sus,   atunci când am dat un
exemplu de propoziţie. 

Prin expresie sau formule ale logicii propoziţionale înțelegem anumite

structuri lingvistice construite cu două genuri de sem ne, numite variabile si constante.
În calitate de variabile vom utiliza literele p ,q, r, etc. Constantele de care facem uz
sunt semnele. Formulele se vor mai numi si p-expresie. Ele se definesc recursiv după
cum urmează: 

- orice variabilă este o formulă.80

- orice formulă precedată de ~ este o formulă; două formule oarecare legate prin &, v,
→ sau , ↔ constituie o formulă. 

78
 Botezatu, Petre, Introducere în logică, Ed. Polirom, Iași, 1997, p. 133. 
79
 Enescu, Gh., Tratat de logică , Ed. Tehnica, București, 1997, p. 102. 
80
 Ibidem. 
34
 

Literele  p, q, etc. care figurează în expresiile logicii propoziţionale vor fi

înţelese ca înlocuind sau reprezentând propoziţii (arbitrare ) care exprimă judecăţi; p-
expresiile ar putea fi numite scheme de propoziţii.   Aşadar, tehnicile logicii
 propoziţionale „manipulează” propriu-zis, scheme pentru propoziţii arbitrare precum
şi compuse ale acestora.  Acesta, probabil, este unul din motivele pentru care logicienii
 preferă denumirea  de „logica propoziţiilor” sau „ logica propoziţională” pentru ceea ce
este defapt o „logică a judecăţilor”.  Noi vom mai folosi uneori pentru această teorie
denumirea de p-calcul.81 

O perspectivă importantă din care lo gica propoziţională aşa-zis „clasică”

studiază obiectele sale, adică judecăţile este perspectiva funcţiilor de adevăr.  

În logica propoziţională clasică adevărul si falsul sunt cele două valori de

adevăr.  Se presupune că orice judecată are o valoare de adevăr ș i numai una. Dacă
avem „n”  judecăţi -independente atunci, evident, există 2n  moduri în care ele pot fi
adevărate şi/sau false în mod concomite nt. Orice asemenea distribuție a valorilor de
adevăr pentru acele „n” judecăţi se va numi o combinaţie de adevăr.82 

Un interes deosebit prezintă pentru noi următoarele funcţii de adevăr:  

Negaţia  unei judecăţi date este acea funcţie de adevăr a acesteia ca re este
adevarată dacă şi numai   dacă judecata dată este falsă.   Dacă p  exprimă o judecată, 
atunci ~ p   va exprima,  prin convenţie,  negaţia acestei judecăţi;  semnul ~ se va numi
 semnul negaţiei.83 

Conjuncţia  a două judecăţi este funcţia de adevăr a acestora care este

adevarată dacă şi numai dacă ambele judecăţi sunt adevărate.   Dacă  p  și q  exprimă
 judecăţi p & q exprimă conjucţia lor; & se numeşte semnul conjuncţiei.84 

Disjuncţia  a două judecăţi este adevărată dacă si numai dacă cel puţin una
dintre judecăţi este adevărată.   Dacă p  și q  exprimă judecăţi p v q  exprimă disjuncţia
lor ia v se numeşte semnul disjuncţiei.85 

81
 Piaget, Jean, Tratat de logică operatorie , Ed. Didactică și pedagogică, 1991, Craiova, p. 44  
82
 Ibidem.
83
 Ibidem.
84
 Ibidem.
85
 Ibidem.
35
 

Implicaţia  (materială) a două judecăţi dintre care prima se numeşte

antecedentul iar secunda se numeşte consecventul este adevărată dacă si numai dacă
nu este cazul că prima judecată este adevărată iar a doua falsă.   Dacă p și q  exprimă
 judecăţi p → q exprimă implicaţia lor.86 

Echivalenţa  (materială) a două judecăţi este adevărată dacă şi numai dacă

 judecăţile sunt ambele adevărate sau sunt ambele false.  Dacă p şi q exprimă judecăţi, p
↔ q exprimă echivalenţa lor.87 

Tautologia  a n  judecăţi defuncţia lor de adevăr care este adevărată pentru

toate combinaţiile de adevăr posibile ale acestor n  judecăţi. Tautologia nu are un
simbol special.88 

Contradicţia  a n  judecăţi este funcţia lor de adevăr care este falsă pentru
toate combinaţiile de adevăr posibile a acelor n judecăţi. Ca şi tautologia contradicţia
nu are un simbol special. 89 

Verifuncţionalitatea  - adică însuşirea de a fi o funcţie de adevăr este

tranzitivă.  Aceasta înseamnă că dacă o judecată este funcţie de adevăr de o anumită
mulţime de judecăţi şi dacă fiecare membru al mulţimii este funcţie de adevăr de o a
doua mulţime de judecăti,   atunci prima judecată este, la randul ei, o funcţie de adevăr
a celei de-a doua mulţimi de judecăţi.90 

Graţie acestui fapt,  orice formulă a logicii propoziţiilor,  adică orice p  -

expresie, exprimă o funcţie de adevăr a judecăţilor exprimate de constituenţii săi
atomici. Un aşa zis tabel  de adevăr permite să se calculeze pentru o p-expresie dată
funcţia de adevăr a constituenţilor să i atomici pe care ea o exprimă. Conjuncţia şi
disjuncţia sunt asociative ș i comutative. Datorită caracterului lor asociativ funcţie de
adevăr se pot generaliza astfel încât să putem vorbi despre conjuncţia şi disjuncţia unui
număr arbitrar n de judecăţi.91 

Dator ită acestor echivalenţe precum și faptul că verifuncţionalitatea este

tranzitivă,  orice formulă a logicii propoziţiilor admite,  după cum se poate demonstra,  
86
 Ibidem.
87
 Ibidem.
88
 Ibidem.
89
 Ibidem.
90
 Ibidem.
91
 Surdu, Alexandru, Teoria formelor logico –  clasice, București, Ed. Tehnica, București, 2008, p. 59.  
36
 

anumite forme normale. O formă normală a unei formule date este o altă formulă
tautologic-echivalentă cu prima şi satisfăcând anumite condiţii “structurale”.   O
importanţă specială prezintă forma normală disjunctivă   (perfectă) şi forma normală
conjunctivă (a formulelor).92 

Pentru logica propoziţională în sensul tradiţional nu se pune problema î n mod

imperios dacă obiect ele ei de studiu,  propoziţiile trebuie concepute ca generice sau ca
individuale. Este poate adevărat să spunem că în mod primar logica propozitională
este studiul formal al judecăţilor individuale.  Dacă obiectele ei sunt concepute ca
 judecăţi generice,  afirmaţii cum ar fi aceea că nicio judecată nu este în acelasi timp
adevărată şi falsă trebuie suplimentate printr -o referire (explicită sau tacită) la una şi
aceeasi ocazie. Totodată nu trebuie sa uităm că numai prin intermediul de ocazie,  
ideile de adevăr şi funcţie de adevăr devin aplicabile la judecăţi generice. 93 

92
 Enescu, Gh., Dicționar de logică, Ed. Tehnica, București, 2003, p. 288. 
93
 Ibidem.
37
 

IV. LOGICA NORMELOR

Enunțurile care exprimă norme, reguli sau instrucțiuni le revine în mod

explicit funcția direcționar –   sugerătoare. Deși cel puțin unele din aceste eneunțuri se
aseamănă cu cele cărora le este caracteristică funcția protocolară (ceremonială), în
 primul rând prin aceea că au o alcătuire specială care nu se modifică de la o situație la
alta, ele se deosebesc de oricare din celelalte tip uri de enunțuri, sub cel puțin două
aspecte. Pe de o parte, enunțurile care redau norme, reguli sau instrucțiuni au inevitabil
în alcătuirea lor expresii adverbiale cum ar fi: „este obligatoriu să ...”, „este permis
să...”, „este interzis să...”, sau alte echivalente ca înțeles cu expresiile de acest fel 94,
dacă nu chiar formulări care, nefiind echivalente cu nici una din aceste expresii
implică totuși una sau alta dintre ele. 

Pe de altă parte, enunțurile care introduc norme, reguli sau instrucțiuni se

refer ă, tocmai prin intermediul expresiilor adverbiale menționate exclusiv la conduite,
comportamente sau acțiuni umane și/sau la fapte (stări de fapt) care apar ca un rezultat
(efect) ale acestor conduite, comportamente sau acțiuni. În același timp se va reține că
cea mai importantă deosebire dintre propozițiile normative și cele cognitive este aceea
că propozițiile care exprimă norme, reguli sau instrucțiuni nu au valoare de adevăr (nu
 pot fi evaluate ca fiind adevărate sau false), deoarece lor nu le revine și   funcția
informativă a limbajului.95 

Analiza logică a normelor altfel spus, a propozițiilor care introduc norme,

reguli sau instrucțiuni, a condus la apariția unei noi discipline din familia logicilor
aplicate, cunoscută sub denumirea de logică deontică96 și care, prin rezultatele sale, s-
a dovedit semnificativă nu doar din perspectiva dezvoltării cercetărilor de logică, ci
 pentru alte domenii de investigație direct legate de acțiunea umană în general; este
vorba, înainte de toate, despre etică și despre drept. Se consideră, de pildă, că un
magistrat angajat în aplicarea dreptului, prin însăși specificul activității sale, este pus

94
 După cum arată N. Popa, T.G.D., București, 1992, așa cum reiese și din textul art. 38 din Legea
26/1990 în care se scrie: „Dobânditorul...unui fond de comerț va putea să -și continue activitatea...”, în
vocabularul juriștilor, deseori, în locul acestor expresii apar altele, ca de pildă, „trebuie”, „este
autorizat”, „este îndreptățit”, „poate”, „este oprit”, iar interdicția este adesea calificată drept „obligație
de abținere”. 
95
 Von Wright, Henrik,  Normă și acțiune, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1982, p. 111 
96
 În 1951 G. H. Von Wright a publicat în revista Mind articolul intitulat  Deontic logic, studiu ce poate
fi considerat „actul de naștere” al logicii deontice, disciplină al cărui nume vine de la cuvântul grecesc
„deontos” care înseamnă „ceea ce este, dintr -un motiv sau altul, impus, obligatoriu” . 
38
 

în situația de a corela norma juridică cu cauza (speța) și pentru aceasta el se bazează pe

teoremele (legile) logicii deontice.97 

Dezvoltarea logicii deontice, în calitatea sa de a fi una din cele mai recente

specii de logică aplicată, este strâns legată de rezultatele actuale obținute de  una din
cele mai vechi preocupări de logică, logică   modală, iar analiza concept elor sale
fundamentale și a legăturilor logicii deontice cu dreptul reclamă o discuție prealabilă
asupra tipurilor de norme, care cunosc o mare diversitate, pentru a stabili cât mai exact
cu putință locul și specificul normelor juridice în raport cu alte tipuri de norme, reguli
sau instrucțiuni.98 

IV.1. Despre norme în general

Cuvântul “norm” din limba engleză   şi echivalentele lui din alte limbi se
folosesc ȋn multe sensuri şi adesea cu o semnificaţie neclară . Nu s-ar putea spune că  
este un termen bine cristalizat in vocabularul filozofic englez. În schimb, un asemenea
termen este adjectivul “normativ”. 99 

Pentru cuvântul “normă” se pot indica mai multe sinonime parţiale,   ca

„model”,  „standard”,  „reglementare”,  „regulã” şi „lege”.  Instrucţiunile privind modul
de ȋntrebuinţare şi reţetele pare -se că nu sunt numite ȋndeobşte „norme”, dar nu trebuie
sa ezităm a le numi „normative”.100 

Câmpul de semnificaţie al acestui cuvânt fiind nu numai eterogen ci având şi

hotare vagi ar fi probabil zadarnic să  ne-ncerce crearea unei Teorii Generale a
 Normelor care să  acopere ȋntregul camp.  Într-un fel sau altul sfera teoriei normelor
trebuie restrânsă.101 

În capitolul de faţă vom ȋncerca să evidenţiem şi să caracteriză m pe scurt

unele semnificaţii principale ale cuvântului „normă” sau cum am mai putea spune,  
unele specii sau tipuri principale de norme.

97
 G. Calinowski, Introduction à la logique juridique , Paris, 1971, p. 217
98
 Ibidem.
99
 Mateuț G. Artur Mihăilă, Logică juridică , Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 123. 
100
 Ibidem. 
101
 Ibidem.
39
 

Spuneam că  una din semnificaţiile ale acestui cuvânt este aceea de lege.  
Cuvântul lege, ȋnsã, se foloseşte ȋn cel putin trei sensuri net distincte.   Întâi vorbim
despre legi ale statului. În al doilea rând vorbim despre legi ale naturii iar ȋn al treilea
rând vorbim despre legi ale logicii (şi matematici).  Evident că  legile naturii şi legile
statului sunt lucruri foarte diferite. Totuşi,  identitatea de nume nu este o simplă
coincidenţă.102 

Concepţia greacă  despre lege ca o condiţie de echilbru şi armonie

contrastează  cu concepţia iudaicã din Vechiul Testament despre lege ca expresie a
unei voinţe suverane care emite porunci.  Ideea lui Dumnezeu, legiuitor poate fi privitã
ca o analogie au o proiecţie pe un plan supranatural a ideii unui şef suveran sau rege
ȋntr -o comunitate umană. După  cum regele dă legi asupra carora este pus să  
domnească , tot aşa Dumnezeu guvernează   ȋntregul univers prin legea sau cuvântul
său.103 

Legile naturii sunt descriptive. Ele descriu regularitãţile pe care omul crede cã
le-a descoperit ȋn cadrul naturii şi sunt adevãrate sau false.   Despre natură nu se poate
spune decât ȋn sens metaforic că  se supune legilor ei. Dacă se descoperă vr eo
discrepanţă  ȋntre descriere şi ceea  ce se petrece efectiv ȋn natură , descripţia este cea
care va trebui corectată, şi nu cursul naturii.  Deşi aceasta este o caracterizare
superficială a ceea ce sunt legile naturii, cred că ȋn esenţă ea este corectă .104 

Legile statului sunt prescriptive. Ele statuează reglementări pentru conduita

oamenilor şi pentru relaţiile lor reciproce.  Nu au valoare de adevă r. Menirea este de-a
influenţa comportamentul.  Când oamenii nu se supun legilor autoritatea ce stă ȋn
spatele legilor ȋncearcă  mai ȋntâi sã corecteze comportamentul oamenilor.   Uneori ȋnsă
autoritatea modifică  legile eventual pentru a le face mai conforme cu capacităţile
naturii umane.105 

Contrastul dintre „ prescriptiv” şi „descriptiv” ne poate ajuta să   distingem

ȋntr e norme şi lucruri care nu sunt norme.  Legile naturii sunt descriptive şi nu
 prescriptive - deci ele nu sunt norme. În acest fel noi contură m de fapt utilizarea

102
Ibidem.
103
 Gh. C. Mihai, Metoda logică în drept, vol. I, Logica formală elementară , Ed. All Beck, București,
2005, p. 95.
104
 Ibidem, p. 96.
105
 Ibidem, p. 97. 
40
 

cuvântului normă, trasăm hotarele conceptului de normă. Într-o altă  utilizare a

termenului, legile naturii ar putea foarte bine să fie numite norme.106 

Cineva ar putea să creadă că atributul „prescriptiv” oferă   cheia pentru o

caracterizare a normelor. Discursul normativ este discurs prescriptiv, se spune adesea.
Discursul prescriptiv, iar uneori şi evaluativ, sunt caracterizate apoi prin contrast cu
cel prescriptiv.107 

Astfel, regulile unui joc constituie prototipul şi exemplul standard al unui tip
 principal de norme. Vom rezerva numele de regulă ca termen tehnic pentru acest tip.
Jucarea unui joc este o activitate umană. Ea se desfăşoară conform cu anumite tipare
standardizate ce pot fi numite mişcări sau mutări ȋn cadrul jocului.  

Regulile gramaticale ale unei limbi naturale sunt un alt exemplu pentru tipul
de norme căruia ȋi aparţine regulile de joc.   Mişcările din joc, ca tipare le corespund
aici formele statornicite ale vorbirii corecte. Activităţii de joc ȋi corespunde vorbirea
sau activitatea de vorbire şi scriere ȋntr -o limbă.108 

Regulile unui calcul logic sau ma tematic sunt şi mai asemanătoare ȋn un ele
 privinţe regulilor unui joc decât regulile gramaticale ale unei limbi naturale. 

Un al doilea tip principal de norme alături de norme le voi numi prescripţii

sau reglementăr i. Am ȋntalnit deja un subtip al acestui tip de norme,   şi anume legile
statului. Vom considera următoarele ca fiind caracateristice numite de noi prescripţii.  
Prescripţiile sunt date sau emise de cineva.   Ele emană  din sau ȋşi au sursa ȋn voinţa
unei autorităţi normative.  De asemenea, ele se adresează unui agent sau unor agenţi pe
car e ȋi vom numi subiectele norme.  În mod normal, se poate spune că autoritatea care
emite o normă cere subiectului, respectiv subiectelor să adopte o anumită conduită .
Putem spune deci cã emiterea normei exprimă voinţa autorităţii de a face ca subiectul,  
subiectele să  se comporte ȋntr -un anumit mod. Spre a- şi face voinţa cunoscută  
subiectului, subiectelor, autoritatea promulgă  norma. Spre a-şi face efectivă voinţa
autoritatea atașează normei o sancţiune sau o ameninţare cu pedeapsa.  Sub toate aceste

106
 Ibidem.
107
 Georg H. Von Wright, Normă și acțiune , Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1989, p. 67. 
108
 Ibidem.
41
 

aspect, normele pe care le numim aici prescripţii diferă  ȋn mod caracteristic de

normele pe care le-am numit reguli.109 

Un al tr eilea tip principal de norme alături de norme şi prescripţii ȋl constituie

cele pe care le vom numi instrucţiuni sau norme tehnice. Aproximativ vorbind ele se
referă la mijloacele de folosit ȋn vederea atingerii unui anumit scop. 110 

IV.2. Tipuri de norme

Cu toate deosebirile dintre ele, oricare două  limbi naționale (materne) au și

anumite trăsături comune. Printre acestea, se află  și aceea  că, în calitatea lor de
varietăți de limbaj natural de tip verbal, multe cuvinte sau expresii din vocabularul
oricărei limbi naționale se remarcă printr -o multitudine de înțelesuri, ceea ce înseamnă
că, din moment ce cuvintelor sau expresiilor în cauză le   sunt proprii mai multe
înțelesuri. Ele pot avea într -un context dat un anumit denotat, iar în alt context un alt
denotat.111  O situație de acest fel poate fi ilustrată și în cazul vocabularului (lexicului)
limbii române prin citarea chiar a cuvintelor „lege”, „normă”, „regulă”, „instrucțiune”,
„dispoziție”, etc., care fac parte și din vocabularul limbajului de specialitate al
 juriștilor. În ceea ce privește sensul lor, parțial, aceste cuvinte se aseamănă și deci, au
aproximativ același denotat. De exemplu, cuvântul „lege”, în expresia articol de lege și
cuvântul „normă” în expresia normă juridică au aproximativ același sens. De multe ori
însă, cuvintele menționate diferă, ca sens, de la un context la altul, ceea ce înseamnă că
deseori aceste cuvinte, având în țelesuri distincte, nu au întotdeauna același denotat. De
exemplu, în expresia lege a naturii cuvântul „lege” are un înțeles net diferit de oricare
din sensurile pe care le poate avea cuvântul „normă”. 112 

Pentru atingerea acestui deziderat ne vom baza pe o distincție „clasică” între

enunțuri descriptive și enunțuri prescriptive, sau pe scurt, între descriptiv si
 prescriptiv113, distincție care se bazează pe o alta deja discutată și anume, între funcția
informativă și direcționar –   sugerătoare a limbajului. Astfel, enunțurile descriptive
coincid cu ceea ce numim propoziții cognitive, la nivelul cărora funcția informativă a

109
 Ibidem, 69.
110
 Ibidem.
111
 Bieltz, Petre, Gheorghiu, Dumitru, Logică juridică, ed. Pro Transilvania, 1998, p. 217.
112
 Ibidem.
113
 În realizarea acestu deziderat precizarea sensului special cu care vom utiliza cuvinte ca „normă”,
„regulă”, sau „instrucțiune”, ne bazăm pe sugestiile oferite de G. H. Von Wright în lucrarea sa „ Normă
 și acțiune”, București, 1982, lucrare care a apărut pentru prima dată în 1963, în limba engleză. 

42
 

limbajului se manifestă în formă deplină deoarece, prin intermediul acestui tip de

 propoziții redăm proprietăți ale unor obiecte, cauze și/sau condiții datorită cărora se
 produc anumite fenomene sau datorită cărora acele fenomene se derulează într -un fel
sau altul. Așa cum s -a menționat propozițiile cognitive sunt singurele tipuri de
 propoziții cărora le este proprie o anumită valoare de adevăr .114 

Pe de altă parte, propozițiile normative sunt un exemplu de enunțuri

 prescriptive, prin care funcția direcționar -sugerătoare a limbajului își află o
manifestare explicită intrucât propozițiile de acest fel redau reglementări prin a căror
respectare se urmărește obținerea unui anume tip de comportament, statornicirea unui
anume fel de relații sociale în vederea unei activități sociale coerente și pentru
obținerea unui anume rezultat. Pentru acest motiv, enunțurile cu rol prscriptiv  nu au
valoare de adevăr ( nu pot fi calificate nici ca adevarate nici ca false). 115 

De reținut însa că  distincția dintre descriptiv si prescriptiv nu trebuie sub nici
un aspect absolutizată,   deoarece, pe de o parte, există exemple de enunțuri la aceste
două atribute se regă sesc împr eună, chiar dacă nu ambele în exact aceeași măsură, pe
de altă parte, între multe enunțuri la care s -ar regăsi exclusiv unul din aceste atribute
există o anumită legătură . De pildă, multe enunțuri cu un rol exclusiv prescriptiv pot fi
considerate ca fiind consecințe, ale unuia sau mai multor enunț uri care au rol exclusiv
descriptiv.116 

Ceea ce numim legi științifice sunt exemple de enunțuri care au doar caracter
descriptiv, deci exclusiv funcție informativă, în timp ce legile statului sunt enunț uri
cărora  le revine exclusiv atributul de propoziții prescriptive, deoarece enunțurile de
acest fel au exclusiv funcție direcționar -sugerătoare. Într -adevăr, enunțurile care redau
diferite legi ale naturii sau legi ale socialului exprimă regularități presupuse a fi   fost
descoperite în natură, respectiv în societate și ca atare ele au exclusiv o funcție
informativă, dar pe baza lor pot fi derivate, ca un fel de concluzii, reguli sau
instrucțiuni pentru activitatea practică. De pildă, din anumite legi ale fizicii sunt  
derivate anumite reguli de procedură pentru activitatea industrială, de regulă cunoscute
sub denumirea de „instrucțiuni” sau sub aceea de „norme tehnice”. Dimpotrivă,

114
 Ibidem.
115
 Ibidem.
116
 Gh. C. Mihai, Metoda logică în drept, vol. I, Logică formală elementară , Ed. All Beck, București,
2005, p. 125.
43
 

 propozițiile care exprimă legi ale statului au un caracter pur prescriptiv, deoarece pri n
intermediul lor se stipulează condiții (obligații, perminiuni sau interdicții) care privesc
direct numai comportamentul oamnenilor, acțiunile lor și relațiile dintre ei, inerte
activități sociale în general.  O altă importantă deosebire de fapt o deosebire esențială
între legile naturii și legile statului este aceea că așa cum sublinia și M. Djuvara,
„legile naturii sunt inviolabile, pe când normele morale și ale dreptului sunt,
deopotrivă, violabile prin însuși firea lor”117. Mai exact, dacă prin absurd, s-ar produce
un fapt sau un fenomen care ar contrazice o lege naturală –   arată celebrul jurist,
teoretician și celebru filosof al dreptului –   formularea respectivei legi a naturii va
dispărea, în schimb, normele juridice cele morale și chiar alte tipuri de   norme sunt
desființate de săvârșirea unor fapte   care le violează: săvârșirea unei fapte care
contravine unei norme juridice sau morale nu infirmă respectiva normă.  

În această ordine de idei, se va reține că legile statului reprezintă specia de

 bază și cea mai importantă a legilor juridice, altfel spus a normelor juridice.  

Normele tehnice, adesea numite instrucșiuni de utilizare, sunt o altă

categorie de propoziții normative, de regulă derivate din, sau legate de legi științifice,
așa cum sunt, printre altele, instrucțiunile de folosire a aparatelor electocasnice. Prin
aceasta înțelegem că aceste instrucțiuni sunt legate de un anume scop, de obținerea
unui anume rezultat determinant, în sensul că numai dacă ele sunt respectate se va
obține rezultatul pentru care a fost construit acel aparat, iar dacă ele nu vor fi
respectate, acel rezultat nu va fi obținut, iar în anumite condiții speciale nu este exclus
să ne expunem anumitor riscuri. Din această perspectivă, instrucțiunile tehnice se
aseamănă cu anumite legi științifice din care ele derivă, de pildă din legi ale naturii,
deoarece astfel de legi nu pot fi încălcate, uneori deloc, alteori fără a ne supune
riscului unor accidente. 118 

Astfel, chiar dacă unele din aceste reguli tehnice nu introduc explicit
 prescripții, întrucât ele apar mai degrabă ca recomandări, din ele pot fi derivate, sub
formă de concluzii, diferite prescripții.

117
 A se vedea M. Djuvara,  Precis de Filosofie Juridică. Partea I : Faptele și Dreptul. Natura cunoașterii
 juridice și mecanismul formării ei, în volumul M. Djuvara, Eseuri de filosofie a dreptului, editat de
 Nicolae Culic, București 1997. 
118
 Ibidem.
44
 

Obiceiurile sunt considerate asemănătoare regulilor de joc și chiar legilor

statului, deoarece ele presupun anumite tipare comportamentale și, asemănător
normelor juridice, ele exercită o presiune normativă asupra comportamentului și a
acțiunilor unei anumite comunități și a membrilor acelei comunități. Strâ ns legate de
tradițiile populare, obiceiurile s-au născut treptat, pe parcursul istoriei comunității
căreia îi sunt specifice, ele însele fiind deseori gândite ca un fel de tradiții. mai mult,
fiind caracteristice activității sociale a unei comunități și chiar vieții sociale a unui
 popor, motiv pentru care sunt studiate de Antropologia Socială, ele pot fi într -o măsură
sau alta nerespectat, ca și regulile de joc, dar fără aceleași riscuri ca în cazul încălcării
regulilor tehnice și spre deosebire de o ipotetică nerespectare a legilor naturii care, în
sensul strict al termenului nu pot fi nesocotite. 119 

În cazul normelor morale le revine caracterul de prescripții în cel puțin

aceeași măsură în care această trăsătură se manifestă la nivelul obiceiurilor. Deși
normele morale se află în relații speciale cu normele juridice, prin acea că unele norme
 juridice s-au născut norme morale și că existența unui sistem coerent de norme juridice
este adesea o sursă din care se nasc noi valori și norme morale, legătura dintre  normele
 juridice și cele morale nu exclude existența unor diferențe semninificative între aceste
două feluri de norme.120 

Pe de altă parte, prin natura lor, principiile morale se apropie și de regulile de

 joc deoarece atunci cand cineva nu respectă regulile   morale ale unei anumite
comunități, înseamnă că persoana respectivă nu se comportă corect în raport cu
tradițiile acelei comunități, fără a fi exclus ca respectiva persoană să respecte totuși
alte principii morale, specifice altei comunități. În același timp, originea necunoscută a
normelor morale și faptul că ele nu ființează și nu sunt aplicate într -un cadru strict face
ca și în cazul lor sancțiunile pe care le atrage o abatere de la o regulă morală, oricât de
importantă ar fi aceasta, să nu fie la fel de grave și de riguros delimitate ca în cazul
normelor juridice.121 

119
 Bieltz, Petre, Gheorghiu, Dumitru, Logica Juridică, Ed. Pro Transilvania, 1998, p. 221- 222.
120
 Ibidem.
121
 Ibidem, 223.
45
 

În sfârșit, o altă categorie de norme în raport cu care se nasc și se delimitează  

normele juridice sunt așa-numitele reguli ideale122. Aceste reguli ideale, strâns legate
 prin felul în care s-au năascut, prin conținutul și particularitațile lor, de obiceiuri,
tradiții și principii morale, mai exact, de sistemul valorilor sociale, sunt caracterist ice
unui popor sau unei comunități și exprimă   anumite speranțe, aspirații și idealuri de
dreptate, adevăr, generozitate, libertate etc. Astfel de idealuri oferă membrilor
comunității un fel de ghid de comportare și asemnător unor norme morale, exercită o
 presiune normativă asupra comportamentului individual, dar mai slabă dacât cea
exercitată de obiceiuri, de principiile morale și mai ales fața de aceea exercitată de
normele juridice.123 

Norma de drept administrativ   face parte din acea categorie de norme

 juridice care reglementează,  ordonând şi organizând raporturile sociale care constituie
obiectul activităţii administrative a statului şi a colectivităţilor locale,   cu excepţia
raporturilor sociale care se nasc în procesul realizării activităţii financiare.124 

 Normele de drept administrativ  pot emana atât de către Parlament,  ca

autoritate publică ce deţine puterea legislativă cât şi de Preşedintele Republicii,  
Guvern şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale sau locale.125 

Foarte multe norme de drept administrativ îmbracă forma actelor

administrative normative, deci actele care emană de la organele administraţiei publice,  
dar acestea nu epuizează sfera actelor juridice în care sunt cuprinse norme de drept
administrativ. Pe de altă parte,   actul administrativ normativ poate să cuprindă şi alte
norme juridice decât cele administrative, cum ar fi: norme de drept civil, de drept al
muncii etc. Tocmai de aceea cercetarea normelor de drept administrativ nu se poate
face decât în strânsă corelaţie cu formele juridice pe care acestea le îmbracă,   adică cu
izvoarele dreptului administrativ.126 

122
 Dupa cum menționează G.H.Von Wright, Op. Cit., termenul de reguli ideale a fost propus de
G.E.Moore, The Nature of Moral Philosophy, 1922.
123
 G. H. Von Wright, Normă și acțiune, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1989, p. 72. 
124
 Cristea, Virgil,  Interpretarea și aplicarea normelor juridice , Ed. All Beck, București, 2011, p. 52.
125
 Ibidem, p. 53.
126
 Ibidem. 
46
 

IV.3. Caracterizare a și structura normelor 

Pe parcursul dezvoltării societății umane, normele legale și -au modificat

statutul și chiar multe din particularitățile lor. Astfel, dacă la început a dominat dr eptul
cutumiar, ceea ce înseamnă   că normele juridice aveau   o origine anomimă,
asemănătoare tradițiilor și obiceiurilor populare, și că nu exista o distincție bine
delimitată între norme juridice, norme morale, obiceiuri, tradiții și chiar norme tehnice
sau reguli de joc, după o etapă, și ea de mult apusă, în care  dreptul cutumiar a coexistat
cu dreptul conștient (în care normele erau produse sau promulgate de persoane cu
roldominant în societatea vremii), s-a ajuns ca în societatea modernă normele juridice
să dispună, în totalitatea lor, de o origine ușor de ident ificat.127 

În societatea contemporană, prin calitatea lor de a fi prescripții (în sensul

menționat în paragraful anterior), normele juridice pot lua fie forma unor propoziții
normative, fie forma unor propoziții imperative (ceea ce înseamnă că nu  au valoare de
adevăr) și sunt date (emise) de cineva sau de o instituție care are statutul de autoritate
normativă către altcineva cu statutul de agent, în calitate de subiect al normei, ca de
 pildă, normele cuprinse in Regulamentul de Circulație, soluții le (deciziile) date de un
magistrat, hotărârile unui tribunal etc.128 

De fapt, în societatea contemporană, normele juridice, în special acelea care

 pot fi numite legi ale statului, se nasc fiițează și funcționează într -un sistem riguros
organizat, prin accea că acest sistem este alcătuit din cel puțin 4 tipuri de instituții,
fiecare din acestea specializată pentru un anumit aspect caracteristic apariției și
funcționării normelor legale (Parlamentul, Guvernul, Poliția și Justiția).129 

 Normele juridice se diferențiază net de normele morale cu care multe norme

legale, de pildă, multe norme din Codul Familiei se aseamănă. Este evident, de
exemplu, că normele morale nu și -au schimbat, sub acest aspect, statutul. Normele
morale au rămas cu o origine anonimă, deci, în cazul lor nu putem specifica o
autoritate normativă specializată în producerea sau abrogarea principiilor morale, după

128
 Codul fiscal cu norme de aplicare. Codul de procedură fiscală cu norme de aplicare , Ed. Meteor
Press, București, actualizat iulie 2012, p. 71.  
129
 Ibidem, p. 72.
47
 

cum nu dispunem nici de instituții specializate în „transpunerea în viață” a normelor

morale, de o alta specializată în supravegherea respectării normelor morale și nici d eo
instituție dedicată exclusiv stabilirii și aplicării de sancțiuni pentru încălcarea unor
astfel de norme. Competențe ca în cazul normelor juridice sunt clar diferențiate,
inclusiv pentru aceea că sunt repartizate unor instituții distincte, sunt în cazul normelor
morale, difuze, în sensul că ele revin prin tradiție, familiei, școlii, bisericii, opiniei
 publice, etc., nici una dintre acestea nefiind o instituție strict specializată pentru doar
un anumit tip de activitate legată de normele morale.130 

Prima din componentele unei norme juridice este autoritatea normativă ,

adică instituția care produce norma în cauză. Cu toate că acest prim element din
alcătuirea unei norme legale nu apare întodeauna explicit în textul care dă expresie
unei astfel de norme, luarea sa în considerare nu este deloc lipsită de importantă.
Astfel, în societatea contemporană nu orice persoană sau instituție are competența de a
 produce orice fel de normă legală. În aceste condiții, dacă persoana sau instituția care a
 produs o anumită normă juridică nu are competanța legală pentru a face acest lucru,
reiese că respectiva normă este juridic –   nevalidă. Pe de altă parte, ținând seama de
locul care revine fiecărei autorități normative, în organizarea socială, pentru oricare
din normele juridic  –   nevalide putem stabili tipurile de activități și chiar teritoriul si
comunitatea la care se referă. A stfel, dacă autoritatea normativă ar coincide cu
Consiliul unei primării care a decis interzicerea fumatului în instituțiile publice,
această normă prohibitivă se referă doar la persoanele care locuiesc în sau doar
vizitează aria administrată de respectiva primărie, exclusiv în periada în care astfel de
 persoane se află în interiorul unei instituții publice din aria menționată, și nu la toți
cetățenii țării. În schimb, Regulamentul de circulație aprobat de Parlament, în calitate
de autoritate normativă, pentru acest regulament, devine obligatoriu pentru toți cei
care doresc să folosească drumurile publice din România, indiferent dacă aceștia sunt
sau nu cetățeni români. 131 

Cea de-a doua componentă a normei juridice, adică subiectul normei este
dependentă de autoritatea normativă deoarece subiectul unei norme legale coincide cu
agentul căruia i se adresează norma în cauză. Desigur, în baza celor menționate, în
anumite cazuri, subiect al normei poate fi un singur individ, de exemplu, când norma
130
 Ibidem, p. 73 
131
 G. H. Von Wright, Normă și acțiune, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 40.  
48
 

 juridică ar coincide cu hotărârea unui tribunal, iar în alte cazuri subiectul normei este
orice individ care face parte dintr-o anumită comunitate umană.132 

Cea de-a treia componentă  a oricărei norme legale, caracterul normei

coincide cu calitatea normei de a introduce o obligație sau o perminisiune, caz în care
vom spune că acea normă juridică este pozitivă, respectiv de a introduce o interdicție,
situație în care vom spune că norma juridică în cauză este prohibitivă. 133 

Un al patrulea element ce trebuie luat în considerare în analiza și

interpretarea normelor legale este conținutul normei, prin care se înțelege activitatea,
acțiunea, comportamentul sau atitudinea despre care norma stipulează ori că trebuie să
fie realizată sau că realizarea sa este permisă ori că ea nu trebuie să fie realizată. 134 

Condiția de aplicare a normei reprezintă cel de -al cincilea element din

alcătuirea unei norme legale și coincide cu precizările privind efectuarea actelor care
reprezintă conținutul normei și dspre care norma arată că sunt obligatorii, permise sau
interzise. Condiția de aplicare a normei este presupusă de chiar conținutul normei. Pe
această bază, se impune să distingem între: norme legale categorice și norme legale
ipotetice.  Astfel, dacă o normă juridică oarecare este categorică, atunci condiția de
aplicare a acelei norme este implicită, ea fiind cuprinsă în chiar conținutul normei în
cauză, dar dacă o normă juridică este ipotetică, condiția sa de aplicare apare explicit în
textul acelei norme sub forma unor clauze adiționale adăugată la conținutul respectivei
norme legale.135 

IV.4. Analiza normelor

Pentru început este indicat să distingem următoarele 6 componente sau părţi

ale acelor norme care sunt prescripţii:   caracterul, conţinutul,  condiţia de aplicare, 
autoritatea, subiectul (subiectele) şi ocazia. Dintr-o enunţare completă a faptului că o
anumită prescripţie a fost emisă trebuie să apară clar care sunt cele şase component sus
menţionate ale acesteia. 136 

132
 Ibidem, pp. 41-42.
133
 Kelsen, Hans, Law and Logic, Amsterdam, 1965.
134
 Ibidem. 
135
 Bieltz, Petre, Gheorghiu, Dumitru, Logica juridică, Ed. Pro Transilvania, 1998, p. 225-227
136
 Ibidem, p. 228
49
 

Există si alte două elemente care aparţin în mod esenţial fiecărei prescripţii,  
fără a fi totuşi “componente” ale prescripţiilor în acelaşi sens ca cele şase de mai sus.  
Vom numi aceste două elemente promulgarea şi sancţionarea.137 

Caracterul, conţinutul şi condiţia de aplicare constituie ceea ce propun să

numim nucleul normei.  Nucleul normei este o structură logică pe care prescripţiile şi
celelalte tipuri de norme o au în comun. Între nucleele normelor de diferite tipuri pot
exista însă diferenţe specifice.   În cele de faţă ne interesează direct numai nucleele
 prescripţiilor.138 

Autoritatea, subiectul (subiectele) şi ocazia par să fie caracteristici specifice

ale prescripţiilor, caracteristici care nu revin altor tipuri de norme.

Teoria formală a normelor sau logica deontică este esenţialmente o teorie a

nucleelor normelor. Întrucât nucleele sunt ingrediente commune ale tuturor, sau
aproape tuturor tipurilor de norme, această teorie formală poate fi privită cu precauţiile
de rigoare-drept o logică fundamental a normelor în general. 139 

Caracterul unei norme variază așa   cum norma stipulează că ceva trebuie,  
 poate sau nu poate să fie sau să nu fie făcut.  

Dacă o prescripţie stipulează că un anumit lucru trebuie să   fie făcut o numim

în mod curent comandă sau ordin.   Daca o prescripţie stipulează că un anumit lucru
trebuie să fie făcut o numim permisiune. În sfârşit,  dacă ea stipulează că un anumit
lucru nu trebuie să fie făcut,  o numim interdicţie sau prohibire. 140 

Sfatul şi povaţa,  ruga, recomandarea, cererea şi avertizarea sunt categorii

înrudite cu comanda,  permisiunea şi interdicţia.  Cu toate acestea nu vom spune că ele
însele ar fi prescripţii sau norme.   Prin conţinut al unei norme înţelegem în linii mari
ceea ce trebuie sau poate, sau este interzis să fie sau să fie făcut.   În particular,
conţinutul unei prescripţii este lucrul prescris (comandat, permis sau interzis).141 

137
 Corbeanu, I., Corbeanu, M., Teoria generală a dreptului , Ed. Lumina Lex, București, 2006, p. 83. 
138
 Ibidem, p. 85.
139
 Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, ediția a IV-a, vol. I și II, Ed. All Beck, București, 2005,
 p. 96. 
140
 Ibidem.
141
 Von Wright, G. H., Normă și acțiune, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1982, p. 112
50
 

Din punctul de vedere al conţinutului lor normele cu excepţia regulilor ideale

se pot împărţi în două grupuri principale,  norme de acţiune,  (acte şi abţineri) şi norme
de activitate. Ambele tipuri de norme sunt uzitate şi importante.   „Inchide uşa” ordonă
efectuarea unui act. „Fumatul permis” permite o activitate.   „Nu fugiţi când câinele
latră” interzice o activitate. Se pare că prescripţiile  (şi, poate ale norme) de activitate
sunt, într-un sens important, secundare în raport cu prescripţiile   (normele de
acţiune).142 

Putem împarţi normele în positive şi negative după conţinutul lor. Condiţia ce

trebuie împlinită ca să existe o posibilitate de realizare a ceea ce constituie conţinutul
unei norme date (care nu este o regulă ideală)   se va numi condiţie de aplicare a
normei. Nu este necesară ca ea să fie singura condiţie. 143 

După cum este lesne de înţeles,   există patru tipuri elementare de norme ale
căror condiţii de aplicare că o stare de lucruri dată nu există,   dar apare dacă nu este
 prevenită prin acţiune; patru tipuri elementare de norme ale căror de aplicare sunt că o
stare de lucruri dată există şi nu dispare independent de acţiune;   patru tipuri
elementare de norme ale caror condiţii de aplicare sunt că o stare de lucru există,  dar
dispare în cazul când aceasta nu se previne prin acţiune.   Din punctul de vedere al
condiţiilor lor de aplicare normele se pot împărţi în categorice  şi ipotetice.144 

Acum observăm că o normă care nu este o regulă ideală este categorică atunci
când condiţia sa de aplicare este condiţia ce trebuie satisfăcută pentru a exista o
 posibilitate de înfăptuire a lucrului care constituie conţinutul acesteia şi când nu se mai
 pune nici o altă condiţie. 

Spunem că o normă care nu este o regulă ideală este ipotetică atunci când
condiţia sa de aplicare este condiţia care trebuie satisfăcută pentru a exista o
 posibiltate de înfăptuire a lucrului care constituite conţinutul acesteia plus o altă
condiţie.145 

Dacă o normă categorică condiţia sa de aplicare este dată chiar în conţinutul

ei. Cunoaşterea conţinutului ei ne oferă si cunoaşterea condiţiei sale de aplicare.  Din

142
 Ibidem, p. 113.
143
 Ibidem, p. 114.
144
 Ibidem. 
145
 G. H. Von Weight, Normă și acțiune , Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1982, p. 43. 
51
 

acest motiv nu este nevoie ca fo rmularea normei să facă menţiune specială a condiţiei.  
De exemplu, din oridinul de a închide o fereastră se înţelege că el se aplică într -o
situaţie în care o anumită fereastră este deschisă.146 

Când o normă este ipotetică,  condiţia sa de aplicare nu poate fi dedusă numai

din conţinutul ei - dacă definim „conţinutul” aşa cum am procedat aici.   În consecinţă
în cuprinsul formulării normei trebuie să se facă o menţiune a condiţiei   (adiţionale). 
Un exemplu îl constituie ordinul de a închide o anumită fereastră dacă va începe
 ploaia.147 

Prin autoritate a unei prescripţii întelegem agentul care dă sau emite

 prescripţia.  Autoritatea ordonă,  permite sau interzice unor subiecte să înfăptuiască
unele lucruri în anumite ocazii. Spunând că autoritatea unei prescripţii est e un agent
indicăm ca prescripţiile apar ca rezultat al acţiunii.   Acelor mod particular de acţiune
care are ca efect existenţa prescripţiilor va fi denumit acţiune normativă.148 

Prescripţiile ale caror autorităţi sunt agenţi empirici s-ar putea numi pozitive.
Autoritatea unor norme pozitive este un agent personal, autoritatea altora un agent
impersonal.

IV.5. Noțiunea de validitate juridică  

În cazul dreptului, validitatea (corectitudinea) logică devine semnificativă sub

două aspecte: în sensul fundamental, unde este vorba de un criteriu în raport cu care un
argument deductiv este logic  –   admisibil și într -un sens special, care decurge chiar din
 particularitățile dreptului și activității juriștilor, se poate vorbi de „validitate
 juridică”.149  În acest al doilea sens, în cazul dreptului, termenul „validitate” este
utilizat în cel puțin 5 accepțiuni speciale după cum urmează:

   Despre o anume lege sau reglementare legală se spune că este validă în înțelesul că
este în vigoare, că nu a fost abrogată;  
   Raportat la un anumit caz sau la o anumită situație, despre o lege sau reglementare
 juridică se spune că este validă în înțelesul că se aplică în acel caz, că este relevantă

146
 Ibidem.
147
 Ibidem.
148
 Ibidem, p 44. 
149
 Hans, Kelsen, Law and Logic, în Philosophy and Christianity,  Philosophical Essays Dedicated to
 professor Dr. Herman Dooyeweerd, Amsterdam, 1965.
52
 

 pentru a evalua și, eventual, a găsi o soluție pentru cazul sau situația aflate în  
discuție; 
  Activitatea socială se desfășoară în condițiile existenței unui sistem de instituții
dintre care o parte sunt instituții juridice între care există, printre altele, anumite
relații de subordonare și unde fiecărei instituții juridice îi sunt proprii anumite
competențe, mergând până la producerea unui anumit fel de reglementări juridice;
de exemplu, Parlamentul produce legi, Guvernul ordonanțe, etc.; 150 
  Anumite instituții care sunt implicate, în general vorbind în diferite forme în
activitatea juridică, au competențe în direcția supravegherii respectării unor legi și
chiar pentru aplicarea de sancțiuni în cazul că se constată existența unor abateri în
raport cu reglementările introduse de respectivele legi; de pildă Serviciul de
Circulație este abilitat să supravegheze respectarea Codului Rutier și a
Regulamentului de Circulație de către toți participanții la trafic și să aplice sancțiuni
celor care violează reglementările cuprinse în codul și regulamentul menționat.
Astfel, despre o anumită decizie se   spune că este validă dacă există o bază legală
 pentru a lua acea decizie și ca este nevalidă, dacă nu există o astfel de bază
legală.151 
  Despre două legi sau reglementări juridice se spune că sunt reciproc valide  în raport
cu o anumită speță dacă ele nu îndeamnă la comportamente care se exclud reciproc;
în caz contrar, despre cele două legi sau reglementări juridice se spune că sunt
reciproc nevalide. Pentru această accepțiune a termenului de validitate juridică
avem numeroase exemple de dezbateri, multe dintre ele puternic mediatizate,
despre constituționalitatea sau neconstituționalitatea unor articole de lege, sau chiar
a unor legi în întregul lor, cu precizarea că asemenea dezbateri „constituționalitate”  
înseamnă „validitate juridică”, iar termenii comparați nu sunt două legi sau două
reglementări oarecare, ci o anumită lege sau reglementare raportată la unul sau altul
din articolele sau paragrafele din alcătuirea Constituției României.  152 
Din analiza atentă a celor cinci accepțiuni ale termenului „validitate juridică”
 prezentate mai sus, reiese că oricare dintre ele poate fi considerat din perspectiva
condițiilor logice de raționalitate, în special din perspectiva principiilor necontradicției
și terțului exclus, ca un caz particular de raportare la aceste condiții fundamentale de
150
 Mateuț G. Artur Mihăilă, Logică juridică , Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 67. 
151
 Ibidem, pp. 67-68.
152
 Profiroiu, Alina; Popescu, Irina, Bazele administrației publice , Ed. Economică, ediția a III -a,
București 2005, pp. 88 -89. 
53
 

raționalitate. Dacă vom lua ca exemplu doar ultima accepțiune a termenului de

„validitate juridică”, a spune că două legi sau reglementări juridice sunt reciproc
valide numai dacă nu îndeamnă la comportamente care se exclud reciproc   înseamnă
același lucru cu a spune că obligațiile, permisiunile sau interdicțiile propuse de cele
două legi, respectiv comportamentele la care ele îndeamnă, nu sunt reciproc logic –  
inconsistente.153 
În legătură cu noțiunea de validitate juridică se pune  problema nivelelor de
validitate ale normelor juridice. Astfel, într-un sistem de norme juridice există anumite
relații „ierarhice” între normele care îl compun, în sensul că o normă „inferioară”
trebuie să satisfacă anumite condiții impuse de o normă „superioară”, care, la rândul
său, trebuie să satisfacă anumite condiții impuse de o normă de nivel mai înalt
ș.a.m.d., până la nivelul cel mai înalt al sistemului respectiv, la care se află, de regulă,
norme constituționale. Acestea din urmă nu mai sunt condiționate de vreo altă normă
de nivel superior, ci de cerința organizării unitare și consistente a respectivului sistem
de norme juridice.154 

153
  Eric A. Posner, Law and social norms, New York, 2001. 
154
 Deopotrivă, pentru sensurile termenului de validitate juridică, pentru corelația dintre validitatea
 juridică și validitatea logică și pentru nivelele de validitate juridică a se vedea Tecla Mazzarese,  Logica
 Deontica e linguaggio Giuridico, Padova, 1989.

54
 

V. STUDIU DE CAZ PRIVIND LEGEA 188/1999, ACTUALIZATĂ

2014, PRIVIND STATUTUL FUNCȚIONARILOR PUBLICI 

- Actualizată cu dispozițiile Legii 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.

286/2009 privind Codul Penal (în vigoare din 1 februarie 2014);  
- Actualizată cu dispozițiile Legii 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor
acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (în vigoare din 1 februarie
2014).

Verificarea corectitudinii Legii 188/1999, privind Statutul funcționarilor

publici, urmărind cele cinci accepțiuni ale validității 

Administrația publică, reprezintă, în orice societate, ,,aparatul de gestiune al

 problemelor publice“,  este un instrument al statului indispensabil în atingerea unor
deziderente, a unor obiective majore determinate de elementele de realizare a unor
valori politice stabilite prin acte juridice în scopul satisfacerii interesului general, prin
acțiunea puterii publice. Administrația reprezintă , de alt fel, organizarea fiecărui și
oricărui grup social evoluat, instrumentul de coeziune și de coordonare indispensabilă,
fără de care societatea se dezintegrează .

Prin adoptarea unui nou cadru l egal ,,Legea cu privire la funcția publică și
statutul funcționarului public”, activitatea funcționarilor publici obține un nou conținut
și o nouă di mensiune, impunându-se o mai mare responsabilitate în exercitarea unei
funcții publice.

Înlocuirea sistemului de comanda cu cel administrativ reprezintă o condiție

necesară în constituirea și formarea unui stat de drept. Una dintre sarcinile esențiale
ale noului stat a fost afirmarea și concretizarea unui nou sistem de administrare
 publică, inclusiv a cadrului legal, care legalizează funcția publică și statutul juridic al
funcționarului public. 
În dreptul administrativ, Statutul funcționarilor publici prezintă un deosebit
interes teoretic și practic  deoarece de îndeplinirea drepturilor și obligațiilor acestora
depinde într-o foarte mare măsură respectarea drepturilor omului în relația
administrație-cetățean. 
55
 

Examinarea statutului funcționarilor publici reprezintă  o problemă de 

actualitate, care duce la restructurări în  administrația publică, făcându-se resimțite
 problemele începutului și  sfârșitului carierei funcționarilor publici și chiar ale
drepturilor și  libertăților de care aceștia beneficiază. În a cest context, este binevenită 
tratarea și prezentarea statutului funcționarilor publici prin prisma celor cinci reguli ale
validității. 
Reforma administrației publice pune accent pe următoarele obiective:
eficacitate, responsabilitate, onestitate, integritate, dinamism, reprezentând o grupare
de valori mult mai mari decât în trecut. Se urmărește, totodată, crearea unui trup
 profesionist de funcționari publici, stabil și neutru din punct de vedere politic, capabil
să elaboreze strategiile privind managementul funcției publice, care să reușească să
contribuie la eficientizarea sistemului administrativ și mărirea calității relațiilor dintre
administrație și societatea civilă. 

Am ales să studiez validitatea logică a Legii 188/1999 privind Statutul

funcționarilor publici deoarece, elaborarea unui Statut al funcției publice a fost o etapă
necesară în realizarea funcției publice, întrucât funcțiile publice asigură realizarea
reformelor politice, economice și social –  culturale, deci funcționarea întregului sistem
social.

Calitățile funcționarilor publici ajută la valorificarea administrației publice,

facând-o să funcționeze și o transformă  într-un organism viu. O adminstrație dotată cu
mijloace materiale și financiare de mare valoare, dar încadrată cu funcțio nari
nepregătiți profesional nu își poate exercita, sarcinile, irosind zadarnic resursele care i-
au fost puse la dispoziț ie. De aceea în stiința adminstratiei publice se pune un accent
deosebit pe studierea pro blemei resurselor umane, a funcționarilor din cadrul
organelor administrației publice.

Prima accepțiune a validității spune despre o anumită lege sau reglementare

legală (articol de lege) că este validă, dacă este în vigoare, în înțelesul ca nu a fost
abrogată.   Astfel, Statutul funcționarilor publici este actualizat la 1 februarie 2014 și
 potrivit  Constituției României, Legea adoptată se publică în Monitorul Oficial al
României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară
 prevazută în textul ei, deci este validă. 

56
 

A doua accepțiune a validității, spune despre o lege sau reglementare că este

validă, raportată la un anumit caz, sau la o anumită situație (cauză), în înțelesul că se
aplică în acel caz (acea situație), că este relevantă pentru a evalua și, eventual, a găsi o
soluție pentru situația aflată în discuție.

Principalul instrument de implementare a optărilor   politico-economice este

reprezentat de funcția publică. Ea este   factorul de generalizare al unor posturi
asemănătoare din punctul de vedere al ariei de cuprindere a autorității și
responsabilității într -o instituție din domeniul public. Funcționarii publici sunt singurii
care pot ocupa funcțiile publice, care , potrivit cadrului legislativ specific respectă
cerințele obligatorii pentru a exercita astfel de funcț ii. Astfel, a treia regulă sau
accepțiune a validității este: o activitate socială, se desfășoară în condițiile existenței
unui sistem de instituții, dintre care o parte sunt instituții publice, între care există
 printre altele, anumite relații de subordonare și unde fiecărei instituții publice îi sunt
 proprii anumite competențe, mergând până la producerea unui anumit fel de
reglementări. În aceste condiții, se spune despre reglementările produse de o anumită
instituție publică, faptul că sunt valide, dacă acea   instituție are competența producerii
lor și, se spune că sunt nevalide, dacă producerea lor nu decurge din competențele
acelei instituții. 

Funcțiile specifice din aparatul de lucru al prefectului se stabilesc prin ordin

al acestuia, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. Funcțiile specifice
din aparatul de lucru al autorităților administrației publice locale se stabilesc, la
 propunerea președintelui consiliului județean sau, după caz, a primarului, prin hotarare
a consiliului județean sau,  după caz, local și cu avizul Agenției Naționale a
Funcționarilor Publici. 

Anumite instituții care sunt implicate, în general vorbind, în diferite forme în

activitatea juridică, au competențe în direcția supravegherii respectării unor legi și
chiar pentru aplicarea de sancțiuni în cazul că se constată existența unor abateri în
raport cu reglementările introduse de respectivele legi. Astfel, despre o anumită
decizie se spune că este validă dacă există o bază legală (validă în primul sens al
validității juridice) pentru a lua acea decizie și că este nevalidă, dacă nu există o astfel
de bază legală. De exemplu, „încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a
îndatoririlor de serviciu constituie abatere disciplinară și atrage sancționarea

57
 

disciplinară a acestora.”(art. 70, alin. 1) Dacă funcționarul public nu respectă o

îndatorire de serviciu și din această cauză ii este aplicată o sancțiune disciplinară, iar
aceasta nu constituie o abatere disciplinară aflată în lege,   decizia în discuție ar fi
calificată ca nevalidă.  

Ultima accepțiune spune despre două legi sau reglementări juridice că sunt
reciproc valide în raport cu o anumită speță, dacă ele nu îndeamnă la comportamente
care se exclud reciproc. În caz contrar, despre cele două legi sau reglementări j uridice
se spune că sunt reciproc nevalide. Pentru această accepțiune a termenului de validitate
 juridică, sunt numeroase exemple de controverse, despre constituționalitatea sau
neconstituționalitatea unor articole de lege, sau chiar a unor legi în întregu l lor, cu
 precizarea că în asemenea dezbateri „constituționalitate” înseamnă „validitate
 juridică”, iar termenii comparați nu sunt două legi sau două reglementări oarecare.  

Validitatea reprezintă calitatea unui act juridic de a întruni toate condițiile și

de a produce toate efectele prevăzute de lege. Astfel, dacă un act juridic nu respectă,
nu întrunește toate condițiile și nu produce toate efectele prevăzute de lege, actul
 juridic nu este caracterizat de validitate.

Din analiza atentă a celor cinci accepțiuni ale termenului „validitate juridică”,
reiese că oricare dintre ele poate fi considerat din perspectiva condițiilor logice de
raționalitate, în principal din perspectiva principiilor necontradicției și terțului exclus,
ca un caz particular de rap ortare la aceste condiții fundamentale de raționalitate.  

În cazul sistemului de norme juridice de la noi, se poate vorbi de cel puțin trei
nivele de validitate. Pe primul nivel se află Constituția României, pe al doilea nivel se
află legile organice, după care urmează legile ordinare.  

58
 

CONCLUZII GENERALE

Aristotel, a facut primii pași pe această cale și din acest început glorios, care a
fost transmis din generație în generație, logica clasică, sau mai bine spus logica
tradițională a apărut. 
 Noua logică a îmbogățit logica tradițională cu un impresionant set de legi
logice, cu proceduri deductive, cu modalități constructive ale teoriei științifice, și, în
același timp, cu determinarea puterii efective și limitele acestor proceduri. Astăzi,
logica modernă reprezintă un corp impresionant de concepte și teorii care își impune
cu ajutorul autorității rigurozității formale. 
În expunerea noastră, avem în vedere prezentarea și clasificarea logicii în trei
ipostaze: ca sistem de p roporție, ca sistem de operare și ca sistem de relații.  
Din cercetarea efectuată  în cadrul acestei lucrări „Logica normelor
administrative și acțiunea publică”   am dedus că logica normelor (deontică), chiar dacă
se află  la început şi aplicabilitatea ei în drept şi în ştiinţa administraţiei este
deocamdată limitată, este evident că se suprapune mai bine decât orice tip de logică pe
structura argumentelor sau raţionamentelor care folosesc norme juridice şi în speţă ,
norme administrative.
În ceea ce priveşte logica acţiunii, putem spune că se poate  discuta despre o
logică a acţiunilor administrative a cărei utilizare în demersuri dedicate ştiinţelor
administrative, poate fi exprimată prin: caracterul raţional al actelor normative;
orientatea activităţii legislative şi deliberative în conformitate cu un model raţional;
caracterul logic al elaborării actelor administrative şi, în general, a legilor; caracterul
logic al activităţilor de aplicare a actelor şi normelor administrative; caract erul
raţional, logic al procesului decizional din administraţia publică.
Logica mai  propune îndeobște și reguli pentru practica gândirii noastre.
Independent de aceea ca institutul metodelor științ ifice, metodologia, constă în a 
 prescrie reguli pentru cugetare în scopul de a corecta cugetarea strâmba, sau, cu alte
cuvinte ea ne arată  cum trebuie sa gandim corect. 
„Istoria logicii nu a fost scrisă . Aceasta ar fi istoria întregii cunoaşteri în toată
amploarea ei”, spunea Hegel. Astăzi, afirmarea lui Petre Botezatu dovedește că e pe
 bună dreptate. „Intram într -o eră logică”.

59
 

BIBLIOGRAFIE

1.  Bieltz, Petre, și Gheorghiu, Dumitru,  Logică juridică, Editura Pro Transilvania,
1998.
2.  Botezatu, Petre, Introducere în logică, Ed. Polirom, Iași, 1997. 
3.  Botezatu, Petre, Schiță a unei logici naturale. Logică operatorie, Ed. Științifică,
București, 1969. 
4.  Boudon, R. Besnard, P. , Mohamed, C., Lecuyer, B., P.,  Dicționar de Sociologie, 
ediția a II-a, Tradus de Țuțuianu, M., Ed. Univers Enciclopedic Gold, București,
2009.
5.  Ceterchi, I., Demeter, I., Boboș, Gh., Luburici, M., Mazilu, D., Zotta, C. Teoria
 generală a statului și dreptului, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967.  
6.  Corbeanu, I., Corbeanu, M., Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
București, 2006. 
7.  Cristea, Virgil,  Interpretarea și aplicarea normelor juridice, Ed. All Beck,
București, 2011. 
8.  De Bie, Pierre,  Introduction au numéro spécial de la Revue Internationale des
Sciences sociales sur la Recherche orientée multidisciplinaire, vol. XX,1968.
9.  Duvignaud, Jean, Introduction à la Sociologie, NRF, col. Idées, 1966.
10.  Enescu, Gh. Tratat de logică, Ed. Tehnică, București, 1997.  
11.  Eric A. Posner, Law and social norms, New York, 2001.
12.  Gheorghe C. Mihai,  Metoda logică în drept vol. 1,  Logică formală elementară,
Editura All Beck, București, 2005.  
13.  Gorea, Brîndușa, Logica juridică, Ed. Zethus, Târgu  –  Mureș, 2009. 
14.  Ioan, Alexandru, Tratat de Administrație Publică, Ed. Universul Juridic,
București, 2008. 
15.  Iorgovan, A., Tratat de Drept Administrativ, Vol.1, Ediția. A treia, Ed. All-Beck,
Bucureşti, 2001. 
16.  Jean , Rivero, Pluridisciplinarité et formation du juriste, Ed. Dalloz, Paris, 1969.
17.  Johnson, W. E.,  Logic, III, New York.
18.  Kelsen, Hans, Law and Logic, Amsterdam, 1965.
19.  Lahire, Bernard , Omul la plural , Ed. Polirom, Iași, 2000. 
20.  Langrod, G.  La science administrative et sa place parmi les sciences voisines, în
Traité de science administrative, Ed. Mounton, 1966.
60
 

21.  Leoveanu, Andy Constantin,  Elemente de logică a acțiunii administrative, Suport

de curs, Ed. Economică, București, 2014.  
22.  Mateuț G. Artur Mihăilă, Logică juridică, Ed. Lumina Lex, București, 1998 .
23.  Mihai, Gh. C., Metoda logică în drept, Vol. I, Logică formală elementară, Ed. All
Beck, București, 2005.
24.  Muraru, Ioan, Drept constituțional , vol. II, București, 1993. 
25.  Negoiţă, Alexandru, Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1996.  
26.  Petrovici, Ion, Teoria noțiunilor , Ed. Collegium Poligron, București, 2003.  
27.  Piaget, Jean, Pluridisciplinatité et formation du juriste, Ed. Dalloz, Paris, 1969.
28.  Piaget, Jean, Tratat de logică operatorie, Ed. Didactică și pedagigică, Craiova,
1991.
29.  Popa, C., Teoria acțiunii și logica formală, Ed. Științifică și enciclopedică,
București, 1984. 
30.  Profiroiu, Alina; Popescu, Irina,  Bazele administrației publice, Ed. Economică,
ediția a III-a, București 2005. 
31.  Savu, Dana Victoria, Psihosociologia acțiunii, Ed. Oscar Print, București, 2004. 
32.  Schiller, F.C.S. Formal Logic, London, 1912.
33.  Sen, Amartya –  la Memorialul Arturo Taco, Londra 2 august 1990.
34.  Surdu, Alexandru, Teoria formelor logico –  clasice, Ed. Tehnica, București, 2008.  
35.  Tabără, Vasile,  Dezvoltarea capacității administrative, Ed. C. H. Beck, București
2012.
36.  Tabără, Vasile, Știința administrației, Ed. Universității Naționale de apărare
„Carol I”, București, 2013.  
37.  Timsit, Gérard, Teoria administrației, Ed. Economia, Paris, 1986.
38.  Von Wright, Henrik, Normă și acțiune, Ed. Științifică și enciclopedică, București,
1982.

Legislație 

1.  Constituția României 

2.  Legea 188/1999, actualizată 2014, privind Statutul funcționarilor publici. 

61