Introducere

Termenul de “malpraxis” îşi are originea în limba latină şi limba greacă, fiind format prin
înfăptuirea dintre două noţiuni, “malus” care conform limbii latine înseamnă “rău” și „praxis”,
care în limba greacă înseamnă „practică”. Astfel, termenul rezultat, „malpraxis” înseamnă
„practică rea”, iar „malpraxis medical” înseamnă o „practică rea medicală”.

Din punct de vedere legal, termenul de malpraxis este definit ca fiind „eroarea profesională
săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra
pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și
servicii medicale, sanitare și farmaceutice”. Conform definiției legale regăsite în articolul 653
alineatul (1) litera b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Prin personal
medical, potrivit art. 642 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, înțelegem medicul, medicul
dentist, farmacistul, asistentul medical și moașa care acordă servicii medicale. Cele mai
frecvente tipuri de răspundere pentru malpraxisul medical sunt: răspunderea disciplinară,
răspunderea civilă şi răspunderea penală.

2. Scurtă prezentare a celor mai frecvente tipuri de răspundere pentru malpraxisul

medical

Răspunderea personalului sanitar se clasifică potrivit doctrinei, în răspundere extrajudiciară și

răspundere judiciară. Prin răspunderea extrajudiciară se înţelege răspunderea morală, care-şi are
originea în jurământul lui Hipocrate. În prezent, răspunderea morală derivă din natura umană a
profesiei și din codul de deontologie medicală și a regulilor de bună practică medicală.
Răspunderea juridică presupune răspundere disciplinară, răspundere civilă și răspundere penală.

a) Răspunderea disciplinară are în vedere în primul rând prevederile din Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătății. Conform art. 442 alin. (1), medicul răspunde disciplinar
pentru nerespectarea obligațiilor sale profesionale, urmând a se aplica sancțiunile prevăzute de
art. 447, sancțiuni care se aplică de către comisiile de disciplină de pe lângă Colegiile județene
ale medicilor, care sunt independente de acestea.

b) Răspunderea civilă vizează aspecte de natură delictuală sau contractuală care stau la baza
relației medic-pacient și care derivă din obligația medicului de a răspunde pentru prejudiciile
cauzate pacientului și de a acorda acestuia. Prin specificul muncii sale, profesionistul, în acest
caz personalul medical, este responsabil pentru modul de îndeplinire a unei obligaţii de
mijloace[2], fiind antrenată răspunderea sa, doar în măsura în care se dovedeşte faptul că a
încălcat cu vinovăţie o regulă logică profesională. În general, profesionistul nu se poate obliga la
rezultatul prevăzut. Acesta doar îşi pune la dispoziţie toate abilităţile sale în vederea obţinerii
rezultatului dorit[3].

Răspunderea civilă pentru malpraxis nu este reglementată în mod special de Noul Cod Civil,
dar se aplică dispoziţiile legale ale prezentului cod, din cadrul articolelor 1349, 1381-1395
privind răspunderea delictuală, respectiv repararea prejudiciului.
Angajarea răspunderii civile delictuale în sarcina persoanei care, cu vinovăţie, a cauzat în mod
injust un prejudiciu altei persoane sau a celei care, în temeiul legii, a unui contract sau a unei
dispoziţii legale, este obligată să răspundă pentru fapta altuia, are drept finalitate repararea
integrală a prejudiciului. Astfel, este restabilit echilibrul social distrus prin comiterea unei fapte
ilicite.

Acesta este elementul specific prin care răspunderea civilă delictuală se deosebeşte de
răspunderea penală, care urmăreşte pedepsirea persoanei care a săvârşit o faptă de natură
infracţională. În domeniul dreptului civil, reparaţia nu reprezintă neapărat o „sancţiune”
îndreptată împotriva persoanei responsabile, ci un mijloc juridic prin care victima poate pretinde
repunerea sa în situaţia anterioară comiterii faptei dăunătoare.

Între răspunderea delictuală şi reparaţia prejudiciului există o legătură indisolubilă: răspunderea

civilă poate fi realizată numai prin repararea integrală, în natură sau prin echivalent a
prejudiciului, iar dreptul victimei la reparaţie depinde de întrunirea condiţiilor răspunderii civile
delictuale, care reprezintă temeiul său legal.

Repararea prejudiciului implică două operaţiuni distincte, dar interdependente, în primul rând,
determinarea prejudiciului prin „stabilirea naturii, a particularităţilor şi a întinderii urmărilor
vătămătoare directe ale unui fapt dăunător care antrenează răspunderea civilă, precum şi
evaluarea în bani a acestora”, iar apoi, „determinarea reparaţiei” care presupune „stabilirea
cuantumului şi forma despăgubirilor la care este îndreptăţită persoana păgubită[4].

Totodată, Noul Cod Civil, reglementează în cadrul art. 1387, repararea prejudiciului pentru
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii.

(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea
trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1388 şi 1389, după caz, echivalentul câştigului din muncă
de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l dobândească, prin efectul
pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să
acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de
sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale. (2)
Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă, ţinându-se
seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub forma de prestaţii băneşti
periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice,
sub forma unei sume globale. (3) În toate cazurile, instanţa va putea acorda celui păgubit o
despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente repararea prejudiciului în cazul
vătămării integrităţi corporale sau a sănătăţii, urmare suportată de către persoanele, victime ale
malpraxisului medical.

Orice atingere adusă integrităţii fiinţei umane sunt considerate ca fiind fapte ilicite, de natură să
antreneze răspunderea civilă delictuală. Asemenea fapte pot fi acte de agresiune, accidente de
circulaţie, accidente de muncă, accidente medicale etc. Repararea prejudiciilor corporale are ca
scop repunerea victimei în situaţia care îi permite să ducă o viaţă demnă, cât mai aproape de cea
pe care o avea înaintea producerii evenimentului sau accidentului vătămător.
De-a lungul timpului, evoluţia dreptului răspunderii civile a determinat extinderea şi
diversificarea reglementărilor juridice privind angajarea răspunderii pentru prejudicii corporale.
Obiectivul urmărit este acela al asigurării reparaţiei pentru toate prejudiciile cauzate, dar şi
evitarea situaţiilor în care se pretinde o reparaţie, în absenţa dovedirii producerii unui prejudiciu.

Aspiraţia doctrinei şi a jurisprudenţei europene contemporane din ultimele decenii este de lărgire
a sferei prejudiciilor indemnizabile, în vederea sprijinirii intereselor victimei, paralel cu
diversificarea formelor de asigurare a activităţilor care prezintă riscul producerii de prejudicii
corporale[5].

c) Răspunderea penală este o instituție fundamentală a dreptului penal, fiind obligaţia de a

suporta consecinţa juridică a infracţiunii, înţelegând prin aceasta sancţiunea penală[6].

De cele mai multe ori, personalul medical, în special medicul, dar şi unitățile medico-sanitaro-
farmaceutice, producătorii, importatorii, comercianții de produse sau servicii medico-sanitaro-
farmaceutice, pot fi subiecte active ale unor fapte prevăzute de legea penală, cum ar fi: omorul
(art. 188 C.pen.), uciderea la cererea victimei (art. 190 C.pen.), uciderea din culpă (art. 192
C.pen.), loviri sau alte violențe (art. 193 C.pen.), vătămarea corporală (art. 194 C.pen.),
vătămarea corporală din culpă (art. 196 C.pen.), luarea de mită (art. 289 C.pen.), întreruperea
cursului sarcinii (art. 201 C.pen.), vătămarea fătului (art. 202 C.pen.) etc. Însă, faptele care au
legătură directă cu tema aflată în analiză sunt ucidere din culpă și vătămare corporală din culpă.

Uciderea din culpă este reglementată de art. 192 C.pen. în felul următor:

(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 1 – 5 ani.

(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de
prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii sau pentru efectuarea unei anumite
activități se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a
măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune, se aplică regulile privind
concursul de infracțiuni.

(3) Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane, limitele
speciale ale pedepsei prevăzute în alin. 1 și 2 se majorează cu jumătate.

Alături de omor, uciderea din culpă face parte din categoria infracţiunilor contra vieţii,
deosebindu-se de omor numai în ce privește forma de vinovăție, aceasta fiind culpa în loc de
intenție. Însă, elementul material se realizează, ca şi în cazul omorului, printr-o activitate de
ucidere. Aceasta poate consta într-o acţiune sau inacţiune, după cum făptuitorul face ceea ce
legea îi interzice sau, dimpotrivă, nu îşi îndeplineşte o obligaţie legală[7]. Prin incriminarea
acestei fapte, legiuitorul a urmărit ocrotirea membrilor societății, totodată respectarea art. 22 alin.
(1)[8] din Constituţie dreptul la viață al acestora, fiind garantat, indiferent de forma de vinovăție
care aduce atingere acestei valori sociale.

Agravanta din alin. (2) este formulată în sensul că este mai gravă uciderea din culpă ca urmare a
nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi. În baza noului Cod penal, respectivele fapte
vor fi încadrate sub aspectul concursului de infracţiuni, dispărând astfel şi controversele
existente, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, cu privire la încadrarea
juridică sub aspectul concursului ori al unei infracţiuni complexe. Este important de menţionat
faptul că în cazul malpraxisului medical, incriminarea-tip conţine şi alte condiţii esenţiale,
referitoare la locul, timpul chiar şi modul de comitere al infracţiunii.

Astfel, agravarea faptei de ucidere este determinată de calitatea de profesionist a făptuitorului și

timpul săvârșirii faptei, adică în exercițiul profesiei sau meseriei, aplicându-se pedeapsa cu
închisoarea de la 2 la 7 ani.

În cazurile de malpraxis, de cele mai multe ori culpa este simplă, acest fapt însemnând că
făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși el trebuia și putea să-l prevadă.

Pentru existența acestei forme de vinovăție trebuie îndeplinite următoarele condiții:

i) făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale. Deci personalul medical în cauză care a efectuat
acțiunea sau inacțiunea care a cauzat rezultatul nu a avut reprezentarea acelui rezultat, nu și-a
închipuit că el se va produce;

ii) Făptuitorul, medicul în cauză, trebuia și putea să prevadă rezultatul care s-a produs.
Neprevederea rezultatului apare ca o eroare, ca o lipsă de prudenţă nejustificată. Însă rezultatul
era previzibil, un profesionist l-ar fi avut în vedere. Astfel, dacă personalul medical ar fi lucrat cu
atenția cuvenită, cu grija necesară, dacă ar fi făcut tot ce trebuia pentru a cunoaște exact urmările
posibile ale faptei sale, în circumstanțele în care o efectua, atunci ar fi putut prevedea că acest
rezultat se va produce, luând măsurile corecte.

Totodată, culpa medicală poate îmbrăca şi alte forme:

a. culpa „in adendo” sau comisivă, care constă în acționarea cu stângăcie, imprudență,
nepricepere, nedibăcie, nepăsare față de cerințele bolnavului;

b. culpa „in omitendo” sau omisivă este când pacientul își pierde șansa de vindecare sau
supraviețuire din cauza neexecutării unei acțiuni necesare. Omisiunea se manifestă prin
indiferență, nebăgare de seamă, neglijență și are consecințe când între ea și rezultat există
legătură cauzală;

c. culpa „in eligendo” constă într-o alegere greșită a procedurilor tehnice, într-o delegare către o
persoană nepotrivită a unor obligații proprii;

d. culpa „in vigilendo” rezidă în încălcarea unei îndatoriri de confraternitate prin solicitarea și
obligația de a răspunde la un consult interclinic, prin nesolicitarea unui ajutor, prin neinformarea
despre soarta bolnavului și prin nesupravegherea corectă și adecvată a personalului medical din
subordine.
3. Eroarea medicului – cauză de neimputabilitate
Conform Codului Penal, eroarea reprezintă una din cauzele de neimputabilitate a faptei, fiind
reglementată de art. 30 C. pen. și care prevede că „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de
legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența
unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei”. Aceste dispoziții
se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă
necunoașterea stării, situației ori împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei.

Cu alte cuvinte, dacă se constată că medicul a acționat cu diligență și conștiință maximă, a apelat
la toate cunoștințele sale științifice, a făcut tot ce era posibil în condițiile respective pentru a pune
cel mai exact diagnostic și a ales cea mai bună metodă de tratament în interesul bolnavului, orice
medic ar fi acționat la fel, în aceleași condiții, înseamnă că suntem în prezența unei erori
invincibile care înlătură vinovăția medicului în orice formă sau că pacientul nu a adus la
cunoştinţă medicului informaţii importante, de pildă, faptul că urmează tratament pentru diabet.

Cazul fortuit – cauză de neimputabilitate

Noţiunea de caz fortuit înseamnă săvârșirea unei fapte al cărei rezultat e consecința unei
împrejurări care nu putea fi prevăzută. Dacă în timpul unei activități medicale apare o
împrejurare imprevizibilă pentru orice alt medic cu un rezultat străin de voința și conștiința
medicului făptuitor, acestuia nu i se poate imputa rezultatul negativ produs, în consecinţă nu este
vorba despre malpraxis.

Însă, deşi se aseamănă, nu trebuie confundat cazul fortuit cu cel de forţă majoră.

În cazul fortuit, împrejurările obiectiv imprevizibile provin dintr-o acțiune umană, iar cazul de
forţă majoră circumstanţele provin din partea altor forțe, spre exemplu, forțe ale naturii, având nu
numai caracter imprevizibil, dar și caracter irezistibil, de neînlăturat.

Concomitent, pentru stabilirea tuturor împrejurărilor săvârșirii unei fapte de malpraxis medical,
organul de urmărire penală apelează la specialiști în medicină, dispunând efectuarea unor
expertize medico-legale, solicitând relații de la Colegiile medicale județene sau naționale, care au
sarcina să examineze fapta comisă și să comunice concluziile la care au ajuns. Acest acte
medico-legale sunt esenţiale pentru procesul în care medicul este acuzat de malpraxis.

4. Răspunderea penală în practica instanţelor naţionale cu privire la malpraxisului

medical, în cauzele penale

În cele ce urmează, redăm un exemplu relevant pentru problematica pusă în discuţie:

Medicul AP din cadrul Spitalului Drăgăşani a fost cercetat şi trimis în judecată pentru
infracţiunea de ucidere din culpă. S-a reţinut în sarcina inculpatului că a avut sub observaţie pe
minorul GA proaspăt vaccinat cu vaccinul antipoliomielitic şi vaccinul difterotetanos de către
medicul de la dispensar, G.A

Vaccinul s-a efectuat conform normelor medicale şi a decurs fără probleme. A doua zi după
efectuarea acestui vaccin ca urmare a stării febrile în care a intrat minorul, acesta a fost
transportat de urgenţă la Spitalul municipiului şi internat în secţia pediatrie, sub observaţia
directă a învinuitului AP. Diagnosticul la internare a fost”reacţie postvaccinală. Trisomia 21”.
Diagnostic la 72 de ore acelaşi. La externare diagnosticul inserat în foaia de observaţie clinică a
fost: ”reacţie postvaccinală. Trisomia 21, deces – 30.07.2006, ora 5,20”. Motivul internării,
trecut în foaia de observaţie clinică îl constituie – febră, scaunele diareice, stare generală alterată.

Învinuitul AP – medic primar pediatru – medic de gardă al secţiei pediatrie stabileşte

administrarea de algocalmin şi fenobarbital, indicând în foaia de observaţie clinică generală şi
prezenţa unei tumefacţii pe coapsa piciorului. Din graficul de urmărire al temperaturii existent în
foaia de observaţie clinică precum şi din declaraţiile celor două asistente care au supravegheat
minorul pe perioada internării, respectiv VD şi LD, rezultă că minorul a prezentat în permanenţă
stare febrilă, cu temperatura în jurul constantei de 39 grade Celsius. Ambele asistente au raportat
această situaţie învinuitului AP care a dat dispoziţie de efectuare de împachetări pentru a scădea
temperatura minorului.
Deşi starea febrilă a minorului s-a menţinut în permanenţă, învinuitul AP nu a introdus în
medicaţie nici un antibiotic deşi cunoştea că pacientul GA este diagnosticat cu maladia Down
(trisomia 21), maladie care afectează puternic sistemul imunitar al persoanei bolnave.

Dispoziţiile pe care învinuitul le-a dat asistentelor s-au mărginit doar la efectuarea de
împachetări şi la administrarea de algocalmin şi fenobarbital. În atare situaţie, comisia de
disciplină din cadrul Colegiului Medicilor Vâlcea a decis sancţionarea cu avertisment a
medicului AP. În cauză s-a dispus efectuarea autopsiei minorului GA. Din raportul de constatare
medico-legală –autopsie nr… rezultă următoarele concluzii: – moartea minorului GA a fost
violentă; – ea s-a datorat insuficienţei acute cardio-respiratorii, consecutivă unei pneumonii acute
interstiţiale survenită la un copil cu reacţie postvaccinală acută şi boală congenitală; – conform
copiei f.o. clinică, întocmită cu prilejul internării, copilului nu i-au fost efectuate investigaţii
paraclinice – analize de laborator – care să permită precizarea unui diagnostic corect şi complet
şi în mod direct instituirea unui tratament corespunzător; – tratamentul administrat copilului şi
consemnat în f.o.clinică a fost incomplet prin neadministrarea unor medicamente cum ar fi
antibioticele, care ar fi putut aduce efecte terapeutice benefice şi ar fi putut preveni decesul
copilului; – se apreciază că prin neefectuarea investigaţiilor de laborator, neefectuarea unui
tratament medicamentos corespunzător şi prin netrimiterea copilului la un spital superior, într-o
secţie de specialitate de boli infecto-contagioase copilul a fost lipsit de şansa supravieţuirii; –
urmărirea şi examinarea copilului, conform documentelor puse la dispoziţie, a fost corect
efectuată la nivelul dispensarului comunal, în cabinetul medicului de familie.

Astfel, prin sentinţa penală nr.39/2009 din 04 martie 2009 Judecatoria Drăgaşani a hotărât
condamnarea lui A.P la 2 ani şi 6 luni de închisoare[9].

Concluzii

Analiza răspunderii juridice pentru malpraxisul medical demonstrează faptul că neglijenţa

medicală are urmări grave, putând atrage chiar şi răspunderea penală dacă sunt întrunite
elementele constitutive ale unei infracţiuni.
[1] (1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente,
maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale,
precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit
legii.
[2] În cazul obligaţiilor de mijloace, subiectul în cauză medicul este ţinut să folosească toate
mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.
[3] A se vedea Bianca Lacrima Luntraru, Răspunderea civilă pentru malpraxisul profesional,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti,2018, p.30.
[4] A se vedea Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan
Macoovei , Noul Cod Civil, Comentariu pe articole- Editia 3, 2021 editura C.H. Beck
[5] A se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 46
[6] Gh. Boboş, Corina Buzdugan, V. Rebreanu, Teoria Generală a Statului şi Dreptului,ed. A 2-
a, Ed. Argonaut,2010, p. 428.
[7] Tudorel Toader, M.I. Michinici, A. Crişu, M. Dunea, S. Răduleţu, Noul Cod Penal.
Comentarii Pe Articole, Ed. Hamagiu, 2014, p. 337
[8] Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt
garantate.
[9] A se vedea Sintact.ro, Sentinta penala nr. 39/2009 din 04-mar-2009, Judecatoria Dragasani

Ioana Maria Gherendi

Studentă – Specializarea Drept a Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie
„George Emil Palade” din Târgu Mureș