UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ din BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII

POLITICE II

-referat-

Lect. univ. dr. Simona Mihailescu

Studenti: Stoica Andreea

Anul I, 2020-2021
 Condițiile de legitimitate a restângerii unor drepturi și libertăți
constituționale pe perioada stării de urgență și pe perioada stării de alertă

La data de 11 martie 2020,  Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a declarat infecția

COVID19 pandemie, în contextul creșterii numărului de cazuri la peste 124.000 în peste 110 țări
și teritorii din toată lumea și din cauza riscului crescut de continuare a răspândirii infecției la
nivel global. Astfel, toate țările trebuie să găsească un echilibru între protejarea stării de sănătate,
diminuarea impactului economic și social, și respectarea drepturilor umane.

Prin Decretul nr.195 din 16 martie 2020, pe întreg teritoriul României, se instituie starea
de urgență. Președintele a decretat acest fapt, luând în considerare experiența țărilor grav afectate
de evoluția virusului și măsurile care au avut impact pozitiv în limitarea răspândirii acestuia și
care au vizat acțiuni în planul sănătății publice, concomitent cu limitarea sau întreruperea
activităților socioeconomice neesențiale, dar mai ales îngrădirea exercitării unor drepturi și
libertăți fundamentale, fără de care celelalte acțiuni desfășurate nu ar fi putut avea efectul
scontat. În contextul măsurilor adoptate la nivelul statelor europene, luând act de evoluția
situației epidemiologice pe teritoriul României și de evaluarea riscului de sănătate publică pentru
perioada imediat următoare, care indică o creștere masivă a numărului de persoane infectate cu
coronavirusul SARS-CoV-2, ținând cont de faptul că neluarea unor măsuri urgente, cu caracter
excepțional, în domeniul social și economic, pentru limitarea infectării cu coronavirusul SARS-
CoV-2 în rândul populației ar avea un impact deosebit de grav, în principal asupra dreptului la
viață și, în subsidiar, asupra dreptului la sănătate al persoanelor,subliniind necesitatea instituirii
stării de urgență pentru diminuarea efectelor negative asupra economiei cauzate de măsurile
adoptate la nivel național și internațional pentru combaterea răspândirii coronavirusului SARS-
CoV-2,în considerarea faptului că elementele sus-menționate definesc un context excepțional
care nu putea fi previzionat, care vizează interesul public general și care constituie o situație
extraordinară, ce impune măsuri excepționale.

Pentru prevenirea răspândirii COVID-19, pe durata stării de urgență din România este
restrâns exercițiul următoarelor drepturi:

a) libera circulație;
b) dreptul la viață intimă, familială și privată;

c) inviolabilitatea domiciliului;

d) dreptul la învățătură;

e) libertatea întrunirilor;

f) dreptul de proprietate privată;

g) dreptul la grevă;

h) libertatea economică.

Ca și măsuri de primă urgență dispuse pe perioada stării de urgență, regăsim cu aplicabilitate

graduală următoarele:

1. Izolarea și carantina persoanelor provenite din zonele de risc, precum și a celor care iau
contact cu acestea; măsuri de carantinare asupra unor clădiri, localități sau zone geografice;

2. Închiderea graduală a punctelor de trecere a frontierei de stat;

3. Limitarea sau interzicerea circulației vehiculelor sau a persoanelor în/spre anumite zone ori
între anumite ore, precum și ieșirea din zonele respective;

4. Interzicerea graduală a circulației rutiere, feroviare, maritime, fluviale sau aeriene pe diferite
rute și a metroului;

5. Închiderea temporară a unor restaurante, hoteluri, cafenele, cluburi, cazinouri, sedii ale
asociațiilor și ale altor localuri publice;

6. Asigurarea pazei și protecției instituționale a stațiilor de alimentare cu apă, energie, gaze, a

operatorilor economici care dețin capacități de importanță strategică la nivel național;

7. Identificarea și rechiziționarea de stocuri, capacități de producție și distribuție, de echipamente

de protecție, dezinfectanți și medicamente utilizate/utilizabile în tratarea COVID-19;

8. Limitarea activității spitalelor publice la internarea și rezolvarea cazurilor urgente:

(i) urgențe de ordin I - pacienți internați prin unități de primiri urgențe/compartimente de primiri
urgențe care își pot pierde viața în 24 de ore;

(ii) urgențe de ordin II - pacienți care trebuie tratați în cadrul aceleiași internări (odată
diagnosticați nu pot fi externați);

(iii) pacienții infectați cu virusul SARS-CoV-2, respectiv diagnosticați cu COVID-19.

În ceea ce privește natura drepturilor ce pot fi afectate pe durata stării de urgență reglementările

în vigoare sunt suficiente și, mai ales, clare. Dispozitiile art. 32 din OUG nr. 1/1999 privind
regimul stării de asediu sau al stării de urgență prevăd expres conduitele interzise pe durata stării
de urgență (stării de asediu), și anume:

- nu poate fi limitat dreptul la viață, cu excepția cazurilor când decesul este rezultatul unor acte
licite de război (lit. a);

- dreptul la integritate fizică și psihică; 

- dreptul la demnitate, căci tortura și pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante sunt
interzise (lit. b); 

- dreptul de acces liber la justiție (lit. d), fiind interzise și condamnările pentru infracțiuni

neprevăzute ca atare, potrivit dreptului național sau internațional.

Toate celelalte drepturi fundamentale, teoretic, pot face obiectul restrângerilor din
perspectiva modului lor de exercitare. Având, însă, în vedere că starea de urgență se instituie prin
Decret Prezidențial și luând în considerare cuprinsul decretului, astfel cum acesta este
reglementat în aceeași ordonanță, trebuie subliniat că Președintele este dator să enumere în
cuprinsul decretului drepturile și libertățile fundamentale al căror exercițiu se supune restricțiilor,
căci nu este de conceput ca acest act administrativ normativ să cuprindă formule generale, care
să permită restrângerea exercițiului tuturor drepturilor fundamentale, cu excepția celor de la art.
32 din ordonanță, chiar și în ipoteza în care tipul de risc care a impus declararea stării de urgență
ar presupune restricții ale exercițiului tuturor celorlalte drepturi fundamentale. Această exigență
derivă din aceea că actul președintelui este supus controlului jurisdicțional, în cadrul căruia
trebuie să se poată identifica drepturile care fac obiectul restrângerii, pentru aprecieri cu privire
la însăși legalitatea decretului.

Având în vedere că sunt enumerate limitativ și expres acele cazuri care pot impune
adoptarea măsurii de restrângere a exercițiului unor drepturi, anume: apărarea securităţii
naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;
desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui
dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Așadar, sub amenințarea noului virus SARS-COV
2, ne situăm în împrejurarea, situația, când exercițiul drepturilor poate fi restrâns din rațiuni de
apărare a sănătății publice. Deasemenea măsura trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu,
ceea ce s-a și întâmplat, întrucât întreaga țară a fost pusă sub carantină, fără a fi discriminat
vreun cetățean pe diferite criterii. Se poate pune problema carantinării unor anumite localități
declarate focare de infecție, dar această problemă depășește spectrul măsurilor dispuse prin
decret și prin instaurarea stării de urgență.

Relativ la limitele în care exercițiul unor astfel de drepturi poate fi restrâns, incidente devin
dispozitiile art. 53 din Constituției, cu o unică observație, relativă la criteriul proporționalității
măsurii, care, în cazul stării de urgență se impune a fi raportată nu doar la criteriile prevăzute în
alin. (2) al art. 53 din Constituție, ci și la cele derivate din tipul de risc care a generat situația de
urgență și care, la rândul ei, a impus declararea stării de urgență, respectiv la amploarea și
intensitatea efectelor produse de tipul de risc, acestea din urmă fiind criterii determinante în
aprecierea duratei restrângerii exercițiului drepturilor fundamentale, dat fiind că asemenea
drepturi nu pot fi restricționate în exercițiul lor pe timp nelimitat, un astfel de caz echivalând cu
afectarea a însăși existenței/substanței dreptului.

Începând cu data de 15.05.2020 se declară starea de alertă la nivel național pe teritorul

României.

Printre măsurile de prevenire și control al infecțiilor aplicabile pe durata stării de alertă pe

teritoriul României regăsim:
1. Începând cu data de 15.05.2020, în spațiile comerciale, mijloacele de transport în comun, la
locul de muncă și în alte spații închise se instituie obligativitatea purtării măștii, astfel încât nasul
și gura să fie acoperite.

2. Instituțiile și autoritățile publice, precum și operatorii economici publici și privați au obligația

organizării activității, astfel încât munca să se desfășoare de la domiciliul angajaților acolo unde
este posibil.

3. Operatorii de transport persoane, publici și privați, își organizează activitatea astfel încât să fie
respectate regulile specifice.

4.Pentru prevenirea răspândirii infecțiilor cu SARS-CoV-2 sunt interzise organizarea și

desfășurarea de mitinguri, demonstrații, concerte sau orice alte întruniri în spații deschise,
precum și de activități culturale, științifice, artistice, sportive, de divertisment, jocuri de noroc,
activități de fitness, activități în piscine și de tratament balnear desfășurate în spații închise

5. Este suspendată temporar activitatea de servire și consum al produselor în spațiile comune de

servire a mesei din interiorul restaurantelor, hotelurilor, motelurilor, pensiunilor, cafenelelor sau
altor localuri publice, cât și la terasele din exteriorul acestor locații

6.Este suspendată temporar activitatea de comercializare cu amănuntul a produselor și serviciilor

în centrele comerciale cu suprafața construită mai mare de 15.000 mp, în care își desfășoară
activitatea mai mulți operatori economici.

7. Se instituie obligativitatea menținerii funcționării centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență

a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum
și pentru alte categorii vulnerabile și impunerea unor condiții de izolare a personalului pe
perioada prezenței la serviciu.

8.(1) Se interzice intrarea pe teritoriul României, prin punctele de trecere a frontierei de stat, a
cetățenilor străini și apatrizilor.

(2) Sunt exceptați de la prevederile alin. (1) următorii cetățeni străini:

a) membri de familie ai cetățenilor români;

b) membri de familie ai cetățenilor altor state membre ale U.E. sau ale Spațiului Economic
European ori ai Confederației Elvețiene, cu rezidență în România;

c) persoane care posedă o viză de lungă ședere, un permis de ședere sau un document echivalent
permisului de ședere eliberat de autorități ori un document echivalent acestora emis de
autoritățile altor state, potrivit dreptului U.E.;

d) persoane care se deplasează în interes profesional, dovedit prin viză, permis de ședere sau un
alt document echivalent;

e) personal diplomatic sau consular, personal al organizațiilor internaționale, personal militar sau
personal care poate asigura ajutor umanitar;

f) pasageri în tranzit, inclusiv cei repatriați ca urmare a acordării protecției consulare;

g) pasageri care călătoresc din motive imperative;

h) persoane care au nevoie de protecție internațională sau din alte motive umanitare.

9. Se prelungește măsura suspendării zborurilor efectuate de operatorii economici din aviație
spre Austria, Belgia, Confederația Elvețiană, Franța, Germania, Iran, Italia, Regatul Unit al Marii
Britanii și Irlandei de Nord, Regatul Țărilor de Jos, Spania, Statele Unite ale Americii, Turcia și
Iran, și din aceste țări către România pentru toate aeroporturile din România, pentru o perioadă
de 14 zile, începând cu data de 15.05.2020

10. Se instituie, începând cu data de 15.05.2020, pentru toate persoanele care vin în România din
străinătate, măsura carantinării/izolării la locuință împreună cu familia/aparținătorii cu care
locuiesc împreună, iar pentru cele care nu au posibilitatea îndeplinirii condițiilor pentru măsura
mai sus menționată sau solicită acest lucru pentru a nu își expune familia, se poate opta pentru
măsura carantinei instituționalizate, în spații special destinate puse la dispoziție de autorități.

11. Se menține măsura suspendării cursurilor din toate unitățile și instituțiile de învățământ până
la finalul anului școlar/universitar.

Cât privește starea de alertă, asemenea probleme nu se pun, dat fiind că regimul juridic al
acestei stări este incompatibil cu ideea restrângerii exercițiului drepturilor și libertăților
fundamentale, la nivel formalizat, respectiv prin intermediul voinței statului. Intruziunile posibile
în sfera unor drepturi/libertăți fundamentale sunt cele inevitabile și care derivă din acțiuni ale
agenților statului, impuse acestora ca obligații, menite să salveze valori sociale fundamentale, de
rang constituțional, în fața unor pericole grave și foarte grave, asimilate stărilor de forță majoră.

Proporționalitatea acestor măsuri se verifică în mod concret, post factum, de la caz la caz, în
funcție de specificul tipului de risc, a particularităților din teren, cât și în raport cu eficiența finală
a intervenției realizate pentru înlăturarea unei stări de forță majoră. În funcție de criteriul
proporționalității, se pot stabili și formele de răspundere juridică ce pot fi antrenate în ipoteza
nerespectării cerințelor de proporționalitate vizate de lege (civilă, disciplinară, contravențională
sau penală), în cazurile în care acțiunile agenților statului nu se înscriu în ipoteza stării de
necesitate, prevăzute de art. 20 alin. (2) Cod Penal, respectiv în ipoteza depășirii limitelor stării
de necesitate, cu toate consecințele ce rezultă din acestea.

Din perspectiva naturii drepturilor, măsurilor, acțiunilor, precum și din

perspectiva conținutului măsurilor, acțiunilor, obiectului drepturilor/libertăților vizate de cele
două stări, cu referire la art. 115 alin. (6) din Constituție și, implicit, la art. 53 din Constituție,
constatăm că doar regimul juridic al stării de urgență face compatibilă și obligatorie o analiză a
normelor juridice care reglementează starea de urgență din perspectiva disp 115 alin. (6) din
Constituția României, prin raportare la disp. art. 53 din Constituție, dar și prin raportare la
specificul normelor care caracterizează starea de urgență din punctul de vedere al naturii
drepturilor/libertăților al căror exercițiu poate fi restrâns, dar și din punctul de vedere al
proporționalității restrângerii, în raport cu tipul de risc care a generat situația de urgență ce a
impus instaurarea acestei stări, acest din urmă aspect imprimând analizei un caracter special, în
raport cu orice tip de analiză pe care ar face-o CCR în contextul evaluării modului de respectare
a disp. art. 115 alin. (6), respectiv a disp. art. 53 din Constituție.

Principala consecință juridică ce rezidă din această situație constă în aceea că în toate
cazurile în care Curtea este învestită cu un control de constituționalitate cu privire la acte
normative/norme care privesc regimul stării de urgență, ea este obligată să procedeze la
declanșarea unui control de constituționalitate intrinsec, la o analiză de fond asupra normelor
criticate, iar nu la un control abstract, extrinsec, valorificând drept criteriu suprem al unui astfel
de control norma cuprinsă în art. 115 alin. (6) din Constituție, astfel cum, greșit, a procedat în
contextul soluționării excepției de neconstituționalitate ridicată de Av. Poporului cu privire
la OUG nr. 34/2020 privind completarea OUG nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și al
stării de urgență.

Un argument în acest sens și în sprijinul celor mai sus menționate este identificabil chiar
în jurisprudența CCR care prin Decizia nr. 872/2010 a reținut că nu trebuie confundată instituția
juridică a restrângerii exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, prevăzută de art. 53 din
Constituție, cu instituția juridică a stării de urgență sau a stării de asediu, care își are temeiul în
art. 93 din Constituție, “Măsuri excepționale”, căci, chiar dacă instituirea stării de urgență sau a
stării de asediu poate avea drept consecință restrângerea exercițiului unor drepturi sau
libertăți (căci este greu de conceput instituirea unei stări excepționale fără a se recurge și la
măsuri derogatorii de la drepturile omului), sfera de aplicare a art. 53 nu se circumscrie numai
situațiilor prevăzute de art. 93 din Constituție, precum nici restrânegerea exercițiului drepturilor
și libertățlor fundamentale nu este condiționată de instituirea sau existența stării de asediu sau
stării de urgență, putând avea loc și în alte situații, cele mai dese fiind cele de normalitate.

Prin urmare, în cazul instituirii stării de urgență se impune respectarea cumulativă atât a

normelor constituționale privind restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, din
perspectivă constituțională (art. 53 din Constituție), cât și cele vizând starea de urgență, din
perspectivă legală (a conținutului OUG nr. 1/1999), prima verificare căzând în sarcina CCR, în
contextul unui control intrinsec, care obligă la observarea exigențelor art. 53 în raport cu art. 115
alin. (6), după caz, în timp ce cea de-a doua verificare cade, fie în sarcina CCR, însă numai în
măsura în care Parlamentul, în procedura de încuviințare a Decretului Președintelui României de
declarare a stării de urgență, respectiv în condițiile alin. (2) al art. 93 din Constituție, ar institui
restricții de interes constituțional, precum cele în discuție, posibilitate sugerată de CCR în
Decizia nr. 152/2020, în alegațiile făcute în considerentele deciziei cu referire la conținutul
Decretului Președintelui, pretins cenzurabil de către Parlament, caz în care Curtea și-ar putea
atribui competența de verificare a Hotărârii Parlamentului, în măsura în care aceasta ar fi atacată
la Curte (ipoteză de neacceptat), fie în sarcina instanțelor de contencios administrativ, în
condițiile art. 126 alin. (6) din Constituție, cu referire la art. 1 lit. k) teza finală din legea
contenciosului administrativ, abilitate să cenzureze Decretul Prezidențial cu caracter normativ,
din perspectiva legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările
ulterioare (ipoteză validată majoritar în doctrina de specialitate juridică), context în care se poate
aprecia asupra legalității decretului, din perspectiva conținutului acestuia în raport cu dispozițiile
legale în baza cărora a fost emis, inclusiv sub aspectul evaluării tipurilor de drepturi/libertăți al
căror exercițiu a fost restrâns, în funcție de exigențele OUG nr. 1/1999, precum și din punctul de
vedere al măsurilor ce pot fi luate de autoritățile publice pe perioada stării de urgență sau de
asediu, din perspectiva art. 20 din același act normativ, cât și din perspectiva organelor abilitate
să ia măsurile respective etc.

Cât privește starea de alertă, în raport cu criteriile analizate (natura acțiunilor, măsurilor

impuse de declararea stării de alertă, respectiv conținutul acestora), constatăm că, tipul de
acțiuni/măsuri care se întreprind/iau în contextul acestei stări și la care OUG nr. 21/2004 se
referă sunt cele tipice înlăturării stării de forță majoră și a efectelor acesteia, asemenea acțiuni și
măsuri fiind stabilite în regulamente, planuri, programe, documente operative aprobate prin
decizii, ordine ori dispoziții emise conform reglementărilor în vigoare, specifice domeniului în
care s-a produs tipul de risc.

Starea de alertă nu este o stare excepțională în sens constituțional și ea nu implică și

nu impune restricții de drepturi, libertăți fundamentale în sensul art. 53 din Constituție, fapt ce
rezultă din ansamblul normelor juridice care îi reglementează regimul juridic. Având în vedere
că tipurile de risc care-i legitimează declararea sunt veritabile cazuri de forță majoră,
măsurile/acțiunile întreprinse pentru înlăturarea tipului de risc și a efectelor acestuia, prin firea
lucrurilor pot reprezenta, determina intruziuni în exercițiul unor drepturi/libertăți fundamentale,
însă acestea sunt inevitabile și justificate în raport cu scopul urmărit, luarea unor astfel de
măsuri/acțiuni reprezentând o obligație a autorităților statului, iar nu un drept conferit de lege. De
exemplu, în cazul izbucnirii unui incendiu într-un hotel, agenții statului vor pătrunde forțat în
imobil pentru a salva viața persoanelor aflate în imobil, desfășurând acțiuni prevăzute
în planurile lor de acțiuni specifice pentru acest tip de risc, context în care foarte probabil pot
distruge anumite bunuri, chiar valori culturale, în măsura în care acestea ar fi expuse în zona de
acțiune a pompierilor, precum picturi, tablouri celebre, sau chiar vătăma integritatea fizică a unor
persoane aflate în zona de intervenție etc. Observăm că în discuție ar fi afectarea dreptului de
proprietate sau a dreptului la integritate fizică a persoanei.
 Dacă evaluăm tipurile de risc prevăzute de lege, constatăm că intruziunile/restricțiile cu
privire la exercițiul drepturilor/libertăților cetățenești, în multe cazuri se centrează în tot atâtea
fapte de natură penală. Contextul în care, însă, se desfășoară astfel de acțiuni, imprimă acțiunilor
autorităților un caracter justificat, agenții statului acționând în condițiile stării de
necesitate, reglementată de art. 20 alin. (2) din Codul Penal, aceasta fiind o cauză justificativă,
care înlătură nu doar vinovăția persoanei care a săvârșit faptele, dar și caracterul ilicit, antijuridic
al acestora. De asemenea, când limitele de acțiune ale agenților statului au fost depășite prin
măsurile luate în contextul stării de alertă în raport cu tipul de risc cu care s-au confruntat, se
pune problema incidenței disp. art. 75 lit. c) din Codul Penal, potrivit cu care depășirea limitelor
stării de necesitate reprezintă o circumstanță atenuantă legală, proporționalitatea măsurilor
dispuse în contextul acestei stări urmând a fi evaluată de instanțele de drept comun, în discuție
neputând fi adus art. 53 din Constituție, precum nici atributul CCR de a declanșa vreun control
de constituționalitate, dat fiind că instanța constituțională nu analizează chestiuni de aplicare a
legii, ci doar de conformitate a legii cu Constituția României.

Din cele de mai sus rezultă clar că starea de alertă nu implică, prin natura ei, restricții de
drepturi/libertăți fundamentale derivate din voința statului (Guvern/Parlament), ci restricții
inevitabile în raport cu împrejurarea că situațiile de urgență care reclamă eventual o stare de
alertă se datorează unui tip de risc asimilat forței majore prin lege, adică exterior voinței
statale, forța majoră fiind definită în Codul Civil (art. 1351) ca un
eveniment extern, imprevizibil, absolut, invincibil și inevitabil.

În general, însă, starea de alertă, spre deosebire de starea de urgență, impune măsuri

tehnico-operative și administrative de organizare a unor anumite activități în scopul limitării
riscurilor și numai pe fondul existenței unei situații de urgență.

În categoria acestor măsuri se înscriu cele luate pentru creșterea capacității de

răspuns, precum: suplimentarea, prin distribuirea către zonele afectate a tehnicii echipamentelor
și dispozitivelor necesare acțiunilor de răspuns, permanentizarea unor centre operative pentru
situații de urgență cu activitate temporară, cât și măsuri pentru asigurarea rezilienței
comunităților, precum: evacuarea temporară a persoanelor și bunurilor din zona afectată sau
posibil a fi afectată, acordarea de ajutoare de primă necesitate pentru persoanele și animalele
afectate, precum și măsuri de protecție pentru diminuarea impactului în funcție de tipul de
risc, precum: demolarea parțială sau totală a unor construcții, instalații, amenajări, mutarea,
dezmembrarea unor bunuri, mijloace mobile, restricționarea circulației pe drumurile publice
(ex. în cazul prăbușirii unui pod etc.), inundarea controlată a terenurilor, culturilor, plantațiilor,
pădurilor, indifferent de forma de proprietate, dispunerea unor măsuri pentru participarea
cetățenilor și a operatorilor economici la activități în folosul comunităților umane afectate, după
caz (având în vedere că impunerea unor astfel de munci nu reprezintă muncă forțată în sensul
disp. art. 42 alin. (2) din Constituția României și nici în baza disp. convenționale (art. 4
paragraful 3 lit. c) și d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale)etc.). Este și motivul pentru care oricum am lectura OUG nr. 21/2004 nu
identificăm nicio limitare a exercițiului vreunui drept/libertate fundamentală a omului. De altfel,
în critica de neconstituționalitate formulată de Av. Poporului cu privire la OUG nr. 21/2004, se
recunoaște acest aspect, însă se pornește de la o ipoteză greșită, conform căreia în procesul de
aplicare al ordonanței în discuție este posibil să se săvârșească abuzuri care să reprezinte,
deopotrivă, încălcări ale unor drepturi/libertăți fundamentale. Susținerea este ipotetică și ciudată,
căci în procesul de aplicare a oricărei legi este posibil să fie identificat comportamentul reclamat,
însă o astfel de situație nu deschide calea controlului de constituționalitate în sensul disp. art. 146
din Constituție, Legea fundamentală prevăzând remedii în cazul încălcării dispozițiilor legale,
precum accesul liber la justiție, reglementat de art. 21 din Constituție, art. 6 din CEDO, respectiv
disp. Legii nr. 544/2004 privind contenciosul administrativ. Amintim, totodată, că instanța
constituțională s-a pronunțat într-un astfel de spectru, statuând că problemele de interpretare și
aplicare a legii constituie o cauză de inadmisibilitate a sesizării, aspectele de interpretare și
aplicare a legii neputând fi convertite în vicii de neconstituționalitate, menite să justifice
contrarietatea acestora cu disp. din Legea fundamentală (Decizia CCR nr. 201/2013).

Mai mult, în jurisprudența sa, CCR a reținut că restrângerea vizată de art. 53 din
Constituție privește doar drepturi fundamentale și nu orice drept subiectiv, indiferent că acestea
izvorăsc din acte normative sau acte consensuale, identificarea în concret a acestor drepturi
revenind judecătorului constituțional (Decizia nr. 1189/2008). Or, măsurile vizate de OUG nr.
21/2004 nu presupun restrângeri ale exercițiului drepturilor/libertăților fundamentale, această
interpretare/susținere rezultând și din faptul că, în forma inițială, art. 4 alin. (2) din OUG nr.
21/2004 prevedea posibilitatea restrângerii exercițiului drepturilor și libertăților
fundamentale, după cum urmează: “pe timpul stării de alertă se pot dispune, cu respectarea
prevederilor art. 53 din Constituția României, republicată, măsuri pentru restrângerea unor
drepturi sau libertăți fundamentale referitoare, după caz, la libera circulație, inviolabilitatea
domiciului, interzicerea muncii forțate, dreptul de proprietate private ori la protecția social a
muncii, aflate în strânsă relație de cauzalitate cu situația produsă și cu modalitățile specifice de
gestionare a acesteia”. Această dispoziție a fost, însă, eliminată, ca urmare a cererii de
reexaminare formulate de Președintele României, textul fiind exclus prin Legea de aprobare a
OUG nr. 21/2004, astfel că posibilitatea restricționării exercițiului unor drepturi de tipul celor
menționate, pe perioada stării de alertă, este exclusă.

Consecințele juridice care rezultă din regimul particular al stării de alertă se distribuie
pe două paliere, și anume:

1. În ipoteza în care CCR este sesizată cu o excepție de neconstituționalitate a unui act

normativ/normă care reglementează regimul stării de alertă și care îmbracă forma unei ordonanțe
de urgență a Guvernului, această instanță va putea cenzura actul doar în raport cu exigențele 115
alin. (4) din Constituție, adică sub două condiții:
– Dacă actul Guvernului este legitimat de o situație extraordinară, a cărei reglementare nu putea
fi amânată;
– Dacă exigența motivării urgenței este îndeplinită.

Iată că un control de constituționalitate din perspectiva art. 115 alin. (6) luat “ut singuli”, cât și
din perspectiva art. 115 alin. (6) cu referire la art. 53 din Constituție este exclus, având în vedere
tocmai regimul juridic al stării de alertă.

Din această perspectivă considerăm că Decizia CCR din 13 mai 2020 referitoare la soluționarea
excepției de neconstituționalitate a disp. art. OUG nr. 21/2004, ridicată de Av. Poporului,
este discutabilă, în raport cu informațiile ce pot fi culese din Comunicatul de presă al CCR din
data de 13 mai 2020, din care rezultă că CCR a circumscris obiectul excepției la disp. art. 2 lit. f)
și ale art. 4 din OUG nr. 21/2004. De precizat că Av. Poporului, prin excepția ridicată a susținut
că întreaga ordonanță este neconstituțională, inclusiv din perspectiva art. 61 alin. (1) și art. 53 din
Constituție, context în care a susținut că OUG permite dispunerea unor măsuri de restrângere a
exercițiului unor drepturi fundamentale prin acte administrative infralegale, contrar exigențelor
art. 53  cu referire la art. 61 alin. (1) din Constituție, căci doar legiuitorul constituțional
(Parlamentul) poate opera astfel de restricții.

În acest context, va fi extrem de importantă motivarea deciziei, din considerentele acesteia

trebuind să rezulte motivele pentru care Curtea a circumscris obiectul excepției, în modul arătat.
Un lucru, însă, este cert: Av. Poporului, deși susține că întreaga ordonanță este
neconstituțională nu reușește să justifice în concret, prin raportare la actul normativ atacat,
motivele pentru care întreaga ordonanță este neconstituțională din perspectiva art. 53 și 61 din
Constituție. Credem că acest fapt nu are drept cauză superficialitatea demersului,
ci imposibilitatea justificării celor susținute, căci oricum am lectura OUG nr. 21/2004 nu se pot
identifica norme care să conțină restricții de tipul celor evocate în motivarea excepției, pentru
simplul motiv că ele nu există, întrucât normele care reglementează regimul stării de alertă,
respectiv care îi configurează natura și rațiunea, nu presupun restricții de drepturi/libertăți
fundamentale de natură a putea fi formalizate printr-un act normativ (oricare ar fi rangul
acestuia), toate măsurile, acțiunile vizate de OUG nr. 21/2004 fiind de tipul
celor specifice înlăturării unei stări de forță majoră, așa cum rezultă în mod expres din disp. art. 4
din OUG nr. 21/2004, cu referire la art. 2 lit. j) din ordonanță.

Neînțelegerea regimului juridic al stării de alertă de către Av. Poporului, a particularităților

naturii acțiunilor, măsurilor întreprinse pe durata stării de alertă rezultă chiar din susținerile
acestuia, atunci când afirmă, în motivarea excepției ridicate, neconstituționalitatea disp. art. 4
alin. (2) din OUG, din perspectiva faptului că această normă permite luarea oricăror
măsuri (normă pretins neclară), de natură a permite restrângeri de drepturi fundamentale, aspect
sub care critica Av. Poporului se dezvoltă în raport și cu art. 1 alin. (4) și alin. (5) din Constituție,
cu referire la calitatea legii, din perspectiva clarității, previzibilității și accesibilității acesteia. În
realitate, însă, disp. art. 4 alin. (2) din OUG nr. 21/2004 în forma în vigoare la data de 13 mai
2020 (“Pe timpul stării de alertă se pot dispune orice măsuri care sunt necesare pentru înlăturarea
stării de forță majoră”-art. 4 alin. (2) din OUG nr. 21/2004) se refereau nu la orice măsuri în
general, care s-ar putea lua pe timpul stării de alertă, ci la orice măsuri care sunt necesare “pentru
înlăturarea” stării de forță majoră, această formulă a normei fiind ignorată de Av. Poporului. În
acest context e limpede de înțeles că asemenea măsuri se individualizează post factum, adică
după producerea tipului de risc care generează situația de urgență, care, la rândul ei, poate
impune sau nu declararea stării de alertă, numărul și conținutul acestor măsuri neputând fi
circumscrise tocmai datorită varietății tipurilor de risc și a particularităților lor. Acesta este
motivul pentru care astfel de măsuri nu pot fi formalizate în cuprinsul niciunui act normativ de
nivel primar, care ar reglementa regimul stării de alertă, un astfel de act putând doar să se refere
la natura măsurilor pe care agenții statului sunt îndrituiți a le lua, în raport cu tipurile de risc cu
care se confruntă (de menționat că OUG nr. 21/2004 enumeră 24 de tipuri de risc, fiecare cu
particularitățile lor, motiv pentru care acțiunile concrete ce pot și trebuie să fie luate în raport cu
tipul de risc produs sunt inserate în legislația de tip terțiar, precum regulamente, ordine, planuri
de acțiune etc., acestea, la rândul lor, avându-și temeiul în legislația în vigoare, în funcție de tipul
de risc. De exemplu, dacă tipul de risc este reprezentat de un incendiu, măsurile specifice luate
prin legislația secundară, de tipul celor vizate și enumerate de art. 4 din OUG nr. 21/2004, își au
temeiul juridic în legislația primară care reglementează domeniul de relații sociale compatibil cu
tipul de risc. Cu titlu de exemplu, măsuri pentru creșterea capacității de răspuns, pentru
asigurarea rezilienței comunităților, măsuri de protecție pentru diminuarea impactului, în caz
de incendiu, identificăm în Legea nr. 121/1996 privind organizarea și funcționarea Corpului
Pompierilor Militari, cu modificările și completările ulterioare – art. 25 lit. g), h), i), j), k), m), n),
de sub Secțiunea a 2-a a legii, intitulată Drepturi și obligații, în timp ce managementul situației
pentru caz de incendiu, modul de întocmire a planurilor de acțiune, conținutul acestora,
competențele etc. sunt reglementate prin lege – a se vedea Legea nr. 307/2006  privind apărarea
împotriva incendiilor, cu modificările și completările ulterioare). În alte cuvinte, nu se poate
susține că conținutul măsurilor vizate de art. 4 din OUG nr. 21/2004 nu este clar și, pe cale de
consecință, această normă ar avea vicii de neconstituționalitate din perspectiva calității normelor
sau din perspectiva conținutului lor concret.

Dar, chestiunea neînțelegerii semnificației sintagmei “orice măsură” din cuprinsul disp. art. 4

alin. (2) de către Av. Poporului nu este la fel de importantă precum constatarea faptului că și
CCR a căzut în aceeași eroare, evident determinată de aceeași necunoaștere aprofundată a
regimului juridic al stării de alertă în comparație cu regimul stării de urgență, căci, în
Comunicatul de presă menționat, aceeași Curte admite excepția de neconstituționalitate,
constatând că disp. art. 4 din OUG nr. 21/2004 “sunt constituționale în măsura în care acțiunile și
măsurile dispuse pe durata stării de urgență nu vizează restrângerea unor drepturi/libertăți
fundamentale”. Observăm că acest tip de comunicare demonstrează că regimul stării de alertă nu
a fost înțeles la nivelul Curții, care se impunea să observe că în cuprinsul actului normativ atacat
nicio normă nu conține restricții ale exercițiului vreunui drept fundamental, context în care putea
reflecta la motivul pentru care nu sunt reglementate astfel de restricții. În acest din urmă cadru,
Curtea ar fi putut surprinde natura, conținutul, esența și rațiunea reglementărilor cuprinse și, prin
comparație cu regimul stării de urgență sau de asediu ar fi putut înțelege, observa particularitățile
regimului stării de alertă, regim care exclude inserarea unor restricții privind exercițiul unor
drepturi/libertăți fundamentale de tipul celor cenzurabile de o Curte Constituțională. Mai mult,
dacă instanța constituțională s-ar fi aplecat asupra analizei măsurilor vizate de celelalte alineate
ale art. 4, menționat, ar fi realizat că natura acestora corespunde întocmai naturii și rațiunii stării
de alertă, fiind vorba de măsuri tehnico-operative care vizează organizarea forțelor de
intervenție, a mijloacelor necesare intervenției, măsuri de alertare, ajutorare a populației, măsuri
de prim-ajutor și alte măsuri specifice, impuse de tipul de risc ivit/produs, al căror conținut își are
temeiul în legislația care reglementează domeniul de relații sociale din care face parte tipul de
risc, în raport cu natura lui.

Împrejurarea că o națiune se confruntă, rar, cu realități juridice de tipul celor în discuție (stare de

urgență, stare de alertă) nu reprezintă o scuză pentru neaprofundarea acestor realități juridice.
CCR și Av. Poporului au un rol hotărâtor în circumscrierea comportamentului autorităților
publice ale statului. Aceleași instituții sunt chemate, în primul rând, să vegheze
la respectarea Constituției și a principiilor statului de drept.

În legătură cu tehnica utilizată de CCR în redactarea dispozitivului deciziei sale din 13 mai 2020,
s-ar mai impune o observație, și nu neapărat în legătură cu interesul studiului de față, ci doar
pentru a sublinia șirul de incoerențe din activitatea Curții. Astfel, așa cum și în alte cazuri a
făcut-o, CCR putea să respingă excepția de neconstituționalitate formulată de Av. Poporului și să
constate același lucru, respectiv că disp. art. 4 din OUG nr. 21/2004 “sunt constituționale în
măsura în care…nu vizează restrângerea exercițiului unor drepturi/libertăți fundamentale”.
2. Al doilea palier pe care se pot distribui consecințele juridice, care decurg din regimul juridic
particular al stării de alertă, vizează ipoteza în care CCR ar fi sesizată cu o excepție de
neconstituționalitate a unui act normativ, indiferent de modul de formalizare al acestuia (lege sau
ordonanță de urgență), dar care să conțină realmente norme de natură să permită sau chiar să
restrângă exercițiul unor drepturi/libertăți fundamentale, de tipul celor vizate de art. 53 din
Constituție.

O astfel de ipoteză ar trebui aspru sancționată de către CCR, căci starea de alertă nu poate fi
asimilată stării de urgență, aceasta din urmă fiind o stare de rang constituțional.

Legiuitorul constituțional a avut în vedere reglementarea expresă a stărilor excepționale prin

Constituție. Or, instituirea unui regim “paralel” al unei alte stări excepționale “echivalente” ar fi
greu de justificat în condițiile respectării principiilor statului de drept.

Riscul ca starea de alertă să devină o stare de urgență prin conținutul și natura normelor care ar
reglementa-o și dispusă fiind de un alt organ decât cel prevăzut de Constituție ar fi în contradicție
cu litera și spiritul Constituției și ar fi un atac grav la adresa democrației constituționale, căci
oricând un Parlament ar putea “crea” realități juridice pe care să le ridice la rang de Constituție,
desi Constituția în vigoare nu le consacră și, deci, legitimează.

Din nefericire, inconsecvențele jurisprudențiale analizate au fost și sunt de natură să

dezorienteze autoritățile publice în acțiunea și în opera lor de legiferare, fapt ce explică
intervenția Parlamentului în adoptarea Legii nr. 55/2020, lege prin care, practic, regimul stării de
alertă e dizolvat în regimul stării de urgență, fiind asimilat acestuia din urmă, operațiune greu de
explicat în condițiile respectării principiilor statului de drept, în contextul Constituției în vigoare.

Franța a avut unul dintre cele mai riguroase blocaje COVID-19 din Europa și a prezentat
un caz autoritar de restricții privind circulația personală. Constituția Franței nu exclude
posibilitatea legiuitorului de a prevedea un regim de urgență pentru starea de sănătate. Depinde
de el, în acest cadru, să asigure reconcilierea dintre obiectivul valorii constituționale a protecției
sănătății și respectarea drepturilor și libertăților recunoscute tuturor celor care locuiesc pe
teritoriul Republicii. Conform art.11 din Constituția din 1946, națiunea „garantează tuturor ...
protecția sănătății”. Din acesta rezultă un obiectiv al valorii constituționale a protecției sănătății.

Franța a optat pentru o interdicție generală pentru ca persoanele care se află în afara casei
lor să facă obiectul diferitelor excepții, deși această listă, a fost exhaustivă.  Aceasta a inclus
maximum o oră zilnic pe o rază de un kilometru de casa persoanei în scopul unei plimbări sau al
unei activități fizice. Cu toate acestea, persoanele care au căutat să își exercite dreptul la oricare
dintre aceste scutiri trebuie, atunci când se află în afara casei, să poarte cu ele un document
dactilografiat sau scris de mână care să ateste motivul călătoriei. Această atestare, care necesită o
declarație a orei de plecare de acasă, a servit drept justificare legală pentru a fi într-un loc public
și ar putea fi inspectat ca atare de poliție și alte persoane autorizate. Nerespectarea restricțiilor de
blocare a dus la amenzi crescând la 3.750 € și șase luni de închisoare sau servicii
comunitare. Prim-ministru francez nu numai că a descris consecințele economice ale blocării
naționale a Franței ca fiind „dezastruoase”, dar și aceste restricții asupra mișcării personale sunt
profund autoritare, cu cerința de a purta o atestare care să justifice prezența cuiva într-un loc
public creând o atmosferă și generând o cultură, de supraveghere și frică.

O problemă de neconstituționalitate vis-à-vis de deciziile luate pentru limitarea răspândiri

virusului SARS-COV2 a fost ridicată de către deputați și face referire la condițiile în care se află
datele referitoare la sănătatea persoanelor afectate de virusul responsabil pentru covid-19 și a
persoanelor în contact cu acestea, dacă necesare fără consimțământul acestora, procesate și
partajate printr-un sistem de informații ad hoc. . Reclamanții deputați susțin că acesta decizie ar
încălca dreptul la respectarea vieții private , pe motiv că se extinde prelucrarea și schimbul
acestor date și domeniul de aplicare al celor care au acces la ea. Consiliul Constituțional francez
susține ca libertatea proclamată de articolul 2 din Declarația drepturilor omului și ale
cetățeanului din 1789 implică dreptul la respectarea vieții private. În consecință, colectarea,
înregistrarea, stocarea, consultarea și comunicarea datelor cu caracter personal trebuie justificate
de un motiv de interes general și implementate într-un mod adecvat și proporțional cu acest
obiectiv. Atunci când sunt implicate date personale de natură medicală, trebuie respectată o
vigilență deosebită în desfășurarea acestor operațiuni și în determinarea modalităților acestora.
Deasemenea, susține faptul că aplicația este utilizată pentru a oferi acces la aceste date anumitor
profesioniști din domeniul sănătății și pentru a prevedea că acestea pot fi oferite agențiilor care
oferă însoțire socială a persoanelor infectate sau susceptibile de a fi infectate în timpul și după
terminarea prescripțiilor medicale și profilactice izolare. Legiuitorul, care a estimat un risc
semnificativ de răspândire a epidemiei, intenționează să consolideze mijloacele de combatere a
epidemiei covid-19 prin identificarea lanțurilor de contaminare. El a urmărit astfel obiectivul
valorii constituționale a protecției sănătății. pe de o parte, deschizând accesul la aceste date
pentru profesioniștii din domeniul sănătății care figurează pe o listă prevăzută prin decret și
autorizați să efectueze examinări de screening virologic sau serologic, legiuitorul a vizat
personalul care participă la stabilirea diagnosticului și identificarea lanțurilor de
contaminare. Profesioniștii pot avea acces doar la datele necesare intervenției lor și în măsura în
care intervenția lor servește scopurilor urmărite de sistemul informațional. Având în vedere cele
mai sus menționate, Consiliul Constituțional Francez consideră că dispozițiile atacate nu încalcă
dreptul la respectarea vieții private.

Având în vedere situația de criză din întreaga lume și măsurile pe care țările grav afectate
le-au luat, suntem de părere că restrângerea exercițiului unor drepturi este justificată și
proporțională cu amenințarea pe care o arată acest virus. Dacă ne uităm la țări precum Italia,
Franța sau Spania, măsura carantinei a fost absolut necesară pentru a putea reduce răspândirea
virusului, iar la nivelul țării noastre, această măsură extremă a fost adoptată ca măsură de
precauție, întrucât România încă nu se afla la momentul respectiv într-o situație extremă de criza
epidemiologică. În plus, aflându-ne sub amenințarea întoarcerii cetățenilor români din zonele
declarate roșii de către OMS, ne raliem la opinia conform căreia măsura instaurării stării de
urgență a fost o necesitate pentru a apăra poporul român.
BIBLIOGRAFIE :

- https://www.juridice.ro/684035/problematica-limitarii-exercitiului-unor-
drepturi-si-libertati-fundamentale-in-contextul-instituirii-starii-de-urgenta-
sau-a-starii-de-alerta-ii.html

- http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/225801

- https://abcjuridic.ro/analiza-decretului-nr-195-din-16-martie-2020-privind-
instituirea-starii-de-urgenta-pe-teritoriul-romaniei/

- https://www.conseil-constitutionnel.fr/decision/2020/2020808DC.htm

- https://onlinelibrary.wiley.com/doi/full/10.1111/jocn.15296

- https://www.legifrance.gouv.fr

- HOTĂRÂRE nr. 24 din 14 mai 2020

- DECRET nr. 195 din 16 martie 2020

- CONSTITUȚIE din 21 noiembrie 1991 (*republicată*)

i