Sunteți pe pagina 1din 9

REFERAT

TEHNICI DE CERCETARE CRIMINOLOGICA

INDRUMATOR: Conf. dr. Florentina Mutiu

MASTERAND: Roxana Oprea

-2017-
TEHNICI DE CERCETARE CRIMINOLOGICA

Scurt istoric
Criminologia, ca stiinta, a aparut în secolul al XIX-lea, o data cu publicarea monografiei medicului
italian Cesare Lombroso, Omul delincvent.
Criminologia a aparut sub forma unor capitole în cadrul altor discipline cum ar fi: antropologia
criminala, psihologia criminala, sociologia criminala, fara a fi o disciplina autonoma. Pe plan
international, un rol important în dezvoltarea criminologiei l-au avut anumite organisme care au fost
create pentru cercetari în acest domeniu. Dintre acestea amintim Societatea Internationala de
Criminologie, precum si o serie de organisme din cadrul Organizatiei Natiunilor Unite si Consiliului
Europei (Comisia interguvernamentala pentru prevenirea criminalitatii si justitiei penale, UNICRI,
UNAFRI, CICC, CDPC etc.). În România a fost înfiintata Societatea Româna de Criminologie si
Criminalistica, afiliata la Societatea Internationala de Criminologie.
Un moment important pentru stimularea cercetarilor in domeniul metodologiei criminologice l-a
constituit cel de-al 6-lea Congres international de criminologie care a avut loc la Madrid in septembrie
1970. Punand problemele de ordin metodologic in centrul dezbaterilor, oamenii de stiinta, apartinand
unor curente si tendinte foarte diferite, au fost de acord ca a venit momentul ca acestei laturi a
criminologiei sa i se acorde o atentie mult mai mare in cadrul programelor de cercetare.

Introducere
Din punct de vedere teritorial, criminologia are un domeniu foarte larg de experimentare, ea
preocupand aproape toate ţările lumii. Stau mărturie in acest sens tratatele, monografiile, manualele
de criminologie, institutele, laboratoarele, asociaţiile şi congresele de criminologie, predarea
criminologiei in universităţi, toate acestea dovedind interesul şi importanţa criminologiei in sistemul
ştiinţelor social-umane contemporane.

Complexitatea fenomenului infractional determina in mod necesar o abordare interdisciplinara, fiind


necesare investigatii cu caracter sociologic, psihologic, psihiatric, biologic, antropologic, juridic etc.,
datele obtinute fiind integrate si corelate teoretic intr-o maniera metodologica proprie stiintei
criminologiei. Aceasta integrare si corelare devine posibila numai in masura in care pe plan
metodologic se realizeaza o conlucrare interdisciplinara efectiva care sa conduca la sintetizarea tuturor
datelor obtinute.
Bazele teoretice
Intr-o anumita masura, etapele cercetarii criminologice se deduc din functiile acestei stiinte.
Descrierea, explicarea, predictia si profilaxia criminalitatii nu pot fi realizate decat in baza unei
cercetari etapizate care sa includa documentarea, formarea ipotezelor explicative si verificarea acestor
ipoteze.

a) Documentarea presupune, in egala masura, observarea faptelor, colectarea datelor si


clasificarea acestora, dar si pregatirea teoretica complexa a celui care efectueaza cercetarea.
Lucrarile si publicatiile de specialitate constituie surse indispensabile in aceasta directie. In
caz contrar, exista riscul sa se 'descopere' teorii formulate cu mult timp inainte. Pe de alta parte,
documentarea stricta asupra datelor teoretice si cercetarilor deja efectuate in domeniul studiat
are rolul de a impune un anumit standard de calitate cercetatorului care isi asuma o anumita
directie de cercetare.
b) Elaborarea ipotezelor explicative reprezinta o consecinta fireasca a primei etape. Ipoteza, in
cercetarea criminologica, constituie o constructie deductiva elaborata plecand de la faptele
observate si destinata unei verificari ulterioare. Intrucat, pentru a fi acceptata, ea trebuie
demonstrata, ipoteza se distinge de postulat sau paradigma. De asemenea, ipoteza se distinge
de teorie, care se prezinta ca o ipoteza verificata.
c) Verificarea ipotezelor pe cale experimentala in criminologie este o incercare extrem de
dificila, deoarece criminalitatea nu se poate produce in laborator. Din acest motiv, in realizarea
quasi-experimentelor se utilizeaza grupuri de control.

Nivelele profunzimii cercetarii

In functie de nivelul de profunzime al realitatii studiate se pot distinge: descrierea, clasificarea datelor
si explicarea fenomenului cercetat
.
a) Descrierea este nivelul superficial al cercetarii si urmeaza fazei documentarii (observarii)
asupra fenomenului studiat. J.Pinatel a formulat regula metodologica a 'prioritatii descrierii' in
criminologie, in sensul ca aceasta reprezinta primul stadiu al cercetarii. Ea poate fi mai mult
sau mai putin detaliata, mai mult sau mai putin conceptualizata si depinde in buna masura de
pregatirea, subtilitatea si abilitatea practica a cercetatorului.
b) Clasificarea datelor se realizeaza prin categorisire sau clasificare, in sensul restrans al
termenului, si utilizeaza conceptul de categorie. Categoria este o clasa de obiecte sau fiinte
care prezinta caracteristici comune si permite compararea cu alte clase care au propriile
caracteristici (ex.: infractori minori - infractori adulti, primari - recidivisti, barbati - femei etc.).
c) Explicarea corespunde functiei explicative a criminologiei si vizeaza clarificarea naturii si
cauzelor obiectului de studiu al acestei stiinte. Ea presupune raspunsul la intrebarea 'de ce' se
produce infractiunea si care sunt legitatile fenomenului studiat. J.Pinatel a formulat aceste
exigente sub forma regulii metodologice a 'nivelelor de interpretare' in criminologie.
Tehnicile utilizate in criminologie

Cauzele criminalităţii trebuie căutate în fenomenele sociale, în conştiinţa dar şi în antecedentele


delincventului.
Pentru stabilirea valorii, dinamicii şi cauzalităţii fenomenului criminogen, se utilizează atât metodele
de investigare cât şi o serie de tehnici de cercetare.
Criminologia prezintă atât cazurile particulare cât şi întregul fenomen criminogen, determinând
comportamentele umane interzise de legea penală şi de regulile sociale, tipurile şi tipologiile
infracţionale.
Cele mai importante tehnici de cercetare în criminologie recunoscute de către cercetătorii din domeniu,
sunt: observaţia, chestionarul, interviul.

1. Chestionarul
Chestionarul este acel procedeu tehnic de investigare socială, reprezentat de o succesiune logică şi
psihologică de întrebări scrise sau de imagini grafice, cu funcţii de stimuli, a căror administrare de
către operatorii de anchetă, determină un comportament verbal sau nonverbal din partea celui anchetat,
şi care se înregistrează în scris.

Această tehnică de cercetare criminologică este folosită cu precădere în elaborarea acelor studii care
au drept scop reintegrarea în societate a celor care au suferit condamnări penale şi care au executat
pedeapsa în sistemul penitenciar, în studiile care vizează predicţia comportamentului delincventului,
sau în cele unde se urmăreşte care a fost reacţia socială faţă de o infracţiune, un anumit gen de
infracţiuni, sau faţă de criminalitate în general.

Tipuri de chestionar
Chestionarele se clasifică în funcţie de o serie de criterii astfel:
– după natura informaţiei;
– după momentul codificării informaţiei.

a. Chestionarele realizate după natura informaţiei pe care dorim să o obţinem sunt fie chestionare
de date factuale, fie chestionare de opinie.
Chestionarele de date factuale cuprind de regulă acele întrebări care se referă la date, evenimente
sau împrejurări prin care se urmăreşte identificarea acelor persoane chemate să răspundă, şi
determinarea nivelului de cunoaştere al acestora în legătură cu problema care interesează fondul
activităţii respective.
Chestionarele de opinie apelând la parerea unor persoane asupra anumitor probleme sau evenimente;
acesta joacă un rol important în fixarea atitudinii cetăţenilor faţă de lege .

b. Chestionarul realizat în raport cu momentul codificării informaţiei, chestionarele se clasifică


în:
c. - chestionare precodificate (sau închise), cuprind variante de răspuns dinainte stabilite, fiind
utilizate frecvent atunci când se pot anticipa toate categoriile de răspuns. întrebările
precodificate limitează opţiunea persoanei chestionate la una din variantele de răspuns fixate
dinainte în chestionar. Avantajele acestor chestionare sunt: asigură mai bine anonimatul celor
interogaţi, se pot adresa unor subiecţi cu o cultură mai scăzută, etc. Ca şi dezavantaje: există
pericolul de sugestibilitate oferit de variantele de răspuns stabilite anticipat; există o atracţie
către răspunsurile pozitive, etc.
d. - chestionare postcodificate (sau deschise), ce cuprind întrebări deschise;
e. - chestionare mixte, care alternează întrebările închise cu cele deschise;
f. c) După modul de recoltare a informaţiei, există două tipuri de chestionare:
g. - chestionare autoadministrate prin poştă, prin publicare, prin extemporal, etc. Acest tip de
chestionar este recomandabil întrucât este avantajos sub aspect economic (eşantioane mari de
subiecţi, răspunsuri concomitente) dar şi prin aceea că oferă posibilitatea obţinerii de date direct
de la sursă, neinfluenţate de operatorul de anchetă;
h. - chestionare administrate direct de către operatorii de anchetă, care implică folosirea unui
personal specializat. Acest tip de chestionar constituie o formă a interviului standardizat, ce
poate fi folosit pe orice eşantioane de subiecţi, pe problematici variate, datele obţinute putând
fi îmbogăţite cu observaţiile proprii pe care observatorul le face în timpul interogării.

Alcătuirea chestionarului
Alcătuirea oricărui tip de chestionar ridică o serie de probleme, în funcţie de care răspunsurile
formulate de subiecţii chestionaţi ne pot fi sau nu de folos. Problemele puse cu această ocazie fac
referire la forma de prezentare, formularea întrebărilor, dimensiunile acestuia şi ordinea de
prezentare a întrebărilor.
Forma de prezentare, care presupune: formă atrăgătoare şi eficientă; numere de cod vizibil
marcate, explicaţii; instrucţiuni simplu enunţate şi politicoase; exprimarea clară a caracterului
secret al răspunsurilor;
Formularea întrebărilor reprezintă, de fapt, succesul sau insuccesul pe care-l vom avea atunci când
evaluăm utilitatea chestionarului. Întrebările trebuie să fie concise, exprimate printr-un limbaj
simplu şi corect, neologismele, arhaismele, cuvintele echivoce şi vagi, jargonul ori folosirea unor
expresii strict specializate nu ajută cu nimic scopul pe care-l urmăreşte utilizarea chestionarelor.

Interviul
Interviul, reprezintă o tehnică fundamentală de explorare ştiinţifică, frecvent utilizată în cercetarea
criminologică. Folosit pentru investigarea şi aprofundarea faptelor infracţionale comise şi a
criminalului, prin interviu se recoltează date şi informaţii de la şi despre persoana investigată.
Interviul presupune stabilirea unei cooperări verbale între operatorul de interviu şi intervievat, care,
pe parcursul derulării interviului nu-şi pot schimba statutul şi rolul.

Tipuri de interviu
Interviul neformalizat, nestandardizat, flexibil, se desfăşoară fără a avea la bază întrebări
prestabilite, el apare ca o discuţie liberă între operator şi intervievat. Operatorul de interviu
abordează problemele aşa cum crede el că este mai bine pentru a culege informaţiile dorite.
Interviul neformalizat nu este un interviu direcţionat, operatorul având doar obligaţia de a aborda
toate problemele stabilite, pentru ca astfel să obţină datele şi informaţiile necesare.
Operatorul de interviu poartă mai întâi o discuţie liberă pe marginea problemei intervievate, în care
îşi formulează strict obiectivul, oferind în schimb intervievatului posibilitatea de a spune tot ceea
ce doreşte în legătură cu aceasta. Apoi, discuţia va fi axată pe problema care-l interesează,
încercând să obţină opiniile intervievatului la problemele stabilite în interviu.

Totuşi, se impune a se semnala şi câteva inconveniente, care, în principal, constau în:


1. succesul interviului depinde într-o foarte mare măsură de pregătirea profesională, măiestria şi
experienţa operatorului de interviu;
2. informaţiile obţinute sunt dificil de prelucrat statistic;
3. realizarea interviului presupune o perioadă de timp mai îndelungată, deseori întâlnindu-se
cazuri în care subiecţii selectaţi nu sunt dispuşi, în opinia lor, la pierdere de timp;
4. răspunsurile subiecţilor, dacă nu sunt de acord cu înregistrarea pe bandă magnetică, sunt dificil
de consemnat şi reţinut, situaţie care poate să genereze distorsionarea răspunsurilor.

Interviul formalizat sau standardizat, ce constă în faptul că intervievatul răspunde la o serie de


întrebări al căror număr, ordine şi formulare sunt dinainte stabilite, iar răspunsurile sunt înregistrate
de anchetator fie textual fie într-o formă standardizată, fără a putea fi schimbată;
Cu ajutorul acestui tip de interviu se realizează două principale obiective: obţinerea de date şi
informaţii care interesează cercetarea şi, apoi, informaţiile culese prezintă mai multă validitate,
sunt mai apropiate de realitate.

Tehnica documentară
Tehnica documentară este specifică cercetării pe documente şi priveşte modul în care datele cuprinse
în diferite documente pot fi folosite în scopuri ştiinţifice.
Tehnica documentară este o tehnică de recoltare dar şi de manipulare a datelor care sunt cuprinse în
documente.
Deoarece realizarea acestei tehnici presupune o lecturare a documentelor, şi nu un contact uman
direct cu realitatea, ea a fost considerată ca o observaţie indirectă

Cele mai utilizate surse documentare în criminologie sunt:


– Studierea statisticilor oficiale (demografice, economice, sanitare, etc); prezintă avantajul că oferă
date concrete, însă, prezintă şi dezavantajul că ele ne relevă doar criminalitatea aparentă şi pe cea
legală, fiind ignorată din motive de necunoaştere, care nu sunt imputabile statisticii, criminalitatea
reală. Datorită acestui fapt, interpretarea rezultatelor nu poate fi făcută correct. Cu toate acestea,
statisticile oficiale sunt singurele, cel puţin în România, pe care cercetarea criminologică se poate
baza atunci când se face o analiză care vizează cunoaşterea stării şi dinamicii criminalităţii.
- Dosarele privind cauzele penale (care cuprind date privind cauzele şi împrejurările comiterii
infracţiunii, scopul şi mobilul acesteia, date referitoare la personalitatea infractorului, etc);

– Reacţia socială evidenţiată de mass-media, care, la fel, poate să ofere date interesante despre un
caz sau altul, date care din diferite motive nu au putut fi culese la studiul dosarului cauzei.
În mod tradiţional, măsurarea criminalităţii se realizează prin intermediul diverselor tipuri de
statistici.
Statistica a devenit o ştiinţă în sine, iar realizările sale sunt remarcabile. Primii oameni de ştiinţă
care s-au preocupat de fenomenul infracţional au fost matematicienii, care au utilizat „Statisticile
criminale“.
În elaborarea programelor de cercetare criminologică, în analiza şi evaluarea stării, structurii şi
dinamicii criminalităţii, ca şi în prognoza criminologică, statistica este cea care aduce o contribuţie
majoră, considerabilă în asigurarea progresului aplicativ al cercetării criminologice.
Statisticile internaţionale realizate mai întâi de Interpol şi ulterior de institutele O.N.U.,
specializate în prevenirea şi controlul ştiinţific al criminalităţii, realizează o analiză comparată a
stării şi dinamicii fenomenului infracţional în diferite ţări.
Statisticile naţionale aparţin diverselor instituţii implicate în lupta împotriva criminalităţii şi într-
o anumită măsură ele reprezintă imaginea muncii desfăşurate în acele instituţii. Dintre statisticile
naţionale importante sunt statisticile elaborate de Ministerul Justiţiei, Ministerul Public şi cele
întocmite de Ministerul de Interne. Totuşi, între acestea există deosebiri vizibile, deoarece sunt
realizate pe criterii diferite.
Statisticile Ministerului Justiţiei însumează datele referitoare la criminalitatea legală, respectiv,
cauzele în care instanţele de judecată au pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive. Ele
sunt întocmite pe criteriul făptuitorului, deci al persoanelor condamnate. Prin comparaţie,
statisticile întocmite de Direcţia Penitenciarelor, deşi constituie „o oglindă firească a activităţii
justiţiei, sunt mai plastice şi ilustrează mai bine populaţia închisorilor“.
Statisticile poliţiei înregistrează date referitoare la autorii infracţiunilor şi fac unele corelaţii între
autori şi victime. În realitate, statisticile judiciare nu înregistrează criminalitatea reală ci, mai
degrabă, reacţia socială formată împotriva criminalităţii, înţelegând prin aceasta că o parte
importantă a fenomenului infracţional – cifra neagră – rămâne în afara tabloului statistic.

Tehnici secundare
Alături de tehnicile fundamentale, în cercetarea criminologică se folosesc şi o serie de tehnici
secundare, tehnici de cercetare criminologică complexă.
Rolul tehnicilor secundare este acela de dezvăluire a universului profund al infractorului, în vederea
formulării unui diagnostic şi a unui pronostic social, precum şi a elaborării unui tratament de recuperare
socială
Aceste tehnici sunt denumite secundare fiindcă ele se folosesc alături de una sau mai multe tehnici
fundamentale şi se realizează, de regulă, cu ajutorul testelor. Testele constituie o probă care implică
realizarea unor sarcini asemănătoare pentru toţi cei examinaţi, în scopul aprecierii succesului sau
eşecului, ori notării numerice a reuşitei.
Testele de personalitate urmăresc să identifice acele trăsături ale criminalului care îl determină la
comportamente criminale. Ele sunt importante, cu ajutorul lor putând să identificăm asemănări sau
deosebiri între criminalitate şi anumite tipuri de personalitate.
CONCLUZII

In prezentul referat am incercat sa fac o scurta prezentare a tehnicilor folosite de cercetorii criminologi
ce vor folosi la cercetare fenomenului infractional si in special al caracaterului infractoului.

Pentru ca aceste tehnici să fie utile, cercetătorul criminolog trebuie să aibă atat cunoştinţe din domeniul
dreptului, cat şi cunoştinţe din alte domenii: psihologie, psihiatrie, psihanalitică, sociologie, genetică,
statistică, etc.
Datorită creşterii foarte mari a ratei infracţionale metodele aplicate in practica penală de combatere a
acestora au inceput să fie depăşite şi de aceea s-a cerut “ajutorul” in alte domenii: psihologice, sociale, etc

Pentru o bună desfăşurare a activităţii de combatere a infracţiunii nu numai cercetătorii criminologi


trebui să cunoască aceste tehnici de cercetare a fenomenului infracţional, ci este necesar ca toţi cei ce
participă la această activitate să aibă măcar cunoştinţe minime despre ceea ce inseamnă metodele care
se aplică in procesul de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional şi tehnicile care pot fi
aplicate in acest sens.
Bibliografie

1. R.M. Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Editura Academiei, Bucureşti, 1981;

2. Gh. Nistoreanu şi C. Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996

3. Gh. Nistoreanu şi C. Păun, Criminologie, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti,

4. Dr. Andrei Stănoiu, Sociologie juridică, Editura Trei, Bucureşti, p. 70–76.

5. Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Editura Beck, 1998, Bucureşti, p. 36–45.

6. Sorin Rădulescu şi Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Editura Şansa S.R.L.,
Bucureşti,

7. Aurel Dincu, Criminologie, Bucureşti, 1984, Facultatea de Drept,

8. M. Grawitz, Methodes des sciences sociales, Paris, Editura Dalloz, 1973.

9. Jean Larguier, Criminologie et science penitentiaire, 8e édition, Dalloz, 1999

10. Ion Eugen Sandu, Florin Sandu şi Gheorghe Iulian Ioniţă, Criminologie, Editura Sylvi, Bucureşti,
2001

11. Tudor Amza, Criminologie – Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti