Răspunderea în medicină există din cele mai vechi timpuri, fiind contemporană profesiei, și corespunde sistemului social al fiecărei

perioade
istorice.

Primele prevederi referitoare la răspunderea penală și civilă a medicului se regăsesc în Codul lui Hamurabi (1725 î. e.n.), legile lui Manu, Cărțile
vieții, Vedele (India), care vorbesc despre puritatea morală și profesională a medicului.

Cărțile biblice și talmudul[1] conțin prevederi referitoare la condițiile de activitate ale medicului și răspunderea lui pentru greșelile făcute.
În Egipt a existat un veritabil Cod medical care reglementa printre altele și răspunderea medicului.

În Grecia antică, Platon susținea că rolul medicinii este cu precădere profilactic, iar medicul trebuie să aibă imunitate profesională; pe de altă
parte, Aristotel susținea necesitatea răspunderii medicilor pentru greșelile lor profesionale, sub condiția ca aprecierea magistraților să se
sprijine pe expertiza unor specialiști din domeniu.

Jurământul lui Hipocrate conținea principii umaniste de etică medicală și reguli ale moralității profesionale; se impunea responsabilitatea
medicului ca instituție juridică și profesională.

În Țările Române pravilele lui Vasile Lupu (1646), în Moldova, și Matei Basarab (1652), în Țara Românească, conțineau prevederi referitoare la
medici, în sensul că li se recomanda să fie morali, modești în sfaturi și să trateze bolnavii cu grijă.

În anul 1710 preceptele lui Hipocrate au fost traduse în limba română, fapt ce a dat un impuls pozitiv practicii medicale în Țările Române.

În prezent, activitatea medicală este reglementată, în special, de către Legea nr. 95/2006 [2] (Legea privind reforma în domeniul sănătății), Legea
nr. 46/2003[3] privind drepturile pacientului, diferite ordine ale Ministrului Sănătății, aceste acte normative speciale subordonându-se
Constituției României și întregindu-se cu prevederile codurilor civil, penal sau al muncii.
Prin personal medical, potrivit art. 642 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, înțelegem medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical
și moașa care acordă servicii medicale.

Termenul malpraxis derivă din cuvântul latin „malus”, care înseamnă rău, și din cuvântul grec „praxis”, care înseamnă practică. Deci, malpraxis
înseamnă practică rea sau practică inadecvată.
Prin malpraxis, potrivit dicționarului enciclopedic al limbii române, înțelegem „tratament incorect sau neglijent aplicat de un medic unui
pacient, care îi produce acestuia prejudicii de orice natură, în relație cu gradul de afectare a capacității fizice și psihice” [4].
Dacă la început noțiunea de „malpraxis” a fost folosită doar în domeniul medical cu referire specială la activitatea profesională, observăm că, în
prezent, ea s-a extins și către alte profesii „nemedicale”, cum ar fi cele de avocat, notar public, auditor etc.

Legea nr. 95/2006, la art. 642 alin. (1) lit. b), definește malpraxisul ca fiind „eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau
medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de
produse și servicii medicale”.

Răspunderea personalului sanitar o putem categorisi în răspundere extrajudiciară și răspundere judiciară.

Când vorbim de răspundere extrajudiciară avem în vedere răspunderea morală, care în cazul medicului își are sorgintea în jurământului lui
Hipocrate – medic din Grecia Antică -, care cuprinde îndatoriri ale medicului în exercitarea profesiei sale, unele dintre principii fiind valabile și
astăzi, cum ar fi păstrarea secretului profesional sau interzicerea relațiilor intime cu pacienții.

În prezent, răspunderea morală derivă din natura umană a profesiei și din codul de deontologie medicală și a regulilor de bună practică
medicală.

Răspunderea juridică presupune răspundere disciplinară, răspundere civilă și răspundere penală.

Răspunderea disciplinară are în vedere în primul rând prevederile Codului Muncii și în al doilea rând prevederile art. 442 – 451 din Legea nr.
95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Conform art. 442 alin. (1), medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea obligațiilor sale
profesionale, urmând a se aplica sancțiunile prevăzute de art. 447, sancțiuni care se aplică de către comisiile de disciplină de pe lângă Colegiile
județene ale medicilor, care sunt independente de acestea.
Răspunderea civilă vizează aspecte de natură delictuală sau contractuală care stau la baza relației medic-pacient și care derivă din obligația
medicului de a răspunde pentru prejudiciile cauzate pacientului și de a acorda acestuia „îngrijiri conștiente, atente și conforme datelor actuale
ale științei”.
Însă cea mai gravă formă de răspundere pe care o poate suporta personalul medical în general, respectiv medicul în special, este răspunderea
penală.

Răspunderea penală este o instituție fundamentală a dreptului penal (alături de infracțiune și pedeapsă) și implică obligația unei persoane de a
răspunde în fața organelor de urmărire penală și apoi în fața instanței de judecată pentru fapta prevăzută de legea penală pe care a săvârșit-o,
obligația de a suporta măsurile de constrângere penală prevăzute de lege pentru săvârșirea infracțiunii și obligația de a executa pedeapsa
aplicată[5].
Personalul medical în general, medicul în special, poate să fie potențial subiect activ al unor fapte prevăzute de legea penală, cum ar fi: omorul
(art. 188 C.pen.), uciderea la cererea victimei (art. 190 C.pen.), uciderea din culpă (art. 192 C.pen.), loviri sau alte violențe (art. 193 C.pen.),
vătămarea corporală (art. 194 C.pen.), vătămarea corporală din culpă (art. 196 C.pen.), luarea de mită (art. 289 C.pen.), întreruperea cursului
sarcinii (art. 201 C.pen.), vătămarea fătului (art. 202 C.pen.) etc.

Însă faptele care au legătură directă cu tema pe care o analizăm, în opinia mea, sunt numai ucidere din culpă și vătămare corporală din culpă.
Uciderea din culpă este reglementată de art. 192 C.pen. în felul următor:

(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 1 – 5 ani.

(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii sau
pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de
prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
(3) Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin. 1 și 2 se
majorează cu jumătate.
Această infracțiune face parte, ca și omorul, din categoria infracțiunilor contra persoanei, deosebindu-se de omor numai în ce privește forma de
vinovăție, aceasta fiind culpa în loc de intenție.

Prin incriminarea acestei fapte, legiuitorul a urmărit ocrotirea membrilor societății, dreptul la viață al acestora indiferent de forma de vinovăție
care aduce atingere acestei valori sociale.

Constatăm că această incriminare are o variantă tip și două variante agravate.

La varianta tip, subiect activ poate fi orice persoană. Însă la varianta agravată, prevăzută de art. 192 alin. (2), subiect activ poate fi numai un
profesionist. Textul se referă la uciderea din culpă, ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul
unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activități.

Această variantă agravată este aplicabilă și personalului sanitar, respectiv medicului, deoarece săvârșește fapta în timpul exercitării profesiei de
medic.

În literatura de specialitate s-a susținut că pentru a exista această variantă agravată trebuie îndeplinite următoarele 4 condiții:

– făptuitorul să îndeplinească o profesie, o meserie ori să efectueze anumite activități;

– pentru exercitarea acestor activități să existe anumite dispoziții legale ori măsuri de prevedere;

– fapta să se săvârșească în timpul exercitării profesiei, meseriei ori activității;

– între acțiunea desfășurată (realizată) de autor și urmarea imediată (rezultatul faptei) să existe o legătură de cauzalitate.

Constatăm că agravarea faptei de ucidere este determinată de calitatea de profesionist a făptuitorului și timpul săvârșirii faptei, adică în
exercițiul profesiei sau meseriei.

Infracțiunea de vătămare corporală din culpă este reglementată în art. 196 C.pen. într-o variantă tip și 3 variante agravate.

În varianta tip, textul de incriminare are în vedere infracțiunea de lovire sau alte violențe [art. 193 alin. (2) C.pen.] săvârșită din culpă, când
există îngrijiri medicale de cel mult 90 zile, iar subiectul activ să fie sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psiho-active sau în
desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.

În prima variantă agravată este vorba de infracțiunea de vătămare corporală [art. 194 alin. (1) C.pen.] săvârșită din culpă, când s-a cauzat
victimei o infirmitate, leziuni traumatice care au necesitat peste 90 zile îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul sau
punerea în primejdie a vieții persoanei.

A doua variantă agravată are în vedere fapta de vătămare corporală sus-menționată săvârșită din culpă, ca urmare a nerespectării dispozițiilor
legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii sau pentru efectuarea unei activități.

Această variantă agravată poate constitui încadrarea juridică pentru personalul medical care, în cadrul profesiei sale, vatămă din culpă
integritatea corporală a unui pacient, sancțiunea fiind închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.

Însă deosebirea cea mai importantă a infracțiunii de ucidere din culpă de infracțiunea de omor și a infracțiunii de vătămare corporală din culpă
de infracțiunea de vătămare corporală o constituie forma de vinovăție.

La omor, fapta este săvârșită cu intenție directă, adică făptuitorul prevede și urmărește rezultatul faptei sale, sau cu intenție indirectă, adică
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmărește, dar acceptă posibilitatea producerii lui.

La ucidere din culpă, fapta este săvârșită din culpă cu prevedere (ușurință), când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu urmărește
producerea lui și crede, fără temei, că acest rezultat nu se produce, sau din culpă fără prevedere (culpă simplă sau greșeală), când făptuitorul nu
a prevăzut rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.
Așadar, pentru existența formei de vinovăție – culpă cu prevedere – trebuie îndeplinite următoarele condiții[6]:
a) făptuitorul să fi prevăzut rezultatul faptei sale, adică să fi avut realmente reprezentarea rezultatului.

A prevedea rezultatul înseamnă a avea reprezentarea acestuia, a-și da seama că rezultatul se va produce dacă va fi efectuată o anumită
activitate (acțiune sau inacțiune). Prevederea este o anticipare a ceea ce se va întâmpla ulterior. Este o reprezentare dedusă din cunoașterea
exactă și prealabilă a acțiunii sau inacțiunii ce se efectuează și a împrejurărilor în care are loc efectuarea. Făptuitorul realizează mintal această
deducție pe baza datelor de experiență generală.

Ceea ce trebuie să prevadă făptuitorul este rezultatul faptei.

Prin rezultatul faptei se înțelege urmarea imediată, urmarea firească, adică modificarea produsă în lumea externă de acțiunea sau inacțiunea
efectuată de către făptuitor.

b) făptuitorul să nu fi urmărit producerea rezultatului prevăzut, adică acțiunea sau inacțiunea să fi fost efectuate în vederea altui rezultat.

c) făptuitorul să fi socotit fără temei că acel rezultat nu se va produce.

Așadar, făptuitorul, deși a prevăzut că fapta sa este de natură să producă alt rezultat decât cel urmărit de el, totuși a apreciat, a socotit că în
cazul său, față de împrejurările în care se efectuează acțiunea sau inacțiunea sa, acel rezultat nu se va produce. Însă această apreciere a fost
greșită, fiindcă rezultatul s-a produs, ceea ce dovedește că ea nu a fost sprijinită pe temeiuri serioase, că a fost făcută cu ușurință. Făptuitorul a
avut în vedere anumite temeiuri, dar acestea s-au dovedit nevalabile sau insuficiente.

Culpa simplă sau greșeala există atunci când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși el trebuia și putea să-l prevadă.
Pentru existența acestei forme de vinovăție trebuie îndeplinite următoarele condiții:

– făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale. Deci cel care a efectuat acțiunea sau inacțiunea care a cauzat rezultatul nu a avut
reprezentarea acelui rezultat, nu și-a închipuit că el se va produce;

– făptuitorul trebuia și putea să prevadă rezultatul care s-a produs.

Neprevederea rezultatului apare ca o greșeală, ca o lipsă de prevedere nejustificată. Însă rezultatul era previzibil, orice om normal și atent ar fi
trebuit să-l prevadă. Dacă făptuitorul ar fi lucrat cu atenția cuvenită, cu grija necesară, dacă ar fi făcut tot ce trebuia pentru a cunoaște exact
urmările posibile ale faptei sale, în circumstanțele în care o efectua, atunci ar fi putut prevedea că acest rezultat se va produce.

Posibilitatea de prevedere se verifică în raport cu felul activității în cadrul căreia s-a săvârșit fapta și în raport cu persoana celui care a comis-o.

Când se constată că făptuitorul nu numai că nu a prevăzut, dar nici nu putea să prevadă producerea rezultatului, nu mai există culpă și deci
vinovăție, ci ne găsim în fața unui caz fortuit.

Culpa în general, culpa medicală în special poate avea și alte forme[7]:

– culpa „in adendo” sau comisivă, care constă în acționarea cu stângăcie, imprudență, nepricepere, nedibăcie, nepăsare față de cerințele
bolnavului;
– culpa „in omitendo” sau omisivă este când pacientul își pierde șansa de vindecare sau supraviețuire din cauza neexecutării unei acțiuni
necesare. Omisiunea se manifestă prin indiferență, nebăgare de seamă, neglijență și are consecințe când între ea și rezultat există legătură
cauzală;
– culpa „in eligendo” constă într-o alegere greșită a procedurilor tehnice, într-o delegare către o persoană nepotrivită a unor obligații proprii;
– culpa „in vigilendo” rezidă în încălcarea unei îndatoriri de confraternitate prin solicitarea și obligația de a răspunde la un consult interclinic,
prin nesolicitarea unui ajutor, prin neinformarea despre soarta bolnavului și prin nesupravegherea corectă și adecvată a personalului medical
din subordine.
Mai există: culpă directă, când privește fapta proprie, culpa indirectă, când se referă la o acțiune săvârșită de altul, culpă lata sau gravă, când
rezultatul cert sau probabil era ușor de prevăzut, culpa levis sau ușoară, când rezultatul era posibil – previzibil cu oarecare grijă – și culpa
levissima, sau culpă foarte ușoară, când rezultatul era oarecum improbabil, astfel că prevederea lui era posibilă numai cu un deosebit simț al
prevederii.

Trebuie să facem diferențiere între eroare și greșeală.

Eroarea reprezintă una din cauzele de neimputabilitate a faptei, fiind reglementată de art. 30 C.pen. și care prevede că „nu constituie
infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații
ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei”. Aceste dispoziții se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le
pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației ori împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei.
În literatura juridică s-a arătat că eroarea, pentru a fi cauză de neimputabilitate, trebuie să fie invincibilă, adică de neînlăturat.

Dacă se constată că medicul a acționat cu diligență și conștiință maximă, a apelat la toate cunoștințele sale științifice, a făcut tot ce era posibil în
condițiile respective pentru a pune cel mai exact diagnostic și a ales cea mai bună metodă de tratament în interesul bolnavului, orice medic ar fi
acționat la fel, în aceleași condiții, înseamnă că suntem în prezența unei erori invincibile care înlătură vinovăția medicului în orice formă.

O altă cauză de neimputabilitate poate fi cazul fortuit, fiind reglementat în art. 31 C.pen.

Cazul fortuit presupune săvârșirea unei fapte al cărei rezultat e consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Dacă în timpul unei
activități medicale apare o împrejurare imprevizibilă pentru orice alt medic cu un rezultat străin de voința și conștiința medicului făptuitor,
acestuia nu i se poate imputa rezultatul negativ produs.

Nu trebuie confundat cazul fortuit cu forța majoră; în primul caz împrejurările obiectiv imprevizibile provin dintr-o acțiune umană, iar în al
doilea caz provin din partea altor forțe (forțe ale naturii), având nu numai caracter imprevizibil, dar și caracter irezistibil, de neînlăturat.

Însă, pentru stabilirea tuturor împrejurărilor săvârșirii unei fapte de malpraxis medical, organul de urmărire penală apelează la specialiști în
medicină, dispunând efectuarea unor expertize medico-legale.

Totodată, organul de urmărire penală solicită relații de la Colegiile medicale județene sau naționale, care au sarcina să examineze fapta comisă
și să comunice concluziile la care au ajuns.
Aceste acte medico-legale sunt definitorii în realizarea convingerii organului de urmărire penală sau ale instanței de judecată.

În continuare redăm câteva exemple de ucidere din culpă sau vătămări corporale din culpă comise de către personalul medical:

– Medicul P.S.L. de la Spitalul Județean Argeș, specialitatea Obstetrică ginecologie, a fost cercetat, trimis în judecată de către Parchetul de pe
lângă Judecătoria Pitești pentru două infracțiuni: de vătămare a integrității corporale din culpă a părții vătămate B.L.F. și de vătămarea gravă
din culpă a părții vătămate minore B.I.G.M. S-a reținut în sarcina acestuia că în anul 2003 a dat dovadă de superficialitate și nu a depus
diligențele necesare pentru ca pacienta B.L.F. să nască prin intervenție chirurgicală (cezariană), în condițiile în care alți colegi medici
recomandaseră această modalitate; în timpul nașterii a folosit în mod defectuos instrumente de extracție a fătului, activități care au produs
mamei leziuni ce au necesitat 17 – 18 zile îngrijiri medicale, iar nou născutului leziuni ce au necesitat cca. 6 luni îngrijiri medicale, ulterior
intervenind decesul.

Prin sentința penală nr. 2254/18.11.2010 a Judecătoriei Pitești (dos. nr. 5512/280/2008) s-a hotărât condamnarea în concurs real la pedeapsa
rezultantă de 1 an și 8 luni închisoare cu suspendare, sub supraveghere. Instanța a aplicat și măsura de siguranță a interzicerii dreptului de a
exercita profesia de medic primar în specialitatea de obstetrică – ginecologie. Instanța l-a obligat pe medic, în solidar cu Spitalul Județean Argeș,
să achite părții vătămate B.L.F. (mama copilului) despăgubiri morale în sumă de 500.000 euro. Această sentință a rămas definitivă prin dec.
277/R/22.03.2011 a Curții de Apel Pitești.

– Medicul M.M. care își desfășura activitatea la Penitenciarul Spital Colibași, în perioada septembrie – octombrie 2005 a consultat pacientul V.A.
internat în acest spital, stabilind diagnosticul „gastroduodenită cronică și suspect hepatită cronică”. Deoarece starea pacientului s-a agravat,
pacientul a fost transferat la Penitenciarul Spital București și, după aceea, la Penitenciarul Spital Rahova, pentru efectuarea de investigații
amănunțite. Aici pacientului i s-a stabilit diagnosticul de „peritonită generalizată neglijată prin apendicită acută perforată”. A fost operat de
urgență, însă în pofida tratamentului corespunzător aplicat, pacientul a decedat. Actele medico – legale întocmite în cauză au stabilit că decesul
pacientului s-a datorat culpei medicale a medicului curant M.M. din Penitenciarul Spital Colibași, care nu a stabilit un diagnostic corect și nu a
aplicat tratamentul corespunzător. Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești, prin rechizitoriul din 02 XI 2011, a dispus punerea în mișcare a
acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului M.M. pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută și pedepsită de art. 178
alin. (2) C.pen.

Judecătoria Pitești, prin sentința penală nr. 4411/27.09.2013, a condamnat pe medicului M.M. la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendare și
5 ani interzicerea dreptului de a exercita profesia de medic.

– În 1999, pacienta M.P., de profesie medic, se internează la spitalul Dr. Ion Crăciun din Călinești, jud. Argeș pentru a naște prin cezariană. A
născut, dar nu s-a mai trezit din anestezie. A fost asistată de medicul M.N. și medicul anestezist C.O.L. Cercetările au stabilit că i s-a injectat o
doză mult prea mare de anestezic, iar deconectarea de la aparate a fost făcută mult prea devreme. Au fost dispuse sancțiuni disciplinare,
condamnări penale și interzicerea exercitării profesiei pe o perioadă determinată.

– În 2005, pacienta M.D. naște prin cezariană la Spitalul Dr. Ion Crăciun din Călinești jud. Argeș, fiind asistată de medicul M.D. După 4 luni se
constată în abdomenul pacientei prezența unor corpuri străine. A fost operată de mai multe ori și i s-au extras din abdomen două pansamente
sterile lăsate în corp cu ocazia operației de cezariană. Au fost efectuate cercetări pentru vătămare corporală gravă din culpă, dispunându-se
condamnarea la un an închisoare cu suspendare fiindcă medicul a omis să extragă două câmpuri operatorii intra abdominale, după operația de
cezariană.

– În 2012, medicul G.D. de la Spitalul Dr. Ion Crăciun din Călinești nu a acordat îngrijiri medicale corespunzătoare pacientei C.D., care era
gravidă, motiv pentru care a născut normal un copil în greutate de 4,300 kg, decedat. Examinarea medico-legală a stabilit că moartea copilului a
fost violentă și a survenit urmare unui traumatism cranio-cerebral forte produs în procesul de asistare medicală în timpul nașterii. Au fost
efectuate cercetări penale pentru infracțiunea de ucidere din culpă.

– Medic din Pașcani a amânat nejustificat operația unui pacient care prezenta „fractură de gambă”; numai după ce a primit o sumă de bani de
300 lei s-a hotărât să-l opereze, dar era prea târziu. Pacientul a decedat în fața sălii de operație. Medicul a fost trimis în judecată și condamnat.

– Pacient în vârstă de 22 ani s-a prezentat la UPU – Spital Municipal pentru o stare anxioasă, dureri epigastrice. Medicul l-a consultat și l-a
diagnosticat cu „Bronșită acută virotică. Gastrită acută postmedicamentoasă”. S-a administrat tratament cu miofilin, diazepam, ranitidină și
algocalmin. Pacientul a plecat la domiciliul său unde, în ziua următoare, a decedat. Comisia superioară de medicină a constatat vinovăția
medicului pentru că nu a stabilit un diagnostic corect, nu a cerut consultări interdisciplinare, nu a efectuat investigații și nu a recunoscut
gravitatea situației.

– Medic neonatolog din Miercurea Ciuc nu a îngrijit corespunzător un copil născut prematur. Copilul a făcut retinopatie de prematuritate,
pierzându-și complet vederea. A fost trimis în judecată pentru vătămare corporală din culpă și condamnat la 3 ani închisoare cu suspendare.

– Medic neurochirurg a operat un pacient de 48 ani cu diagnosticul „septicemie cu stafilococ cu determinări secundare pulmonare și
vertebrale”. În cursul intervenției, lama bisturiului s-a rupt la nivel lombar L2, lateral dreapta, fragmentul rămânând în corpul pacientului. După
3 ani, urmare altei intervenții, corpul metalic a fost extras.

Comisia Superioară de disciplină a constatat abatere de la bună practică, deoarece medicul neurochirurg trebuia să repete investigațiile în
vederea localizării și extragerii corpului străin, neinformând pacientul pentru incidentul intraoperator;

– Cazul medicului N.C., care în anul 2004 a confundat penisul cu un testicul pe care trebuia să-l extirpe, este de notorietate. A fost trimis în
judecată, condamnat și obligat la despăgubiri civile de 500.000 euro, solidar cu Spitalul Teodor Burghele din București. A fost judecat de către
Judecătoria Sector 5 București, Tribunalul București și, în final, de Curtea de Apel București.
[1] Talmudul, numit în mod tradițional Shas (o abreviere ebraică a lui shisha sedarim, cele „șase ordine” ale Torei orale), este un text central al
iudaismului rabinic, compus din Mișna și Ghemara. Este o compilație a opiniilor docte acumulate în scris până la sfârșitul secolului V e.n.
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Talmud).