DREPTUR Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 1,

Declaraţia este documentul care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind
considerată un „idealul comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce
priveşte drepturile omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie
însă este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 2, Declaraţia este documentul
care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată un „idealul
comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte drepturile
omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
1
prin Rezoluţia 217/A/III
2
prin Rezoluţia 217/A/III
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie
însă este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 3, Declaraţia este documentul
care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată un „idealul
comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte drepturile
omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.

3
prin Rezoluţia 217/A/III
 Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie
însă este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 4, Declaraţia este documentul
care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată un „idealul
comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte drepturile
omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
4
prin Rezoluţia 217/A/III
 În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie
însă este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 5, Declaraţia este documentul
care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată un „idealul
comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte drepturile
omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul

5
prin Rezoluţia 217/A/III
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie
însă este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 6, Declaraţia este documentul
care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată un „idealul
comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte drepturile
omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
6
prin Rezoluţia 217/A/III
 Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie
însă este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 7, Declaraţia este documentul
care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată un „idealul
comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte drepturile
omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
7
prin Rezoluţia 217/A/III
 Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie
însă este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 8, Declaraţia este documentul
care a deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată un „idealul
comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte drepturile
omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată
la Conferinţa de la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor
Unite. Iniţial s-a dorit includerea acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică,
economică şi socială a momentului nu a permis acest lucru. Ideea de o mare nobleţe,
deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar eforturile s-au
finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă
superioară toate dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional
care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă
„fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.”
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi
anume că „ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul
la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia
torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie, dreptul
la azil,dreptul la căsătorie, dreptul de proprietate, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării, s.a.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate,
dreptul la un nivel de viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social, protecţia specială a mamei
şi copilului, dreptul la educaţie, s.a.
Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze,
pe plan naţional şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi
libertăţile enunţate în cuprinsul său, să-şi poată găsi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective,
Declaraţia precizează (art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care
trăieşte. În articolul final se prevede interdicţia universală de a se acţiona în scopul
desfiinţării drepturilor enunţate în Declaraţie.
Cu privire la natura sa juridică Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie
însă este de reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie, pe plan
mondial şi deşi nu are valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume,
constituind punctul de plecare pentru toate reglementările internaţionale, menite să promoveze
ILE CIVILE ŞI POLITICE
Dreptul la viaţă

8
prin Rezoluţia 217/A/III
 1.1. Temei juridic internaţional

Dreptul la viaţă este afirmat în numeroase instrumente juridice internaţionale.9

A) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cuprinde următoarele dispoziţii
relative la acest drept fundamental:
- art. 3 - „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”.
B) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde următoarele
reglementări relative la acest drept fundamental în cuprinsul art 6-11.
Conform dispoz. art 6, dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept
trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la
moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie
în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea
şi reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei
hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.
Când privarea de viaţă constituie crima de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din
prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la
vreo obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid.
Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei.
Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea poate fi acordată în toate cazurile.
O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de
persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.
Nici o dispoziţie din nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica
abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la Pact.
C) Al doilea Protocol facultativ la Pactul cu privire la drepturile civile şi politice ),
adoptat la 15.12.1989, vizând abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace;
C) Convenţiile adoptate la nivel regional european, în cadrul Consiliului Europei.
a) – Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale
omului (în vigoare din 1953) conţine reglementări obligatorii pentru statele membre cu privire
la drepturile şi libertăţile pe care le enunţă.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 2, dreptul la viaţă al oricărei persoane este
protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea
unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată
cu această pedeapsă prin lege.
Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile
în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolute necesară la forţă:
- pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
- pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
b) –Protocolul nr. 6 adiţional la C.E.D.O. vizând abolirea pedepsei cu moartea în
timp de pace (01.03.1985) şi Protocolul nr.13 adiţional la CEDO vizând abolirea pedepsei
cu moarte în orice împrejurare (03.05.2002)

9
N. Purdă, N. Diaconu, op., cit. 183
 c) – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în anexa Tratatului de la
Lisabona (01.12.2009), art.2

1.3. Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la viaţă este un drept suprem, a cărui respectare este condiţia esenţială a
exercitării celorlalte drepturi. Conform art. 6 din Pactul cu privire la drepturile civile şi
politice, nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar; în ţările care nu au abolit
pedeapsa cu moartea, aceasta trebuie să fie pronunţată numai pentru infracţiunile cele mai
grave şi numai în baza unei hotărâri definitive dată de o instanţă competentă. Femeile gravide
şi tinerii sub 18 ani nu pot fi condamnaţi la pedeapsa cu moartea. Persoanele condamnate la
pedeapsa capitală pot cere graţierea sau comutarea acestei pedepse. 10
Art. 2 alin. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului, protejează dreptul la viaţă
şi prevede situaţiile în care moartea ar putea rezulta dintr-un recurs la forţă absolut necesar:
a) pentru apărarea vieţii oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE
Dreptul la viaţă

1.1. Temei juridic internaţional

Dreptul la viaţă este afirmat în numeroase instrumente juridice internaţionale.11

A) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cuprinde următoarele dispoziţii
relative la acest drept fundamental:
- art. 3 - „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”.
B) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde următoarele
reglementări relative la acest drept fundamental în cuprinsul art 6-11.
Conform dispoz. art 6, dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept
trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la
moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie
în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea
şi reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei
hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.
Când privarea de viaţă constituie crima de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din
prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la
vreo obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid.
Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei.
Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea poate fi acordată în toate cazurile.
O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de
persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.
Nici o dispoziţie din nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica
abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la Pact.

10
Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia aII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
20111, p.184
11
N. Purdă, N. Diaconu, op., cit. 183
 C) Al doilea Protocol facultativ la Pactul cu privire la drepturile civile şi politice ),
adoptat la 15.12.1989, vizând abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace;
C) Convenţiile adoptate la nivel regional european, în cadrul Consiliului Europei.
a) – Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale
omului (în vigoare din 1953) conţine reglementări obligatorii pentru statele membre cu privire
la drepturile şi libertăţile pe care le enunţă.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 2, dreptul la viaţă al oricărei persoane este
protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea
unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată
cu această pedeapsă prin lege.
Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile
în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolute necesară la forţă:
- pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
- pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
b) –Protocolul nr. 6 adiţional la C.E.D.O. vizând abolirea pedepsei cu moartea în
timp de pace (01.03.1985) şi Protocolul nr.13 adiţional la CEDO vizând abolirea pedepsei
cu moarte în orice împrejurare (03.05.2002)

c) – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în anexa Tratatului de la

Lisabona (01.12.2009), art.2

1.3. Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la viaţă este un drept suprem, a cărui respectare este condiţia esenţială a
exercitării celorlalte drepturi. Conform art. 6 din Pactul cu privire la drepturile civile şi
politice, nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar; în ţările care nu au abolit
pedeapsa cu moartea, aceasta trebuie să fie pronunţată numai pentru infracţiunile cele mai
grave şi numai în baza unei hotărâri definitive dată de o instanţă competentă. Femeile gravide
şi tinerii sub 18 ani nu pot fi condamnaţi la pedeapsa cu moartea. Persoanele condamnate la
pedeapsa capitală pot cere graţierea sau comutarea acestei pedepse. 12
Art. 2 alin. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului, protejează dreptul la viaţă
şi prevede situaţiile în care moartea ar putea rezulta dintr-un recurs la forţă absolut necesar:
a) pentru apărarea vieţii oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE
Dreptul la viaţă

1.1. Temei juridic internaţional

Dreptul la viaţă este afirmat în numeroase instrumente juridice internaţionale.13

A) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cuprinde următoarele dispoziţii
relative la acest drept fundamental:
- art. 3 - „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”.

12
Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia aII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
20111, p.184
13
N. Purdă, N. Diaconu, op., cit. 183
 B) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde următoarele
reglementări relative la acest drept fundamental în cuprinsul art 6-11.
Conform dispoz. art 6, dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept
trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la
moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie
în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea
şi reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei
hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.
Când privarea de viaţă constituie crima de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din
prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la
vreo obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid.
Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei.
Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea poate fi acordată în toate cazurile.
O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de
persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.
Nici o dispoziţie din nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica
abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la Pact.
C) Al doilea Protocol facultativ la Pactul cu privire la drepturile civile şi politice ),
adoptat la 15.12.1989, vizând abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace;
C) Convenţiile adoptate la nivel regional european, în cadrul Consiliului Europei.
a) – Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale
omului (în vigoare din 1953) conţine reglementări obligatorii pentru statele membre cu privire
la drepturile şi libertăţile pe care le enunţă.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 2, dreptul la viaţă al oricărei persoane este
protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea
unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată
cu această pedeapsă prin lege.
Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile
în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolute necesară la forţă:
- pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
- pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
b) –Protocolul nr. 6 adiţional la C.E.D.O. vizând abolirea pedepsei cu moartea în
timp de pace (01.03.1985) şi Protocolul nr.13 adiţional la CEDO vizând abolirea pedepsei
cu moarte în orice împrejurare (03.05.2002)

c) – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în anexa Tratatului de la

Lisabona (01.12.2009), art.2

1.3. Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la viaţă este un drept suprem, a cărui respectare este condiţia esenţială a
exercitării celorlalte drepturi. Conform art. 6 din Pactul cu privire la drepturile civile şi
politice, nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar; în ţările care nu au abolit
pedeapsa cu moartea, aceasta trebuie să fie pronunţată numai pentru infracţiunile cele mai
grave şi numai în baza unei hotărâri definitive dată de o instanţă competentă. Femeile gravide
şi tinerii sub 18 ani nu pot fi condamnaţi la pedeapsa cu moartea. Persoanele condamnate la
pedeapsa capitală pot cere graţierea sau comutarea acestei pedepse. 14
Art. 2 alin. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului, protejează dreptul la viaţă
şi prevede situaţiile în care moartea ar putea rezulta dintr-un recurs la forţă absolut necesar:
a) pentru apărarea vieţii oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE
Dreptul la viaţă

1.1. Temei juridic internaţional

Dreptul la viaţă este afirmat în numeroase instrumente juridice internaţionale.15

A) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cuprinde următoarele dispoziţii
relative la acest drept fundamental:
- art. 3 - „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”.
B) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde următoarele
reglementări relative la acest drept fundamental în cuprinsul art 6-11.
Conform dispoz. art 6, dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept
trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la
moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie
în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea
şi reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei
hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.
Când privarea de viaţă constituie crima de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din
prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la
vreo obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid.
Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei.
Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea poate fi acordată în toate cazurile.
O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de
persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.
Nici o dispoziţie din nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica
abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la Pact.
C) Al doilea Protocol facultativ la Pactul cu privire la drepturile civile şi politice ),
adoptat la 15.12.1989, vizând abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace;
C) Convenţiile adoptate la nivel regional european, în cadrul Consiliului Europei.
a) – Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale
omului (în vigoare din 1953) conţine reglementări obligatorii pentru statele membre cu privire
la drepturile şi libertăţile pe care le enunţă.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 2, dreptul la viaţă al oricărei persoane este
protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea
unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată
cu această pedeapsă prin lege.

14
Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia aII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
20111, p.184
15
N. Purdă, N. Diaconu, op., cit. 183
 Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile
în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolute necesară la forţă:
- pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
- pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
b) –Protocolul nr. 6 adiţional la C.E.D.O. vizând abolirea pedepsei cu moartea în
timp de pace (01.03.1985) şi Protocolul nr.13 adiţional la CEDO vizând abolirea pedepsei
cu moarte în orice împrejurare (03.05.2002)

c) – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în anexa Tratatului de la

Lisabona (01.12.2009), art.2

1.3. Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la viaţă este un drept suprem, a cărui respectare este condiţia esenţială a
exercitării celorlalte drepturi. Conform art. 6 din Pactul cu privire la drepturile civile şi
politice, nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar; în ţările care nu au abolit
pedeapsa cu moartea, aceasta trebuie să fie pronunţată numai pentru infracţiunile cele mai
grave şi numai în baza unei hotărâri definitive dată de o instanţă competentă. Femeile gravide
şi tinerii sub 18 ani nu pot fi condamnaţi la pedeapsa cu moartea. Persoanele condamnate la
pedeapsa capitală pot cere graţierea sau comutarea acestei pedepse. 16
Art. 2 alin. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului, protejează dreptul la viaţă
şi prevede situaţiile în care moartea ar putea rezulta dintr-un recurs la forţă absolut necesar:
a) pentru apărarea vieţii oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE
Dreptul la viaţă

1.1. Temei juridic internaţional

Dreptul la viaţă este afirmat în numeroase instrumente juridice internaţionale.17

A) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cuprinde următoarele dispoziţii
relative la acest drept fundamental:
- art. 3 - „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”.
B) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde următoarele
reglementări relative la acest drept fundamental în cuprinsul art 6-11.
Conform dispoz. art 6, dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept
trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la
moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie
în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea
şi reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei
hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.

16
Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia aII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
20111, p.184
17
N. Purdă, N. Diaconu, op., cit. 183
 Când privarea de viaţă constituie crima de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din
prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la
vreo obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid.
Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei.
Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea poate fi acordată în toate cazurile.
O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de
persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.
Nici o dispoziţie din nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica
abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la Pact.
C) Al doilea Protocol facultativ la Pactul cu privire la drepturile civile şi politice ),
adoptat la 15.12.1989, vizând abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace;
C) Convenţiile adoptate la nivel regional european, în cadrul Consiliului Europei.
a) – Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale
omului (în vigoare din 1953) conţine reglementări obligatorii pentru statele membre cu privire
la drepturile şi libertăţile pe care le enunţă.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 2, dreptul la viaţă al oricărei persoane este
protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea
unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată
cu această pedeapsă prin lege.
Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile
în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolute necesară la forţă:
- pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
- pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
b) –Protocolul nr. 6 adiţional la C.E.D.O. vizând abolirea pedepsei cu moartea în
timp de pace (01.03.1985) şi Protocolul nr.13 adiţional la CEDO vizând abolirea pedepsei
cu moarte în orice împrejurare (03.05.2002)

c) – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în anexa Tratatului de la

Lisabona (01.12.2009), art.2

1.3. Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la viaţă este un drept suprem, a cărui respectare este condiţia esenţială a
exercitării celorlalte drepturi. Conform art. 6 din Pactul cu privire la drepturile civile şi
politice, nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar; în ţările care nu au abolit
pedeapsa cu moartea, aceasta trebuie să fie pronunţată numai pentru infracţiunile cele mai
grave şi numai în baza unei hotărâri definitive dată de o instanţă competentă. Femeile gravide
şi tinerii sub 18 ani nu pot fi condamnaţi la pedeapsa cu moartea. Persoanele condamnate la
pedeapsa capitală pot cere graţierea sau comutarea acestei pedepse. 18
Art. 2 alin. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului, protejează dreptul la viaţă
şi prevede situaţiile în care moartea ar putea rezulta dintr-un recurs la forţă absolut necesar:
a) pentru apărarea vieţii oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE
Dreptul la viaţă

18
Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia aII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
20111, p.184
 1.1. Temei juridic internaţional

Dreptul la viaţă este afirmat în numeroase instrumente juridice internaţionale.19

A) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cuprinde următoarele dispoziţii
relative la acest drept fundamental:
- art. 3 - „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”.
B) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde următoarele
reglementări relative la acest drept fundamental în cuprinsul art 6-11.
Conform dispoz. art 6, dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept
trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la
moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie
în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea
şi reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei
hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.
Când privarea de viaţă constituie crima de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din
prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la
vreo obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid.
Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei.
Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea poate fi acordată în toate cazurile.
O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de
persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.
Nici o dispoziţie din nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica
abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la Pact.
C) Al doilea Protocol facultativ la Pactul cu privire la drepturile civile şi politice ),
adoptat la 15.12.1989, vizând abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace;
C) Convenţiile adoptate la nivel regional european, în cadrul Consiliului Europei.
a) – Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale
omului (în vigoare din 1953) conţine reglementări obligatorii pentru statele membre cu privire
la drepturile şi libertăţile pe care le enunţă.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 2, dreptul la viaţă al oricărei persoane este
protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea
unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată
cu această pedeapsă prin lege.
Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile
în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolute necesară la forţă:
- pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
- pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
b) –Protocolul nr. 6 adiţional la C.E.D.O. vizând abolirea pedepsei cu moartea în
timp de pace (01.03.1985) şi Protocolul nr.13 adiţional la CEDO vizând abolirea pedepsei
cu moarte în orice împrejurare (03.05.2002)

19
N. Purdă, N. Diaconu, op., cit. 183
 c) – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în anexa Tratatului de la
Lisabona (01.12.2009), art.2

1.3. Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la viaţă este un drept suprem, a cărui respectare este condiţia esenţială a
exercitării celorlalte drepturi. Conform art. 6 din Pactul cu privire la drepturile civile şi
politice, nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar; în ţările care nu au abolit
pedeapsa cu moartea, aceasta trebuie să fie pronunţată numai pentru infracţiunile cele mai
grave şi numai în baza unei hotărâri definitive dată de o instanţă competentă. Femeile gravide
şi tinerii sub 18 ani nu pot fi condamnaţi la pedeapsa cu moartea. Persoanele condamnate la
pedeapsa capitală pot cere graţierea sau comutarea acestei pedepse. 20
Art. 2 alin. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului, protejează dreptul la viaţă
şi prevede situaţiile în care moartea ar putea rezulta dintr-un recurs la forţă absolut necesar:
a) pentru apărarea vieţii oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE
Dreptul la viaţă

1.1. Temei juridic internaţional

Dreptul la viaţă este afirmat în numeroase instrumente juridice internaţionale.21

A) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cuprinde următoarele dispoziţii
relative la acest drept fundamental:
- art. 3 - „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”.
B) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde următoarele
reglementări relative la acest drept fundamental în cuprinsul art 6-11.
Conform dispoz. art 6, dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept
trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la
moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie
în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea
şi reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei
hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.
Când privarea de viaţă constituie crima de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din
prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la
vreo obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid.
Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei.
Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea poate fi acordată în toate cazurile.
O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de
persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.
Nici o dispoziţie din nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica
abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la Pact.

20
Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia aII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
20111, p.184
21
N. Purdă, N. Diaconu, op., cit. 183
 C) Al doilea Protocol facultativ la Pactul cu privire la drepturile civile şi politice ),
adoptat la 15.12.1989, vizând abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace;
C) Convenţiile adoptate la nivel regional european, în cadrul Consiliului Europei.
a) – Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale
omului (în vigoare din 1953) conţine reglementări obligatorii pentru statele membre cu privire
la drepturile şi libertăţile pe care le enunţă.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 2, dreptul la viaţă al oricărei persoane este
protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea
unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată
cu această pedeapsă prin lege.
Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile
în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolute necesară la forţă:
- pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
- pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
b) –Protocolul nr. 6 adiţional la C.E.D.O. vizând abolirea pedepsei cu moartea în
timp de pace (01.03.1985) şi Protocolul nr.13 adiţional la CEDO vizând abolirea pedepsei
cu moarte în orice împrejurare (03.05.2002)

c) – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în anexa Tratatului de la

Lisabona (01.12.2009), art.2

1.3. Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la viaţă este un drept suprem, a cărui respectare este condiţia esenţială a
exercitării celorlalte drepturi. Conform art. 6 din Pactul cu privire la drepturile civile şi
politice, nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar; în ţările care nu au abolit
pedeapsa cu moartea, aceasta trebuie să fie pronunţată numai pentru infracţiunile cele mai
grave şi numai în baza unei hotărâri definitive dată de o instanţă competentă. Femeile gravide
şi tinerii sub 18 ani nu pot fi condamnaţi la pedeapsa cu moartea. Persoanele condamnate la
pedeapsa capitală pot cere graţierea sau comutarea acestei pedepse. 22
Art. 2 alin. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului, protejează dreptul la viaţă
şi prevede situaţiile în care moartea ar putea rezulta dintr-un recurs la forţă absolut necesar:
a) pentru apărarea vieţii oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE
Dreptul la viaţă

1.1. Temei juridic internaţional

Dreptul la viaţă este afirmat în numeroase instrumente juridice internaţionale.23

A) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cuprinde următoarele dispoziţii
relative la acest drept fundamental:
- art. 3 - „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”.

22
Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia aII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
20111, p.184
23
N. Purdă, N. Diaconu, op., cit. 183
 B) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde următoarele
reglementări relative la acest drept fundamental în cuprinsul art 6-11.
Conform dispoz. art 6, dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept
trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la
moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie
în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea
şi reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei
hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.
Când privarea de viaţă constituie crima de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din
prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la
vreo obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid.
Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei.
Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea poate fi acordată în toate cazurile.
O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de
persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.
Nici o dispoziţie din nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica
abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la Pact.
C) Al doilea Protocol facultativ la Pactul cu privire la drepturile civile şi politice ),
adoptat la 15.12.1989, vizând abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace;
C) Convenţiile adoptate la nivel regional european, în cadrul Consiliului Europei.
a) – Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale
omului (în vigoare din 1953) conţine reglementări obligatorii pentru statele membre cu privire
la drepturile şi libertăţile pe care le enunţă.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 2, dreptul la viaţă al oricărei persoane este
protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea
unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată
cu această pedeapsă prin lege.
Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile
în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolute necesară la forţă:
- pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
- pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
b) –Protocolul nr. 6 adiţional la C.E.D.O. vizând abolirea pedepsei cu moartea în
timp de pace (01.03.1985) şi Protocolul nr.13 adiţional la CEDO vizând abolirea pedepsei
cu moarte în orice împrejurare (03.05.2002)

c) – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în anexa Tratatului de la

Lisabona (01.12.2009), art.2

1.3. Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la viaţă este un drept suprem, a cărui respectare este condiţia esenţială a
exercitării celorlalte drepturi. Conform art. 6 din Pactul cu privire la drepturile civile şi
politice, nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar; în ţările care nu au abolit
pedeapsa cu moartea, aceasta trebuie să fie pronunţată numai pentru infracţiunile cele mai
grave şi numai în baza unei hotărâri definitive dată de o instanţă competentă. Femeile gravide
şi tinerii sub 18 ani nu pot fi condamnaţi la pedeapsa cu moartea. Persoanele condamnate la
pedeapsa capitală pot cere graţierea sau comutarea acestei pedepse. 24
Art. 2 alin. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului, protejează dreptul la viaţă
şi prevede situaţiile în care moartea ar putea rezulta dintr-un recurs la forţă absolut necesar:
a) pentru apărarea vieţii oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

24
Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia aII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
20111, p.184