CONCEPŢII PRIVIND ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI

CAPITOLUL 2:CONCEPŢII PRIVIND ŞTIINŢA

ADMINISTRAŢIEI
Organizarea sarcinilor de învăţare:

2.1. Apariţia ştiinţei administraţiei

2.2. Concepţia principiilor raţionale
2.3. Concepţia ştiinţei politice
2.4. Concepţii sociologice şi economice
2.5. Concepţia organizării ştiinţifice a muncii
2.6. Concepţia tehnico – organizatorică
2.7. Concepţia teoriei generale sau a filozofiei
administraţiei
2.8. Concepţia vocaţională
2.9. Concepţia negativistă

OBIECTIVE
Studierea acestui capitol vă permite:
 Înţelegerea importanţei sociale a fenomenului de administraţie
publică, ilustrată de interesul cercetătorilor pentru acest domeniu;
 Cunoaşterea diversităţii de concepţii privind cercetarea ştiinţifică a
fenomenului de administraţie publică

ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI PARTEA I 17

 CONCEPŢII PRIVIND ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI

2.1. Apariţia ştiinţei administraţiei

Necesitatea cunoaşterii aprofundate şi cât mai exacte a fenomenului
de administraţie publică, în toată complexitatea lui, pentru a se putea acţiona
în sensul perfecţionării acestui important domeniu al vieţii sociale, a condus
la apariţia unei activităţi de cercetare care a primit, printre altele, denumirea
de ştiinţa administraţiei1.
Se susţine2 că la originea ştiinţei administraţiei se află cursurile privind
ştiinţele cameralistice predate la universităţile germane, în secolul XVIII.
Cuvântul german Kameralien, care provine din latinescul camera cu înţelesul
de instituţie financiară, se traduce prin „a administraţiei” sau „privind
administraţia”, de unde sintagma ştiinţa administraţiei.
Iniţial, ştiinţele cameralistice se ocupau de administraţia finanţelor
publice, pentru ca ulterior să-şi extindă obiectul la ansamblul administraţiei
publice.
Ştiinţele cameralistice s-au dezvoltat în secolul XIX în cadrul unor
universităţi din Germania şi Austria. Aceste ştiinţe nu se reduceau la
cercetări teoretice ci implicau şi o serie de lucrări practice. Se consideră că
Imperiul Austro-Ungar a avut în secolul XIX o administraţie foarte evoluată şi
datorită operelor cameraliştilor.
Preocupări remarcabile pentru ştiinţa administraţiei se manifestă şi în
Franţa, unde s-a înfiinţat prima Şcoala de Administraţie, în anul 1848.
La începutul secolului XX, ştiinţele cameralistice au intrat în declin,
fiind absorbite de ştiinţa politică şi de ştiinţa juridică, sub influenţa dreptului
administrativ francez.
Datorită complexităţii fenomenului abordat, cu privire la ştiinţa
administraţiei s-au format mai multe concepţii, fără a se ajunge la un acord.
Concepţiile diferite ale autorilor asupra ştiinţei administraţiei au început să se
cristalizeze încă din secolul XIX. Prezentarea sintetică a acestor concepţii
este utilă, deoarece toate fac parte din ansamblul ştiinţei administraţiei şi
toate oferă cunoştinţe utile despre administraţie.

2.2. Concepţia principiilor raţionale

Potrivit acestei concepţii ştiinţa administraţiei este ştiinţa principiilor
raţionale ale administraţiei publice. Ea a fost lansată de întemeietorii
dreptului administrativ francez3.
Această concepţie a fost adoptată şi de profesorul Constantin
Dissescu de la Facultatea de drept din Bucureşti. În Cursul său de drept
public român, vol. 3, Dreptul administrativ, din 1891, Constantin Dissescu
afirmă că dreptul administrativ şi ştiinţa administrativă sunt discipline
distincte. Ştiinţa administrativă trebuie să formuleze principiile raţionale pe
care trebuie să le respecte gestiunea afacerilor publice. Tot ea trebuie să
furnizeze cunoştinţele necesare unui bun administrator şi să pregătească
reformele administrative. Ştiinţa administrativă trebuie să cerceteze
administraţia în dinamica ei, pentru a sesiza problemele viitoare şi a găsi
soluţiile acestora. În viziunea lui Constantin Dissescu, ştiinţa administrativă
are un caracter pluridisciplinar.

1
?
Ioan SANTAI, Drept administrativ şi ştiinţă administrativă, vol.I, Ed. RISOPRINT, Cluj –
1998, p.10.
2
Mihai T. OROVEANU, Tratat de Ştiinţa administraţiei, Ed. CERMA, Bucureşti – 1996,
pp.55,56.
3
Ibidem, p.56.

18 ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI PARTEA I

 CONCEPŢII PRIVIND ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI
2.3. Concepţia ştiinţei politice
Concepţia potrivit căreia ştiinţa administraţiei este o ştiinţă politică a
fost exprimată, la sfârşitul secolului XIX, de autorul german Lorenz von Stein,
în lucrarea sa în 8 volume intitulată Teoria administraţiei1. Autorul porneşte
de la premisa că teoria administraţiei publice nu se reduce la dreptul
administraţiei publice, ci priveşte activitatea concretă a autorităţilor statului.
În acest context, autorul analizează conceptele de Constituţie, administraţie
publică şi relaţiile dintre ele. Potrivit concluziilor analizei sale, Constituţia,
operă politico-jurdică, crează normele juridice care reglementează
administraţia publică, dându-i măsura şi ordinea, iar administraţia publică
realizează în concret normele constituţionale, ca înfăptuire a voinţei politice a
statului. Constituţia ar fi o ficţiune fără administraţia publică, iar administraţia
publică n-ar avea putere fără Constituţie.
Lorenz von Stein afirmă că din conceptul de administraţie publică se
dezvoltă teoria administraţiei, ca teorie a relaţiilor permanente dintre morală
şi puterea politică ce se condiţionează reciproc. Teoria administraţiei
urmăreşte înţelegerea forţelor şi normelor ce guvernează viaţa reală, motiv
pentru care este ştiinţa vieţii statului în toate formele şi elementele sale.
Astfel, dreptul administrativ este doar o componentă a teoriei administraţiei,
care înglobează toate ştiinţele politice practice, realizând o sinteză a
elementelor politico-juridice care determină viaţa statului. De aici corolarul că
teoria administraţiei este o ramură a ştiinţei politice. Pe această bază, unii
autori au afirmat necesitatea unei ştiinţe speciale a administraţiei care
cuprinde teoria administraţiei şi dreptul administrativ. Dezvoltările doctrinare,
pe aceste coordonate, au condus la definirea ştiinţei politice ca ştiinţă a
activităţii statului, care se divide în două ramuri principale: ştiinţa legislaţiei şi
ştiinţa administraţiei.
În România, cel mai important adept al concepţiei potrivit căreia ştiinţa
administraţiei este o ştiinţă politică a fost profesorul Paul Negulescu. El
considera că ştiinţa administraţiei studiază activitatea administrativă din
unghiul politicii administraţiei publice, care nu are caracter juridic. Studiul se
concentrează pe realizările administraţiei publice în serviciul interesului
public. Cercetarea trebuie să urmărească în mod critic realităţile practice,
concrete ale administraţiei publice, mai ales sub aspectul mijloacelor şi
rezultatelor. De asemenea, trebuie analizate forţele social-politice ale
administraţiei publice în dinamica lor, în scopul formulării unor reguli privind
oportunitatea şi eficienţa.

2.4. Concepţii sociologice şi economice2

Există autori care apreciază că ştiinţa administraţiei cercetează
principiile generale care trebuie urmate de stat în acţiunea sa socială. În altă
exprimare, ştiinţa administraţiei examinează materiile administrative pentru a
descoperii determinantele acţiunii sociale pozitive a statului sau, în acelaşi
ton, sunt autori care consideră că tot ce priveşte intervenţia socială a statului
constituie obiect de cercetare pentru ştiinţa administraţiei.
Ştiinţa administraţiei a mai fost definită ca parte a sociologiei, mai
precis ca sociologia administraţiei, adică studiul comportamentelor diverselor
grupuri sociale din cadrul administraţiei publice şi interacţiunile lor cu
societatea în ansamblu.

1
Mihai T. OROVEANU, op.cit., pp.57,58.
2
Ibidem, p.59.

ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI PARTEA I 19

 CONCEPŢII PRIVIND ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI
O altă abordare consideră ştiinţa administraţiei ca fiind economie
politică1 aplicată, pentru că studiază aplicarea principiilor economiei politice
în activitatea administraţiei publice.
În fine, potrivit altei concepţii, ştiinţa administraţiei studiază
organizarea oamenilor şi gestiunea materialelor, astfel încât să poată fi
îndeplinite in bune condiţii scopurile statului. Această concepţiei exagerează
importanţa activităţii de gestiune desfăşurată de administraţia publică,
minimalizând esenţa autoritară a acţiunii administrative.

2.5. Concepţia organizării ştiinţifice a muncii

Potrivit acestei concepţii, ştiinţa administraţiei este disciplina tehnică
prin care trebuie să se realizeze raţionalizarea şi organizarea optimă a
muncii în administraţia publică, pentru ca acţiunea administrativă să fie
eficace şi eficientă.
Această concepţie a apărut sub influenţa preocupărilor din SUA, de la
începutul sec. XX, pentru raţionalizarea şi organizarea tehnico-ştiinţifică a
muncii în întreprinderi2. Deschizătorul de drumuri în acest domeniu a fost
inginerul Frederic W. Taylor3 (1856 – 1915).
Obiectivele taylorismului, adoptate şi adaptate de ştiinţa administraţiei
sunt:
- înlocuirea empirismului4 prin organizarea raţional-sistematică a
fiecărui element al muncii;
- divizarea proceselor de muncă;
- crearea unor echipe de specialişti care supraveghează personalul de
execuţie;
- cercetarea continuă a randamentului maxim al oamenilor şi
maşinilor;
- specializarea , pregătirea şi antrenarea lucrătorilor.
Realitatea practică a demonstrat că sistemul lui Taylor, deşi a sporit
randamentul proceselor de muncă repetitive, nu a condus la rezultatele
scontate şi a generat următoarele efecte negative:
- surmenarea lucrătorilor;
- mărirea şomajului şi insecuritatea lucrătorilor;
- a făcut munca monotonă şi a legat lucrătorul de maşină.
Principala deficienţă a sistem taylorist este că nu ţine seama de
caracteristicile factorului uman. Lucrătorii sunt fiinţe umane, cu
personalitatea, interesele şi sentimentele lor, nu maşini. Neglijând
caracteristicile lor de fiinţe umane, ei vor manifesta o atitudine ostilă faţă de
sistem, pe care îl percep ca o constrângere majoră, cu consecinţe negative
pentru rezultatele întreprinderii. Succesorii lui Taylor au căutat şi găsit
corectivul necesar concepţiei acestuia. Acesta este asigurarea unei atitudini
participative din partea lucrătorilor. O asemenea atitudine nu poate fi
realizată prin constrângere, ci numai prin convingere, prin valorizarea
calităţilor şi stimularea iniţiativelor personale privind îmbunătăţirea condiţiilor
şi metodelor de muncă. Astăzi, în ţările dezvoltate, sarcinile repetitive sunt
executate de roboţi. Rolul lucrătorilor este de a supraveghea şi menţine
roboţii în stare de funcţionare.

1
După cum se ştie, într-o concepţie de maximă generalitate, economia politică este ştiinţa
care studiază producerea şi distribuirea bogăţiei într-o anumită societate (ţară).
2
Prin întreprindere se înţelege aici o unitate economică de producţie, de prestări servicii sau
de comerţ.
3
The Principles of Scientific Management, New-York, 1911.
4
Empirisimul consideră experienţa senzorială ca unică modalitate de cunoaştere. Aici, are
sensul de folosire exclusiv a experienţei într-o activitate.

20 ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI PARTEA I

 CONCEPŢII PRIVIND ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI

2.6. Concepţia tehnico - organizatorică

Într-o formulare sintetică, această concepţie susţine că ştiinţa
administraţiei cercetează părţile tehnice şi organizatorice comune tuturor
domeniilor administraţiei publice1, deoarece acestea ar constitui esenţa
entităţilor administrative şi asupra lor trebuie acţionat, cu mijloace ştiinţifice,
pentru ameliorarea rezultatelor. Analiza trebuie să fie complexă şi să se
extindă la întreaga problematică a organizării şi funcţionării administraţiei
publice, de la reglementările organice până la operaţiunile de registratură.
În acest cadru general s-au manifestat mai multe orientări, care se
disting prin faptul că pun accentul pe diferite aspecte ale fenomenului
administrativ şi au viziuni diferite asupra obiectivelor principale ale ştiinţei
administraţiei.
O primă orientare pune accentul pe căutarea celor mai bune soluţii
pentru realizarea sarcinilor ce decurg din atribuţiile ce revin diverselor
autorităţi şi instituţii ale administraţiei publice. Astfel, ştiinţa administraţiei
trebuie să răspundă la întrebările: Ce trebuie să facă administraţia publică ?,
mergând până la cazurile concrete cu care se confruntă; Cum se face şi cum
ar trebui să se facă în mod raţional ? Cine trebuie să facă şi când?
O altă orientare, care s-a bucurat de succes la Congresul internaţional
de ştiinţe administrative de la Bruxelles din anul 1910, are în vedere
organizarea raţională. Ea afirmă că ştiinţa administrativă cuprinde ansamblul
cunoştinţelor privind serviciile, autorităţile şi instituţiile administraţiei publice,
funcţionarii, acţiunea administrativă şi cele mai potrivite metode ale sale. De
asemenea, cuprinde ştiinţa tehnică privind fiecare dintre ramurile
administraţiei publice, având astfel o anvergură enciclopedică. Ştiinţa
administrativă studiază organizarea metodică şi raţionalizarea tehnică a
administraţiei, atât în privinţa activităţii funcţionarilor cât şi a amenajării
structurale.
O orientare de largă răspândire pune accentul pe eficienţă. Ideea de
bază a acestui curent de gândire este că eficienţa este prima axiomă a
administraţiei publice, deoarece eficienţa acţiunii administrative înseamnă o
bună servire a interesului general. Astfel, ştiinţa administraţiei a fost
caracterizată ca ştiinţa eficienţei administrative. Cercetările ştiinţifice şi
organizarea tehnică ştiinţifică a administraţiei publice se justifică numai în
măsura în care măresc eficienţa. Deci, pentru ştiinţa administraţiei esenţială
este eficienţa, înfăptuirea sarcinilor administrative cu randament maxim.
Adică, maximum de rezultate cu un consum minim de resurse umane,
materiale şi financiare.
Altă orientare porneşte de la postulatul că ştiinţa administraţiei trebuie
să cerceteze administraţia în realităţile ei sociale, politice, juridice, economice
etc. În acest context s-a pus problema relaţiei cu dreptul administrativ.
Concluzia asupra căreia s-a convenit a fost că teoria administraţiei şi dreptul
administrativ nu pot fuziona în ştiinţa administraţiei, deoarece au obiect de
cercetare diferit, însă între ele există legături strânse. Pe de o parte,
cunoştinţele obţinute de teoria administrativă cu privire la realităţile
administraţiei publice sunt necesare dreptului administrativ deoarece ştiinţa
juridică trebuie să păstreze contactul cu realităţile sociale supuse
reglementărilor juridice. Pe de altă parte, dreptul administrativ este cadrul
obligatoriu în care se desfăşoară activitatea administrativă pe care ştiinţa
administraţiei este chemată să o amelioreze.

1
Mihai T. OROVEANU, op.cit., pp.62-69.

ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI PARTEA I 21

 CONCEPŢII PRIVIND ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI
În doctrina administrativă s-a bucurat de o mare influenţă curentul de
gândire care a afirmat că ştiinţa administraţiei este ştiinţa conducerii
administrative sau, în alţi termeni, ştiinţa administrării, a gestiunii, a
managementului autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice. În această
concepţie, ştiinţa administraţiei trebuie să preia şi să transpună în
administraţia publică rezultatele ştiinţei conducerii (administrării)
întreprinderii, sau ale managementului, dacă folosim terminologia americană.
Această orientare a apărut ca urmare a impactului produs în mediul
economico-social, la începutul secolului XX, de teoria inginerului francez
Henri Fayol cu privire la conducerea întreprinderii.
Până la Fayol, ştiinţa conducerii afirma că întreprinderea are 5 funcţii:
tehnică, financiară, comercială, de securitate şi contabilă. Teoria lui Fayol
afirmă, în esenţă, că cea mai importantă şi complexă funcţie a întreprinderii
este o a şasea şi anume funcţia administrativă. Aceasta este definită sintetic
astfel: a administra înseamnă a prevedea, a organiza, a decide, a
coordona şi a controla. În toate categoriile de întreprinderi calitatea
esenţială a conducătorilor este capacitatea de a administra, iar a personalului
de execuţie cea profesională.
A prevedea înseamnă prefigurarea viitorului. Pe această bază se
elaborează programul de acţiune. Există previziuni pe termen scurt, mediu şi
lung. Previziunile corecte sunt baza succesului întreprinderii.
A organiza înseamnă a construi organismul material şi social al
întreprinderii. Pentru aceasta, trebuie găsite metodele de acţiune potrivite
pentru atingerea obiectivelor urmărite şi trebuie asigurate, fără sincope,
resursele umane, materiale şi financiare necesare.
Organizarea grupului social al întreprinderii presupune:
a. stabilirea programului de acţiune în concordanţă cu resursele şi
scopul întreprinderii;
b. supravegherea executării programului;
c. fixarea unei direcţii de dezvoltare clare;
d. selecţionarea şi repartizarea personalului, astfel încât fiecare
compartiment să fie condus de o persoană temeinic pregătită şi
activă şi fiecare om să fie plasat la locul potrivit;
e. definirea precisă a atribuţiilor;
f. concentrarea acţiunilor şi coordonarea efortului pentru realizarea
obiectivelor;
g. încurajarea iniţiativelor şi responsabilităţilor;
h. sancţionarea abaterilor;
i. remunerarea echitabilă şi diferenţiată pentru serviciile aduse;
j. asigurarea respectării disciplinei;
k. subordonarea intereselor individuale faţă de interesele
întreprinderii;
l. acordarea unei atenţii speciale conducerii unitare;
m. efectuarea unui control eficace şi eficient;
n. combaterea abuzurilor de reglementare, a producţiei si fluxurilor de
hârtii inutile.
Activitatea decizională este misiunea esenţială a conducerii, pentru că
decizia (comanda) pune în mişcare şi face să funcţioneze orice organizaţie.
În toate domeniile, fie că este vorba de armată, industrie sau administraţie
publică, conducătorului i se cer multe calităţi. Astfel, el trebuie să-şi cunoască
temeinic personalul, să elimine elementele incapabile sau perturbatoare, să
cunoască raporturile de serviciu, să ofere exemplul cel mai bun. De
asemenea, conducătorul trebuie să procedeze la verificări periodice ale
personalului, să-şi reunească principalii colaboratori în şedinţe periodice

22 ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI PARTEA I

 CONCEPŢII PRIVIND ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI
pentru a realiza convergenţa eforturilor în sensul realizării obiectivelor, să nu
se lase absorbit şi copleşit de detalii, să asigure buna organizare a activităţii,
să stimuleze iniţiativa şi să răsplătească devotamentul.
A coordona înseamnă a armoniza, a concerta toate eforturile
elementelor componente pentru a acţiona în sensul orientării generale a
întreprinderii.
A controla înseamnă a stabili rapid şi precis dacă derularea
programului organizării şi acţiunii se încadrează în parametri stabiliţi.
Controlul trebuie să evidenţieze în timp util abaterile şi lipsurile şi trebuie
urmat de măsuri de remediere a deficienţelor şi de sancţiuni.
După ce a formulat clar, precis şi unitar metodele şi normele de
administrare a întreprinderii, Fayol a demonstrat că acestea se pot utiliza, cu
adaptările de rigoare, în orice domeniu de activitate, inclusiv în administraţia
publică. Mai mult, Fayol considera necesară înfiinţarea învăţământului
administrativ extins pentru creare unei culturi naţionale în favoarea
activităţilor raţional-ştiinţifice. Astfel, în şcolile elementare urmau să se
predea noţiuni de administrare, în licee cunoştinţe mai ample, iar în şcolile
superioare cunoştinţele cele mai dezvoltate. Numai aşa considera posibilă
conceperea şi derularea, în mod natural, de activităţi raţionale la nivelul
întregii societăţi.

2.7. Concepţia teoriei generale sau a filozofiei

administraţiei
Această concepţie, apărută în timpul celui de-al doilea război
mondial1, susţine existenţa unor principii raţionale şi metodologice, precum şi
a unor norme general aplicabile ansamblului fenomenului administrativ.
Toate acestea ar constitui teoria generală sau filozofia 2 administraţiei şi ar fi
fundamentul ştiinţei administraţiei, tot aşa cum teoria generală sau filozofia
dreptului este fundamentul ştiinţei juridice. Pe această bază se construiesc
ştiinţele speciale ale administraţiei, specifice diverselor domenii
administrative. O consecinţă a acestei susţineri este că ştiinţa administraţiei
apare ca o premisă necesară pentru dreptul administrativ, pentru că numai
aşa se pot înţelege în profunzime instituţiile dreptului administrativ şi
finalităţile lor.
Principiul de bază al ştiinţei administraţiei, în această concepţie, este:
Sursa oricărei cunoaşteri administrative stă în practică. Teoria, care are rolul
de a păstra spiritul ştiinţific, poate modela conţinutul practicii în sensul stabilit
de puterea politică.
Când în mintea practicienilor au apărut anumite idei privind activitatea
administraţiei publice, ele nu au fost găsite cu ajutorul vreunei teorii, ci erau
rezultatele cercetării relaţiilor dintre participanţii la activitatea administrativă.
De aceea, ştiinţa administraţiei trebuie să cerceteze cutumele şi să
descopere regulile după care raporturile personale şi necesităţile obiective
determină activitatea administraţiei publice.
Potrivit adepţilor teoriei generale, ştiinţa administraţiei a cunoscut trei
etape de dezvoltare.
Prima etapă este cea a definirii unor concepte. În acest proces, se
utilizează logica pentru exprimarea unei realităţi pe care o cunoaşte fiecare
participant la activitatea administrativă. Asemenea expresii se transformă
treptat în reguli care se transmit între birouri şi de la funcţionar la funcţionar.
Apar astfel recomandările destinate uzului intern al serviciilor. Cuprinse în
1
Mihai T. OROVEANU, op.cit., pp.69-73.
2
Termenul filozofie este folosit aici în sensul de totalitate a concepţiilor şi principiilor care
stau la baza unei discipline sau a unei ştiinţe.

ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI PARTEA I 23

 CONCEPŢII PRIVIND ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI
actele autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice, ele devin reguli care se
utilizează în activităţile practice pentru a obţine efecte imediate.
A doua etapă în dezvoltarea ştiinţei administraţiei începe atunci când
constatările practice sunt preluate de teoretician, care, îmbrăcând în forme
raţional ştiinţifice activitatea administrativă, încearcă să o explice şi celor ce
nu au participat la ea. Raţionalismul se extinde astfel în administraţie
considerându-se că activitatea acesteia poate fi îmbunătăţită prin
recomandările unui om de ştiinţă care îi modelează activitate practică.
Cea de a treia etapă de dezvoltare a ştiinţei administraţiei este cea în
care se postulează că transformarea practicii administrative este posibilă prin
construirea unei teorii generale şi a unor teorii speciale ale administraţiei. În
acest sens, ştiinţa administraţiei trebuie să cerceteze întreaga complexitate a
activităţilor administrative, făcând legătura cu o serie de ştiinţe sociale şi
tehnice necesare pentru rezolvarea variatelor probleme pe care le ridică
viaţa.
Misiunea esenţială a teoriei generale este să răspundă la întrebarea:
Cum trebuie să se administreze? Dar pentru aceasta sunt necesare
răspunsurile la o serie de alte întrebări şi, în primul rând, la întrebarea: Ce se
administrează? Pentru a putea răspunde trebuie inventariate forţele reale
ale diferitelor ramuri ale administraţiei şi trebuie să se cunoască forţele care
determină locul administraţiei publice în viaţa socială. Apoi, urmează să se
pună ordine, din punct de filozofic, în conceptele fundamentale ale
administraţiei publice, concepte care nu se pot obţine prin generalizarea unor
simple idei despre lumea exterioară, ci doar prin înţelegerea profundă a
semnificaţiilor realităţii. Filozofia administraţiei nu se limitează la a
recomanda practicii anumite noţiuni teoretice. Ea trebuie să determine, să
expună şi să coordoneze ceea ce este comun în realitatea dată a
administraţie publice. De asemenea, trebuie să examineze în mod critic
conceptele fundamentale ale diferitelor ramuri ale ştiinţelor speciale ale
administraţiei.
Tot în filozofia sau teoria generală a administraţiei se pun o serie de
probleme fundamentale, cum sunt:
- ce influenţe exercită morala şi dreptul asupra administraţiei?
- care este evoluţia funcţiei administrative a ocrotirii existenţei
omului?
- în ce măsură administraţia poate fi organizată juridic?
În fine, ultima problemă de mare interes pentru filozofia administraţiei,
pe care o menţionăm, este cea a rolului personalităţii în administraţia publică.
Se apreciază că activităţile sunt irelevante în administraţie, dacă lipseşte
personalitatea care să înţeleagă dinamica problemelor. Personalitatea se
manifestă în arta administrării, în funcţiile organizării şi conducerii, în
capacitate de valorificare practică a cunoştinţelor pentru soluţionarea
problemelor etc. Într-o formulare generală, bazată pe un adevăr universal
valabil, valoarea unei administraţii este dată de valoarea oamenilor care o
alcătuiesc.

2.8. Concepţia vocaţională

În această concepţie, activitatea de administrare este mai mult o artă
decât o ştiinţă. Afirmaţia are sens doar dacă prin artă înţelegem vocaţie,
talent, abilităţi deosebite, îndemânare, pricepere, măiestrie. De fapt, în
această viziune, aproape orice activitate poate fi şi o artă.
La această concepţie s-a ajuns de la observarea structurilor
administrative de mici proporţii cu o conducere directă. În aceste cazuri
apare evident faptul că abilităţile personale ale conducătorului determină

24 ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI PARTEA I

 CONCEPŢII PRIVIND ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI
rezultatele. Aşa s-a ajuns să se considere că administratorul este un fel de
artist a cărui activitate se fundamentează pe vocaţia sa. El ar avea propria
concepţie despre mecanismul administrării şi ar acţiona creator mai ales în
funcţiile de organizare şi de conducere. În forma extremă a acestei orientări
se susţine că arta administrării nu poate fi învăţată, deoarece nu există reguli
corespunzătoare diversităţii nemărginite a naturii umane. În realitate, în orice
domeniu de activitate talentul singur nu poate asigura realizări importante.
Este nevoie şi de respectarea rigorilor ştiinţifice. Se poate vorbi despre o artă
a administrării, în sensul unei aplicări creative şi adecvate a principiilor
ştiinţifice, precum şi al alegerii, dintre mai multe variante posibile, a soluţiei
optime. Este de dorit ca normele ştiinţifice să fie transpuse în practică cu
măiestrie. Posedând cunoştinţe temeinice de ştiinţa administraţiei,
administratorul caută, pe de o parte, echilibrul între exigenţele normelor
juridice şi ale altor constrângeri , iar pe de alta, soluţia echitabilă şi utilă în
interesul oamenilor. Astfel, activitatea lui apare ca o artă, dar în realitate se
fundamentează pe o temeinică pregătire profesională.

2.9. Concepţia negativistă

Adepţii acestei concepţii neagă existenţa ştiinţei administraţiei,
invocând trei considerente principale:
1. Fenomenul de administraţie publică este studiat de dreptul
administrativ, care i-a construit şi modelul teoretic. Ştiinţa dreptului
administrativ nu se rezumă la aspectele strict normative ale administraţiei
publice, ci urmăreşte îndeaproape şi practica administrativă, folosindu-se şi
de aportul altor ştiinţe. Până la urmă, toate aspectele reieşite din practica
administrativă se exprimă în normele administrative, care devin din ce în ce
mai detaliate şi mai tehnice. În aceste condiţii, o ştiinţă a administraţiei care
ar studia realitatea sau practica administrativă , în scopul de a o îmbunătăţii,
s-ar suprapune peste dreptul administrativ. În concluzie, ştiinţa administraţiei
nu se poate separa de dreptul administrativ.
2. Ştiinţa administraţiei este lipsită de autonomie deoarece ea se
reduce la o serie de cunoştinţe aparţinând altor ştiinţe care studiază
administraţia publică.
3. Dacă se pune accentul pe aspectul politic al ştiinţei administraţiei,
atunci ea nu este altceva decât o parte a ştiinţei politice şi anume politica
mijloacelor.
Cei ce neagă existenţa ştiinţei administraţiei admit totuşi că s-ar putea
vorbi de o ştiinţă a administraţiei, în sensul de formulă sintetică pentru
cercetările asupra administraţiei publice ale diferitelor ştiinţe, care în mod
firesc aparţin acestora, dar care din raţiuni didactice sau practice sunt
grupate, armonizate şi prezentate împreună.

Întrebări de autoevaluare
1. Care este originea şi evoluţia ştiinţei administraţiei?
2. Prezentaţi viziunea lui Constantin Dissescu privind ştiinţa
administraţiei.
3. Comentaţi concepţia potrivit căreia ştiinţa administraţiei este o ştiinţă
politică.
4. Explicaţi influenţa organizării ştiinţifice a muncii asupra ştiinţei
administraţiei.
5. Analizaţi critic taylorismul.
6. Explicaţi concepţia tehnico-organizatorică privind ştiinţa administraţiei.
7. Comentaţi influenţa teoriei lui Henri Fayol asupra ştiinţei administraţiei.

ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI PARTEA I 25

 CONCEPŢII PRIVIND ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI
8. Realizaţi o comparaţie între concepţia filozofiei administraţiei şi
concepţia vocaţională cu privire la ştiinţa administraţiei.
9. Comentaţi afirmaţia: „Activitatea de administrare este mai mult o artă
decât o ştiinţă.”
10. Care este opinia dvs. cu privire la concepţia care neagă existenţa
ştiinţei administraţiei.

Teste de autoevaluare
1. Ştiinţele cameralistice, considerate că se află la originea ştiinţei
administraţiei, s-au predat în:
a. universităţile italiene;
b. universităţile franceze;
c. universităţile engleze;
d. universităţile germane.

2. Se dă propoziţia incompletă: „Concepţia potrivit cărei ştiinţa administraţiei

este ştiinţa principiilor raţionale ale administraţiei publice a fost lansată de...”
Alegeţi dintre variantele de completare de mai jos pe aceea care face ca
propoziţia să fie adevărată.
a. Paul Negulescu;
b. Lorentz von Stein;
c. întemeietorii dreptului administrativ francez;
d. Frederic Taylor.

3. Se dau propoziţiile: A – Sociologia administraţiei studiază aplicarea

principiilor economiei politice în activitatea administraţiei publice. B –
Deschizătorul de drumuri, în domeniul raţionalizării şi organizării ştiinţifice a
muncii în întreprinderi a fost inginerul american Frederic Taylor. C – Filozofia
administraţiei susţine că eficienţa este prima axiomă a administraţiei publice.
Alegeţi varianta corectă:
a. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este adevărată;
b. propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă;
c. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este falsă;
d. propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă;

4. Afirmaţia „Constituţia ar fi o ficţiune fără administraţia publică, iar

administraţia publică n-ar avea putere fără Constituţie.” aparţine:
a. autorului Lorentz von Stein,
b. autorului Frederic Taylor,
c. autorului Henri Fayol,
d. concepţiei vocaţionale privind administraţia publică.

5. Se dau propoziţiile: A – Iniţial, ştiinţele cameralistice se ocupau de

ansamblul administraţiei publice, pentru ca ulterior să se specializeze în
administraţia finanţelor publice. B – Concepţia potrivit căreia ştiinţa
administraţiei este ştiinţa principiilor raţionale ale administraţiei publice a fost
adoptată şi de prof. Constantin Dissescu. C – Concepţia potrivit căreia ştiinţa
administraţiei este o ştiinţă politică a fost avansată de Frederic Taylor.
Alegeţi varianta corectă:

26 ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI PARTEA I

 CONCEPŢII PRIVIND ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI
a. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată , propoziţia C
este falsă;
b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă;
c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este falsă;
d. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este adevărată.

6. Se dau propoziţiile: A – În România, cel mai important adept al concepţiei

potrivit căreia ştiinţa administraţiei este o ştiinţă politică a fost prof. Paul
Negulescu. B – Divizarea proceselor de muncă este un obiectiv al teoriei lui
Hanri Fayol cu privire la conducerea întreprinderii. C – Susţinerea potrivit
căreia ştiinţa administraţiei este o premisă necesară pentru dreptul
administrativ este o consecinţă a teoriei generale a administraţiei .
Alegeţi varianta corectă:
e. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată , propoziţia C
este falsă;
f. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă;
g. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este falsă;
h. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este adevărată.

7. Teza potrivit căreia „a administra înseamnă a prevedea, a organiza, a

decide, a coodona şi a controla” aparţine:
a. autorului Lorentz von Stein,
b. autorului Frederic Taylor,
c. autorului Henri Fayol,
d. concepţiei vocaţionale privind administraţia publică.

8. Se dă propoziţia incompletă: „Potrivit teoriei lui Henri Fayol, conducătorul

trebuie să...” Alegeţi dintre variantele de completare de mai jos pe aceea
care face ca propoziţia să fie falsă.
a. să cunoască toate detaliile activităţii;
b. să cunoască temeinic personalul;
c. să cunoască raporturile de serviciu;
d. să ofere exemplul cel mai bun.

9. Teza potrivit cărei ştiinţa administraţiei este o premisă necesară a dreptului

administrativ aparţine:
a. inginerului francez Henri Fayol;
b. teoriei organizării ştiinţifice a muncii;
c. teoriei generale asupra administraţiei;
d. concepţiei potrivit căreia administraţia este o artă.

ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI PARTEA I 27