Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 1, Declaraţia este

documentul care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată un
„idealul comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte
drepturile omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie
însă este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 2, Declaraţia este documentul
care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată un „idealul
comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte drepturile
omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
1
prin Rezoluţia 217/A/III
2
prin Rezoluţia 217/A/III
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie
însă este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 3, Declaraţia este documentul
care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată un „idealul
comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte drepturile
omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.

3
prin Rezoluţia 217/A/III
 Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie
însă este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 4, Declaraţia este documentul
care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată un „idealul
comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte drepturile
omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
4
prin Rezoluţia 217/A/III
 În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie
însă este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 5, Declaraţia este documentul
care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată un „idealul
comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte drepturile
omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul

5
prin Rezoluţia 217/A/III
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie
însă este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 6, Declaraţia este documentul
care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată un „idealul
comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte drepturile
omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
6
prin Rezoluţia 217/A/III
 Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie
însă este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 7, Declaraţia este documentul
care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată un „idealul
comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte drepturile
omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
7
prin Rezoluţia 217/A/III
 Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie
însă este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 8, Declaraţia este documentul
care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată un „idealul
comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte drepturile
omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie
însă este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 9, Declaraţia este documentul
care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată un „idealul
8
prin Rezoluţia 217/A/III
9
prin Rezoluţia 217/A/III
comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte drepturile
omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie însă
este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze

Lupulescu Andra şi Coman Lavinia

 Fideiusiunea
În acord cu nevoile unei societăţi care traversează o perioadă dificilă, singura
posibilitate reală, pe care creditorii o au la îndemână să obtină

I. ele fidejusiunii între fidejusor şi debitor

Fidejusorul care a executat obligaţia principală, are dreptul să ceară de la debitor

satisfacerea creanţelor sale, adică devine creditor. El poate cere de la debitor suma care a
achitat-o în locul acestuia, dobînda aferentă (dacă s-au înţeles), cît şi cheltuielile auxiliare
(transport, tranzacţie). Fidejusorul impune un anumit termen pentru debitor pentru ca să
execute prestaţiile care-i revin. În cazul dat, fidejusorul a fost unul cu titlu oneros.

Fidejusorul pierde dreptul la acţiunea în regres:

o dacă a plătit datoria fără să fi fost urmărit şi fără să-l fi înştiinţat în prealabil pe
debitor, iar acesta dovedeşte că ar fi putut stinge datoria prin mijloace proprii;
o dacă nu l-a înştiinţat pe debitor că a făcut plata şi acesta plăteşte datoria a doua oară.

Fidejusorul poate să acţioneze împotriva debitorului, chiar înainte de a fi plătit, în cazul în

care fidejusorul este urmărit în justiţie pentru plată, sau dacă debitorul s-a obligat să-l
elibereze de fidejusiune într-un termen determinat şi acesta a expirat. Dacă există mai mulţi
debitori, fidejusorul care a prestat fidejusiunea pentru toţi aceştia, are drept de regres contra
fiecăruia dintre aceşti debitori pentru a-şi recupera ceea ce a plătit.

Fidejusorul, la rîndul său, poate cere de la debitor, eliberarea de fidejusiune, dacă:

o situaţia patrimonială a debitorului principal s-a înrăutăţit;

o urmărirea în justiţie a debitorului este îngreunată după preluarea fideiusiunii, din cauza
schimbării domiciliului, reşedinţei, sediului acestuia;
o debitorul principal întîrzie cu îndeplinirea obligaţiei sale;
o creditorul a obţinut o hotărîre judecătorească împotriva fideiusorului.

Dacă obligaţia principală nu a ajuns la termen, debitorul principal poate să-i ofere anumite
garanţii fidejusorului în loc să-l elibereze.
 Dacă există situaţia că debitorul a executat obligaţia garantată prin fideiusiune, el trebuie
imediat să înştiinţeze fidejusorul. În caz contrar, fidejusorul care a executat obligaţia are
dreptul să ceară de la debitor plata achitată creditorului.

Stingerea fideiusiunii

Stingerea fideiusiunii se poate face:

 Pe cale directă:
 Fideiusiunea încetează atunci cînd din cauza creditorului nu mai poate avea loc
subrogarea fidejusorului în drepturile creditorului faţă de debitor. Fidejusorul
în acest caz este eliberat în măsura prejudiciului suferit.
 Fideiusiunea încetează odată cu expirarea termenului pentru care a fost
stabilită. Dac termenul nu este determinat, fidejusiunea va înceta dacă
creditorul, în decurs de 1 an de la scadenţa obligaţiei garantate nu a intentat
nici o acţiune contra fideiusorului.
 Pe cale indirectă:
 Prin compensarea creanţelor către debitor, adică debitorul execută prestaţiile
în locul fideiusorului.
 Confuziunea, obligaţia se stinge în cazul în care o singură persoană întruneşte
calitatea de creditor şi debitor. În unele cazuri, dacă confuziunea încetează să
existe, efectele ei încetează de asemenea.
 Remiterea de datorie. Obligaţia se stinge dacă creditorul, prin înţelegerea cu
debitorul îl eliberează pe acesta de executarea prestaţiei. Remiterea de datorie
este totală dacă nu a fost prevăzut expres că este parţială.
 Fidejusiunea încetează în cazul modificării fără acordul fidejusorului, a
obligaţiei garantate, cînd această modificare atrage mărirea răspunderii sau
altei consecinţe nefavorabile pentru fidejusor.
 Fidejusiunea încetează în cazul remiterii datoriilor garantate către o altă
persoană, dacă fidejusorul nu a acceptat să garanteze executarea obligaţiei de
către noul debitor (cînd se schimbă debitorii).

Este important de precizat şi situaţia stingerii fideiusiunii prin lipsa de diligenţă a

creditorului în urmarirea debitorului principal în termen de 6 luni de la scadenţa obligaţiei
principale dacă fideiusiunea a fost dată pe durată nedeterminată şi în termen de 2 luni dacă
fideiusiunea s-a constituit pe durata obligaţiei principale.3
Bibliografie:

1) Fideiusiunea, http://e-juridic.manager.ro/articole/fideiusiunea-cea-mai-uzitata-
garantie-10523.html, accesat la data de 08.052017, ora 13.45
2) Fideiusiunea, Condiţii, „Drept civil- OBLIGAŢII”, Caiet de seminar, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pag. 229, accesată la data de 08.05.2017, ora 14.00
3) Caractere, efecte si stingerea fideiusiunii, https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-
universitare/garantarea-executarii-obligatiilor/fidejusiunea-ca-mijloc-de-garantie-
personala-a-executarii-obligatiilor/, accesat la data de 08.05.2017, ora 15.05