Licenta Analiza Comportamentului Politic Al Actorilor Politici Contemporani Din România

Cuprins
Introducere ................................................................................................................................................... 2
I. Teorii ale comportamentului politic ......................................................................................................... 4
1.1. Comportamentul si psihologia politica .............................................................................................. 4
1.2. Teoriile comportamentului politic ................................................................................................... 10
1.3. Ipostaze și roluri politice .................................................................................................................. 14
II. Roluri politice în societatea democratică ............................................................................................... 18
2.1. Particularități ale regimurilor democratice ...................................................................................... 18
2.2. Societatea civilă și societatea democratică ...................................................................................... 26
2.3. Comportamente electorale, preferințe și alegeri politice ................................................................ 33
III. Actori, comportamente și atitudini în România postdecembristă ........................................................ 43
3.1. Istoria tranziției democratice............................................................................................................ 43
3.2. Partide politice în spațiul tranzițional românesc .............................................................................. 49
3.3. Comportamente de vot în România postcomunistă ......................................................................... 60
Studiul de caz .............................................................................................................................................. 67
Ion Iliescu................................................................................................................................................ 67
Grila Littauer ....................................................................................................................................... 68
Ghid de observație psiho-politologică ................................................................................................ 70
Traian Băsescu ........................................................................................................................................ 72
Grila Littauer ....................................................................................................................................... 72
Klaus Werner Iohannis ........................................................................................................................... 76
Grila Littauer ....................................................................................................................................... 76
Concluzii ...................................................................................................................................................... 80
Bibliografie .................................................................................................................................................. 81
Anexa 1 ....................................................................................................................................................... 84
Anexa 2 ....................................................................................................................................................... 85
Anexa 3 ....................................................................................................................................................... 86
1
Introducere
În domeniul ştiinţelor politice, politologia se situează pe un loc important în ceea ce

privește abordarea problematicii. Politologia este o veche știință despre societate, despre apariția
și despre dezvoltarea sa, ce reprezintă existența politicului ca sistem și stat. Politologia își are
originea în Grecia, și anume, sintetizând cuvântul ,,polis” înseamnă stat și cuvântul ,,logos”
înseamnă știință. Astfel, în linii mari, politologia reprezintă știința despre stat.
Precum toate științele, m-am axat pe ceea ce reprezintă această lucrare, și anume știința
politică. Astfel, prin știința politică înțeleg faptul că este domeniul care se ocupă cu dezbaterile,
și din acest domeniu putem observa cu ușurință evoluția și dezoltarea societății. Lucrarea de
licență se bazează pe profilul psihologic al actorilor politici contemporani din România, și pe
societățile și regimurile politice.
Am ales acest titlu și am dorit să ma axez pe acest subiect, deoarece îmi place foarte mult
istoria, cât și analiza pe care trebuie să o fac în studiul de caz. Este un subiect larg, ai despre ce
vorbi și dobândești foarte multe cunoștințe legate atât de istorie, cât și de politică, dar și de
psihologie.
Mi-a venit ideea cu această temă prin simplul fapt că am avut două materii în facultate
legate de ceea ce voi prezenta în lucrarea de licență și am considerat că ar trebui să fac o lucrare
despre ceva ce îmi place, pentru a scrie cu drag și spor. Importanța acestei teme este faptul că ne
învață să descoperim multe aspecte în ceea ce privește societatea, atât în trecut, cât și în prezent.
Așadar, voi vorbi pe scurt ceea ce voi prezenta mai pe larg în următoarele capitole. În
primul capitol voi discuta despre teorii ale comportamentului politic, iar aici voi dezvolta
temperamentele și rolurile actorilor politici. Voi sublinia faptul că există atât diferențe, cât și
asemănări dintre psihologie și comportamente politice. În capitolul întâi, voi detalia ceea ce
înseamnă psihologie, comportament și teoriile acestora.
În cel de-al doilea capitol, voi spune despre societatea civilă și cea democratică, și o să
dezvolt regimurile și alegerile politice. Voi prezenta particularitățile regimului democratic,
avantajele și dezavantajele dintre societatea democratică și cea civilă. O să detaliez pe larg
despre alegerile si comportamentele electorale, și anume cum, pentru ce, de ce anumiți actori
2
politici aleg să facă respectivele acțiuni. Am observat, că de-a lungul timpului expresia de
,,societate civilă” este des întâlnită în discursul politicienilor și în dezbaterile acestora unde se
discută despre problemele societății. Am mai observat faptul că societatea civilă are un rol destul
de important în societățile democratice moderne, deoarece contribuie destul de mult la
valorificarea democrației. Cu toate acestea, o mare parte dintre cetățeni nu sunt informați în
totalitate despre rolul și funcțiile societății civile, ca și procesul de tranziție spre democrație, dar
și activitățile desfășurate de cei aleși, aceste lucruri deduc la transformarea completă a statului.
Nu în ultimul rând, în al treilea capitol, voi discuta despre România, și anume în perioada
postdecembristă. În acest capitol, voi dezvolta istoria tranziției, evoluția României de la
comunism la democrație. Voi încerca să mă axez mai mult pe România în capitolul trei, și voi
discuta foarte mult despre partidele politice, importanța lor, comportamentul la vot al cetățenilor,
evoluția partidelor politice, schimbările ce au urmat, dacă s-au respectat promisiunile. România
post-decembristă a fost supusă unui proces de creștere de democratizare după revoluţia din
decembrie 1989, ce a rezultat prăbușirea comunismului.
După anul 1989, cu regimul democratic stabilit, forma democratică existent a determinat
apariţia democraţilor. După anul 1989 gândul te putea duce la faptul că nimeni nu a fost
comunist, dar noile elite democratice s-au format de-a lungul timpului prin rolurile reprezentate
în interiorul sistemului democratic.
În ceea ce privește studiul de caz, o să prezint ultimii trei președinți ai României, și
anume Ion Iliescu, Traian Băsescu și Klaus Werner Iohannis. În studiul de caz le voi detalia atât
partea biografică, dar și partea psihologică. Voi analiza din toate punctele de vedere și voi
prezenta în mod științific și statistic.
3
I. Teorii ale comportamentului politic
1.1. Comportamentul si psihologia politica
Pentru a putea discuta pe larg despre cele două concepte, trebuie să avem și câteva
cunoștințe asupra conceptului de politică. Cuvântul politică apare încă din Antichitate, iar acest
cuvânt provine din greacă și reprezintă ,,cetate”. Așadar, politica reprezintă sfera de activitate
social-istorică ce cuprinde relațiile și orientările care apar în diverse grupuri sociale, între partide
politice, avându-se în vedere eliberarea conceptelor proprii sau lupta pentru putere.
Comportamentul politic reprezintă o transcriere a normelor ce structurează viața politică.
Prin comportament politic, înțelegem modul de a acționa sau modul de a se comporta asupra
membrilor societății, claselor, grupurilor sociale, al partidelor și formațiunilor politice față de
valorile și doctrinele politice, dar și de activitatea politică desfășurată de organismele și
instituțiile politice ale statului. Termenul de comportament își are originea din limba franceză, ce
înseamnă purtare sau modalitatea de a acționa în anumite împrejurări.
Comportamentul politic este și un fapt social, format și determinat de sistemul politic
social, în general de societate. Comportamentul politic al membrilor unui partid politic este
inclus în programarea statului de organizare și funcționare.Comportamentul politic studiază
acțiunile individului din acest punct de vedere și anume, politic și informația pe care o percepe
despre comportamentul său și despre ceilalți participanți la actul politic. Comportamentul politic
înaintează în fața instituțiilor, ceea ce înseamnă modul de a conduce înainte de a guverna, de a te
supune înaintea autorității, de a lupta înaintea conflictului.
Comportamentul politic își are originile în lumea multidisciplinară a științelor sociale de
după al doilea război mondial. De exemplu, Angus Campbell, responsabil de realizarea studiului
,,The American Voter”(1960), a studiat ca psiholog experimentalist la Stanford și a fost înainte
de al doilea război mondial, unul din inițiatorii psihologiei sociale ca disciplină academică. În
anii ’50, Yale University of North Carolina au devenit, alături de Michigan, centre proeminente
ale cercetării comportamentului politic. La North Carolina, interesul pentru cercetarea
comportamentului politic era, într-o oarecare măsură, mai sociologic decât la Michigan, iar
contribuția lor esențială alături de multe alte cercetări notabile, a fost studiul lui Prothro și
4
Matthews, ,, Negroes and the New Southern Politics”(1966). Culegerea datelor a fost realizată
de Michigan Survey Research Center, iar designul cercetării includea patru studii intensive a
patru comunități selectate din unitățile primare de eșantionare, studii care au constituit bazele
studiului transecțional al comportamentului politic în statele din Sud.
Cel mai recunoscut dintre studiile comunitare ale comportamentului politic, care venea în
completarea altor cercetări ale comportamentului politic din vremea respectivă, a fost cel
coordonat de Robert Dahl (fiind un alt membru al SSRC Political Behavior Committe) la Yale și
este publicat sub titlul ,,Who Governs: Democracy and Power in an American City” (1961).
Orientarea behavioristă a acestui studiu empiric este generată de probleme esențiale în știința
politică. În cadrul procesului de formare, dezvoltare și modelare a comportamentului politic, un
rol important îl joacă cultura și comunicarea politică, activitatea educativă și politica desfășurată
de diferite organisme și instituții politice, dintre care se detașează prin importanța și eficiența
acțiunii partidelor politice, a mass mediei, școlii și familiei.
O privire de ansamblu asupra stării psihologice politice contemporane pune în evidență
nevoia de a regăsi originile comune ale cuplului format de politică și psihologie. 1 Analogiile cu
lumea animală precum și inserțiile venite din partea biologiei sunt vectorii pe care în anii 1970 se
cristalizează o nouă știință menită să explice comportamentul uman: etologia. Relația dintre
psihologie și comportamentul social este bine sintetizată de Serge Moscovici. 2 Relația dintre
psihologie și politică poate fi înțeleasă prin prisma următoarelor direcții: analiza
comportamentelor agresive din cadrul unei societăți, analiza comportamentelor ce rezonează cu
sfera puterii, comportamente ce pendulează între supunere și dominare și analiza dinamicii
grupurilor și impactul personalității liderului asupra respectivei dinamici.3
Psihologia politică reprezintă un domeniu interdisciplinar aflat la intersecția dintre
psihologie și știința politică, în care se studiază indentificarea și explicarea mecanismelor
psihologice ale comportamentului politic. Psihologia politică explică diverse comportamente,
acțiuni sau decizii politice, unde unele situații pot da rezultate, iar altele eșuează. Psihologia
politică reprezintă știința care explică cum,de ce gândesc și cum acționează oamenii în domeniul
politic. Psihologia politică este domeniul interdisciplinar care încearcă să ofere o explicație
1
Alexandre Dorna, Fundamentele psihologiei politice, Ed. Comunicare.ro, București, 2004
2
Serge Moscovici, Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Ed. Polirom, Iași, 1997, p. 12
3
Petru Iliuț, Valori, Atitudini și comportamente sociale, Teme actuale de psihosociologie, Ed. Polirom, Iași, 2004. p.
108
5
psihologică diverselor tipare comportamentale incidente în spațiul politic. Psihologia politică își
propune să analizeze atitudini și situații manifestate în spațiul politic.4
Psihologia politică își propune să opereze la nivelul individual de analiză, luând în calcul
atât credințele cât și comportamentele. 5 Gânditorii rațiunii sociale care pregătesc terenul
psihologiei politice sunt: Fourier, Tocqueville, Taine și Renan. Aportul lor este imens și
contradictoriu: ei explorează în felul lor zonele puțin cunoscute ale sufletului indivizilor și
popoarelor și întreprind elaborarea instrumentelor conceptuale de care alții se vor folosi
anterior.6
Începând cu anii 1960, psihologia politică devine interesată din ce în ce mai mult de
comportamentul individual și de cel de grup manifestat în timpul unui scrutin electoral.În
Europa, începutul ,,oficial” al psihologiei politice poate fi plasat în Germania când Școala din
Frankfurt a încercat elaborarea unei ,,teorii critice” a economiei politice marxiste din perspectivă
freudiană.7
Primul care a insistat asupra necesității științelor politice de a face apel la psihologie a
fost Ch. Merriam (1925), profesor la Universitatea din Chicago. Abia discipolul său, H. D.
Laswell poate fi însă considerat fondator al psihologiei politice ca disciplină universitară.8 Freud
încadrează agresivitatea umană în sfera instinctelor, diminuarea ei producându-se în raport cu
actele culturale. Konrad Lorenz vede agresivitatea în ipostaza unei competiții necesare pentru o
mai bună adaptare a indivizilor la mediul exterior lor.9
Delimitarea domeniului rezultat din interferența problematicilor psihologiei și ale
politologiei este dificilă. Omul este o ființă vie particulară datorită psihicului complex. 10
Psihologia politică este ,,studiul interacțiunii proceselor politice și psihice, aceasta este o acțiune
4
David Patrick Houghton, Political Psychology, Situations, Individuals and Cases, Routledge, London&New York,
2009, p. 106
5
Harold Laswell, apud Stanley A. Renshon, Lost in Plain Sight, The Cultural Foundations og Political Psychology, în
Kristen Renwick Monroe (Eds), Political Psychology, Lawrence Erlbaum Associates Publisher, London, 2002, p. 136
6
Alexandre Dorna, op.cit., p. 90
7
Lavinia Betea, Psihologie și politică, în Lavinia Betea, Alexandre Dorna(coord.), Psihologie politică: o disciplină
societală, Ed. Curtea Veche, București, 2008, p.14
8
Ibidem, p. 13
9
John Elster, Frustration and Agression, apud Adrian Neculau, Manual de psihologie socială, Ed. Polirom, Iași,
2004, p. 171
10
Lavinia Betea, Psihologie și politică, în Lavinia Betea, Alexandre Dorna(coord.), Psihologie politică: o disciplină
societală, Ed. Curtea Veche, București, 2008, p. 15
6
bidirecțională. Așa cum limitele capabilității cognitive afectează natura politică și socială a
actorilor politici, așa și structurile și procesele politice afectează capabilitățile cognitive”11
O ipostază a relației dintre psihologie și politică poate fi interpretată în acord cu impactul
liderului politic asupra dinamicii grupului social. Atitudini și gesturi simbolice, elementele de
ordin discursiv, acțiuni politice și comportamentul acestuia sunt elemente ce conduc spre
înțelegerea unui tip de profil psihologic. Liderul politic reprezintă liantul dintre membrii grupului
dar și vectorul direct al dinamicii respectivei comunități.12
Indiferent care ar fi momentul considerat a disciplinei, obiectul său, și anume omul,
diferă în funcție de locuri și epoci. Personalitatea umană nu are același statut social și cultural în
cursul istoriei sale, deoarece omul este diferit, în funcție de timpul istoric și de locul geografic.
Cu referire la zona de intersecție dintre psihologie și politică, nici în preocuparea psihologului nu
există structură fără istorie. O încercare de conturare a specificului psihologiei politice presupune
o incursiune în genul proxim al conceptului psihologia socială. Orice incursiune sau încercare de
delimitare a obiectului psihologiei politice corespunde exigenței pluridisciplinare ce s-a impus în
practica științelor umane contemporane. W. Lippmann (1913) remarcase deja că nu se poate
vorbi despre politică fără referire la ființa umană.Importanța acordată psihologiei politice în
mediile universitare europene este mult mai redusă decât în Statele Unite. Explicația rezidă în
faptul că științele sociale au progresat în funcție de problemele epocii lor.13
Psihologia politică ,, a apărut ca un câmp important atât pentru psihologie cât și pentru
științele politice care ne permite să explicăm numeroase aspecte ale comportamentelor politice,
dacă sunt descrise ca fiind acțiuni aparent patologice sau practici normale ale procesului de
luarea deciziilor, care uneori pot fi optime iar alteori eșuate. Atât psihologii cât și analiștii
politici sunt interesați de explicarea unor probleme comune precum politica externă și cea
domestică, deciziile luate de elita politică, conflicte ce variază de la violența etnică la războaie și
genocid, terorism, mentalitatea oamenilor care sunt rasiști, și comportamente mai pașnice
11
Morton Deutsch, Catarina Kinnvall, What is political psychology?, în Kristen Renwick Monroe (Eds), Political
Psychology, Lawrence Erlbaum Associates Publisher, London, 2002, p. 17
12
Rebekka Sputtek, Opening the Black Box, The Role of Personality and Anger in Executive’s Decision Making and
Leadership, Springer Gabler, 2012, p. 5
13
Lavinia Betea, Psihologie politică: Individ, lider, mulțime în regimul comunist, Ed. Polirom, Iași, 2001, pp. 9-11
7
precum comportamentul la vot, precum și multe alte probleme tradiționale de care se ocupă
științele politice.”14
Principalele arii de investigație ce revin psihologiei politice sunt:15
 Individul ca actor politic;
 Mișcările sociale și politice;
 Percepția și impactul liderilor politici;
 Structurile și aranjamentele politice;
 Procesele politice propriu-zise;
 Aspecte identitare și psihologia grupurilor;
 Aspecte de ordin relațional inter-etnic.
Lumea umană și lumea divină se regăsesc într-un spațiu-timp psihologic. Raporturile sunt
astfel personalizate, înainte de a fi sociale ori economice, ele fiind pur și simplu politice. În
reflecția noastră, este cu siguranță util să reținem un fapt important, și anume că psihologia este
,,congenital” politică. Factorul psihologic este omniprezent, deoarece el se regăsește în zona de
umbră a istoriei sau în refulările indivizilor.16
În constituirea psihologiei politice, masiva influență greacă nu poate elimina impactul de
durată al altor două importante matrici culturale: cea a Imperiului Roman și cea a Bisericii
creștine. Fiecare supradetermină în felul său cursul gândirii și perceperii politicii și psihologiei.
Ele contribuie la distingerea celor două domenii în practică, reunindu-le prin intermediul
filosofiei morale.17
Psihologia politică rămâne un punct de răscruce, un domeniu de cercetare și un extins
teren comun de investigație. Fundamentul explicativ al lui homo politicus este format din trei
referințe puternice: biologică, psihologică și socioculturală. Fiecare variabilă stă la baza
dezbaterilor și prefigurează construirea unui model bio-psiho-sociologic al domeniului
psihopolitic.18
14
Martha Cottam, Beth Dietz-Uhler, Elena M. Mastors, Thomas Preston, Introduction to Political Psychology,
Lawrence Erlbaum Associates, Publisher, London, p. 3
15
vezi Morton Deutsch, Catarina Kinnvall, What is political psychology?, în Kristen Renwick Monroe (Eds), Political
Psycholog
16
Alexandre Dorna, op.cit., pp. 31-33
17
Ibidem, p. 51
18
Ibidem, pp. 201-202
8
Condiția umană este interpersonală. Interacțiunea socială are o puternică tendință
conflictuală. Indivizii au reușit să stabilească un modus vivendi , o ordine socială și un echilibru
instabil. Ordinea socială este un cadru major al psihologiei politice, deoarece ea justifică forța,
interesul sau compromisul.19
19
Ibidem, p. 204
9
1.2. Teoriile comportamentului politic
Sursa care a avut la început rolul cel mai semnificativ în apariția științei politice ca sector
disciplinar empiric deosebit este comportamentismul. Kaufman susține că drept obiect de analiză
trebuia să fie comportamentul observabil, generat de stimulenți externi, unde observabile erau,
pur și simplu, mișcările manifestate: schema sa era deci de tipul S – R, adică stimul – răspuns. În
cadrul științei politice, comportamentismul se manifestă prin exprimarea reacției la acea
orientare a cercetătorilor politici și ale sistemelor de guvernare care este percepută ca fiind în
mod excesiv istorico-teoretică, formalist-legalistă sau normativă.20
Apariția în 1908 a lucrării lui Arthur Bentley ,,The Process of Government: A Study of
Social Pressures”, indică schimbarea paradigmatică spre studii de natură comportamentală.
Impulsuri, emoții, motivații, ca procese neuropsihice se constituie ca variabile elementare în
configurarea unui tipar comportamental. Inspirat din lucrările lui Gabriel Tarde ,,Legile
imitației” sau Gustave Le Bon ,,Psihologia mulțimii”, modelul comportamentalist ajunge să se
cristalizeze ca paradigmă de cunoaștere în științele politice. Anii ‘70 au mutat accentul dinspre
comportamentalism spre înțelegerea sistemelor politice, paradigma behaviouristă rămâne o
resursă validă și cu potențial explicativ-predicativ al modalităților de acțiune concretă și de
structurare a relațiilor umane inter și intragrupale la nivelul unei comunități politice.
Lipsa de ,,maturitate” a psihologiei politice, imprecizia conceptelor, complexitatea
elementelor care fac obiectul și varietatea originii sale implică o trecere în revistă a teoriilor și
punctelor de vedere care pot fi incluse în domeniu.
Teoriile evoluționiste ale lui Ch. Darwin (1859) care au afirmat continuitatea între
diversele specii de animale și om, evidențiază ideea unui patrimoniu comun. Lucrările
etologiștilor au servit multor politologi ca bază de date comparative. Două teme preluate din
etologie rețin îndeosebi interesul celor preocupați de psihologia politică: conceptele de teritoriu
și agresivitate și teoriile în legătură cu acestea. Instinctul apărării teritoriului trebuie corelat, în
mediul socio-uman, cu anumite variabile ce țin de proprietate, factori culturali și psihologici.
Studiul agresivității oferă psihologilor avantajul de a o studia în corelație cu modificarea secreției
de adrenalină, ceea ce permite și ,,măsurarea” ei. În studiile de etologie se înscriu și cercetările
asupra altor tipuri de comportament, animale susceptibile să inspire psihologia politică. Este
20
Domenico Fisichella, Știința politică, Ed. Polirom, Iași, 2007, p. 81
10
cazul simbolisticii gesturilor de dominație, supunere sau victorie. O altă temă a etologiei cu
relevanță în psihologia politică este cea a focalizării interesului mulțimii asupra liderului. Atenția
de care beneficiază liderul în grupurile umane impune studiul acestui fenomen desemnat în
sociologie și psihologia socială sunt denumirea de carismă.
Teoriile psihologice care conferă mediului un rol privilegiat în formarea trăsăturilor de
personalitate și conduitelor individului uman își au originea în experiențele lui I. P. Pavlov
(1849-1936). 21 Analiza comportamentelor și opiniilor antidemocratice reliefă corelații cu
sentimentul de alienare politică generat de faptul de a simți diferit. Studiile asupra nevoii de
afecțiune prezintă importanța în explicitarea conduitelor politice. Nevoia de dragoste și respect
poate conduce la afirmarea ambiției și gustului pentru putere.22
Trăsăturile pe care le-a remarcat Le Bon se referă, în principal, la incapacitatea
raționamentelor individuale mulțime. În cadrul mulțimii, indivizii se transformă prin aceia că
preiau ,,sufletul colectiv” al ei. Când mulțimea este alcătuită din indivizi care au devenit egali,
conducătorul acestei mulțimi o dirijează prin apelul la visele lor comune. Se crează astfel o
relație de dominare absolută a unui singur individ asupra celorlalți prin apelul la inconștientul
colectiv practicat de marii politicieni ai timpurilor moderne. Psihologia mulțimilor n-a progresat
prea mult de la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă cel mai vechi tratat de psihologie politică este
,,Arta războiului” de Sun Tzu.23
Teoria jocurilor explică comportamentul prin apel la intențiile actorilor de a realiza
anumite consecințe, ea poate să dea seamă de situații în care anumitor actori nu le pasă de
consecințe. Un exemplu, ar fi, interacțiunea dintre Uniunea Europeană și noile țări membre din
Europa de Est. Vechile state membre pot fi tentate să impună condiții de aderare care să
presupună subvenții în agricultură întotdeauna mai mici pentru noile state decât pentru statele
vechi de dimensiuni comparabile.24
Teoria psihologică este cea mai veche, dar și cea care a avut cea mai mare influență de-a
lungul secolelor. Teoria începe cu credința grecilor antici, atribuită lui Empedocle, în secolul al
V-lea î.e.n. Denumirea temperamentelor are un parfum calitativ: coleric ce înseamnă irascibil,
sangvinic, ce înseamnă optimist, melancolic ce înseamnă trist și flegmatic ce înseamnă
21
Lavinia Betea, Psihologie politică: Individ, lider, mulțime în regimul comunist, Ed. Polirom, Iași, 2001, pp. 12-13
22
Ibidem, p. 17
23
Ibidem, pp. 20-21
24
John Elster, Comportamentul social: fundamentele explicației în științele sociale, Ed. All, București, 2013, pp. 313-
314
11
indiferent. Ca și exemplu putem să presupunem un autor, și anume Wundt, care consideră că
temperamentul variază în funcție de viteza și intensitatea reacției emoționale.25
Un domeniu fundamental de studiu al științelor politice este reprezentat de relațiile dintre
individ și instituțiile statului. Fuchs și Klingemann (1988) utilizează conceptul de congruență
între cetățeni și instituțiile statului, acest concept definește gradul de corespondență dintre
nevoile indivizilor și acțiunile politice ale instituțiilor. Conceptul de congruență este important în
cercetarea comportamentului politic, deoarece gradul în care aceasta se manifestă influențează
principalele aspecte ale parteneriatului cetățean-instituții: reprezentativitatea și responsivitatea.
Reprezentativitatea presupune că ,,puterea de a lua decizii politice și de a le impune se află
concentrată în mâinile unui grup de reprezentanți ai comunității, singurii autorizați să legifereze
și să execute asemenea decizii” (Isaac, 2000: 37). Reprezentativitatea nu reprezintă decât un
,,mit al democrației” (Boia, 2003) deoarece presupune participarea și implicarea politică a tuturor
cetățenilor în procesul electoral, astfel încât rezultatele alegerilor să ducă la investirea corectă a
puterii. Responsivitatea se referă la reacția politicienilor reprezentanți la cerințele și nevoile
cetățenilor (Fuchs și Klingemann, 1998).26
Comportamentul politic al cetățeanului este un concept umbrelă care nu include doar
participarea acestuia la vot, ci presupune o conectare constantă a acestuia la viața politică, sub
forme pasive (informare constantă asupra mediului politic) sau active ( participarea la diverse
modalități de protest în cazul în care interesele cetățeanului sunt afectate de deciziile
reprezentanților săi). În România, rezultatele diverselor anchete de opinie indică faptul că
românii și-au însușit în mică măsură aceste modalități de participare la viața politică a
comunității și chiar a țării.27
Teoria alegerii raționale este o extensie a modelului comportamentului uman teoretizat de
științele economice: homo economicus. Această teorie este utilă în explicarea opțiunii cetățenilor
în momentul în care se prezintă la vot.28 Opera clasică al lui Lipset (1960) trasează principalele
direcții conceptuale și mizele politice ale acestor ani de extenuare teoretică. Problema omului
25
Gordon W. Allport, Structura și dezvoltarea personalității, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1981, pp. 48-50
26
Laurențiu P. Maricuțoiu, Psihologie politică, Institutul European, Iași, 2006, p. 77
27
Ibidem, p. 86
28
Ibidem, p. 93-94
12
politic este văzută în contextul sistemelor democratice. El demonstrează marea capacitate a
democrației de a absorbi conflictele prin intermediul alegerilor și al formațiunilor politice.29
29
Alexandre Dorna, Fundamentele psihologiei politice, Ed. Comunicare.ro, București, 2004, p. 153
13
1.3. Ipostaze și roluri politice
Rolul statului în conducerea societății se înscrie printre acele câteva probleme

fundamentale ale științelor politice. Rolul statului este confirmată de istorie și atrage atenția
asupra unor trăsături într-adevăr esențiale. Indiferent de structura societății și de forma ei de
organizare, viața în comun generează anumite nevoi colective, sau chiar individuale, a căror
satisfacere cere organizarea și concentrarea unor forțe materiale și umane. Exemplul inedit al
rolului statului debarasat de cătușele dominației de clasă, îl avem în societatea socialistă cu
industrie dezvoltată, tehnicitate ridicată, cu o uriașă diviziune a muncii, cu o întinsă rețea de
repartizare a bunurilor, cu numeroase relații de colaborare, care la rândul lor cer eforturi umane
mari, aptitudini foarte diferențiate.
Această schiță de idei despre menirea și rolul statului socialist ajută să sesizăm și rolul
specific ce revine pe de o parte organelor centrale, pe de altă parte organelor locale în
conducerea societății. Cercetând rolul organelor locale în conducerea societății nu trebuie deci
trecut cu vederea faptul că activitatea lor nu se rezumă la un cerc de sarcini pur particulare și
separate de cele generale, ci prezintă un dublu aspect în care generalul și particularul se îmbină
armonios. Aceasta își găsește expresia organizatorică și juridică în dubla subordonare a organelor
de specialitate ale administrației de stat din unitățile teritoriale. 30
Știința politică a început să cunoască o dezvoltare corespunzătoare în acea atmosferă de
puternică întrecere înnoitoare care caracterizează toate domeniile vieții și activității sociale din
țara noastră de la Congresul al IX-lea încoace. Crearea Asociației Române de Științe Politice și
aderarea ei la Asociația Internațională de Științe Politice de sub protecția U.N.E.S.C.O., crearea
și activitatea secției de Științe Politice în cadrul Academiei de Științe Sociale și Politice,
activitatea de cercetare științifică desfășurată în aceste cadre instituționale reprezintă tot atâtea
semne evidente ale recunoașterii contribuției pe care știința politică este menită și poate s-o
aducă la conducerea științifică a societății socialiste. Știința politică studiază ansamblul
fenomenelor politice (relaționale, instituționale, ideologice, social-psihologice), formele și
mijloacele acțiunii politice, funcționalitatea specifică a politicului ca activitate de conducere și de
organizare a ansamblului vieții sociale. Știința politică nu este identică cu politica științifică și nu
30
Demeter János, Rolul organelor de stat centrale și locale în conducerea vieții sociale, în Ștefan Pascu, Szabó
Alexandru, Roman Morar, Laurențiu Pop(coord.), Politică, știință, conducere, Ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 49-53
14
reprezintă nici măcar o sumă de cunoștințe imediat și nemijlocit aplicabile în activitatea de
conducere în general, în conducerea politică în special.
Omul politic, omul care participă la luarea deciziilor ce privesc viața și activitatea socială
nu poate și nici nu trebuie să fie un specialist în toate acele științe sociale care contribuie la o mai
bună cunoaștere a organismului social, a proceselor și tendințelor sociale. Este bine de știut că
oamenii care participă la conducerea socială au adesea o privire mai cuprinzătoare asupra
problemei în cauză decât reprezentanții unora sau altora dintre științele sociale particulare, pot
sesiza nemijlocit, pe baza a ceea ce se numește simț politic, esența problemei, soluțiile ei, în timp
ce știința poate să facă acest lucru pe căi oarecum ocolite și mai încet. Știința politică are înainte
de toate un caracter explicativ. Sub acest aspect ea are menirea de a releva în mod obiectiv
faptele politice, înțelegând prin aceasta nu o simplă acumulare și descriere a faptelor ci, conform
cerințelor metodologiei marxiste, prezentarea multilaterală, în unitatea generalului și
particularului, atotcuprinzătoare, până la esență.
Prezentarea obiectivă a realității politice nu înseamnă desigur o înfățișare obiectivistă.
Știința politică are și o funcție apreciativă. Deplina obiectivitate științifică nu exclude, ci
dimpotrivă presupune în concepția noastră, judecățile de valoare; știința politică este prin
excelență o știință partinică. Fără această atitudine apreciativă știința politică nu-și va putea
aduce contribuția la conducerea științifică a societății. Analizând și apreciind faptele dintr-un
domeniu sau altul al politicului, știința politică are menirea de a sesiza tendințele de desfășurare a
proceselor respective și de a indica cadrele limitative pentru jocul a ceea ce am numit arta
politică. Știința politică nu are menirea de a determina nemijlocit alegerea uneia sau alteia dintre
modalitățile posibile, în schimb este de datoria ei de a oferi toate datele necesare pentru
elaborarea unor variante și de a arăta implicațiile sociale și politice ale acestora.31
Partidul se preocupă stăruitor de perfecționarea continuă a organizării și conducerii
economiei. Acest proces permanent și complex este fundamentat pe studiul sistematic al
fenomenelor din economie, pe examinarea critică a experienței dobândite, pe asimilarea și
adaptarea la specificul țării noastre a celor mai noi cuceriri ale științei conducerii. Succesul
aplicării liniei politice a partidului îl constituie cunoașterea exactă de către masele de oameni ai
muncii, a obligațiilor ce le revin, a necesității și importanței obiectivelor propuse, astfel încât
întregul colectiv să se angajeze conștient în realizarea lor. Luarea deciziilor reprezintă elementul
31
Nicolae Kallós, Politologia și contribuția sa la conducerea științifică a societății, în Ibidem, pp. 123-128
15
fundamental al conducerii, deoarece deciziile luate de organele locale de partid, cuprinzând toate
sectoarele de activitate, au implicații economice și sociale de mare amploare. Organele și
organizațiile de partid se preocupă îndeaproape de corelarea judicioasă a deciziilor ce urmează să
fie luate în colectiv cu problemele ce trebuie rezolvate în mod individual. O problemă deosebit
de importantă a conducerii politice este controlul îndeplinirii hotărârilor.32
Parlamentele reprezintă instituțile centrale ale unei democrații, după cum notează Mishler
Rose și Richard Rose. În lucrarea “Support for Parliaments and Regimes in Transition toward
Democracy in Eastern Europe”, aceeași autori afirmă faptul că liderii politici s-au comportat de
o asemenea manieră încât au demonstrat faptul că au înțeles că legislativele sunt vitale în crearea
și menținerea guvernelor democrate.33
În România, Parlamentul constituie organul reprezentativ suprem al poporului român și
unica autoritate legiuitoare a țării. Parlamentul este bicameral, întrunind două camere: Camera
Deputaților și Senatul. Cele două camere se aleg prin vot universal, egal, direct, secret si liber
exprimat, conform legii electorale. Numărul parlamentarilor se stabilește în raport cu populația
României prin legea electorală. Mandatul parlamentarilor este de patru ani și pot sa fie anchetați
și trimiși în judecată pentru fapte de ordin penal, dar pentru a fi perchezionați, reținuți sau
arestați este nevoie de acordul Camerei din care fac parte.34
Parlamentul României poate să fie dizolvat de către Președintele României, în cazul in
care acesta nu a acordat votul de încredere în numirea Guvernului în decursul a 60 de zile de la
prima solicitare, numai dacă s-a opus de cel puțin două ori. Acesta poate să fie dizolvat o singută
dată în timpul unui an, neputând fi dizolvat în ultimele 6 luni de mandat al Președintelui și nici
dacă este declarată stare de urgență, asediu, război.35
Parlamentul poate să-l suspende din funcție pe Președinte dacă există motive plauzibile
precum săvârșirea unor fapte care încalcă prevederile constituționale, printr-o ședință comună a
celor două Camere, după ce în prealabil a fost consultată Curtea Constituțională. Dacă această
32
Soos Manea Carol, Remus Bucșa, Alexandru Cuc, Páll Árpád, Unele probleme ale conducerii industriei de către
organele locale de partid, în Ibidem, pp. 83-92
33
Mishler Rose, Richard Rose, Support for Parliaments and Regimes in the Transition toward Democracy in Eastern
Europe, Comparative Legislative Research Center, pp. 5-6
34
Constituția României, adoptată în 21 noiembrie 1991, revizuită în 2003, Ed. Meditații, pp. 30-36
35
Ibidem, p. 44
16
propunere de suspendare din funcție este aprobată, Parlamentul cere organizarea unui
referendum pentru demiterea din funcție a Președintelui.36
Guvernul reprezintă autoritatea publică a puterii, în care aceasta funcționează în baza
votului de încredere acordat de către Parlament, unde Guvernul asigură realizarea politicii
interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației. Guvernul are rolul de a
asigura funcționarea și dezvoltarea sistemului național economic și social. Acesta funcționează în
conformitate cu prevederile constituționale, care are la bază programul de guvernare acceptat de
către Parlament. Este alcătuit din prim-ministru și miniștri, unde prim-ministrul conduce
Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuțiilor legale care le
revin. Guvernul se întrunește săptămânal sau ori de câte ori este nevoie pentru a dezbate
problemele politicii interne și externe sau aspectele generale a administrației publice.
Conceptul de participare politică stă la baza modelului democrației reprezentative.
Această formă de organizare a statului presupune faptul că cetățenii săi sunt ,,suficienți de
informați și de implicați în procesul politic, astfel încât să perceapă principiile democrației
pluraliste ca fiind realizabile” (Topf, 1998a: 52-53). Participarea politică presupune implicarea
cognitivă și comportamentală a cetățenilor în procesele sistemului democrației reprezentative.37
Existența omului este deopotrivă cea pe care i-o impune carcasa biologică și cea pe care
i-o oferă societatea. Este produsul și producătorul. El acționează asupra lumii și lumea asupra sa.
Omul ca subiect se dezvoltă în acest schimb permanent. El este animalul politic despre care
vorbește Aristotel. Însă dezvoltatea omului atrage construirea unui mediu convențional, de unde
derivă cultura umană. Noțiunea de ,,persoană” și cea de ,,rol” se pot dovedi delimitări
operaționale, deloc neglijabile pentru un demers descriptiv pre-teoretic al actorului politic și
social. Sub termenul de ,,persoană” se plasează procesul de integrare psihologică a percepțiilor,a
emoțiilor, a gândurilor prin care un om se vrea a fi un subiect singular, își construiește o
reprezentare a propriului mediu și relaționează cu alte ,,persoane”.38
36
Ibidem, p. 47
37
Laurențiu P. Maricuțoiu, op. cit., pp. 79-80
38
Alexandre Dorna, Fundamentele psihologiei politice, Ed. Comunicare.ro, 2004, București, pp. 207-208
17
II. Roluri politice în societatea democratică
2.1. Particularități ale regimurilor democratice
O scurtă incursiune în istoria democrației este un fapt necesar, atât timp cât practicile
electorale și sistemele de votare au suferit în timp numeroase amendamente. Dacă pentru
Aristotel democrația înseamnă un sistem politic, pentru politologii începutului de mileniu III,
același cuvânt are atribute sensibil revizuite moral, juridic, social, politic și, îndeosebi, economic.
Apărută în agora ateniană cu 500 de ani înainte de Hristos, democrația se făcea remarcată prin
cel mai natural mod de guvernare a unei societăți deschise.39
Democrația reprezintă un sistem de organizare și conducere politică ce se bazează pe
voința poporului. Acest cuvânt provine din limba greacă, unde ,,demos” înseamnă ,,popor” și
,,kratos” înseamnă ,,putere”, ceea ce rezultă că democrația înseamnă puterea poporului și având
ca principii de bază votul universal și suveranitatea națiunii. Începând cu secolul al XVIII-lea,
democrația devine un model dominant, ce se axează pe drepturile politice și votul universal, iar
în secolul al XX-lea, pe problemele de construire a democrației națiunilor. Sensul literar al
cuvântului democrație este guvernarea de către popor. Atunci când vorbim de democrație la nivel
național în marile state-națiuni moderne, ar fi actul de guvernare ce nu este exercitat direct de
cetățeni, ci în mod indirect de reprezentanții aleși liber și pe bază de egalitate. Democrația este,
de regulă, reprezentativă, adică o guvernare de către reprezentanții liber aleși ai poporului.
Conform Președintelui Abraham Lincoln, democrația mai poate fi definită ca o guvernare pentru
popor, adică o guvernare în concordanță cu preferințele poporului. Un ideal la care trebuie să
aspire un regim democratic este o guvernare ce corespunde întotdeauna perfect voinței tuturor
cetățenilor.40
Democrația este definită, în mod necesar și invariabil, ca ,,un stat de partide”. Gruparea
cetățenilor în partide este ,,un fenomen social”, partidele politice fiind structurile specializate de
agregare a intereselor în societățile contemporane și de transformare a idealurilor cvasipublice în
alternative politice.41
39
Gheorghe Teodorescu, Ovidiu Gherasim-Proca, Sisteme și comportamente electorale, Ed. Fundației Axis, Iași,
2005, p. 29
40
Arend Lijphart, Modele de guvernare majoritară și consensuală în douăzeci și una de țări, 1999, p. 17
41
Vasile Stănescu, Societatea civilă, Ed. Expert, București, 2001, p. 67
18
Robert Dahl arată că o democrație receptivă poate exista în prezența a cel puțin opt
garanții instituționale, și anume:
1. Libertatea de a forma organizații și de a adera la ele;
2. Libertatea exprimării;
3. Dreptul de vot;
4. Eligibilitatea funcțiilor publice;
5. Dreptul liderilor politici de a concura pentru susținerea și voturile
populației;
6. Sursele alternative de informație;
7. Alegerile libere și corecte;
8. Instituțiile care elaborează politica guvernului dependente de votul
electoratului și de alte exprimări ale preferințelor populației.42
Marea Britanie și S.U.A. sunt primele state democratice moderne, unde s-a trecut de la
separarea puterilor în stat la alegerea conducătorilor. Conform Declarației drepturilor, în anul
1689, în Anglia, puterea a fost încredințată unui parlament ce a fost ales în mod liber de către
cetățenii cu drept de vot, iar în anul 1787, în S.U.A., a fost adoptată prima constituție modernă.
Democrația presupune existența anumitor particularități, și anume libertatea,dreptatea și
egalitatea. Statul democratic asigură libertățile personale.43
Cele opt criterii ale democrației propuse de Robert A. Dahl:44
1. dreptul de vot;
2. dreptul de ales;
3. dreptul liderilor politici de a concura pentru susținere și voturi;
4. alegeri care să fie libere și corecte;
5. libertatea de asociere;
6. libertatea de expresie;
7. surse alternative de informare;
8. instituțiile responsabile de politicile publice să depindă de vot și de alte
expresii ale preferințelor.
42
Robert A. Dahl, Polyarchy: Participation and Opposition, New Haven: Yale University Press, 1971, p. 3
43
44
Arend Lijphart, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Ed. Polirom,
Iași, 2000, p. 62
19
Cele două modele ale democrației sunt modelul majoritar și modelul consensualist.
Democrația majoritară este potrivită îndeosebi societăților omogene, în timp ce democrația
consensuală funcționează mai bine în societățile pluraliste. Esența modelului majoritar este
supremația majorității. Acest model răspunde clar faptul că poporul este majoritatea. Guvernarea
de către majoritate și în concordanță cu dorințele majorității este mai aproape de idealul
democratic decât guvernarea de către minoritate sau guvernarea receptivă la dorințele minorității.
Modelul majoritar desemnează caracteristicile principale ale instituțiilor parlamentare și
guvernamentale britanice, unde Parlamentul Marii Britanii se întrunește în palatul Westminster
din Londra. Unul dintre oamenii politici care a admirat frecvent modelul majoritar a fost
Președintele Wilson. În scrierile sale timpurii, Wilson a mers atât de departe, încât susține
anularea sistemului prezidențial de guvernământ și pentru adoptarea de către Statele Unite a unui
sistem parlamentar de tip britanic. Multe dintre particularități modelului majoritar au fost
exportate în alte țări, precum Canada, Australia, Noua Zeelandă și în majoritatea fostelor colonii
britanice din Asia și Africa.45
Noua Zeelandă, încă din 1893, a fost prima țară care a instituit cu adevărat sistemul de
votare universal, adică, dreptul de vot și pentru bărbați și pentru femei. În raportul Freedom
House, țările sunt considerate ca libere, parțial libere sau nelibere, iar aceste ratinguri se bazează
pe două seturi de criterii similare cu cele sugerate de Dahl: drepturi politice, ca dreptul de a
participa la alegeri libere și competitive, și libertăți civile, ca libertatea de expresie și asociere.
De aceea țările ,,libere” pot fi considerate și ca țări democratice.46 Principiul sistem de votare
universal a fost, încălcat și de Regatul Unit, de Franța, de Olanda, de Belgia, când aceste țări
aveau statut de puteri coloniale, de Forțele Aliate în timpul ocupării Germaniei și Japoniei.47
Modelul consensual de democrație contestă faptul că majoritatea trebuie să guverneze, iar
minoritatea să fie în opoziție. Când eliminarea minorității este compensată de succedarea la
putere a partidelor, adică minoritatea de astăzi poate deveni o majoritate în alegerile ulterioare,
nefiind condamnată la o opoziție permanentă. Guvernarea majorității nu este doar
nedemocratică, ci cu adevărat periculoasă, deoarece minoritățile, cărora le este refuzat accesul la
putere, se vor simți excluse și discriminate și vor pierde credință în regim. În societățile pluraliste
45
46
Iași, 2000, pp. 62-63
47
Ibidem, p. 65
20
supremația majorității duce mai curând la dictatura majorității și confruntării civile decât la
democrație. Aceste societăți au nevoie, în primul rând, de un regim democratic ce ar pune
accentul pe consens, și nu pe opoziție, care ar include mai curând decât ar exclude, și care ar
încerca să maximizeze cuantumul majorității care guvernează în loc să se mulțumească cu o
majoritate minimă, adică au nevoie de o democrație consensuală.48
Prima și cea mai importantă diferență dintre modelul majoritar și cel consensual ține de
lărgimea participării la guvernare a reprezentanților poporului, în special în ramura executivă.
Modelul majoritar concentrează puterea în mâinile unui guvern care este susținut de o majoritate
parlamentară restrânsă, în timp ce modelul consensual înclină spre coaliții largi, în care toate
partidele politice importante și reprezentanții tuturor grupurilor majore din societate împart
puterea. 49 A doua deosebire dintre modelul majoritar și cel consensual privește relația dintre
ramurile executive și cele legislative ale puterii. Modelul majoritar îi este caracteristică
dominația executivului, în timp ce modelul consensual se caracterizează printr-o relație mai
echilibrată dintre executiv și legislativ. 50 A treia deosebire dintre modelul majoritar și cel
consensual privește distribuția puterii în legislative. Modelul pur majoritar revendică
concentrarea puterii legislative într-o singură cameră, iar cel pur consensual se caracterizează
printr-un legislativ bicameral, în care puterea se împarte în mod egal între două camere
constituite în mod diferit. 51 A patra și a cincea diferență dintre modelul majoritar și cel
consensual ale democrației se referă la proprietățile interdependente ale sistemelor de partid.
Modelul majoritar se caracterizează printr-un sistem bipartid, în care două partide diferă în
principal în problematica socioeconomică, iar modelul consensual cuprinde un număr mai mare
de partide importante care, în plus la problemele socioeconomice, mai diferă și în probleme de
cultură, religie. 52 A șasea dimensiune, în raport cu care modelul majoritar diferă de cel
consensual, este una clar delimitată. Pentru democrațiile majoritare, sistemul electoral tipic este
unul pluralist sau majoritar cu circumscripții uninominale, democrațiile consensuale utilizează de
regulă reprezentarea proporțională. Scopul principal al reprezentării proporționale este să
reprezinte atât majoritatea, cât și minoritatea, și să transpună proporțional voturile în locuri în
48
Arend Lijphart, Modele de guvernare majoritară și consensuală în douăzeci și una de țări, 1999, pp. 37-38
49
Ibidem, p. 60
50
Ibidem, p. 82
51
Ibidem, p. 105
52
Ibidem, p. 121
21
parlament.53 A șaptea diferență dintre modelul majoritar și cel consensual privește diviziunea
puterii între autoritățile central și cele de la niveluri inferioare. În toate democrațiile, puterea se
împarte într-o oarecare măsură între autoritățile centrale și cele necentrale, dar în democrația
majoritară această diviziune este foarte unilaterală. Modelul consensual se inspiră dintr-un
obiectiv diferit. Modelele sale sunt federalismul și descentralizarea. Federalismul înseamnă o
împărțire constituțional garantată puterii între autoritățile centrale și cele ale unităților
componente ale federației.54 A opta și ultima diferență dintre modelul majoritar și cel consensual
vizează prezența sau absența unor limitări ale puterii legislative a majorităților parlamentare.55
Sistemele bipartidiste simbolizează modelul majoritarist al democrației, iar sistemele
multipartidiste modelul consensualist. Sistemele bipartidiste au avantaje și directe, și indirect față
de sistemele multipartidiste. Primul beneficiu direct este că acestea oferă alegătorilor
posibilitatea de a alege între două seturi alternative de politici politice. Al doilea, are o influență
moderată pentru că cele două partide principale trebuie să concureze pentru atragerea alegătorilor
de la centrul spectrului politic și de aceea trebuie să propună politici moderate. Sistemele
bipartidiste pretind că prezintă un important avantaj indirect, și anume că sunt necesare pentru
formarea cabinetelor monocolore care vor fi stabile și vor promova politici eficiente. 56 Metoda
pluralității favorizează sistemele bipartidiste. Sistemele reprezentării proporționale și cele cu
două tururi încurajează multipartidismul. Toate sistemele electorale, nu numai cele pluralitare și
majoritare, tind să suprareprezinte partidele mai mari și să le subreprezinte pe cele mai mici.57
Jean Blondel a propus o clasificare a sistemelor de partide care ia în considerare numărul
și mărimea lor relativă. Sistemele bipartidiste sunt dominate de două partide mari, deși în
parlament pot exista și câteva partide mici. Sistemele cu mai mult de două partide și jumătate
sunt sistemele multipartidiste, iar acestea pot fi subîmpărțite în sisteme multipartidiste sau fără
partid dominant, de exemplu Italia, cu creștin-democrații, dominanți și cele trei țări scandinave
cu puternicele lor partide socialiste. Exemple reprezentative de sisteme fără partide dominante
sunt Elveția, Olanda și Finlandia.58
53
Ibidem, p. 165
54
Ibidem, p. 184
55
Ibidem, p. 202
56
Iași, 2000, p. 75
57
Ibidem, p. 160
58
Ibidem, p. 78
22
Mai multe țări au experimentat tendințe prelungite înspre multipartidism, mai ales Belgia,
dar și Austria, Columbia, Danemarca, India, Italia, Norvegia și Elveția. În Germania, Israel și
Japonia, numărul efectiv de partide a scăzut inițial, dar apoi a crescut din nou în ultimele două-
trei decenii. Portugalia este singurul exemplu de tendință clară spre mai puține partide.59
Sistemul de vot ,,universal” reprezintă drept de vot pentru cel puțin 50% dintre bărbații
adulți. Setul de treizeci și șase de țări include reprezentante ale tuturor celor trei valuri de
democratizare identificate de Samuel P. Huntington. Huntington distinge un prim val lung, din
1828 până în 1926, un al doilea, mai scurt, între 1943 și 1962, și un al treilea începând cu 1974.60
Primul val de democratizare reprezintă democratizarea electorală, cel de al doilea
evoluează din democratizarea sistemului și a instituțiilor, și nu în cele din urmă, al treilea val,
care este și cel mai important, reprezintă impunerea unei culture a democrației. În ceea ce
privește România, țara a trecut prin două valuri de democratizare. Astfel, primul val s-a
materializat după alegerile din 1996, deoarece atunci a avut loc primul transfer de putere prin
schimbare de la electoral la guvernare, și anume schimbul de putere dintre Ion Iliescu și Partidul
Democrat Social Român către Emil Constantinescu și Convenția Democratică. Al doilea val
începe pe data de 1 ianuarie 2007, când România devine stat membru al Uniunii Europene. În
societatea actuală, România trebuie să treacă la al treilea val de democratizare. Unul dintre cei
mai importanți teoreticieni contemporani din domeniul științelor politice, și anume Samuel P.
Huntington, demonstrează că toate societățile democratice au trecut prin cele trei valuri, iar al
treilea val presupunând lărgirea bazei de selecție, printr-un sistem competitiv, unde sunt incluse
și alte grupuri și indivizi decât partidele politice.Pentru a înțelege mai bine, cel mai bun exemplu
sunt Statele Unite, primul val începând în 1828, unde la alegerile prezidențiale Andrew Jackson a
câștigat și sistemul american și a trecut de la dominația unui singur partid la ,,democrația
jacksoniană”. Astfel. comparând cu România, după anul 1989, acest prim val reprezintă o contra
reacție față de rezultatele democratice. Al doilea val de democratizare, în ceea ce privește
România, s-a desfășurat sub autoritatea instituțiilor europene și euro-atlantice.
Democrația consensualistă are din nou un ușor avantaj asupra majoritarismului, deoarece
se află într-o relație pozitivă cu variabilele creșterii economice și negativă cu grevele și decesele
cauzate de violența politică, rezultatele privitoare la deficitele bugetare, șomaj și revolte sunt
59
Ibidem, p. 87
60
Ibidem, p. 67-68
23
combinate. Democrația consensualistă este uniform asociată cu niveluri mai scăzute ale inflației.
În cazul celor treizeci și una de țări cuprinse în perioada 1980-1993, democrația consensualistă
tipică înregistrează o inflație cu aproape 4,8 puncte mai mică decât democrația majoritaristă
tipică.61
Democrațiile care au mai ales cabinet monocolor minimal câștigătoare sunt țările care au
sistemele grupurilor de interese mai pluraliste, țările cu caracter multipartidist mai puternic tind
să fie mai puțin pluraliste. Sistemele grupurilor de interese se află în relație cu variabilele care se
bazează pe corespondența conceptuală dintre distincția corporatism-pluralism și diferența
majoritarism-consensualism.62 Concentrarea puterii politice în mâinile unei majorități restrânse
poate promova o conducere unită și decisă, politici coerente și decizii rapide. Guvernele
majoritariste pot fi capabile de a lua decizii mai rapid decât guvernele consensualiste, dar
deciziile rapide nu sunt neapărat și decizii înțelepte.63
Corporatismul are două semnificații distincte. Prima se referă la un sistem al grupurilor
de interese, iar a doua se referă la includerea grupurilor de interese în procesul politic.
Corporatismul în sens restrâns, este o condiție aproape necesară pentru concentrare.
Corporatismul, în viziunea restrictivă a lui Schmitter, înseamnă că grupurile de interese sunt
relativ mari ca dimensiune și relativ puține la număr și că acestea sunt organizate mai departe, la
nivel național, în organizații de vârf. Pluralismul grupurilor de interese poate fi recunoscut după
trăsăturile opuse, o multiplicitate a grupurilor mici de interese, absența sau slăbiciunea
organizațiilor de vârf . 64 Corporatismul din Papua Noua Guinee este mult mai slab decât
caracterul său multipartidist, dar nu atât de scăzut cât ne-ar face să credem nivelul său relativ de
dezvoltare. Joseph LaPalombara descrie Italia dinaintea reformelor din 1994 ca pe o
partitocrazie, cu o largă participare a tuturor partidelor în luarea deciziilor politice și cu o
puternică înclinație spre găsirea consensului.65
Pe suportul reprezentat de sistemul credințelor, convingerilor, emoțiilor, mentalităților,
valorilor și practicilor culturale s-au structurat diverse ,,formule politice” de societate. Între
mentalitățile dominante în epocă și ,,formula politică” adoptată de o societate a existat
întotdeauna o relație de continuitate, un acord deplin între ceea ce constituie ideal-tip-ul de
61
Ibidem, p. 249
62
Ibidem, pp. 173-175
63
Ibidem, pp. 237-238
64
Ibidem, pp. 165-166
65
Ibidem, pp. 173-175
24
societate și realitatea imediată, aceea trăită de membrii comunității. În esență, ,,formula socială”
diferă de la o societate la societate și evoluează în timp, integrând sisteme de valori, practici,
experiențe și tradiții de cultură politică aflate permanent în schimbare. Desemnarea leadership-
ului politic a evoluat în interiorul unor cadre instituționale pre-definite cultural, atribuind celor
două dimensiuni fundamentale ale socialului, și anume comunicarea și participarea, care sunt
caracteristicile culturii civice ale demosului.66
Prin comparație cu celelalte sisteme de organizare socială menționate de Stagirit,
monarhia și oligarhia, democrația se dovedește a fi sistemul politic cel mai puțin rău dintre toate,
deși nu puțini sunt criticii care se întreabă ce a mai rămas astăzi din conceptul democratic
original. Fie că este vorba de o democrație directă, a poporului deci, fie că ea se realizează
indirect, prin exponenți desemnați electoral ca în democrația reprezentativă, democrația
înseamnă înainte de toate o formă de guvernare în acord cu voința poporului. Indiferent de
ipocriziile politice și imperfecțiunile cadrului normativ în care s-a manifestat, democrația a
atribuit principiului civic preeminența axiologică și morală absolută, acordând cetățeanului una
dintre puținele compensații de ordin politic în manifestarea libertății de a decide independent
asupra modului în care să-i fie reprezentate interesele individuale și comunitare. 67 Ideea de
reprezentare a apărut mult mai târziu, în cadrul burgului medieval, respectiv după ce s-au
înfiripat primele parlamente constituite pe bază de mandat civic. Democrația bazată pe egalitate
civică favoriza selecția liderilor și a grupurilor de interese care îi susținea prin sistemul tragerii la
sorți, în schimb, regimurile oligarhice, au făcut din inegalitate un motor eficient al selecției prin
sufragiu.68
66
Gheorghe Teodorescu, Ovidiu Gherasim-Proca, Sistme și comportamente electorale, Ed. Fundației AXIS, Iași,
2006, pp. 11-12
67
Ibidem, pp. 30-32
68
Ibidem, p. 44
25
2.2. Societatea civilă și societatea democratică
În Europa și în alte părți, termenul ,,societate civilă” a ajuns un termen la modă în

științele umaniste, fiind rostit atât de des de către politicieni. Proiectele de cercetare privind
societatea civilă și statul, au fost publicate în anul 1988, și republicate zece ani mai târziu. În
perioada dintre 1750 și 1850, limbajul societății civile a devenit fragil și polisemic. Societatea
civilă, în accepția pe care o conferă acest termen, este o categorie tipică (în sensul lu Max
Weber), care nu doar descrie, dar și reprezintă un ansamblu complex și dinamic de instituții
neguvernamentale protejate de lege, care sunt în general neviolente, care se organizează și se
determină singure și care sunt într-o permanentă tensiune. Teoriile democratice ale politicii
trebuie să reziste tentației de a atribui importanță universală modurilor particulare de viață.
Democratizarea nu poate fi definită ca abolirea statului și stabilirea unor acorduri spontane între
cetățenii care trăiesc în cadrul societății civile.69
În conturarea termenului de societate civilă un prim reper istoric îl marchează anul 1400,
când acest concept a început să fie întrebuințat, cu semnificații ce proveneau din scrierile lui
Cicero. Societatea civilă este un termen generic pentru societate și stat deopotrivă și a pătruns pe
scară largă în limbajul politic în perioada formării societății capitaliste. Această accepțiune
tradiționalistă a fost reformulată în cadrul teoriilor contractualiste, îndeosebi prin contribuția lui
J. Locke. Hegel a apreciat că societatea civilă era într-adevăr stadiul de dezvoltare atins de
popoarele avansate, rezultând că la acest moment sistemul economic și social are o dinamică
autonomă în raport cu exigențele etice ale legii și asocierii politice. În aprofundarea conceptului
de societate civilă se înscrie distincția dintre acest concept și cel politic de stat, prin aportul lui
Pierre Clastres.Astfel, societatea civilă și statul se află permanent în competiție. Societatea civilă
ca manifestare a progresului democratic integrează în structurile sale funcționale cultura civică.
Termenul de societate civilă era folosit pentru a desemna condițiile ce caracterizează o
comunitate politică suficient de dezvoltată, în care un rol principal îl aveau orașele, iar activitatea
era reglementată de un cod de legi. În secolul al XVIII-lea termenul de societate civilă
dobândește o largă răspândire, în special datorită teoriilor contractului social a lui J.J.Rousseau,
potrivit cărora societatea omenească este produsul asocierii libere și conștiente a indivizilor
umani.
69
John Keane, Societatea civilă, Ed. Institutul European, Iași, 2003, pp. 11-20
26
La Hegel și Marx, societatea civilă desemnează un nou tip de societate, opusă celei
barbare, în care raporturile dintre oameni sunt reglementate prin legi acceptate prin consens.
Pentru acești gânditori, societatea civilă este acea sferă a societății omenești care cuprinde toate
formele de asociere spontană. Societatea civilă cuprinde toate elementele ordinii economice,
sociale independente de stat și opuse acestuia. Pentru J. Locke, societatea civilă este sinonimă cu
societatea politică în cadrul căreia toleranța este înțeleasă ca drept moral, utilă, rațională,
reprezentând un principiu fundamental al unei societăți juste, în măsură să reflecte prin legislația
sa legea naturii. La J. J. Rousseau, termenul de societate civilă se identifică pur și simplu cu
statul, pe care el îl denumește stat civil, apreciind că nu există decât o singură putere, cea
legislativă, care instaurează statul civil.70
Conceptul de societate civilă este astăzi folosit deseori ca un ,,ideal-tip” pentru a descrie,
explica, clarifica și înțelege contururile unei anumite porțiuni dintr-o realitate complexă. Scopul
imediat al unor astfel de interpretări empirico-analitice ale societății civile nu este de a
recomanda direcții pentru acțiuni politice sau pentru a formula judecăți normative. Limbajul
societății civile este folosit pentru a crea o înțelegere explicativă a unei realități socio-politice
complexe, prin intermediul unor distincții teoretice și cercetări empirice.71
O amplă diversitate în cadrul proprietății și o autonomie a pieței, sunt, pe scurt, necesare
pentru a ,,acorda independență și vitalitate societății civile, pentru ca aceasta să-și poată aduce
contribuția la dezvoltarea democrației. Societatea civilă este văzută de către prietenii săi ca un
bun dat. ,,Autoritatea” sau superioritatea normativă a unei societăți civile protejate de stat,
comparată cu celelalte tipuri de regimuri politice și sociale, este, în consecință, presupusă tacit
sau acceptată orbește. Hegel a înțeles societatea civilă ca pe o sferă produsă istoric a vieții entice,
sferă care cuprinde economia, clasele sociale, corporațiile și instituțiile de administrare a
bunăstării și dreptului civil. Societatea civilă este, din contră, produsul, rezultatul unui proces
lung și complex de transformări istorice. ,,Crearea societății civile este produsul lumii moderne.”
Societatea civilă este al doilea punct forte al lui Hegel și este destructivă. Nu există în mod
necesar o identitate sau armonie între diferitele elemente ale societății civile. Formele ei multiple
de interacțiune și de solidaritate colectivă sunt adesea incomensurabile, fragile și ușor de
70
Marin Trăistaru, Introducere în studiul societății civile, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1998, pp. 5-10
71
John Keane, op.cit., pp. 50-51
27
zdrucinat prin conflicte serioase, violente. Societatea civilă modernă este un câmp de luptă,
tensionat, în care se ciocnesc diferite interese.72
Societatea civilă integrează trei moment esențiale:
1. împăcarea trebuințelor și satisfacerea individului singular, prin munca sa și
a tuturor celorlalți, ceea ce reprezintă sistemul trebuințelor;
2. realitatea universului libertății, conținut în acest sistem, ocrotirea
proprietății prin exercițiul justiției;
3. asigurarea împotriva accidentalității persistând încă în acele sisteme, și
grija de interesul particular ca fiind un interes comun, prin mijlocirea poliției și a
corporației.73
Societatea civilă are o multitudine de niveluri vizând structura și manifestarea sa,
începând cu subsistemul care privește individul, modul în care acesta își urmărește interesele
proprii și se raportează la putere asigurându-și și drepturile sale civice și sociale. Societatea
civilă, ca formă a progresului democratic, presupune formarea în permanență a unei clase
politice astfel că pluripartidismul oferă grupurilor și claselor sociale șansa reală de a acționa
pentru afirmarea reală a libertăților și drepturilor civice, a autonomiei și identității lor, în spiritul
demnității umane.74
Organizarea instituțională a unei societăți civile deschise, pluraliste, protejată și
încurajată de mecanisme de stat verificabile public este o condiție transcedental-logică a
democrației. Această precondiție poate, desigur, întâmpina o rezistență activă sau poate fi
distrusă cu violență de actori umani, caz în care pluralismul democratic este în pericol sau este
chiar distrus. Această precondiție trebuie considerată însă o regulă universală ce trebuie urmată
dacă e ca diferențele dintre indivizi, grupuri, instituții și chiar civilizații întregi să fie tolerate
pașnic. Principiul toleranței nu se poate aplica lui. Societatea civilă este un a priori să fie real, fie
anticipat al luptei pentru diversitate egalitară, iar aceia care neagă practic acest a priori sunt
moniști, și foarte probabil tirani sau totalitari. 75 Societatea civilă ,,se bazează pe separarea
72
Ibidem, pp. 65-66
73
G. W. F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Ed. Academiei, București, 1969, p.216
74
Marin Trăistaru, op.cit., pp. 14-15
75
John Keane, op.cit., p. 83
28
politicului de viața economică și socială” și pe ,,absența dominației vieții sociale din partea celor
care dețin puterea”.76
În România există o societate profund restructurată în care funcționează pluripartidismul
și pluralismul, societatea civilă este într-un stadiu incipient al afirmării sale, iar revigorarea ei
este dependent de gradul și ritmul înfăptuirii reformei economice, de accelerarea privatizării care
marchează destructurarea ,,claselor sociale” proprii societăți totalitare și sincronizarea evoluției
societății civile cu cea a societății politice. În nici o societate democratică, puterea politică și în
ansamblu societatea civilă nu se întemeiează pe extremități sociale, iar stabilitatea și
funcționalitatea ei sunt și expresia politică a pluripartidismului. Progresul democratic și
construcția societății civile au în vedere perioada de tranziție la economia socială de piață,
armonizarea resurselor umane existente, concomitent cu strategiile întreprinderii.77
În dinamica societății civile se instituie un autentic echilibru democratic atunci când
norme, principii și valori ale acesteia, precum toleranța, coexistența, compromisul, negocierea
devin realități și procese normale în comportamentul individual sau grupal, ca aport la progresul
democratic. Această realitate a echilibrului democratic este în deplină concordanță cu acceptarea
categoriilor anomice în limite constituționale și legale, astfel că regimurile liberal-democratice se
dovedesc cele mai greu de condus politic, întrucât ele presupun cei mai buni lideri, conducerile
cele mai eficiente, competente și dinamice. Societatea civilă, privită ca un echilibru democratic,
are ca premise de întemeiere teoretică reflecții pertinente asupra politicului ca ireal al
confruntării alternativelor și programelor democratice pentru servirea și promovarea diversității
de interese ale comunităților umane și ale indivizilor organizați.78
Democrația înseamnă funcționarea consecventă a separării puterilor, posibilitatea
permanentă a influențării activității guvernamentale de către popor, la nivel național, dar mai ales
local, o participare intensă, un nivel ridicat de educație și de informare cu privire la politică, o
cultură civică solidă în corelație cu valorile culturii politice.79
Democrația nu le cere cetățenilor să joace continuu rolul de animale politice, prea multă
democrație poate ucide democrația, este întotdeauna greu să-i genereze și să-i menții
avântul.Această sarcină devine și mai dificilă acolo unde lipsesc tradițiile societății civile,
76
Ibidem, p. 99
77
Marin Trăistaru, op.cit., pp. 31-32
78
Ibidem, pp. 37-38
79
Ibidem, pp. 7-8
29
precum și capacitatea de a se uni cu alții cu demnitate și solidaritate pentru a rezista fricii
vlăguitoare. Înlăturarea fricii este întotdeauna o condiție de bază a democrației și este ușurată de
sentimentul comun al cetățenilor de apartenență la una sau mai multe identități etice. 80
Democrațiile cele mai stabilite sunt acelea în care toate aceste mecanisme funcționează bine sau
aproape bine, reușind să dezamorseze stările tensionale la nivelul ,,politicii locale”, de gestiune
administrativă pură, cea ce permite reducerea opțiunilor conflictuale la nivelul macropolitic cât
mai mult cu putință.81
Democrația se impune ca model politic și social la sfârșitul secolului XX și începutul
secolului XXI. Se inaugurează o nouă epocă istorică inedită prin afirmarea unei noi forme a
acțiunii și conștiinței sociale, vizând înfăptuirea cu prioritate a progresului democratic.
Conștiința progresului democratic în noile condiți istorice, semnifică legitimitatea eforturilor
noilor state democratice pentru consolidarea lor politică, economic și socială, garantarea
drepturilor și libertăților civice și politice, astfel că menținerea și dinamizarea progresului
democratic depind în mare măsură de gradul în care cetățenii își însușesc normele, principiile,
valorile și instituțiile democratice. Progresul democratic presupune ca oamenii să înțeleagă și să
aprecieze principiile și valorile democrației, pentru a trăi într-o societate liberă.
Democrația are șanse de succes numai dacă fiecare generație păstrează, cultivă și
îmbogățește conștiința progresului democratic. Educația democratică este studiul principiilor
democratice care nu exclude studierea altor doctrine sau sisteme de învățământ. Democrația este
un sistem de autoguvernare în care cetățenii sunt egali, iar deciziile politice corespund voinței
majorității respectându-se întotdeauna drepturile minorității. Democrația reprezentativă se
bazează pe alegeri corecte, libere, ce au loc la intervale de timp regulate, pentru ca guvernanții să
fie răspunzători în fața poporului. Un alt element fundamental al democrației îl reprezintă
mecanismele de control și contrapondere care împiedică acumularea unei puteri prea mari de
către orice instituție. Democrația implică acțiune, astfel că oamenii de toate vârstele trebuie să se
informeze continuu despe noile fenomene și evenimente, să participe în cunoștință de cauză la
viața politică și să se ocupe de problemele comunității în care trăiesc.82
Criticii conservatori ai societății civile contemporane au obiectat că societățile civile
existente tind să distrugă însăși civilitatea de care depinde caracterul lor de societăți civile.
80
81
Marin Trăistaru, op.cit., p. 15
82
Ibidem, pp. 40-45
30
Conform lui Edward Shils, o societate civilă presupune un mare volum de civilitate, înțeleasă ca
,,solicitudine pentru interesul întregii societăți, grijă pentru binele comun”. 83 Organizațiile
societății civile sunt, într-un anumit sens, autonome în raport cu statul, reprezentând o
multitudine de centre de putere, un sistem al puterilor nonstatale.Aceste forme de asociere
(independente de asociațiile permanente create prin lege), realizate pe plan național sau local,
având obiective politice, profesionale, cultural, religioase, care nu reprezintă doar un cadru de
manifestare a drepturilor cetățenilor, ci și o contrapondere în raport cu forța statului sau diversele
combinații de interese ale instituțiilor politice oficiale (societatea politică).84
Element constitutiv al sistemului democratic, societatea civilă este un ansamblu de
,,inițiative zonale, spontane, neguvernamentale, care acționează în afara limitelor stricte ale pieței
și statului, un ,,al treilea domeniu” al societății, aflat la interferența celor două domenii
tradiționale, eliberat de constrângătoarele reguli de organizare și funcționare ce guvernează
domeniul public și de obsesia profitului ce condiționează domeniul privat, existența societăților
comerciale.85
Una dintre preocupările fundamentale ale societății civile, în condițiile tranziției noastre,
o constituie asigurarea unui trai decent pentru întreaga populație, acoperirea nevoilor materiale și
spirituale ale fiecărui individ, dreptul la muncă și la promovare, potrivit posibilităților și
aspirațiilor sale, la educație și la cultură, la îngrijirea sănătății, la asigurări sociale, la protejarea
familiei. Stat de drept, democratic și social, România a consacrat constituțional, ca valori
supreme și garantate, o serie întreagă de drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor. Rolul
societății civile este determinant, mai ales în condițiile tranziției marcate de eforturile de a
instaura și consolida democrația, un sistem democratic, de a asigura un trai decent și de a face
față confruntărilor decurgând din creșterea șomajului și sărăciei.86 Societatea civilă, definită ca
sferă a interacțiunii sociale, independent în raporturile cu structura publică și cea orientată spre
profit, este, prin esența sa, o entitate hiperdimensionată, maximizată, prin multitudinea și
diversitatea spațiilor identitare distinct ce o compun.87
Societatea civilă este de neconceput fără o viață democratică performantă, ce presupune
cultivarea și promovarea valorilor culturii pentru conștientizarea corectă a diferitelor categorii de
83
84
Vasile Stănescu, Societatea civilă, Ed. Expert, București, 2001, p. 19
85
Ibidem, p. 21
86
Ibidem, pp. 24-26
87
Ibidem, p. 30
31
interese sociale, a aspirațiilor și opțiunilor care le motivează în acțiunea socială. Pluralismul
politic și social își integrează valorile democrației care permit funcționalitatea deplină a societății
civile.88
88
Marin Trăistaru, op.cit., p. 179
32
2.3. Comportamente electorale, preferințe și alegeri politice
Maurice Duverger semnalează faptul că ideea realizării campaniilor electorale nu este o

sursă exclusiv modernă, fiind practicată încă din perioada republicană a Cetății eterne. După unii
autori, primele tentative de profesionalizare ale activităților de campanie electorală datează încă
de la începutul secolului al XIX-lea, fiind asociate candidaturilor la președinția Statelor Unite ale
federaliștilor Alexander Hamilton, George Wshington și John Adams și, respectiv a democrat-
republicanului Thomas Jefferson. În toată această perioadă a debutului în profesionalizarea
activităților de campanie electorală s-au remarcat puternice influențe publicitare și
propagandistice, precum și împrumuturi masive din domeniile socio-psihologiei politice și ale
comunicării publice.89
După începuturile ezitante și relativ artizanale de concepere și realizare a campaniilor
electorale, structura acțiunii partidelor s-a profesionalizat, integrând numeroși membri și
simpatizanți în mecanismul promovării intereselor partizane. De nucleul dur al fiecărui partid se
vor atașa în forme mai mult sau mai puțin explicite instituții de media, agenți economici,
personalități culturale carismatice ori oportuniste, alcătuind un angrenaj tot mai sofisticat al
acțiunii politice.Experiența competițiilor electorale moderne din toate societățile democratice
indică o creștere progresivă a costurilor pe care le presupune orice campanie de alegeri. Între
ianuarie 2003 și noiembrie 2004 comitetele naționale ale celor mai importante două partide ale
Americii au mobilizat fonduri federale de peste 1,4 mld. USD. Potrivit datelor înregistrate de
Federal Election Commision (FEC), disponibilitățile financiare ale Partidului Democrat le-au
depășit cu 150% pe cele din 2000, în timp ce aceleași disponibilități au fost cu 69% mai mari în
cazul Partidului Republican.90
Sistemele electorale pot fi descrise în termenii a șapte atribute:91
1. formula electorală;
2. magnitudinea circumscripției;
3. pragul electoral;
4. numărul total de membri ai corpului ce urmează a fi ales;
89
Gheorghe Teodorescu, Ovidiu Gherasim-Proca, Sisteme și comportamente electorale, Ed. Fundației AXIS, Iași,
2006, pp.192-194
90
Ibidem, p. 197
91
Iași, 2000, p. 142
33
5. influența alegerilor prezidențiale asupra alegerilor legislative;
6. distribuția inechitabilă;
7. legăturile electorale dintre partide;
Scrutiul uninominal este una dintre modalitățile cele mai vechi de vot deoarece nu este
nimic mai simplu decât competiția pentru un loc și desemnarea ca ales a celui ce a întrunit
numărul cel mai mare de voturi. Scrutinul uninominal are de partea sa avantajul simplității: un
singur loc în dispută, în cadrul unei circumscripții electorale mici, între mai mulți competitori
individuali, din care cel ce obține cele mai multe voturi este învingător. Dintre toate modalitățile
de vot, scrutinul uninominal asigură cea mai strânsă legătură dintre cel ales și alegători. Pe plan
național, scrutinul uninominal reprezintă una din cele mai eficace modalități de scrutin pentru
asigurarea unei majorități parlamentare stabile.
În țara noastră realitatea politică este aceea a unui pluralism politic accentuat. Scrutinul
uninominal nu corespunde pluralismului politic actual. În condițiile pluralismului politic actual
încă există riscul ca numeroase din aceste tendințe, importante din viața socială, să nu fie
reprezentate, și astfel ca parlamentul, dintr-o tribună a poporului, să fie doar a unei minorități
politice. Scrutinul uninominal presupune și un nou decupaj al circumscripțiilor electorale al căror
număr crește în funcție de numărul de locuri în dispută, cu toate consecințele corespunzătoare în
ce privește numărul birourilor electorale și mărirea cheltuielilor publice. În presă adesea se
susține că scrutinul uninominal ar asigura alegerea celor mai capabili, pe când cel de pe listă, a
celor ce se bucură de influența necesară în cadrul partidului ce i-a desemnat. Scrutinul
uninominal poate fi și în două ture: primul, în care condiția pentru un candidat să fie ales este
aceea de a fi obținut majoritatea absolută a sufragiilor. Al doilea, în care majoritatea relativă este
suficientă.92
Constituția României stabilește că suveranitatea națională aparține poporului român, care
o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum. Principiul constrituțional este
legat de recunoașterea dreptului cetățenilor de a participa la viața politică și de a-și manifesta
opiniile în procesul electoral, în vederea desemnării membrilor parlamentului, a președintelui
României ori de a-și exprima, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național.
În lumea funcționează trei mari tipuri de sisteme electorale: sistemul electoral majoritar, sistemul
92
Dr. Mihai Constantinescu, Scrutinul uninominal. Efecte și semnificații, în Sisteme electorale contemporane, Ed.
Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, București, 1996, pp. 23-30
34
reprezentării proporționale și sistemul mixt. În fiecare tip de sistem distingem diferite modalități
de scrutin. În sistemul majoritar există scrutinul uninominal, scrutinul plurinominal, ambele
putând fi practicate într-unul sau în două tururi de scrutin, precum și scrutinul practicat prin vot
alternativ. În sistemul reprezentării proporționale, scrutinul de listă se diferențiază în funcție de
modul de repartizare a locurilor în parlament, principalele formule fiind: metoda celor mai mari
resturi, metoda celei mai mari medii, metoda d’Hondt, metoda unui singur vot nontransferabil,
metoda votului cumulative ori cea a votului limitat. Alegerea prin scrutin plurinominal, în sistem
majoritar, presupune acceptarea tuturor riscurilor și inechităților scrutinul uninominal. În cazul
unui scrutin majoritar de listă, într-un județ, deși există două, trei sau mai multe partide, câștigă
unul singur: cel care obține cel mai mare număr de voturi. În cazul scrutinului majoritar de listă,
indiferent de numărul partidelor participante în alegeri, există un singur câștigător, care obține
totalitatea mandatelor parlamentare ce se cuvin, județului respectiv. Ca și în cazul scrutinului
uninominal, cel care se află în frunte, câștigă totul, eliminându-se orice altă pretenție electorală.93
Formulele majoritare necesită majoritate absolută la alegeri. O metodă pentru a satisface
această cerință este organizarea unui al doilea tur de scrutin decisiv între primii doi candidați,
dacă nici unul dintre candidați nu a primit o majoritate a voturilor la primul tur al alegerilor.
Această metodă este frecvent utilizată la alegerile prezidențiale în Franța, Austria, Portugalia și
din 1994, în Columbia și Finlanda. O metodă strâns înrudită este folosită în Franța la alegerile
legislative. Votul alternativ folosit în Australia, este o adevărată formulă majoritară. Alegătorilor
li se cere să indice dintre candidați prima preferință, a doua și așa mai departe. Un candidat care
obține o majoritate absolută a primelor preferințe este ales. Dacă nu există o astfel de majoritate,
candidatul cu cel mai mic număr de prime preferințe este eliminat, iar buletinele de vot care îl
indică drept primă preferință se transferă pentru numărarea preferințelor secunde.
Trei tipuri principale de reprezentare proporțională:
1. Primul tip este sistemul de reprezentare proporțională pe liste, folosit în
jumătate din democrațiile noastre (optsprezece din cele treizeci și șase) în perioada 1945-
1996. Există și mici variații ale formulelor pe liste, dar toate implică faptul că partidele
prezintă liste de candidați în circumscripții plurinominale, că alegătorii votează pentru o
listă sau alta (deși uneori li se permite să-și împartă voturile între mai multe liste) și că
locurile sunt alocate listelor de partid proporțional cu numărul de voturi pe care le-au
93
Ioan Vida, Scrutinul majoritar în circumscripția cu mai multe mandate, în op. cit., pp. 31-33
35
obținut. Sistemele reprezentării proporționale pe liste mai pot fi subdivizate și după
formula matematică utilizată pentru transformarea voturilor în locuri. Formula lui
d’Hondt, favorizează ușor partidele mari în detrimentul celor mici, în comparație cu
multe alte metode.
2. A doua formă de reprezentare proporțională este formula ,,mixtă membru-
proporțională”. Aproape jumătate dintre legislatorii din Germania, Noua Zeelandă și
Venezuela, și aproape trei sferturi din Italia sunt aleși prin metoda pluralității în
circumscripții uninominale, iar restul sunt aleși prin reprezentare proporțională pe liste.
3. Al treilea tip important de repezentare proporțională este votul unic
transferabil. Alegătorii votează candidați individuali în loc de liste de partid. Majoritatea
formulelor electorale se încadrează în cele două mari categorii, reprezentarea
proporțională și pluralitate-majoritate. Aceste formule semiproporționale sunt utilizate
rar. Votul limitat, folosit la alegerile din 1946, și votul unic netransferabil, folosit la toate
alegerile care au urmat până în 1996, sunt strâns înrudite. Alegătorii votează candidați
individuali și ca în sistemele pluralitare, candidații cu cele mai multe voturi câștigă. Spre
deosebire de sistemele pluralitare, alegătorii nu au la fel de multe voturi câte locuri există
în circumscripție, iar circumscripțiile trebuie să aibă cel puțin două locuri. Cu cât este mai
limitat numărul de voturi pe care le are fiecare alegător și cu cât este mai mare numărul
de locuri puse în joc, cu atât mai mult votul limitat tinde să devieze de la pluralitate și cu
atât mai mult seamănă cu reprezentarea proporțională. Majoritatea țărilor nu și-au
schimbat formula electorală în perioada 1945-1996.94
Un alt factor care poate afecta proporționalitatea rezultatelor în alegeri și numărul
partidelor este mărimea corpului ce urmează a fi ales. La prima vedere, aceasta poate apărea ca o
trăsătură care nu este chiar parte a sistemului electoral. Totuși, pentru că sistemele electorale sunt
metode de transformare a voturilor în locuri, numărul locurilor disponibile pentru această
transformare este o parte esențială a sistemului de transformare.
Acest număr este important din două motive:
1. Dacă alegerile se organizează pentru un minilegislativ cu numai cinci
locuri, evident că nu există nici o metodă de alocare a locurilor care să poată fi aplicată și
să aibă un înalt grad de proporționalitate. Șansele unei alocări proporționale cresc
94
Arend Lijphart, op.cit., pp. 144-146
36
considerabil într-un legislativ cu zece membri, iar proporționalitatea perfectă ar putea fi
atinsă, cel puțin în principiu, într-un corp legislativ cu o sută de membri. Pentru
legislative cu o sută sau mai mulți membri, dimensiunea devine relativ neimportantă, dar
este departe de a fi neglijabilă pentru camerele inferioare sau pentru legislativele
unicamerale din Mauritius (70 de membri), Malta (65 de membri), Islanda (63 de
membri).
2. Tendința generală este ca țările populate să aibă legislative mari, ca țările
cu populație mică să aibă legislative mici, iar mărimea legislativelor tinde să fie egală cu
aproape rădăcina cubică a populației. Alegerile pluralitare întotdeauna au tendința de a fi
disproporționale, dar această tendință este întărită atunci când numărul de membri ai
legislativului se situează semnificativ sub rădăcina cubică a populației. Barbados, este un
caz relevant, pe baza populației de 266.000 locuitori, parlamentul său ,,ar trebui” să aibă
64 în loc de 28 de membri. Mauritius se situează de asemenea sub numărul prezis de
legea rădăcinii cubice, așadar e de așteptat, ca aici să se înregistreze o disproporționalitate
înaltă a rezultatelor electorale. Dimensiunea mică a legislativului nu este o caracteristică
a tuturor sistemelor pluralitare, de exemplu, Camera Comunelor britanică este ceva mai
mare decât prezice legea rădăcinii cubice.
Sistemele prezidențiale pot avea un efect indirect, dar puternic asupra numărului efectiv
de partide parlamentare. Pentru că președinția este cel mai mare premiu politic care poate fi
câștigat și pentru că numai partidele mari au șansa de a-l câștiga, acestea au un avantaj
considerabil față de partidele mai mici, care tind să se extindă și asupra alegerilor legislative. 95
Circumscripțiile electorale sunt dimensionate având în vedere că fiecare desemnează mai
mulți parlamentari. De aceea numărul lor, de regulă, este egal cu cel al unităților administrativ-
teritoriale. În ceea ce privește candidaturile, reprezentarea proporțională implică folosirea listelor
de candidați, permițând partidelor politice o reală exprimare și o verificare clară a gradului n care
platformele și programele lor politice sunt receptate în electorat. Lista de candidați, în
perspectiva derulării votului, poate fi:
1. Blocată – atunci când alegătorul nu poate să-i aducă nici o modificare,
dreptul său de vot exprimându-se asupra listei, așa cum a fost propusă și înscrisă pe
buletinul de vot;
95
Ibidem, pp. 150-151
37
2. Preferențială – atunci când alegătorul, pe aceeași listă pe care o votează,
poate indica chiar el ordinea candidaților;
3. Liberă – atunci când alegătorul poate acorda mai multe voturi unui anumit
candidat sau când alegătorul poate întocmi el o listă în care să înscrie candidaturi din mai
multe liste propuse.
Atribuirea mandatelor este elementul cel mai plin de semnificații în definirea
reprezentării proporționale. În sistemul reprezentării proporționale atribuirea mandatelor
parlamentare se face proporțional cu numărul de voturi obținute de către partidele care participă
96
la alegeri. Sistemele electorale s-au concentrat aproape în întregime asupra alegerilor
legislative. În democrațiile prezidențiale , alegerea președintelui este cel puțin la fel de
importantă ca și alegerile legislative. Alegerile prezidențiale sunt inerent disproporționale.
Partidul care câștigă președinția câștigă ,,toate” locurile, adică singurul loc disponibil, iar
partidele care pierd nu obțin nimic. Disproporționalitatea la alegerile prezidențiale este mai mare
decât la cele legislative.97
Disproporționalitatea legislativă este de asemenea relativ scăzută în Statele Unite, în
ciuda metodei pluralității, adoptate la alegerile pentru Congres. Principala explicație a acestui
fenomen neobișnuit este existența alegerilor primare în Statele Unite. În majoritatea sistemelor
pluralitare, o mare parte din disproporționalitatea de la alegeri este cauzată de partidele mici care
rămân nereprezentate sau care sunt grav subprezentate, în Statele Unite existând foarte puține.98
Când vine vorba despre alegere, dominante sunt considerațiile despre liberul-arbitru, egalitatea
de la natură sau depășirea inegalităților naturale, ascendențele biologice ale puterii devin tot mai
puțin importante pe măsură ce se afirmă raționalitatea discursului său în modernitate, pe
coordonatele democrației și ale drepturilor omului. Orice campanie electorală o întrece în
inventivitate, organizare și eficiență pe cea precedentă, devenind din ce în ce mai lipsită de
menajamente cu adversarii.99
Eligibilitatea, provine de la verbul eligo ce înseamnă a alege. În viața politică, alegerea
este o formă de a desemna liderii la guvernare. Când alegerea nu este voluntară, ci expresia unei
selecții aleatoare prin tragere la sorți, ea devine o pseudo-selecție. În schimb, atunci când ea este
96
Prof. univ. dr. Ioan Muraru, Scurtă pledoarie pentru reprezentarea proporțională, în op.cit., 76-78
97
Arend Lijphart, op.cit., p. 155
98
Ibidem, p. 159
99
Gheorghe Teodorescu, Ovidiu Gherasim-Proca, Sisteme și comportamente electorale, Ed. Fundației AXIS, Iași,
2006, pp. 15-16
38
voluntară, alegerea poate deveni, fie consecința aparenței exercitării unei voințe populare, fie a
unui grup restrâns de electori care desemnează liderii susceptibili să guverneze.
Eligibilitatea a fost practicată în diferite moduri și cu diferite semnificații cultural-
politice, și anume:
1. Alegerea, ca modalitate aristocratic-elitistă de promovare la
guvernare.Atât timp cât ,,cei aleși” provin dintr-o categorie de ,,aleși social”, selecția este
doar una elitist-aristocratică, fără a acorda vreo șansă reală de promovare larg-populară
membrilor comunității.
2. Cooptarea este o formă de reproducere a pozițiilor de putere. Este un
mecanism destul de cunoscut și răspândit în lumea modernă prin care anumite persoane
sunt promovate la guverne. Legitimitatea lor democratică se datorează faptului că cei care
îi aleg pe acești lideri politici sunt ei înșiși rezultatul unei alte alegeri. Primul-ministru al
Marii Britanii sau peședintele Statelor Unite ale Americii își aleg echipa guvernamentală,
după ce mai întâi s-au supus ei înșiși unei dure proceduri de selecție și promovare
electorală. În acest fel pot ajunge să ocupe demnități importante în stat persoane care nu
au trecut niciodată proba eligibilității publice.
3. Procedura democratică a alegerii prin ,,tragere la sorți”. Caracteristicile
acestei forme particulare de alegere a liderilor politici s-au afirmat cu precădere în cadrul
democrației grecești prin recrutarea magistraților în funcțiile dirigente ale polisului. În
consecința acestei regului de promovare la guvernare, fiecare membru al unei populații
reduse ca număr avea o șansă egală de a interveni în leadership-ul politic și social
atenian.100
Din momentul în care buletinul de vot este introdus în urnă, alegătorul transferă, în fapt,
către candidat dreptul său inalienabil de a decide asupra felului în care-i vor fi reprezentate
interesele la guvernare. Pe măsura înaintării în modernitate, votul s-a transformat dintr-o
modalitate de implicare activă a cetățeanului în actul guvernării comunitare, potrivit tradiției
helladice, într-un gest tratat cu discreție în intervalul dintre două scrutinuri. 101 Un argument
legitim al dreptului de a vota se impunea atenției politice, în măsura în care el a început să fie
100
Ibidem, pp. 23-27
101
Ibidem, pp. 33-34
39
revendicat de minoritarii etnici, rasiali, confesionali ori supuși altei logici discriminatorii în
societate. De multe ori acest drept s-a impus printr-o mișcare dinspre periferie către centru. 102
Trebuie observat faptul că variabila timp produce distorsiuni asupra măsurătorilor de
sondaj, pe de o parte, iar între perioada pre-electorală și ziua votării apar diferențe în ceea ce
privește procentele obținute de actorii politici în competiția electorală, pe de altă parte. O
realitate socială se modifică între anumite limite, de la o perioadă la alta, respectiv de la o
măsurare la alta. Cauzele acestor modificări în manifestarea conduitei electorale măsurată prin
tehnica sondajului. Variantele în care urmează să opteze cetățeanul, în calitate de alegător, sunt
relativ puțin numeroase, în funcție de caracteristicile sistemului democratic și a modelului de
cultură civică practicat în societate. Accesul la informație nu trebuie privit doar din perspectiva
electoratului, dar și din aceea a candidaților. Orice opțiune comportă, o dimensiune subiectivă și
una obiectivă. 103
Un aspect foarte important ce trebuie menționat în legătură cu procesul alegerii și de
luare a deciziei de vot, este acela privitor la tendința de simplificare a ecuației electorale. Există,
candidați favoriți, outsideri și ,,figuranți” în scenariul campaniei electorale.104
În cazul alegătorilor cu instrucție superioară există riscul supraselectării informației, în
sensul de a filtra axiologic și subiectiv datele privitoare la candidați și oferte, fapt ce implică o
doză important de respingere cognitivă în ordinea definirii obiective a situației electorale.
Prizonieri ai teoriilor, modelelor, ori paradigmelor pre-construite, acești alegători se află sub
acțiunea unui așa numit efect intelectual, care strică în mod semnificativ realitatea. Relația
intelectualilor cu puterea a fost de regulă una de suspiciune critic reciprocă, fapt ce a influențat
poziționarea opiniei lor la o distanță semnificativă de definiția oficială dată de puterea situației
electorale. Dacă definițiile date sunt convergente sau divergente în raport cu definiția modală,
dacă votul este tipic ori atipic din punctul de vedere al expectanței oficiale, aceasta poate interesa
într-o mare măsură pe cercetători și, cu siguranță, în cea mai mare măsură pe cei implicați în
conceperea și aplicarea strategiilor de campaniile electorale. În timpul campaniei electorale pot
interveni, tendințe de uniformizare ori de polarizare a conduitei de vot, contribuind la definirea
situației electorale potrivit logicii acestor procese psihosociale. Momentul alegerilor reprezintă
102
Ibidem, p. 46
103
Ibidem, pp. 51-53
104
Ibidem, p. 56
40
chintesența mecanismului democratic de realizare a selecției și promovării liderilor și
formațiunilor politice.
Alegerile pot fi:
1. instrument al reprezentării interesului public prin lideri;
2. manifestarea cea mai concret obiectivă a competiției pentru putere și
control al resurselor de interes public;
3. investire a cetățeanului cu rolul de arbitru al bătăliei politice;
4. cadrul realizării fenomenului de mobilitate socială;
5. prilej al evaluării și definirii proiectelor de schimbare socială.
Votul este expresia obiectivată a modului în care alegătorul definește subiectiv situația
electorală, reflectând nu atât reprezentarea obiectivă a realității în care acesta trăiește, cât
percepția asupra acestei realități. Votul poate reprezenta suportul electoral al stării de fapt, așa
cum o definesc alegătorii, iar forma de exteriorizare a acesteia poate fi reactivată, ritualizată,
imperativă, indiferentă ori penalizatoare. Cauzele participării scăzute la vot ori a absenteismului
pot fi de ordin conjunctural sau de tip structural, derivând din procesele de bază care intervin în
definirea situației electorale, și anume: polarizarea, atribuirea și poziționarea. Termenul de
devianță intervine frecvent, calificându-le fie drept expresia inocenței politice, fie a confuziilor
ideologice, axiologice ori normative pe care le obiectivizează masa alegătorilor.
Studiile de sociologie electorală își propun între primele obiective ale cercetării realizarea
de tipologii comportamentale și identificarea socio-culturilor politice din fiecare societate în care
există un sistem democratic funcțional. Finalitatea demersului vizează un dublu scop: operațional
și explicativ. Pe de o parte cunoașterea caracteristicilor atitudinal-comportamentale ale diverselor
sub-categorii de alegători poate fi un câștig din punct de vedere strategic-tactic în desfășurarea
proiectelor de campaniile electorale și de promovare a ofertelor politice partizane, iar pe de altă
parte pot fi mai bine înțelese modurile particulare de manifestare a unor segmente de electorat în
contexte și conjuncturi situaționale dintre cele mai puțin previzibile.
Paradigmele asociate comportamentului electoral poartă de fiecare dată asupra
orizontului teoretic al cercetătorului, a propriilor sale valori, experiențe și limite istorice de
cunoaștere. Ioan Drăgan ,,decupează” cinci modele de conduite electorale care s-au făcut
remarcate cu deosebire în diversele etape ale tranziției spre democrației:
1. modelul afectual;
41
2. modelul legitimist;
3. modelul identitar-comunitar;
4. modelul uzual;
5. modelul rațional.
Varianta cognitivistă se concentrează asupra aspectelor ce țin de accesul la informație și
de structura de personalitate a alegătorului. Rolul acțiunilor de campanie în construcția câmpului
electoral, atribuie o relevanță deosebită sistemului de interacțiuni dintre emitenții și destinatarii
mesajelor susceptibile să provoace efecte cognitive, socializante sau persuasive asupra celor ce
se vor prezenta la urnă. 105 Abordarea cognitivistă a conduitei electorale este caracterizată ca
abordarea neo-utilitaristă, considerată drept o manifestare a aceluiași homo economicus, ființă
rațională și extrem de atentă la consecințele acțiunii sale politice. Votul are o raționalitate
relativă, fie și datorită multiplelor ,,efecte perverse”. Cel mai prudent este de a considera votul
rațional ca un proces în care alegătorii sunt conduși de motivații multiple, ei fiind raționali în
sensul că îmbină competența, implicarea și activismul cu afectivitatea și tendințele
comunitare.106
Votul este un act eminamente rațional, deși tipul ideal ce definește societățile moderne se
raportează în primul rând la raționalitate, atât sub aspect normativ, cât și acțional. Sursele
istorice ale modelului alegerii raționale sunt nemijlocit legate de analiza sistemelor electorale. 107
Sistemul electoral cuprinde norme, reguli și reglementări care privesc modul de distribuire și
convertire a voturilor obținute de lideri ori formațiuni politice în tot atâtea mandate în structurile
parlamentare ale statului. În privința modului de scrutin și a sistemului electoral pot fi exprimate
opțiuni dintre sutele de versiuni practicate pretutindeni în lumea democratică.108
Ca și concluzie, putem observa faptul că atât comportamentul cât și democrația au o
relație de stabilitate, deoarece remarcăm faptul că, din cele spuse mai sus, comportamentul se
pliază destul de bine cu regimul democratic.
105
Ibidem, pp. 59-73
106
Ibidem, pp. 77-78
107
Ibidem, pp. 80-81
108
Ibidem, pp. 112-113
42
III. Actori, comportamente și atitudini în România postdecembristă
3.1. Istoria tranziției democratice
Procesul de schimbare politică era în plină desfășurare și pe cale de a se transforma într-

un proces de democratizare. Legea marțială fusese desființată, și se înființase Partidul Progresist
Democratic (PPD). Astfel, competiția electorală începuse să fie tot mai largă, dezbaterile
legislative să devină tot mai puternice, iar mișcările și grupurile sociale începuseră să se
organizeze, să-și comunice cerințele și să protesteze.
Schimbările care au avut loc în Taiwan începând cu anul 1989, făceau parte din al treilea
mare val de democratizare care începuseră cu 15 ani mai devreme în Europa de Sud și se
deplasase către America de Sud și Asia. Până în 1989, acest val era în plin avânt, atingându-și
punctul culminant la sfârșitul acelui an, o dată cu colapsul regimurilor comuniste din Europa
Centrală și de Est, proces urmat la scurt timp de dezintegrarea Uniunii Sovietice.
Printre cercetătorii democratizării are loc o dezbatere majoră legată de diferența dintre
problema construcției democratice și cea a precondițiilor necesare în procesul de democratizare.
Unii cercetători susțin că tranziția către democrație depinde de existența în interiorul societății a
unor precondiții speciale de natură socială, economică sau culturală. Dezvoltarea economică
poate aduce modificări culturii unei țări, făcând-o să sprijine tot mai mult democrația.
În anii care vor veni, tot mai multe țări se vor îndrepta, către democrație și se vor iniția tot
mai multe tranziții către democrație. Democrațiile stabilite trebuie să continue promovarea
democrației și a drepturilor omului acolo unde lipsesc și sprijinirea celor ce se opun în mod
democratic regimurilor autoritare. Democrația reprezintă soluția împotriva tiraniei, însă chiar
procesul de democratizare poate crea alte probleme cu care noile democrații vor trebui să se
lupte ulterior. În primul rând, organizarea primelor alegeri îi pune pe liderii politici în situația de
a concura pentru a obține cât mai multe voturi. În al doilea rând, democratizarea poate face
conflictul extern mai probabil. Edward Mansfield și Jack Snyder arată că în faza de tranziție
către democrație, statele devin mai agresive și mai înclinate spre declanșarea unui război. Statele
aflate în proces de democratizare sunt mai tentante să se implice în război decât democrațiile
mature sau autocrațiile. În al treilea rând, democratizarea implică îndepărtarea constrângerilor pe
care statul le exercită asupra comportamentului individual.
43
O primă amenințare în ceea ce privește democrația este ,,întoarcerea roșie”, adică
revenirea la putere, prin alegeri, a foștilor comuniști și a fostelor partide comuniste din Europa
Centrală și de Est și din fosta Uniune Sovietică. O a doua amenințare pentru noile democrații
provine din victoria electoral a partidelor sau mișcărilor aparent atașate ideologiilor
antidemocratice. Cea de a treia amenințare și cea mai serioasă, la adresa democrației este
întărirea exagerată a executivului, care se întâmplă atunci când liderul ales al executivului
concentrează puterea în propriile mâini, își subordonează legislativul sau chiar îl dizolvă și
guvernează în mare parte prin decrete. În cele din urmă, multe guverne din noile democrații nu
au ezitat să suspende drepturile politice și libertăți civile. Tendința generală ce pare să existe în
cazul democrațiilor din al treilea val este de a deveni orice altceva decât democrații depline.109
Democrația consolidată reprezintă drept un sistem politic în care, din punct de vedere
atitudinal, deocrația devine singurul joc acceptat. Procesul de consolidare democratică necesită
existența unei culture democratice puternice, care să ofere suportul emoțional și cognitiv adecvat
pentru adeziunea la procedurile democratice. Economia de piață reprezintă o condiție atât
necesară, cât și suficientă ca să putem vorbi de existența unei culture democratice solide. Multe
trăsături sistematice ale economiei de piață și societății avansate favorizează, dezvoltarea unei
culture democratice.
Trăsături:
1. un sistem juridic stabil;
2. descentralizarea considerabilă a deciziilor economice;
3. utilizarea largă a informațiilor, persuasiunii, stimulentelor și
recompenselor pentru influențarea comportamentului actorilor economici;
4. nașterea unei clase mijlocii;
5. accesul la informații destul de credibile.
Istoria democratizării în Statele Unite, Canada, Noua Zeelandă, Elveția demonstrează că
înainte să apară o societate avansată de piață, existau deja condițiile propice democratizării și
dezvoltării unei culturi democratice solide.110
Există trei condiții minimale ce trebuie îndeplinite înainte să existe posibilitatea de a
vorbi despre consolidarea democratică, și anume:
109
Samuel P. Huntington, Democrație pe termen lung, în Larry Diamond, Marc F. Plattner, Yun-han Chu, Hung-mao
Tien (coord.), Cum se consolidează democrația, Iași, Ed. Polirom, 2004, pp. 41-47
110
Robert A. Dahl, Dezvoltare și cultură democratică, în Ibidem, pp. 68-69
44
1. Într-un sistem politic modern nu pot avea loc alegeri libere și care să se
bucure de autoritate. Fără stat nu poate exista nici o democrație.
2. Nu ne putem gândi la democrație ca fiind consolidată decât în momentul
în care tranziția democratică a luat sfârșit. O condiție necesară, dar deloc suficientă
pentru încheierea unei tranziții democratice este organizarea unor alegeri libere și
competitive.
3. Nici un regim nu trebuie să fie numit democrație, decât dacă conducătorii
săi guvernează democratic.
Din punct de vedere comportamental, democrația devine singurul joc acceptat atunci
când nici un grup politic nesemnificativ nu încearcă în mod serios să răstoarne regimul
democratic sau să promoveze violența internă sau internațională pentru a se separa de stat. Din
punct de vedere atitudinal, democrația devine singurul joc acceptat atunci când, chiar și în fața
unor crize politice și economice severe, majoritatea covârșitoare a populației consideră că orice
schimbare politică suplimentară trebuie să se realizeze în limitele procedurilor democratice. Din
punct de vedere constituțional, democrația devine singurul joc acceptat atunci când toți actorii
din societate se obișnuiesc cu ideea că în interiorul statului conflictul politic va fi rezolvat în
concordanță cu normele stabilite și că violările acestor norme nu sunt doar costisitoare, ci și
ineficiente.
Sunt două avertismente importante, și anume:
1. Când spunem că un regim este o democrație consolidată nu excludem
posibilitatea ca la un moment dat, în viitor, să se prăbușească.
2. Nu dorim să sugerăm că există numai un singur tip de democrație
consolidată.
Democrația este o formă de guvernare în care drepturile cetățenilor sunt garantate și
protejate. Pentru a proteja drepturile cetățenilor și a oferi alte servicii de bază cerute de aceștia, o
guvernare democratică trebuie să-și poată exercita eficient pretenția pentru un monopol al
folosirii legitime a forței pe teritoriul său. O democrație modernă are nevoie de capacitatea
efectivă de a comanda, reglementa și colecta veniturile din taxe. Pentru aceasta e nevoie de un
stat funcțional, cu o birocrație care să poată fi folosită de noul guvern democratic. 111 Tranziția
din România a luat o formă violentă, iar datorită violenței tranziției românești s-a vorbit foarte
111
Juan J. Linz, Alfred Stepan, Drumul spre o democrație consolidată, în Ibidem, pp. 51-56
45
mult despre nerespectarea legilor și de faptul că primele două guverne postcomuniste includeau
foști oficiali ,,reformați” ai perioadei comuniste. Începând cu anul 1989, mulți politologi au
examinat pesimist democratizarea românească, datorită evenimentelor nefericite care au avut loc
la începutul tranziției.112
Ion Iliescu și grupul său de foști comuniști care au condus țara la începutul anilor ’90 au
reușit să stabilizeze o perioadă de tranziție care ar fi putut să fie mult mai violentă și mai
turbulentă.
Succesele cele mai notabile ale României și Europei de Est după 1989 sunt:
1. includerea lor în UE;
2. stabilizarea treptată a economiilor lor în așa fel încât un progres real să fie
obținut;
3. crearea unor democrații autentice în care transferurile de putere sunt
decise prin intermediul alegerilor;
4. evitarea conflictelor violente.
După anul 1989, a existat un interes enorm în domeniul de considerente de securitate,
deoarece se credea că Europa de Est constituia un model excelent pentru înțelegerea procesului
de democratizare, unde se vorbea mult despre apariția societății civile și răspândirea democrației
în întreaga lume.113 În toată fosta Europă de Est, cel mai mare succes al ultimilor 20 de ani a fost
restaurarea drepturilor omului și a statului de drept și reîntoarcerea la o democrație politică
bazată pe opțiunile cetățenilor și pe competiția pentru puterea dintre partide.114
Extinderea spre UE reprezintă o mare încercare pentru fostele sisteme comuniste din
regiune. Aderarea la o piață economică masivă a oferit posibilități crescute, pentru a beneficia de
forța de muncă mai ieftină a Estului, iar o parte din aceste trenduri au avut loc și în România. O
piață mai mare a rezultat în restul Europei pentru industriile est-europene competitive, iar noii
membri au putu să beneficieze de tarifele de protecție impuse de UE țărilor terțe. Pentru țările
exportatoare de forță de muncă, precum România, piața occidentală a muncii a deschis noi
oportunități, dar aceste avantaje au fost acompaniate și de competiție mai strânsă pentru
economiile restructurate. Fără îndoială, actuala criză economică globală va avea efecte negative
112
Lavinia Stan și Lucian Turcescu(coord.), 1989-2009. Incredibila aventură a democrației după comunism, Iași, Ed.
Institutul European, 2010, pp. 17-18
113
Ibidem, pp. 26-29
114
Ibidem, p. 35
46
asupra României și a Europei de Est. În Europa de Est, dar și în România este creșterea
șomajului, care va continua pe tot parcursul crizei. Astfel, șomajul va reduce baza de taxare,
afectând negativ programele finanțate de la bugetul de stat.115
Pe parcursul primului deceniu, cele mai profunde eșecuri au fost legate de prăbușirea
economică și de caracterul obscur și ezitant al privatizărilor. Eșecul cel mai serios este referitor
la emigrația puternică a forțelor vitale, deoarece tinerii activi, calificați sau necalificați, au părăsit
în masă, satele și orașele în favoarea Occidentului.116
Deschiderea spre societatea democratică modernă și-a început istoria în 1859, o dată cu
Unirea Principatelor și cu intrarea țării în procesul european de constituire a statelor naționale
libere. Acest curs s-a întrerupt în 1938, când democrația pluralistă a fost abolită. Noul ,,început”
din decembrie 1989 poartă amprenta manifestării ,,conștiinței libertății”, o dată cu
funcționalizarea democrației pluraliste și a pieței libere. Revolta din decembrie a avut loc într-o
perioadă de criză acută a legitimității regimului, ajuns la limita orizontului așteptării
schimbărilor. Autenticitatea și orientarea politică a acesteia constituie garanția legitimării noului
curs al istoriei, revenit de altfel la modernitate.117
După instituirea democrației pluraliste, țara noastră a intrat în zona tatonărilor, mai întâi
prin reglementări pentru restructurări economice și sociale compatibile cu piața liberă, în cadrul
căreia să acționeze, treptat, grupuri în formare, interesate în ansamblu de reconstrucția
modernității, devenită țintă a transformărilor. În procesul de reconstruire a modernității în țările
postcomuniste, componenta majoră, capitalismul, nu se regăsea nici în perspectiva dezvoltării pe
termen mediu, iar în istoria evoluției realității sociale nu se regăsea experiența capitalismului fără
capitaliști. În România, țară cu decalaje mari în modernizarea societății, față de Occident,
burgheziei în formare i se contesta capacitatea de a susține acest proces. Este cunoscută replica
lui Ștefan Zeletin la teza Partidului Conservator, dominantă în a doua parte a secolului al XIX-
lea, potrivit căreia transformările de după Revoluția din 1848 erau forme fără fond. După anul
1989, țările postcomuniste din Europa Centrală și de Est aflate într-o situație revoluționară și în
condițiile spiritului capitalismului internațional în expansiune, după eșecul comunismului, au
demarat schimbări radicale fără clasa proprietarilor.118
115
Ibidem, pp. 145-147
116
Ibidem, pp. 267-268
117
Constantin Ionete, Clasa politică postdecembristă, București, Ed. Expert, 2003, pp. 28-32
118
Ibidem, pp. 50-51
47
Evoluția tranziției în țara noastră s-a deosebit de cursul acesteia în țările central-europene,
nu numai prin absența deținătorilor de capital cultural, ci și prin forța și durata influenței negative
exercitate de inerția structurilor, instituțiilor și mentalităților socialismului, înrădăcinate timp de
o jumătate de secol. Teoria tranziției postcomuniste a conceptualizat acest proces, devenit
cunoscut sub denumirea de ,,dependență de cale”.119
Prin Revoluția din decembrie, comunismul și-a realizat două obiective finale: pe de o
parte, a invitat societatea civilă, iar în al doilea rând și-a asigurat supraviețuirea. Din resturile
totalitarismului nu s-a născut însă democrația. În România, rostul revoluției a fost acela de a
șterge trecutul dintr-o singură mișcare istorică. Majoritatea membrilor elitei comuniste a trecut în
tranziție cu titlu individual, dar cu întreg patrimoniul său de resurse, relații și rețele. Democrația
este, înainte de toate, un set de reguli și proceduri menite să realizeze o participare cât mai largă
tuturor cetățenilor la luarea deciziilor care-i privesc pe toți cetățenii. În România postcomunistă,
tehnica despărțirii de statul totalitar a fost indiferența.120
119
Ibidem, p. 64
120
Daniel Barbu, Republica absentă, Ed. Nemira, București, 1999, pp. 20-25
48
3.2. Partide politice în spațiul tranzițional românesc
Max Weber afirmă că partidul este o asociație bazată pe un angajament liber al

persoanelor și care le procură liderilor puterea, iar militanților le dă șansa de a urmări anumite
țeluri colective, de a obține avantaje personale sau de a realiza ambele obiective. Anthony
Downs definește partidul ca fiind o echipă de persoane care caută să acapareze aparatul
guvernamental dobândind posturi ca urmare a unor alegeri ținute cu o anumită regularitate.
Sunt patru trăsături ale grupurilor care iau numele de partide politice:
1. Prima caracteristică este organizarea durabilă. Pentru LaPalombara și
Weiner, aceasta înseamnă că grupul care se organizează ca un partid trebuie să aibă o
durată de viață care să depășească episodul momentul creării partidului.
2. Al doilea element îl completează pe primul. LaPalombara și Weiner
consideră că un partid este structurat la nivel local, are în mod necesar o înrădăcinare în
teritoriu. Un partid nu poate fi organizat doar în capitala țării sau doar într-o singură
municipalitate și nici chiar la nivelul unei regiuni.
3. În al treilea rând, un partid este caracterizat de dorința clar asumată de a
dobândi puterea, de a o exercita și de a o păstra. În România, găsim numeroase complexe
de organizații create sub numele de partid și care refuză ori nu au capacitatea de a depune
candidaturi.
Veritabila rațiune de a fi a partidelor este accesul la guvernare sau cucerirea puterii.
Roberto Michels afirma faptul că orientarea generală a politicii partidelor este lupta pentru
putere. Max Weber remarcă faptul că obiectul partidului este de a asigura puterea pentru
conducătorii săi în sânul unui grup instituționalizat în scopul realizării unui ideal sau obținerii de
avantaje materiale pentru militanții săi. Dimitrie Gusti este de părere că partidul politic este o
asociație liberă de cetățen, uniți în mod permanent prin interese și idei comune. Trei elemente
esențiale revin obsesiv în aceste definiții:
1. partidul politic este o asociație de tip liber-voluntar;
2. are drept liant un proiect politic;
3. în numele căruia acționează pentru a cuceri puterea prin intermediul
alegerilor și pentru a exercita nemijlocit.
Joseph LaPalombara și Weiner au stabilit patru caracteristici ireductibile:
49
1. o organizație durabilă, în sensul ca ea să aibă o speranță de viață politică
superioară liderilor săi;
2. o organizație completă, în sensul că ea trebuie să se întindă de la nivelul
central până la eșaloanele locale;
3. voința deliberată de a exercita în mod direct puterea, singur sau cu alte
partide, la nivel local sau național;
4. voința de a căta sprijin popular atât la nivelul militanților cât și al
alegătorilor.121
Partidele politice se nasc în momentul în care se reunesc într-un întreg grupurile
parlamentare, adică aleșii care votează la fel, și comitetele electorale. Partidele politice au o
dimensiune parlamentară și una electorală. Originea parlamentară a partidelor rămâne și azi de
actualitate. Au existat și există însă și alte căi pentru constituirea unor partide politice. Unul
dintre partidele cu cea mai consistentă tradiție la scară europeană, Partidul Laburist din Marea
Britanie, a fost creat în 1903 prin transformarea sindicatelor din mai multe ramuri în organizații
politice.
Importanța cunoașterii genezei partidelor politice ține de cunoașterea fenomenului
partizan însuși. Maurice Duverger remarcă faptul că așa cum oameni poartă toată viața amprenta
copilăriei lor, așa și partidele depozitează profund influența originii lor. Mai toți cei care s-au
aplecat asupra studiului sistematic al fenomenului partizan plasează geneza partidelor politice
spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul și mijlocul secolului al XIX-lea. Idealul
democratic a fost opera vechilor greci.122
Partidele politice îndeplinesc atât funcții explicite, cât și funcții implicite. Cea mai
importantă funcție explicită este formarea opiniei și formularea pozițiilor politice. Partidele sunt
principalul producător de discursuri și programe politice, ele creează dezbaterea politică. A doua
funcție esențială a unui partid politic este selectarea candidaților și a personalului politic. 123
Funcția curentă și permanentă a partidelor este aceea de a asigura medierea între cetățeni și stat,
între societatea civilă și societatea politică. Un partid este deopotrivă o școală de formare a celor
care vor ocupa posturile guvernamentale și parlamentare.124
121
George Voicu, Pluripartidismul, Ed. All, București, 1998, pp 63-65
122
Ibidem, pp. 5-7
123
Cristian Preda, Introducere în știința politică, Iași. Ed. Polirom, 2013, pp. 93-99
124
George Voicu, op.cit., pp. 77-79
50
Anthony King a făcut o analiză exhaustivă a funcțiilor partidelor politice, acestea fiind
reduse la șase tipuri fundamentale:
1. structurarea votului;
2. integrarea și mobilizarea marelui public;
3. recrutarea liderilor politici;
4. organizarea guvernării;
5. determinarea politicilor publice;
6. coalizarea intereselor.125
Experiența istorică a democrațiilor reprezentative arată că, indiferent de formula
electorală utilizată, alegerile se pot grupa în categoriile distincte. Alegerile pot fi naționale sau
locale. Alegerile naționale cuprinde alegerile legislative și, după caz, prezidențiale, ca modalități
de exprimare a suveranității cetățenilor la nivel național. În urma alegerilor legislative se
stabilește componența reprezentanței naționale, ca putere legislativă, și în mod indirect, a puterii
executive. Alegerile locale, numite și administrative, au rolul de a desemna conducătorii la
nivelul unităților administrativ-teritoriale. Alegerile, atât naționale, cât și locale, pot fi alegeri la
termen, alegeri anticipate sau alegeri intercalate. Alegerile pot fi generale, atunci când se
organizează pentru întregul corp electoral ce trebuie ales, sau parțiale, când se pune problema
ocupării unui mandat dintr-o adunare reprezentativă rămas vacant.126
Oportunitatea abordării sistematicii a partidului politic în general rezultă din faptul că el
îndeplinește cele patru condiții, stabilite de L. von Bertalanffy, pe care un ansamblu, o mulțime
trebuie să le îndeplinească pentru a deveni sistem. Acestea sunt:
1. elementele sale sunt identificabile;
2. relațiile dintre elemente sunt de asemenea identificabile;
3. interacțiunile de acest ordin antrenează fatalmente alte interacțiuni;
4. complexul de relații existent la un moment dat se transformă ulterior în alt
complex de relații.127
O experiență interesantă a genezei partidelor politice este și cea românească. Atât în
Moldova cât și în Țara Românească, primele pusee de structurare a unor grupări distincte
ideologic s-au înregistrat în cadrul primelor adunări reprezentative, și anume Adunarea
125
Ibidem, p. 82
126
Alexandru Radu, Politica între proporționalism și majoritarism, Iași, Ed. Institutul European, 2012, p. 25
127
Geoge Voicu, op.cit., pp. 101-102
51
Extraordinară Electivă și Obișnuita Obștească Adunare, după semnarea Tratatului de Pace de la
Adrianopole, iar funcția acestor adunări era aceea de a limita puterea domnitorului. A. D.
Xenopol apreciază că un prim semn de existență a partidului conservator apare chiar în 1822,
când pentru prima oară numele de conservatori dat boierilor emigranți în Rusia, de raiul ciocoilor
lui Ionuț Sturdza. Titlul de partid conservator fusese dat acelei ramuri a partidului național care
ținea la păstrarea vechii stări a lucrurilor și privea orice înnoire în viața statului ca ceva
primejdios pentru bunul lui mers. 128
Începând cu 1864-1866 se poate vorbi de partide politice și în țara noastră. Partidul
Liberal ia naștere abia în 1875, ulterior luând denumirea de Partidul Național Liberal, iar Partidul
Conservator se întemeiază la 1880, iar curentul politic liberal se manifestase încă la 1848. Astfel,
se formează primul guvern cu adevărat solid din istoria țării de către Partidul Conservator, și
anume guvernul Lascăr Catargiu. În 1917, cele două camere ale Parlamentului României,
stabilite la Iași, vor adopta reforma electorală prin care votul universal era stipulat. Constituția
din 1923 confirmă această nouă regulă electorală. Cu toate că frauda electorală s-a menținut e
toată perioada interbelică, abolirea censului și instituirea votului universal au constituit un pas
extrem de important în democratizarea României. În ciuda fraudei electorale, Parlamentul
funcționa în deplină libertate, iar pluripartidismul era o vie realitate. Această situație a durat până
în martie 1938, când regele Carol al II-lea a instituit regimul puterii personale, partidele fiind
suspendate până la 23 august 1944.
Teoria ,,modernizării politice” explică apariția partidelor prin legitimitate legal-rațională
proprie timpurilor moderne. Teoriile ,,situațional-istorice” postulează ca ipoteză pentru nașterea
partidelor, existența unor crize majore sau a unor probleme completamente noi. Teoria
instituțională reprezintă derivarea instituției partidelor din instituția parlamentară. În adunările
reprezentative, ontologic plurale, se formează în chip inevitabil grupuri parlamentare.129
În perioada 1919-1926, în Transilvania și Bucovina s-a folosit modul de scrutin în
majoritar uninominal. Dacă o societate nu îndeplinește condițiile favorabile bipartidismului,
modalitatea de scrutin singură nu are forța de a-l impune. Lipsind condițiile socio-politice care
determină sistemul dual de partide, adoptarea modului de scrutin majoritar uninominal cu un tur
128
Ibidem, pp. 19-20
129
Ibidem, pp. 30-34
52
poate avea efecte contrare celor așteptate. Scrutinul uninominal cu un tur nu este singurul în
măsură să favorizeze un sistem bipartid.130
Până la primul război mondial, țara noastră avea un sistem bipartid, format din Partidul
Național Liberal (PNL) și Partidul Conservator (PC). În anul 1895, se formează o formațiune
distinctă ideologic și social: Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. Din
momentul în care Parlamentul adoptă în 1917 o nouă lege electorală prin care abolește censul
electoral și stipulează sufragiul universal direct, sistemul românesc de partide se schimbă radical,
devenind multipartid cu partid dominant.131
Maurice Duverger susține că există trei tipuri de sisteme de partide, și anume:
1. sisteme dualiste;
2. multipartidismul;
3. sistemul partidului unic.
Acesta identifică și trei factori generali, și anume:
1. Factorii socio-economici care vizează în principal inflența structurii
claselor sociale asupra partidelor politice;
2. Factorii ideologici care corespund într-o oarecare măsură pozițiilor de
clasă, dar această relație nu este nici pe departe generală și nici absolută;
3. Factorii tehnici vizează regimul electoral.
Sociologul francez a schematizat impactul general al modului de scrutin în următoarele
trei formule:
1. reprezentarea proporțională;
2. scrutinul majoritar cu două tururi;
3. scrutinul majoritar cu tur unic.
Toate sistemele electorale, inclusiv reprezentarea proporțională, dau o primă de locuri
parlamentare celor mai puternice partide și afectează într-o măsură mai mare sau mai mică
partide mici. Sistemele de partide depind în chip esențial de condițiile sociale și istorice. 132
Procesul de fuziune dintre diversele grupuri de reprezentanți aparținând unor categorii sociale
diferite marchează adevărata apariție a partidelor politice moderne. Sufragiul universal trasformă
130
Ibidem, pp. 164-165
131
Ibidem, p. 182
132
Ibidem, pp. 112-117
53
natura partidelor politice. Datorită sufragiului, partidele politice pot exercita funcția de mediatori
între poporul suveran și poporul guvernant astfel spus, între corpul electoral și parlament.133
Democrațiile verificate istoric ca stabile cunosc doar patru sisteme de partide:
1. bipartidismul perfect în care două partide stăpânesc practic viața politică;
2. bipartidismul imperfect, în care cele două mari partide totalizează 75-80%
din opțiunile electoratului , al treilea partid fiind mai mult mai slab decât primele două;
3. multipartidismul cu partidul dominant, un partid obține la alegeri un
procentaj considerabil din sufragii;
4. multipartidismul integral, în care cele două partide mai importante nu
obțin împreună decât jumătate din sufragii.134
Nu există democrație fără partide. Democrația este în mod necesar și invariabil un stat-
de-partide. Partidele îndeplinesc în zilele actuale o funcție constituantă sau constituțională.
Geneza partidelor politice moderne este legată de rațiuni și prefaceri constituționale. Născute în
secolul trecut ca urmare a instaurării principiului reprezentativ și a extinderii dreptului la vot,
partidele politice moderne apar ca o instituție menită să raționalizeze viața politică, să promoveze
în primul rând egalitatea politică. Conceptul însuși de democrație, a cunoscut o evoluție
extraordinar de amplă, pentru care partidele au avut meritul lor indiscutabil.
A. Touraine remarcă trei criterii instituționale pe care o democrație trebuie să le satisfacă
pentru a fi apreciată ca atare:
1. Pentru ca un regim să fie apreciat ca democratic, el trebuie să aibă un
ansamblu de reguli și proceduri care stabilesc cine și cum ia decizii de interes colectiv;
2. Caracterul democratic al unui regim este direct proporțional cu numărul de
persoane care participă direct sau indirect la luarea deciziilor;
3. Pentru ca o democrație să existe, ea trebuie să se bazeze pe alegeri care
trebuie să fie reale.
Partidele sunt esențiale pentru realizarea unei funcții a oricărui regim politic: alegerea
guvernanților. Ceea ce importă înainte de toate este modalitatea instituțională a traducerii
principiului democratic. Unicitatea sau pluritatea partidelor devin chestiuni esențiale pentru
natura non sau democratică a unui sistem politic. Partidele nu-și pierd prestigiul în urma
133
Ibidem, pp. 38-40
134
Ibidem, pp. 124-125
54
tratamentului critic la care sunt supuse se verifică mai întotdeauna în lumea democratică
occidentală. Esențial pentru un regim democratic este mecanismul însuși al guvernării. Pentru ca
puterea politică să accepte existența reală a opoziției, ea trebuie să fie o putere deschisă.135
Printre sistemele multipartide cu partid dominant există două tipuri ideologice: sisteme în
care partidul puternic se află la centru-stânga, iar celelalte partide ocupă spațiul de la centru la
dreapta, pe de o parte, și sistemele în care partidul puternic se găsește la dreapta și celelalte
partide sunt distribuite simetric pe scara ideologică, adică de la centru la stânga. Țările
multipartide, cu partid dominant au deci fie o stângă divizată cu un partid comunist semnificativ,
fie o dreaptă divizată, cu un partid agrar în plus, ceea ce contribuie la creșterea numărului de
tendințe.136
Partidele politice, ca și sistemele de partide, se validează și se definesc prin alegeri.
Consultările electorale conduc deci în mod ineluctabil la emergența luptei partizane, adică a
partidelor. Nu normele de drept electoral sunt decisive pentru calitatea vieții politice a unei țări,
ci realitățile politice ale acelei țări, care impun respectivele norme. Modurile de scrutin pot fi
apreciate ca un indicator al realităților politice naționale. Relația dintre factorul tehnic care
reglementează desemnarea reprezentanților în corpurile legiuitoare și sistemul pluripartid rezultat
are o importanță deloc neglijabilă și, în consecință, ea trebuie examinată cu toată atenția, fie și
numai pentru că ea ne oferă un indiciu cu privire la caracterul democratic al unui sistem politic.
Legile electorale au funcția de a reglementa drepturile electorale ale cetățenilor, și apoi, de a fixa
procedura după care aceștia își aleg reprezentanții în organele reprezentative. Deși realitățile și
procedurile sunt foarte variate de la țară la țară, se poate totuși afirma că există un grosso modo,
două moduri de scrutin fundamentale. Există deci o mare varietate a sistemelor electorale reale,
și aceasta pentru simplul motiv că nici un mod de scrutin nu este perfect. Sistemul electoral al
unui stat democratic are o considerabilă inerție în timp. Legea electorală se instituie într-o
garanție a caracterului democratic al sistemului politic. Din acest punct de vedere, chestiunea
fundamentală este cea a dreptului la vot, cea a sufragiului universal direct. Importanța votului
universal direct este atât de mare întrucât aceasta nu este doar un mijloc prin care cetățenii unui
stat desemnează guvernanții, ci este un mijloc de la participa la decizia politică.
135
Ibidem, pp. 286-302
136
Ibidem, p. 128
55
Scrutinul majoritar este cel mai vechi mod de scrutin și cel mai utilizat. Într-o
circumscripție, candidatul care obține majoritatea voturilor este declarat ales. Cel mai important
avantaj al acestui mod de scrutin este legătura pe care o instituie între ales și alegători.
Bipartidismul este caracteristic regimului politic din Marea Britanie și S.U.A. Prin intermediul
scrutinului majoritar, un partid poate ajunge la o covârșitoare majoritate parlamentară în
condițiile unor victorii la limită și la nivelul fiecărei circumscripții. În cadrul scrutinului
majoritar uninominal cu un singur tur, candidatul care obține cel mai mare număr de voturi este
ales. În cazul scrutinului majoritar uninominal cu două tururi, candidatul trebuie să obțină cel
puțin jumătate plus unul din voturile exprimate pentru a fi ales. În cazul scrutinului preferențial
sau alternativ, se combină într-un singur tur efectele celor două tururi de scrutin cu majoritate
absolută.Astfel, alegătorii își exprimă opțiunea pentru un singur candidat, dar, totodată, își
exprimă preferința într-o ordine descrescătoare pentru ceilalți candidați. În cazul scrutinului de
listă, candidații sunt regrupați pe lista de votare în funcție de apartenența sau tendințele lor
politice. Astfel, lista care primește numărul cel mai mare de voturi obține toate mandatele
circumscripției respective. În cazul scrutinului majoritar plurinominal, se impune candidaților să
se prezinte fără apartenență partizantă, ca și cum ar fi independenți. Prima calitate a sistemului
proporțional pusă în evidență de analiști este justețea. Atunci când între numărul de mandate
obținute și numărul de voturi primite există proporționalitate, acest mod de scrutin se poate
mândri cu justețea sa în principiu. În cazul reprezentării proporționale integrale, țara întreagă este
o circumscripție electorală. În consecință, odată totalizate voturile la nivel central, repartizarea
mandatelor este o operație extrem de simplă din punctul de vedere matematic. În cazul
reprezentării proporționale apropiate, alegerile se desfășoară în mai multe circumscripții,
repartizarea mandatelor făcându-se la nivelul acestora.137
În România modernă primul act normativ electoral a fost adoptat în 1864, odată cu
Statutul Dezvoltător al Convețiunii din 7/19 august 1858 de la Paris, în contextul procesului de
modernizare a instituțiilor tânărului stat, proces susținut puternic de domnitorul Alexandru Ioan
Cuza.138
Partidul Național Țărănesc – Creștin Democrat (PNȚ-CD), este format de un grup de
foști membri ai Partidului Național Țărănesc din perioada precomunistă, legatar al orientărilor
137
Ibidem, pp. 141-152
138
Alexandru Radu, op.cit., p. 45
56
politice ale acestuia, integrate spiritului democrației creștine. Principalele obiective ale
Programului PNȚ-CD au fost stabilite în perioada premergătoare alegerilor din mai 1990,
publicate în oficiosul partidului și în alte forme. În acest cadru mai larg reține atenția ,,Concepția
PNȚ-CD privind proprietatea și economia pe piață” apărută în aprilie 1990. După alegeri,
programul a fost supus unor modificări de substanță, în 1991, și mai ales în 1996, aprobate de
organele statuare de conducere.139 Corneliu Coposu a fost liderul de necontestat al PNȚCD. El a
reprezentat garanția transformării democratice a societății românești postrevoluționare.
Conducerea centrală a partidului este compusă din foruri de conducere, executive, de revizie și
control.140
Anul 1989 va intra în istorie ca an al prăbușirii în lanț a regimurilor comuniste din țările
Europei centrale și de est. Partidul unic comunist s-a dovedit a fi un corp străin în interiorul
societății.141 Revoluțiile de la 1989 din țările Europei centrale și de est au însemnat în esență
abrogarea prevederii constituționale comuniste, referitoare la noul conducător al partidului unic.
De îndată ce dispare monopolul politic al partidului comunist, se produce emergența
pluripartidismului. În România, în intervalul dintre apariția Decretului-Lege nr. 8/1989, care a
legiferat pluripartidismul, și alegerile de la 20 mai 1990, s-a înregistrat în fiecare zi câte un
partid. Prăbușirea comunismului a antrenat imediat și o stare de anomie politică, care a
împiedicat reglajul constituțional eficient.142 La alegerile din 20 mai 1990, desfășurate în baza
Decretului-Lege nr. 92/1990, care restabilea sistemul electoral ale reprezentării proporționale din
perioada interbelică, s-a înregistrat o participare electorală de peste 80%.143
Formal și funcțional, sistemele de partide din România, Cehia și Polonia au avut
configurații foarte asemănătoare în prima etapă postcomunistă. Partidele câștigătoare ale
majorității relative de voturi au avut o geneză asemănătoare, în sensul că s-au desprins din mari
blocuri eterogene: Frontul Salvării Naționale, Solidaritatea, Forumul Civic.144 În ianuarie 1990 se
reînființa Partidul Național Liberal, care își reclama descendența din partidul cu același nume
fondat de I.C. Brătianu în 1875, devenit în cursul timpului ,,făuritor al României moderne”. La
alegerile din mai 1990, PNL s-a dovedit o componentă vizibilă a clasei politice în formare,
139
Constantin Ionete, op.cit., p. 81
140
Marius Tudor, Adrian Gavrilescu, Democrația la pachet, București, Ed. Compania, 2002, pp. 129-130
141
George Voicu, op.cit., p. 192
142
Ibidem, pp. 200-202
143
Ibidem, p. 214
144
Ibidem, pp. 276-277
57
clasându-se pe locul al treilea. La două luni după alegerile din mai 1990, PNL devine victima
luptei interne dintre generații soldată cu desprinderea din formație a tineretului.145
Pentru exprimarea clară a orientării politice, în anul 1991 înființează Partidul Laburist
Român, după modelul Partidului Laburist Englez pe care îl consider ,,fratele mai mare” și
apreciază ca un succes al opțiunii cele 16.000 de voturi obținute în 1992.146 Alegerile din mai
1990 și constituirea Parlamentului prin exercitarea voinței alegătorilor în condițiile votului
universal și al partidelor multiple, liber constituite, pun bazele celei de a doua etape de revenire
la democrație. Prima legislatură are o importanță istorică, prin legitimarea acestui regim și a
funcționării clasei politice, consolidată prin subordonarea țării totalitarismului național-socialist
și apoi a celui comunist, între anii 1938-1990.147 O dată cu declanșarea formării partidelor, încă
din ianuarie 1990, clasa politică se structura ideologic pe partide, prin schițarea unei doctrine
menite să le definească identitatea, concretizată într-un program-ofertă de guvernare. Frontul
Salvării Naționale, transformat în formațiune politică în martie 1990, a beneficiat de orientarea
ideologică adoptată și cuprinsă în Comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naționale din 22
decembrie 1989. În România, toate orientările erau subordonate funcționării socialismului clasic
devenind astfel noțiuni cu un conținut diferit de cel consacrat de social-democrația occidental
reformată și de neoliberalism.148
Partidul de extremă dreapta din România se integrează în extremismul European
ideologic, prin ,,politizarea negativă”, prin succese electorale în creștere, cel puțin până la
ultimele alegeri, purtătoare ale amenințării statului autoritar. Partidele naționaliste beneficiază
uneori de sprijin din partea grupurilor Parlamentului European care au aceeași orientare.
Succesul politic al Partidului România Mare are o asemănare edificatoare cu mișcarea europeană
extremist. La alegerile din 26 noiembrie 2000, PRM a obținut 19,5% din totalul voturilor pentru
Camera Deputaților și 20% pentru Senat, iar la primul tur al alegerilor prezidențiale 28,3%.
Politica transformărilor postdecembriste are la bază logica de partid, potrivit căreia dinamica
social-economică se supune doctrinei extremiste, legitimată prin vot și aplicată prin voința
statului maximal.149
145
Constantin Ionete, op.cit., pp. 87-88
146
Ibidem, p. 92
147
Ibidem, p. 124
148
Ibidem, p. 144
149
Ibidem, pp. 164-166
58
Alegerile parlamentare din 2012 au reprezentat o victorie covârșitoare a alianței politice
dintre social-democrați și liberali (Uniunea Social-Liberală – USL) și un dezastru pentru Partidul
Democrat Liberal care dominase scena politică în anii precedenți. În 2012, USL a obținut numai
cu 7% mai multe voturi decât totalul voturilor obținute în 2008 de partidele care au intrat în
această alianță.150
150
Ronald F. King, Cosmin Gabriel Marian, Reprezentare, mandate și calitatea democrației, în Lavinia Stan, Diane
Vancea (coord.), România postcomunistă, Iași, Ed. Polirom, 2017, p. 181
59
3.3. Comportamente de vot în România postcomunistă
Votul oferă stiinței politice o materie abudentă, deoarece el dă sens acțiunii politice.
Votul a ajuns să fie asociat cu democrația abia în ultimele două secole, iar în această perioadă el
a evoluat de la forma sa cenzitară, la votul universal.151
Participarea la vot reprezintă o activitate politică prin excelenţă şi chiar dacă nu e singura
modalitate prin care cetăţenii îşi pot exprima interesele în procesul politic, votul constituie poate
cea mai importantă sursă a legitimităţii în guvernările democratice moderne. Cercetările empirice
privind participarea la vot datează încă de la începutul secolului al XX-lea şi au produs un volum
impresionant de cunoştinţe academice privind comportamentul electoral al cetăţenilor. Studiile
privind alegerile încearcă să explice două aspecte: prezenţa la urne şi acordarea votului pentru un
candidat/partid sau altul. Noile democraţii din Centrul şi Estul Europei, unii autori constată un
puternic efect temporal în dinamica participării electorale: prezenţa la vot scade dramatic după
primele alegeri libere şi continuă să scadă apoi cu fiecare nou ciclu electoral. Numărul de partide
care concurează şi competitivitatea alegerilor reprezintă alţi factori instituţionali luaţi în calcul
pentru a explica diferenţele de participare la vot.
În ceea ce privește votul cumulativ, alegătorul dispune de mai multe voturi și le poate
folosi pentru același candidat. Mai precis, fiecare alegător dispune de un număr de voturi egal cu
cel al mandatelor. Astfel, acesta este un mod de scrutin avantajos pentru reprezentarea unor
minorități, acestea fiind naționale sau religioase. În ceea ce privește votul limitat, numărul de
voturi de care dispune alegătorul este mai mic decât numărul mandatelor și el nu poate acorda
toate voturile unui candidat. În ceea ce privește votul unic netransferabil, oricâți candidați sunt
înscriși, alegătorul dispune de un singur vot. Atenția alegătorilor se concentrează în mare măsură
pe un singur candidat din circumscripția respectivă. În ceea ce privește votul decompensare,
alegătorul dispune de două voturi, ce le utilizează în cadrul a două tipuri de scrutin: unul
majoritar uninominal, de tip britanic, deci într-un singur tur, celălalt după regulile sistemului de
reprezentare proporțională. Fiecare alegător votează de două ori cu ajutorul unui buletin de vot
unic, care este împărțit în două: o parte a acestuia cuprinde numele candidaților propuși de
151
Constantin Ionete, op.cit., p. 122
60
partide pentru circumscripțiile de scrutin unipersonal, cealaltă parte conținând listele de candidați
prezentate de fiecare partid în cadrul landului.152
Declinul participării electorale în noile democraţii din Europa Centrală şi de Est este
explicat şi prin dezamăgirile aduse de politica postcomunistă resimţite de o parte semnificativă a
cetăţenilor din aceste state. În cazul României dezamăgirile aduse de politică în perioada de
tranziţie constituie una dintre sursele declinului participării la vot de după 1989. Contextul socio-
politic şi economic al comportamentului politic al românilor de după 1989 a fost marcat de o
dublă tranziţie: către democraţie şi către economia de piaţă .
Odată cu diminuarea participării electorale din 1996, până în 2008 se modifică şi
importanţa unora dintre predictorii participării la vot. Astfel, dacă în 1996 votau mai mult de trei
sferturi dintre români, în 2008 nu mai votau decât aproximativ patru din 10 cetăţeni înscrişi în
listele electorale. Analiza evoluţiei participării electorale şi a predictorilor săi sugerează faptul că
votul la alegeri parlamentare din România ultimilor 20 de ani devine, treptat, apanajul unei
minorităţi formate în special din cei care se simt apropiaţi de un partid politic, sunt interesaţi de
politică, au încredere în instituţiile şi liderii politici, se autopoziţionează ideologic la extremele
axei stânga-dreapta.153
În sistemele democratice contemporane, bazate pe concepția modernă asupra
reprezentării, desemnarea guvernanților se bazează pe actul simplu dar esențial al votului.
Pentru a putea fi exercitat acest act democratic fundamental, a fost nevoie de instituționalizarea
unui întreg edificiu juridico-politic care să asigure, să garanteze și să stabilească condițiile
votului. Orice regim democratic actual definește dreptul la vot ca fiind simultan universal, egal,
direct, secret și liber exprimat. Ansamblul mijloacelor și metodelor prin care sunt desemnați
titularii puterii, atât la nivel central , cât și la nivel local, codificat juridic sub forma legii
electorale, reprezintă sistemul electoral.154
Deși votul este întotdeauna nominal, în sensul că se referă la alegerea unor persoane,
desemnarea aleșilor se poate realiza , în două modalități diferite: uninominal și plurinominal.
152
George Voicu, op.cit., pp. 152-154
153
Vasile Nazăre, Opinii privind comportamentul organizațional și legile evoluției partidelor politice, Sfera Politicii,
pp. 120-122
154
Alexandru Radu, Politica între proporționalism și majoritarism, Iași, Ed. Institutul European, 2012, pp. 14-15
61
Votul uninominal se referă la alegerile din circumscripțiile cu mandat unic, în care alegătorul
este chemat să desemneze câștigătorul acestuia dintre persoanele care și-au depus candidatura în
mod individual, indiferent dacă acestea reprezintă partide politice sau sunt independente. Votul
plurinominal înseamnă că alegătorii să desemneze cu un singur vot, mai mulți candidați înscriși
pe o listă, corespunzător numărului de mandate din circumscripția electorală.155 Ca și în 1866,
prima cauză a reformării modului de scrutin a fost una exterioară României, un soi de
,,globalizare” a modernizării politice a contaminat și societatea românească în primele decenii
ale secolului al XX-lea, propulsând chestiunea votului universal printer cele mai importante teme
sociale. În materie electorală, reforma a fost operată prin Decretul-lege publicat în Monitorul
Oficial al României nr. 291 din 16 noiembrie 1918, în al cărui articole arată că ,,toți cetățenii
români majori vor alege prin vot obștesc obligatoriu, egal, direct și secret” un număr de
parlamentari stabilit proporțional cu populația.156
Primele alegeri comuniste au fost convocate pentru 28 martie 1948, după ce Adunarea
Deputaților a adoptat, în februarie, o lege prin care stipula propria dizolvare și investea guvernul
cu puteri legislative până la costituirea noului parlament, ce avea să se numească Marea Adunare
Națională.157 În logica României comuniste conduse de Nicolae Ceaușescu, la începutul lui 1990
urmau să aibă loc noi alegeri locale și naționale. Pe 20 mai 1990, românii au stat la coadă ore în
șir pentru a vota, iar multe dintre secțiile de votare, au fost nevoite să-și prelungească activitatea
mult peste ora oficială de închidere, pentru a da posibilitatea cât mai multora să-și exprime
opțiunile politice.Caracterul de masă al scrutinului este dovedit de cifrele participării populare.
Pe listele electorale au fost înscriși 17.200.722 votanți, din care s-au prezentat la urne 14.825.017
(86,19%) pentru Adunarea Deputaților, respectiv 14.825.764 (86,19%) pentru Senat, iar
14.825.616 (86,19%) au participat la alegerea președintelui, cifre care reprezintă recorduri
absolute.158
Evoluția vieții politice din România de după Revoluția din decembrie 1989 a creat
premisele și fundamentul necesar pentru ca și sistemul electoral român să se întemeieze pe
principiile democratice ale statului de drept, cu organizarea și funcționarea statală democratică
eficientă. Constituția României adoptată în anul 1991 și aprobată prin referendum național,
155
Ibidem, pp. 18-19
156
Ibidem, p. 54
157
Ibidem, p. 70
158
Ibidem, pp. 75-77
62
Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaților și Senatului, Legea nr. 69/1992 pentru
alegerea Președintelui României și Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale, instituie un
autentic sistem democratic, coerent și la nivelul standardelor internaționale, a modalităților de
desemnare a autorităților statale reprezentative la nivel central.159
Constituția din 1991 a confirmat în mare măsură opțiunile de natură constituțională
încorporate în Decretul-lege nr. 92/1990 adoptat de Consiliul Provizoriu de Uniune Națională.
Astfel, prin legea fundamentală din 1991 au fost consfințite forma de stat republicană, alegerea
directă a Președintelui României, structura bicamerală a Parlamentului, egalitatea Camerelor
Parlamentului și nediferențierea modului de alegere a deputaților și senatorilor. Stabilind faptul
că Parlamentul este organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare a țării, fiind ales
prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, Constituția integra prevederea Decretului-
lege nr. 92/1990 care garanta dreptul de reprezentare parlamentară a cetățenilor aparținând
minorităților naționale, prevăzând că organizațiile acestora, chiar dacă nu întrunesc numărul
necesar de voturi, au dreptul la câte un mandat de deputat.160
Legea privind alegerile locale a fost elaborată în paralel cu Constituția, fiind adoptată
încă din noiembrie 1991, ceea ce a și îngăduit desfășurarea alegerilor locale la 9 februarie 1992
și 23 februarie 1992 în localitățile unde a fost necesară organizarea unui al doilea tur de scrutin.
În schimb, elaborarea reglementărilor pentru alegerea Parlamentului și Președintelui României,
care trebuia să aibă loc în cel mult un an de la adoptarea Constituției, a fost întârziată de
disputele politice pricinuite pe de o parte de divizarea Frontul Salvării Naționale, și pe de altă
parte de desprinderea Partidul Național Liberal din Convenția Democratică. Legea referitoare la
alegerea Camerei Deputaților și a Senatului păstra sistemul proporțional de repartizare a
mandatelor, dar introducea pragul electoral de 3% pentru partidele politice și de 3% plus câte 1%
din totalul voturilor valabil exprimate pe întreaga țară pentru fiecare partid membru al unei
coaliții electorale, fără a putea depăși însă 8%. În ceea ce privește alegerile prezidențiale, datorită
prelungirii prin revizuirea Constituției din 2003 a mandatului de Președinte de la patru la cinci
ani, s-au creat condițiile pentru decuplarea alegerilor prezidențiale de cele parlamentare, dar
prima desfășurare separată a acestor alegeri a avut loc abia în anii 2008-2009. Alegerile
parlamentare din 30 noiembrie 2008, desfăşurate în temeiul Legii nr. 35, au fost primele la care
159
Mihai Unghianu, Infrastructura sistemelor electorale, în Sisteme electorale contemporane, Ed. Regia autonomă ,,
Monitorul Oficial”, București, 1996, pp. 138-139
160
Marian Enache, Mihai Constantinescu, Renașterea parlamentarismului în România, Ed. Polirom, Iași, 2001, p. 89
63
s-a renunţat la votul pe liste, fiind introdus un sistem de vot mixt: candidaturile şi votul au fost
uninominale, dar atribuirea mandatelor a ţinut seama de rezultatele la nivel naţional, realizându-
se proporţional. Cu excepţia candidaţilor independenţi, chiar dacă un candidat ar fi obţinut
ipotetic peste 51% din voturile valabil exprimate în colegiul în care candida, câştiga mandatul
doar dacă şi partidul din care făcea parte depăşea la nivel naţional pragul electoral de 5% (pentru
alianţe acesta variind între 8 şi 10%). Astfel, nu mai puțin de 90 de candidați au intrat în
Parlament după câștigarea alegerilor în colegiul lor cu cel puțin 51% din voturi, adică în aproape
20% dintre colegiile uninominale. Această modalitate de alegere a dus la constituirea de către
formațiunile participante a unor strategii electorale, privind candidatura liderilor și membrilor
importanți în colegiile în care se aprecia că existau șanse mai mari de reușită, în dauna unor
colegii considerate „necompetitive”.161
Multe discuții a suscitat și problema corectitudinii alegerilor. Aici trebuie desigur să
distingem între problema corectitudinii procedurale a alegerilor și problema unei eventuale
reflectări distorsionate a voinței electoratului. Incorectitudini procedurale au fost semnalate cu
privire la toate alegerile din România postcomunistă, dar ele nu au avut anvergura pentru a pune
sub semnul întrebării corectitudinea de ansamblu a alegerilor. Este adevărat, unii candidați au
formulat acuze de fraudă majoră la unul sau altul dintre scrutine, iar președintele PRM, Corneliu
Vadim Tudor, a repetat asemenea acuze după toate alegerile din anii 2000-2009, dar atât
observatorii internaționali, cât și Biroul Electoral Central și Curtea Constituțională au considerat
că rezultatele comunicate oficial reflectă relativ corect voința electoratului. Suspiciuni mai ample
au existat pornind de la numărul relativ mare de voturi anulate la alegerile parlamentare din 1992
(peste 1,5 milioane voturi anulate, respectiv 12,06% din voturile pentru Senat și 12,73% din
voturile pentru Camera Deputaților) sau de la numărul relativ mare al voturilor obținute de
Traian Băsescu la secțiile de votare din străinătate la turul II al alegerilor prezidențiale din 2009,
dar în niciunul dintre aceste cazuri nu s-a ajuns la invalidarea rezultatului alegerilor. De altfel,
este de remarcat faptul că la alegerile parlamentare de după 1990 (exceptând alegerile din 2004),
partidul organizator al alegerilor a pierdut sistematic la vot. Astfel, în 1992, Frontul Salvării
Naționale (care controla Ministerul de Interne în guvernul de coaliție condus de Theodor
Stolojan) a obținut puțin peste 10% din voturi, iar PNL (care controla Ministerul Justiției) nici nu
161
Mihail Chiru, Învingători dinainte: Selecția candidaților pentru colegiile necompetitive la alegerile parlamentare
din 2008, în Sergiu Gherghina, Voturi și politici. Dinamica partidelor românești în ultimele două decenii, Ed.
Institutul European, Iași, 2001, pp. 103-119
64
a obținut numărul de voturi necesar pentru a depăși pragul electoral. În 1996, Partidul
Democrației Sociale din România a pierdut atât alegerile parlamentare, cât și pe cele
prezidențiale. În 2000, Convenția Democratică (care controla Ministerul de Interne și domina
guvernul de coaliție condus de Mugur Isărescu) a ratat intrarea în Parlament, iar premierul
candidat la președinție a ieșit pe locul IV. În 2004, PSD a câștigat într-adevăr majoritatea relativă
la alegerile parlamentare, dar a pierdut turul II al prezidențialelor și a trecut în opoziție, iar în
2008, PNL (partidul aflat la guvernare) a ieșit pe locul al III-lea, cu sub 18% din voturi. În
alegerile legislative din decembrie 2012, Uniunea Social-Liberală (USL), aflată la guvernare, a
câştigat 60,03% din voturi la Senat şi 58,50% din voturi la Camera Deputaţilor, dar la alegerile
prezidenţiale din 2015, Victor Ponta, prim-ministrul şi preşedinte al PSD a pierdut alegerile în
faţa lui Klaus Iohannis susţinut de către vechii parteneri de guvernare (PNL). Penalizarea de
către electorat a partidului aflat la guvernare poate evidenția şi limitele capacității de falsificare a
rezultatelor alegerilor de către autorități în România postcomunistă. La această limitare a
capacității de falsificare a alegerilor au contribuit: scăderea treptată a numărului voturilor
anulate, măsurile de prevenire a votului multiplu, și mai ales perfecționarea sistemului de control
reciproc al rezultatelor prin prezența reprezentanților partidelor și a observatorilor în birourile
secțiilor, în birourile de circumscripție și în Biroul Electoral Central.162
După alegerile parlamentare și prezidențiale din noiembrie-decembrie 2004 a avut loc o
restructurare treptată a spectrului politic în funcție de actorul cel mai puternic electoral și cel mai
activ politic. Acesta nu mai era Ion Iliescu, care după expirarea ultimului său mandat de
președinte al României a pierdut în aprilie 2005 și competiția cu Mircea Geoană pentru
conducerea PSD, ci noul președinte al României Traian Băsescu. Astfel, dacă în anii 1990,
întreaga scenă politică fusese dominată de disputele dintre partizanii și adversarii lui Ion Iliescu,
între 2005 şi 2014 întreg spectrul politic a fost structurat de partizanatul și respectiv adversitatea
față de Traian Băsescu. În prezent, după alegerile parlamentare din 2016, ne aflăm într-o situație
de coabitare în care preşedintele ţării nu este sprijinit de către partidele politice aflate la
guvernare. Repoziționările formațiunilor politice, mai ales cele de după 2005, au condus la
alianțe transideologice, cum a fost de exemplu sprijinirea în Parlament a guvernului PNL-UDMR
condus de Călin Popescu-Tăriceanu de către PSD, PC și minorități în anii 2007-2008, și chiar
162
Cristian Preda, Sorina Soare, Regimul, partidele și sistemul politic din România, Ed. Nemira, București, 2008, p.
93
65
colaborarea acestor forțe la suspendarea din funcție a președintelui Traian Băsescu în aprilie
2007, sau crearea în 2011 a USL de către PSD şi Alianţa de Centru Dreapta (PNL şi PC).163
163
Ibidem, pp. 100-101
66
Studiul de caz
Analiza celor trei lideri politici ai României, și anume Ion Iliescu, Traian Băsescu și Klaus
Werner Iohannis.
Ion Iliescu
Ion Iliescu s-a născut pe data de 3 martie 1990, în Oltenița. Acesta este un om politic, este
inginer, și fost președinte al României. Acesta a început încă din tinerețe activitatea sa politică în
cadrul Partidului Comunist. Ion Iliescu a fost prim-secretar al Uniunii TineretuluiComunist,
membru în Curtea Constituțională al Partidului Comunist Român (PCR), dar a fost și ministru în
Marea Adunare Națională. Deoarece nu a fost de acord cu unele decizii ce au fost luate în cadrul
forumului central de partid, acesta a fost îndepărtat din viața politică. Ion Iliescu a reprezentat
România de trei ori ca și președinte, și acesta este cel mai discutat om politic dupa anul 1989
deoarece a avut convulsii sociale ce au accentuat tranziția României către regimul democratic.
(vezi anexa 1)
Ion Iliescu a fost crescut de mătușa sa, astfel acesta a făcut școala primară în orașul său,
mai apoi continuând studiile la București, la alte trei licee, și anume Liceul Industrial-Polizu,
Colegiul ,,Sfântul Sava” și Liceul ,,Spiru Haret”. Mai apoi, acesta și-a continuat studiile la
Institutul Politehnic din București, în anul 1950. Iliescu se căsătorește cu Nina Șerbănescu, în
anul 1951, începând din anul 1955 să profeseze ca inginer proiectant, iar în anul 1956 se află
printre fondatorii Uniunii Asociațiilor Studenților din România.
În cadrul Comitetului central al Uniunii Tineretului Muncitoresc, acesta devine membru
la data de 21 martie 1949, iar la data de 30 iunie 1956 acesta devine secretar al Comitetului
Central al Uniunii Tineretului Muncitoresc și din 24 iulie 1965 face parte din Comitetul Central
al Partidului Comunist Român. Pe data de 11 decembrie 1967 este denumit ministru pentru
problemele tineretului, și în perioada 1971-1974 devine vicepreședinte al Consiliului Județean
Timiș, și din 1974-1979 devine președinte al Consiliului Județean Iași. Pentru că a avut o
atitudine neagreabilă față de ,,revoluția culturală” a regimului, aceasta a fost îndepărtat din viața
politică.
Pe data de 27 decembrie, Iliescu a fost ales președinte al Consiliului Frontului Salvării
Naționale, unde în seara de 22 decembrie, acesta a transmis un comunicat al acestui consiliu,
unde este declarat scopul restaurării pluralismului politic, organizarea alegerilor libere și
separarea puterilor în stat. Acesta a mai fost ales președinte și în cadrul Consiliului Provizoriu de
67
Uniune Națională. Ion Iliescu a obținut la alegerile prezidențiale din data de 20 mai 1990,
procentajul de 85,07% din totalul de voturi. Mandatul său de președinte al României a fost
confirmat la data de 18 iunie 1990, iar din acel moment, acesta nu mai avea voie să mai facă
parte dintr-un partid politic. Așadar, funcția de lider al Frontului Salvării Naționale a fost
desemnat Petre Roman.
Cele mai importante realizări ale mandatului au fost înființarea cadrului legislative pentru
a reorganiza instituțional România și adoptarea Constituției din data de 21 noiembrie 1991, unde
statul român își asumă principiile și valorile democrației, și nu în cele din urmă respectarea
drepturilor omului și ale cetățeanului. La data de 29 aprilie 1992 s-a înființat Frontul Democrației
și Salvării Naționale, iar din anul 1993 acesta devine Partidul Democrației Sociale din România.
(vezi anexa 1)
La alegerile din 11 octombrie 1992, Ion Iliescu s-a aflat pe prima poziție în turul doi de
scrutiny al alegerilor prezidențiale, unde a obținut 61,43% din totalul de voturi exprimate, acesta
dobândind primul mandate constituțional de președinte al României. La alegerile parlamentare
din data de 26 noiembrie 2000, Ion Iliescu a candidat pentru cea mai înaltă funcție din stat, în
urma căreia s-a clasat pe primul loc cu un procentaj de 36,35% din voturile exprimate din primul
tur, PDSR-ul situându-se pe primul loc în preferințele electoratului pentru alegerile parlamentare.
După terminarea mandatului prezidențial, Ion Iliescu a candidat în cadrul Congresului din
21 aprilie 2005, la funcția de președinte al Partidului Social Democrat, dar acesta a fost învins de
Mircea Geoană. Astfel, acesta a fost desemnat președinte de onoare al Partidului Social
Democrat, la data de 10 octombrie 2006.
Grila Littauer
În urma cercetării făcute, și anume analiza grilei de temperament Litauer a rezultat faptul
că Ion Iiescu are în proporție de 29,3% un temperament extrovertit de tip coleric și în proporție
de 26,9% un temperament introvertit de tip melancolic.
68
0
1
2
3
4
5
6
0
1
2
3
4
5
6
decent.
despotic analitic
nepasator perseverent
ranchiunos altruist
C
18%
FLEG
27%
MATIC
MELA
NCOLI
franc amabil
intolerant respectuos
sensibil
interiorizat
prevazator
incapatanat
organizat
trufas
ordonat
certaret
26%
VINIC
SANG
IC
statornic
29%
COLER
infipt
meticulos
dependent de…
cultivat
lipsit de tact idealist
69
poruncitor profund
inflexibil iubitor de…
manipulator manierat
incapatanat loial
DEFECTE COLERIC
dominator riguros
CALITATI MELANCOLIC
artagos perfectionist
pripit decent
viclean
Potrivit grilei, observăm faptul că acesta are calități de tip melancolic și defecte de tip coleric.
CALITATI MELANCOLIC
DEFECTE COLERIC
Acesta are calități precum faptul că este perseverent, altruist, organizat, ordonat, statornic și
Acesta are defecte precum intoleranța, dependența de muncă și lipsa de tact.164
Ghid de observație psiho-politologică

Data observației: 22.06.2019
Numele cercetătorului: Șchiopu Alexandra-Mădălina
Actor politic individual: Ion Iliescu
Poziția de conducere: Președinte de Onoare a Partidului Social-Democrat
Sistemul politic: Partidul Social-Democrat
Data nașterii: 3.03.1930

Locul nașterii: Oltenița
Mediul de proveniență: urban
Statutul civil: căsătorit
Părinții: Alexandru Vasile Iliescu și Maria P. Iliescu
Soția: Elena Iliescu
În ceea ce privește mimica, cutele frunții sunt verticale, ceea ce semnifică disperarea,
sprâncenele sunt ridicate semnificând neajutorarea. În privința ochilor, aceștia sunt lucioși
exprimând istețimea, fiind întredeschiși semnifică tensiunea psihică. Pleoapele sunt coborâte
rezultând frica, pupila este normală exprimând astfel desigur normalitatea psihologică, privirea
sa este spre dreapta ce simbolizează imaginația. Încordarea nasului este relaxată, astfel că are un
echilibru psihic, gura este întredeschisă ce semnifică anxietatea, buzele fiind relaxate și zâmbetul
este natural, acestea simbolizând un echilibru psihic. Expresivitatea feței sale este bogată, ceea ce
simbolizează un temperament coleric, obrajii fiind colorați spre roz semnifică emotivitatea,
pomeții obrajilor sunt egali cu buza superioară și fruntea, ceea ce rezultă un echilibru
neuropsihic.
În ceea ce privește pantomimica, poziția corpului său este dreaptă și înseamnă echilibrul
psihologic, poziția capului este aplecat în față ce rezultă diverse maladii psiho-somatice, iar
164
Florence Littauer, Personalitatea plus, Cum să-i înțelegi pe ceilalți înțelegându-te pe tine, Ed. Business Tech,
București, 2009
70
brațele sunt încordate în mișcare semnificând agitația psiho-motorie. Mersul este lent, nehotărât
ce semnifică emotivitatea excesivă. Acesta are gesturi lente, dar precise și sigure însemnând un
temperament flegmatic, are gesturile bogate, ce rezultă hiperstenia și gesturi pregătite ce
reprezintă autocontrolul.
În ceea ce privește vorbirea sa, intensitatea sunetelor sunt normale care reprezintă
siguranța, are o vorbire fluentă având activități cognitive, intonația vocii este înaltă, iar pronunția
sa este clară. Are o respirație normală, un puls normal, tremorul este vizibil, culoarea feței se
modifică spre roșu și are o transpirație absentă. Toate acestea reprezintă echilibrul său psiho-
somatic.
În ceea ce privește vestimentația, aceasta are o vestimentație standard, are culori închise,
și din punct de vedere cromatic este concordant, având și stilul vestimentar ordonat, toate
acestea rezultă echilibrul emoțional.
71
Traian Băsescu
Traian Băsescu este un om politic și totodată și comandant de navă. Din decembrie 2004
până în decembrie 2014, acesta a fost președintele României. Din anul 2014, președinte al
României este Klaus Werner Iohannis, deoarece a câștigat alegerile prezidențiale din anul 2014.
Traian Băsescu s-a născut la data de 4 noiembrie 1951, în orașul Basarabi din județul
Constanța. Acesta este căsătorit cu Maria Băsescu, și au două fete, pe Ioana și Elena. Băsescu a
devenit membru al Frontului Salvării Naționale, în urma căderii comunismului. În perioada
anilor 2000-2004 a fost primar al Bucureștiului, dar a demisionat când a fost desemnat
președinte. În perioada mai 2001-decembrie 2004, a preluat funcția de șef a Partidului
Democrat, excluzându-l pe Petre Roman din această funcție.
În anul 1989, acesta a fost desemnat director general în cadrul Inspectoratului pentru
Navigație Civilă, din cadrul Ministerului Transporturilor.Traian Băsescu a absolvit în anul 1955
cursurile de Management în Industria Transportului Maritim în cadrul Academiei Norvegiene.
Acesta este președinte al Mișcării Populare din data de 24 octombrie 2015.
Pentru că a obținut un procentaj de 50,69%, în data de 18 iunie 2000, în cadrul alegerilor
locale, acesta a fost desemnat primarul Capitalei. În cadrul mandatului său, Băsescu a reabilitat
liniile de metrou 35 și 41, iluminarea public, stația de epurare. Pe data de 18 ianuarie 2007,
Partidul Social Democrat dorește suspendarea președintelui Băsescu din cauză că acesta a
încălcat Constituția. Astfel, suspendarea sa a fost decisă, în urma a 322 de voturi pro, 108 contra
și 10 abțineri. Pe data de 6 decembrie 2009, Băsescu și-a păstrat funcția de șef în stat, câștigând
cu 50,33% din voturile exprimate.
Spre sfârșitul mandatului său prezidențial, mai exact în anul 2013, Traian Băsescu dorea
să își îndrepte atenția spre agricultură, dar foștii săi adversari politici i-au năruit planurile.
Grila Littauer
În urma grilei de temperament Littauer a rezultat faptul că Traian Băsescu are în
proporție de 28,5% temperament extrovertit de tip coleric și 29,11% temperament extrovertit de
tip sangvinic.
72
MELAN
SANGV
COLIC
INIC
23%
29%
FLEGM COLERI
ATIC C
19% 29%
Potrivit grilei, observăm faptul că acesta are calități de tip sangvinic și coleric și defecte de tip
sangvinic.
CALITATI SANGVINIC
6
5
4
3
2
1 CALITATI SANGVINIC
0
sociabil
vivace
optimist
antrenant
expansiv
entuziast
voios
convingator
stimulator
incantator
initiator
amuzant
vesel
atasabil
energic
volubil
agreabil
spontan
popular
animat
Potrivit calităților sangvinice, acesta are calități precum inițierea, popularea, optimismul,
animarea, expansivitatea și amuzamentul.
CALITATI COLERIC
6
5
4
3
2
1
0 CALITATI COLERIC
lider
capabil
decis
indraznet
dirz
pozitiv
conducator
productiv
ferm
sincer
puternic
activ
cutezator
razbatator
combatant
temerar
sigur pe sine
independent
increzator
tenace
Potrivit calităților colerice, acesta are calități precum faptul că e sigur pe sine, încrezarea, faptul
că e lider, conducerea răzbătătarea și productivitatea.
73
DEFECTE SANGVINIC
6
5
4
3
2
1
0 DEFECTE SANGVINIC
doreste…
obositor
imprevizibil
obraznic
indisciplinat
naiv
nestatornic
indulgent
flecar
dezordonat
instabil
dezorganizat
increzut
neatent
capricios
galagios
care intrerupe
imprudent
trandav
necumpatat
Potrivit defectelor, acesta are defecte precum obrăznicia, faptul că este obositor, naivitatea,
dependența de muncă, încrezut și gălagios.165

Actor politic individual: Traian Băsescu
Poziția de conducere: Senator al României
Sistemul politic: Partidul Mișcarea Populară

Locul nașterii: Constanța
Mediul de proveniență: urban
Părinții: Dumitru și Elena Băsescu
Soția: Maria Băsescu
Copiii: Ioana Băsescu și Elena Băsescu
În ceea ce privește mimica, tipul de cute al frunții sunt vertical semnificând eforturi cognitive,
sprâncenele sunt ridicate însemnând bucuria, ochii sunt lucioși și normali, ce reprezintă istețimea
165
București, 2009
74
și percepția normală a realității, pleoapele sunt coborâte, reprezentând agresivitatea, pupila este
normală, privirea este îndreptată spre dreapta, ce înseamnă că este creativ, nasul este relaxat,
gura deschisă rezultând lipsa de activitate, buzele sunt încordate, iar zâmbetul strâmb, asta
rezultă elemente depresive. Expresivitatea feței este lipsită de mimică, iar obrajii sunt palizi.
Distanța dintre pomeții obrajilor este mai mare față de buza superioară și frunte rezultând
agresivitatea.
Poziția corpului este dreaptă, poziția capului este orientată în sus, iar brațele încordate în
mișcare, toate acestea semnifică siguranța pe sine. Băsescu are un mers ferm, gesturi prompte și
sigure, de aici rezultând faptul că are încredere în sine, și sunt gesturi neașteptate. Vocea are o
intensitatea ridicată, simbolizând energia, o vorbire discontinuă, cu o exprimare ridicată și o
pronunție clară.
Are o respirație frecvent ridicată, un puls normal, un tremor vizibil, culoarea feței sale este
palidă și are o transpirație absentă, toate acestea reprezintă emotivitatea și echilibrul psiho-
somatic. Vestimentația sa are o croială standard, acesta folosește culori închise care au
concordanță cromatică și are un stil vestimentar ordonat, rezultând un echilibru emoțional.
75
Klaus Werner Iohannis
Klaus Iohannis este desemnat al patrulea președinte al României după anul 1989.
Alegerea sa în ceastă funcție a fost prezentată unul dintre evenimentele politice importante din
Europa anului 2014. Klaus s-a născut pe data de 13 iunie 1959, în orașul Sibiu. Acesta a urmat
școala germană, mai apoi liceul ,,Samuel von Brukenthal”, iar mai apoi, în anul 1978, și-a
continuat studiile la Facultatea de Fizică din cadrul Universității ,,Babeș Blyai” din Cluj-Napoca.
Visul său din adolescență era acela de a fi profesor în cadrul liceului unde a absolvit. Acesta este
căsătorit cu Carmen Iohannis.
În anul 1990, a fost desemnat membru al Forumului Democrat al Germanilor din
România (FDGR). Din partea FDGR-ului a fost desemnat candidat la alegerile pentru primăria
orașului său natal, iar în același an, a și devenit primar cu un procentaj de peste 70% din voturile
exprimate, acesta având patru mandate în primărie. În februarie 2013 s-a înscris în Partidul
Național-Liberal, unde a și fost ales vicepreședinte.
Pe data de 16 noiembrie 2014, Iohannis a fost desemnat Președintele României, cu
54,43% din voturile exprimate. În calitate de președinte, acesta dorește ca fiecare cetățean să fie
mândru de România, astfel dorește să țină țara pe linia de plutire, să fie pe drumul corect, cel al
principiilor, valorilor și legilor durabile. Ca obiectiv central, are în vedere europenizarea
completă a României. Domenii prioritare pentru președinte sunt securitatea națională și apărarea,
precum și sănătatea și educația, deoarece educația reprezintă pentru Klaus un obiectiv prioritar și
încurajează performanța, iar sănătatea este văzută ca o investiție pe viitor, pentru că sistemul
sanitar este în strânsă legătură cu prosperitatea națiunii.
Grila Lattuer
În ceea ce privește analiza grilei de temperament Lattuer a rezultat faptul că Klaus
Werner Iohannis, are în proporție de 26,5% temperament introvertit de tip melancolic și în
proporție de 29,5% temperament extrovertit de tip coleric.
Mai observăm faptul că acesta are atât calități de tip coleric, cât și defecte de tip coleric.
76
CALITATI COLERIC
6
5
4
3
2
1
0 CALITATI COLERIC
puternic
lider
capabil
decis
cutezator
dirz
pozitiv
conducator
productiv
indraznet
ferm
sincer
activ
razbatator
combatant
sigur pe sine
temerar
independent
tenace
increzator
În figura de mai sus, remarcăm faptul că acesta are calități precum combatant, capabil, sigur pe
sine, puternic, încrezător, lider, conducător și productiv.
CALITATI TEMPERAMENT COLERIC

indraznet cutezator
razbatator dirz
productiv 5% 4% 4% 1%
6% combatant
conducator 6%
6%
capabil
6%
lider
6% sigur pe sine
tenace 6%
5%
activ pozitiv
5% 5%
decis ferm
5% 5%
independent
5% increzator sincer
temerarputernic 5%
6% 5% 6%
În ceea ce privesc defectele, acesta este franc, intolerant, dependent de muncă și lipsit de tact.166
166
București, 2009
77
DEFECTE COLERIC
6
5
4
3
2
1 DEFECTE COLERIC
0
dependent de…
inflexibil
despotic
poruncitor
viclean
infipt
pripit
lipsit de tact
trufas
certaret
artagos
franc
manipulator
intolerant
dominator
interiorizat
nepasator
ranchiunos
incapatanat
incapatanat
DEFECTE TEMPERAMENT COLERIC
despotic nepasator
pripit 4% 4%
artagos 4% ranchiunos
4% viclean 4%
5%
dominator
5%
franc
7%
incapatanat
4%
intolerant
manipulator 7%
5% interiorizat
2%
inflexibil incapatanat
7% 4%
trufas
5%
poruncitor lipsit de tact certaret

5% 9%
infipt 4%
dependent de munca 4%
9%

78
Actor politic individual: Klaus Werner Iohannis
Poziția de conducere: Preșsedintele României
Sistemul politic: Partidul Național-Liberal

Locul nașterii: Sibiu
Locul de proveniență: urban
Părinții: Gustav Heinz și Susanne Iohannis
Soția: Carmen Iohannis
În ceea ce privește mimica, are tipul de cute ale frunții verticale, sprâncenele sunt
coborâte, ochii sunt lucioși și întredeschiși, pleoapele sunt ridicate, pupila este dilatată, are
privirea îndreptată spre dreapta, nasul este relaxat, gura întredeschisă, buzele relaxate, zâmbetul
strâmb, expresia feței este scăzută, obrajii palizi și distanța dintre pomeți este mai mică decât
distanța dintre buza superioară și frunte. Toate acestea simbolizează normalitatea psihologică și
echilibrul psihic.
În ceea ce privește pantomimica, poziția corpului este aplecată în față, poziția capului
drept și brațele încordate pe lângă corp. Klaus Iohannis are un mers lent și nehotărât, gesturi
variate ca viteză și fără precizie, gesturi rare pe langă corp și are și gesturi pregătite. Acestea
semnifică faptul că este emotiv și tinde spre un temperament flegmatic.
Președintele are o intensitate scăzută a vocii, o vorbire discontinuă, un debit scăzut, o
intonație plată și o pronunție corectă. Are o respirație normală, un puls normal, un tremor vizibil,
culoarea feței este palidă, iar transpirația este absentă. Vestimentația sa este standard, folosește
culori reci ce sunt în concordanță cromatică și este ordonat. Toate acestea reprezentând echilibrul
emoțional.
79
Concluzii
În concluzie, științele politice, cercetează activitățile, teoriile și comportamentele politice.
În cultura occidentală, se susține că studiul politicii provine din filosofia grecească veche, și
anume dialogul ,,republica” al lui Platon și ,,politica” lui Aristotel. În primul capitol, și anume
teoriile comportamentului politic, am vrut să evidențiez elementele de bază ale psihologiei
politice, ale comportamentelor, evoluția acestor două domenii destul de importante în categoria
științelor politice. În acest capitol, am dorit să subliniez rolurile statului, rolul omului în
societatea politică, atât în lume, cât și în România.
În cel de-al doilea capitol, am vorbit despre rolurile politice în societatea democratică, și
m-am axat pe particularitățile regimului democratic și pe comparația dintre societatea civilă și
cea democratică, atât din punct de vedere istoric cât și din punct de vedere practic. În acest
capitol, aș putea spune că am subliniat detalii legate de sistemele bipartidiste și sistemele
multipartidiste, am evidențiat și cele trei valuri care au dus la democratizare, în lume, dar și în
România. Am adus argument pro și contra despre cele două societăți, și anume societatea
democratică și cea civilă, deoarece este necesar un minim de cunoștințe pentru a putea face
diferența dintre ele și pentru a ști ce înseamnă fiecare în parte. În ultimul subcapitol de la
capitolul doi, am vrut să evidențiez scrutinele uninominale și scrutinurile plurinominale și
reprezentările proporționale.
Pe parcursul celui de-al treilea capitol, am detaliat despre comportamentele și atitudinile
actorilor politici din România postdecembristă. În cadrul acestui capitol, am prezentat partidele
politice din spațiul românesc, evoluția lor.Am detaliat trecerea de la comunism la democrație, am
detaliat trăsăturile importante. În acest capitol, am integrat și partidele politice ce au participat în
spațiul tranzițional românesc, iar aici am vrut să evidețiez formarea și evoluția partidelor politice
românești din perioada pstdecembristă. În ultimul subcapitol, am detaliat participarea la vot a
cetățenilor din perioada pstcomunistă și până în prezent.
Privitor la studiul de caz, am prezentat cei trei președinți ai României, o prezentare ce
asociază viața sa personală, activitatea sa politică și profilul fiecăruia psihologic. În urma
studiului de caz, am putut identifica tipul de temperament al fiecărui lider politic, am făcut o
cercetare detaliată,iar în urma cercetărilor făcute, am descoperit destul de multe informații, care
probabil unii cetățeni nu cunosc aceste informații, de aceea consider că în România nu se pune
prea mult accent pe minimizarea de informații cetățenilor.
80
Bibliografie
Allport, Gordon W., Structura și dezvoltarea personalității, Ed. Didactică și pedagogică,

București, 1981
Barbu, Daniel, Republica absentă, Ed. Nemira, București, 1999
Bejan, Alexandru, Prezentarea și analiza comparativă a rezultatelor alegerilor de la 20 mai
1990, în Petre Datculescu, Klaus Liepelt, Renașterea unei democrații: Alegerile din România de
la 20 mai 1990, Ed. Irsop, București, 1991
Betea, Lavinia, Psihologie și politică, în Lavinia Betea, Alexandre Dorna(coord.), Psihologie
politică: o disciplină societală, Ed. Curtea Veche, București, 2008
Betea, Lavinia, Psihologie politică: Individ, lider, mulțime în regimul comunist, Ed. Polirom,
Iași, 2001
Constituția României, adoptată în 21 noiembrie 1991, revizuită în 2003, Ed. Meditații
Constantinescu, Mihai, Scrutinul uninominal. Efecte și semnificații, în Sisteme electorale
contemporane, Ed. Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, București, 1996
Cottam, Martha, Dietz-Uhler, Beth, Mastors, Elena M., Preston, Thomas, Introduction to
Political Psychology, Lawrence Erlbaum Associates, Publisher, London
Dahl, A., Robert, Polyarchy: Participation and Opposition, New Haven: Yale University Press,
1971
Dahl, Robert A., Dezvoltare și cultură democratică, în Ibidem
Deutsch, Morton, Kinnvall, Catarina, What is political psychology?, în Kristen Renwick Monroe
(Eds), Political Psychology, Lawrence Erlbaum Associates Publisher, London, 2002
Dorna, Alexandre, Fundamentele psihologiei politice, Ed. Comunicare.ro, București, 2004
Elster, John, Frustration and Agression, apud Adrian Neculau, Manual de psihologie socială,
Ed. Polirom, Iași, 2004
Elster, John, Comportamentul social: fundamentele explicației în științele sociale, Ed. All,
București, 2013
Enache, Marian, Constantinescu, Mihai, Renașterea parlamentarismului în România, Ed.
Polirom, Iași, 2001
Chiru, Mihail, Învingători dinainte: Selecția candidaților pentru colegiile necompetitive la
alegerile parlamentare din 2008, în Sergiu Gherghina, Voturi și politici. Dinamica partidelor
românești în ultimele două decenii, Ed. Institutul European, Iași, 2001
81
Fisichella, Domenico, Știința politică, Ed. Polirom, Iași, 2007
Hegel, G., W., F., Principiile filosofiei dreptului, Ed. Academiei, București, 1969
Houghton, David, Patrick, Political Psychology, Situations, Individuals and Cases, Routledge,
London&New York, 2009
Huntington, Samuel P., , Democrație pe termen lung, în Larry Diamond, Marc F. Plattner, Yun-
han Chu, Hung-mao Tien (coord.), Cum se consolidează democrația, Ed, Polirom, Iași, 2004
Iliuț, Petru, Valori, Atitudini și comportamente sociale, Teme actuale de psihosociologie, Ed.
Polirom, Iași, 2004
Ionete, Constantin, Clasa politică postdecembristă, Ed. Expert, București, 2003
János, Demeter, Rolul organelor de stat centrale și locale în conducerea vieții sociale, în Ștefan
Pascu, Szabó Alexandru, Roman Morar, Laurențiu Pop(coord.), Politică, știință, conducere, Ed.
Dacia, Cluj, 1972
Kallós, Nicolae, Politologia și contribuția sa la conducerea științifică a societății, în Ibidem
Keane, John, Societatea civilă, Ed. Institutul European, Iași, 2003
King, Ronald F., Marian, Gabriel, Cosmin, Reprezentare, mandate și calitatea democrației, în
Lavinia Stan, Diane Vancea (coord.), România postcomunistă, Ed. Polirom, Iași, 2017
Laswell, Harold, apud Stanley A. Renshon, Lost in Plain Sight, The Cultural Foundations og
Political Psychology, în Kristen Renwick Monroe (Eds), Political Psychology, Lawrence
Erlbaum Associates Publisher, London, 2002
Lijphart, Arend, Modele de guvernare majoritară și consensuală în douăzeci și una de țări, 1999
Lijphart, Arend, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase
de țări, Ed. Polirom, Iași, 2000
Linz, Juan J., Stepan, Alfred, Drumul spre o democrație consolidată, în Ibidem
Littauer, Florence, Personalitatea plus, Cum să-i înțelegi pe ceilalți înțelegându-te pe tine, Ed.
Business Tech, București, 2009
Maricuțoiu, Laurențiu P., Psihologie politică, Institutul European, Iași, 2006
Moscovici, Serge, Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Ed. Polirom, Iași, 1997
Muraru, Ioan, Scurtă pledoarie pentru reprezentarea proporțională, în op.cit.
Nazăre, Vasile, Opinii privind comportamentul organizațional și legile evoluției partidelor
politice, Sfera Politicii
Preda, Constantin, Introducere în știința politică, Ed. Polirom, Iași, 2013
82
Preda, Cristian, Soare, Sorina, Regimul, partidele și sistemul politic din România, Ed. Nemira,
București, 2008
Radu, Alexandru, Politica între proporționalism și majoritarism, Ed. Institutul European, Iași,
2012
Rose, Mishler, Rose, Richard, Support for Parliaments and Regimes in the Transition toward
Democracy in Eastern Europe, Comparative Legislative Research Center
Stan, Lavinia, Turcescu, Lucian, 1989-2009. Incredibila aventură a democrației după comunism,
Ed. Institutul European, Iași, 2010
Stănescu, Vasile, Societatea civilă, Ed. Expert, București, 2001
Sputtek, Rebekka, Opening the Black Box, The Role of Personality and Anger in Executive’s
Decision Making and Leadership, Springer Gabler, 2012
Teodorescu, Gheorghe, Proca-Gherasim, Ovidiu, Sisteme și comportamente electorale, Ed.
Fundației Axis, Iași, 2005
Trăistaru, Marin, Introducere în studiul societății civile, Ed. Didactică și Pedagogică, București,
1998
Tudor, Marius, Gavrilescy, Adrian, Democrația la pachet, Ed. Compania, București, 2002
Unghianu, Mihai, Infrastructura sistemelor electorale, în Sisteme electorale contemporane, Ed.
Regia autonomă ,, Monitorul Oficial”, București, 1996
Vida, Ioan, , Scrutinul majoritar în circumscripția cu mai multe mandate, în op. cit.
Voicu, George, Pluripartidismul, Ed. All, București, 1998
83
Anexa 1
84
Anexa 2
Traian Băsescu în fața adunării cetățenilor.
85
Anexa 3
Depunerea jurământului în fața Parlamentului pe data de 21 septembrie 2014.
86

Licenta Analiza Comportamentului Politic Al Actorilor Politici Contemporani Din România

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta Analiza Comportamentului Politic Al Actorilor Politici Contemporani Din România

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins

În domeniul ştiinţelor politice, politologia se situează pe un loc important în ceea ce

Rolul statului în conducerea societății se înscrie printre acele câteva probleme

În Europa și în alte părți, termenul ,,societate civilă” a ajuns un termen la modă în

Maurice Duverger semnalează faptul că ideea realizării campaniilor electorale nu este o

Procesul de schimbare politică era în plină desfășurare și pe cale de a se transforma într-

Max Weber afirmă că partidul este o asociație bazată pe un angajament liber al

Ghid de observație psiho-politologică

Data nașterii: 3.03.1930

Ghid de observație psiho-politologică

Data nașterii: 04.11.1951

CALITATI TEMPERAMENT COLERIC

poruncitor lipsit de tact certaret

Ghid de observație psiho-politologică

Data nașterii: 13.06.1959

Allport, Gordon W., Structura și dezvoltarea personalității, Ed. Didactică și pedagogică,

Traian Băsescu în fața adunării cetățenilor.

Depunerea jurământului în fața Parlamentului pe data de 21 septembrie 2014.

S-ar putea să vă placă și