Legislație medicală, organizare profesională, malpraxis și bioetică

- suport de curs -

Dr. Ana-Maria Mihălcescu

Cap 1 - Introducere în studiul dreptului medical și a legislației medicale.

1.1. Utilitatea studierii dreptului medical și a legislației medicale în formarea

medicului și a celorlalți profesioniști din domeniul medical.

Profesiile medicale presupun interacțiunea cu atributele esențiale ale

persoanei umane, care fac obiectul unei riguroase și ample protecții juridice,
îndeosebi ca drepturi fundamentale ale anului, sub forma dreptului la viață și la
integritate fizică și psihică al persoanei umane, dar și ca drepturi recunoscute și
protejate prin legi speciale (e.g. drepturile pacientului). Pe lângă aceste implicații
juridice directe și evidente, pe termen lung, modul de organizare și de exercitare al
profesiilor medicale este de natură a produce consecințe chiar asupra speciei umane,
și avem în vedere nu numai domeniile avangardiste, „cutia Pandorei” (genetica
medicală, ingineria genetică, reproducerea in vitro, transplantul de organe etc.), dar și
starea de sănătate a populației. Este motivul pentru care țările membre ale Consiliului
Europei, „conștiente de actele care ar putea pune în pericol demnitatea umană
printr-o folosire improprie a biologiei și medicinii”, au simțit nevoia să semneze în
1997 la Oviedo Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a
demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și ale medicinii. Titlul Convenției
este grăitor prin el însuși: medicina modernă, cu progresele sale binecunoscute, a
ajuns să reprezinte un pericol potențial pentru om și pentru demnitatea sa, fiind
necesare instrumente juridice internaționale care să protejeze drepturile omului față
de știința și arta medicinii deși, în mod tradițional, aceasta are ca unic scop sănătatea
și starea de bine a ființei umane.

Excepția pentru această aparentă contradicție din titlul Convenției de la Oviedo

provine din faptul că practica actuală a medicinii nu mai înseamnă numai
supraspecializare şi calificare profesională, elaborarea de politici publice şi
organizarea de sisteme de sănătate publică, dar, în mod deosebit, ea implică sume
uriaşe de bani, din fonduri publice şi private.

1 din 170
 Figurile legendare ale medicinii, ca modele de medici de excepție, cunoscute
nouă atât din surse biblice, cât şi laice, modele pe le-am regăsit în figurile profesorilor
noştri prezenţi până nu demult în spitale şi universităţi, aproape au dispărut .

Ele au fost înlocuite de medicul modern, care nu mai este doar un profesionist
al practicii medicale, în egală măsură el trebuie să fie un întreprinzător, un manager,
un contabil, un jurist, pentru a face faţă cadrului complex în care se mişcă.

Astfel, exercitarea profesiei de medic este strict reglementată în spațiul UE,

sub aspectul condițiilor de exercitare, tendința fiind de extindere a procesului de
reglementare și asupra actului medical propriu-zis, sub forma protocoalelor
standardizate sau a standardelor de bună practică medicală ce sunt elaborate în toate
specializările medicale. Astfel, vechiul dicton „nu există boli, ci bolnavi”, tinde să se
transforme în opusul său „nu există bolnavi, ci boli”, ceea ce este, desigur absurd.

Intuim aici limitele procesului de reglementare a standardelor profesionale,

care în nici un caz nu pot substitui principiul independenţei profesionale a medicului,
care este chiar de esenţa acestei profesii. Întrucât medicul și profesionistul din
domeniul sănătății este subiectul a numeroase tipuri de răspundere, iar consecințele
eventualei angrenări ale acestora sunt dintre cele mai serioase, standardele
profesionale par a fi un răspuns just, cel mai mic rău în situaţia dată.

Acestea ar fi argumentele principale care ne îndreptățesc să afirmăm că este

esențial pentru viitorul medic și pentru viitorul asistent medical generalist să aibă
noțiunile elementare de legislație medicală cu incidență directă asupra profesiei sale,
implicit asupra carierei și asupra vieții sale.

1.2. Câteva noțiuni elementare de drept necesare pentru a înțelege subiectele ce

vor fi puse în discuție.

Norma juridică desemnează o regulă de conduită generală, o dispoziție a cărei

respectare obligatorie este garantată la nevoie prin forța coercitivă a statului. Această
ultimă caracteristică deosebește norma juridică de alte tipuri de norme (morale,
cutumiare, religioase etc.).

Generalitatea normei juridice este caracteristica sa de a fi aplicabilă unui număr

nelimitat de situații și persoane, având deci având un caracter impersonal, generând
drepturi și obligații ori de câte ori ipoteza normei este întâlnită în viața reală.

2 din 170
 Structura logico-juridică a normei este, tradițional, trihotomică, cuprinzând:
ipoteza, dispoziția și sancțiunea. Dacă ipoteza și dispoziția prescriu acțiuni, sancțiunea
conține modul de reacție al statului față de conduita neconformă, apărând ca o
prelungire a ipotezei și dispoziției.

Noțiunea de răspundere și tipuri de răspundere juridică.

După cum rezultă implicit din definiția normei juridice, unul din principiile
fundamentale ale dreptului este acela al responsabilității, răspunderea juridică fiind
raportul juridic de constrângere ce are ca obiect aplicarea sancțiunii juridice.

În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaște o formă de răspundere

specifică: răspunderea politică în domeniul dreptului constituțional, răspunderea
civilă, răspunderea penală, răspunderea administrativă, răspunderea disciplinară.
Fiecare formă de răspundere juridică se caracterizează prin condiții specifice de
stabilire a răspunderii (condiții procedurale) și condiții specifice de fond, precum și
prin sancțiuni specifice.

Noțiunea de drept fundamental al omului (cu referire la drepturile

fundamentale cu relevanță în practica medicală)

Drepturile fundamentale ale omului sunt acele drepturi subiective absolut

indispensabile pentru demnitatea omului și libera dezvoltare a personalității sale,
fiind cuprinse în Constituție și în convenții internaționale. Garantarea respectării
efective a acestor drepturi fundamentale în variatele sfere ale vieții sociale este o
obligație ce revine statului, respectiv statelor civilizate care au subscris la un sistem
global de recunoaștere și apărare a acestor drepturi prin instrumente internaționale,
dintre care cele mai importante sunt: Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor și a libertăților fundamentale (1950, Roma, Consiliul Europei) și Declarația
universală a drepturilor omului (1948, New York, Adunarea Generală ONU).

Drepturile recunoscute prin Convenția europeană și prin Protocoalele ei

adiționale se bucură de o garanție judiciară specifică, la Strasbourg fiind instituită o
instanță internațională specializată în judecarea efectivă a cazurilor în care o
persoană se plânge de nerespectarea acestor drepturi de către un stat semnatar al
Convenției. Este vorba de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), a cărei
jurisprudență completează și nuanțează tabloul drepturilor recunoscute de Convenția
Europeană.

3 din 170
 Dispozițiile privind drepturile și libertățile fundamentale sunt interpretate în
România în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu celelalte
tratate internaționale la care România este parte, iar în caz de neconcordanță au
prioritate reglementările internaționale, atunci când acestea conțin reglementări mai
favorabile decât cele interne.

1.3. Organizarea şi funcţionarea sistemului de sănătate din România.

Există trei modele majore de sisteme de sănătate în lume:

1. Modelul „bismarkian”

În ciuda convingerilor sale conservatoare, cancelarul Bismarck instituie primul

sistem social naţional ce cuprinde asigurări de sănătate şi pensii de bătrâneţe (1883 –
1884) afirmând că „trebuie făcut un pic de socialism pentru a nu avea socialişti”.

Cât priveşte sistemele de pensii, pentru stabilirea vârstei legale de pensionare

acesta se întreba „la ce vârstă trebuie să stabilim ieşirea la pensie, în aşa fel încât să
n-avem nimic de plătit”.

Aşadar la originile sistemului „bismarkian” se găsesc socoteli politicianiste,

numai că oamenii au profitat de el, iar pe termen lung s-a dovedit un succes, astfel că,
după al doilea război mondial Belgia şi Franţa au preluat acelaşi model.

Sistemul actual din România este bazat pe modelul „bismarkian”, care are două
caracteristici principale:

- Obligativitatea plăţii contribuţie de asigurări proporţional cu posibilitatea de

plată a persoanei (veniturile) şi district de plata la bugetul general.
- Beneficiarii sistemului sunt contribuabilii la sistem.

2. Sistemul conceput de sir William Beveridge pentru U.K. (1942) şi distribuit

trupelor britanice, în ciuda opoziţiei lui Winston Churchill! operează pe baza unui
set de caracteristici:

- Sănătatea este un drept al persoanei umane, nu un privilegiu, ca atare toţi

trebuie să aibă acces la ea, fără legătură cu posibilitatea de plată;

4 din 170
 - Guvernul are obligaţia şi responsabilitatea de a asigura funcţionarea
echitabilă şi eficientă a îngrijirilor de sănătate, ca proprietar şi operator al
sistemului;
- Asistenţa medicală primară este paznicul de la poarta sistemului.

După război, aceste principii şi-au găsit expresia în înfiinţarea N.H.S. (National
Health Service), care funcţionează și astăzi în U.K., fiind subiectul a numeroase
controverse publice.

În concepţia iniţială ce a stat la baza N.H.S. s-a crezut că oferind populaţiei un

sistem de sănătate gratuit şi cuprinzător, acesta va îmbunătăţii starea de sănătate a
naţiunii şi va duce la scăderea cererii pentru serviciile de sănătate.

În realitate, efectul a fost contrar, în sensul că succesul sistemului îngrijirilor de

sănătate a dus la creşterea duratei de viaţă şi implicit la creşterea perioadei în care în
mod potenţial o persoană poate să fie bolnavă şi să consule resurse de sănătate.

Acest efect paradoxal a condus la o limitate a resurselor şi la ideea de a

îmbunătăţii managementul acestora. În U.K. există studii ample asupra acestor
aspecte care au identificat cauzele şi eventualele soluţii al crizei sistemului de
sănătate naţional.

Printre cauze se reţine următoarele:

A) Creşterea duratei de viaţă ca urmare a îmbunătăţirii sistemului de sănătate

şi prevenţie au ca urmare creşterea nevoilor financiare în sistemul de
sănătate.

Astfel, cele mai mari costuri ale sistemelor de sănătate sunt pentru îngrijirea
bătrânilor şi în deosebi în ultimii ani de viaţă, fiind estimat la cca. 25%.

Există o tendinţă generală de îmbunătăţire în Europa, iar în U.K. se aşteaptă ca

până în 2031 populaţia de peste 85 ani să ajungă la 3,5%.

B) Progresul tehnologic al medicinii a condus la apariţia unor tratamente

foarte scumpe.

C) Aşteptările pacienţilor au crescut, datorită educaţiei medicale generale, şi a

conştientizării dreptului la viaţă şi a dreptului medical nediscriminatoriu.

D) Faptul că îngrijirile medicale sunt gratuite face ca pacienţii să apeleze mai

uşor la ele.

5 din 170
 Conform unui studiu, dacă s-ar acorda toate îngrijirile medicale solicitate de
fiecare cetăţean francez în mod gratuit, atunci costurile acestora ar ajunge să fie de 5
ori şi jumătate nivelul P.I.B.-ului Franţei.

Astfel, devine evident că nu pot fi acoperite toate solicitările pacientului în mod

gratuit, şi că este necesară, distribuirea sau raționalizarea resurselor pentru sănătate,
sens în care s-au emis mai multe opinii.

Concepţia liberală (free market) susţine că este ilegitim să obligi populaţia să

plătească taxe pentru sănătate, întrucât fiecare trebuie să facă ce vrea cu bani lui,
dacă vrea să-şi facă asigurare de sănătate, dacă nu, îşi plăteşte singur serviciile de
sănătate când apelează la ele.

La celălalt pol, se susţine că este ilegitim să se discute despre raţionalizarea

resurselor, câtă vreme nu s-a eliminat din sănătate risipa şi ineficienţa (exemplu:
solicitări inutile de investigaţii paraclinice, prescripţii medicale incorecte, corupţia,
managementul neprofesionist).

O altă opinie susţine că, atâta vreme cât nici persoana nu-şi pune sănătatea pe
primul plan şi nu ascultă sfaturile medicilor privind fumatul, controlul obezităţii,
consumul de alcool, consumul de alimente nesănătoase, sedentarismul şi nu pune
propria sănătate, ci viciile pe primul plan, de ce ar pune statul pe primul plan
sănătatea individului.

Toate aceste chestiuni sunt în ample dezbaterii privind reforma N.H.S. în U.K.

3. Sistemul liberal, cu principiul „fiecare pe cont propriu”, ca în USA, bazat pe

autonomia fiecărui pacient în luarea deciziilor privitoare la sănătatea sa.

Sistemul de sănătate în România este de tip asigurări sociale, având ca scop

accesul nediscriminatoriu la un pachet de servicii de bază pentru asiguraţi.

Calitatea de asigurat o au toţi cetăţenii români cu domiciliul în România,

precum şi toţi cetăţenii străini şi apatrizii cu domiciliul în România.

Sursele de finanţare a sănătăţii publice sunt: bugetul Fondului naţional unic de

asigurări sociale de sănătate (cca 75%), bugetul de stat, bugetele locale, venituri
proprii, credite externe, donaţii şi sponsorizări.

6 din 170
 Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate se formează pe baza
unei contribuţii stabilite prin lege atât pentru angajator cât şi pentru angajat, precum
şi pentru plătitorii de impozit pe venit.

Serviciile medicale profilactice şi curative suportate din fond sunt serviciile de

urgenţă, asistenţa medicală primară şi de specialitate ambulatorie, servicii spitaliceşti,
asistenţa medicală de recuperare, servicii de îngrijiri medicale la domiciliu, servicii
medicale stomatologice, accesul la instrumente medicale în scopul protejării,
proceduri de fizioterapie, servicii de transport sanitar, acordarea medicamentelor în
regim compensat sau gratuit.

Totodată, din fondurile publice se finanțează programele de sănătate naţională

şi asistenţă medicală comunitară.

La nivel global se apreciază că sistemele de sănătate sunt unele din cele mai
mari consumatoare de resurse aflate într-un trend permanent de creştere, datorat în
principal îmbătrânirii populaţiei, descoperirii unor medicamente şi tratamente mai
eficiente, dar şi mai costisitoare, creşterii numărului de persoane care beneficiază de
asistenţă medicală.

În România, populaţia vârstnică reprezintă o categorie semnificativă de

beneficiari ai sistemului de sănătate publică, acelaşi fenomen întâlnindu-se în toate
ţările Uniunii Europene.

În acest context amplu, sistem de sănătate din România se menţine sub

controlul statului, având ca prioritate garantarea unei reţele publice de asistență
medicală capabilă să asigure asistenţă medicală la toate nivelurile.

Sistemul de sănătate de tip social se bazează pe principiul solidarității, exprimat

prin contribuţia directă sau indirectă a tuturor cetăţenilor la fondul de asigurare de
sănătate.

Pentru categoriile defavorizate, plata contribuțiilor se suportă indirect de la

bugetul de stat.

Ca o prioritate a reformei sistemului de sănătate din România ar fi

descentralizarea sistemului prin eliminarea monopolului Casei Naţionale de Asigurări
de Sănătate, oferirea posibilităţii de alegere a asiguratorului şi delegarea de atribuţii
ale Ministerului Sănătăţii.

7 din 170
1.4. Definirea dreptului medical și identificarea legislaţiei speciale relevante
pentru exercitarea profesiilor medicale.

Definiție: dreptul medical este ramura dreptului ce studiază cadrul juridic al

exercitării profesiei de medic și a celorlalte profesii medicale, precum și raporturile
juridice ce iau naştere sau sunt corelate cu exercitarea efectivă a acestor profesii.

După cum rezultă din definiție, dreptul medical are două domenii majore de
interes:

 Reglementarea cadrului juridic al exercitării profesiilor de medic, medic dentist,

asistent medical generalist și moașă în România, respectiv legislația privind:
 Autorizarea exercitării profesiilor de medic, medic dentist, asistent medical
generalist și moașă în România (de către cetățenii români și de către străini),
 Normele privind libera circulație a serviciilor medicale în interiorul UE, dreptul
de stabilire, recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale,
 Normele privind organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România,
a Colegiului Medicilor Dentiști din România și a Ordinului Asistenților Medicali
Generaliști, a Asistenților Medicali și a Moașelor din România,
 Normele privind organizarea unităților sanitare publice și private: spitalele,
cabinetele medicale,
 Normele privind asigurările sociale de sănătate.
 Reglementarea raporturilor juridice ce iau naștere cu ocazia exercitării propriu-
zise a profesiilor de medic, medic dentist, asistent medical generalist, moașă și
asistent medical în România, respectiv normele privind:
 Deontologia profesiilor medicale, emise de organismele profesionale,
 Răspunderea disciplinară a profesioniștilor din domeniul medical,
 Drepturile și obligațiile pacientului,
 Drepturile și obligațiile profesioniștilor din domeniul medical,
 Regimul documentelor medicale,
 Malpraxisul și răspunderea civilă a profesioniștilor din domeniul medical și a
unităților sanitare,
 Răspunderea penală a profesioniștilor din domeniul medical și a unităților
sanitare,
 Bioetica - transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană, bioetica
cercetării medicale, etica în psihiatrie, demnitatea morții, etica în genetică etc.

8 din 170
LEGISLAȚIA aplicabilă exercitării profesiilor medicale este vastă, ea cuprinde o
multitudine de acte normative speciale, legi organice, hotărâri de guvern, ordine ale
ministrului sănătății, regulamente și statute ale organismelor profesionale, etc.,
dintre care mai relevante sunt următoarele:

 Legea privind reforma în domeniul sănătății nr. 95/2006 cu modificările și

completările ulterioare, lege organica ce reglementează:

- Asistența de sănătate publică, aflată în sarcina autorității centrale (ministerul

sănătății), a autorităților locale deconcentrate și a autorităților din subordinea
ministerelor cu sistem de sănătate propriu. Asistența de sănătate publică presupune
efortul organizat al societății pentru protejarea și promovarea stării de sănătate a
populației, constând din elaborarea politicilor publice, a strategiilor și programelor
naționale de sănătate, monitorizarea stării de sănătate a populației, supravegherea
epidemiologică, prevenirea epidemiilor, asigurarea calității serviciilor de sănătate
publică, etc.
- Inspecția sanitară de stat exercitată prin direcțiile de specialitate centrale și
locale, vizând: inspecția farmaceutică, inspecția dispozitivelor medicale, controlul
calității serviciilor de asistența medicală și inspecția de sănătate publică.
- Programele naționale de sănătate elaborate anual de Ministerul Sănătății.
- Asistența medicală primară, asigurată prin serviciile de medicină de familie,
- Sistemul național de asistența medicală de urgență și de prim ajutor calificat,
acordate prin SMURD, ambulanțe, transport sanitar și spitale de urgență, precum și
prin servicii private de urgență.
- Asistenta medicală comunitară, derulată prin asistenții sociali, asistenții
medicali comunitari, asistenți medicali de îngrijire la domiciliu.
- Prelevarea si transplantului de organe, ţesuturi si celule de origine umană în
scop terapeutic, activitate derulată sub supravegherea Agenției Naționale de
Transplant, autoritate centrală cu rol de reglementare, coordonare și control.
- Organizarea și funcționarea spitalelor publice sau private, ca unități sanitare
cu paturi, de utilitate publică și cu personalitate juridică, cu autonomie financiară și,
în principiu, autofinanțare. Principala sursă de finanțare a spitalelor publice o
constituie decontarea serviciilor prestate către asigurați de către casele de sănătate.
- Asigurările sociale de sănătate, ca principal sistem de finanțare a ocrotirii
sănătății prin asigurarea accesului la un pachet de servicii de bază pentru asigurați
(toți cetățenii români, străinii și apatrizii cu domiciliul în România) și a altor servicii
medicale, pe baza contribuției obligatorii la Fondul național unic de asigurări sociale
de sănătate.

9 din 170
 - Reglementarea exercitării profesiei de medic, precum și organizarea si
funcționarea Colegiului Medicilor din Romania

- Reglementarea exercitării profesiei de medic dentist, precum și organizarea şi

funcționarea Colegiului Medicilor Dentiști din Romania.

- Reglementarea exercitării profesiei de farmacist, precum și organizarea şi

funcționarea Colegiului Farmaciștilor din România
- Reglementarea răspunderii civile a personalului medical și a furnizorilor de
produse și de servicii medicale, sanitare și farmaceutice.
- Autorizarea punerii pe piață a medicamentelor și funcționarea Agenției
Naționale a Medicamentului.

 OUG nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist,

a profesiei de moașă și a profesiei de asistent medical, precum și organizarea și
funcționarea Ordinului Asistenților Medicali Generaliști , Moașelor și Asistenților
Medicali din România).
 Statutele și regulamentele ordinelor profesionale.
 Legea privind drepturile pacientului nr. 46/2003 publicată în M. Of.
nr.51/29.01.2003
 Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, nr.
487/2002, publicată în M. Of. nr. 652/13.09.2012
 Legea privind dispozitivele medicale nr. 176/2000, publicată în M. Of.
nr.544/02.11.2000
 Codul deontologic medical al Colegiului Medicilor din România (publicat în M.
Of. Partea I din 07.05.2012).
 Codul deontologic al medicului dentist, în varianta actualizată după
rectificarea publicată în M. Of. nr. 757/12.11.2010
 Codul deontologic și de etică al asistentului medical generalist, al moașei și al
asistentului medical din România, publicat în Monitorul Oficial nr. 560/12.08.2009

1.5. Dispoziții din Codul civil și din Codul penal cu relevanță și implicații în
exercitarea profesiilor medicale.

În legislația română se regăsesc și alte dispoziții legale, aparținând dreptului

comun, care, chiar dacă sunt norme de aplicare generală, nefiind edictate doar
pentru profesiile medicale, au frecvente aplicații în practica acestor profesii. Astfel,

10 din 170
  Codul civil - conține dispoziții ce pot avea relevanță în exercitarea profesiei de
medic referitoare la:
- respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente art.58-69 Cod civil,
- atingeri aduse vieții private a unei persoane – art. 74 Cod civil
- apărarea drepturilor nepatrimoniale art. 252-257 Cod civil
- reproducerea umană asistată medical cu terț donator art. 441 – 447 Cod civil
- răspunderea civilă – art. 1349 – 1395 Cod civil
- Contractul de asigurare - art. 2199-2213 și 2223-2226 Cod civil.

Reglementarea acestui contract este importantă deoarece practica oricărei

profesii medicale în România este condiționată de încheierea unei asigurări de
răspundere civilă profesională.

Noul Cod civil român, în concordanță cu drepturile fundamentale, introduce

noțiunea de „drepturi ale personalității”, în care include dreptul la viață, la sănătate,
la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții
private. Dreptul la viață, la sănătate și la integritate fizică și psihică a oricărei
persoane, în terminologia Noului Cod civil, sunt considerate „drepturi inerente ale
ființei umane”, și sunt ocrotite în mod egal de lege.

Interesul și binele ființei umane individuale trebuie să primeze asupra

interesului unic al societății sau al științei (text preluat din Convenția de la Oviedo), iar
corpul uman se bucură de „inviolabilitate”, neputându-se aduce atingere integrității
ființei umane decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

Persoana are „dreptul de a dispune de sine însuși”, dacă nu încalcă drepturile

și libertățile altora, ordinea publică și bunele moravuri.

Corolarul practic al acestor drepturi, cu relevanță pentru medic, îl regăsim în

obligativitatea obținerii consimțământului informat al pacientului înainte de orice
intervenție, precum și în interdicția difuzării de:

- imagini cu o persoană aflată în tratament în unitățile de asistență medicală,

- date cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de
diagnostic, prognostic și tratament, orice circumstanțe în legătură cu boala și
cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în
cauză ori, în cazul unei persoane decedate, fără acordul familiei ori a
persoanelor îndreptățite.

Evident că orice act medical, orice culpă (comisivă sau omisivă), care aduc atingere
acestor drepturi, provocând vătămări ale integrității fizice sau psihice a persoanei, a

11 din 170
dreptului său la propria imagine, a dreptului la viață este susceptibil a declanșa
răspunderea medicului, disciplinară, administrativă, civilă sau/și penală, după caz.

 Codul penal: conține mai multe dispoziții care pot avea relevanță în pentru
medic și de aceea medicul și profesionistul din domeniul medical trebuie să le
cunoască, existând frecvente cazuri de trimitere în judecată sau cercetare
penală a personalului medical pentru aceste infracțiuni, ce vor fi analizate în
capitolul 8 referitor la răspunderea penală a personalului medical în România.

Cap. 2 – Drepturile fundamentale ale omului cu relevanță în exercitarea profesiilor

medicale și jurisprudența CEDO. Cadrul juridic românesc de reglementare a
drepturilor fundamentale.

Drepturile fundamentale sunt reglementate în Constituția României și în

convențiile internaționale la care România a aderat, acestea din urmă având
prioritate față de reglementările interne, în cazul unor neconcordanțe, dacă
reglementările internaționale sunt mai favorabile. Potrivit art. 152 din Constituția
României, nici o revizuire a Constituției nu poate fi făcută dacă are ca rezultat
suprimarea drepturilor și a libertăților cetățenilor sau a garanțiilor acestora. Fiind
reglementate prin Constituție și tratate internaționale, aceste drepturi se bucură de
forță juridică superioară altor norme (legi organice, legi ordinare, acte ale Guvernului
sau ale miniștrilor, ale altor autorități centrale), care nu pot conține dispoziții
contrare.

 Declarația Universală a Drepturilor Omului, ONU, 1948, este piatra de temelie

a actualului sistem de protecție a drepturilor omului. Adoptată de Adunarea
Generală a Națiunilor Unite după al doilea război mondial, ea declară în
preambul că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei
umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul
libertății, dreptății și păcii în lume și că ignorarea acestor drepturi a dus la acte
de barbarie (NB - de care unii profesioniști din domeniul medical nu au fost
străini!).

12 din 170
 Pentru practica profesiilor medicale sunt relevante dreptul la viață, interzicerea
tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea discriminării, protecția vieții
private, drepturi cuprinse în Declarație:

Art. 3 – Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea

persoanei sale.
Art. 5 – Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante.
Art. 7 - Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul
la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală
împotriva oricărei forme de discriminare care ar viola prezenta declarație și
împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare.

De asemenea, toți oamenii au dreptul de a obține o satisfacție efectivă din

partea instanțelor naționale competente împotriva actelor care violează drepturile
fundamentale ce-i sunt recunoscute prin Constituție și lege.

 Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

semnată la Roma în 1950, și ratificată de România în 1994, reglementează
următoarele drepturi cu relevanță pentru exercitarea profesiei de medic:

- Dreptul la viață – art. 2:

Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale
pronunțate de un tribunal când infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă
prin lege.

Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în

cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal
deținute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.

- Interzicerea torturii – art. 3:

Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane

ori degradante.

13 din 170
- Dreptul la respectarea vieții private si de familie - art. 8:

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a

domiciliului său și a corespondenței sale.

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept

decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate
democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică,
bunăstarea economică a tării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția
sănătății, a moralei, a drepturilor și libertăților altora.

- Interzicerea discriminării - art. 14:

Exercitarea drepturilor și libertăților prevăzute de prezenta Convenție trebuie

să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă,
religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență
la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.

Pe baza obligației asumate de statele semnatare ale Convenției, membre ale

Consiliului Europei, de a respecta drepturile stipulate în Convenție, s-a dezvoltat o
vastă jurisprudență în fața instanței specializate în protejarea acestor drepturi,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Prin semnarea Convenției
de către România în anul 1994 s-a deschis calea accesului direct al oricărui cetățean
de a solicita constatarea încălcării drepturilor sale de către autoritățile din România și
obținerea unei satisfacții echitabile pentru aceste încălcări.

În jurisprudența Curții de la Strasbourg sunt incluse și câteva sute de hotărâri

pronunțate în cazurile de malpraxis, cu referire la încălcarea dreptului la viață, unele
dintre acestea și împotriva României, jurisprudență ce completează și nuanțează
textele concentrate ale Convenției.

Spre exemplu, dreptul la viață presupune că nici unei persoane nu îi poate fi

suprimată viața, din nici un motiv, și că nimeni nu poate atenta la integritatea fizică și
psihică a persoanei umane, practicile eugenice și eutanasia fiind interzise.

În cadrul obligației de a proteja dreptul la viață al persoanei, CEDO a identificat

trei obligații concrete ale statelor:

- Obligația statelor semnatare de a nu folosi forța letală în mod excesiv (cu

referire la intervenția forțelor de ordine, care trebuie să fie proporțională cu
împrejurările concrete ale cauzei în care este folosită – în acest sens există
exemple din istoria recentă, intervenția brutală a forțelor armate în Revoluția

14 din 170
 Română din 1989, și ulterior, intervenția forțelor de poliție și ale serviciilor
speciale în revoltele populare din anii 1990-1991 - cazul Frumușanu -
Crăiniceanu – NB la data respectivă statul român nu ratificase Convenția
Europeană).
- Obligația statelor de a desfășura o anchetă eficace, serioasă și aprofundată cu
privire la cauzele morții unei persoane (cauza Eugenia Lazăr contra România,
fiind vorba de pacient decedat în spital),
- Obligația statelor de diligență cu scopul de a nu permite uciderea, luând
măsuri preventive de ordin practic, inclusiv în materie de sănătate publică (ex.
cazul unui condamnat recidivist pentru omor pus în libertate sub supraveghere,
ceea ce i-a permis să comită alte două crime – cauza Maiorano c. Italia).

Ca un corolar al acestor principii, cu referire la sănătatea publică, statele

semnatare ale Convenției au obligația să adopte reglementări care să impună
spitalelor, publice sau private, să ia măsuri de natură a asigura protejarea vieții
bolnavilor.

De asemenea statele semnatare au obligația de a instaura un sistem judiciar

eficace și independent, apt să stabilească cauzele decesului unei persoane aflată sub
autoritatea organismelor specializate în materie de sănătate, publice sau private și
care, dacă este cazul, să facă posibilă angajarea răspunderii acestora pentru actele lor
(cauza Powell c. UK, 2000, cauza Eugenia Lazăr c. România).

În cauza Eugenia Lazăr contra România CEDO s-a constatat încălcarea dreptului
la viață de către România, întrucât sistemul național de expertize medico-legale din
România nu a permis elucidarea cauzelor decesului tânărului fiu al doamnei Eugenia
Lazăr, decedat în spitalul din Deva. În acest caz, Comisia Superioară de Medicină
Legală din România care este, potrivit Ordonanței nr. 1 /2000 de organizare și
funcționare a instituțiilor de medicină legală , forul suprem al medicinii legale din
România, deținătorul adevărului absolut în materie de medicină legală, a constat că...
nu pot fi constatate cauzele decesului pacientului deși, după cum în mod just a
observat CEDO, acest for superior emite un aviz nemotivat și fără a efectua nici o
activitate de deplasare pe teren și de cercetare propriu-zisă a cazului.

În ciuda faptului că laboratorul județean Deva, cel care a examinat cadavrul și

documentele medicale, a stabilit cauzele decesului, concluziile acestuia au fost
înlăturate fără nici o motivare de către Comisia superioară de medicină legală.

Mai mult decât atât, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a fost infirmată
de instanță, care a dispus efectuarea unei noi expertize medico-legale, însă Institutul

15 din 170
Național de Medicină Legală a refuzat efectuarea acesteia, practică de altfel frecventă
a acestui institut, pe motiv că „a fost emis avizul Comisiei superioare”, peste care nu
se mai pot face nici un fel de expertize.

În acest context, CEDO a constat că România încalcă dreptul la viață, neavând

un sistem judiciar eficient, capabil să stabilească motivele decesului în spital în cazul
fiului doamnei Eugenia Lazăr.

În general însă, concepția CEDO este în sensul că, dacă atingerea adusă vieții
nu este voluntară, obligația pozitivă ce decurge din art. 2, aceea de a organiza un
sistem judiciar eficace, nu impune în mod necesar, în toate cazurile, recurgerea la
acțiunea penală. În contextul specific al existenței unei neglijențe medicale obligația
de a stabili cauzele decesului unei persoane poate fi îndeplinită, spre exemplu, de un
sistem judiciar care oferă persoanelor interesate o cale de atac în fața jurisdicțiilor
civile, singură sau împreună cu o cale de atac în fața jurisdicțiilor penale și, dacă este
cazul, să se poată obține aplicarea unor sancțiuni civile potrivite, cum ar fi, de
exemplu, obținerea de despăgubiri civile și publicarea hotărârii. Tot într-un sistem
judiciar eficace sunt incluse și măsurile disciplinare împotriva celor care au comis acte
medicale neglijente (Calvelli et Ciglio c. Italie, 2002).

Această orientare a jurisprudenței CEDO este foarte importantă, deoarece ea

justifică recurgerea la proceduri speciale, extrajudiciare, de soluționare amiabilă a
cazurilor obișnuite de malpraxis medical, cum se întâmplă în majoritatea țărilor
europene, proceduri mult mai rapide și eficiente pentru acoperirea efectivă a
prejudiciului suferit de pacient.

 Constituția României conține, în domeniul sănătății, drepturi mai extinse

decât Convenția și anume dreptul la ocrotirea sănătății, garantat de art. 34 din
Constituție, care consacră obligația statului de a lua măsuri pentru menținerea
igienei și a sănătății publice
Celelalte drepturi fundamentale cu relevanță în ce privește exercitarea
profesiilor medicale, respectiv dreptul la viață și la integritate fizică și psihică
(art. 22 din Constituție) și dreptul la viață intimă, familială și privată (art. 26 din
Constituție), au un conținut similar celor garantate prin Convenție.

 Convenția europeană privind protecția drepturilor omului și a demnității

ființei umane față de aplicațiile biologiei și a medicinei (Oviedo, 1997,

16 din 170
 semnată de statele membre ale Consiliului Europei) se concentrează asupra
consimțământului informat al pacientului pentru orice intervenție în domeniul
sănătății, precum și asupra principiilor de bioetică, privind intervenția asupra
genomului uman, cercetarea științifică și prelevarea de organe și țesuturi în
scopul transplantării.

În această convenție este reglementat și „accesul echitabil la îngrijiri de

sănătate”, text care obligă statele să ia măsuri adecvate pentru a asigura accesul
echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată , „ținând seama de nevoile de
sănătate și de resursele disponibile”.

continuă avizate de Colegiul Medicilor Dentişti din România, şi să cumuleze numărul

Condițiile de exercitare a profesiei de medic dentist în România și în U.E.

I. Condiții de exercitare a profesiei de medic dentist in Romania

Conform art. 469 Legea Sănătății profesia de medic dentist se exercita pe

teritoriul României de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de
calificare in medicina dentară.

Pentru a analiza condițiile de exercitare permanentă în România a profesiei de

medic trebuie să vedem condițiile de cetățenie, calificare, apartenenta la Colegiul
Medicilor si condițiile de compatibilitate si demnitate profesionala

I.1. Condiții privind cetățenia.

Profesia de medic dentist poate fi exercitată în România de:

- Cetățeni romani ,
- Cetățeni ai unui stat membru al UE, ai unui stat aparținând Spațiului Economic
European sau ai Confederației Elvețiene,
- Soțul unui cetățean roman, precum și ascendenții sau descendenții în linie
directă, aflați în întreținerea unui cetățean roman, indiferent de cetățenia
acestora,
- Membrii de familie ai unui cetățean al unuia dintre statele prevăzute la lit. b,
așa cum sunt definiți la art. 2 alin. 1 pct. 3 din OUG nr. 102/2005 privind libera
circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale UE si SEE,
- Cetățenii statelor terțe beneficiari ai statutului de rezident permanent in
Romania,

17 din 170
 - Beneficiari ai statutului de rezident pe termen lung acordat de unul dintre
statele prevăzute la lit. b .

I.2. Condiția privind deținerea unui titlu oficial de calificare in medicina dentară:

Titlurile de calificare pot fi:

- Obținute în România: diploma de medic stomatolog sau diploma de medic

dentist eliberate de o instituție de învățământ superior din domeniul medicinei
dentare acreditată în România sau certificatul de dentist specialist eliberat de
Ministerul Sănătății, într-una din specialitățile medico-dentare precizate de
Nomenclatorul specialităților medico-dentare;
- Diploma sau certificatul obținute conform standardelor UE în statele membre
UE, statele Spațiului Economic European și Confederația Elvețiana;
- Alt titlu în medic dentist obținut în state terțe și recunoscut în unul din statele
membre U.E. sau echivalate in Romania.

I.3. Condiția privind apartenența la Colegiul Medicilor Dentiști din România.

Art. 474 din Legea Sănătății instituie obligația celor care doresc sa exercite
profesia de medic în România să se înscrie în Colegiul Medicilor Dentiști din Romania
și să depună Jurământul lui Hipocrate în formularea modernă.

La înscrierea în Colegiu se verifică îndeplinirea condiţiilor privind cetăţenia,

deţinerea titlului oficial, demnitatea şi compatibilitatea medicului, depunerea
jurământului şi se eliberează certificatul de membru.

Aceste dispoziţii privind înscrierea în Colegiul Medicilor Dentişti din România,

se aplică tuturor persoanelor care doresc să exercite profesia de medic dentist în
România, indiferent de cetăţenia lor.

I.4. Condiţii privind demnitatea si compatibilitatea.

Nedemnitatea profesională este definită de art. 481 din Legea Sănătății și

privește:

1. Medicul dentist care a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea cu intenție a unei
infracțiuni împotriva umanității sau a vieții în împrejurări legate de exercitarea
profesiei de medic dentist și pentru care nu a intervenit reabilitarea,

18 din 170
2. Medicul căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicției de a exercita profesia, pe durata
stabilită prin hotărâre judecătorească sau disciplinară (de către Colegiul Medicilor
Dentiști din România).

Incompatibilitatea profesională privește medicul care:

1. Are calitatea de angajat sau colaborator al unităților de producție sau de distribuție

de produse farmaceutice sau materiale sanitare, sau materiale de tehnică dentară;
2. Este intr-o stare de sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare exercitării
profesiei de medic dentist, atestată ca atare de comisia de expertizare a capacităţii de
muncă;
3. Exercită în calitate de medic dentist, în mod nemijlocit, activităţi de producţie,
comerț sau prestări de servicii;
4. Execută orice ocupaţie de natură a aduce atingere demnităţii profesionale de
medic dentist sau bunelor moravuri;
5. Folosește cu bună ştiinţă cunoştinţele medico-dentare în defavoarea sănătăţii
pacientului sau în scop criminal.

Efectele incompatibilității

Intervenirea unui caz de incompatibilitate suspendă dreptul de exercitare a

profesiei, medicul având obligația să anunțe Colegiul Medicilor Dentişti al cărui
membru este în termen de 10 zile de la apariția situației de incompatibilitate.

Dacă existența situației de incompatibilitate urmează a fi stabilită de Colegiu, la

solicitarea medicului sau a oricărei persoane, instituții sau autorități interesate,
Președintele Colegiului urmează a numi o comisie specială pentru fiecare caz în parte,
alcătuită din 3 medici primari, care confirmă sau infirmă situația de incompatibilitate,
iar în situaţia incompatibilităţii provenită din starea de sănătate necorespunzătoare,
medicul poate solicită comisiei de expertizare a capacităţii de muncă confirmarea sau
infirmarea cazului.

Profesia de medic dentist poate fi exercitată pe teritoriul României de

persoanele care îndeplinesc condiţiile de cetăţenie expuse deja şi care:

- deţin un titlu oficial de calificare in medicină dentară,

- sunt apţi din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei de medic
dentist,

- sunt membri ai Colegiului Medicilor Dentişti din România pentru cazurile de

prestare permanentă a profesiei, sau sunt înregistraţi temporar la Colegiul Medicilor

19 din 170
Dentişti din România pentru cazurile de prestare temporară sau ocazională de servicii
medico-dentare.

- nu se găsesc în cazurile de incompatibilitate sau de nedemnitate profesională.

Medicii dentişti care întrunesc aceste condiţii sunt în drept de a exercita profesia
pe baza certificatului de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România vizat
anual pe baza asigurărilor de răspundere civilă profesională.

 Pensionarea medicului dentist.

Medicii dentişti se pensionează la 65 de ani, excepţie de la această regulă

făcând:

a) Membrii Academiei Română şi ai Academiei de Științe Medicale, profesorii

universitari, cercetătorii ştiinţifici gradul I, doctorii în ştiinţe medico-dentare
care lucrează în unităţile sanitare publice și care pot continua, la cerere,
activitatea, până la împlinirea vârstei de 70 de ani;
b) Peste această vârstă membrii Academiei Române şi ai Academiei de Științe
Medicale pot fi menţinuţi în activitate conform Legii nr. 264/2004 (privind
organizarea Academiei de Științe Medicale);
c) Medicii dentişti care au peste 65 de ani pot profesa în unităţi sanitare private
pe baza certificatului de membru şi a avizului anual al Colegiului Medicilor
Dentişti din România eliberat pe baza certificatului de sănătate şi a asigurării
privind răspunderea civilă profesională;
d) Medicii dentişti deţinuţi sau internaţi din motive politice pot fi menţinuţi la
cerere în activitatea profesională pe baza certificatului anual de sănătate;
e) Unităţile de sănătate publice ce au deficit de personal pot menţine medicii
dentişti în funcţie peste vârsta de pensionare.

Medicii dentişti menţinuţi în profesie peste vârsta de 65 de ani nu pot deţine

funcţii publice de conducere în cadrul Ministerului Sănătăţii, Direcţiilor Judeţene de
Sănătate Publică, C.N.A.S. ori Caselor Judeţene.

 Suspendarea sau întreruperea activităţii profesionale pe o perioadă mai mare de 5

ani.

Pentru reluarea activităţii după întreruperea acesteia mai mult de 5 ani este
necesară reatestarea competenţei profesionale de către Colegiul Medicilor Dentişti
din România.

20 din 170
 Pentru această procedură s-au elaborat norme procedurale privind modalităţile
şi condiţiile de verificare şi atestare a nivelului profesional, de către Consiliul Naţional
a Colegiului Medicilor Dentişti din România (Decizia nr. 6/2006) care impune urmarea
unui program de pregătire profesională sub forma unui stagiu practic cu durata de 6
luni urmată de un examen.

II. Exercitarea profesiei de medic dentist în România de către medicii dentişti dintr-
un stat din U.E., Spațiul Economic European sau Confederaţia Elveţiană – facilitarea
dreptului de stabilire.

Medicii dentişti cetăţeni ai Uniunii Europene, ai Spațiului Economic European

sau ai Conferinţei Elvețiene, au acces la profesie şi o pot exercita în România după ce
primesc certificatul de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România în urma
aplicării procedurii de recunoaştere a calificării profesionale.

Autorităţile competente de a soluţiona cererea sunt Ministerul Sănătăţii

Publice în colaborare cu Colegiul Medicilor Dentişti din România.

Aceste cereri ale persoanelor interesate sunt soluţionate în termen de 3 luni de

la formularea lor, decizia putând fi atacată la instanţa de contencios administrativ.

Autorităţile române competente informează statul membru de origine dacă au

cunoştinţă de fapte grave şi precise care pot avea repercusiuni asupra începerii
activităţii profesionale sau asupra exercitării profesiei de medic dentist în România
ale cetăţenilor lor, precum şi asupra sancţiunilor disciplinare sau penale aplicate
medicilor dentişti în perioada exercitării profesiei în România.

Medicii dentişti care exercită profesia în România trebuie să posede cunoştinţele

lingvistice necesare desfăşurării activităţilor profesionale în România.

III. Exercitarea profesiei de medic dentist în U.E.

Dispoziţii în dreptul comunitar privind recunoaşterea profesiei de medic dentist în

Uniunea Europeană – principii – dreptul de stabilire.

Legislaţia aplicabilă în acest domeniu este Directiva nr. 2005/36/C.E. a

Parlamentului European şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor
profesionale.

21 din 170
 În preambulul actului se arată că acesta urmăreşte înlăturarea obstacolelor în
libera circulaţie a persoanelor şi a serviciilor, în interiorul Comunităţii Europene,
acesta fiind chiar unul din obiectivele comunităţii.

În mod concret, este evident că dreptul de a exercita o profesie în mod

independent în oricare dintre statele comunităţii pune problema recunoaşterii
mutuale a diplomelor, certificatelor şi calificărilor profesionale.

Directiva garantează oricărei persoane ce a dobândit o calificare profesională

într-un stat membru, accesul la aceeaşi profesie într-un alt stat membru, cu aceleaşi
drepturi cu ale propriilor cetăţeni, cu respectarea de către profesionistul emigrant a
unor condiţii de exercitare nediscriminatorii impuse de statul membru în cauză, iar
respectivele condiţii trebuie să fie justificate în mod obiectiv şi proporţional.

Un alt principiu enumerat în considerentele directivei este acela că facilitarea

prestării serviciilor trebuie să se realizeze în contextul strictei respectări a sănătăţii
publice, a siguranţei şi protecţiei consumatorului, din acest motiv profesiile care au
impact asupra siguranţei persoanei trebuie să fie reglementate chiar în situaţia unei
prestări temporare sau ocazionale a serviciilor.

De aceea statele membre pot să formuleze condiţii, fără ca acestea să fie

disproporţionate şi fără să facă prestarea serviciului mai puţin atractivă.

Prestatorul de servicii poate face obiectul cercetării pentru pretinsa încălcare a

acelor norme disciplinare din statul membru gazdă care au o legătură directă cu
calificările profesionale, precum definirea profesiilor, domeniul de aplicare al
activităţilor aferente unei profesii, utilizarea titlurilor şi pentru abaterile profesionale
grave, care au o legătură directă şi specifică cu protecţia şi siguranţa consumatorului.

Directiva nu constituie un obstacol în recunoaşterea de către statele membre a

calificărilor profesionale obţinute în afara Uniunii Europene, dar orice recunoaştere
trebuie să respecte condiţiile minime de calificare pentru fiecare profesie.

Directiva instituie un sistem general de recunoaştere a titlurilor de calificare.

Instituirea acestui sistem general nu împiedică statele membre să impună unei
persoane care exercită profesia în acel stat membru, cerinţe speciale justificate de un
interes general. Acestea se referă de exemplu la organizarea profesională la
standardele profesionale, inclusiv cele deontologice, la control şi responsabilitate.

22 din 170
 În fine, directiva nu intenţionează să interfere cu interesul legitim al statelor
membre de a preveni fuga de responsabilitate a cetăţenilor săi de la aplicarea legilor
privind profesia.

În mod particular libertatea de mişcare şi recunoaşterea mutuală a calificărilor

asistenţilor de medicină generală, medicilor dentişti, chirurgilor veterinari, moaşelor,
farmaciştilor şi arhitecţilor, trebuie să se bazeze pe principiul fundamental al
recunoaşterii automate a titlurilor de calificare pe baza condiţiilor minime de formare
profesională.

Toate statele membre trebuie să recunoască profesia de medic dentist, ca

profesie distinctă de cea de medic , indiferent dacă este specializat sau nu în odonto-
stomatologie.

Statele membre se asigură că formarea profesională a medicului dentist aduce

acestuia aptitudinea necesară pentru prevenirea, diagnosticarea şi tratamentul
anomaliilor şi bolilor dentare , bucale, maxilare şi ale ţesuturilor asociate. Activitatea
profesională de medic dentist trebuie exercitată de către titularii unui titlu de
calificare ca medic dentist, prevăzut în prezent în directivă.

Introducerea cardului profesional poate facilita mobilitatea profesională prin

schimbul rapid de informaţii între state. Cardul profesional conţine informaţii despre
calificarea profesională, autorităţile competente şi sancţiunile primite în legătură cu
profesia.

Cu referire directă la medicii dentişti directiva conţine Secţiunea a IV-a – art. 34,
35, 36, 37.

Formarea de bază de medic dentist presupune posesia unei diplome sau a unui
certificat emis de o universitate acreditată sau instituţie de învăţământ superior.

Formarea de bază de medic dentist constă în total în cel puțin cinci ani de
instruire teoretică și practică pe bază de program integral, cuprinzând cel puțin
programa prevăzută în anexa directivei, efectuată într-o universitate, într-o instituție
de învățământ superior de un nivel recunoscut ca fiind echivalent sau sub
supravegherea unei universități.

Formarea de bază de medic dentist garantează că persoana în cauză a dobândit

următoarele cunoștințe și competențe:

a) cunoștințe corespunzătoare despre științele pe care se bazează stomatologia,

precum și o bună înțelegere a metodelor științifice, în special a principiilor de

23 din 170
măsurare a funcțiilor biologice, de evaluare a faptelor stabilite științific și de analiză a
datelor;

b) cunoștințe corespunzătoare despre constituția, fiziologia și comportamentul

persoanelor sănătoase și bolnave, precum și influența pe care o au mediul natural și
mediul social asupra stării de sănătate a ființei umane, în măsura în care aceste
elemente se raportează la stomatologie;

c) cunoștințe corespunzătoare despre structura și funcția dinților, gurii, maxilarelor și

țesuturilor conexe, atât sănătoase, cât și bolnave, precum și raportul lor cu starea de
sănătate generală și bunăstarea fizică și socială a pacientului;

d) cunoștințe corespunzătoare despre disciplinele și metodele clinice care îi oferă o

imagine coerentă asupra anomaliilor, leziunilor și bolilor dinților, gurii, maxilarelor și
țesuturilor conexe, precum și despre odontologie din perspectiva profilaxiei,
diagnosticului și terapiei;

e)  o experiență clinică adecvată sub supraveghere corespunzătoare.

Medicii dentişti specialiști trebuie să urmeze în plus un full time curs de minim
trei ani, derulat de autorităţile competente şi care trebuie să presupună participarea
personală a medicului dentist la specializarea în domeniul respectiv.

Profesia de medic dentist trebuie să se bazeze pe formarea profesională în

domeniul dentar şi constituie o profesie distinctă de alte profesii medicale cu sau fără
specializare.

Acest text a fost în atenţia Curţii Europene de Justiţie, care a statuat că

reglementarea la care ne-am referit nu conduce la concluzia că legiuitorul uniunii a
urmărit să excludă materiile medicale din formarea medicului dentist.

Astfel, formarea ca medic dentist cuprinde nu numai materii specifice odonto-

stomatologie, ci şi materii medico-biologice şi materii medicale generale.

În cazul analizat de Curtea Europeană de Justiţie s-a concluzionat că o

specializare numită „ chirurgie orală” ar fi deschisă atât persoanelor care au absolvit
o formare de bază în medicină, cât şi persoanelor care au obţinut o formare de medic
dentist.

24 din 170
IV. Libera prestare a serviciilor medico-dentare în Uniunea Europeană.

Exercitarea în mod temporar şi ocazional a profesiei de medic dentist în România

de către medici din UE se face pe baza unei înregistrări la Colegiul Medicilor Dentişti
din România pe perioada prestării serviciilor respective.

La prima deplasare a solicitantului în România, acesta va înainta Ministerului

Sănătăţii Publice documentele care atestă calificările profesionale şi o declaraţie în
care precizează durata de prestare, natura şi locul de desfăşurare al acestor activităţi,
precum şi asigurarea profesională sau alte mijloace de protecţie pentru activitatea
profesională.

Pe perioada exercitării profesiei în România, aceştia se supun legii române şi

răspund pentru încălcarea dispoziţiilor care reglementează profesia.

Capitolul 3 – Colegiului Medicilor Dentiști din România

Colegiul Medicilor Dentiști din România este persoană juridică de drept public,
cu autoritate instituțională și competență normativă și jurisdicțională.

Colegiul Medicilor Dentiști din România este un organism profesional apolitic,

fără scop lucrativ, care își desfăşoară activitatea în domeniul autorizării, controlului și
supravegherii profesiei medicului dentist, ca profesie liberală de practică publică
autorizată.

Aceste responsabilităţi îi sunt delegate de către autoritatea de stat (Ministerul

Sănătăţii) prin legea de înfiinţare şi acordarea personalității juridice de drept public,
respectiv Legea nr. 95/2006.

Toţi medicii dentişti care exercită profesia pe teritoriul României, inclusiv în

virtutea dreptului de stabilire, sunt membri ai Colegiului Medicilor Dentişti sau sunt
înregistraţi temporar la această autoritate.

Colegiul Medicilor Dentişti este organizat teritorial și național. Organizarea

teritorială este pe judeţe şi Municipiul Bucureşti, iar organele sale de conducere sunt:

- Adunarea Generală teritorială

- Consiliul Judeţean și al municipiului București (teritoriale)
- Biroul consiliului

25 din 170
 Adunarea Generală este formată din toţi medicii dentişti din Colegiul teritorial,
aceasta se întruneşte anual şi alege membrii consiliului, membrii comisiei de cenzori
şi reprezentanţii colegiului teritorial în Adunarea Generală a Colegiul Medicilor
Dentiști din România.

Consiliile teritoriale sunt formate dintr-un număr de membri proporţional cu

numărul medicilor dentişti din colegiul respective, de la 7 membri pentru colegiile cu
un număr de până la 100 de medici dentişti înscrişi și până la 49 membrii pentru
colegiile cu peste 1000 de medici înscrişi.

Consiliul teritorial îşi alege dintre membrii săi un birou executiv format din
preşedinte, doi vicepreşedinţi, un secretar şi un trezorier.

La nivelul colegiilor judeţene funcţionează comisia de disciplină alcătuită din 5

până la 7 membri propuşi de biroul executiv local şi votaţi de consiliul judeţean
teritorial.

La nivel naţional funcţionează Colegiul Medicilor Dentiști din România ale cărui
organe de conducere sunt:

- Adunarea Generală naţională a Colegiului Medicilor Dentiști din România;

- Consiliul naţional;
- Biroul executiv naţional.

Adunarea Generală naţională a Colegiului Medicilor Dentiști din România,

este alcătuită din reprezentanţi aleşi potrivit normei de reprezentate variabilă:

- de la 2 reprezentanţi pentru colegiile judeţene, care au sub 50 membrii

înscrişi;
- până la 20 reprezentanţi pentru colegiile judeţene, cu peste 701 membrii
înscrişi;
- şi un reprezentant la 100 membri înscrişi pentru Colegiul Medicilor Dentiști al
Municipiului Bucureşti.

Adunarea Generală naţională alege membrii colegiului biroului executiv naţional

şi comisia de cenzori.

Biroul executiv naţional este alcătuit din preşedinte, trei vicepreşedinţi, un

secretar general şi un trezorier.

Consiliul Naţional al Colegiul Medicilor Dentiști din România este alcătuit din:

26 din 170
 - Biroul executiv naţional, câte un reprezentant al fiecărui judeţ;
- 3 reprezentanţi ai Municipiului Bucureşti;
- Un reprezentant numit de Ministerul Sănătăţii, şi
- Câte un reprezentant din fiecare minister şi instituţie centrală cu reţea
sanitară proprie (exemplu: Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Apărării
Naționale, Serviciul Român de Informaţii, etc.).

Toate mandatele la care ne-am referit sunt de 4 ani şi pot fi deţinute doar pe o
perioadă de 2 mandate succesive.

Atribuţiile principale ale biroului executiv naţional constau în asigurarea

activităţii permanente a Colegiului Medicilor Dentiști din România în conformitatea cu
legea şi regulamentele.

Consiliul naţional al Colegiului Medicilor Dentiști din România au următoarele

atribuţii principale:

- Elaborarea codului deontologic şi a regulamentelor de organizare şi

funcţionare a Colegiul Medicilor Dentiști din România;
- Elaborarea nomenclatorului de specialități medico-dentare;
- Stabilirea sistemul de credite privind educaţia medicală continuă;
- Alegerea comisiei superioare de disciplină;
- Colaborarea cu Ministerul Sănătăţii Publice pentru elaborarea de norme
privind exercitarea profesiei de medic dentist şi stabilirea comisiilor de
specialitate.

Codul deontologic şi regulamentul de organizare şi funcţionare a Colegiul

Medicilor Dentiști din România, precum şi, în principiu, toate actele normative se
supun adunării generale naţionale, aceasta din urmă aprobând şi bugetul de venituri
şi cheltuieli a Colegiul Medicilor Dentiști din România.

Toate funcţiile de conducere în Biroul executiv teritorial, în biroul executiv

naţional şi în consiliul naţional sunt incompatibile cu funcţii corespunzătoare dintr-un
patronat sau sindicat profesional, funcţii de conducere în cadrul Ministerului Sănătății
sau a ministerului cu reţea sanitară proprie, în cadrul autorităţilor de sănătate
teritorială, a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, şi a caselor judeţene de
asigurări de sănătate.

27 din 170
 1. Ordinul Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din
România

Ordinul este organizat la nivel naţional şi judeţean, respectiv prin filiale județene
şi a municipiului Bucureşti, şi o structură naţională.

Filialele sunt formate din toţi asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii
medicali care îşi exercită profesia în respectivul judeţ (filială judeţeană).

Adunarea generală este constituită din reprezentanţii membrilor înscrişi în filiala

respectivă conform normei de reprezentare de 1 la 50.

Adunarea generală alege prin vot secret membrii Consiliului judeţean, al cărui
număr este proporţional cu numărul membrilor reprezentanţilor aleşi, între 11 – 21
membrii.

Consiliul municipiului Bucureşti al Ordinului Asistenților Medicali Generaliști,

Moașelor și Asistenților Medicali din România este format din 25 de membrii.

Consiliul judeţean va alege dintre membrii săi un birou format dintr-un

preşedinte, 3 vicepreşedinţi şi un secretar.

La nivel naţional conducerea Ordinului Asistenților Medicali Generaliști,

Moașelor și Asistenților Medicali din România conţine adunarea generală naţională
formată din reprezentanţii aleşi la nivelul filialelor judeţene şi a municipiului
Bucureşti conform normei de un reprezentant la 500 de membrii.

Consiliul naţional este alcătuit din preşedintele fiecărei filiale judeţene şi

respectiv al filialei municipiului Bucureşti, precum şi din alţi membrii aleşi de
adunarea generală naţională: câte un reprezentant al fiecărei filiale judeţene, şi 3
reprezentanţi ai filialei municipiului Bucureşti.

Din consiliul naţional fac parte şi câte un reprezentant al Ministerului Sănătăţii şi

al Ministerelor şi instituţiilor cu sistem sanitar propriu.

Consiliul naţional îşi alege biroul executiv, format din preşedinte, preşedintele de
onoare, 4 vicepreşedinţi şi un secretar naţional.

La nivelul Consiliului naţional al Ordinului Asistenților Medicali Generaliști,

Moașelor și Asistenților Medicali din România funcţionează comisia de specialitate a
asistenților medicali generalişti, precum şi comisia naţională de etică şi deontologie a

28 din 170
Ordinului Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din
România.

Răspunderea disciplinară se antrenează pentru nerespectarea legilor şi

regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie medicală, a Statutului
Colegiului Medicilor din România şi a ghidurilor de bună practică profesională.

Pentru rezolvarea plângerilor disciplinare la nivel teritorial şi naţional sunt

organizate comisii de disciplină.

Comisia de disciplină teritorială este independentă de conducerea colegiului

teritorial şi judecă în complet de 3 membrii, iar la nivelul Colegiului Medicilor din
România, funcţionează comisia superioară de disciplină care judecă în complet de 5
membrii și care soluţionează contestaţiile formulate împotriva deciziilor consiliilor de
disciplină teritorială, precum şi plângerile împotriva unui membru al organelor de
conducere de la nivel teritorial şi naţional.

Sancţiunile disciplinare sunt: mustrare, avertisment, vot de blam, amenda de la

100 lei - la 1.500 lei, interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medicale
pe o perioadă de la o lună la un an, retragerea calităţii de membru al Colegiului
Medicilor din România.

Deontologia profesiei de medic dentist. Principiile exercitării profesiei, drepturile și

obligațiile medicului dentist. Răspunderea disciplinară a medicului dentist.
Procedura disciplinară.

Scopul exercitării profesiei de medic dentist este siguranța sănătății publice și a

individului prin activitățile de prevenţie, diagnostic şi tratament ale maladiilor şi
anomaliilor oro-dento-maxilare şi ale ţesuturilor adiacente.

Principiile exercitării profesiei de medic dentist

 În exercitarea profesiei, medicul dentist trebuie să dovedească disponibilitate,

corectitudine, devotament şi respect faţă de fiinţa umană şi să respecte
prevederile Codului deontologic al medicului dentist.
 În exercitarea profesiei, medicul dentist se bucură de independenţă
profesională, el are dreptul de iniţiativă şi decizie în exercitarea actului medico-
dentar şi poartă întreaga responsabilitate asupra acestuia.
 În exercitarea profesiei, medicul dentist nu este funcţionar public.

29 din 170
  În România exercitarea profesiei de medic dentist este condiţionată de
apartenenţa la Colegiul Medicilor Dentişti din România.
Drepturile si obligațiile medicului dentist
Principalele obligaţii ale medicului dentist pot fi clasificate în raport cu
pacientul, cu colegii săi, cu Colegiul Medicilor Dentiști precum şi cu publicul
(regulile privind publicitatea şi reclama).

I. Faţă de pacienţii săi, medicul dentist are următoarele obligaţii:

 De a trata pacienţii după normele profesionale medico-dentare

recunoscute de Colegiul Medicilor Dentişti din România, inclusiv în ghidurile de
practică medicală sau în tratatele de specialitate recunoscute de societăţile ştiinţifice
de profil;
 Să acorde cu promptitudine şi necondiţionat îngrijirile medico-dentare de
urgenţă ca o îndatorire fundamentală, profesională şi civică. Sunt considerate
urgenţe medico-dentare situaţiile în care pacientul are nevoie de îngrijiri medicale
imediate pentru controlul durerii, infecţiei sau sângerării;
 Medicul dentist are obligaţia de pregătire profesională continuă prin
efectuarea unui număr de cursuri de pregătire şi alte forme de educaţie minim de
credite stabilite de Colegiu;
 Medicul dentist are datoria să efectueze tratamente şi să formuleze
prescripţii medicale exclusiv în domeniile care se circumscriu competenţelor sale
profesionale;
 Medicul dentist nu trebuie să accepte exercitarea profesiei în condiţii
susceptibile de a compromite calitatea actului medical şi securitatea pacientului;
 Medicul dentist nu trebuie să accepte un contract cu un spital sau cabinet
medical care prevede retribuirea bazată exclusiv pe norme de productivitate sau
orice alte dispoziţii legale care pot avea drept consecinţă afectarea actului medical;
 Medicul dentist trebuie să trateze fără discriminare pacienţii, el nu are
dreptul de a refuza cazurile de urgenţă medico-dentară;
 Medicul dentist are dreptul de a refuza un pacient fără urgență, motivat, din
motive profesionale sau personale (ale medicului dentist); pacienţii nu pot fi refuzaţi
pe motive discriminatorii provenite din originea lor socială sau etică, vârstă, sex,
boală sau orice alte asemenea criterii de natură discriminatorie;
 Medicul dentist are obligaţia să respecte secretul profesional;

30 din 170
 Secretul profesional include orice informaţie referitoare la pacient de care
medicul ia cunoştinţă în cursul exercitării profesiei sau în legătură cu această
exercitare.

Secretul profesional include atât toate problemele de diagnostic, prognostic,

tratament şi diverse alte circumstanţe în legătură cu boala, dar şi orice alte
împrejurări de care medicul dentist ia cunoştinţă în timpul exercitării profesiei sale în
mod direct sau indirect în legătură cu viaţa intimă a bolnavului, a familiei sau a
aparţinătorilor, etc.

Nerespectarea obligaţiei de confidenţialitate poate atrage răspunderea civilă

şi răspunderea penală.

 Medicul dentist are obligația de a cere consimţământul pacientului sau al

reprezentantului legal al acestuia pentru investigaţiile practice şi pentru
tratament. Pentru intervențiile cu risc crescut se va cere consimțământul scris
pe documentele de evidență primară.

În situaţia în care este imposibil să se obţină consimţământul pacientului sau al

reprezentantului legal, medicul dentist poate să acorde numai îngrijirile medicale de
urgenţă.

 Medicul dentist trebuie să întocmească pentru fiecare pacient documente de

evidenţă primară, care trebuie păstrate în arhivă timp de 5 (cinci) ani. Medicul dentist
are obligaţia să aplice parafa cuprinzând numele, prenumele, gradul profesional,
specialitatea şi codul pe toate actele medicale pe care le semnează;

 Medicul dentist care participă la cercetări biomedicale trebuie să vegheze ca

studiul efectuat să nu afecteze continuitatea tratamentului sau încrederea pacientului
.

II. Față de colegii săi medici , medicul dentist are următoarele obligații:
 Obligația de colegialitate și de cofraternitate. Medicul dentist trebuie să-și
trateze colegii ”așa cum ar dori el însuși să fie tratat”. El nu trebuie să-și critice
sau să-și discrediteze colegii, în nici o situație. Dacă apar divergențe între
medicii dentiști aceștia trebuie să le rezolve în mod amiabil, sau să solicite
medierea colegiului din care fac parte.
 Medicii care consultă împreună un pacient nu vor avea discuții contradictorii
sau denigratoare în fața pacientului sau a familiei acestuia.

31 din 170
  Dacă mai mulți medici dentiști colaborează la examinarea sau tratamentul unui
pacient, aceștia trebuie să se informeze reciproc și să respecte reciproc
independența profesională.
 Medicul dentist nu are dreptul să se pronunțe asupra tratamentelor aplicate
de alt medic , decât dacă sănătatea pacientului este pusă în pericol.
 Deturnarea clientelei unor alți medici este interzisă.
 Medicul dentist trebuie să-și încurajeze și să-și susțină colegii mai tineri.
Blamarea colegilor în fața pacienților sau a personalului sanitar constituie
abatere disciplinară.
Apelarea la mass media înainte de a fi soluționate problemele apărute între
medicii dentiști de către colegiul medicilor constituie abatere disciplinară.

III. Obligațiile medicului dentist față de Colegiul Medicilor Dentiști din România
 Să respecte dispozițiile legale privind profesia și hotărârile organelor de
conducere ale CMDR
 Să respecte Codul deontologic al medicului dentist,
 Să participe la manifestările inițiate de conducerea colegiilor, la adunările
și ședințele la care sunt convocați,
 Să achite în termen cotizația de membru al CMDR

IV. Obligațiile medicului dentist în raport cu publicul

 Reputația medicului dentist trebuie să se sprijine exclusiv pe competența sa
profesională și pe demnitatea sa.
 Medicul dentist poate publica datele sale privind numele, prenumele,
specialitatea, competența, gradul profesional, adresa, numărul de telefon,
de fax și programul de consultații în anuare sau alte publicații.
 Medicii dentiști pot avea site web care să cuprindă informații profesionale
reale și ușor verificabile. Orice alte informații sunt considerate publicitate și
sunt interzise.
 Este interzisă orice formă de reclamă sau practicarea profesiei ca o
activitate comercială (de altfel, practicarea unei activități comerciale este și
o cauză de incompatibilitate profesională).
 Este interzisă editarea și distribuirea de broșuri publicitare în legătură cu
activitatea profesională.
 Este interzisă reclama comercială și publicitatea personală, inclusiv în
interesul unor terți.

32 din 170
  Medicii dentiști nu pot face sau susține reclama pentru medicamente sau
bunuri medicale de consum, în afară de cazurile în care acestea sunt
menționate în cuprinsul unor articole sau studii de specialitate.
 Este interzis orice acord neprincipial cu alți medici, farmaciști sau personal
auxiliar în scopul atragerii pacienților.
 Medicul dentist poate să participe la acțiuni și programe cu caracter de
educație pentru sănătate.
 Medicul dentist poate colabora cu presa scrisă sau audiovizuală doar în
scopul informării publicului în legătură cu problemele medicinii dentare.
 Medicul dentist nu poate acorda consultații în afara cabinetului său
autorizat.

V. Drepturile medicului dentist , ca profesionist și ca membru al CMDR

 Dreptul la independența profesională, respectiv dreptul de a lua toate deciziile
pe care le consideră corecte pentru tratarea pacienților săi,
 Dreptul la onorariu
 Dreptul să aleagă și să fie aleși în organele de conducere ale CMDR
 Dreptul să folosească împreună cu membrii de familie toate dotările sociale,
profesionale, culturale și sportive ale CMDR și ale colegiilor teritoriale
 Dreptul să poarte însemnele CMDR
 Dreptul de a contesta sancțiunile primite
 Dreptul de a solicita ajutoare materiale pentru situații deosebite, personal cât
și prin membrii de familie
 Să beneficieze în mod gratuit de asistență medicală gratuită, medicamente și
proteze, sub condiția plății contribuției la asigurările sociale de sănătate, atât
medicii dentiști în activitate sau pensionari, cât și soțul și copii aflați în
întreținere.

VI. Răspunderea disciplinară a medicului dentist. Sancțiunile disciplinare. Procedura

disciplinară

Medicul dentist răspunde disciplinar pentru:

 nerespectarea legilor și a regulamentelor profesiei, a jurământului depus, a

Codului deontologic a medicului dentist, a regulilor de bună practică profesională,
a regulamentului de funcționare a CMDR,
 nerespectarea deciziilor CMDR,

33 din 170
 orice fapte săvârșite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de
natură să prejudicieze prestigiul profesiei sau al CMDR.

Răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea penală, contravențională,

civilă sau materială, potrivit legii.

Sancțiunile disciplinare sunt:

 mustrare
 avertisment
 vot de blam
 interdicția de a exercita profesia de medic dentist ori anumite activități medico-
dentare pe o perioada de la o luna la 6 luni
 retragerea calității de membru al CMDR

La acestea se poate adaugă obligarea celui sancționat la efectuarea unor cursuri

de perfecționare sau pregătire profesională.

Retragerea calității de membru al CMDR operează de drept în cazul interzicerii

exercitării profesiei dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă. În acest caz, ea
nu are caracterul unei sancțiuni disciplinare, ci a unei pedepse penale
complementare, iar medicul condamnat se afla într-un caz de nedemnitate
profesională.

Atragerea răspunderii disciplinare poate avea loc în cadrul procedurii

disciplinare, aflate în competența comisiilor de disciplină, organizate la nivel teritorial.
La nivelul CMDR funcționează Comisia superioara de disciplină, care soluționează
contestațiile împotriva deciziilor comisiilor teritoriale.

Acțiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6 luni de la data

săvârșirii faptei sau de la data producerii consecințelor prejudiciabile ale acesteia.

Procedura jurisdicțională disciplinară în fața Colegiului Medicilor Dentiști din

România.

 Procedura disciplinară

Procedura disciplinară se desfășoară în fața comisiilor de disciplină organizate

astfel:

34 din 170
  Comisia de disciplină de la nivel județean alcătuită din 5 până la 7 membri.
 La nivelul Colegiului Medicilor Dentiști din România există comisia
superioară de disciplină alcătuită din 7 membri, cu o vechime de peste 7 ani
în profesie.

Atât la nivelul comisiei județene cât și la nivelul comisiei superioare unul din
membrii va fi desemnat de autoritatea de sănătate publică de la nivelul județean și
respectiv de la Ministerul Sănătății Publice, pentru comisia superioară.

Procedura disciplinară este inițiată de persoana nemulțumită care poate

formula plângere sau sesizare împotriva unui medic dentist,depusă personal sau
trimisă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

O altă modalitate de inițiere a procedurii disciplinare este autosesizarea din

oficiu a biroului consiliului local al colegiului din care medicul face parte.

De altfel, în cadrul sesizării din partea terţilor, decizia de a declanşa procedura

disciplinară aparţine tot biroului consiliului local, care poate în egală măsură să
dispună respingerea plângerii ca vădit nefondată.

Odată sesizată comisia de disciplină, aceasta va încunoștința medicul dentist

care va fi convocat în scris şi va lua la cunoştinţă de conţinutul plângerii sau a sesizării.

Medicul dentist trebuie să dea explicaţii scrise cu privire la caz.

Ancheta disciplinară propriu-zisă poate fi efectuată direct de comisie sau printr-

un referent, în cazurile complexe comisia poate consulta o comisie de specialitate
constituită ad hoc, formată din trei personalităţi în domeniu, acceptate de medicul
cercetat.

Persoana care a făcut sesizarea va fi audiată şi examinată în cauza respectivă

și, dacă este cazul, aceasta va da declaraţii scrise.

În cursul cercetărilor, referentul poate solicita declaraţii oricăror altor

persoane, va putea verifica înscrisuri şi va putea solicita copii ale documentelor ce au
legătură cu cauza.

În cazul cercetării prin referent, acesta va întocmi un referat scris cuprinzând

cele constatate pe care îl va înainta comisiei.

Comisia poate să dispună:

 Stingerea acţiunii disciplinare dacă fapta nu constituie abatere disciplinară;

35 din 170
  Admiterea acţiunii disciplinare şi aplicarea unei sancţiuni.

Decizia adoptată trebuie să cuprindă prezentarea fazelor de cercetare şi să fie

motivată.

Decizia de sancţionare poate fi contestată în termen de 15 zile de la comunicare,

la comisia superioară de disciplină. Contestaţia se depune la comisia de disciplină
teritorială care o înaintează comisiei superioare de disciplină. Depunerea contestaţiei
la comisia superioară de disciplină atrage nulitatea contestaţiei.

Contestaţia suspendă exercitarea deciziei comisiei teritoriale.

Sancţiunile de mustrare, avertisment şi vot de blam se radiază în termen de 6

luni de la data executării lor.

Sancţiunea interdicţiei de a exercita profesia ori anumite activităţi medico-

dentare pe o perioadă de 1 – 6 luni se radiază în termen de 1 an de la data expirării
perioadei de interdicţie.

În cazul sancţiunii de retragere al calităţii de Colegiul Medicilor Dentişti din

România, medicul dentist poate face o nouă cerere de redobândire a calităţii de
membru al colegiului după 1 an de la data aplicării sancţiunii.

În cazul repetării unei abateri disciplinare până la radierea abaterilor

sancţionate, aceasta constituie circumstanţă agravantă care va fi avută în vedere la
aplicarea noii sancţiuni.

Împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiilor formulate de comisia

superioară de disciplină se poate exercita acţiune în anulare în faţa tribunalului de pe
raza căruia îşi desfăşoară activitatea medicul, la secţiile de contencios administrativ.

Exercitarea acţiunii în anulare se supune procedurii de drept comun a

contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004) şi nu suspendă executarea actelor
administrative contestate, respectiv a deciziei de sancţionare.

Pentru a se obţine suspendarea acestora este necesară formularea unei cereri

separate de suspendare a executării şi justificarea existenţei unei pagube iminente şi
a unui caz bine justificat, în condiţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.

Sentinţa tribunalului poate fi atacată cu recurs la Curtea de Apel.

36 din 170
 Capitolul 4 – Formele de organizare și exercitare a profesiei de medic dentist în
România

Profesia de medic dentist de exercită în România cu titlul profesional de medic

dentist sau de dentist specialist în una din specialitățile medico-dentare.

Medicul dentist poate să practice ca angajat al unui spital public sau privat sau
într-un cabinet medical ca practică liberală a profesiei.

Cabinetul medical este unitatea cu sau fără personalitate juridică, furnizoare de

servicii publice de asistență medicală, de stat sau privată.

Cabinetele medicale se organizează într-una din următoarele forme:

a) cabinet medical individual;

b) cabinete medicale grupate;

 c) cabinete medicale asociate;

 d) societate civila medicala.

Cabinetele medicale fără personalitate juridica pot funcţiona fie în structura

unităţilor medicale cu personalitate juridică de stat sau privată, fie într-una din
formele de exercitate a profesiei autorizate de direcțiile de sănătate publică în baza
avizului Colegiului Medicilor.

Într-un cabinet medical individual autorizat îşi desfăşoară activitatea medicul

titular împreuna cu alți medici si cu alte categorii de personal medical autorizat,
angajați sau colaboratori ai cabinetului.

Cabinetele medicale grupate se constituie pe baza contractului dintre doua sau

mai multe cabinete medicale individuale, in scopul folosirii in comun a patrimoniului
și/sau a asociaţilor ori a colaboratorilor, păstrând legătura individualitatea în relațiile
cu terții (ex. : față de pacienți, față de fisc, etc.).

   Cabinetele medicale asociate se formează prin asocierea cabinetelor medicale

individuale, încheind un contract de asociere, tot pentru folosirea în comun a
patrimoniului, dar și asigurarea în comun a serviciilor medicale, păstrând
individualitatea pe anumite aspecte, între care obligatoriu cel fiscal.

    Societatea civilă medicală se constituie din doi sau mai mulți medici asociați şi
poate avea angajaţi sau colaboratori medici sau orice altă categorie de personal.
Societatea civilă medicala se constituie prin contract de societate civilă,
încheiat în conformitate cu dispoziţiile Codul civil.

37 din 170
 Dotarea minimă a unui cabinet de stomatologie este prevăzută în Norma
privind înființarea, organizarea şi funcționarea cabinetelor medicale.

Stomatologie
Dotare:
- unit dentar cu cel putin doua piese terminale;
- fotoliu dentar;
- tensiometru si stetoscop;
- optional: lampa de fotopolimerizare, aparat de detartraj cu
ultrasunete.
Instrumentar si materiale:
- ace Reamers, Hedstrom, Lentullo, Miller, tirre-nerf, Kerr;
- freze Beutelrock scurte si lungi;
- bisturiu pentru mucoasa;
- clesti pentru extractie (maxilarul superior si maxilarul inferior);
- cleste crampon;
- chiurete tip Volkman - drepte si curbe;
- elevatoare drepte si curbe;
- foarfece chirurgicale drepte si curbe;
- canule metalice si de unica folosinta pentru aspiratie;
- oglinzi dentare;
- sonde dentare;
- pense dentare;
- spatule bucale metalice;
- excavatoare duble de diferite marimi;
- pense Pean;
- lampa de spirt sau arzator de gaze;
- linguri metalice pentru amprente si/sau masa plastica (de unica
folosinta sau sterilizabile);
- matrice, portmatrice Ivory;
- matrice, portmatrice circulare;
- separatoare de dinti Ivory;
- mandrine piesa dreapta si unghi;
- seringa uniject cu ace;
- ace chirurgicale atraumatice (de unica folosinta);
- mandrine pentru piesa dreapta si unghi;
- instrumentar de detartraj de diferite forme;
- freze pentru turbina din otel si diamantate;
- freze din otel si diamantate pentru piesa dreapta si unghi;
- gume, perii, pufuri pentru lustruit obturatii fizionomice si de
amalgam de Ag;
- bol de cauciuc;

38 din 170
- spatula pentru malaxat gips;
- cutit pentru ceara;
- materiale pentru amprentarea arcadelor alveolo-dentare;
- materiale auxiliare pentru curatarea mecanica;
- materiale termoplastice;
- materiale pentru coafaj pulpar;
- materiale pentru obturatii provizorii;
- materiale pentru obturatii fizionomice;
- aliaj de Ag + Hg;
- cimenturi dentare diferite;
- materiale pentru terapia endodontica;
- solutii si pulberi: Walkkoff, clorura de zinc, tricrezol, eugenol,
iodoform;
- substante anestezice injectabile si de contact;
- echipament de protectie (halat, masca, manusi, ochelari).

În cazul înfiinţării unei unităţi sanitare cu personalitate juridică conform Legii

nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, aceasta trebuie să aibă ca obiect unic de
activitate furnizarea de servicii medicale, să fie înregistrat în Registrul unic al
cabinetelor medicale ţinut de Direcţia de Sănătate Teritorială şi cel puţin o treime din
consiliul de administraţie trebuie să fie medici.

De asemenea, asociaţiile şi fundaţiile pot înfiinţa cabinete medicale dacă au

prevăzut în obiectul de activitate acest gen de acţiuni.

Pacientul. Drepturile pacientului

39 din 170
 Pacientul este definit ca un utilizator al serviciilor de sănătate , fie el sănătos sau
bolnav ( Declarația de la Amsterdam 1994 privind promovarea drepturilor pacienților
în Europa) , dar și ca fiind ”în același timp consumator, client, usager și cetațean”
( textul final al celei de-a cincea conferințe a miniștrilor sănătății din țările membre
CE, Varsovia, 1996).

Lesne se poate vedea că aceste definiții mută centrul de gravitație al actului

medical către sfera prestării serviciilor pentru sănătate, organizate doar uneori ca
servicii publice, de unde și preluarea termenului de usager, utilizat în dreptul
administrativ, usager de care statul încă se mai simte din ce în ce mai vag legat
( cetățean), însă regula tinde să devină aceea a pacientului client, consumator , care ,
ca orice consumator , are drepturi cu o anumită întindere și un anumit conținut.

Drepturile pacientului încep să se contureze în instrumente juridice

internaționale 1 începând cu anul 1979 ( carta pacientului spitalizat, adoptată la
Luxemburg), carta europeana a drepturilor pacientilor , adoptata prin rezolutia
parlamentului European , 1984, Declarația de la Lisabona privind drepturile
pacientului, 1981.

După perioada de conceptualizare internațională a acestor drepturi, a urmat o

perioadă de integrare a lor în peisajul juridic intern al țărilor europene, materializată
în România prin adoptarea Legii privind drepturile pacientului, Legea 46/2003. În
expunerea de motive a inițiativei legislative, susținută de un grup de senatori conduși
de Mircea Ionescu Quintus și Dan Amadeus Lazărescu, se notează ”folosirea tot mai
frecvent a termenului de consumator în locul celui de pacient ”, subliniindu-se partea
pozitivă a acestei schimbări de optică : pacientul este slab, dependent, cu libertate
limitată, fără o conștientizte a calității și costurilor, dimpotrivă, consumatorul este
activ, pe o poziție de egalitate, liber să aleagă, cu conștientizarea calității și a
costurilor. Totuși, inițiatorul nu uită să se aplece și asupra intenției legii de a proteja
drepturi umane fundamentale și de a susține pe cei mai vulnerabili pacienți. 2

În concret, legea specială română enunță următoarele drepturi:

1
Droit de patients : approche internationale, in Michele Belanger , Elements de doctrine en droit international de la
sante, Les Etudes Hospitalierea, edition 2012, pg 617-621
2
www.senat.ro

40 din 170
 1. Dreptul pacientului la informația medicală;
2. Consimțământul pacientului privind intervenția medicală;
3. Dreptul la confidențialitatea informațiilor și viața privată a pacientului;
4. Drepturile pacientului în domeniul reproducerii;
5. Dreptul pacientului la tratament și îngrijiri medicale.

În practica medicală și juridică aceste drepturi au prins contur prin dezvoltarea

și explicarea lor în codurile deontologice și în inteepretarea lor pe calea
jurisprudenței, aspecte pe care le vom trata detaliat în cele ce urmează.

1. Dreptul pacientului la informația medicală.

În mod tradițional medicii nu informau pacienții asupra stării lor de sănătate,

natura afecțiunii lor, prognosticului, a avantajului sau dezavantajului tratamentelor
aplicate, a riscurilor implicate de diversele procedure terapeutice. Dimpotrivă,
Jurământul lui Hipocrate impune medicului să adopte singur o decizie în privința
tratamentului și să-și aplice toate cunoștințele sale de specialitate, în interesul
pacientului.

Acest punct de vedere numit paternalist s-a menținut până relativ recent și în
credința faptului că este în avantajul pacientului să știe cât mai puțin despre boala sa,
mai ales atunci când tratamentele disponibile sunt ineficiente. Abia în secolul XX
principiul paternalist al doctorului ca stapân absolut al actului medical a fost înlocuit
cu ideea unui model de parteneriat între pacient și doctor, model în care medicul
rămâne cel care aplică, desigur, actul medical , act în care se include o nouă etapă,
aceea de informare a pacientului, astfel încât acesta din urmă să fie apt să adopte o
decizia finală în ceea ce privește investigațiile pe care le va face și tratamentul pe care
îl va urma.

Noul model de parteneriat între medic și pacient a fundamentat principiul

autonomiei pacientului, iar apariția lui a fost o consecință a dezvoltărilor
jurisprudențiale în materia drepturilor fundamentale ale omului.

Principiul autonomiei pacientului consacră un drept negativ și anume dreptul

pacientului de a refuza o anumită intervenție, investigație sau un anumit tratament ,
premisele exercitării acestui drept fiind completa informare medicală a pacientului,
sarcina informării acestuia revenind medicului. Din această perspectivă se conturează

41 din 170
importanța practică fundamentală a actului de informare a pacientului, date fiind
consecințele pe care acesta le poate produce .

Problema centrală în această materie este de a ști de câtă informație are

nevoie pacientul , un necunoscător al terminologiei și al vastelor științe medicale,
pentru a fi considerat informat în mod adecvat pentru luarea unei decizii, astfel încât
să nu se pună problema culpei medicale pentru nerespectarea obligației de
informare.

Regula de aur spune că pacientul trebuie să primească suficientă informație

încât să poată lua o decizie asupra tratamentului său medical, inclusiv decizia de a nu
urma tratamentul. Este foarte clar că acest concept este ambiguu și că poate ridica
dificultăți pentru medici în aprecierea concretă , în fiecare caz în parte, pentru a evita
declanșarea răspunderii pentru malpraxis în cazul în care pacientul pretinde că nu a
fost în mod adecvat informat.

Sub acest aspect s-a propus ca soluție practică, raportarea la un pacient

„rezonabil”, un model ideal de comparație , adică o persoană rezonabilă care ar
pretinde un anumit număr de informații necesare şi suficiente pentru a lua o decizie
în cazul concret.

Este foarte important de reținut că în lipsa informării corespunzătoare

consimțământul la tratament, sau, dimpotrivă, lipsa de consimțământ, nu sunt
valabil exprimate, indiferent de forma în care sunt date.

Conținutul informației privește:

- Starea de sănătate actuală, cu descrierea bolii, a mecanismelor esențiale ale

acesteia, necesare înțelegerii de bază a acesteia,
- Prognosticul bolii cu și fără tratament,
- Investigațiile și tratamentul propuse și riscurile potențiale ale fiecărei
proceduri,
- Alternative existente la procedurile propuse .

De asemenea, pacientul are dreptul să fie informat asupra serviciilor medicale

disponibile, a identității și statutul profesional al furnizorilor de servicii de sănătate.

Pacientul va fi informat în limba pe care o cunoaşte, într-un limbaj respectuos,

clar, pe care el îl poate înţelege.

La externarea din spital el are dreptul să primească un raport scris cuprinzând

investigaţiile, diagnosticul, tratamentul şi îngrijirile primite.

42 din 170
 Separat de aceasta, trebuie respectat principiul accesului neîngrădit al
pacientului la datele medicale personale.

Tot în cadrul dreptului la informare pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine

o altă opinie medicală cu privire la cazul său.

Legislația română enunță principiul potrivit căruia pacientul are dreptul să fie
informat asupra stării sale de sănătate. Pacientul poate renunța în mod expres la
acesta, având dreptul de a cere în mod expres să nu fie informat, și de a alege o altă
persoană care să fie informată în locul său.

Rudele și prietenii pacientului pot fi informați despre probleme de diagnostic și

tratament cu acordul acestuia din urmă.

Cu privire la dreptului de informare există anumite nuanţări întâlnite în literatura

şi practica de specialitate.

Este vorba de situaţiile în care poate exista o temere justificată, că informaţiile

furnizate ar putea produce pacientului o agravare serioasă a stării sale de sănătate.

Se vorbeşte astfel despre o „limitare terapeutică obligatorie a dreptului de

informare”, concept introdus în literatura juridică franceză, potrivit căruia medicul
este îndreptăţit să limiteze informaţiile furnizate pacientului privitoare la un
diagnostic sau prognostic grav, motivat de protejarea interesului pacientului.
Aprecierea interesului pacientului este atribuţia medicului, care va ţine seama de
particularităţile cazului (natura patologiei, evoluţia acesteia, personalitatea
bolnavului, etc.).

Într-o asemenea situaţie este obligatoriu să fie informat un membru al familiei,

în situaţia în care pacientul a desemnat pe cineva pentru a-i fi comunicate datele
referitoare la starea sa de sănătate. Aceeaşi soluție se impune şi atunci când
pacientul nu doreşte să fie informat cu privire la starea de sănătate şi se prevalează în
mod expres de acest drept.

1.1. Concepția paternalistă în practica medicinii

Concepția paternalistă își confundă originile cu ale medicinii, ea își trage seva din
Jurământul lui Hipocrate :

”Jur pe Apollo zeul și pe Aesculap că-mi voi folosi cunoștințele și voi lua cele
mai bune decizii în interesul pacienților mei ”

Dar si din învățăturile date de Hipocrate discipolilor săi :

43 din 170
 ”îndeplinește-și datoriile cu calm și bărbăție, ascunzând cele mai multe lucruri
de pacient cât timp te ocupi de el, distrăgându-I atenția de la ceea ce i se face ,
nedivulgându-i nimic despre starea sa actuală sau viitoare .”

Practic, concepția paternalistă a însemnat subordonarea întregului act medical

de către medic, nelipsind motivațiile pertinente pentru această abordare.

Este incontestabil faptul că relația medic-pacient este o relație inegală , doar

medicul fiind cel care are cunoștințe medicale aprofundate și detaliate, astfel că el
singur poate decide în deplină cunoștință de cauză asupra atitudinii terapeutice
potrivite. Apoi, există un mare număr de pacienți care nu pot primi și integra
informația medicala în mod real, fie datorită unor circumstanțe speciale în care
aceasta se face, fie datorită altor împrejurări personale determinante pentru eficiența
procesului de informare.

Pe de altă parte, informarea detaliată, amănunțită, totală a pacientului de către

medic , nu este o strategie recomandată în construirea relației medic-pacient , din
punctul de vedere al psihologiei medicale. . Dimpotrivă, ținând cont și de
particularitățile personalității pacientului, este recomandată o devoalare treptată,
graduală , a informațiilor despre boală, doar în măsura în care acestea sunt efectiv
necesare pacientului, evitând informațiile care pot genera atacuri de panică ,
dezvoltarea unor psihoze sau nevroze și chiar suicid. În practica medicală sunt
cunoscute cazuri ale unor pacienți cărora li s-a comunicat cu brutalitate un diagnostic
grav și care , sub acest șoc, s-au aruncat pur și simplu de la geamul spitalului.

Pe de altă parte, informarea detaliată a pacientului trebuie să fie corectă,

aceasta nu poate evita limitele terapiilor propuse de medicină în faza concretă de
dezvoltare a acesteia, rezultatele adeseori incerte ale studiilor clinice, caracterul mai
degrabă experimental al multor medicamente intrate recent în uz și , de fapt, lipsa de
eficacitate a tratamentelor propuse într-un mare număr de afecțiuni, ceea ce nu este
de natură a ajuta procesul de vindecare. Nu sunt de neglijat în acest context nici
limitele cunoștințelor medicale, incomplete în cea mai mare parte a patologiei, astfel
că practic medicul deseori gestionează niște necunoscute, iar transmiterea acestor
zone de incertitudine către pacient nu face decât să-i mărească acestuia starea de
anxietate legată de boală, neaducându-i nici un beneficiu terapeutic.

Mai mult, experiența a demonstrat că nici profesioniștii medicinii nu sunt în

posesia tuturor informațiilor relevante privind medicamentele sau terapiile intrate
recent în uz, lipsind deseori informațiile privind modul de efectuare a studiilor
clinice . Tot mai multe voci autorizate au vorbit despre corupție și credulitate în

44 din 170
medicină 3, criticând practicile industriei farmaceutice, ale cărei uriașe profituri sunt
binecunoscute, punând sub semnul întrebării caracterul dezinteresat al dezvoltării
noilor generații de medicamente.

Revenind la pacient, în condițiile în care influența psihicului asupra imunității și

procesului de vindecare poate fi decisivă, o informare brutală asupra unui diagnostic
sever poate compromite procesul de vindecare, neservind în nici un mod pacientului.
Astfel, pe lângă dificultățile inerente înțelegerii unor informații dintr-un domeniu atât
de specializat cum este medicina, stresul provocat de boala în sine diminuează
capacitatea bolnavului de a primi și digera astfel de informații.4

Pe de altă parte, o informare completă și amănunțită asupra tuturor

aspectelor, ca de exemplu asupra fiecărui efect secundar posibil al fiecărui
medicament administrat , înseamnă foarte mult timp, ceea ce va obliga medicii să
excludă ab initio anumite informații, să purceadă la o selecție a informațiilor
furnizate, ceea ce îi va situa prin ipoteză într-o zonă de risc al declanșării unei forme
de răspundere.

Totodată, nu este de neglijat nici influența tradiției medicale, în care punctul de

vedere paternalist a fost dominant și este în continuare împărtășit de mulți medici,
nici faptul că actul medical nu a devenit neapărat mai performant prin introducerea
noilor concepte de informare și obținere a consimțământului la tratament. Acestea
sunt de fapt concepte juridice, derivate din drepturi fundamentale ale persoanei, și
nicidecum concepte medicale, introducerea lor urmărind de fapt protejarea
medicului și a personalului medical, și nu neapărat îmbunătățirea actului terapeutic.

1.2. Modelul de parteneriat medic-pacient

Ideea unui parteneriat între medic și pacient are atât o justificare juridică, fiind o
consecință firească a abandonării modelului paternalist, o justificare psihologică , cu
implicații pozitive în conturarea unui nou tip de relație medic-pacient, mai modern,
mai adaptată noilor modele de comunicare din epoca facebookului, cât și o
justificare terapeutică, întricât implicarea pacientului în procesul de vindecare crește
complianța acestuia la tratament și, implicit, eficiența tratamentului.

3
Philippe Even, Corruption et credulite en medicine Editura Le Cherche –Midi, 2015. Autorul , medic și profesor
universitar pensionat, devoalează, între altele, pe baza datelor publice indicate, faptul că există medici, profesori
universitari, formatori de opinie în domeniul medical, aflați în conflict de interese, deoarece aceștia beneficiază de
finanțări ale industriei farmaceutice prin intermediul congreselor medicale sau ale jurnalelor medicale, precum și faptul
că numeroase medicamente extrem de costisitoare sunt ineficace sau chiar periculoase.
4
Onora O”Neil, Autonomy and Trust in Bioethics, Cambridge University Press, Cambridge, 2002

45 din 170
 Având în vedere faptul că boala este un proces , de asemenea și tratamentul sau
vindecarea sunt procese evolutive , care au stadii , puncte de cotitura , posibilități
multiple de desfășurare, ideea de parteneriat medic –pacient este în esență corectă,
și justificată din punct de vedere medical. În orice caz, ea este unanim acceptată în
practica actuală a medicine și impusă de reglementările legale privind
consimțământul la tratament si informarea medicală.

Practic, acest tip de parteneriat are la bază informarea corespunzătoare a

pacientului de către medic, de așa natură încăt acesta să aibă posibilitatea concretă
de a lua o decizie informată în privința tratamentului pe care îl va urma . Evident că,
în lipsa unei informări complete și corecte, consimțământul la tratament este viciat ,
el nu este valabil exprimat, iar obligația de informare a pacientului nu a fost
îndeplinită de medic, ceea ce, în sine, este un caz de malpraxis medical, de natură a
atrage una din formele de răspundere a medicului, în funcție de consecințele efectiv
produse.

1.3. Principiul autonomiei pacientului

Conceptele noastre asupra corpului uman sunt expresia unui set de credințe
sociale și culturale cărora le suntem tributari la un moment dat. O scurtă privire în
trecut, la care invit pe fiecare cititor , relevă adevărul acestei aserțiuni.

Într-o opinie simplistă s-ar putea susține că fiecare om are un drept de

proprietate asupra corpului său, cu toate consecințele juridice care decurg din
această concepție, iar într-o altă opinie , la extrema opusă, se poate argumenta, cu
argumente de natură religioasă, filosofică și juridică, lipsa unui asemenea drept de
proprietate.

În doctrină5 s-a exprimat opinia că anumite drepturi privind corpul uman au

caracterul unor drepturi personale ( nepatrimoniale , în clasificarea cu care suntem
obișnuiți), menite să protejeze interese legitime, altele decât cele de transfer a unor
părți din corpul uman. Așa sunt dreptul la viață, dreptul la libertate și siguranță,
precum și dreptul de a refuza orice tip de contact fizic . Alte drepturi se aseamană cu
dreptul de proprietate, deoarece presupun un transfer al unor părți din corpul uman .
Așa este dreptul de a dona organe în timpul vieții ori după moarte, sau dreptul de a
vinde spermă sau ovule.

Indiferent că este argumentat juridic pe inviolabilitatea corpului uman, pe

dreptul la integritate fizică și psihică sau pe dreptul la viață privată, este cert că

5
Stephen Munzer, A Theory of Property, Cambridge University Press, Cambridge, 1990

46 din 170
pacientul nu poate fi nici consultat, nici examinat, și, cu atât mai puțin tratat,
împotriva voinței sale.

Acesta este principiul autonomiei pacientului, care presupune că un adult

responsabil poate refuza orice tratament și poate opri orice manevră medicală în
curs, chiar dacă a exprimat inițial un consimțământ cu privire la aceasta. Refuzul
tratamentului poate fi generat de orice rațiuni, chiar nerezonabile, ilogice sau
inexistente, chiar dacă acest refuz poate conduce la decesul pacientului, nefiind în
competența medicului să cenzureze formarea acestui act de voință.

Acest principiu consacră deci un drept negativ, respectiv dreptul de a refuza un

tratament medical. El nu suportă o extindere în sensul că, per a contrario, pacientul
poate impune medicului un anumit tratament sau o manevră medicală preferată de
acesta, și nici că pacientul trebuie să supervizeze toate deciziile medicale luate în
cazul său.6 Este o eroare a interpreta principiul autonomiei pacientului ca pe un
control pe care pacientul îl exercită continuu asupra actului medical, sau că medicul
trebuie să ceară voie pacientului pentru fiecare pastila pe care i-o administrează.
Totodată, nici interpretarea opusă nu este corectă, în sensul că odată exprimat
consimțământul, acesta acoperă și ipoteze ce au survenit ulterior și nu au fost avute
în vedere inițial.

Odată ce pacientul a exprimat un consimțământ informat cu privire la

tratamentul ce urmează să i se aplice, acesta se consideră dat pentru întregul act
terapeutic, cu precizarea că pacientul poate oricând să-l oprească fără a-și justifica
opțiunea, retrăgând astfel consimțământul exprimat.

1.4. Destinatarii informării medicale

Legea impune ca informarea să fie făcută unei persoane cu capacitate deplină de

exercițiu, de așa natură încât să permită exprimarea voluntară, neviciată a
consimțământului medical în deplină cunoștință asupra elementelor medicale
decisive . Medicul are obligația de a se asigura că pacientul a primit informația ce i-a
fost transmisă și că a înțeles corect conținutul acesteia. El trebuie să aibă tot timpul în
minte faptul că se adresează unui necunoscător al medicinii, care ar putea înțelege
total greșit informațiile transmise , chiar dacă limbajul folosit este unul comun, mai
ales când e vorba de informațiile sensibile privind riscurile terapiei sau investigațiilor.

În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu informarea medicală se va

face reprezentanților legali ai acestora, cei chemați să exprime consimțământul

6
Emily Jakson, Medical Law, third edition, Oxford University Press,, Oxford

47 din 170
pentru aceștia, sau să asiste minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă la
exprimarea consimțământului, conform regulilor dreptului civil.

Pacientul are dreptul de a cere să nu fie informat cu privire la starea sa medicală,

cerere care , datorită consecințelor pe care le poate produce, ar trebui să fie făcută în
scris.

De asemenea, pacientul are dreptul de a desemna o altă persoană pentru a

primi informarea medicală în locul său , desemnare care, de asemenea, trebuie să fie
expresă și nu dedusă din împrejurări. Cu privire la transmiterea informațiilor către
rude sau aparținători, aceasta se va face doar cu acordul pacientului conștient.

În cazul pacientului comatos sau dezorientat temporo-spațial , informarea se va

face aparținătorilor, aceștia fiind și cei care urmează să exprime consimțământul la
tratament.

Aceeași este soluția pentru pacientul care are discernământul afectat temporar
din cauza unei stări de panică, șoc, confuzie, durere, oboseală marcată sau medicație.

1.5. Conținutul informării medicale și drepturi conexe dreptului la informare

Cat priveste conținutul informării medicale, acesta va cuprinde date complete

despre starea sa de sănătate, boală, tratamentul propus și alte tratamente
alternative, avantajele și deavantajele fiecărei variante de tratament, prognosticul
bolii cu sau fără tratament, precum și cu privire la eventualele surse de eroare în
investigațiile esențiale de care s-a uzat.

Cat priveste dovada continutului informarii pacientului, aceasta poate fi facuta

prin orice mijloc de proba, respectiv inscrisuri, martori sau, cel mai bine, inregistrarea
discutiei cu pacientul, metoda practicata in UK.

În cadrul dreptului la o completă și corectă informare se înscrie și dreptul

pacientului de a avea acces neîmgrădit la toate datele sale medicale, respectiv la
conținutul documentelor medicale întocmite cu privire la el, inclusive dreptul de a
primi copii de pe acestea , iar la externare de a primi un sumar al evoluției sale în
spital , al analizelor efectuate și al tratamentelor aplicate.

Tot în cadrul dreptului la informare, pacientul poate solicita o a doua opinie

medicală, el poate cere să fie consultat și de un alt medic, sau ca documentele sale
medicale să fie analizate și de o altă echipă medicală înainte de a-și exprima
consimțământul la tratamentul propus. Pacientul trebuie informat chiar de medicul
curant cu privire la posibilitatea de a apela la o a doua opinie medicală , conduită care

48 din 170
este de natură a înlătura eventualele rezerve ale pacientului în privința recurgerii la o
a doua opinie medicală.

Medicul are obligația deontologică și legală de a respecta dreptul pacientului la a

doua opinie medicală și de a colabora cu colegul solicitat, oferindu-i întregul suport
profesional pentru ca acesta să-și poată forma o opinie cât mai completă , în interesul
superior al pacientului.

1.6. Amploarea informării medicale

Una dintre cele mai delicate aspecte întâlnite în practica medicală este aceea de
a ști ce cantitate de informații trebuie transmisă pacientului pentru ca obligația de
informare să se considere a fi îndeplinită, cu precizarea că obligația de informare a
pacientului nu este o obligație de diligență, ci o obligație de rezultat. Ca regulă de
bază, informarea făcută de medic pacientului trebuie să fie conformă cu opiniile
medicale acceptate de comunitatea medicală și să fie aptă de a rezista la o analiză
logică.

O altă regulă important din punct de vedere practic este aceea că pacientului i se
va da întreaga informație pe care o solicită. Astfel, reacția pacienților față de boală și
de actul medical nu este identică , unii pacienți solicitând mai multă înformație, alții
fiind mai puțin interesați de informația medicală . În orice caz, pacienții care solicită o
informație detaliată trebuie să o primească.

Informarea completă a pacientului , ca fundament al consimțământului sau a

refuzului tratamentului , este un pas decisiv în evoluția unui caz medical, iar
nerespectarea obligației de informare corespunzătoare de către medic constituie un
caz de malpraxis medical, apt să declanșeze răspunderea medicului, disciplinară, civilă
sau penală, în funcție de consecințele produse .

În acest context este clar că stabilirea concretă a conținutului informării pentru

fiecare caz în parte este un demers cu mare utilitate practică , demers care , într-o
primă fază , este în competența medicului sau, cel mai bine, a ordinului profesional ,
iar , ulterior, dacă se naște un caz legal, în competența și aprecierea judecătorului
cauzei, judecător care nu este ținut de ghidurile sau standardele elaborate de ordinal
profesional, putând aprecia singur asupra caracterului complet și corect al informării
făcute pacientului.

49 din 170
 În mod concret , dacă nu au fost formulate standarde profesionale unitare de
informare în cazul afecțiunii respective, de către ordinul profesional în cauză, sau de
către instutuția de sănătate în cadrul căreia are loc actul medical, medicul își poate
formula propriile standarde de informare a pacientului, pe baza literaturii medicale
relevante în domeniul său.

În mod normal, informarea medicală poate fi făcută verbal sau în scris, condiția
esențială fiind aceea ca medicul să verifice dacă informarea făcută a fost primită de
pacient, adică înțeleasă în mod corect. Informarea medicală scrisă se face de obicei
printr-un document medical unic , odată cu consimțământul .

Cât privește amploarea informării medicale, dificultățile provin din aceea că

medicul nu poate pur și simplu să pună un tratat de medicină în mâna pacientului, ci
trebuie să își asume el însuși actul informării , act care nu are exclusiv sau
predominant o natură juridică sau birocratică, ci este, în esență , integrat în actul
medical.

Ca atare, medicul trebuie să-și adapteze informarea capacității de înțelegere a

pacientului, nevoilor și preocupărilor acestuia, dar și propriului său program de lucru,
trebuie să aleagă cel mai bun moment pentru pacient pentru a face informarea ( de
exemplu, medicul nu va propune o procedură de sterilizare femeii aflate în durerile
travaliului , iar dacă obține un consimțământ în astfel de circumstanțe , acesta poate
fi ulterior contestat) și , evident, trebuie să facă o selecție a informațiilor medicale pe
care le va transmite pacientului astfel încât informarea să fie completă. Pe de altă
parte, informarea nu este întotdeauna un act unic, deseori ea este un proces care
însoțește actul terapeutic , fiind necesară actualizarea informației transmise
pacientului pe măsură ce alte informații devin necesare pentru luarea deciziei
terapeutice. Astfel, se poate afirma că informarea pacientului nu este un act
birocratic sau standardizat , ci el este un act adaptat fiecărui caz în parte, deoarece în
medicină se spune că ”există bolnavi, nu boli”, subliniind astfel caracterul personal al
actului medical.

Spre exemplu, informarea medicală făcută unui pacient tânăr, fără alte afecțiuni
asociate, care face o apendicită acută pentru care trebuie practicată intervenția de
extirpare (apendicectomie), va avea un conținut, pe când informarea adresată unui
tânăr diabetic sau hemofil, va avea un alt conținut , chiar dacă înformația medicală
privește tot intervenția de apendicectomie.

Astfel, General Medical Council din UK , în ghidul formulat pentru uzul

membrilor săi arată că nu există un singur tip de abordare a discuției cu pacientul cu

50 din 170
privire la tratament, pacienții putând solicita mai multe sau mai puține infiormații, iar
discuția cu pacientul trebuie să pună accentul pe situația individuală a acestuia și pe
riscurile tratamentului pentru pacient, nu în abstract . Medicul nu trebuie să facă nici
o presupunere cu privire la înțelegerea de către pacient a riscurilor sau a importanței
pe care acesta o acordă diferitelor probleme prezentate. 7

În mod deosebit, pe baza practicii și a jurisprudenței engleze și franceze

cercetate , putem afirma că cele mai multe probleme le ridică în practică informarea
cu privire la toate riscurile majore , chiar dacă probabilitatea producerii acestora este
mică sau excepțională, și informarea cu privire la metodele alternative , îndeosebi
atunci când metoda de investigație sau tratament propusă pacientului are un risc
major , chiar excepțional citat în literatura medicală. Informarea cu privire la
metodele alternative trebuie să fie făcută în mod corect , chiar dacă medicul care face
informarea nu practică metoda respectivă.

1.7. Limitarea terapeutică a dreptului de informare (therapeutic privilege)

Există situații de excepție în care, spre binele pacientului, principiul paternalist

devine predominant față de principiul autonomiei pacientului , iar o completă și
brutală informare a acestuia ar aduce grave prejudicii actului terapeutic sau ar cauza
o gravă deteriorare în condiția lui. Este situația în care pacientului i se comunică cu
brutalitate cu diagnostic sever, ori un prognostic sumbru, care prin șocul produs pot
determina suicidul sau refuzul oricărei alte intervenții .

De fiecare dată când medicul ia această decizie spre binele pacientului trebuie
să poată justifica și demonstra decizia sa, întemeiată pe riscul producerii unei reacții
psihiatrice severe și în nici un caz nu numai pe teama că pacientul informat ar refuza
tratamentul.

Într-o asemenea situație, medicul trebuie să facă informarea completă unui

membru al familiei pacientului, iar pacientului să i se devoaleze gradual, folosind
stategiile de comunicare medic –pacient, informații despre starea sa.

Mai este de menționat că în lumea medicală nu există o unanimitate de opinii

cu privire la limitarea terapeutică a dreptului la informare al pacientului, mai ales că
ea nu este consacrată expres de legislație, de exemplu în România.

În UK ea apare în ghidurile GMC, și de asemenea în jurisprudența franceză,

desprinzându-se însă ideea că medicul își asumă practic decizia într-un astfel de caz ,
decizie pe care trebuie să poată să o justifice și să o probeze, în caz de nevoie.
7
GMC, Pacient and Doctors Making Decisions Together, 2008, www.gmc-org.uk

51 din 170
 Apreciem că în practica medicală doar medicii foarte stăpâni pe profesie și
foarte dăruiți misiunii lor își asumă această cale contestată, referindu-ne, desigur , la
veritabilele limitări terapeutice a dreptului la informare, și nu la greșelile de
informare.

1.8. Plângeri pentru malpraxis prin informare incompletă sau denaturată în

cadrul actului medical în jurisprudența engleză și franceză

-În cauza The Creutzfeldt-Jacobs Disease Litigation (1995) 54, BMLR, 1, (QBD),
reclamanții, tratați cu hormon de creștere extras ilegal din glanda pituitară a
unor corpuri moarte s-au plâns de o incompletă informare, susținând că și-au
dat consimțământul pentru un tratament cu hormon de creștere obținut legal și
nu ilegal. În perioada de folosire a acestui hormon în tratamentul copiilor , care
s-a întins pe mai multe decenii, începând cu 1959, nu s-a cunoscut eventuala
posibilă contaminare cu proteina considerată a fi agentul patogen al
encefalopatiei spongioase (boala vacii nebune, sau sindrom Creutzfeldt-Jacobs).
Cu toate acestea, începând cu anul 1977 începuseră să apară informații cu
privire la această posibilitate, însă medicii au continuat să folosească
tratamentul sperând că noi cazuri de infectare nu vor mai apărea. 1800 de
pacienți tratați cu acest hormon au exercitat o class action ( acțiune colectivă), în
conditiile în care au existat 16 cazuri de deces în urma dezvoltării maladiei.

-În cauza Sidaway v. Board of Governors of the Bethlem Royal Hospital and the
Maudsley Hospital ,1985, AC 871, reclamanta s-a plans pentru faptul că nu a fost
informată de existența unui risc minim al intervenției chirurgicale la care a fost
supusă, risc de lezare a coloanei vertebrale, estimat la 1-2 %, pretinzând că dacă
ar fi fost avertizată, nu ar fi acceptat intervenția chirurgicală. Deoarece riscul s-a
materializat în cazul său, a devenit o invalidă. Ca atare, orice risc căruia în mod
rezonabil , pacientul i-ar fi acordat semnificație, trebuia să fie adus la cunoștința
pacientului. Acesta este case law , caz pilot sau de referință în sistemul englez
pentru cauzele de neglijență medicală prin informare necorespunzătoare, în
soluționarea sa enunțându-se mai multe concepte juridice cu utilitate practică în
sistemul tort law pentru acest gen de cauze, cum ar fi acela al pacientului
rezonabil, adică modelul teoretic al unui pacient de bună credință la care se
raportează informarea concretă transmisă pacientului .

-Chester v. Afshar , House of Lords, (2005), 1 AC 134 (2004) 4AII ER 587, 3 WLR
927 ete cazul unei tinere însărcinate a cărei sarcină ajunsese la termen și

52 din 170
nașterea nu se declanșa. medicul ei a sfătuit-o să ”lase natura să-și urmeze
cursul său”, prezentțndu-I riscurile operației cezariene, dar fără să o informeze
despre riscul ca fătul să moară in utero.

-Newell v. Goldenberg este cazul unui barbat care a facut vasectomie , după care
a conceput al patrulea copil . Acesta a argumentat că nu I s-a adus la cunoștință
riscul de 1/2300 cazuri, și că dacă ar fi știut soția sa ar fi recurs și ea la sterilizare
pentru a preveni încă o sarcină. Judecătorul a considerat că , îndeosebi în
cazurile în care pacientul optează pentru o procedură chirurgicală voluntară, și
nu terapeutică, el trebuie să fie informat cu privire la eficiența procedurii alese .

-Informarea pacientei aspra riscului minim de accident vascular cerebral (1%)

consecutiv angiografiei cu cateter , fără informarea asupra existenței unei
metode de investigație neinvazive , chiar dacă mai puțin exactă, MRI scan
(Magnetic Resonance Imaging ) (RMN) a fost considerată defect de informare
( cazul Birch v. University College London Hospital NHS Foundation Trust , 2008,
EVHC 2237, QB ). Mr. Justice Cranston : ”respectarea obligației de a informa
pacientul asupra riscurilor semnificative associate procedurii care era aplicată
( angiografie) , nu scutește pe medic de a informa pacientul asupra altor metode
de investigație alternative care prezintă riscuri mai mici sau deloc. ”

-cazul Lybert v. Warrington Health Authority, în care pacienta cu histerectomie s-

a plans ca nu a fost informata cu privire la faptul ca histerectomia poate sa nu
inlature riscul conceptiei ( desigur, sarcina ectopica, in cazul in care exista o
comunicare între vagin și cavitatea peritoneala).

-cazul Jones v. North West Special Health Authority, o mamă s-a plans că care
nu a fost avertizată de riscul unei distocii de umăr în cursul nașterii, cea mai
imprevizibilă distocie , care are o incidență de 0,3-3% din nașterile vaginale.

-Nicolas v. Imperial College Healthcare NHS Trust, referitor la neaducerea la

cunoștința pacientului a tuturor posibilităților alternative de tratament chirugical
al carotidei, inclusive de posibilitatea introducerii unui stent.

-neavertizarea pacientului asupra consecințelor intervenției chirurgicale

practicate . Cazul Teyssier , din1942, este cazul pilot în jurisprudența franceză,
privind un pacient victimă a unui accident de circulație soldat cu fractură de
humerus, radius și cubitus, căruia i s-a practicat o intervenție chirurgicală de
osteosinteză urmată, câteva luni mai târziu, de amputarea antebrațului. Pe baza
expertizei efectuată în cauză a rezultat că exista și un alt tip de tratament ( un

53 din 170
 gen de fixare externă) , la care s-ar fi putut apela alternativ osteosintezei,
alternativă terapeutică cu privire la care pacientul nu a fost informat, cum nu a
fost informat nici asupra riscurilor și consecințelor posibile ale intervenției
chirurgicale de osteosinteză.8

-neavertizarea pacientului asupra riscului unei perforații intestinale cu prilejul

unei coloscopii urmată de ablația unui polip ( Curtea de Casatie a Frantei, 1997,
cauza nr,94-19685,H c.C).

-neavertizarea pacientului asupra unei complicații extrem de rară a intervenției

sau examenului efectuat , care se produce doar în circumstanțe excepționale,
deși este cunoscută de specialiști (Curtea de Casație a Franței, 1998, cauza nr.
97-10267).

1.9. Particularitățile informării medicale în cazul cercetării medicale pe

subiecți umani

Codul de la Nurenberg ( 1947) a fost primul instrument juridic internațional care

a trasat principiile fundamentale ale cercetarii medicale pe subiecti umani,
circumstanțele în care aceasta este legitimă, iar aceste principii au fost detaliate în
declarația de la Helsinki in 1964, revizuită de atunci de opt ori, ultima dată la Seul în
2008.

2. Consimțământul pacientului privind intervenția medicală.

Consimțământul pacientului este necesar pentru orice investigație sau

intervenţie medicală, acesta având dreptul, conform principiului autonomiei
pacientului, să refuze în scris sau să oprească o intervenţie medicală. Pentru a fi
valabil, consimțământul trebuie să fie exprimat în mod voluntar de o persoană cu
capacitate deplină de exercițiu și cu discernământ deplin, să fie neviciat, și să fie dat
în urma unei informări corespunzătoare făcute de medic .

8
Les grandes decisions du droit medical, editia a doua, LGDJ, Lextenso editions, 2014

54 din 170
 Ca excepţie de la regula consimțământului obligatoriu este situaţia unei
intervenții medicale de urgenţă cu risc vital , când pacientul nu-şi poate exprima
voinţa, și când medicii și asistenții medicali sunt obligați să acorde asistența medicală
de urgență pentru salvarea vieții pacientului.

În cazul pacienţilor care nu pot exprima un consimţământ, datorită lipsei

capacităţii de exerciţiu (minorii, interzișii judecătoreşti, persoanele puse sub curatelă,
etc.), consimţământul se va exprima de către reprezentantul legal al acestuia, cu
implicarea celui în cauză atât cât permite capacitatea lui de a înţelege.

În cazul în care pacientul necesită o intervenţie medicală de urgenţă,

consimţământul reprezentantului legal nu mai este necesar.

Alte excepții de la regula efectuării actului medical exclusiv în urma

consimțământului informat al persoanei în cauză sau a reprezentanților săi legali,
sunt măsurile de siguranță prevăzute de Codul penal, respectiv obligarea la
tratament medical și internarea medicală, ce au ca scop înlăturarea unei stări de
pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală, precum și
internarea nevoluntară a pacienților psihiatrici. În aceste situații tratamentul medical
se aplică fără consimțământul persoanei în cauză, sau chiar împotriva voinței
acestuia, în baza unui ordin judecătoresc

Măsura de obligare la tratament medical se poate lua față de o persoană care a

săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, atât în mod provizoriu , în cursul urmăririi
penale sau al judecăţii, dar şi faţă de o persoană condamnată.

Această măsură se ia dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice
prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru
societate şi constă în obligarea acesteia de a se prezenta în mod regulat la tratament
medical până la însănătoşire. Dacă acesta nu respectă obligaţia de a se prezenta la
tratament medical, se poate dispune internarea medicală.

O altă situaţie de internare non-voluntară este cea a pacienţilor psihiatrici.

Pacientul psihiatric poate fi internat împotriva voinţei sale sau fără consimţământul
său în condiţiile Legii speciale nr. 478/2002 republicată în 2012 - Legea sănătăţii
mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice.

Ca regulă , situaţiile în care se poate aplica un tratament chiar împotriva voinței

pacientului trebuie să fie justificate de cazuri particulare, cum ar fi incapacitatea
pacientului de a aprecia dacă tratamentului este în interesul său, pacienţii în urgenţă,
inconştienţi , bolnavi psihici sau cei care prezintă pericol pentru ordinea public.

55 din 170
 În oricare alte situaţii, intervenţia medicului fără consimţământul informat al
pacientului poate fi considerată o încălcare a dreptului fundamental la integritatea
fizică şi psihică, cu toate consecințele civile și penale care decurg de aici. De exemplu,
un chirurg care face operaţia fără acordul pacientului comite infracţiunea de
vătămare corporală.

În ceea ce priveşte refuzul pacientului , exprimat conștient și cu deplin

discernământ, de a accepta un anumit tratament sau o metodă de investigație,
indiferent de raţiunile care conduc la această concluzie, acesta trebuie acceptat ca
atare de medic, evident cu asumarea scrisă a deciziei de către pacient.

Dacă aplicarea acestei reguli pare simplă atunci când vorbim despre refuzul
propriului tratament, exprimat de o persoană capabilă din punct de vedere juridic,
regula este discutabilă când refuzul este exprimat de reprezentantul legal al unui
minor sau incapabil, sau de către femeia în perioada ultimă de sarcină, când acest
refuz pune în pericol viaţa fătului (de ex.: când există indicaţii clare de cezariană
datorită unor elemente obiective apărute în timpul travaliului, chiar dacă nu există un
consimţământ al pacientei, când evoluţia previzibilă pune în pericol viaţa mamei şi a
fătului , se va face cezariană, în considerarea dreptului fătului și a mamei , chiar fără
consimțământul mamei).

În mod evident, consimţământul este presupus dat de pacient pentru efectuarea

unei intervenţii sau aplicarea unui tratament conform tuturor normelor profesiei,
acesta nu are nicidecum semnificaţia exonerării medicului de răspundere pentru
neglijenţă în exercitarea profesiei. Este de precizat că un consimțământ corect
obținut este totuși foarte important pentru medic, căci îl exonerează de răspundere
în cazul apariției unor riscuri sau complicații acceptate de practica medicală, pe care
pacientul și le-a asumat conștient odată cu consimțământul dat.

S-a spus că procedura obținerii consimțământului informat transformă actul

medical într-o procedură greoaie și birocratică. Cu toate contestările de care are
parte, procedura consimțământului informat este în acest moment parte integrantă a
actului medical , iar din punct de vedere medical, ea se integrează în conceptul de
parteneriat medic- pacient binevenit procesului de vindecare.

2.1. Dreptul persoanei la integritate fizică și psihică și dreptul persoanei de a

dispune de sine însuși

56 din 170
 Noul Cod civil are un capitol inovator, care nu s-a regăsit în vechiul cod civil,
intitulat ” Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente”, expresie a
evoluției conceptelor juridice, care consacră în peisajul juridic românesc :

-dreptul la integritate fizică și psihică a oricărei persoane

-dreptul persoanei de a dispune de sine însuși
-inviolabilitatea corpului uman
-interzicerea examinării caracteristicilor genetice în alte scopuri decât
medicale, științifice sau judiciare
-interzicerea practicilor eugenice
-interzicerea actelor patrimoniale care au ca obiect conferirea unei valori
patrimoniale corpului uman , elementelor sau produselor sale
-interzicerea experiențelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor
intervenții în scop terapeutic sau de cercetare științifică, altfel decât în
condițiile expres și limitative prevăzute de lege,
-dreptul persoanei interesate de a solicita instanței să facă să înceteze
orice atingere ilicită adusă integrității corpului uman și de a solicita
repararea daunelor material și morale suferite
-respectul datorat persoanei decedate, cu privire la memoria și la corpul
său
-dreptul persoanei de a dispune de corpul său după moarte

Toate aceste drepturi se bucură așadar de o protecție juridică suplimentară,

pe lângă consacrarea lor în alte norme juridice, în mod direct sau ca derivate ale unor
drepturi fundamentale, ceea ce va permite dezvoltarea jurisprudenței și doctrinei
consimțământului medical , care este intim legat de toate aceste concepte.

2.2. Capacitatea de a exprima consimtământul

Consimțământul medical la investigații și tratament, are o natură și o funcție

complexă, în care dimensiunea juridică ocupă un loc important, dar nu exclusiv.
Consimțământul medical are o incontestabilă dimensiune morală, dar și medicală,
psihologică, deoarece pacientul se angajează împreună cu medicul în procesul de
vindecare.

Desigur că noțiunea consimțământ este tradițională în drept, ceea ce a

justificat ideea că , prin exprimarea consimțământului la investigații și tratament, se
formează un contract medical între medic și pacient. În opinia noastră, indiferent care

57 din 170
este natura raportului juridic stabilit între medic și pacient, contractual sau
extracontractual, conținutul fundamental al acestuia este determinat de lege, părțile
neputând deroga de la normele imperative.

Consimțământul medical este valabil exprimat dacă provine de la o persoană

cu discernamânt, care are deplină capacitate de exercițiu ( persoanele majore care
pot încheia singure acte juridice), dacă este neviciat și dacă este rezultatul unei
informări complete a pacientului. Evident că cele trei condiții enunțate mai sus sunt
obligatorii și trebuie să fie îndeplinite simultan.

Minorii și interzișii judecătorești ( persoanele puse sub interdicție

judecătorească) exprimă consimțământul prin reprezentantul lor legal.

În cazul în care reprezentantul legal al acestora refuză în mod nejustificat să-și

dea consimțământul pentru tratamentul necesar minorului sau interzisului,
autoritatea tutelară, care deține atribuții publice de ocrotire a persoanelor lipsite de
capacitate de exercițiu, poate solicita instanței suplinirea consimțământului .

În mod distinct față de condiția exprimării consimțământului de către o

persoană cu capacitate deplină de exercițiu, aceasta trebuie să aibă discernământ la
momentul informării și exprimării consimțământului, adică să aibă reprezentarea
consecințelor consimțământului dat.

Re MB (1997) 38 BMLR 175 CA este un exemplu asupra lipsei temporare a

discernământului , fiind vorba de o pacientă gravidă, care avea nevoie de cezariană,
pentru care își dădude anterior consimțământul, pe care și l-a retras în ultimul
moment, deoarece avea o fobie față de ace, ceea ce i-a produs o stare de panică ,
frică și confuzie ( de fapt un atac de panică) . Cu această motivare Curtea a constatat
că intervenția chirurgicală este legală.

Un adult cu deplină capacitate de exercițiu poate avea discernământul

diminuat sau chiar abolit într-o multitudine de situații , respectiv în stările care
afectează conștiența (coma, intoxicațiile acute, tratamente cu opiacee, starile febrile
etc), dar și stările postratumatice, durerile intense, afecțiunile psihiatrice, inclusiv
atacul de panică , encefalopatiile infecțioase sau degenerative, ateroscleroza
cerebrală avansată, efectul medicației administrate etc. În asemenea situații , medicul
nu poate face informarea și nu poate lua consimțământul pacientului, urmând a
proceda fie la informarea familiei, și la luarea consimțământului de la un membru de
familie ( soț, copil, mamă, soră ,nepot) fie la aplicarea tratamentului, în situațiile în
care viața pacientului este pusă în pericol.

58 din 170
 În asemenea situații vom avea practic pacienți adulți, care nu au un
reprezentant legal, și ca atare se pune problema cui se va face informarea și de la cine
se va lua consimțământul, astfel că rațiuni de ordin practic impun ca familia să fie
informată în asemenea cazuri, iar dacă aceștia refuză în mod nejustificat tratamentul,
în situații de urgență, o comisie format din trei medici va lua decizia terapeutică chiar
împotriva refuzului exprimat de familie.

Un alt aspect delicat privește consimțământul la donarea de organe și țesuturi

umane, care nu poate fi făcută decât în scop umanitar, caritabil, fiind exclusă orice
comercializare a acestora. De asemenea, consimțământul dat pentru participarea la
experimente medicale pe subiecți umani nu poate avea motivații patrimoniale, din
considerente de bioetică.

2.3. Exprimarea consimțământului în cazul minorilor

Potrivit Codului civil, la încheierea actelor juridice , minorii sunt reprezentați

legal de părinții lor, sau, după caz, de tutore, până la vârsta de 14 ani , iar după
această vârstă ei dobândesc capacitate de exercițiu restrânsă, ceea ce înseamnă că
pot încheia chiar anumite acte juridice de dispoziție , cu încuviințarea părinților sau a
tutorelui.

Cât privește natura juridică a consimțământului la tratament medical, opinăm

că acesta are semnificația exercitării unui drept personal nepatrimonial , care , ca
principiu, nu poate fi transmis, fiind intim legat de persoana în cauză. Ca atare, în
cazul minorilor, consimțământul se va lua de la aceștia în mod direct, dacă minorul
are capacitatea de a înțelege consecințele deciziei medicale pe care o ia, sau, în caz
contrar, de la părinte sau tutore .

Aceasta este poziția Camerei Lorzilor exprimată în anul 1986 ( când încă
îndeplinea și funcția de instanță supremă în UK), în cauza Gillick v. West Norfolk and
Wisbech Area Health Authority ( 3 All ER 402 HL ) , caz ce a privit prescrierea de
contraceptive. Este o chestiune de fapt de a decide dacă minorul a înțeles pe deplin
consecințele tratamentului ( numindu-l minor matur) , astfel încât să dea un
consimțământ valid, deși drepturile părinților nu dispar cu desăvârșire până la vârsta
majoratului 9, iar în circumstanțe excepționale ele pot fi exercitate.

Ca o ilustrare a acestui principiu, cităm cazul unei eleve de 15 ani care a fost
autorizată de curte să facă un avort împotriva voinței părinților, judecătorul reținând
că eleva a înțeles consecințele și implicațiile manevrei medicale solicitate. 10
9
Punct de vedere exprimat de Lord Scarman în decizia sus citată.
10
Re P ( a minor), 1986, 1FLR 272, 80 LGR 301.

59 din 170
 Probleme speciale privind consimțământul se pot ridica în cazul refuzului
tratamentului de către minor sau de către reprezentantul său .

În jurisprudența engleză s-a statuat că în cazul minorului, indiferent de vârstă,

refuzul tratamentului medical nu înlătură consimțământul dat de părinți sau impus
de curte. 11 Era cazul unei adolescente suferinde de anorexie nervoasă, care se
deteriora rapid, dar refuza tratamentul psihiatric.

In cazul Re M ( child : refusal of medical treatment ) 2000, 52,BMLR 124, o

tânără de 15 ani care refuza transplantul cardiac , deși avea o insuficiență cardiacă
severă cu frecvente crize de decompensare, motivând că nu dorește inima altcuiva și
că nu dorește să depindă toată viața de medici. Curtea a autorizat intervenția, desigur
și față de urgența impusă de caz.

Interesul superior al minorului, în terminologia juridică folosită de legislația

noastră, sau binele minorului, este firul roșu care ghidează orice atitudine terapeutică
legată de minor. Atunci când părintele sau tutorele refuză să-și dea consimțământul
pentru tratamente vitale ( ex. transfuzii de sânge, refuzate din motive religioase ) ,
curtea poate ordona tratamentul necesar minorului. Această poziție trebuie corelată
și cu discuțiile actuale privind dreptul părinților de a determina religia și educația
copiilor lor .

Un punct de vedere ferm în acest sens a fost exprimat de jurisprudența americană

”părinții pot fi liberi să devină martiri,dar asta nu înseamnă că în circumstanțe
identice trebuie să-și transforme copii în martiri”12.

Curtea Supremă din Canada a reținut că permițând părinților să refuse transfuzia de

sânge la copii lor se lezează dreptul statului de protecție a minorilor ( parens patriae
jurisdiction )13 .

Alte caz a privit divergențele de opinii ale părinților în cazul imunizării copilului,
situație în care curtea s-a considerat competent să intervină, luând în considerare
binele minorului 14.

2.4. Viciile de consimțământ

11
Re W (a minor) (medical treatment) 1992, 4All 627
12
Prince v.Massachusetts 321 US 158
13
B v. Children Aid Society of Metropolitan Toronto (1995) 1 SCR 315, care a reconfirmat dreptul constituțional al
statului de a proteja minorii aflați sub jurisdicția sa . Într-o altă decizie de speță, aceeași instanța a refuzat să extindă
acest drept al statului asupra fătului in utero.
14
Re C ( a child) ( immunisation parental rights) 2003, 73, BMLR 152, CA

60 din 170
 Potrivit principiilor generale de drept civil, pentru a fi valabil exprimat
consimtământul trebuie să fie neviciat, adică să nu fie dat din eroare, smuls prin
violență sau surprins prin dol . Eroarea, dolul și violența sunt viciile
consimțământului, care atrag anulabilitatea acestuia.

Viciul erorii , adică reprezentarea greșită asupra unor elemente esențiale cu

impact direct asupra consimțământului, este practic exclus în cazul în care
informarea pacientului va fi fost completă și corect facută, după toate principiile
dezvoltate de doctrină și jurisprudență.

Dolul presupune ca eroarea să fie provocată de manopere frauduloase sau prin

omisiunea voită a informării cu privire la anumite aspecte, manevrele frauduloase
având ca scop obținerea consimțământului. Și acest viciu este practic exclus de o
informare completă și corectă a pacientului.

Violența poate fi invocată ca viciu de consimțământ atunci când

consimțământul a fost dat sub imperiul unei temeri justificate, induse , de așa natură
încât partea ar putea să creadă că viața sa este în pericol dacă nu-și dă
consimțământul.

În materia consimțământului medical, dolul și violența pot îmbrăca forme

specifice, atunci cand medicul , vâzut în acest caz ca un agent de influență,
intenționează să influențeze pacientul prezentându-i o amenințare severă, credibilă și
irezistibilă15 , dar, evident, nereală.

Deontologia profesiei de medic și normele legale ce reglementează informarea

și consimțământul , în măsura în care sunt respectate, exclud de plano eroarea, dolul
sau violența din practica medicală. Orice practici de viciere a consimțământului în
această materie, prin manipulare, persuasiune sau, mai rău, oferire de sume de bani (
spre exemplu în cazul donării de organe sau consimțământului la participarea la
experimente medicale pe subiecți umani), pot atrage răspunderea disciplinară, civilă
sau penală a medicului în cauză.

În cazul în care medicul nu a respectat normele legale la obținerea

consimțământului, consecința este anulabilitatea consimțământului dat de pacient,
cazul urmând a fi tratat , în funcție de consecințele sale, ca și când medicul ar fi
procedat la investigații și tratament în lipsa consimțământului.

15
Ruth R Faden, Tom L. Beauchamp, Nancy MP King, A History and Theory of Informed Consent, Oxford University Press,
1986

61 din 170
 Nu este exclus însă ca în formarea consimțământului să intervină și alte
persoane decât personalul medical. În jurisprudența engleză se citează cazul Re T
(1992) 4All ER 649 , al unei tinere gravide de 20 de ani care a suferit un accident de
circulație , având nevoie de transfuzie de sânge. Sub influența mamei sale, care
aparținea Martorilor lui Iehova, a refuzat transfuzia de sânge, situație în care Curtea a
considerat că acest refuz a fost exprimat sub presiunea exercitată de mama sa, drept
pentru care refuzul nu a fost valid exprimat , iar Curtea a autorizat transfuzia de
sânge.

2.5. Forma consimțământului

Consimțământul la investigațile cu risc și la tratament trebuie dat în formă

scrisă.

Cu toate acestea, se vorbește și despre un consimțământ implicit , care, deși nu

este dat în mos expres în formă scrisă, se poate deduce cu certitudine din împrejurări.
Spre exemplu, pacientul care întinde mâna asistentei pentru a i se preleva sânge
pentru analize , a exprimat un consimțământ neîndoielnic pentru prelevarea de
sânge, chiar dacă acesta nu este dat în formă scrisă.

Consimțământul poate fi retras în orice moment înainte de efectuarea

tratamentului sau procedurii medicale pentru care a fost dat.

În cazul în care pacientul este inconștient sau nu-și poate exprima voința,
personalul medical poate să deducă acordul pacientului la o intervenție medicală,
dintr-un accord anterior dat de acesta, în cazul în care acest accord este cunoscut.
Spre exemplu, dacă pacientul îsi dă acordul pentru o intervenție chirurgicală într-un
caz de abdomen acut chirurgical, se intervine, iar ulterior pacientul intră în comă și
abdomenul acut se reinstalează, consimțământul pacientului la reintervenție este
presupus.

2.6. Privire specială asupra consimțământului femeii însărcinate în apropierea

nașterii

În aceste situații speciale există două drepturi care pot să devină la un moment
dat divergente, respectiv dreptul mamei la autodeterminare, pe de o parte. și dreptul
fătului de a se naște viu, pe de altă parte.

Deși fătul nu are drepturi proprii, sau, cel mult, are drepturi sub ”condiția
rezolutorie” de a se naște viu, totuși, problema nu poate fi analizată strict dintr-o

62 din 170
perspectivă îngustă, fie ea corect justificată de normele dreptului pozitiv, și, cu atât
mai puțin, în circumstanțele excepționale ale nașterii, stare care , prin natura sa, este
mare generatoare de stres pentru mama și pentru familie. Deciziile care se citează în
jurisprudență ilustrează principalele probleme ridicate de astfel de cazuri :

Cazul Re S (1992) 4,All ER671 este cazul unei femei care era în travaliu de două
zile cu ce-l de-al treilea copil al său, cu o sarcină la termen. Atat pacienta cât și soțul
său refuzau operația cezariană din motive religioase, deși existau indicii că atât viața
mamei, cât și a copilului erau în pericol, datorita prezentatiei transversale, cu riscul de
ruptură uterină, termenul sarcinii fiind déjà depășit cu 6 zile. În urma unei cereri
formulate în fața instanței de către autoritatea sanitară în cauză s-a cerut o declarație
din partea curții că efectuarea cezarienei este corectă , cerere acceptată de Curte,
motivată de urgența situației, judecătorul abținându-se explicit de la alte motivări,
analizându-și doar propria competență și urgența cauzei, invocând un caz similar din
jurisprudența americană.

O pacientă gravidă, diagnosticată cu preeclampsia, a foat internată în spital, dar

a refuzat cezariana, iar instanța a complinit consimțământul acesteia . În apel, Curtea
a considerat că dreptul său la autonomie a fost încălcat, și că autorizarea medicală a
cezarienei a fost dată pe baza unei informări incomplete și incorecte. În acest caz,
curtea a statuat asupra dreptului femeii gravide de a refuza tratamentul, chiat dacă
acest refuz poate leza fătul. ( St. George”s Healthcare NHS Trust v. S, R v. Collins and
others (1998) 3 All ER 673.

În USA un caz celebru, dictat de rațiuni care au fost comentate ca fiind mai
degrabă politice, în contextul contestării avortului, a fost Re AC 533 A 2d 611 (DC
1987)16, a ilustrat în mod dramatic consecințele nefaste ale încălcării autonomiei
pacientei gravide, o muribundă, suferind de o afecțiune netratabilă. În încercarea de
a salva fetusul de 26 de săptămâni a fost autorizată o operație cezariană împotriva
voinței mamei, iar rezultatul dramatic a fost că femeia a mai trăit câteva ore, destul
cât să-și vadă bebelușul murind, ceea ce i-a afectat profund ultimele clipe de viață.
Desigur că a fost vorba de un caz de excepție, care a justificat concluzia că este
aproape imposibil să se țină în balanță beneficiile asupra fetusului și lipsa de
consițământ a mamei, că o asemenea intervenție compromite relația medic-pacient
și că , în acest context, este inechitabilă obligarea pacientei să suporte intervenția
chirurgicală. Cu acest raționament, în apel, evident cu avantajul unei judecăți post
factum, Curtea de Apel din Columbia a reținut că un fetus nu poate avea drepturi
superioare unei persoane care este déjà născută, neexcluzând însă că pot exista
16
D. Brahams, ” A baby”s life or a mother”s liberty: a United State case”, (1988),56 Med-leg Journal . 156

63 din 170
situații, extreme de rare, cum a fost și acesta, în care interesul Statului de a apăra
ordinea publică să intre în conflict cu dreptul persoanei la autodeterminare.

Burton v. State of Florida ilustrează cazul unei femei față de care s-a ordonat
cezariana, cu motivarea că o femeie gravidă poate fi subiectul oricărui tratament
medical necesar pentru a proteja viața și sănătatea copilului său nenăscut. Cezariana
s-a efectuat, dar copilul s-a născut mort, astfel că în apel, având din nou beneficiul
judecății post factum, principiul enunțat de instanța de fond a fost atenuat, în sensul
că metodele de protecție ale fetusului trebuie să fie cât mai puțin restrictive și
intrusive pentru mamă.

Curtea Supremă din Canada și-a exprimat opinia în sensul că o intervenție

cezariană este o tehnică prea invazivă , iar consecințele unei intervenții chirurgicale
forțate pe o femeie gravidă pot fi prea dramatice, pentru a putea fi acceptată ideea
unei intervenții forțate .17

Legea privind drepturile pacientului tratează drepturile în domeniul

reproducerii printr-un articol distinct, instituind principiul prevalenței dreptului la
viață al mamei față de dreptul copilului de a se naște viu, soluție corectă din punct de
vedere juridic, deoarece dreptul la viață a mamei este un drept subiectiv, substanțial,
fundamental , născut și care se bucură de cea mai înaltă protecție juridică, pe când
dreptul copilului de a se naște viu este încă în disputele bioeticii, fiind mai degrabă un
drept consacrat de morală și de religie decât de lege.

2.7. Cazuri în care refuzul tratamentului conduce la decesul pacientului

Re B (2002) 2 All ER 449 este cazul unei femei tetraplegice de 43 de ani care a
refuzat ventilația artificială necesară pentru a fi menținută în viață, iar medicul a
refuzat la să o deconecteze de la ventilator. Deoarece capacitatea sa psihică nu
era afectată , pacienta s-a adresat Curții care a constatat că spitalul a acțional
ilegal, deoarece refuzul tratamentului exprimat de pacientă trebuia respectat,
chiar dacă acestă decizie conducea la deces.

Principiul că o afecțiune psihiatrică nu conduce automat la concluzia că pacientul

nu are capacitate civilă a fost statuat în cazul unui pacient cu schizofrenie paranoidă,
care refuza amputarea unui membru gangrenat, situație de natură a-i pune viața în
pericol. Curtea, reținând că pacientul care poate înțelege informarea medicală și
consecințele tratamentului, are dreptul de a refuza tratamentul chiar dacă refuzul
este irațional sau îi pune viața în pericol, a constatat că o intervenție medicală ar fi
ilegală în aceste condiții ( Re C 1994, 1 All ER 819).
17
Winnipeg Child and Family Services v. GDF

64 din 170
 2.8. Consimțământul la tratament și consecințele sale

Consimțământul medical și refuzul actului medical nu produce efecte exclusiv

asupra persoanei în cauză. Familia, apropiații și chiar întreaga societate poate suporta
consecințele unei atare decizii , astfel că decizia își poate pierde caracterul strict
personal și, oricât de sacrosante ar fi drepturile apărate prin instituirea
consimțământului informat, totuși, un interes public poate să apară, deoarece altfel
drepturile altora ar fi în mod grav încălcate.

Pe de altă parte, în special în cazurile în care se pune problema a ceea ce

epidemiologii numesc ”lupta în focar ” , în cazul bolilor transmisibile , indiferent de
modul de transmitere al acestora, în ce măsură este necesar consimțământul pentru
a proceda la analizele necesare pentru luarea măsurilor de limitare a infectării celor
din jur ( infecții TBC, HIV, Hepatite, Ebola etc) ? Îndeosebi în cazul bolilor care produc
izolarea și discriminarea pacienților problemele de etică sunt foarte sensibile, iar
consimțământul pentru efectuarea testului este obligatoriu.

2.9. Ce consecințe are aplicarea tratamentului medical fără consimțământ ?

În cazurile în care principalul efect juridic al consimțământului informat

însușirea riscurilor de către pacient, dacă riscurile nu se produc și actul medical este o
reușită, apreciem că nu există nici un prejudiciu moral sau material pentru pacient , și
deci nu există interes pentru promovarea unei acțiuni civile împotriva medicului .

În cazurile în care consimțământul vizează și alegerea căii de urmat, iar

consecințele pot schimba viața pacientului ( de exemplu o amputație, o sterilizare) ,
consecințele pot fi disciplinare, civile și penale, în funcție de circumstanțele concrete
ale cauzei.

3. Dreptul la confidențialitatea informațiilor și viața privată a pacientului.

Acest drept apare ca un corolar și ca o aplicație în domeniul practicii medicale

a dreptului fundamental la viață intimă și privată.

Conținutul acestui drept esențial este acela că toate informaţiile privitoare la

tratamentul, prognosticul, rezultatul investigaţiilor şi orice alte date personale rămân
confidenţiale chiar şi după decesul pacientului. Prin excepţie de la această regulă,
informaţiile pot fi transmise altor furnizori de servicii medicale acreditaţi, implicaţi în
tratamentul pacientului.

Personalul medical nu poate să interfere cu viaţa privată sau familia pacientului,

decât dacă aceasta imixtiune ar influenţa pozitiv tratamentul, cu consimţământul

65 din 170
pacientului, sau dacă pacientul prezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea
publică.

Obligaţia de discreţie a medicului este menţionată şi în jurământul lui

Hipocrate, este primordial o obligație deontologică, ce ține de fundamentele etice ale
profesiei de medic, fiind reluată apoi în întreaga legislaţie internă şi internaţională
aplicabilă : Codul deontologic al medicilor, Legea sănătății 95/2006, Legea privind
drepturile pacientului 43/2003, Convenția europeană a drepturilor omului ( ca o
dezvoltare a art.8 dreptul la viață familială și privată) ...

Obligaţia legală de confidenţialitate nu este absolută, informaţiile fiind de

obicei cunoscute de echipa de profesionişti care îngrijesc pacientul, iar uneori pot fi
chiar aduse la cunoștința publicului, atunci când există un risc important de a vătăma
alte persoane (un exemplu este cel al cadrelor medicale infectate cu EBOLA în
epidemia din 2014 şi care au fost imediat mediatizate, tocmai pentru protecţia
contacților și pentru a se putea lua măsuri de limitare a epidemiei ).

Evident că obligaţia de confidenţialitate în niciun caz nu poate fi opusă însuși

pacientului, sau moştenitorului lui, sau organelor de cercetare penală când există
suspiciunea de malpraxis medical. Ea nu este o scuză pentru a nu informa
corespunzător pacientul, dimpotrivă, corelativ acestui drept, pacientul poate pretinde
accesul la datele personale, inclusiv la cele din arhiva medicală.

De o protecţie specială se bucură informaţiile de natură genetică, deoarece

acestea au anumite particularităţi , sunt extrem de specifice , permițând identificarea
persoanei. De asemenea, multe teste genetice sunt predictive în ce priveşte riscurile
de sănătate ale unei persoane, ceea ce ar putea interesa terţii şi le-ar putea influenţa
deciziile economice sau de altă natură în raporturile cu persoana în cauză ( de
exemplu angajatori, asiguratori, etc.).

Nu în ultimul rând, datele genetice ar putea interesa poliţia, sau cercetătorii,

sau industria farmaceutică. Se înţelege de ce confidenţialitatea acestora este foarte
importantă, întrucât fără o garanţie a confidenţialităţii acestor date şi a datelor
medicale în general, pacientul ar avea tendinţa să ascundă elemente esenţiale pentru
abordarea medicală corectă ceea ce ar face imposibil diagnosticul şi tratamentul
corespunzător.

Nerespectarea obligaţiei de confidențialitate , care revine întregului personal

medical, în funcţie de consecinţele produse poate să conducă la angajarea

66 din 170
răspunderii disciplinare, civile şi chiar penale (infracţiunea de divulgare a secretului
profesional).

3.1. Protecția datelor personale

În categoria datelor personale intră orice informație legată de o persoană
identificată sau identificabilă prin referințe directe sau indirecte , mai ales cu trimitere
la un număr unic sau la unul sau mai mulți factori specifici pentru identitatea sa fizică,
psihologică, mentală, economică , culturală sau socială . 18 Întrucât aceste date ajung
în posesia a numeroși operatori economici , care le pot stoca pe diverse medii, s-a
simțit nevoie instituirii unui regim special de protecție a acestora.
Conform legii române, Legea 677/2001, pentru prelucrarea datelor cu caracter
personal este necesar consimțământul persoanei în cauză, cu excepția următoarelor
situații :
a)când prelucrarea este necesară în vederea executării unui contract sau
antecontract la care persoana vizată este parte ori în vederea luării unor măsuri, la
cererea acesteia, înaintea încheierii unui contract sau antecontract;
b)când prelucrarea este necesară în vederea protejării vieţii, integrităţii fizice sau
sănătăţii persoanei vizate ori a unei alte persoane ameninţate;
c)când prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale a
operatorului;
d)când prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de
interes public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu
care este învestit operatorul sau terţul căruia îi sunt dezvăluite datele;
e)când prelucrarea este necesară în vederea realizării unui interes legitim al
operatorului sau al terţului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiţia ca acest
interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi libertăţile fundamentale ale
persoanei vizate;
f)când prelucrarea priveşte date obţinute din documente accesibile publicului,
conform legii;
g)când prelucrarea este făcută exclusiv în scopuri statistice, de cercetare istorică sau
ştiinţifică, iar datele rămân anonime pe toată durata prelucrării.
Datele personale privind starea de sănătate se bucură de o protecție specială, intrând
în categoriile speciale prevăzute de art 7 din lege.Regula de bază este aceea a
interzicerii prelucrării datelor privind starea de sănătate, cu câteva excepții, enunțate
de alin. 2.

Art. 7: Prelucrarea unor categorii speciale de date

18
Directiva 95/46/CE privind protecția datelor personale

67 din 170
 (1)Prelucrarea datelor cu caracter personal legate de originea rasială sau etnică, de
convingerile politice, religioase, filozofice sau de natură similară, de apartenenţa
sindicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate sau
viaţa sexuală este interzisă.
(2)Prevederile alin. (1) nu se aplică în următoarele cazuri:
a)când persoana vizată şi-a dat în mod expres consimţământul pentru o astfel de
prelucrare;
b)când prelucrarea este necesară în scopul respectării obligaţiilor sau drepturilor
specifice ale operatorului în domeniul dreptului muncii, cu respectarea garanţiilor
prevăzute de lege; o eventuală dezvăluire către un terţ a datelor prelucrate poate fi
efectuată numai dacă există o obligaţie legală a operatorului în acest sens sau dacă
persoana vizată a consimţit expres la această dezvăluire;
c)când prelucrarea este necesară pentru protecţia vieţii, integrităţii fizice sau a
sănătăţii persoanei vizate ori a altei persoane, în cazul în care persoana vizată se află
în incapacitate fizică sau juridică de a-şi da consimţământul;
d)când prelucrarea este efectuată în cadrul activităţilor sale legitime de către o
fundaţie, asociaţie sau de către orice altă organizaţie cu scop nelucrativ şi cu specific
politic, filozofic, religios ori sindical, cu condiţia ca persoana vizată să fie membră a
acestei organizaţii sau să întreţină cu aceasta, în mod regulat, relaţii care privesc
specificul activităţii organizaţiei şi ca datele să nu fie dezvăluite unor terţi fără
consimţământul persoanei vizate;
e)când prelucrarea se referă la date făcute publice în mod manifest de către persoana
vizată;
f)când prelucrarea este necesară pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui
drept în justiţie; g)când prelucrarea este necesară în scopuri de medicină preventivă,
de stabilire a diagnosticelor medicale, de administrare a unor îngrijiri sau tratamente
medicale pentru persoana vizată ori de gestionare a serviciilor de sănătate care
acţionează în interesul persoanei vizate, cu condiţia ca prelucrarea datelor respective
să fie efectuate de către ori sub supravegherea unui cadru medical supus secretului
profesional sau de către ori sub supravegherea unei alte persoane supuse unei
obligaţii echivalente în ceea ce priveşte secretul;
h)când legea prevede în mod expres aceasta în scopul protejării unui interes public
important, cu condiţia ca prelucrarea să se efectueze cu respectarea drepturilor
persoanei vizate şi a celorlalte garanţii prevăzute de prezenta lege.
(3)Prevederile alin. (2) nu aduc atingere dispoziţiilor legale care reglementează
obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi de a ocroti viaţa intimă, familială şi
privată.

68 din 170
 (4)Autoritatea de supraveghere poate dispune, din motive întemeiate, interzicerea
efectuării unei prelucrări de date din categoriile prevăzute la alin. (1), chiar dacă
persoana vizată şi-a dat în scris şi în mod neechivoc consimţământul, iar acest
consimţământ nu a fost retras, cu condiţia ca interdicţia prevăzută la alin. (1) să nu fie
înlăturată prin unul dintre cazurile la care se referă alin. (2) lit. b)-g).
Pe lângă includerea datelor medicale în această categorie de date speciale, legea
operează și cu un text special ce se referă la datele privind starea de sănătate a
persoanei.
Art. 9: Prelucrarea datelor cu caracter personal privind starea de sănătate
(1)În afara cazurilor prevăzute la art. 7 alin. (2), prevederile art. 7 alin. (1) nu se aplică
în privinţa prelucrării datelor privind starea de sănătate în următoarele cazuri:
a)dacă prelucrarea este necesară pentru protecţia sănătăţii publice;
b)dacă prelucrarea este necesară pentru prevenirea unui pericol iminent, pentru
prevenirea săvârşirii unei fapte penale sau pentru împiedicarea producerii
rezultatului unei asemenea fapte ori pentru înlăturarea urmărilor prejudiciabile ale
unei asemenea fapte.
(2)Prelucrarea datelor privind starea de sănătate poate fi efectuată numai de către
ori sub supravegherea unui cadru medical, cu condiţia respectării secretului
profesional, cu excepţia situaţiei în care persoana vizată şi-a dat în scris şi în mod
neechivoc consimţământul atâta timp cât acest consimţământ nu a fost retras,
precum şi cu excepţia situaţiei în care prelucrarea este necesară pentru prevenirea
unui pericol iminent, pentru prevenirea săvârşirii unei fapte penale, pentru
împiedicarea producerii rezultatului unei asemenea fapte sau pentru înlăturarea
urmărilor sale prejudiciabile. (3)Cadrele medicale, instituţiile de sănătate şi personalul
medical al acestora pot prelucra date cu caracter personal referitoare la starea de
sănătate, fără autorizaţia autorităţii de supraveghere, numai dacă prelucrarea este
necesară pentru protejarea vieţii, integrităţii fizice sau sănătăţii persoanei vizate.
Când scopurile menţionate se referă la alte persoane sau la public în general şi
persoana vizată nu şi-a dat consimţământul în scris şi în mod neechivoc, trebuie
cerută şi obţinută în prealabil autorizaţia autorităţii de supraveghere. Prelucrarea
datelor cu caracter personal în afara limitelor prevăzute în autorizaţie este interzisă.
(4)Cu excepţia motivelor de urgenţă, autorizaţia prevăzută la alin. (3) poate fi
acordată numai după ce a fost consultat Colegiul Medicilor din România.
(5)Datele cu caracter personal privind starea de sănătate pot fi colectate numai de la
persoana vizată. Prin excepţie, aceste date pot fi colectate din alte surse numai în
măsura în care este necesar pentru a nu compromite scopurile prelucrării, iar
persoana vizată nu vrea ori nu le poate furniza.

69 din 170
 Ca atare, regula este că pentru prelucrarea datelor cu caracter personal privind
sănătatea este necesar consimțământul persoanei vizate , cu excepția prelucrării
acestor date în interesul persoanei în cauză ( de ex. Medicul de familie, păstrează
datele medicale ale pacientului, folosindu-le pentru a supraveghea evoluția stării de
sănătate a acestuia).
În orice alte situații de prelucrare a datelor privind sănătatea fără consimțământul
pacientului, este necesară autorizarea motivată a autorității de supraveghere.
O ultimă mențiune, prelucrarea datelor cu caracter personal privind starea de
sănătate se poate face numai de către medici și personalul medical.

3.2. Confidențialitatea ca obligație a medicului , stă la baza relației terapeutice

medic-pacient. Ea este valabilă și față de membrii familiei pacientului.

Parteneriatul medic-pacient , sau alianța terapeutică, nu ar fi posibile fără obligația

de confidențialitate care incumbă medicului. Această obligație fundamentală a
medicului, legală și deontologică , are o lungă tradiție, fiind regăsită în Jurământul lui
Hippocrat. Cu toate acestea, ea nu este o obligație absolută, existând excepții
justificate .
Confidențialitatea privește toată informația medicală, cât și toate detaliile
personale pe care pacientul le încredințează medicului și personalului medical în
timpul actului medical .
Medicul și personalul medical au obligația nu numai de a nu divulga aceste
informații nici unei persoane, incluzând aici familia, dar și obligația de a asigura
condițiile optime păstrării acestor informații, securizându-și computerul sau arhiva
de date, astfel încât acestea să nu intre în posesia unor persoane neautorizate.
În ce privește confidențialitatea față de familia pacientului, aceasta trebuie luată
foarte în serios . Nici o informație medicală nu trebuie furnizată familiei sau
prietenilor atâta timp cât pacientul este conștient , decât cu acordul expres al
acestuia.
Un caz tragic ilustrează cât de serios este privită această obligație profesională în
UK . În perioada spitalizării Ducesei de Cambridge la spitalul King Edward VII din
Londra, pentru o disgravidie , doi jurnaliști australieni au făcut o farsă, telefonând și
pretinzând că sunt Regina Elisabeta și Prințul Charles. Asistenta medicală care a
răspuns celor doi , impresionată desigur de persoanele care telefonau, a transferat
telefonul asistentei care îngrijea pe ducesă, iar aceasta le-a furnizat informații
confidențiale cu privire la starea de sănătate a ducesei. Farsa a devenit publică, iar

70 din 170
asistenta s-a sinucis, simțindu-se umilită și vinovată pentru că nu a verificat
identitatea celor ce au sunat. Era una dintre cele mai bune asistente din spital.

Medicul trebuie să se asigure că poartă discuțiile cu pacientul într-un mediu

discret, fără ca alte persoane să asiste . Acest lucru este destul de dificil de realizat în
spitelele cu multe paturi într-un salon, în timpul vizitei și contravizitei fiind aproape
imposibil de păstrat confidențialitatea totală. În orice caz, discuțiile purtate cu voce
tare pe holurile spitalului nu au nici o justificare.

Folosirea informației în mediul profesional medical, prin împărtășirea acesteia între

profesioniști, nu este considerată o încălcare a obligației de confidențialitate,
dimpotrivă, este în interesul pacientului ca această informație să fie analizată de
colectivul medical, toți fiind ținuți de aceeași obligație de confidențialitate. Chiar și în
această situație, furnizarea informațiilor trebuie să se rezume la ceea ce este necesar
și util în definirea atitudinii terapeutice, astfel că furnizarea informațiilor confidențiale
trebuie să fie făcută doar în măsura în care aceasta este cu adevărat necesară .

Obiceiul prost al bârfirii pacientului și a familiei acestuia de către personalul

medical din spitale , binecunoscut celor familiarizați cu acest mediu, a devenit public
cu prilejul mediatizării cazului de malpraxis privind pe arhitecta Palatului
Parlamentului ( Casa Poporului) , regretata Anca Petrescu . Fără a putea preciza prea
multe detalii despre cazul medical, medicii de la Spitalul Floreasca audiați având o
”amnezie selectivă” cu privire la acest caz, totuși , au reținut totuși foarte bine
detaliile critice cu privire la pacientă și la familia acesteia pe care le-au făcut publice
prin intermediul mass media. Astfel, medicul curant a afirmat public că pacienta, pe
fondul unor tulburări psihice, a fost necooperantă, a refuzat tratamentul și nu a
respectat regulile de igienă, ceea ce, desigur, reprezintă o încălcare a obligației de
confidențialitate , a dreptului la viață privată și a respectului datorat persoanelor
decedate, care nu se mai pot apăra în fața unor asemenea afirmații.

3.3. Excepții de la regula confidențialității

În principiu, trei mari ipoteze justifică furnizarea informațiilor ce sunt protejate prin
obligația de confidențialitate: o obligație legală, un interes public și consimțământul
pacientului.
Există situații în care furnizarea unor informații medicale către autorități anume
desemnate de lege este obligatorie : nașterea, decesul, bolile infecțioase, în unele

71 din 170
țări și avortul, sunt cazuri în care furnizarea informației medicale este obligatorie ,
fiind stipulată de lege.
Desigur, orice solicitare a instanței, a organelor de cercetare penală, a Colegiului
Medicilor, sau a altor autorități publice în domeniul sănătății generează obligația de a
furniza documentele și datele respective.
Orice caz de abuz asupra copiilor, asupra unei persoane incapabile sau vulnerabile
(de exemplu deținuți) trebuie raportată poliției, la fel ca orice suspiciune de faptă
penală.
O altă situație în care încetează obligația de confidențialitate, este aceea în care
pacientul și-a dat consimțământul la difuzarea informației.
O a treia situație de excepție este reprezentată de cazurile în care există un interes
public în a face cunoscute anumite informații, pentru protejarea unui interes public,
cum ar fi pericolul pentru sănătatea sau siguranța altora , pentru a preveni expunerea
pacientului sau a altei persoane la un risc de moarte sau vătămare gravă, a preveni
sau ajuta la descoperirea unor infracțiuni. De asemenea, învățământul medical,
cercetarea și managementul sănătății pot reclama devoalarea anumitor informații
medicale, existând un interes public cert în aceste direcții. Informația medicală
anonimizată este folosită în studii epidemiologice , de sănătate publică, audit clinic,
administrare și planificare.
O dilemă tipică este aceea a bolilor infectocontagioase, când este important să se
transmită informația medicală posibililor contacți, pentru a-și lua măsurile potrivite .
Este de observat că nu există obligația legală de a furniza anumite informații
medicale pentru care este justificat un interes public evident și legitim. Este cazul
persoanelor care nu ar mai trebui să conducă un autovehicul ( ar trebui notificată
autoritatea rutieră), sau în cazul în care se îmbolnăvește o persoană ce prezintă astfel
pericol public în funcția sau profesia pe care o exercită ( președinte de țară, medic ,
judecător etc). În mod normal ar trebui să se instituie asemenea obligații legale,
pentru anumite afecțiuni care au o certă înrâurire asupra personalității, funcțiilor
cognitive, rezistenței la stress , aspecte care pot influența decizii majore.
Este binecunoscută întâlnirea de la Yalta , care a influențat în mod dramatic soarta
a sute de milioane de oameni, personajele cheie fiind măcinate de afecțiuni grave, și
cu toate acestea au negociat soarta Europei și a lumii pe următorii 50 de ani .
Astfel, președintele Roosevelt , care își trăia practic ultimele luni de viață ( a mai
trăit două luni) , era de mult timp imobilizat într-un scaun cu rotile din cauza
poliomielitei. În ultimii ani însă, o marcată arteroscleroză cerebrală i-a degradat și mai
mult starea de sănătate, astfel că funcțiile sale cognitive erau grav afectate . Potrivit
observațiilor făcute de medicul personal al lui Churchill, Lord Moran, în timpul

72 din 170
conferinței de la Yalta, toată lumea a remarcat starea precară a președintelui
Roosevelt și dificultățile sale de concentrare. Scrisul său de pe documente, analizat
ulterior, se asemăna foarte tare cu cel al unui bolnav de Parkinson.
Primul ministru Churchill , deși avea o stare de sănătate destul de bună pentru cei
70 de ani ai săi, era și el diagnosticat deja de doi ani cu ateroscleroză, având hiatusuri
de memorie și episoade depresive.
În fine, dictatorul Stalin, 65 de ani, care avea să moară opt ani mai târziu, după doi
ani de degradare gravă a stării de sănătate, întregea tabloul cu personalitatea sa
paranoidă. Hipertensiunea arterială , infarctul miocardic și atacurile cerebrale
repetate l-au măcinat în timp. Autopsia, făcută publică zeci de ani mai târziu, a
evidențiat un grav proces de ateromatoză generalizată, indeosebi cerebrală, alături
de accidentul hemoragic ce l-a răpus, trădând o suferință îndelungată, cu certă
influență asupra funcțiilor cognitive .
Având în vedere influența pe care anumite persoane o au asupra istoriei și
destinului a milioane de oameni, există un evident interes public în devoalarea
informațiilor ce țin de starea de sănătate a acestora, în perioada exercitării
mandatului , dreptul la viață privată și confidențialitatea informațiilor putând fi în
mod legitim restrânse.

3.4. Confidențialitatea informației medicale în cazul persoanelor decedate

Legea spune că secretul medical trebuie păstrat și după decesul persoanei în cauză,
în aceleași condiții ca și în cazul pacientului viu. În plus, secretul medical va include și
datele de la autopsie.
În sistemul britanic GMC ( General Medical Council) a emis reguli în acest
domeniu :
-obligația de confidențialitate persistă după decesul pacientului, fără a se stabili o
limită de timp,
-orice încălcare a acestei obligații va fi considerată legitimă sau ilegitimă ținând cont
dacă a existat o cerere de ținere a informației confidențiale , dacă există un interes
legitim de a furniza informația familiei sau partenerului celui decedat, sau dacă
informația este deja publică.
Cu toate acestea, pot apărea dileme etice importante pentru medici, ca de
exemplu când cauza decesului a fost o infecție HIV, care aduce un stigmat social, și în
care devoalarea informației este necesară făță de posibilii contacți , din rațiuni
epidemiologice și terapeutice.
De asemenea, jurisprudența engleză a subliniat faptul că, în cazurile de suspiciune
de malpraxis medical, familiile pot solicita datele medicale ale pacientului și accesul la

73 din 170
dosarul medical, deoarece există un interes public ca aceștia să primească răspunsuri
la toate întrebările pe care și le pun , astfel încât încrederea în NHS să nu fie știrbită
( Lewis v. Secretary of State for Health, 2008, EWHC 2196 ).
Un caz celebru care ilustrează poziția CEDO în acest domeniu este cauza Plon
(Societe) v. Franta , care a privit distribuția cărții scrise de dr.Gubler, ”Le Grand
Secret”, privind pe fostul președinte al Franței Francois Mitterrand și modul în care
cancerul său a fost diagnosticat și tratat. Datele medicale erau cunoscute de autor din
calitatea sa de medic al președintelui. El descrie lupta acestuia cu boala și eforturile
depuse de presedinte in timpul mandatului său, inclusiv pentru a menține aceste date
confidențiale și departe de ochii publicului. Medicul autor a fost condamnat la
închisoare, și a și executat aproape un an.
La cererea văduvei și a copiilor defunctului președinte, instanțele din Franța au
interzis distribuirea cărții, în contextul în care în Franța se declanșase o amplă
dezbatere publică pe tema dacă există un drept al publicului de a fi informat asupra
afecțiunilor serioase ale președintelui și despre capacitatea lui de a mai exercita
funcția publică în cauză, în contextul afecțiunii de care suferă.
CEDO a stabilit că interzicerea temporară a distribuției cărții la câteva zile după
moartea președintelui este o măsură necesară într-o societate democratică pentru
protejarea drepturilor presedintelui Mitterrand și a succesorilor acestuia.
Alta este însă situația la mai mult de nouă luni după decesul lui Mitterrand , când
menținerea interdicției de distibuire a cărții este considerată de CEDO o încălcare a
art. 10 din Convenție ( libertatea de expresie ). Practic , principalul echilibru care
trebuie să se mențină în asemenea situații este între dreptul la viață privată, pe de o
parte, și libertatea de exprimare, pe de altă parte.

3.5. Protecția datelor genetice

Datele genetice se bucură de o mare specificitate, aproape unicitate
informațională, strict legată de fiecare individ în parte, iar, pe de altă parte, și în
același timp, ele conțin informații nu numai despre o persoană, dar și despre rudele
ei,datorită transmiterii informației genetice către descendenți. Unele boli sunt
determinate direct de anomalii cromozomiale, astfel că diagnosticul lor este genetic,
iar pentru altele există teste genetice predictive, care pot anticipa anumite
predispoziții la boli, și chiar răspunsul la tratament.
Datele genetice permit diagnosticarea in utero a unor afecțiuni, și, totodată, ele
permit ”cunoașterea” embrionului uman mai înainte de a fi implantat in utero...
Această uriașă cantitate de informație a născut polemici în jurul diagnosticului
prenatal, unii susținând dreptul de a ști mai multe despre viitorul copil, pentru a lua

74 din 170
eventual decizii radicale, forme de eugenie individuală, pe când alții au susținut cu
argumente de natură etică și medicală dreptul de a nu ști aceste date.
Pe lângă familie însă, uriașa cantitate de informații poate interesa multe alte
persoane sau instituții : asigurătorii, angajatorii, industria farmaceutică, sunt câteva
exemple care , lesne de anticipat, ar putea profita de asemenea date pe criterii
mercantile , străine de etica medicală. Farmacogenetica este o formulă a viitorului, în
care probabil medicii vor prescrie tratamente pe baza datelor genetice, care le vor
permite să anticipeze răspunsul la tratament al pacientului.
De aceea , practic nu există nici o excepție de la regula confidențialității acestor
informații, care se bucură de o protecție specială.

3.6. Informațiile medicale rezultate din cercetare

În cadrul cercetării medicale nu există obligația de a notifica subiecții care sunt

cercetați, astfel că aceștia rămân anonimi în cadrul publicării rezultatelor cercetării .
Subiecții au însă dreptul de a ști că datele lor personale vor fi utilizate , și trebuie să
exprime un acord expres pe această problemă.
S-a stabilit că există un cert interes public în cercetarea medicală, și , de aceea, în
mod ideal, ar trebi să se obțină consimțământul pacientului pentru devoalarea
informațiilor rezultate din cercetarea medicală, însă desigur că nu toți pacienții vor
accepta aceasta.
În principiu, informația utilizată în cercetarea medicală este anonimizată, referirile
limitându-se la elemente strict biologice și medicale ( sex, vârstă, comorbidități etc),
însă dacă este necesară furnizarea sau procesarea datelor personale, aceasta poate fi
făcută, dar fiind interesul public legat de cercetarea medicală.
În orice caz, datele obținute în cursul cercetării medicale nu pot fi folosite în
scopuri de marketing de către companiile farmaceutice, chiar dacă aceștia au
calitatea de sponsor al cercetării.

3.7. Consecințele încălcării dreptului pacientului la confidențialiate

În România încălcarea dreptului la confidențialitate poate genera angajarea
răspunderii disciplinare, civile și penale a medicului sau asistentei medicale în cauză,
ca pentru orice alt caz de malpraxis medical.

În cauza Grinyer v. Plymouth Hospitals NHS Trust ( 2011) pacientul a primit daune
morale pentru încălcarea confidențialității informației medicale de către spitalul unde
era internat, prin aceea că i s-a permis prietenei sale , care era asistentă medicală, să
aibă acces la dosarul său medical . Astfel, prietena sa a aflat istoricul său medical

75 din 170
psihiatric de tulburare de personalitate de tip paranoid , pe care, după ce s-au
despărțit, l-a devoalat familiei și îndeosebi copiilor pacientului, ceea ce a afectat
relația familială și eforturile pacientului de a se trata, agravându-i boala. Ca atare,
pacientul a primit daune moarale în cuantum de 12,500 lire pentru exacerbarea
suferinței sale psihice, și 4000 lire daune materiale pentru beneficiul nerealizat ca
urmare a bolii, precum și contravaloarea tratamentului medical de recuperare. În
această cauză a operat angajarea răspunderii civile delictuale, desigur în sistemul de
tort law.
W v Egdel ( 1990) 1 ALL ER 835 este cazul unui deținut internat într-un spital de
psihiatrie securizat , care a solicitat o opinie expertală confidențială a unui psihiatru,
sperând să obțină o opinie că nu mai este un pericol pentru public.. Acesta a făcut
totodată o cerere pentru a se transfera într-o unitate regională, dar a ascuns
concluziile raportului psihiatric , deoarece nu-i erau favorabile. Psihiatrul a aflat că
expertiza a fost ascunsă de pacient, și a trimis o copie directorului medical al
spitalului. Pacientul l-a dat în judecată pentru încălcarea obligației de
confidențialitate. Cererea sa a fost respinsă de instanța cu motivarea că încălcarea
obligației de confidențialitate a fost justificată de un interes public, repsctiv protecția
publică față de infracțiuni.
X v Y (1988) 2ALL ER 648, H ( a Healthworker) v Associated Newspapers Ltd (2002)
, sunt cazuri în care s-a stabilit că există un interes public în a se menține
confidențialitatea asupra identității personalului medical infectat cu HIV.
Fotomodelul Naomi Campbell a dat în judecată grupul de presă Mirror pentru
încălcarea vieții sale private și a confidențialității prin aceea că a publicat detalii
legate de tratamentul pe care ea îl urma pentru dezintoxicare , precum și fotografii ce
o prezentau părăsind spitalul. Cauza a ajuns în dezbaterea Camerei Lorzilor (
Campbell v. Mirror Group Newspaper Ltd. (2004), 2 AC 457 , care a sintetizat
problema în două puncte :
-era cazul respectiv exclusiv privat , în condițiile în care chiar ea declarase anterior că
era dependentă de droguri,
-informațiile furnizate puteau fi considerate agresive de către o persoană rezonabilă .
Raspunzând la prima întrebare au ajuns la concluzia că era un caz exclusiv privat,
fiind vorba de detalii medicale sensibile.
La a doua întrebare, Lorzii au răspuns că faptul de a fi o figură publică, nu crează un
interes automat pentru detaliile din viața privată. Chiar dacă au existat anterior
informații cu privire la viața privată a persoanei în cauză , asta nu extinde justificarea
publicării detaliilor despre tratamentul persoanei , neputând fi justificat un interes

76 din 170
public pentru mediatizarea acestor informații. Lorzii au subliniat că ”interesul
public„ nu se confundă cu ” interesul publicului ”.
Un caz din Noua Zeelandă Duncan v. Medical Practitioner”s Disciplinary
Committee (1986) este cel al unui medic sancționat disciplinar pentru că a anunțat
autoritatea rutieră și pe pasageri despre cele trei bypass-uri coronariene suferite de
clientul său, șofer pe un autobus . Fără a nega interesul public în devoalarea acestei
informații medicale, instanța supremă a reținut că medicul trebuie să se asigure că
recipientul față de care devoalează informația medicală este o autoritate
responsabilă implicată în situația ce prezintă pericol public și care justifică încălcarea
confidențialității. Obligația de justificare a încălcării confidențialității revine medicului
care a decis că se află în fața unei situații de excepție de la regula confidențialității.

4. Drepturile pacientului în domeniul reproducerii.

În acest domeniu operează principiul potrivit căruia dreptul femeii la viaţă este
prioritar, în cazul în care sarcina reprezintă un factor de risc major şi imediat pentru
viaţa mamei. Cu excepţia acestei situaţii, în care medicul are obligația legală de a
alege demersurile terapeutice menite să salveze viața mamei, indiferent de opțiunea
acesteia, femeia are dreptul de a hotărî singură dacă va avea sau nu copii.

O altă ipoteză în care medicul are dreptul și este chiar obligat să intervină
împotriva voinței mamei este cazul travaliului care începe ca normal , dar devine
distocic. În acest caz, medicul poate face operația cezariană, chiar dacă mama se
opune, pentru a salva viața mamei și a fătului.

77 din 170
 În cazul unei sarcini nedorite, întreruperea cursului acesteia se poate face în
România până la 14 săptămâni, peste această vârstă fetală, avortul este incriminat ca
infracţiunea de provocare ilegală a avortului.

Pacienţii au dreptul la informaţie, educaţie şi servicii necesare sănătăţii

reproducerii fără discriminare.

5. Dreptul pacientului la tratament și îngrijiri medicale.

Ar părea un paradox faptul că Legea privind drepturile pacientului lasă dreptul

la îngrijiri medicale la urmă, enunțându-l după dreptul pacientului la informația
medicală, după consimțământ, după drepturile din domeniul reproducerii și după
dreptul la confidențialitate. De fapt, dacă în cazul celorlalte drepturi lucurile sunt
destul de clare și conceptele relative bine definite , dreptul pacientului la tratament și
îngrijiri medicale este unul care comportă mult mai multe nuanțări , legiuitorul
ferindu-se să opereze cu o delimitare a conținutului acestuia .

Legea enunță principiul că orice persoană are dreptul la ocrotirea sănătăţii şi la

îngrijiri medicale continue până la ameliorarea stării sale de sănătate sau până la
vindecare. Acest drept poate fi pus în oglindă cu o obligație corelativă a medicului sau

78 din 170
a personalului medical, însă nu se materializează într-o obligație nelimitată a statului
de a suporta costurile acestor îngrijiri, după cum vom vedea în continuare, și nici nu
are semnificația interdicției abandonării tratamentului de către medic, dacă
ameliorarea stării de sănătate nu este previzibil a se atinge .

Pacientul are dreptul să beneficieze de asistenţă medicală de urgenţă, de

asistenţă medicală stomatologică de urgenţă, şi de servicii farmaceutice în program
continuu.

Pacientul internat are dreptul şi la servicii medicale acordate de un medic

acreditat din afara spitalului.

O discuție specială se face pentru procedurile de tratament cu număr de locuri

limitat, ceea ce impune selectarea pacienţilor (îndeosebi în cazul transplantului de
organe). Selectarea pacienţilor se face exclusiv pe baza criteriilor medicale elaborate
de Ministerul Sănătăţii.

O altă discuţie specială privește pacientul aflat în faza terminală a unei boli,
pentru care legea prevede dreptul pacientului la demnitatea morţii, respectiv dreptul
pacientului aflat în fază terminală la îngrijiri medicale, îndeosebi la antalgice și sedare
profundă, aspect care ridică multe probleme de natură etică, întrucât progresele
medicinei îngreunează definirea frontierelor între viaţă şi moarte precum și între
coma reversibilă şi cea ireversibilă.

În acest context este de subliniat faptul că dreptul pacientului la a exprima un

consimţământ informat sau principiul autonomiei pacientului, nu trebuie înţelese în
sensul că pacientul are dreptul să solicite un anumit tratament în mod gratuit când
acesta nu este acoperit de casa de asigurări şi nici în sensul că pacientul are dreptul
ceară să i se aplice un anumit tratament care este contrar celui recomandat de medic.

În egală măsură, pacientul nu poate solicita aplicarea unui tratament sau a unor
proceduri care sunt inacceptabile din punct de vedere etic sau legal (ca, de exemplu,
obţinerea de clone umane).

Principiului libertăţii serviciilor în cadrul UE înseamnă și acceptarea dreptului de

acces nediscriminatoriu la serviciile de sănătate. În baza acestor principii şi desigur, cu
respectarea drepturilor fundamentale, nu poate fi interzis spre exemplu, accesul liber
la servicii medicale într-o ţară în care este recunoscut dreptul la avort.

În acest context probleme speciale ridică accesul la îngrijirile de sănătate într-

o altă ţară europeană în care cetăţenii europeni nu sunt rezidenţi ( s-a vorbit cu

79 din 170
anxietate de un aşa numit „turism medical” în care cetăţenii europeni ar căuta cel mai
favorabile servicii, însă realitate doar un procent de 1 – 2 % din populaţia U.E. a
adoptat acest tip de asistenţă medicală), fie pe baza plăţii efective, fie pe baza unei
asigurări private de sănătate. În realitate doar sume foarte mici de 1% din bugetele
publice de sănătate s-au alocat pentru acest tip de asistenţă medicală, motivul
principal fiind procedurile administrative foarte complicate şi listele de aşteptare
destul de lungi.

Aceasta deşi, teoretic, directiva privind drepturile pacientului la primirea

îngrijirilor de sănătate în străinătate – Directiva nr. 2011/24/EU, este pe deplin
aplicabilă, însă aceasta dă dreptul statelor să reglementeze anumite criterii privind
autorizarea decontării acestor cazuri de la bugetul public.

Nu este de neglijat faptul că întinderea acestui drept este legată nu doar de

competențele de comunicare ale medicului, ca în cazul dreptului la informare, ci este
direct dependent de resursele de care dispune sistemul de sănătate . Convenţia de la
Oviedo consacră dreptul oricărei persoane la îngrijiri medicale în limitele resurselor
disponibile, reiterându-se astfel ideea că nici un stat nu poate fi obligat să suporte
integral îngrijirile medicale şi serviciile de sănătate solicitate de cetățenii săi. În acest
context, s-au născut discuții noi, legate de eficacitatea tratamentului atât în raport cu
persoana bolnavă, cât și în raport cu beneficiile pe care un anumit tratament le aduce
societății în ansamblul său. Deciziile de întrerupere a tratamentului, chiar dacă
tratamentul constă numai în nutriție și hidratare, au devenit o realitate acceptată de
instanțele de judecată interne și chiar de CEDO. Concepte noi, ca acela la beneficiului
tratamentului și reluarea clasicului primum non-nocere se impun inclusiv în plan
normativ ( Ghidul procesului decizional privind tratamentul medical în situațiile de
sfărșit de viață- elaborat de Consiliul Europei), precum și obligația medicului de a
acorda doar tratamentul potrivit, indicat pentru pacient . Medicului îi revine dificila
sarcină de a evalua în mod just, etic , echilibrul dintre beneficul adus de tratament ,
pe de o parte, și riscurile acestuia, pe de altă parte.

Un alt aspect care ţine însă de bioetică, priveşte tratamentele foarte scumpe pe
care doar un număr foarte mic de persoane şi l-ar putea permite prin plată directă.
Nu este etic şi acceptabil ca tratamentele medicale să evolueze în această direcţie din
raţiunile lesne de înţeles, actul medical și terapeutic neputând deveni privilegiul unei
clase restrânse , care eventual ar susține cercetarea medicală în direcția dorită de ei,
și nu impusă de epidemiologia diverselor boli.

80 din 170
 Ca atare, dreptul la tratament şi îngrijiri medicale nu trebuie văzut ca un drept
simplu şi absolut, ci ca un drept complex, nuanţat, ţinând cont de precizările făcute
mai sus, respectiv de discuțiile făcute în doctrină și jurisprudență, precum și de
dezvoltările practice ale acestui drept.

5.1. Jurisprudența CEDO si dreptul la îngrijiri medicale

Cauza Panaitescu v . Romania a scos în evidență deficiențele sistemului

birocratic de întocmire a așa numitelor liste cu medicamente compensate , care au
dus la încălcarea dreptului la viață a pacientului Panaitescu , ce a fost privat de
tratamentul oncologic de care avea nevoie. Deși CEDO a statuat fără dubiu asupra
acestor deficiențe ale sistemului, modificări esențiale nu au apărut în domeniu,
ceea ce ne întărește convingerea că implementarea hotărârilor CEDO la nivelul
legislației interne rămâne deficitară. Simpla plată a despăgubirilor stabilite de
Curte este total insuficientă, deoarece aceasta acoperă prejudicial cauzat de stat
prin încălcarea unui drept fundamental, dar nu înlătură cauza, respectiv deficiența
din funcționarea organelor sale care a condus la încălcarea respectivă.

În speță, reclamantul Panaitescu suferea de o formă de cancer renal cu

metastaze pulmonare , pentru care a fost operat și ulterior a început pe propria
cheltuială un tratament cu medicamente specifice, în condițiile în care , deși
internat pe secția de oncologie, a constatat că nu primise tratament specific ci
doar vitamine și soluție salină. După tratamentul cu Avastin și Roferon administrat
pe cheltuiala pacientului, medicul său de la Institutul Oncologic Prof. Chiricuță din
Cluj Napoca a constata remisiunea parțială a bolii și a recomandat continuarea
tratamentului.

Reclamantul era in acelasi timp subiect al OG 105/1999 privind persoanele

persecutate de autoritățile române în perioada 6 septembrie 1940- 6 martie 1945
pentru motive etnice și solicitase anterior instanței să-i acorde drepturile
prevăzute de această lege, sens în care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească ce
constatase dreptul reclamantului la asistență medicală și tratament gratuit .

Ca atare, reclamantul a solicitat și obținut pe cale administrativă și ulterior

judecătorească să primească tratamentul specific cu cele două medicamente de la
CNAS și CAS , obținând o a doua hotarâre judecătorească în acest sens, hotărâre
pe care însă debitoarele nu au executat-o benevol in privința medicamentului
principal Avastin, și au contestat executarea silită, contestația și argumentele
invocate fiind respinse. În final, a intervenit decesul reclamantului pe parcursul

81 din 170
acestor proceduri judiciare. Argumentele CNAS și CAS au fost că Avastin nu se
gasea pe lista medicamentelor compensate.

Cu privire la această situație Curtea a constatat că a fost încălcat dreptul la

viață al pacientului , reținând următoarea motivație de principiu :

-obligația statelor de a proteja dreptul la viață implică și obligația de a lua

măsurile necesare pentru a proteja viețile celor aflați sub jurisdicția lor.

-în acest caz, Curtea a analizat dacă statul și-a respectat obligația de diligență
pentru a preveni ca viața reclamantului să fie supusă unui risc evitabil asigurându-i
la timp asistența medicală corespunzătoare.

-foarte important, Curtea a reținut că dreptul reclamantului la asistență

medicală gratuită decurge din OUG 105/1999 ( aprobată cu modificări de Legea
189/2000), și din confirmarea acestui drept de către instanțele interne.

-in ce privește poziția statului , Curtea a reținut că o autoritate statală nu are

voie să invoce lipsa de fonduri sau de resurse pentru a nu onora o obligație
izvorâtă dintr-o hotarâre judecătorească , același principiu se aplică și pentru a
asigura o protecție practică efectivă a dreptului garantat de art. 2 din Convenție .
De asemenea, faptul că tratamentul era necesar reclamantului putea fi cu ușurință
cunoscut de stat, iar contestarea dreptului la tratament s-a bazat mai ales pe
motive birocratice.

Cauza Codarcea v. Romania

Este cazul unei reclamante, de profesie avocat, care a apelat inițial la chirurgie
reparatorie, ulterior și estetică, la față, suferind mai multe intervenții chirurgicale
într-un spital public , intervenții ce au condus practic la mutilarea ei. INML a
constat că au existat erori de tehnică medicală, subliniind însă că intervenția
chirurgicală în scop estetic s-a facut la cerere, pe baza acordului scris și informat al
pacientei, care a luat cunoștință de riscurile posibile ale intervenției.

Curtea a statuat că cererile legate de integritatea fizică și psihică a indivizilor

intră sub incidența art .8 din Convenție, iar atingerile grave aduse integrității fizice
au semnificația încălcării art. 8 din Convenție. Ca atare, statele au obligația să ia
măsuri de reglementare care să asigure respectarea integrității fizice a pacienților
pentru a-i proteja pe aceștia de consecințele grave ce le pot avea intervențiile
chirurgicale. Aceste măsuri de reglementare ar trebui să aducă medicii în situația
de a-și pune întrebări cu privire la consecițele previzibile ale intervențiilor

82 din 170
 efectuate asupra integrității fizice a pacienților , și să informeze pacienții cu privire
la aceste riscuri.

Practice, această jurisprudență confirmă obligația statului de a lua măsuri de

natură a asigura o asistență medicală de calitate, atât în mediul public, cât și în cel
privat.

Asistența medicală acordată persoanelor în detenție face obiectul analizei curții

în cazuri ca : VASYUKOV c. Rusia ( pacient în detenție nediagnosticat cu
tuberculoză), Paladi v. Moldova ( pacient căruia nu i s-au acordat asistență
medicală potrivită și i s-a interrupt tratamentul medical neurologic ), McGlinchey
and Others v. United Kingdom (deținut decedat în arest ca urmare a sevrajului la
heroină, nu a fost examinat de medic la punerea în arrest, a doua zi a fost găsit
mort în celula sa, datorită loviturilor la cap ) , Dzieciak v. Polonia ( ținut trei ani în
arest preventiv , în ciuda opiniilor medicilor, i s-a amânat de trei ori bypassul , ceea
ce a condus la deces, după care a avut loc un simulacru de anchetă), Centrul de
Resurse Juridice pentru Valentin Câmpeanu v. România (pacient psihiatric,
internat la cronici, și lăsat fără tratament sau orice formă de îngrijire, a fost găsit
mort în spital), V.D. c. România (deținut privat de îngrijiri stomatologice , având
nevoie de proteză dentară , îngrijiri care nu sunt incluse în pachetul de servicii de
bază, neavând bani să-și plătească asemena lucrări, a dezvoltat în detenție o
patologie digestivă și hepatică ).

Cauza Lambert v. Franta , pronunțată în anul 2015

Este cazul unui tânăr francez, asistent medical cu experiență în resuscitarea

pacienților și în îngrijirea celor cu multiple disabilități, care a avut un accident de
circulație în 2008 , în urma acestuia rămânând tetraplegic, în stare vegetativă și total
dependent de îngrijirile medicale, cu nutriție și hidratare enterală , printr-un tub
gastric. A fost examinat într-un centru medical universitar specializat , care a
concluzionat că se află în stare cronică neuro-vegetativă , a primit ședințe de
psihoterapie zilnice , precum și ședințe de vorbire, în încercarea de a stabili un cod de
comunicare cu acesta, dar fără rezultat.

După patru ani , în 2012, soția pacientului a fost informată că se va abandona

nutriția și hidratarea pacientului, conform deciziei medicului curant, care era și
șefului departamentului unde pacientul era internat, procedură cu care aceasta s-a
declarat de acord, considerând că aceasta ar fi corespuns dorinței soțului ei, dacă și-
ar fi putut exprima această dorință. De menționat că înainte de accident pacientul nu

83 din 170
a exprimat nici o opțiune pentru o situație de acest gen, și nici nu a desemnat o
persoană care să ia decizii pentru el într-o asemenea situație.

Familia pacientului ( părinți, frați, surori …) au solicitat de urgență instanței să ia

măsura provizorie a obligării spitalului să continue hrănirea și hidratarea. Curtea a
reținut că procedura colectivă prevăzută de legea franceză trebuie să continue cu
familia pacientului, și trebuie să se respecte dorința părinților pacientului.

Practic, această procedură colectivă prevăzută de legea franceză este

reglementată astfel :

-doctorii pot decide să abandoneze sau să întrerupă o perioadă tratamentul care

apare a fi inutil sau disproporționat și are ca singur efect de a susține în mod artificial
viața.

-o asemenea decizie se ia pe calea unei proceduri numite de lege colectiva, în care

se va ține seama de dorințele exprimate de pacient și, în lipsa acestora, a familiei sau
a altor persoane apropiate de pacient.

-decizia de întrerupere a tratamentului se va lua de medicul curant, după

consultarea echipei terapeutice, și pe baza opiniei date de cel puțin un medic neutru,
care are rolul de consultant, și va ține seama de dorințele pacientului, dacă sunt
cunoscute, sau de cele ale familiei.

-decizia de întrerupere a tratamentului trebuie să fie scrisă în dosarul medical al

pacientului și să fie motivată.

-doctorul va lua măsuri pentru a acorda tot suportul pacientului , inclusiv

tratamentul necesar pentru îndepărtarea durerii și sedare, conform reglementătilor
privind asistența pesoanelor în faza terminală.

Pe de altă parte, același cod al sănătății publice interzice medicilor să ia viața

pacienților în mod intenționat, și îi obligă să acorde tratament persoanelor aflate în
stare terminală .

La începutul anului 2015 în Adunarea Națională din Franța s-a adoptat o

modificare a legii în cauză, prin care se preciza că :

-nutriția și hidratarea artificială constituie forme de tratament,

-se recunoaște dreptul pacientului de a nu suferi,

84 din 170
 -de asemenea, se recunoaște dreptul pacientului în stare terminală la sedare
profundă și continuă . Orice întrerupere a tratamentului, inclusiv a alimentației și
hidratării , va fi obligatoriu însoțită de sedare.

-cand pacientul nu este capabil să-și exprime dorința, și nici nu și-a exprimat
opțiunile în perioada când era conștient, medicul poate să decidă să întrerupă
temporar sau să abandoneze tratamentul care nu are alt efect decât susținerea
artificială a vieții. În acest caz se aplica o sedare profundă și continuă , până la
instalarea morții.

CEDO a subliniat în repetate rânduri în hotărârea pronunțată cu majoritate de

voturi că în cauză nu se pune problema eutanasiei, nici a sinuciderii asistate, ci a
întreruperii sau abandonării tratamentului ( deși, în mod evident, această decizie nu
poate conduce decât la moarte ).

CEDO a clarificat și câțiva termeni utilizați în actul normativ francez și relevanți în

cauză:

-conceptul de tratament – observând definiția dată de Ghidul procesului de luare a

deciziilor privind tratamentul în situațiile de end-of-life” elaborat de Consiliul
Europei , Curtea a reținut că nutriția și hidratarea artificială sunt administrate în urma
unei indicații medicale și implică folosirea unor dispositive medicale ( perfuzii, tuburi
de hrănire ), și, ca atare, reprezintă un tratament.

- insistența nerezonabilă în aplicarea tratamentului este situația în care

tratamentul este inutil și nu are alt efect decât susținerea artificială a vieții.

-procesul de luare a deciziei- Curtea a subliniat că nimic din jurisprudența sa nu

poate fi interpretat ca impunând o procedură în vederea ajungerii la o înțelegere
între apropiații pacientului cu privire la decizia de încetare a tratamentului. De altfel,
Curtea a observat că deși procedura este numită colectivă și presupune faze de
consultare cu apropiații pacientului și cu un medic consultant extern, totuși medicul
curant este cel chemat să ia singur decizia, în cazurile în care dorința pacientului nu se
cunoaște. Această abordare a intenționat să menajeze familia , și să nu lase dubiu
asupra persoanei care a luat decizia, purtând și întreaga responsabilitate pentru ea.

-accesul la o instanță- cazul a fost analizat de cea mai înaltă jurisdicție în materie
de contencios administrativ din Franța ( Consiliul de Stat) , care a analizat în primul
rând compatibilitatea normei cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor
Omului , și mai apoi respectarea legii de către medicul curant. Această înaltă
jurisdicție a ordonat o expertiză medicală efectuată de trei specialiști reputați în

85 din 170
neuroștiințe, a cerut opinia Academiei Medicale Naționale, Comitetului Național de
Etică și Consiliului Medical National, confirmând în final decizia doctorului.

Pe baza analizei tuturor acestor elemente, CEDO a ajuns la concluzia că nu a fost

încălcat nici un articol al Conventiei , nici 2, nici 8, nici 6.

În opinia minoritară semnată de cinci judecători ai CEDO această hotărâre este

văzută ca un pas înapoi , ca o rușine pentru Curte. Curtea s-a dezis de punctul de
vedere exprimat anterior în cauza Pretty v. UK și în jurisprudența Curții Hass v.
Switzerland.

Judecătorii minoritari subliniază faptul că de fapt pacientul este lipsit de hrană și

apă, că pacientul nu poate să-și exprime voința , că pacientul ar putea fi hrănit și
îngrijit de familie, care și-a manifestat dorința în acest sens, având nevoie doar de
hrana special preparată în spital, și că lăsarea pacientului să moară de foame și de
sete este o gravă încălcare a demnității morții. În opinia judecătorilor minoritari
singura întrebare care trebuia să se pună în cauză pentru a vedea dacă statul respectă
dreptul la viață este următoarea : hrănirea și hidratarea cauzează pacientului vreo
durere , suferință, sau costuri excesive ?

Judecătorii minoritari au conchis că este vorba de un caz în care se admite

euthanasia , de un caz în care Curtea a abdicat de la recta ratio și de la principiile
etice.

5.2. Convenția de la Oviedo, resursele pentru sănătate și dreptul persoanei la

îngrijiri medicale

Resursele globale pentru sănătate sunt distribuite în mod inegal, din toate
punctele de vedere ( spitale, medicamente, medici etc). Problema medicilor este
deosebită deoarece aceștia, pe de o parte, acuză deficiențele sistemului sanitar
din țările mai puțin dezvoltate, și din acest motiv ei aleg calea imigrației, care,
evident , sporește deficiențele sistemului de care ei sunt nemulțumiți. Astfel se
instalează un cerc vicios .

În sistemele naționale sunt instituite reguli și create instituții care au ca misiune

distribuirea rațională și echitabilă a resurselor pentru sănătate, deoarece nici o
țară nu-și poate permite financiar să acopere toate nevoile de sănătate ale
asiguraților (problema se pune, evident, acolo unde există sisteme naționale de
sănătate ) . Finalmente, distribuirea resurselor destinate sănătății este o chestiune
care ține de buna gestionare a banului public, dar și de politicile publice din
domeniul sănătății.

86 din 170
 Dreptul la îngrijiri medicale și la tratament nu generează o obligație absolută,
nelimitată a statului , astfel că acest drept a fost în mod constant stipulat , ca
drept fundamental, sub rezerva resurselor disponibile ale statului.

Convenția de la Oviedo 1997 consacră acest drept sub auspiciul ”accesului

echitabil ”, în timp ce Constitutia Romaniei vorbește de un drept la ”ocrotirea
sănătății”, ca drept funadamental, și nicidecum de un drept direct și nelimitat la
îngrijiri medicale propriu-zise.

Convenția de la Oviedo 1997 :

” Art. 3: Accesul echitabil la îngrijirile de sănătate

Părţile iau, ţinând seama de nevoile de sănătate şi de resursele disponibile,

măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicţiei lor, accesul echitabil
la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată.”

Constitutia Romaniei :

Dreptul ARTICOLUL 34
la (1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
ocrotirea
sănătăţii (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea
igienei şi a sănătăţii publice.

(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de

asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi
recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a
activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de
protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se
stabilesc potrivit legii.

În același spirit, Legea 95/2006 instituie dreptul pacientului ( numit aici

asigurat) la un pachet de servicii de bază , care nu este fix, ci stabilit prin contract
cadru valabil pe doi ani , elaborate de CNAS pe baza propunerilor ordinelor
profesionale, și aprobat de Guvern,pe calea unei hotărâri. Acest pachet stabilește ,
pe bază de listă , serviciile de îngrijiri , medicamentele și dispozitivele medicale ce
sunt incluse în pachetul de bază.

Vorbind de dreptul pacientului la îngrijiri medicale , și îndeosebi având în

minte componenta socială a acestui drept, banii investiți din bugetul public pentru
ca acest drept să fie efectiv, două întrebări sunt inevitabile : dacă există și o

87 din 170
 obligație a pacientului să urmeze efectiv prescripțiile medicale, și dacă există și o
obligație a pacientului de a-și îngriji sănătatea, de a adopta un mod de viață
sănătos menit să prevină îmbolnăvirile.

Răspunsul la prima întrebare este acela că pacientul nu are o obligație legală

sau de altă natură de a urma tratamentul prescris de medic , cel mult aceasta ar
putea fi considerată o obligație naturală , pe care pacientul este liber să o respecte
sau nu. Dacă pacientul nu repectă prescripția medicală, orice responsabilitate
medicală încetează.

În ce privește a doua întrebare , tot mai multe voci critice pun problema
excluderii de la susținerea socială a îngrijirilor medicale acordate pacienților
fumători, alcoolici , sau care nu respectă prescipțiile medicale, ceea ce desigur, ar
putea ridica probleme legate de discriminarea unor categorii de pacienți.

5.3. Tratamentul pacienților – întinderea dreptului la îngrijri medicale și la

tratament

Legea română consacră dreptul pacientului la tratament și îngrijiri medicale

continue până la însănătoșire sau până la ameliorarea stării de sănătate. Evident,
îngrijirile medicale trebuie să fie de calitate corespunzătoare standardelor
profesionale, iar scopul acestora este însănătoțirea sau ameliorarea stării de
sănătate.

Există însă pacienți la care nici însănătoțirea, nici ameliorarea stării de sănătate
nu mai este previzibilă . Astfel sunt pacienții cu leziuni cerebrale ireversibile ,
menținuți în viață prin conectarea la aparate de ventilație artificială, a căror
tratament este foarte costisitor și nu produce nici un beneficiu pentru pacient ,
astfel că aceștia sunt deseori excluși de la tratament, pe baza deciziei medicilor,
cu sau fără intervenția instanței.

Alte probleme sunt ridicate de costurile mari ale unor proceduri medicale,
exemplul tipic fiind dializa. Tot mai multe voci pun problema eficacității
tratamentului, a beneficiilor reale ale acestuia asupra pacientului în cazul său
particular. De exemplu în UK calculele arată că un sfert din totalul resurselor folosite
de o persoană este utilizat în ultimul său an de viață, pledând astfel pentru ideea că
acestea nu sunt folosite într-un mod eficient.

88 din 170
 Există țări în care se practică un triaj al pacienților ( Noua Zeelandă) , care sunt
încadrați în anumite categorii în funcție de criterii evident discriminatorii , de
exemplu vârsta, sau gravitatea diagnosticului. Practic, abandonarea tratamentului la
pacienții vârstnici, cu prognostic grav, este o realitate acceptată, cu argumentarea că
aceștia cu tratament ar avea aceeași evoluție, chiar mai gravă , și deci tratamentul nu
face altceva decât să consume resursele sistemului de sănătate. A existat chiat un
asemenea caz celebru și intens mediatizat, în care un pacient vârstnic avea o speranță
de viață de doi ani fără tratament, justiția a intervenit, a obligat la efectuarea dializei,
iar pacientul a decedat după un an jumătate. În spitalele bucureștene exista pe
vremuri chiar o butadă utilizată de câte un medic mai hâtru la vizita cu rezidenții :
”pacientul a rezistat la tratament” , aluzie la agresivitatea tratamentului .

De observant că atunci când se pune problema unei analize a tratamentului în

binomul cost-beneficii, argumentele nu lipsesc din nici o parte.

Dacă luăm ca exemplu costurile unui elicopter de salvare , acestea ar fi suficiente

pentru a trata zece pacienți. ori, în condițiile în care o persoană s-a pus singură în
situații periculoase, prin practicarea unor sporturi extreme, de exemplu, întrebările se
pot ridica în mod legitim.

În România dreptul la îngrijiri medicale în sistemul asigurărilor publice de sănătate,

conform siteului CNAS, include :

-pachetul de servicii de bază,

-un medic de familie,

-medicamente, materiale sanitare și dispozitive medicale în mod nedisciminatoriu

( dar nu pe măsura nevoilor – s.n.),

-servicii de asistență medicală preventivă și de depistare precoce a bolilor,

-servicii medicale în ambulatoriu și în spitalele aflate în relație contractuale cu casa

,

-asistență medicală și stomatologică de urgență,

-tratament fizioterapeutic și de recuperare ,

-îngrijiri medicale la domiciliu.

89 din 170
 5.4. Selecția pacienților în cazurile unui numar limitat de acces la resursele
terapeutice
Atunci când posibilitățile terapeutice sunt limtate, ca de exemplu în cazul
transplantului de organe, sau ale dializei, și se pune problema selecției
pacienților, atunci criteriile de selecție trebuie să fie obiective,
nedicriminatorii, de natură strict medicală,
În cazurile de transplant de organe au fost create baze de date
Ca reguli de selecție a pacienților elaborate de organismul specializat în UK
19
:

-sănătatea nu trabuie să fie considerată mai valoroasă la o anumită vârstă decât la

alta,

-rolul social al pacientului nu trebuie să influențeze considerațiile legate de eficiența

tratamentului în termeni de cost,

-când vârsta este un indicator de beneficii sau riscuri , atunci este permisă o
discriminare pe criterii de vârstă.

Cu certitudine , criteriul etic este cel al beneficiilor efective ale tratamentului,

indiferent de vârsta pacientului. Ca principiu, dacă tratamentul poate aduce o
prelungire a vieții cu cel puțin cinci ani, atunci el trebuie aplicat, indiferent de vârsta
pacientului. La fel de importantă este și calitatea vieții în această perioadă, iar la
evaluarea acesteia, puncul de vedere al pacientului trebuie luat în considerare.

O altă metodă de selecție este cea aleatorie, fie prin tragere la sorți, fie în ordine,
pe principiul primul venit, primul servit . Această metodă, deși în aparență obiectivă,
păcătuiește prin aceea că nu ține cont de gravitatea concretă a cazului sau de
beneficiile medicale ale tratamentului . Desigur că această metodă, a listelor de
așteptare, este menită să alunge bănuielile privind obiectivitatea selecției pacienților,
și este cea mai puțin angajantă pentru medici. Totuși, ea nu este cea mai bună soluție
de selecție, deoarece abandonează practic rațiunile medicale în favoarea unor rațiuni
administrative.

5.5. Îngrijirea medicală a cazurilor terminale și a pacienților cu prognostic

nefavorabil. Deciziile de a nu mai aplica tratamentul.

Siteul oficial al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate anunță elaborarea

unor modele tip pentru înștiințarea de întrerupere a tratamentului pentru

19
NICE , Social Value Judgment, 2005, recommendation 6

90 din 170
 categorii de pacienți gravi. Ca atare, întreruperea tratamentului trebuie văzută ca
o realitate juridică și medicală, decizia aparținând evident medicului.

Criteriile și circumstanțele luării unei asemenea decizii au fost subiect de

numeroase controverse .

Cea mai dramatică este decizia de a întrerupe ventilația artificială, deoarece

efectele ei sunt imediate , respectiv întreruperea vieții. O asemenea decizie
trebuie să se bazeze și să se justifice prin considerente medicale certe. În practica
medicală s-a spus că genul acesta de decizii nu înseamnă întreruperea
tratamentului, căci nu este vorba de un real tratament, ci doar de o amânare a
unui deznodământ inevitabil. Pe de altă parte, din perspectiva ”cercului vieții”
cuprinzând funcțiile creierului- funcția respiratorie- funcția circulatorie ( creier-
plămân-inimă) , este evident că un pacient asistat ventilator , cu semne și istoric
cert de moarte cerebrală, nu mai poate fi considerat cu adevărat viu, deoarece
cercul vieții a fost intrerupt.

Decizia de a întrerupe alimentarea și hidratarea a fost analizată de CEDO în

cazul Lambert . Și jurisprudența UK s-a confruntat cu rezolvarea acestei probleme,
respectiv de a ști când procesul normal de alimentare devine un act de tratament
medical, răspunsul fiind acela că orice formă de hrănire care necesită o pregătire
sau experiență medicală pentru a fi administrată poate fi considerată o formă de
tratament medical.

Renunțarea la resuscitare este o altă situație extremă în practica medicală , în

general existând reguli privind perioada de timp în care se continuă resuscitarea
(20 minute- o ora).

5.6. Tratamentul vârstnicilor

În țările civilizate tendința este de păstrare a vârstnicilor în habitatul în care ei

sunt obișnuiți, oferindu-le servicii medicale , sociale și suport casnic, alături de
suportul familiei.

Casele de îngrijire pentru vârstnici, susținute de la bugetele publice numai pentru

persoanele care nu au bunuri sau venituri, sau plătite în sistem privat, unele foarte

91 din 170
luxoase, sunt o altă soluție pentru îngrijirea vârstnicilor, mai ales a celor cu diferite
forme de demență, care nu pot locui singuri.

Principalele probleme de etică ridicate de îngrijirea pacienților vârstnici sunt

legate de demnitatea pacientului în cazurile de demență și de lipsa discernământului
pacientului în aceste cazuri, astfel că o internare într-un centru de tratament poate fi
considerată chiar ca o privare de libertate în lipsa unei hotărâri judecătorești .

În mod normal, în cazul unor decompensări vârsnicii ar trebui să fie internați în

spitale specializate, de geriatrie , iar îngrijirea lor de fond revine medicului de familie.

Malpraxisul medical. Răspunderea civilă profesională a cadrelor medicale.

1. Definiție.

Malpraxisul medical în România este definit în Legea nr. 95/2006 privind

reforma în domeniul sănătății, la art. 642 alin. 1 lit. b) ca fiind: „eroarea profesională
săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de

92 din 170
prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a
furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice”.

Această definiţie este nefericită din mai multe puncte de vedere:

Mai întâi, ea face trimitere la termenul de eroare profesională, în condiţiile în

care noţiunea de eroare are cu totul alte semnificaţii semantice şi juridice.

Astfel, conform DEX, eroarea semnifică „o cunoștință, idee, părere, opinie

greșită; o falsă reprezentare asupra unei situații de fapt ori asupra existenței unui act
normativ”.

Apoi, instituţia juridică a erorii este şi ea tradiţională şi are cu totul alte sensuri.

Astfel, Noul Cod Civil vorbește despre eroarea comună și invincibilă (art.17),
eroarea viciu de consimțământ (art. 1207 şi următoarele), în timp ce Codul penal
operează cu noţiunea de eroare de fapt (art.51). Sensurile juridice ale utilizării
cuvântului „eroare” în Noul Cod Civil şi în Codul Penal sunt conforme cu valoarea
semantică a acestuia conferită de DEX, spre deosebire de folosirea cuvântului în
definiţia legală a malpraxisului medical.

Simțindu-se probabil nelămurit de propria sa definiţie, chiar legiuitorul reformei

în domeniul sănătăţii simte nevoia să se explice în alineatul 2 al aceluiaşi art. 642
precizând că „Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare,
care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în
exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie,
diagnostic sau tratament”.

Astfel, legiuitorul încearcă să se apropie pe o cale ocolită de esenţa malpraxisului

medical, care evocă în mod necesar ideea de culpă şi pe aceea de despăgubiri civile.

O definiţie mai riguroasă s-a făcut, cum era probabil normal, de către medici, în
analele Universităţii Constantin Brâncuşi din Târgu – Jiu: „Malpraxisul medical este
definit ca un comportament neprofesional, inferior unor standarde de competenţă şi
pricepere unanim stabilite şi acceptate de către corpul profesional, având la bază
neglijenţă sau incompetenţă şi care generează îngrijiri deficitare cu consecinţe asupra
pacientului”.

Considerăm că trimiterea la standardele de competenţă şi pricepere unanim

acceptate de corpul profesional al medicilor, este de esenţa oricărui act de malpraxis
medical, care presupune o nerespectare a acestor standarde. Singura vulnerabilitate
din punct de vedere al eficienţei juridice a acestei definiţii ar putea fi aceea că în

93 din 170
prezent în România nu există standarde uniforme de bună practică medicală pentru
toate specialităţile situaţie în care părţile unui eventual litigiu apelează la tratatele
medicale consacrate pe fiecare specialitate medicală. Din punct de vedere juridic însă,
aceasta nu este o soluţie riguroasă, astfel că o justă reglementare a malpraxisului
medical trebuie să aibă la bază adoptarea standardelor profesionale uniforme
aplicabile fiecărei specialităţi medicale cu precizarea importantă că aceste standarde
trebuie actualizate pe măsura alertei dezvoltări a ştiinţei medicale. În lipsa acestora,
malpraxisul medical şi celelalte forme de răspundere a medicului vor rămâne în
domeniul arbitrariului, iar destinul profesional al medicului va continua să depindă
de interpretarea profesională proprie dată unui anumit caz medical, fie de către
Colegiul Medicilor, fie de către un corp de experţi a căror organizare ridică serioase
semne de întrebare cu privire la independenţa acestora şi la caracterul european al
sistemului din care fac parte (ne referim la sistemul naţional de expertize medico-
legale).

Faţă de toate argumentele şi exemplele expuse mai sus, în contextul specific al

malpraxisului medical, opinăm că este necesară o schimbare totală a abordării
legislative malpraxisului medical, astfel că definiţia acestuia trebuie să evoce în mod
clar ideea de culpă medicală, fiind complet nerelevant ce tip de culpă este avută în
vedere (incompetenţă sau neglijenţă), culpă ce stă la baza răspunderii civile, ideea de
prejudiciu, precum şi ideea dreptului pacientului de a obţine o compensare pentru
acest prejudiciu.

Concluzionând, de lege ferenda, propunem definirea malpraxisului medical ca

fiind un comportament neprofesional al personalului medical şi al furnizorilor de
produse sau servicii medicale, sanitare şi farmaceutice, inferior, contrar sau
neconform standardelor medicale în vigoare, care, prin consecinţele negative, fizice
sau psihice generate asupra pacientului, dau dreptul acestuia de a solicita şi obţine o
justă despăgubire. Suntem încredințați că odată realizată o conceptualizare corectă,
aceasta va atrage și soluții practice echitabile, constând din reglementarea unei
proceduri extrajudiciare eficiente pentru compensarea pacienţilor în cazurile de
malpraxis medical.

2. Raportul juridic dintre medic și pacient (raportul juridic medical).

Pacientul este definit de legea privind drepturile pacientului, Legea nr. 46/2003,
ca fiind persoana sănătoasă sau bolnavă care utilizează serviciile de sănătate.
Persoana sănătoasă utilizează serviciile de sănătate în scopul păstrării stării sale de
sănătate şi prevenirea îmbolnăvirilor, cât şi pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii.

94 din 170
 Ca exemplu de pacient care nu este bolnav, este cel care se adresează medicului
estetician pentru corectarea unui presupus defect sau pentru realizarea unui implant
(ex. corectare nas, implant mamar, lipoaspiraţia).

În aceste cazuri scopul urmărit de pacient poate fi atât recuperarea sănătăţii,

cât şi îmbunătăţirea calităţii vieţii prin ameliorarea unei situaţii preexistente apreciată
ca nesatisfăcătoare de către pacient.

Această abordare este conformă cu definiția noţiunii de sănătate adoptată

OMS în anul 1978 ca fiind „bunăstarea fizică, mentală şi socială şi nu în principal
absenţa bolii sau a unei infirmităţi”.

Starea de sănătate a persoanei umane este un drept inerent al fiinţei umane,

fiecare persoană având dreptul să i se asigure accesul echitabil la îngrijirea sănătăţii
luând în considerare cerinţele de sănătate şi resursele disponibile.

Corespondent drepturilor pacientului şi definiţiei pacientului, profesia de medic

are ca scop principal asigurarea stării de sănătate prin prevenirea îmbolnăvirilor,
menţinerea şi recuperarea stării de sănătate a individului şi a colectivităţii. Acest scop
este atins prin furnizarea de servicii medicale către pacienţi.

Furnizorii de servicii medicale pot fi:

- persoane fizice (medici) sau

- persoane juridice (cabinete medicale, spitale)
- şi alte unităţii cu personalitate juridică (centre de diagnostic şi tratament),
- fostele policlinici,
- centre medicale, (centre de sănătate, laboratoarele, laboratoarele ambulatorii
de recuperare sau societăţi de turism balnear şi de recuperare, unităţi medicale
specializate pentru urgenţe medicale, unităţi de transport sanitar, structuri de
primiri a urgenţelor etc.).

Personalul medical care își desfășoară activitatea în zona furnizării de servicii

medicale este clasificat de lege astfel:

- Personal de specialitate medico-sanitar – medic, farmacist, fiziokineto-

terapeut, bioinginer medical, dentist, asistent medical, tehnician dentar, soră
medicală, tehnician sanitar, optician, oficiant medical, laborant, operator
registrator, moaşă, masor, gipsar, autopsier, registrator medical, statistician
medical instructor de cultură fizică medicală, asistent social, cosmetician
medical.

95 din 170
 - Personal de specialitate din compartimentele paraclinice – biolog, biochimist,
chimist, fizician, psiholog, logoped, sociolog, kinetoterapeut, profesor de
cultură fizică medicală, asistent social.
- Personalul auxiliar sanitar –infirmieră, agent DDD, brancardier, băieş, nămolar,
spălătorească, îngrijitoare, ambulanţier, şofer.

Atunci când asistenţa medicală se desfăşoară în echipă răspunderea medicală

pentru actele medicale revine şefului echipei şi medicului care efectuează direct actul
medical în limitele competenţei sale profesionale şi a rolului care i-a fost atribuit de
şeful echipei.

În echipele interdisciplinare şeful echipei se consideră a fi medicul din

specialitatea în care s-a stabilit diagnosticul major de internare, dacă nu există
reglementări speciale care să prevadă altfel.

Activitatea medicală se desfăşoară în locaţii specializate şi autorizate, la

domiciliul pacientului sau la locul solicitării pentru urgenţele medico-chirurgicale sau
în cazuri de risc epidemiologic.

Medicul nu poate trata un pacient fără să-l examineze medical în prealabil,

personal în afară de cazurile excepţionale de urgenţă sau forţă majoră, când se pot da
indicaţii de tratament prin mijloace de telecomunicaţii (îmbolnăviri pe nave maritime
aflate în mers, pe avioane în zbor, locuri inaccesibile, situaţii care nu permit ajungerea
personalului medical în timp util).

Raportul juridic civil este o relaţie socială cu sau fără caracter patrimonial
reglementată de norma de drept civil.

Norma stabileşte anumite reguli de conduită în plan general şi impersonal, iar

aplicarea acesteia în planul concret al realităţii conduce la identificarea de drepturi şi
obligaţii pentru părţile determinate ale raportului juridic. Specific raporturilor juridice
este faptul că respectarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor poate fi asigurată prin
forţa coercitivă a statului, acţionând prin autorităţile sale judecătoreşti sau
administrative.

Raportul juridic de drept medical este o specie a raportului juridic civil, având
toate caracteristicile acestuia, cu specificitatea exprimată de calitatea subiectelor
raportului juridic (prestator de servicii medicale şi pacient).

Elementele raportului juridic medical sunt:

- Subiectele raportului juridic (medic şi pacient),

96 din 170
- Conţinutul raportului juridic (drepturile şi obligaţiile părţilor),
- Obiectul raportului juridic (acţiunile sau inacţiunile pe care părţile sunt ţinute să le
respecte: a da, a face, sau a nu face)

Subiectele raportului juridic sunt: prestatorii de servicii medicale, persoanele

fizice și juridice, pe de o parte şi pacientul, pe de altă parte.

Conţinutul raportului juridic medical.

Drepturile pacientului au fost analizate deja, ele sunt reglementate într-o lege
specială şi sunt expresia drepturilor fundamentale la viaţă şi sănătate, la protecţia
vieţii private, și ca atare, izvorul acestor drepturi este însăși legea.

Ca şi drepturi ale personalului medical reţinem dreptul medicului de a fi

informat corect şi complet de către pacient și dreptul la onorariu potrivit prestaţiei
sale; achitarea onorariului se poate face direct de către pacient în cazul serviciilor
medicale private sau a serviciilor medicale nedecontate de casa de asigurări.

În regimul asigurărilor sociale de sănătate, onorariul medicului și a personalului

medical se decontează de către casa de asigurări de sănătate.

Obligaţiile civile corelative acestor drepturi se pot clasifica în mod tradiţional în

obligaţii pozitive (a da şi a face) şi obligaţiile negative (a nu face).

O altă clasificare a obligațiilor după obiectul lor, relevantă din punctul de vedere
al analizei noastre, este aceea în obligaţii determinate (de rezultat) şi obligaţii de
prudenţă şi diligenţă (de mijloace).

Obligaţia de rezultat este strict precizată sub aspectul obiectului şi a scopului

urmărit, debitorul obligându-se să atingă un anumit rezultat (spre exemplu, obligaţia
vânzătorului de a preda lucrul vândut).

Obligaţia de mijloace nu impune atragerea unui rezultat determinat, ci doar

îndatorirea de a depune toată diligenţa necesară pentru ca rezultatul dorit să se
realizeze.

Obligaţia medicului de a trata pacientul este obligaţie de mijloace sau de

diligenţă şi presupune obligaţia de a acţiona cu toată prudenţa şi diligenţa cerută de
ştiinţa şi etica medicală în vederea atingerii rezultatului dorit, respectiv vindecarea
pacientului sau îmbunătăţirea calităţii vieţii acestuia.

97 din 170
 Acest caracter al obligaţiei medicului provine din faptul că vindecarea
pacientului are un caracter aleatoriu, întrucât depinde şi de alţi factori exteriori, pe
care medicul nu îi poate controla, ca de exemplu: reacţia organismului uman, unic şi
diferit la fiecare pacient precum şi de riscurile metodelor de diagnostic şi tratament.
De aceea în medicină se spune că nu există boli, ci bolnavi.

Având în vedere aceste particularităţi, prin Codurile deontologice ale profesiilor

medicale, este interzisă asumarea de către medic a obligaţiei de rezultat constând în
însănătoşirea pacientului.

Această clasificare a obligaţiilor în obligaţii de rezultat şi de diligenţă, are o

importanță deosebită din punct de vedere al angajării unei eventuale răspunderi a
medicului.

Astfel, în timp ce în cazul obligaţiei de rezultat, simpla neobţinere a rezultatului

este suficientă pentru a proba culpa debitorului obligaţiei, în cazul obligaţiei de
diligenţă sau de mijloace, simpla nerealizare a scopului urmărit nu declanşează
prezumţia de culpă a debitorului. În acest caz, revine creditorului obligaţiei (în cazul
raportului juridic medical, pacientului), obligaţia să facă dovada culpei medicului în
sensul că acesta nu a depus toate diligenţele necesare pentru a obţine rezultatul
dorit.

Dimpotrivă, dacă debitorul (medicul) dovedeşte că a utilizat toate mijloacele

posibile şi necesare şi a dat dovadă de diligenţa şi prudenţa care se impuneau,
debitorul obligaţiei este considerat lipsit de culpă, iar obligaţia se consideră
îndeplinită chiar dacă rezultatul nu a fost obţinut.

În concret, obligaţiile personalului medical faţă de pacient, în cadrul raportului

juridic medical, obligații corelative drepturilor fundamentale și drepturilor
pacientului, sunt următoarele:

- Obligaţia de îngrijire,
- Obligaţia de informare,
- Obligaţia de a obţine a doua opinie medicală și de a solicita consult
interdisciplinar,
- Obligaţia de securitate,
- Obligaţia de confidenţialitate,
- Obligaţia de respectare a vieţii private a pacientului,
- Obligaţia de nediscriminare între pacienţi.

98 din 170
  Obligaţia de îngrijire

Obligaţia medicului și a personalului medical de a îngriji pacientul cu atenţia şi

prudenţa conferite de competenţa sa profesională şi de nivelul obiectiv al
cunoştinţelor în domeniul medical la aceea dată, constituie principala obligație din
conținutul raportului juridic medical.

Respectând principiul general aplicabil obligaţiilor civile medicale , obligaţia de

îngrijire este, în cele mai multe cazuri o obligaţie de mijloace, uneori însă ea poate fi o
obligaţie de rezultat, însă nu în sensul de a obţine vindecarea pacientului, ci în situaţii
care țin de acuratețea unei determinări paraclinice, ori a unei manevre terapeutice
predeterminate, cum ar fi:

- realizarea unei radiografii, ecografii etc.,

- formula sanguină, dozajul ureei sau al colesterolului etc.,
- realizarea unei proteze dentare,
- extracţia unui dinte,
- operaţiile estetice de mărire a sânilor, etc.,

Toate aceste manevre terapeutice implică obţinerea unui rezultat care este
determinat cu claritate înainte de intervenţia propriu-zisă.

Respectarea obligaţiei de îngrijire presupune, în majoritatea covârşitoare a

cazurilor, o apreciere in abstracto, comparând comportamentul medicului în cauză cu
cel pe care l-ar fi avut un „bun medic” din aceeaşi specialitate plasat în acelaşi
circumstanţe.

Desigur că o asemenea apreciere urmează să se facă în urma unei expertize

medico-legale, tot de către medici specialişti ai domeniului respectiv.

Exemple de încălcare a obligaţiei de îngrijire: lezarea unui nerv cu ocazia

extracţiei unui dinte sau cu ocazia unei excizii a glandei sublinguale, perforaţia
colonului de către chirurg cu ocazia efectuării unei biopsii hepatice, uitarea în pacient
a unor instrumente chirurgicale etc.

Raportul juridic dintre medic şi pacient este considerat un exemplu tipic al

obligaţiei de mijloace. Cu toate acestea s-a pus problema dacă acest principiu este
aplicabil şi chirurgului estetician, având în vedere faptul că deseori chirurgul
estetician promite un rezultat geometric susţinut de schiţe şi fotografii, obligaţia
acestuia ar trebui considerată o obligaţie de rezultat.

Sub acest aspect există două opinii:

99 din 170
 - într-o primă opinie se consideră că într-adevăr, intervenţia în chirurgia plastică
este o obligaţie de rezultat fiind efectuată în afara oricărui context terapeutic, cu
scopuri exclusiv estetice.

În aceste situaţii pacientul trebuie informat deosebit de precis, clar şi exhaustiv,

cu privire la toate riscurile intervenţiei. Mai mult, în jurisprudenţa franceză s-a emis
opinia potrivit căreia „chirurgul trebuie să refuze în mod categoric să opereze când
există o disproporţie manifestă între riscuri şi rezultate”.

- Într-o altă opinie şi obligaţia chirurgului estetician este tot o obligaţie de

mijloace, datorită faptului că din clipa în care el intervine asupra corpului uman,
apare şi riscul inerent oricărei intervenţii legate de reacţia organismului, risc ce
nu dispare numai pentru că intervenţia are o ţintă pur estetică.

Această obligaţie de mijloace trebuie însă apreciată mult mai strict decât în cazul
chirurgiei tradiţional.

 Obligaţia de informare

Medicul are o obligaţie generală de informare a pacientului inerentă oricărei

intervenţii medicale, obligație în cadrul căreia el trebuie să informeze pacientul cu
privire la starea de sănătate, serviciile medicale disponibile, şi riscurile previzibile ale
acestora. Aceasta este o obligaţie care continuă pe toată durata relaţiei dintre medic
şi pacient.

Dovada îndeplinirii obligaţiei de informare poate fi făcută prin orice mijloace de

probă, lucru care în practică se realizează prin folosirea unor înscrisuri tipizate
semnate de către pacient.

Teoretic, simpla obţinere a consimţământului pacientului nu este suficientă

pentru a se considera îndeplinită obligaţia de informare.

Îndeplinirea obligaţiei de informare presupune transmiterea efectivă a tuturor

informaţiilor relevante şi necesare pacientului, fiind o fază anterioară obţinerii
consimţământului.

Într-un caz din jurisprudenţa franceză a fost condamnat un spital să plătească o

rentă viageră părinţilor unui bebeluş a cărei trisomie nu a fost detectată prin
amniocenteza practicată în spital.

100 din 170

 Temeiul condamnării spitalului nu l-a constituit naşterea unui copil cu
mongolism, ci lipsa de informare a părinţilor cu privire la marja de eroare în
rezultatele amniocentezei, deşi se cunoştea faptul că rezultatele acesteia puteau fi
afectate de o marjă de eroare neobişnuit de mare.

Este evident că obligaţia de informare nu este o obligaţie de diligenţă, ci o

obligaţie de rezultat, și vizează transmiterea către pacient a tuturor informaţiilor
relevante.

 Obligaţia de a obţine a doua opinie medicală și de a solicita consult

interdisciplinar.

Această obligaţie este corelativă dreptului pacientului de a obţine a doua opinie

medicală, şi presupune respectarea deontologiei şi eticii profesiei de medic, astfel
încât consultarea unui alt medic să se desfăşoare în mod civilizat şi etic urmărind
exclusiv interesul pacientului.

În ceea ce priveşte obligaţia de a solicita un consult interdisciplinar ori de câte

ori particularităţile cazului o cer, deşi nu este prevăzut în mod expres într-un text de
lege, totuşi această obligaţie este incontestabilă, fiind recunoscută în mod unanim în
jurisprudenţă.

 Obligaţia de securitate.

Primum non nocere (mai întâi, să nu dăunăm), un principiu al practicii medicale

atribuit lui Hippocrate din Kos, pare cea mai bună sinteză a acestei obligații legale. Ea
impune asigurarea integrităţii corporale şi a sănătăţii pacientului în cursul actului
medical, în primul rând prin respectarea regulilor de igienă şi evitarea infecţiilor
nozocomiale, dar și prin folosirea de dispozitive și remedii medicale fără defecte.

Obligaţia de securitate este de obicei accesorie obligaţiei principale a

personalului medical de a acorda îngrijiri medicale pacientului. Uneori însă ea poate
avea un caracter independent de obligaţia de îngrijire, atunci când prejudiciile se
produc pacientului fără nici o legătură cu o încălcare a obligaţiei de îngrijire (exemplu:
infecţiile nozocomiale, contaminarea prin sânge, folosirea de dispozitive medicale cu
defecte).

Încălcarea acestor obligaţii principale atrage răspunderea directă, ca în cazul

oricărei obligaţii de rezultat, în sarcina unităţilor sanitare, publice şi private, în cazul
infecţiilor nozocomiale, a producătorilor de dispozitive medicale şi respectiv a

101 din 170

centrelor de transfuzie în cazul contaminării prin sânge. Aceeaşi concluzie se impune
şi producătorilor de vaccinuri folosite în vaccinările obligatorii.

În legislaţia română această idee de responsabilitate directă, este consacrată de

art. 644 şi următoarele din Legea nr. 95/2006 potrivit căruia unităţile sanitare publice
sau private răspund civil pentru prejudiciile produse în activitatea lor, dacă acestea
sunt consecinţa:

- Infecţiilor nozocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă

ce nu a putut fi controlată de către instituţie,
- Defectelor cunoscute ale dispozitivelor şi aparaturii medicale folosite în mod
abuziv, fără a fi reparate,
- Folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanţelor
medicamentoase şi sanitare, după expirarea perioadei de garanţie sau a
termenului de valabilitate a acestora, după caz,
- Acceptării de echipamente şi dispozitive medicale, materiale sanitare,
substanţe medicamentoase şi sanitare de la furnizori, fără asigurarea prevăzută
de lege, precum şi subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la
furnizori fără asigurare de răspundere civilă în domeniul medical.

În Franța, statul acoperă daunele printr-un fond de indemnizare alimentat din

veniturile statului cu titlu de solidaritate naţională şi intrând în domeniul aşa numitei
responsabilităţi medicale fără greşeală.

Potrivit soluţiei franceze, un accident medical, o afecţiune iatrogenă sau o

infecţie nozocomială care nu angajează responsabilitatea profesionistului, dau
dreptul pacientului la repararea prejudiciului cu titlu de solidaritate naţională atunci
când ele sunt produse în cadrul activităţilor de prevenţie, diagnostic şi tratament.
Este vorba practic de asumarea de către stat a daunelor ce decurg din riscul medical.

 Obligaţia de confidenţialitate

Această obligație presupune respectarea secretului profesional din partea

întregului personal medical cu referire la tot ceea ce medicul află în mod direct sau
indirect despre datele cu caracter personal ale pacientului. Este o obligaţie negativă
de a nu face, de a nu transmite nimic din aceste date, acestea rămânând
confidenţiale şi după decesul pacientului, fiind confidenţiale inclusiv faţă de rudele şi
prietenii pacientului.

102 din 170

  Obligaţia de respectare a vieţii private a pacientului

Presupune obligația medicului și a personalului medical de a se abţine de la orice

amestec în viaţa privată a pacientului, interdicţia fotografierii acestuia în spital, etc.

 Obligaţia de nediscriminare între pacienţi.

Această obligaţie presupune ca pentru anumite tipuri de tratament care sunt

disponibile în număr limitat, selecţia să se facă exclusiv pe criterii medicale, publice și
nu pe criterii discriminatorii.

De asemenea, refuzul acceptării unei persoane ca pacientul nu poate avea la

bază criterii discriminatorii.

 Obligația medicului de a aplica doar tratamentul indicat , potrivit pentru

pacient
Această obligație este stipulată expressis verbis în Ghidul de luare a deciziilor
privind tratamentul medical în situațiile de final al vieții , elaborat de Consiliul
Europei.

Dar nu numai medicul și personalul medical au obligații față de pacient, și

pacientul are obligații față de personalul medical, cum e și firesc.

Obligaţiile pacientului.

a) Obligaţia de informare a personalului medical.

Pacientul are obligaţia să transmită medicului orice informaţie legată de viaţa sa

privată, obiceiuri, vicii, hobby-uri, etc., în cadrul anamnezei pacientului. Această
obligație este de la sine înțeleasă, este în oglindă cu obligația medicului de informare
onestă a pacientului . Medicul nu poate fi ținut răspunzător pentru greșelile de
diagnostic , câtă vreme pacientul nu-l informează corect și complet.

b) Obligaţia de a respecta prescripțiile şi recomandările medicale.

Nerespectarea prescripţiilor medicale înlătură orice răspundere a medicului.

În sens juridic, acesta este considerată o obligaţie naturală, a cărei nerespectare

nu atrage consecinţe juridice în planul răspunderii pacientului.

103 din 170

 Există însă şi situaţii în care nerespectarea prescripției medicale produce
consecinţe juridice, atrăgând răspunderea juridică a pacientului, când se pune
problema sănătăţii publice, a înlăturării unei epidemii sau a limitării efectelor unei
calamităţi sau catastrofe naturale, când aplicarea unor remedii terapeutice este
obligatorie fiind vorba despre o obligaţie legală.

Astfel, potrivit art. 38 din Legea nr. 95/2006 – cetăţenii români şi orice altă
persoană aflată pe teritoriul României, precum şi unităţile şi agenţii economici au
obligaţia să se supună măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile, să
respecte întocmai normele de igienă şi sănătate publică, să ofere informaţiile
solicitate şi să aplice măsurile stabilite pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi pentru
promovarea sănătăţii individului şi a populaţiei.

Evident că nerespectarea acestor obligații legale, ce coincid cu obligația de a

respecta tratamentul și prescripțiile medicale, pot atrage consecințe sancționatorii de
natură juridică.

c) Obligaţia pacientului de a plăti contravaloarea serviciului medical prestat prin

furnizorii de servicii de sănătate de stat, prin virarea contribuţiilor sociale de sănătate
pentru pachetul de bază sau prin plată directă în celelalte cazuri.

3.Natura juridică a relației dintre medic şi pacient în sistemul juridic românesc

Sistemul românesc de acordarea îngrijirilor medicale îmbină modalitățile

tradiționale de acordare a îngrijirilor medicale, respectiv:

 Acordarea îngrijirilor medicale în regim public, în sistemul unităților sanitare de

stat,
 Acordarea îngrijirilor medicale în regim privat, în unitățile sanitare private.

Un regim special îl are acordarea îngrijirilor medicale în situații de urgență.

De asemenea, trebuie ținut cont de faptul că nu toate serviciile medicale

prestate în unitățile sanitare publice sunt cuprinse în așa numitul pachet de servicii de
bază, în unele situaţii şi acestea putând fi plătite direct de către pacient, în sistemul
de coplată.

Se ridică aşadar, problema dacă obligaţiile medicului izvorăsc întotdeauna din

dispoziţiile legale sau dacă acestea au o natură contractuală, izvorâtă din plata
serviciului medical.

104 din 170

 O altă problemă care trebuie lămurită este identificarea titularului drepturilor şi
obligaţiilor, adică a subiectului calificat al serviciilor prestate într-o instituţie cu
personalitate juridică.

Medicul poate acorda asistenţă medicală în următoarele circumstanțe:

 Fie în calitate de titular al unui cabinet medical, fără personalitate juridică,

 Fie în calitate de angajat al unei instituţii sanitare,
 Fie în situaţii de urgenţă când are obligaţia de a acorda îngrijiri medicale în
orice împrejurare dacă viaţa şi sănătatea pacientului este pusă în pericol.

În primul caz se poate considera că raportul juridic medical are natură

contractuală, iar în ultimele două cazuri, acesta este de natură extracontractuală,
izvorând din obligaţia legală de a acorda îngrijiri medicale pacientului.

3.1. CONTRACTUL MEDICAL

Teoria contractului medical, încheiat între medic şi pacient, îşi are izvorul în
dispoziţiile art. 652 din Legea 65/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

Potrivit acestei dispoziţii, medicul, medicul dentist, asistentul medical și moaşa,

au obligaţia de a acorda asistență medicală sau îngrijiri de sănătate unei persoane,
doar dacă au acceptat-o în prealabil ca pacient. Refuzul nu poate avea la bază criterii
discriminatorii interzise prin lege.

În cazuri de urgenţă medicală, medicul, medicul dentist, asistentul medical și

moaşa, au obligaţia legală de a accepta pacientul.

Pe baza acestui text, rezultă neîndoielnic că voinţa pacientului de a primi îngrijiri

medicale de la un anumit medic, trebuie să se întâlnească cu voinţa medicului în
cauză de a-l trata, astfel luând naştere acordul medical sau contractul medical.

Caracteristicile contractului medical:

Contractul medical are un caracter intuitu personae (în considerarea persoanei,

personal), bilateral, consensual, oneros, inter vivos, cu executare uno ictu sau
succesivă.

Contractul medical este un act juridic bilateral sau sinalagmatic pentru că este
generator de obligaţii reciproce pentru părţi, în patrimoniul cărora se regăsesc
drepturile şi obligaţiile analizate în detaliu în cele ce preced.

105 din 170

 El este consensual pentru că singur acordul de voinţă al părţilor este necesar şi
suficient pentru încheierea valabilă a acordului medical sau a contractului medical.
Cu alte cuvinte nu este necesară încheierea unui contract în formă scrisă pentru
valabilitatea contractului, forma scrisă servind eventual ca probă a contractului.

El are un caracter oneros, pentru că medicul are dreptul la onorariu în schimbul

îngrijirilor acordare pacientului.

El are un caracter intuitu personae, deoarece se caracterizează prin aspectul

personal izvorât din dreptul pacientului la libera alegere a medicului sau a unităţii
medicale, precum și pe dreptul medicului de a accepta sau nu un pacient.

Acordul medical este un act inter vivos, adică un act care produce efecte în
cursul vieţii părţilor contractante.

Cu titlu de excepţie, manifestarea de voinţă a pacientului produce consecinţe

după decesul acestuia în situaţia prelevării de organe, ţesuturi şi organe de la
persoanele decedate care în timpul vieţii şi-a exprimat deja acordul în favoarea
donării. Aceste situaţii sunt însă manifestări unilaterale de voinţă a parţilor şi nu
acorduri medicale.

Acordul medical este fie un act juridic cu executare imediată (uno ictu), fie cu
executare succesivă, atunci când sunt necesare mai multe acte terapeutice, iar
prestaţiile medicale se succed în timp.

În fine, în mod tradiţional contractul de furnizare de servicii medicale este

considerat un contract civil întrucât medicul desfăşoară o profesie liberală
reglementată în legislaţia specială şi care nu are un caracter comercial.

3.2. OBLIGAȚIA LEGALĂ DE A ACORDA ÎNGRIJIRI MEDICALE

Pentru situaţia medicului angajat al unei instituţii de furnizare a serviciilor

medicale, există obligaţia legală a acordării de asistenţă medicală pacientului care
are dreptul de a primi îngrijiri medicale sau de sănătate în cadrul instituţiei
respective, potrivit reglementărilor legale.

Se observă că în acest caz, deşi medicul este în raporturi contractuale de muncă

față de angajatorul său (unitatea medicală), obligaţia de acordare a îngrijirilor

106 din 170

medicale nu izvorăște din raporturile de muncă, ci direct din dispoziţiile legale ce
reglementează practica profesiei de medic sau de medic dentist.

Această soluţie juridică îşi are izvorul în principiul independenţei profesionale a

medicului şi în principiul nesubordonării sale pe linie profesională faţă de angajator.

Apreciem că aceeași soluție de principiu se impune și pentru asistenții medicali și

pentru moașe, și aceștia având obligația legală, conformă statutului profesiei și
scopului acesteia, de a acorda îngrijiri medicale pacientului, în limitele competenței
lor, inclusiv obligația de a acorda primul ajutor.

Medicul poate refuza acordarea îngrijirilor medicale doar dacă pacientul trebuie
redirecţionat, trimis unui alt medic cu competenţe sporite, când starea pacientului
necesită acest lucru, sau dacă pacientul manifestă o atitudine ostilă sau irevenţioasă
faţă de medic.

De asemenea, medicul are obligaţia legală de a asigura întotdeauna asistenţă

medicală pacientului în situaţiile de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale pune în
pericol în mod grav şi ireversibil sănătatea şi viaţa pacientului.

În aceste cazuri, izvorul obligaţiei medicului este legea, iar pentru situaţiile de
urgenţă această obligaţie subzistă şi pentru medicul care lucrează în sistemul privat.

Temeiul obligaţiei legale de acordare a asistenţei medicale este justificat de

respectarea principiului constituţional al garantării dreptului fundamental la ocrotirea
sănătăţii şi a principiului european al garantării dreptului la viaţă.

Dreptul la ocrotirea sănătăţii, și limitele sale, face obiectul reglementării art. 3

din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi biomedicină încheiată la Oviedo
04.04.1997 şi semnată de România, prin care este confirmat accesul oricărei
persoane la îngrijirea sănătăţii.

„Luând în considerare cerinţele de sănătate şi resursele disponibile, părţile vor

lua măsuri corespunzătoare în vederea asigurării, în cadrul jurisdicţiei lor, a unui
acces echitabil la o îngrijire a sănătăţii de calitate corespunzătoare”.

Aşadar, statele au obligaţia de a asigura un acces echitabil la îngrijirea sănătăţii

luând în considerare cerinţele sănătăţii, raportate la nivelul obiectiv al ştiinţei
medicale de la acel moment, şi la resursele disponibile. În România, acest drept este
materializat în acordarea pachetului de servicii medicale de bază prin intermediul
asigurătorului de sănătate.

107 din 170

 Potrivit art. 211 din Legea 95/2006, toţi cetăţeni români cu domiciliul în ţară,
precum şi toţi cetăţeni străini si apatrizii care au drept de şedere temporară sau
domiciliul în România, pe perioada aceste şederi, beneficiază gratuit de prestaţiile
medicale incluse în pachetul medical de bază.

Totodată, toţi aceştia au obligaţia legală de a plăți contribuţia la fondul casei de

asigurare a sănătăţii în cuantumul procentual prevăzut de lege, aplicat la veniturile
realizate, indiferent de starea de sănătate a persoanei asigurate.

Astfel, se formează fondul unic de asigurare de sănătate din care se decontează

furnizorilor de servicii medicale, prestațiile medicale incluse în pachetul medical de
bază.

Pe lângă serviciile de bază, orice spital are obligaţia de a acorda cu titlu gratuit
primul ajutor şi asistenţă medicală de urgenţă, oricărei persoane care se prezintă la
spital în stare critică.

De asemenea, spitalele vor fi în permanenţă pregătite în acordarea asistenţei

medicale în caz de război, dezastre, atacuri teroriste, conflicte sociale şi alte situaţii
de criză şi este obligat să participe cu toate resursele la înlăturarea efectelor acestora.

Cheltuielile excepţionale pentru aceste cazuri se rambursează de la bugetul de

stat.

Toate aceste consideraţii şi precizări legate de natura juridică a raportului stabilit

între medic şi pacient, respectiv contractuală sau extracontractuală, cât și caracterele
contractului medical au o semnificaţie deosebită pentru înţelegerea şi stabilirea
întinderii răspunderii civile medicale , la care ne vom referi în continuare.

4. Răspunderea civilă medicală

Răspunderea civilă medicală este o formă a răspunderii delictuale sau

contractuale (a se vedea precizările de mai sus), adică o sancțiune specifică dreptului
civil, având un caracter reparatoriu pentru cauzarea unui prejudiciu, fără a fi în
acelaşi timp o pedeapsă.

Astfel, răspunderea civilă poate să fie angajată în paralel cu alte răspunderi,

răspunderea disciplinară sau penală, fără să se confunde cu acestea.

108 din 170

 Răspunderea civilă nu are un caracter strict personal, care este absolut specific
răspunderii penale, disciplinare sau contravenţionale.

Astfel, obligaţia de acoperire a prejudiciului specifică răspunderii civile, se

transmite moştenitorilor sau, după caz, altor terţi obligaţi în solidar, cum ar fi
angajatorul sau asigurătorul.

Este posibil cumulul între răspunderea civilă şi cea penală, există însă multiple
diferenţe între aceste două tipuri de răspundere.

În teoria generală a obligaţiilor este unanim admis că pentru declanşarea

răspunderii civile este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:

A) Existenţa unei fapte ilicite,

B) Existenţa unui prejudiciu,
C) Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu,
D) Vinovăţia (vina) celui ce săvârşeşte fapta ilicită.

În esență, aceleaşi condiţii duc la naşterea răspunderii civile contractuale şi a

răspunderii civile extracontractuale sau delictuale, existând anumite diferenţe şi
nuanţe la care ne vom referi.

A. Existenţa unei fapte ilicite.

În cazul răspunderii civile contractuale, fapta ilicită constă în nerespectarea unei

obligaţii contractuale aducându-se prin aceasta atingere unui drept substantial aflat
în patrimoniul creditorului.

Sub aspectul faptei ilicite, în materie delictuală există următoarele feluri de

răspundere:

 Răspunderea pentru fapta proprie,

 Răspunderea pentru fapta altei persoane:
- Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
- Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi
 Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale sau de lucruri.

 Răspunderea pentru fapta proprie.

109 din 170

 Potrivit art. 1357 Cod Civil, „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă
ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să-l repare. Autorul prejudiciului răspunde
pentru cea mai uşoară culpă”.

În concret fapta ilicită în practica medicală poate să fie reprezentată de:

- Greşeli de diagnostic,
- Greşeli în alegerea tratamentului,
- Greşeli de tehnică medicală,
- Greşeli de supraveghere a pacientului,
- Nerespectarea secretului medical,
- Nerespectarea obligaţiei de informare,
- Refuzul sau necontinuitatea îngrijirilor,
- Privarea de şanse a pacientului.

În esență, aceleaşi condiţii duc la naşterea răspunderii civile contractuale şi a

răspunderii civile extracontractuale sau delictuale, existând anumite diferenţe şi
nuanţe la care ne vom referi.

B. Existenţa unei fapte ilicite.

În cazul răspunderii civile contractuale, fapta ilicită constă în nerespectarea unei

obligaţii contractuale aducându-se prin aceasta atingere unui drept substanțial aflat
în patrimoniul creditorului.

Sub aspectul faptei ilicite, în materie delictuală există următoarele feluri de

răspundere relevante pentru răspunderea medicală:

 Răspunderea pentru fapta proprie,

 Răspunderea pentru fapta altei persoane:
- Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
- Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi
 Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

 Răspunderea pentru fapta proprie.

Potrivit art. 1357 Cod Civil, „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă
ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să-l repare. Autorul prejudiciului răspunde
pentru cea mai uşoară culpă”.

110 din 170

 În concret fapta ilicită în practica medicală poate să fie reprezentată de:

- Greşeli de diagnostic,
- Greşeli în alegerea tratamentului,
- Greşeli de tehnică medicală,
- Greşeli de supraveghere a pacientului,
- Nerespectarea secretului medical,
- Nerespectarea obligaţiei de informare,
- Refuzul sau necontinuitatea îngrijirilor,
- Privarea de şanse a pacientului.

I. Greșeala de diagnostic.

În principiu stabilirea diagnosticului este o operațiune care poate să solicite un

timp mai îndelungat sau mai scurt în funcţie de complexitatea cazului.

Medicul are o obligaţie de diligenţă în stabilirea diagnosticului şi de aceea nu

este un fapt juridic ilicit, dacă medicul stabileşte iniţial un diagnostic provizoriu greşit,
însă ulterior, din investigaţiile efectuate sau consultările interdisciplinare, diagnosticul
iniţial este infirmat şi se conturează un alt diagnostic.

De aceea foile de observaţii ale spitalelor cuprind trei rubrici de diagnostic,

respectiv diagnosticul la internare, diagnosticul la 48 de ore şi diagnosticul la
externare.

Prin excepţie, medicii de laborator sunt ţinuţi să determine cu exactitate datele

analizelor medicale şi nu pot greşi în formularea acestora.

Așadar, stabilirea unui diagnostic eronat, nu constituie o greşeală în sensul de

faptă ilicită, decât atunci când medicul nu a utilizat toate metodele de investigaţie
descrise în literatura de specialitate şi nu a interpretat rezultatele investigaţiilor sau
ale examenului clinic în conformitate cu datele dobândite ale ştiinţei medicale de la
momentul respectiv.

Întârzierea diagnosticului poate constitui o faptă ilicită numai dacă aceasta

cauzează un prejudiciu pacientului (sechele, depăşirea momentului terapeutic, etc.)

Astfel, constituie greşeli de diagnostic cu titlu exemplificativ:

- Împrejurarea că medicul nu a apelat la o metodă de investigare descrisă în

literatura de specialitate,
- Luarea la cunoştinţă de rezultatul analizelor de laborator cu întârziere,

111 din 170

 - Întârzierea în solicitarea unei examinări într-o altă specialitate decât cea a
medicului curant,
- Existenţa unui interval de timp prea îndelungat între două examinări
constituie o eroare de diagnostic dacă a determinat neformularea
diagnosticului mai grav,
- Medicul care nu diagnostichează malformaţia în utero a fătului atins de spina
bifida (care în mod normal poate fi decelată din săptămâna a 18 de sarcină),
- Neefectuarea unei examinări radiologice unui pacient care a fost victima unui
traumatism şi care prezintă dureri violente, conducând astfel, la
nediagnosticarea unei fracturi,
- Omisiunea de a realiza anumite examinări complete care se impun inclusiv în
situaţiile de urgenţă.

În schimb, stabilirea unui diagnostic greşit împărtăşit de mai mulţi medici şi care
nu este urmarea unei insuficiente examinări, ci a particularităţilor cazului nu este o
faptă ilicită, o greşeală a medicului sau malpraxis.

II. Greşeli în alegerea tratamentului.

Medicul trebuie să aplice tratamentul şi îngrijirile în conformitate cu datele

dobândite al ştiinţei medicale la data acordării îngrijirilor.

Această raportare la datele dobândite ale ştiinţei are în vedere metodele

terapeutice folosite în acel moment în mod uzual şi pe care medicul este obligat să le
cunoască.

Aceleaşi reguli sunt aplicabile şi prescripţiilor posologice (adică dozajului şi

duratei tratamentului prescris).

Constituie greşeală de tratament, cu titlu exemplificativ:

- Indicarea operaţiei cezariene şi respectiv neindicarea acesteia în

circumstanţele concrete ale naşterii,
- Prescrierea unui medicament la care pacientul este alergic, dacă pacientul a
anunțat medicul despre acea alergie, sau dacă pacientul nu a fost întrebat în
detaliu în cadrul anamnezei,
- Prescrierea unui medicament contraindicat într-o anumită circumstanţă
particulară a pacientului (afecţiuni asociate, sarcină, alăptare etc.),
- Apariţia unor efecte secundare previzibile faţă de patologia pacientului,
- Nerespectarea posologiei şi supradozajul unui medicament,

112 din 170

 - Întârzierile în formularea recomandării ca pacientul să fie internat în spital.

III. Greşeală în actul medical de îngrijire propriu-zisă sau greşeala tehnică.

Este forma cea mai tipică a malpraxisului medical şi înseamnă, practic,

neîndemânarea celor care realizează un serviciu medical (medici, medici dentişti,
asistenţi medicali, infirmiere, moaşe).

Exemple de malpraxis prin greşeli tehnice:

- nerespectarea obligaţiilor de sterilizare a instrumentelor medicale,

- intervenţia sau reintervenţia tardivă asupra unui pacient, când regulile artei
medicale impun realizarea procedurii imediat ce s-a stabilit diagnosticul şi
nu la un interval de câteva zile,
- Lezarea unui nerv cu ocazia extracţiei unui dinte sau cu ocazia unei excizii a
glandei sublinguale,
- Lezarea unui nerv prin depășirea apexului,
- Tăierea ureterului în cursul unei intervenţii chirurgicale,
- Administrarea unei anestezii neadecvate care determină decesul
pacientului,
- Intubarea greşită cu poziţionarea sondei de intubare în esofag în loc de
trahee,
- Uitarea în pacient a unor comprese sau instrumente chirurgicale
determinând sindromul de corp străin, infecţii, etc.,
- Operarea piciorului drept în loc de piciorul stâng,
- Tratarea sau extracția dintelui din stânga în loc de dreapta, etc.

IV. Greşeală în supravegherea pacientului.

Obligaţia de supraveghere îşi găseşte aplicaţii speciale sau de elecţie în

supravegherea operatorie şi postoperatorie a pacientului şi în supravegherea
psihiatrică (spre a evita ca bolnavul psihiatric să producă vătămări propriei sale
persoane sau altor persoane).

Supravegherea operatorie şi postoperatorie impune ca înainte, în timpul şi după

actul operator pacientul să fie supravegheat, obligaţia revenind chirurgului,
anestezistului şi asistentului medical.

113 din 170

 Supravegherea postoperatorie vizează atât revenirea completă a pacientului din
anestezie, cât şi eventualele complicaţii postoperatorii.

Spre exemplu:

- Lăsarea fără supraveghere imediat după intervenţia chirurgicală, iar pacientul

suferă un stop cardio-respirator din care decedează,
- Instalarea unei tromboflebite postoperatorii pentru care nu s-a instituit
tratament preventiv, deşi era cunoscut riscul major al acestei complicaţii, spre
exemplu în ortopedie,
- Întârzierea reintervenției atunci când evoluţia pacientului evidenţiază o
complicaţie postoperatorie,
- Nediagnosticarea şi netratarea arsurilor produse în timpul intervenţiei
chirurgicale de electrocauter,
- Nediagnosticarea și netratarea unei fistule recto-vaginale produse în timpul
nașterii,
- Nesupravegherea naşterii distocice, care presupune anumite manevre
speciale pentru expulzia fătului.

V. Greşeli de informare a pacientului.

Obligaţia de informare a medicului este din ce în ce mai riguroasă,

consimţământul pacientului fiind valabil dat numai dacă informarea este completă şi
corectă, chiar asupra riscurilor rare ale unei intervenţii chirurgicale.

Nu este suficient ca informarea să fi fost făcută de medic, ci ca aceasta să fi fost

primită de pacient, adică pacientul trebuie să înţeleagă ceea ce i se explică, lucru de
care medicul trebuie să se asigure personal, având grijă să folosească un limbaj
potrivit nivelului de înţelegere al pacientului.

Această materie prezintă relevanţă în situaţia în care medicul trebuia să se

abţină să aplice vreun tratament, de exemplu atunci când în lipsa tratamentului,
pacientul ar fi avut şansa de evitare a prejudiciului produs de intervenţia sau
tratamentul aplicat sau dacă pacientul ar fi suferit mai puţin în lipsa tratamentului. În
aceste cazuri se poate pune problema privării pacientului de şanse, de evitare a unor
leziuni care pot fi mai mari decât cele produse prin evoluţia naturală a afecţiunii (aşa-
numita privare de şanse).

114 din 170

 În afară de aceste situaţii care ţin de practica directă a profesiei, există şi alte
tipuri de fapte ilicite, ca de exemplu:

- Practica neautorizată a unei profesii sau specialităţi sau depăşirea

competenţei profesionale,
- Discriminarea pacienţilor,
- Refuzul acordării asistenţei medicale,
- Abandonul pacientului,
- Nerespectarea confidenţialităţii şi a secretului profesional,
- Neîndeplinirea obligaţiilor de respectare a vieţii private a pacientului.

Constatăm deci, că fapta ilicită poate să constea într-o acţiune (culpa comisivă)
sau intr-o inacţiune (culpa omisivă).

B. Prejudiciul patrimonial

Condiţia existenţei oricărui tip de răspundere civilă, delictuală sau contractuală,

este producerea unui prejudiciu patrimonial sau moral.

Nu există răspundere civilă dacă nu s-a produs un prejudiciu.

Prejudiciul este rezultatul sau efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca

urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană ori de un lucru.

În mod clasic, prejudiciul este clasificat în prejudiciu patrimonial sau material şi

prejudiciu moral. Despăgubirea însă este întotdeauna patrimonială, indiferent dacă
paguba este de natură morală sau materială.

Pentru declanşarea răspunderii civile, prejudiciul trebuie să fie cert şi să nu fi fost

reparat încă.

Prejudiciul este cert, adică sigur, atât în privinţa existenţei sale, cât şi în privinţa
posibilităţii de evaluare, atunci când este actual (când este deja produs), sau viitor
(care, deşi încă nu s-a produs, este cert că se va produce în viitor, fiind astfel
susceptibil de evaluare).

Prejudiciul viitor cert se acordă în mod frecvent în situaţiile de scădere a

capacităţii de muncă a unei persoane şi producerea unui invalidităţi. În aceste cazuri,
prejudiciul viitor cert şi evaluabil constă în cuantumul lunar al diminuării veniturilor
drept consecinţă a diminuării retribuţiei sau acordării pensiei pentru invaliditate.

115 din 170

 Prejudiciul viitor cert nu trebuie confundat cu prejudiciul eventual, care este
lipsit de certitudine şi nu poate constitui baza răspunderii civile (este un prejudiciu
care poate, eventual, să se producă în viitor, după cum îi spune şi numele).

De asemenea, prejudiciul trebuie să nu fi fost reparat încă, (spre exemplu,

printr-o pensie de la asigurările sociale sau despăgubirile de la o societate de
asigurări, ori de la un terţ). Evident, prejudiciul trebuie să fie acoperit o singură dată,
neputându-se pretinde acoperirea lui de la mai multe persoane.

Prejudiciul trebuie reparat integral, adică atât prejudiciul efectiv produs de

faptul ilicit, cât şi beneficiul nerealizat de victimă ca urmare a prejudiciului cauzat de
faptul ilicit (principiul reparării integrale al prejudiciului).

De asemenea, trebuie reparat atât prejudiciul material cât şi prejudiciul moral.

La stabilirea întinderii prejudiciului nu se ia în considerare nici starea materială a

autorului prejudiciului, nici starea materială a victimei şi nici gravitatea vinovăţiei,
autorul prejudiciului răspunzând şi pentru cea mai uşoară culpă. Excepţii de la această
ultimă regula există în cazul în care fapta ilicită este produsă de mai multe persoane,
când la baza stabilirii întinderii răspunderii stă gravitatea vinovăţiei fiecărei în parte.

O altă regulă este, principiul reparării prejudiciului în natură ori de câte ori
acest lucru este posibil. Cum acest lucru nu este de regulă posibil în cazurile de
malpraxis medical, repararea prejudiciului se face de regulă prin echivalent, adică
printr-o despăgubire bănească, fie globală, fie prin stabilirea unor prestaţii periodice
succesive cu caracter viager sau temporar.

Determinarea prejudiciului material presupune evaluarea atât a daunelor

efective, cât şi a beneficiului nerealizat. Spre exemplu, sumele de bani cheltuite,
folosite pentru o intervenţie sau tratament medical, care să înlăture consecinţele
malpraxisul medical, sunt daune efective, iar veniturile nerealizate de victimă în
perioada executării acestor manevre medicale sunt beneficiul nerealizat.

În cazurile de diminuare a capacităţii de muncă ce conduc la diminuarea

veniturilor pacientului sau la pensionarea acestuia, prejudiciul constă şi în diferenţa
dintre veniturile realizate până la data îmbolnăvirii şi veniturile reduse datorate
invalidităţii sau bolii pe toată durata invalidităţii sau bolii.

Aceste despăgubiri pot fi reexaminate în funcţie de evoluţia concretă, fie prin

majorarea, fie prin diminuarea acestora.

116 din 170

 În cazul invalidităţii permanente nerecuperabile, în practică se fixează o sumă de
bani lunară, cu caracter viager.

Acoperirea prejudiciului moral sau a daunelor morale este o chestiune destul de

controversată, apreciată neuniform în jurisprudenţă, însă acordarea lor în cuantum
mai mare sau mai mic, reprezintă o constantă a jurisprudenţei din România, de după
revoluţia din decembrie 1989.

În perioada comunistă daunele morale nu erau acceptate de jurisprudenţă,

motivat de sofismul potrivit căruia suferinţele fizice şi psihice produse victimelor sau
celor apropriaţi sunt atât de profunde şi de serioase încât nu pot fi acoperite de plata
niciunui sume de bani.

Acest sofism a fost înlăturat de jurisprudenţa actuală, dreptul la acoperirea

prejudiciului moral fiind incontestabil.

Acest prejudiciu vizează fie acoperirea durerii fizice sau psihice (pretium
doloris), fie acoperirea prejudiciului de agrement (privarea de activităţile pe care
victima le desfăşura înainte de accident, astfel că viaţa sa a devenit mai puţin
agreabilă), prejudiciul estetic ( mutilări, desfigurări, infirmităţi, cicatrici, orice leziuni
care modifică în mod negativ înfățișarea umană), prejudiciul sexual (imposibilitatea
totală sau parţială a victimei de a avea o viaţă sexuală normală sau de a procrea), etc.

C. Vinovăţia (vina) celui ce săvârşeşte fapta ilicită

În doctrina juridică, vinovăţia este clasificată în intenţie şi culpă.

Intenţia este de două feluri:

- Intenţia directă, când autorul faptei prevede rezultatul şi urmăreşte

producerea acestuia.

- Intenţia indirectă, când autorul faptei deşi prevede rezultatul faptei, nu-l
urmăreşte, dar acceptă producerea lui.

Culpa este şi ea de două feluri:

- Imprudenţa (uşurinţa) când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale, dar
nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce.

117 din 170

 - Neglijenţa – când autorul faptei nu prevede rezultatul faptei sale, deşi
trebuia sau putea să-l prevadă.

Formele vinovăţiei prezintă o importanţă deosebită în stabilirea răspunderii

penale şi sunt mai puţin relevante în materie civilă, deoarece acest tip de răspundere
este angajată chiar şi pentru cea mai uşoară culpă.

Există însă şi situaţii în care, gravitatea vinovăţiei este importantă în cazul

răspunderii civile şi anume, situaţia vinovăţiei comune a autorului şi victimei, precum
şi în cazul mai multor coautori ai faptei ilicite. În ambele situaţii suportarea
prejudiciului se stabileşte proporţional cu gravitatea vinovăţiei fiecăruia.

În general, vinovăţia în cazurile de malpraxis îmbracă forma culpei.

Vinovăţia este înlăturată atunci când prejudiciul este produs prin fapta victimei
însăşi, prin cazul fortuit sau de forţă majoră, ori prin fapta unui terţ pentru care
autorul nu este ţinut să răspundă.

D. Raportul de cauzalitate.

Evident că pentru a fi angajată răspunderea civilă este necesar ca fapta ilicită să

fi provocat prejudiciul în cauză.

Este clasic exemplul victimei unei agresiuni, internată în spital, prezentând o

împunsătură de cuţit în abdomen, aparent superficială. Medicul de gardă luând în
considerare starea aparent bună a victimei îi aplică un simplu tratament de calmare a
durerilor. A doua zi după internare, victima decedează ca urmare a unei perforaţii
urmate de o infecţie generalizată.

Prin expertiza medico-legală se constată că dacă în seara internării i s-ar fi aplicat

un tratament chirurgical, victima nu ar fi decedat.

Astfel, deseori în succesiunea faptelor umane apar situaţii complexe ce prezintă

dificultăţi pentru stabilirea raportului de cauzalitate.

În concret, pentru determinarea raportului de cauzalitate s-au propus mai multe

sisteme, printre care sistemul cauzalităţii necesare, în care criteriul de stabilire al
cauzalităţii constă în decelarea din multitudinea faptelor anterioare efectului a acelor
fapte care pot fi considerate drept cauză a prejudiciului.

În acest sistem, acele fapte umane care nu au avut rolul de cauză, ci numai pe
acela de condiţii, nu sunt în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs.

118 din 170

 Într-o altă teorie se vorbeşte despre indivizibilitatea cauzei cu condiţiile,
introducându-se noţiunea de complex cauzal pe baza ideii că anumite condiţii
extraordinare care au contribuit în mod precumpănitor la producerea prejudiciului,
dobândesc un caracter cauzal.

În concret, apreciem că cea mai utilă modalitate de a determina relaţia de

cauzalitate, constă în aceea de a extrage în mod ipotetic din multitudinea cauzelor şi
condiţiilor câte un element pe rând (câte o cauză , sau câte o condiţie). Dacă în mod
logic pe modelul ipotetic rezultatul (prejudiciul)continuă să se producă, atunci
respectiva cauză sau condiţie poate fi eliminată din complexul cauzal.

Per a contrario, dacă prin extragerea ipotetică a cauzei sau condiţiei rezultatul
nu s-ar mai produce, atunci aceea cauză sau condiţie este cu certitudine în raport de
cauzalitate cu prejudiciul produs.

Cursul 7 - TIPURI SPECIALE DE RĂSPUNDERE.

1. Răspunderea pentru fapta altei persoane.

Răspunderea pentru fapta altuia, reprezintă un tip de răspundere civilă instituită

în sarcina altor persoane decât cele ce au comis fapta ilicită, menită să a repare
prejudiciile cauzate de cei aflaţi sub supravegherea, educarea, îndrumarea şi
organizarea lor. În mod tradiţional acest tip de răspundere se întâlnește în cazul
răspunderii comitenţilor pentru fapta prepuşilor şi, respectiv, a răspunderii părinţilor
pentru fapta copiilor.

Comitentul este considerat în mod tradiţional persoana care are posibilitatea de

a direcţiona, îndruma şi controla activitatea unei alte persoane denumită prepus,
aceasta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite. Aşadar,
ceea ce este esenţial pentru calitatea de comitent şi prepus este existenţa acestui
raport de subordonare sau de prepusenie.

Tot în mod tradiţional, se consideră că între medic şi angajatorul său (spitalul,

sau directorul medical desemnat de spital) nu există raport de prepuşenie.

Această concluzie se desprinde din natura liberală a profesiei de medic şi din

deplina independenţă a medicului din exercitarea atribuţiilor profesionale.

Ca un corolar, medicul nu se poate apăra de răspundere invocând indicaţiile

primite de la angajator sau de la directorul medical.

119 din 170

 Nu aceeaşi este situaţia asistenţilor medicali şi a infirmierelor care au calitatea
de prepuşi ai unităţilor sanitare şi ai medicilor.

Acest principiu al independenţei medicului şi nerăspunderii angajatorului,

cunoaşte însă excepţii, în cazul special al spitalelor şi anume în cazurile speciale
reglementate de prevederile art. 644 alin. 2 din Legea 95/2006, când spitalele
răspund în baza răspunderii obiective întemeiate pe ideea de garanție a solvabilităţii
prepusului, sau pe ideea de garanţie a riscului de activitate.

Există şi opinia potrivit căruia spitalele răspund întotdeauna în solidar cu

medicul, în toate situaţiile, nu numai atunci când s-ar putea reţine o culpă a spitalului,
în cazurile descrise de art. 644 alin. 1 din Legea nr. 65/2006 (infecţii nosocomiale,
defecte ale dispozitivelor medicale etc.).

Cu toate acestea, interpretarea art. 644 alin 1 şi 2, raportat la art. 168 din Legea
nr. 95/2006 nu conduce la concluzia certă că în toate cazurile spitalul răspunde în
solidar cu medicul.

Dimpotrivă, art. 644 alin. 1 descrie în mod limitativ situaţiile în care toate
unităţile sanitare , publice sau private, răspund civil, potrivit dreptului comun pentru
prejudiciile cauzate în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament.

Alin. 2 al aceluiaşi articol face trimitere la răspunderea unităţilor sanitare în

solidar cu persoanele medical angajat, în condiţiile legii civile.

În opinia noastră aceste texte nu stabilesc o solidaritate certă între spital şi

medic, acesta din urmă bucurându-se de independenţă profesională.

Mai mult decât atât, trimiterea la dreptul civil presupune tocmai ca în fiecare caz
să se verifice îndeplinirea condiţiilor de răspundere pentru fapta altei persoane. Dacă
acestea sunt o certitudine în cazul asistenților medicali, ai moaşelor şi a celorlalte
categorii de personal medical şi auxiliar, nu la fel de clară este situaţia medicului, care
are un statut profesional special guvernat de independenţa profesională.

Într-o hotărâre a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia Penală (d. p. n. 200/ 2

februarie 2012 – Secţia I penală având ca obiect vătămare din culpă (art. 184 C.P.) s-a
reţinut că „medicul acţionează ca prepus în acele situaţii în care este pusă în discuţie
îndeplinirea ori neîndeplinirea unor îndatoriri de serviciu care, sunt stabilite prin
regulamente săvârşite independent de natura tratamentului prescris, cum ar fi de
exemplu efectuarea vizitelor şi a contravizitelor, iar în speţă nesupravegherea
eficientă a lehuzie în perioada post-partum imediată şi tardivă…”

120 din 170

 Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere, întrucât obligaţia de
supraveghere a pacientei de către medic este în mod clar o obligaţie profesională
personală a medicului, fără legătură cu programul de vizită sau contravizită al
spitalului.

Mai mult, în speţă analizată de Curtea de Apel Bucureşti vătămarea corporală

din culpă (fistula recto-vaginală) a fost produsă prin suturarea greşită a perineului si
includerea rectului în sutură, fiind vorba deci de o greşeală de tehnică medicală.

Cazurile în care există neîndoielnic răspunderea unităţilor sanitare sunt cele ale
infecțiilor nosocomiale, acest tip de răspundere putând avea caracterul unei
răspunderi pentru fapta proprie.

De asemenea, unităţile sanitare, răspund şi pentru subcontractorii lor care

furnizează servicii medicale şi care nu au o asigurare profesională valabil încheiată.

În mod particular, unităţile sanitare publice sau private pot fi ţinute să răspundă
pentru condiţiile de lucruri improprii şi pentru dotarea insuficientă cu echipamente
de diagnostic şi tratament, însă acest tip de răspundere are de asemenea mai
degrabă caracterul unei răspunderi pentru fapta proprie şi nu pentru fapta
prepuşilor (personalului medical).

Aceeaşi situaţie de răspundere pentru fapta proprie a unităţilor sanitare se

regăseşte în cazul folosirii de dispozitive şi aparatură medicală cu defecte cunoscute
sau după expirarea perioadei de garanţie sau a termenului de valabilitate.

De asemenea, unităţile medicale răspund pentru acceptarea de echipamente şi

dispozitive medicale, materiale sanitare, substanţe medicamentoase de la furnizorii
ce nu deţin asigurare de răspundere civilă în domeniul medical, precum şi pentru
subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fără asigurare de
răspundere civilă în domeniul medical.

Această soluţie este fundamentată pe faptul că legea prevede o răspundere

directă a subcontractorilor unităţilor sanitare şi a furnizorilor de utilităţi către
unităţile sanitare pentru prejudiciile cauzate pacientului, generate în mod direct sau
indirect prin activităţile prestate.

În beneficiul victimei se poate solicita angajarea răspunderii atât a furnizorului

sau subcontractorului, cât şi a unităţii sanitare bazată pe ideea răspunderii pentru
fapta altuia în virtutea garanţiei pe care furnizorul acreditat de servicii medicale
trebuie să o ofere beneficiarilor săi.

121 din 170

 Mai mult, dacă unităţile sanitare nu sunt diligente şi se aprovizionează cu bunuri
şi servicii de la furnizori fără asigurare de răspundere medicală,această culpă este
temeiul răspunderii civile pentru fapta proprie.

2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

În activitatea medicală sunt utilizate diverse produse de sănătate care trebuie să

respecte anumite reglementări speciale, astfel încât pacienţii să nu fie prejudiciaţi de
aceste produse.

Deşi aceste produse sunt doar folosite de medici sau de spitale, medicul are o
obligaţie de securitate de rezultat în ce priveşte materialele, produsele sau
medicamentele utilizate cu ocazia acordării îngrijirilor medicale.

Cu toate acestea medicul nu poate fi ţinut responsabil pentru incompatibilităţile

cu alte medicamente necunoscute de ştiinţa medicală la momentul prescrierii şi nici
pentru efectele secundare ale medicamentului necunoscute la momentul
administrării.

Medicul dentist, care furnizează pacientului o proteză dentară defectă, trebuie

să garanteze absenţa oricăror vicii ale acesteia şi să acopere prejudiciul pacientului
având la dispoziţie acţiunea în regres împotriva furnizorului său.

Aşadar, aprecierea răspunderii pentru fapta lucrului se va face în funcţie de

circumstanţele concrete ale faptei, pornind de la principiul obligației furnizorilor de
servicii medicale să se asigure că produsele medicale prescrise sau folosite sunt
conforme şi nu pot dăuna pacientului.

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri prevede că suntem obligaţi să

răspundem pentru fapta lucrului aflat sub paza noastră judiciară.

Paza juridică a lucrului revine celui care trage foloasele asupra lucrului, având în
mod independent folosinţa, controlul şi supravegherea lucrului.

Paza juridică nu trebuie confundată cu paza materială a lucrului, aceasta din

urmă neconferind vreun drept de folosinţă proprie asupra lucrului.

Evident, nu există răspundere în situaţii de forţă majoră, adică în situaţii

extreme, imprevizibile, inevitabile şi invincibile ce au generat fapta lucrului.

În practica medicală, răspunderea pentru fapta lucrului, cunoaşte trei forme

majore, respectiv:

122 din 170

 1) Răspunderea pentru structura echipamentelor medicale,
2) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de medicamente;
3) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de transfuziile de sânge, la care ne-
am referit.

În privinţa dispozitivelor şi echipamentelor medicale există o legislaţie medicală

amplă, constând din Legea nr. 176/2000 privind dispozitivele medicale şi numeroase
alte Hotărâri de Guvern.

Prin dispozitiv medical se înţelege: orice instrument, aparat, mecanism, material

sau alt articol utilizat singur sau în combinaţie, inclusiv software necesare pentru
aplicarea lui corectă, destinat de producător să fie folosit pentru om şi care îşi
îndeplineşte acţiunea principală prevăzută în/sau pe corpul uman prin mijloace
farmacologice, imunologice sau metabolice, dar care poate fi ajutat în funcţia sa prin
astfel de mijloace, în scop de:

- Diagnostic, prevenire, monitorizare, tratament sau alinare a durerii;

- Diagnostic, supraveghere, tratament sau compensare a unei leziuni ori a
unui handicap;
- Intervenţie, înlocuire ori modificare a anatomiei sau a unui proces fiziologic;
- Control al concepţiei.

Orice defecţiune care a produs sau care ar fi putut produce deces sau rănire sau
deteriorare gravă a stării de sănătate a pacientului, utilizatorului, terţilor, angrenează
răspunderea producătorului.

Furnizorii de servicii medicale răspund faţă de pacient pentru defectele

dispozitivelor utilizate, având posibilitatea de regres împotriva propriilor lor furnizori.

În materia răspunderii pentru medicamente, există un Titlu al Legii nr. 95/2006,

care reglementează medicamentul şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a
Medicamentului.

3. Răspunderea centrelor de transfuzie de sânge.

Centrele medicale de transfuzie de sânge au o obligaţie de securitate de rezultat

şi anume de a furniza sânge necontaminat.

În cazul furnizării de sânge contaminat răspunderea revine centrului de sânge,

existând însă şi opinii în jurisprudenţa franceză potrivit cărora răspunderea acestuia
ar trebui să se împartă cu răspunderea spitalului, soluţie care nu pare însă logică.

123 din 170

 Deşi formal poate să se întemeieze răspunderea spitalului pe obligaţia de
securitate, această argumentaţie nu este corectă, deoarece spitalul nu are
posibilitatea şi nici competenţa necesară pentru a verifica sângele, cu atât mai mult
cu cât centrele de sânge deţin o poziţie de monopol.

Dacă spitalul a respectat condiţiile de păstrare şi administrare a sângelui, fiind

cert că o eventuală contaminare nu putea avea loc decât pe cale hematogenă, nu
există nici un temei juridic efectiv pentru răspunderea spitalului, lipsind fapta ilicită.

4. Instituţiile de sănătate răspund pentru infecţiile nosocomiale, adică pentru orice

boală provocată de microorganisme contactate într-o instituţie de îngrijiri medicale
de către un pacient.

Infecţiile nosocomiale pot fi endogene, când bolnavul este contaminat cu proprii

lui germeni (de exemplu: stafilococ auriu – în timpul unor manevre medicale
chirurgicale, sondaj urinar, cateter, respiraţie artificială, etc.) sau exogene – când
germenii sunt transmişi bolnavului din mediul spitalicesc.

Jurisprudenţa franceză a consacrat soluţia potrivit căreia, indiferent de

contaminarea endogenă sau exogenă, se declanşează răspunderea spitalului şi a
medicului . Asemenea situaţii se pot întâlni în cursul internării fie datorită defectelor
de asepsie, fie datorită defectelor de igienă care duc la dezvoltarea germenilor de
spital ce contaminează pacientul.

Răspunderea spitalului pentru infecţiile nosocomiale este reglementată în mod

expres de către legea română cu excepţia situaţiei în care se dovedeşte o cauză
externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie.

Personalul medical este exonerat de răspundere pentru daunele şi prejudiciile

produse în exercitarea profesiei când acestea se datorează infecţiilor nosocomiale,
evident nu şi în cazul defectelor de asepsie ce i se datorează în mod direct.

Particularităţi ale răspunderii civile medicale.

În evaluarea prejudiciului cauzat de malpraxisul medical s-au identificat şi

anumite situaţii speciale, provenite din specificul anumitor situaţii în care se poate
afla pacientul.

124 din 170

 a) O astfel de situaţie este cea legată de predispoziţia pacientului, de
eventuala sa fragilitate particulară ce poate conduce la agravarea consecinţelor
cauzate printr-un act defectuos de îngrijire.

Spre exemplu: o asemenea situaţie poate fi generată de anumite predispoziţii

cardiace preexistente, diabet, etc.

La stabilirea întinderii prejudiciului se vor avea în vedere aceste circumstanţe

cauzale determinate.

b) Situaţia persoanei aflate în stare vegetativă cronică.

Deşi aceste persoane nu sunt conştiente şi teoretic nu pot suferi un prejudiciu

moral datorită stării vegetative, ele sunt totuşi victime şi trebuie protejate având
dreptul la recuperarea prejudiciului suferit prin actul de malpraxis.

Este o situaţie logică, deoarece persoana umană are drepturi fundamentale pe

toată durata vieţii sale, indiferent de vârstă sau boală.

c) O altă situaţie specială este aceea a prejudiciului cauzat la naşterea unui

copil sau înainte de naşterea lui prin nedetectarea unor afecţiuni ce pot fi
tratate sau decelate in utero.

Progresul medicinii permite detectarea in utero a unor afecţiuni de o gravitate

particulară, unele dintre ele putând fi tratate in utero (exemplu: toxoplasmoza, în
lipsa tratamentului, fătul putând să se dezvolte cu handicap), iar pentru altele, care
nu pot fi tratate diagnosticarea în utero dă posibilitatea să se recurgă la un avort
terapeutic.

Astfel, naşterea unui copil cu handicap poate constitui un prejudiciu pentru

părinţi atunci când este rezultatul unei greşeli de diagnostic sau de tratament, ori a
unei greşeli în manevrele obstetricale.

Răspunderea civilă a personalului medical. Dispoziţii speciale în legislaţia română

privind răspunderea civilă a personalului medical.

Medici dentişti, farmaciştii, asistenţii medicali şi moaşa au obligaţia să încheie

asigurarea de răspundere civilă profesională (asigurarea de malpraxis), aceasta fiind o
condiţie obligatorie pentru angajare şi pentru prelungirea dreptului de liberă practică,

125 din 170

respectiv pentru menţinerea calităţii de membru activ al colegiului sau ordinului
profesional din care fac parte.

În acest sistem acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile produse prin acte de

malpraxis, vor fi acordate de asigurator în limita sumei asigurate.

Nivelul primei de asigurare şi al sumei asigurate, se stabileşte cu ocazia încheierii

contractului de asigurare.

Evident asigurătorul răspunde numai în limita sumei asigurate, în cazul în care

prejudiciul este mai mare, diferenţa urmează să fie acoperită de către autorul
prejudiciului.

Limitele maxime ale despăgubirilor de asigurare se stabilesc de către Consiliul

Național de Supraveghere a Asigurărilor prin ordine care se actualizează periodic.

În cazul în care se realizează o înţelegere între asigurat, asigurător şi persoana

prejudiciată, iar răspunderea civilă a asiguratorului este certă, despăgubirile se pot
stabili pe cale amiabilă. În majoritatea covârşitoare a cazurilor, însă, asemenea
înţelegeri amiabile nu se realizează, astfel că despăgubirile urmează a se stabili de
către instanţa de judecată.

În concret, persoanele vătămate sau urmaşii persoanelor decedate se pot

îndrepta împotriva furnizorilor de servicii medicale, respectiv împotriva personalului
medical, precum şi împotriva furnizorilor de materiale sanitare, aparatură,
dispozitive medicale şi medicamente.

Asigurătorul, în principiu, nu poate solicita restituirea despăgubirilor de la

persoana răspunzătoare de producerea pagubei, acesta fiind chiar obiectul
contractului de asigurare.

Cu toate acestea, există situaţii în care asigurătorul poate solicita recuperarea

prejudiciului de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în
următoarele cazuri:

1. Vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenționate a standardelor

de asistenţă medicală;
2. Vătămarea sau decesul se datorează unor vicii ascunse ale echipamentului
sau a instrumentarului medical sau a unor efecte secundare necunoscute ale
medicamentelor administrate;
3. Atunci când vătămarea sau decesul se datorează atât persoanei
responsabile, cât şi unor deficienţe administrative de care se face vinovată

126 din 170

 unitatea medicală în care s-a acordat asistenţă medicală sau ca urmare a
neacordării tratamentului adecvat stabilit prin standarde medicale recunoscute
sau alte acte normative în vigoare, persoana îndreptăţită poate să recupereze
sumele plătite drept despăgubiri de la cei vinovați, alții decât persoana
responsabilă, proporțional cu partea de vina ce revine acestora;
4. Asistenta medicala a parții vătămate sau a decedatului s-a făcut fără
consimţământul acestuia, dar în alte împrejurări decât cele prevăzute la pct. 1.

Procedura administrativă de stabilire a cazurilor de răspundere civilă

profesională a personalului medical.

Legea sănătăţii reglementează procedura administrativă de stabilire a cazurilor

de malpraxis prin intermediul unor comisii de malpraxis care funcţionează pe lângă
autorităţile publice de sănătate judeţene şi de la nivelul municipiului Bucureşti, care
este autorizată să desemneze un expert pentru întocmirea unui raport asupra cazului.
Pe baza acestuia, comisia emite o decizie administrativă care se comunică tuturor
persoanelor implicate, inclusiv asiguratorilor, şi care poate fi contestată în instanţă,
respectiv la Judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de
malpraxis.

Comisia nu are nicio atribuţie în stabilirea cuantumului prejudiciului,

competenţa acesteia limitându-se la a stabili dacă a fost vorba de un caz de
malpraxis.

Utilitatea acestei proceduri administrative este cu totul îndoielnică, deoarece

decizia pronunţată are cel mult valoarea probatorie a unui înscris autentic, iar în
situaţia în care este atacată în instanţă întreaga probaţiune, respectiv expertiza,
poate fi reluată ca urmare a contestării de către partea interesată.

Ca atare, finalitatea şi utilitatea acestei proceduri administrative nu este clară, cu

atât mai mult cu cât, chiar legea spune că întinderea despăgubirilor urmează a se
stabili doar de către instanţă, în situația în care nu există un acord între asigurat,
asigurator şi victimă.

CURSUL NR. 9 – Bioetica

9.1. Diagnosticul morții

127 din 170

 Moartea este definită ca încetarea vieții sau lipsa vieții. În organismele
multicelulare moartea este un proces gradual la nivel tisular, deoarece țesuturile au o
rezistenţă diferită în ce privește lipsa oxigenului.

Așadar, prima întrebare este dacă atunci când vorbim despre moarte avem în
vedere moartea celulei, a componentelor organismului sau moartea persoanei, a
organismului uman (moartea somatică).

Ca element definitoriu pentru moartea somatică şi celulară este definirea ei ca

o stare de anoxie tisulară permanentă.

Oricât de corectă din punct de vedere biologic ar fi această definiţie, ea nu este

practică şi de aceea avem nevoie să ne raportăm la un moment anterior al acestei
anoxii tisulare permanente când putem afirma cu certitudine că viaţa s-a stins.

În mod practic, anoxia tisulară apare în două feluri:

 încetează respiraţia
 sau încetează bătăile inimii şi oxigenul nu mai este distribuit ţesuturilor.

Marea majoritate a morţilor sunt naturale şi pot fi anticipate şi în aceste cazuri

nu se ridică probleme de diagnostic al morţii. Există însă şi cazuri în care aspectele
sunt mult mai complexe şi diagnosticul este dificil, iar dificultăţile izvorăsc chiar din
esenţa conceptului de moarte, în sensul că, simpla încetare a respiraţiei nu poate
conduce la concluzia că organismul este mort atâta timp cât multe funcţii ale
organismului nu au încetat.

Reacţiile bio-chimice de la nivelul celular pot continua independent şi teoretic

la nesfârşit, dacă li se furnizează oxigen şi hrană.

Singura excepţie, de importanţă majoră de altfel, priveşte celulele cerebrale,

capabile să reziste la anoxie doar foarte puţin.

Perioada exactă nu o putem ştii cu certitudine, ea este diferită de la persoană la

persoană, şi de aceea nu există standarde pentru declararea morţii cerebrale, unii au
sugerat 5 minute, alţi 10 minute, iar alţi 15 minute.

Teoretic, acest interval ar trebui să curgă de la momentul la care inima

pacientului încetează să bată. În cazul resuscitării pacientului procesul de moarte
celulară iniţiată de lipsa temporară a oxigenului se va opri şi majoritatea organelor se
vor recupera, cele mai mari probleme avându-le celulele cerebrale.

128 din 170

 În aceste momente de recuperare din anoxie şi reluarea funcţiilor vitale se
pune problema diagnosticului de moarte iar, atunci când stopul cardio respirator a
fost aparent pentru cel puţin 15 minute, va fi considerat moarte permanentă.

Aici intervin problemele de bioetică pentru că până acum ştiinţa nu a putut

stabili unde este sediul biologic al străvechiului concept de anima (suflet), considerat
chintesenţa vieţii sau forţa vieţii.

Acesta este în creier sau este în inimă?

Alte observaţii trebuie făcute în ceea ce priveşte stopul respirator şi stopul

cardiac. Astfel, o inimă care primeşte suficient oxigen va continua să bată
independent de controlul cerebral (inima celor decapitaţi sau spânzuraţi poate să
bată până la 20 minute, până când se instalează moartea propriu – zisă a ţesutului
cardiac).

În ce priveşte respiraţia însă, aceasta este controlată de centrii respiratorii din

bulbul cerebral şi de aceea, afectarea creierului conduce imediat la stop respirator.

La rândul său, viaţa celulară este bazată pe interdependenţa dintre inimă şi

plămâni, inima având nevoie de oxigen pentru propriul său ţesut, ca şi plămânul care
nu ar putea primi oxigen fără activitatea inimii, iar împreună ei furnizează oxigen
creierului şi întregului organism.

Practic, această triadă, inimă, plămâni, creier, este esențială în definirea morţii,
iar singurul segment al acestei triade care nu poate fi substituit este creierul. Am
spune că există un ciclu al vieţii, un cerc format din creier, inimă şi plămâni, şi ori de
câte ori acest cerc este întrerupt definitiv, viaţa încetează. Văzând lucrurile în acest
fel, este clar înlocuirea funcţiei naturale a plămânilor prin aparate de ventilaţie nu
schimbă faptul că cercul vieţii a fost în mod definitiv spart.

Distrugerea totală a întregului creier poate fi rezultatul unei violenţe directe

asupra creierului, fie o hemoragie, fie edem cerebral, având ca rezultat expandarea
creierului într-o cutie rigidă şi compresia medulara.

Hipoxia generalizată este o altă cauză majoră de moarte cerebrală.

Criticii conceptului de moarte cerebrală spun că, viaţa este un fenomen holistic
şi că multe funcţii continuă după încetarea funcției cerebrale, cele mai multe
argumente fiind de natură filozofică şi pot fi criticate cu argumente multiple.

129 din 170

 Chestiunea fiind încă neelucidată, nu are nicio reglementare legală, ea
rămânând în domeniu bioeticii.

Moartea cerebrală coexistând cu starea de viaţă a celorlalte organe generează

pacienţi în stare vegetativă cronică cu privire la care se ridică de asemenea probleme
de bioetică privind statutul acestora, dreptul lor la îngrijiri medicale, daunele morale
sau dreptul acestora la daune morale.

9.2. Bioetica transplantului de organe și țesuturi umane. Legislația transplantului

de organe.

Corpul uman este inviolabil în virtutea dreptului la integritate fizică și psihică,

astfel încât, prelevarea și transplantul de organe, țesuturi şi celule de origine umană
în scop terapeutic pot avea loc numai cu respectarea strictă a dispozițiilor legale
(Titlul VI din Legea privind reforma în domeniul sănătăţii), fiind înfiinţată o autoritate
naţională ce are ca obiect de activitate coordonarea, supravegherea, aprobarea şi
implementarea oricăror dispoziţii privind activitatea de transplant.

Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la un donator în

viaţă se poate efectua numai de la persoane majore, având capacitate de exerciţiu
deplină, pe baza consimţământului scris, după informarea acestora asupra
eventualelor riscuri şi consecinţe rezultate din actul prelevării. Consimțământul dat
de donator poate fi revocat până la momentul prelevării.

Donarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană are loc

exclusiv în scopuri altruiste și nu pot face obiectul unor tranzacţii de natură
patrimonială în scopul obţinerii unui folos material sau de altă natură.

După efectuarea formalităţilor scrise este necesar avizul comisiei special

organizate pentru transplant, constituită în cadrul spitalului în care se efectuează
transplantul.

Atât donatorul cât şi primitorul vor fi supuşi unui examen psihologic şi psihiatric
având ca scop testarea capacităţii de exerciţiu şi stabilirea motivației donaţiei.

Acest aviz al comisiei nu este necesar pentru donatorii de sânge, piele, spermă,
cap femural, placentă, sânge din cordonul ombilical, membrane amniotice, ce vor fi
utilizate în scop terapeutic.

130 din 170

 Este interzisă prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la donatori minori în
viaţă, cu excepţia prelevării de celule stem hematopoietice medulare sau periferice
cu consimţământul minorului care are cel puţin vârsta de 14 ani, sau cu
consimțământul ocrotitorului legal sub această vârstă.

Donator decedat în accepţiunea legii speciale este atât donatorul decedat fără
activitate cardiacă la care s-a constatat un stop cardio-respiratoriu iresuscitabil şi
ireversibil, cât se donatorul decedat cu activitate cardiacă aflat în moarte cerebrală.

Prelevarea de la donatorul decedat se poate face numai dacă acesta în timpul

vieţii şi-a exprimat deja opţiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de
consimţământ pentru prelevare sau înscrierea în Registrul naţional al donatorilor de
organe, ţesuturi şi celule de origine umană.

În lipsa acestui acord prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la persoanele

decedate poate avea loc cu consimţământul scris a cel puţin unuia dintre membrii
majori ai familiei sau al rudelor (soţ, părinte, copil, frate, soră).

Prelevarea nu se poate face dacă, în timpul vieţii, persoana decedată şi-a

exprimat deja opţiunea împotriva donării, fie printr-un act de refuz al donării avizat
de medicul de familie, fie prin înscrierea în Registrul naţional al celor care refuză să
doneze organe, ţesuturi şi celule.

Evident că orice prelevare de organe, ţesuturi şi celule de la donatori se

efectuează numai după un control clinic şi de laborator care să excludă orice boală
infecţioasă, sau afecţiuni care prezintă un risc pentru primitor.

În S.U.A. s-a apreciat că numărul donatorilor decedaţi este de 20.000 de

persoane anual, ridicându-se problema de păstrare în siguranţă a acestor ţesuturi
prin construirea de camere speciale şi procedee aseptice care să permită menţinerea
viabilităţii şi siguranţei ţesutului prelevat o perioadă cât mai mare de timp.

Legislaţia română prevede ca repartizarea organelor, ţesuturilor şi celulelor de

origine umană prelevate la nivel naţional se efectuează de către Agenţia Naţională de
Transplant, pe baza regulilor stabilite de aceasta.

Transplantul poate fi utilizat imediat sau poate fi depozitat în băncile organe şi

ţesuturi acreditate de Agenţia Naţională de Transplant.

În cazul în care pe teritoriul naţional nu există un primitor compatibil organelor,

ţesuturilor şi celulelor de origine umană disponibile aceasta pot fi alocate în reţeaua
internațională de către Agenţia Naţională de Transplant pe baza unei autorizaţii
speciale.

131 din 170

 În mod similar, este posibilă introducerea în ţară de organelor, ţesuturilor şi
celulelor de origine umană pe baza unei autorizaţii speciale.

Problemele etice care se ridică în această materie a transplantului de organe ţin

nu numai de obţinerea de foloase materiale de către donator, dar şi de foloasele
obţinute de ceilalţi participanţi în procesul de transplantare: spitalele, chirurgii,
companiile farmaceutice.

Toţi aceştia câştigă bani din procedurile de transplantare, astfel că nu se poate

spune că aceste proceduri sunt complet dezinteresate sau lipsite de interes
patrimonial.

Legea specială română, Legea nr. 95/2006, incriminează 5 tipuri de infracţiuni

legate de nerespectarea regulilor de prelevare, vicierea consimţământului, ori
obţinerea de foloase materiale.

Nu este lipsit de relevanţă faptul că spre deosebire de transplantul de organe,

ţesuturile umane sunt rareori folosite pentru salvarea vieţii, putând fi utilizate spre
exemplu, în cosmetică, cum se întâmplă în SUA. Deși în România nu este permisă
recoltarea de țesuturi umane în alt scop decât cel terapeutic, totuși pe piața
cosmeticelor din România se găsesc produse de import în care s-au folosit elemente
de origine umană (spre exemplu, placenta)

Deseori aceste ţesuturi, spre exemplu, în America, sunt împachetate ca un alt

produs comercial, existând cerinţa ca pe aceste pachete să se facă menţiuni privind
provenienţa lor şi că acestea au fost donate în mod dezinteresat.

9.3. Etica cercetării medicale.

Principiul legal general în materia cercetării pe oameni este acela că interesul şi

binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al
ştiinţei. Este cert însă că progresul medicinei nu ar fi posibil fără cercetarea pe
oameni, astfel că este nevoie să se găsească un echilibru în acest domeniu.

Primul document internaţional care a lansat ideea că este absolut esenţial

consimţământul voluntar pentru cercetarea medicală pe subiecte umane, a fost
Codul de la Nürnberg, document care conţine un set de 10 principii aplicabile oricărui
experiment pe oameni.

132 din 170

 Desigur, denumirea acestui cod are o încărcătură puternică, simbolică, la fel şi
anul în care a fost adoptat, 1947 (anul condamnărilor de la Nürnberg).

Codul de la Nürnberg a fost urmat de Declarația de la Helsinki, care conţine

principii etice acceptate de Asociaţia Medicală Internaţională privind cercetările
medicale pe subiecţi umani.

Această Declaraţie porneşte de la principiul general că progresul medical se

bazează pe cercetarea care trebuie să includă studii implicând subiecţi umani.

Ca atare, cercetarea medicală pe subiecţi umani este subiectul unor standarde

etice care asigură respectul pentru toţi oamenii şi protecţia drepturilor şi sănătăţii
acestora.

Este cert că orice cercetare medicală implică riscuri care trebuie să fie
minimalizate şi monitorizate de cercetător. Riscurile predictibile trebuie să fie
apreciate cu prudenţă, în comparaţie cu beneficiile aşteptate.

Practic, forma iniţială a Declarației de la Helsinki din 1964, a trecut prin mai
multe etape de revizuire şi clarificare, natura acesteia schimbându-se progresiv,
incluzând în prezent peste 37 de recomandări.

În principiu, orice cercetare medicală pe subiecţi umani trebuie să se bazeze pe

principiile ştiinţifice acceptate, pe o literatură ştiinţifică şi surse de informaţii
relevante, pe un laborator adecvat şi, dacă este cazul, pe experimente pe animale
care ar trebui să preceadă cercetarea pe subiecţi umani.

Orice cercetare trebuie să fie clar descrisă şi justificată în protocolul de

cercetare, incluzând informaţii referitoare la provenienţa fondurilor, sponsori, afilieri,
provizioanele constituite pentru a trata sau compensa subiecţii umani afectaţi ca
urmare a participării la studiile de cercetare.

Evident, este acceptată numai participarea subiecţilor umani pe baza unui

consimţământ informat şi pe bază de voluntariat.

Toate studiile de cercetare implicând subiecţi umani, trebuie să fie făcute

publice într-un sistem de publicitate accesibil înainte de a se recruta primul subiect
uman.

De asemenea, rezultatele acestor studii trebuie să fie publicate cu acurateţe,

inclusiv rezultatele negative sau neconcludente.

133 din 170

 În legislaţia din România există o trimitere la cercetarea medicală cuprinsă în
capitolul VI din Codul de Deontologie Medicală, emis de Colegiul Medicilor din
România, fiind vorba de 34 de articole care reiterează obligaţia de a respecta
convenţiile şi declaraţiile internaţionale.

Potrivit Codului, cercetarea pe o persoană umană poate să fie efectuată doar

dacă sunt întrunite cumulativ mai multe condiţii (art. 41 din Codul de Deontologie
Medicală al Colegiului Medicilor din România).

Cercetarea pe ființa umană are caracter de excepție şi poate fi făcută numai

dacă, în mod cumulativ, sunt întrunite următoarele condiții:

   a) nu exista nicio metodă alternativă la cercetarea pe fiinţe umane, de

eficacitate comparabilă;
   b) riscurile la care se poate expune persoana nu sunt disproporționate în
comparație cu beneficiile potențiale ale cercetării;
   c) proiectul de cercetare a fost aprobat de instanța sau autoritatea competentă
după ce a făcut obiectul unei examinări independente asupra pertinentei sale
științifice, inclusiv al unei evaluări a importantei obiectivului cercetării, precum şi al
unei examinări pluridisciplinare a acceptabilității sale pe plan, etic;
   d) persoana pe care se fac cercetări este informată asupra drepturilor sale şi
asupra garanţiilor prevăzute prin lege pentru protecţia sa;
   e) consimţământul a fost dat în mod expres, specific şi a fost consemnat în
scris. Acest consimţământ poate fi retras în orice moment, în mod liber.

Proiectul cercetării sau protocolul trebuie să fie evaluat de o comisie de etică

independentă faţă de cercetători sau de sponsori.

Folosirea placebo-ului este acceptată doar atunci când nu există metode

profilactice, diagnostice sau terapeutice demonstrate sau când pacienţii care primesc
placebo nu sunt expuşi unor riscuri suplimentare faţă de boala lor.

Experimentele privind clonarea fiinţelor umane sunt interzise. De asemenea,

este interzisă obţinerea de embrioni umani în scopul cercetării.

Sunt interzise experiențele pe om de al cărui rezultat nu poate beneficia

majoritatea indivizilor sau care lezează principiile culturale ori morale ale comunităţii.

134 din 170

9.4. Etica în genetică şi eugenia.

Genetica umană, această cutie a Pandorei, este în opinia noastră, obiectul a

prea puţine reglementări, faţă de consecinţele pe care le poate produce asupra
speciei umane.

De la descoperirea genomului uman în 1956 şi până astăzi, ADN-ul uman este o

sursă perpetuă de surprize pentru cercetători, tainele sale fiind deslușite în proporţie
de cca. 25% până în prezent, astfel că orice intervenţie asupra acestuia trebuie făcută
cu multă prudenţă, cu atât mai mult cu cât se ştie cu certitudine astăzi că doar 3 – 5 %
din gene sunt secvenţe codificatoare, răspunzătoare pentru producerea de proteine,
enzime sau hormoni, iar restul de 95 – 97 % dintre gene servesc probabil, între altele,
la reglarea expresiei genetice.

Aşa se explică de ce, principalele limite ale cercetării medicale enumerate de

Codul Deontologic al Medicului privesc tocmai intervenţiile genetice.

Sunt contrare scopului şi rolului profesiei de medic următoarele activităţi în

domeniul cercetării medicale:

   a) orice intervenție medicală asupra caracterelor genetice prin care se urmărește
modificarea descendentei unei persoane. Excepție fac situațiile care privesc
prevenirea şi tratamentul unor maladii genetice, situație în care se vor obține toate
autorizările adecvate;
   b) orice intervenție prin care se urmărește crearea unei ființe umane genetic
identică cu alta ființa umană vie sau moartă;
   c) crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare;
   d) orice intervenție de natură a determina sexul viitorului copil. Excepție fac
situațiile în care în mod obiectiv este necesară determinarea sexului în scopul evitării
unei boli ereditare grave legate de sexul viitorului copil;
   e) examinarea caracteristicilor genetice ale unei persoane în alt scop decât medical
şi strict în condițiile şi procedurile legale;
   f) orice intervenţie prin care s-ar urmări sau s-ar determina selecția persoanelor ori
s-ar aduce atingere speciei umane;
   g) participarea sau implicarea intr-o activitate de identificare a unei persoane pe
baza amprentelor sale genetice altfel decât în cadrul unei proceduri judiciare penale
ori civile sau în scopuri strict medicale ori de cercetare științifica, ambele efectuate
strict în condițiile legii;

135 din 170

   h) participarea la orice fel de acte care au ca obiect conferirea unei valori
patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale, cu excepția cazurilor
expres prevăzute de lege.

Codul Civil Român conţine câteva articole care interzic practicile eugenice prin
care se tinde la organizarea selecţiei genetice a persoanelor, precum şi intervenții
asupra caracterelor genetice.

Singurele intervenții asupra caracterelor genetice acceptate de lege sunt cele

care privesc prevenirea şi tratarea maladiilor genetice.

Evident, este interzisă clonarea fiinţelor vii sau moarte, precum şi obţinerea de
embrioni umani în scopuri de cercetare.

Alegerea sexului viitorului copil în tehnicile de reproducere umană asistată

medical este admisă doar în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sex.

Aplicaţiile medicale ale geneticii sunt extrem de variate, de la diagnosticul

intrauterin a numeroaselor boli cu determinare genetică până la stabilirea
tratamentului într-un anumit tip de cancer în funcţie de prezenţa unei anumite gene,
iar responsabilitatea celor care practică genetica medicală şi problemele etice ridicate
sunt deosebite.

În societăţile moderne se vorbeşte despre genetica populaţiilor şi sănătatea

publică, despre profilaxia bolilor cu componenţă genetică, despre terapia genetică şi
despre registre genetice.

Conceptul de eugenie, semnificând un fel de gene „nobile” sau „nobleţe

ereditară”, este vechi şi a produs discuţii în plan politic şi social cu mult înainte de a
se cunoaşte atât de detaliat genomul uman.

Însă şi vremurile mai recente, chiar foarte recente, anii 1988 , au cunoscut
propuneri de Eugenie, fiind vorba de propunerea de către Comisia europeană a unui
proiect de intervenire globală asupra genomului uman ca măsură de sănătate,
propunere numită: „Medicina predictivă: analiza genomului uman”.

Propunerea urmărea să protejeze oamenii de bolile la care ei sunt în mod

genetic vulnerabili şi să prevină transmiterea de vulnerabilităţi genetice generaţiilor
următoare.

136 din 170

 Astfel, intervenţia asupra genomului întregii populaţii europene ar fi făcut
Europa mai competitivă indirect prin scăderea cheltuielilor pentru sănătate și în mod
direct prin baza științifică mai puternică.

Această propunere a Comisiei Europene era de fapt o clară formă de eugenie și

a produs o puternică coaliție antieugenică în Parlamentul European, condusă de un
europarlamentar german, membru al Partidului verzilor din Germania de Vest!!! O
dovadă că istoria se repetă, doar ideile migrează între generații și zone geografice!

Evident, proiectul Comisiei Europene a fost amendat până la modificare,

rezultând un program de analizare a genomului uman fără nicio trimitere la medicina
predictivă.

Pe de altă parte însă, la o analiză obiectivă nu se poate contesta că, până la

urmă, posibilitatea acordată familiei de a decide ce fel de copii doresc să aibă,
eliminând spre exemplu, pe cei cu Sindromul Down sau alte boli, sunt finalmente
practici eugenice individuale.

Pe acest subiect o problemă interesantă ridicată în practica medicală este de a

aprecia dacă nașterea unui copil cu Sindrom Down, ca urmare a nediagnosticării
acestui sindrom în diagnosticul genetic prenatal, constituie sau nu un prejudiciu
pentru familia în cauză. Cu alte cuvinte, a existat un caz de malpraxis pe această speță
care este reală?

Se știe că pentru a exista un malpraxis trebuie să existe un prejudiciu, iar în

acest caz singurul prejudiciu care ar putea fi reclamant, este nașterea unui copil
bolnav de o maladie genetică.

Poate o instanță vreodată într-o țară normală să constate că nașterea unui

copil cu o maladie genetică, este un prejudiciu pentru părinți, oricum ar fi acest copil?

Răspunsul dat de instanțele franceze chemate să soluționeze cauza a fost unul

solomonic. Refuzând să considere naşterea copilului ca un prejudiciu, neexistând
nicio greșeală propriu-zisă în tehnica de determinare genetică, instanţa a considerat
totuşi că a existat un deficit de informare a părinţilor cu privire la marja deosebit de
mare a erorii în cazul determinării respective. Pe baza acestui deficit de informare,
instanţa a condamnat instituţia sanitară la plata unor despăgubiri lunare pe toată
durata vieţii copilului.

9.5. Etica psihiatrică.

137 din 170

 Particularităţile etice în practica medicală psihiatrică provin din specificul
maladiilor mintale, precum şi prin specificul terapiilor din psihiatrie, ştiut fiind că
tratamentele aplicate pot fi uneori deosebit de agresive, fie că este vorba de şocurile
electrice, fie că este vorba de folosirea psihotropelor şi neurolepticelor, substanţe
care prin efectul asupra creierului uman au un regim special.

Celelalte tipuri de tratamente psihiatrice, psihoterapia, psihanaliza, terapia

comportamentală, etc., presupun şi ele o amplă interferenţă a psihiatrului cu viaţa
privată a pacientului, inclusiv cu familia acestuia, precum şi împărtăşirea unor aspecte
intime din viaţa familiei şi a pacientului.

Uni psihiatri au afirmat chiar că aproape întotdeauna în patogeneza unei

maladii mintale intervine un element de lezare a demnităţii umane, cel mai cunoscut
exemplu fiind acel al abuzurilor sexuale din copilărie.

Sub un alt aspect, sunt cunoscute cazurile în care psihiatria a fost utilizată în
scopuri politice şi poliţieneşti în statul totalitar, dar şi în scopuri nedemne, pentru a
sluji interesele unor anumite familii care urmăreau ca prin particularităţile bolilor
psihiatrice de a afecta discernământul, să obţină interese patrimoniale variate,
moşteniri, anulări de acte, etc.

Mai mult decât atât, în literatura medicală se descriu şi cazuri în care personalul
medical din clinicile psihiatrice devine el însuşi vulnerabil, dezvoltând depresii
instituţionalizate, uneori chiar ca fenomen colectiv.

Din păcate în România, asistenţa medicală psihiatrică în proporţie covârşitoare

este acordată în clinici izolate, spitale de psihiatrie, adesea de bolnavi cronici, cum
este cel de la Bălăceanca, progresul real al psihiatriei fiind permanent ţinut pe loc de
prejudecăţile sociale.

Deşi, există tratate moderne de psihiatrie care caută să standardizeze

internaţional diagnosticul psihiatric pe baza simptomelor identificate de psihiatru
(Sistemul European – ICD), inclusiv prin folosire de interviuri de diagnostic structurat,
etc., totuşi este incontestabil că diagnosticul psihiatric nu poate fi certificat prin
proceduri sau probe de laborator.

De aceea, însăşi formularea diagnosticului în psihiatrie este o chestiune de

etică, psihiatrul trebuind să evolueze cu foarte multă atenţie pacientul, neexistând un
model de boală validat ştiinţific.

138 din 170

 În Europa, psihiatria a rămas mult mai aproape de practica medicinii decât în
SUA, unde terapiile în domeniul psihiatriei nu sunt aplicate în mod necesar de medici,
existând terapeuţi antrenaţi în acest domeniu, fără a avea o pregătire medicală.

O altă problemă foarte delicată în psihiatrie, este problema internării

pacientului, legea specială prevăzând şi în România, internarea nevoluntară a
pacientului cu diagnostic psihiatric.

CEDO a considerat unele din aceste cazuri de internare nevoluntară, ca fiind o

încălcare a art. 3 din Convenţia Europeană, care interzice tortura şi tratamentele
inumane.

O altă problemă spinoasă este aceea a tratamentului obligatoriu.

În principiu, tratamentul obligatoriu a unui pacient poate fi justificat atunci

când există riscul de sinucidere sau când pacientul prezintă pericol pentru ceilalţi,
oricând este necesar în propriul interes al pacientului.

În practică este însă foarte greu de monitorizat cazurile în care tratamentul se

aplică în mod raţional şi de cazurile în care acesta se aplică în mod abuziv, spre
exemplu, pentru liniştea asistentei de gardă.

Regula care s-a impus şi în psihiatrie este aceea a internării voluntare şi a

tratamentului pe bază consimţământului informat chiar la persoanele cu o capacitate
diminuată de discernământ.

Atunci când se vorbeşte de consimţământ informat în această materie, se are

în vedere explicarea beneficiilor şi riscul tratamentului şi acceptarea tratamentului de
către pacienţii care au capacitatea de a consimţi.

În cazul celor incapabili să înţeleagă informaţiile referitoare la boala lor,

medicul va insista, în timp, cu răbdare, pentru lămurirea în măsura în care este posibil
a pacientului.

Problema tratamentului psihiatric obligatoriu se pune în situaţii de urgenţă,

când medicaţia poate fi administrată chiar şi împotriva voinţei pacientului, adică în
situaţii de pericol pentru pacient sau pentru ceilalţi.

În aceste situaţii, pacientul poate fi izolat sau pus în contenţie fizică (cămaşa de
forţă).

Experimentele clinice pe pacienţii psihiatrici sunt interzise.

139 din 170

 O altă sursă de dileme etice o constituie psihiatria legală, datorită consecinţelor
care expertiza medico-legală le poate produce în plan juridic.

Deseori în practica judiciară se pune problema discernământului prin

expertizarea medico-legală psihiatrică, frecvent fiind expertizate persoane decedate,
exclusiv pe baza documentelor medicale.

Opinăm că aceste practici sunt complete neetice şi că nu este posibilă

formularea unui diagnostic psihiatric fără examinarea pacientului, cu atât mai mult nu
este posibilă formularea unui diagnostic psihiatric medico-legal fără expertizarea
nemijlocită a pacientului.

9.6. Demnitatea morții şi eutanasia

Progresele medicale îngreunează tot mai mult definirea frontierei între viață și
moarte, între coma reversibilă și cea ireversibilă, având însă uneori și efecte contrare
condamnând „pacienţii” să rămână în viaţă în comă profundă şi moarte cerebrală,
depinzând de aparate, uneori chiar ani de zile.

În coma ireversibilă sunt obligatorii tratamentele obișnuite de hidratare şi

nutriţie parenterală.

Prelungirea vieţii aparentă şi artificială după încetarea totală şi ireversibilă a

funcţiilor cerebrale, nu este decât o amăgire a speranţelor rudelor.

În lipsa unor criterii obiective, şi dată fiind existenţa unei varietăţi de cazuri ce
nu pot fi generalizate, aceasta rămâne o zonă gri, nestandardizată în acest moment în
lume.

Problema eutanasiei trebuie analizată din perspectiva art. 2 din Convenţia

Europeană şi a jurisprudenţei CEDO, potrivit cărora art. 2 al Convenţiei nu permite
deducerea dreptului unei persoane de a alege să moară, fie de mâna unui terţ, fie
prin aşa numita sinucidere asistată, ambele fiind interzise.

Eutanasia legalizată în Olanda, în Noul Cod Penal e infracțiune distinctă.

Toate codurile deontologice recunosc drepturi egale tuturor pacienţilor şi

obligaţii nediscriminatorii în sarcina tuturor medicilor, fără nici un fel de discriminare,
în ceea ce priveşte starea de sănătate sau şansele de vindecare ale pacientului.

140 din 170

 Este o soluţie logică şi etică, devreme ce în medicină nu există boli ci bolnavi,
vindecările miraculoase, neexplicate de ştiinţa medicală sunt o realitate, există o
mare varietate de metode terapeutice şi nu toate sunt admise de ştiinţa medicală în
mod curent, ceea ce nu înseamnă că nu sunt eficiente.

Şi, nu în ultimul rând, este imprevizibil momentul în care ar putea să apară un

tratament radical pentru boala de care suferă pacientul, tratament necunoscut la
momentul formulării unui pronostic infaust.

9.7. ETICA NURSINGULUI

În prima jumătate a secolului XX, asistentele medicale, „the nurse”, au fost

văzute ca o castă a „femeilor bune, în serviciul creştin al altora” după modelul
Florence Nightingale.

După al doilea război mondial, rolul asistentei medicale în îngrijirea pacientului

a început să se schimbe de la un ajutor pentru medic, către un practicant
independent care poate fi ţinut responsabil pentru ceea ce face sau pentru ceea ce
nu face în îngrijirea pacientului.

În perioada actuală asistentul medical ia decizii profesionale în ceea ce priveşte

pacientul, inclusiv decizii etice, în paralel cu această modificare a abordării profesiei
de asistent medical au apărut şi primele încercări de codificare a eticii nursingului şi,
totodată necesitatea includerii principiilor etice în formarea asistentului medical.

Cele mai frecvente probleme care ţin de etica nursingului sunt următoarele:

1. Personal insuficient care limitează accesul pacientului la nursing;

2. Managementul durerii şi ameliorarea durerii;
3. O alocare nepotrivită a resurselor;
4. Prelungirea vieţii cu măsuri nepotrivite;
5. Colaborarea cu colegi nepotriviţi şi iresponsabili.

Grija faţă de pacient, susţinerea acestuia, responsabilitatea faţă de acesta şi

colaborarea cu acesta, sunt standardele de principiu ale profesiei.

Susţinerea pacientului şi suportul activ acordat acestuia, subliniază cel mai bine
natura relaţiei dintre asistentul medical şi pacient.

Aceasta presupune respect pentru demnitatea umană şi fidelitate faţă de

pacient.

141 din 170

 Responsabilitatea este o valoare morală de bază în practica nursingului şi
presupune că orice asistent medical să poată oricând să justifice din punct de vedere
etic acţiunile sale.

Desigur, din perspectiva legală, responsabilitatea pentru practica nursingului se

exprimă prin proceduri de autorizare şi reglementare a procedurilor efective.

Cooperarea presupune o participare activă, împreună cu alte persoane implicate

în îngrijirea sănătăţii, sacrificarea interesului personal pentru a menţine relaţiile
profesionale în timp.

Grija faţă de pacient este de asemenea esenţială şi înseamnă protejarea

sănătăţii şi binelui pacientului, un sentiment natural de compasiune umană, inclusiv
de protejare a demnităţii umane.

Grija faţă de pacient nu este neapărat o chestiune emoţională sau sentimentală,

ci ea înseamnă un comportament profesional de natură a crea pacientului siguranţa
că este bine îngrijit.

Cu privire la această valoare esenţială a nursingului tradiţional, se observă că în

practica modernă şi în formarea profesională a asistentului medical, accentul s-a
mutat spre studierea specialităţilor medicale, acestea fiind dominante în formarea
profesională a asistentului medical.

Ceea ce înseamnă desigur o modificare în concepţiile pe baza cărora a apărut şi

s-a dezvoltat profesia de asistent medical, o dovadă în plus în acest sens fiind şi
includerea asistenţei medicale în specializările academice.

9.8. Etica în profesia de medic dentist

Principalele dileme etice cu care se confruntă aproape orice medic dentist în

cariera sa, sunt următoarele:

1. Când un dentist examinează un nou pacient şi constată probleme ce relevă o

asistenţă dentară anterioară de proastă calitate, ce trebuie să spună
pacientului? Trebuie să îl contacteze pe colegul care a tratat anterior
pacientul sau trebuie să anunțe ordinul profesional?

142 din 170

 2. Medicul dentist trebuie să facă pacientului recomandarea unui tratament
estetic, chiar dacă pacientul nu a cerut acest lucru, când constă că dantura
pacientului îi ofertă acestuia un aspect neplăcut? Chiar dacă pacientul nu este
nemulţumit de aspectul danturii?

3. Poate un medic dentist să refuze tratarea unui pacient cu o boală infecţioasă?

Ce obligaţii are dentistul care află că pacientul este purtătorul unei infecţii?

4. Ce trebuie să facă medicul dentist cu un pacientul adult care nu poate lua

decizii în deplină cunoştinţă de cauză? Dar atunci când responsabilul legal al
unei minor sau a unui incapabil refuză să-şi dea acceptul pentru cea mai bună
formă a tratamentului?

5. Ce trebuie să facă medicul dentist cu pacienţii care au nevoie de tratament

elementar, dar care nu se pot stăpâni în scaunul de tratament?

6. Ce obligaţii are un medic dentist şi faţa de cine atunci când află că un coleg
de-al său este toxicoman într-o manieră care îi afectează activitatea
profesională?

Toate aceste dileme etice vizează relaţia dintre dentist şi pacient, relaţiile dintre
colegii dentişti, relaţiile dintre dentişti şi comunitatea din care face parte, în ultimă
instanţă, ierarhia valorilor din profesia dentistului.

La întrebarea, care este cel mai important pacient, dentistul trebuie să răspundă
întotdeauna că este pacientul aflat în acel moment în scaunul dentar.

În egală măsură dentistul are obligaţii profesionale şi faţă de pacienţii din

camera de aşteptare şi faţă de cei care se prezintă în urgenţa, şi faţă de toţi pacienţii
pe care i-a tratat vreodată.

Relaţia ideală între pacient şi dentist este aceea în care cei doi împart alegerile
făcute în privinţa tratamentului, concept relativ nou în practica medicală şi care se
bazează pe expansiunea doctrinei consimţământului informat al pacientului.

Probleme etice deosebite în privinţa cărora nu există un punct de vedere unitar

până în prezent, sunt acelea ridicate de pacienţii cu capacitate de decizie limitată sau
fără capacitate de decizie.

Ierarhia valorilor din profesia dentistului:

143 din 170

 1. Viaţa pacientului şi sănătatea sa generală;
2. Sănătatea orală a pacientului, ceea ce înseamnă o funcţionare proprie şi
nedureroasă a cavităţii bucale;
3. Confortul pacientului şi autonomia sa;
4. Principiile personale de practică ale fiecărui dentist, inclusiv cele de natură
filosofică;
5. Consideraţiile estetice, atât din punct de vedere al practicii dentare cât şi din
punct de vedere al valorilor estetice ale pacientului;
6. Consideraţiile de eficienţă, care pot include şi costul procedurilor terapeutice.

Competenţa pentru formularea diagnosticului şi aplicarea tratamentului şi

menţinerea acestor cerinţe la standarde profesionale sunt cerinţe de la sine înţelese,
atât din punct de vedere etic, cât şi din punct de vedere legal.

În profesia sa, medicul dentist poate fii confruntat cu situaţia de a-şi sacrifica
propriul interes pentru binele pacienților săi sau de a-şi asuma anumite riscuri pentru
viaţa, sănătatea şi posesiile sale.

Cu colegii săi dentişti, el nu trebuie să se simtă în competiţie pe o piaţă de

desfacere, ceea ce trebuie să prevaleze este caracterul intelectual şi umanist al
profesiei, confraternitatea, sentimentul de apartenenţă la aceeaşi profesie şi nu să se
comporte ca nişte antreprenori aflaţi în concurenţă pe aceeaşi piaţă.

Respectul mutual şi acordarea priorităţii binelui pacientului trebuie să dea

răspunsul tuturor problemelor şi întrebărilor ridicate în relaţiile cu colegii dentişti.

Dentistul trebuie să facă eforturi pentru a încorpora valorile centrale a practicii

dentare în viaţă şi activitatea sa, neuitând de rolul educativ pe care îl are faţă de
ceilalţi pacienţi şi colegi.

Medicina dentară a secolului XXI se concentrează pe funcţia ei preventivă

pentru întreaga comunicate, dovadă fiind succesul campaniilor făcute pentru
suplimentele de fluor la copii.

De aceea, este de presupus că pacienţii vor avea nevoie de mai puţine

tratamente medicale dentare, decât în trecut, iar în paralel, creşte interesul pentru
medicina dentară estetică.

Aceasta nu transformă însă profesia de medic dentist într-o antrepriză

comercială bazată pe gustul pacientului.

144 din 170

 În fine, tehnologiile avansate cum este laserul, se extind din ce în ce mai mult,
mai ales că ele sunt fascinante atât pentru pacient cât şi pentru dentist. Standardele
etice impun însă folosirea doar a acelor tehnici terapeutice în care medicul este
expert şi care produc cu adevărat un beneficiu pentru pacient, prin comparaţie cu
tehnologiile vechii.

Medicul dentist nu trebuie să uite că scopul profesiei sale este asigurarea celei
mai bune îngrijiri orale pacientului şi nu dobândirea îndemânări sau abilităţii de a
folosi dispozitive moderne.

Capitolul

Natura juridică a relației dintre medic şi pacient în sistemul juridic românesc.

Sistemul românesc de acordarea îngrijirilor medicale îmbină modalitățile

tradiționale de acordare a îngrijirilor medicale, respectiv:

145 din 170

  Acordarea îngrijirilor medicale în regim public, în sistemul unităților sanitare de
stat,
 Acordarea îngrijirilor medicale în regim privat, în unitățile sanitare private.

Un regim special îl are acordarea îngrijirilor medicale în situații de urgență.

De asemenea, trebuie ținut cont de faptul că nu toate serviciile medicale

prestate în unitățile sanitare publice sunt cuprinse în așa numitul pachet de servicii de
bază, în unele situaţii şi acestea putând fi plătite direct de către pacient, în sistemul
de coplată.

Se ridică aşadar, problema dacă obligaţiile medicului izvorăsc întotdeauna din

dispoziţiile legale sau dacă acestea au o natură contractuală, izvorâtă din plata
serviciului medical.

O altă problemă care trebuie lămurită este identificarea titularului drepturilor şi

obligaţiilor, adică a subiectului calificat al serviciilor prestate într-o instituţie cu
personalitate juridică.

Medicul poate acorda asistenţă medicală în următoarele circumstanțe:

 Fie în calitate de titular al unui cabinet medical, fără personalitate juridică,

 Fie în calitate de angajat al unei instituţii sanitare,
 Fie în situaţii de urgenţă când are obligaţia de a acorda îngrijiri medicale în
orice împrejurare dacă viaţa şi sănătatea pacientului este pusă în pericol.

În primul caz se poate considera că raportul juridic medical are natură

contractuală, iar în ultimele două cazuri, acesta este de natură extracontractuală,
izvorând din obligaţia legală de a acorda îngrijiri medicale pacientului.

CONTRACTUL MEDICAL.

Teoria contractului medical, încheiat între medic şi pacient, îşi are izvorul în
dispoziţiile art. 652 din Legea 65/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

Potrivit acestei dispoziţii, medicul, medicul dentist, asistentul medical și moaşa,

au obligaţia de a acorda asistență medicală sau îngrijiri de sănătate unei persoane,
doar dacă au acceptat-o în prealabil ca pacient. Refuzul nu poate avea la bază criterii
discriminatorii interzise prin lege.

146 din 170

 În cazuri de urgenţă medicală, medicul, medicul dentist, asistentul medical și
moaşa, au obligaţia legală de a accepta pacientul.

Pe baza acestui text, rezultă neîndoielnic că voinţa pacientului de a primi îngrijiri

medicale de la un anumit medic, trebuie să se întâlnească cu voinţa medicului în
cauză de a-l trata, astfel luând naştere acordul medical sau contractul medical.

Caracteristicile contractului medical:

Contractul medical are un caracter intuitu personae (în considerarea persoanei,

personal), bilateral, consensual, oneros , inter vivos, cu executare uno ictu sau
succesivă.

Contractul medical este un act juridic bilateral sau sinalagmatic pentru că este
generator de obligaţii reciproce pentru părţi, în patrimoniul cărora se regăsesc
drepturile şi obligaţiile analizate în detaliu în cele ce preced.

El este consensual pentru că singur acordul de voinţă al părţilor este necesar şi

suficient pentru încheierea valabilă a acordului medical sau a contractului medical.
Cu alte cuvinte nu este necesară încheierea unui contract în formă scrisă pentru
valabilitatea contractului, forma scrisă servind eventual ca probă a contractului.

El are un caracter oneros, pentru că medicul are dreptul la onorariu în schimbul

îngrijirilor acordare pacientului.

El are un caracter intuitu personae, deoarece se caracterizează prin aspectul

personal izvorât din dreptul pacientului la libera alegere a medicului sau a unităţii
medicale.

Acordul medical este un act inter vivos, adică un act care produce efecte în
cursul vieţii părţilor contractante.

Cu titlu de excepţie, manifestarea de voinţă a pacientului produce consecinţe

după decesul acestuia în situaţia prelevării de organe, ţesuturi şi organe de la
persoanele decedate care în timpul vieţii şi-a exprimat deja acordul în favoarea
donării. Aceste situaţii sunt însă manifestări unilaterale de voinţă a parţilor şi nu
acorduri medicale.

Acordul medical este fie un act juridic cu executare imediată (uno ictu), fie cu
executare succesivă, atunci când sunt necesare mai multe acte terapeutice, iar
prestaţiile medicale se succed în timp.

147 din 170

 În fine, în mod tradiţional contractul de furnizare de servicii medicale este
considerat un contract civil întrucât medicul desfăşoară o profesie liberală
reglementată în legislaţia specială şi care nu are un caracter comercial.

OBLIGAȚIA LEGALĂ DE A ACORDA ÎNGRIJIRI MEDICALE.

Pentru situaţia medicului angajat al unei instituţii de furnizare a serviciilor

medicale, există obligaţia legală a acordării de asistenţă medicală pacientului care
are dreptul de a primi îngrijiri medicale sau de sănătate în cadrul instituţiei
respective, potrivit reglementărilor legale.

Se observă că în acest caz, deşi medicul este în raporturi contractuale de muncă

față de angajatorul său (unitatea medicală), obligaţia de acordare a îngrijirilor
medicale nu izvorăște din raporturile de muncă, ci direct din dispoziţiile legale ce
reglementează practica profesiei de medic sau de medic dentist.

Această soluţie juridică îşi are izvorul în principiul independenţei profesionale a

medicului şi în principiul nesubordonării sale pe linie profesională faţă de angajator.

Apreciem că aceeași soluție de principiu se impune și pentru asistenți medicali și

pentru moașe, și aceștia având obligația legală, conformă statutului profesiei și
scopului acesteia, de a acorda îngrijiri medicale pacientului, în limitele competenței
lor, inclusiv obligația de a acorda primul ajutor.

Medicul poate refuza acordarea îngrijirilor medicale doar dacă pacientul trebuie
redirecţionat, trimis unui alt medic cu competenţe sporite, când starea pacientului
necesită acest lucru, sau dacă pacientul manifestă o atitudine ostilă sau irevenţioasă
faţă de medic.

De asemenea, medicul are obligaţia legală de a asigura întotdeauna asistenţă

medicală pacientului în situaţiile de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale pune în
pericol în mod grav şi ireversibil sănătatea şi viaţa pacientului.

În aceste cazuri, izvorul obligaţiei medicului este legea, iar pentru situaţiile de
urgenţă această obligaţie subzistă şi pentru medicul care lucrează în sistemul privat.

Temeiul obligaţiei legale de acordare a asistenţei medicale este justificat de

respectarea principiului constituţional al garantării dreptului fundamental la ocrotirea
sănătăţii şi a principiului european al garantării dreptului la viaţă.

148 din 170

 Dreptul la ocrotirea sănătăţii, și limitele sale, face obiectul reglementării art. 3
din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi biomedicină încheiată la Oviedo
04.04.1997 şi semnată de România, prin care este confirmat accesul oricărei
persoane la îngrijirea sănătăţii.

„Luând în considerare cerinţele de sănătate şi resursele disponibile, părţile vor

lua măsuri corespunzătoare în vederea asigurării, în cadrul jurisdicţiei lor, a unui
acces echitabil la o îngrijire a sănătăţii de calitate corespunzătoare”.

Aşadar, statele au obligaţia de a asigura un acces echitabil la îngrijirea sănătăţii

luând în considerare cerinţele sănătăţii, raportate la nivelul obiectiv al ştiinţei
medicale de la acel moment, şi la resursele disponibile. În România, acest drept este
materializat în acordarea pachetului de servicii medicale de bază prin intermediul
asigurătorului de sănătate.

Potrivit art. 211 din Legea 95/2006, toţi cetăţeni români cu domiciliul în ţară,
precum şi toţi cetăţeni străini si apatrizii care au drept de şedere temporară sau
domiciliul în România, pe perioada aceste şederi, beneficiază gratuit de prestaţiile
medicale incluse în pachetul medical de bază.

Totodată, toţi aceştia au obligaţia legală de a plăți contribuţia la fondul casei de

asigurare a sănătăţii în cuantumul procentual prevăzut de lege, aplicat la veniturile
realizate, indiferent de starea de sănătate a persoanei asigurate.

Astfel, se formează fondul unic de asigurare de sănătate din care se decontează

furnizorilor de servicii medicale, prestațiile medicale incluse în pachetul medical de
bază.

Pe lângă serviciile de bază, orice spital are obligaţia de a acorda cu titlu gratuit
primul ajutor şi asistenţă medicală de urgenţă, oricărei persoane care se prezintă la
spital în stare critică.

De asemenea, spitalele vor fi în permanenţă pregătite în acordarea asistenţei

medicale în caz de război, dezastre, atacuri teroriste, conflicte sociale şi alte situaţii
de criză şi este obligat să participe cu toate resursele la înlăturarea efectelor acestora.

Cheltuielile excepţionale pentru aceste cazuri se rambursează de la bugetul de

stat.

Toate aceste consideraţii şi precizări legate de natura juridică a raportului stabilit

între medic şi pacient, respectiv contractuală sau extracontractuală, cât și caracterele

149 din 170

contractului medical au o semnificaţie deosebită pentru înţelegerea şi stabilirea
întinderii răspunderii civile medicale, la care ne vom referi în continuare.

RĂSPUNDEREA CIVILĂ MEDICALĂ.

Răspunderea civilă medicală este o formă a răspunderii delictuale sau

contractuale (a se vedea precizările de mai sus), adică o sancțiune specifică dreptului
civil, având un caracter reparatoriu pentru cauzarea unui prejudiciu, fără a fi în
acelaşi timp o pedeapsă.

Astfel, răspunderea civilă poate să fie angajată în paralel cu alte răspunderi,

răspunderea disciplinară sau penală, fără să se confunde cu acestea.

Răspunderea civilă nu are un caracter strict personal, care este absolut specific
răspunderii penale, disciplinare sau contravenţionale.

Astfel, obligaţia de acoperire a prejudiciului specifică răspunderii civile, se

transmite moştenitorilor sau, după caz, altor terţi obligaţi în solidar, cum ar fi
angajatorul sau asigurătorul.

Este posibil cumulul între răspunderea civilă şi cea penală, există însă multiple
diferenţe între aceste două tipuri de răspundere.

În teoria generală a obligaţiilor este unanim admis că pentru declanşarea

răspunderii civile este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:

E) Existenţa unei fapte ilicite,

F) Existenţa unui prejudiciu,
G) Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu,
H) Vinovăţia (vina) celui ce săvârşeşte fapta ilicită.

În esență, aceleaşi condiţii duc la naşterea răspunderii civile contractuale şi a

răspunderii civile extracontractuale sau delictuale, existând anumite diferenţe şi
nuanţe la care ne vom referi.

C. Existenţa unei fapte ilicite.

150 din 170

 În cazul răspunderii civile contractuale, fapta ilicită constă în nerespectarea unei
obligaţii contractuale aducându-se prin aceasta atingere unui drept substanțial aflat
în patrimoniul creditorului.

Sub aspectul faptei ilicite, în materie delictuală există următoarele feluri de

răspundere relevante pentru răspunderea medicală:

 Răspunderea pentru fapta proprie,

 Răspunderea pentru fapta altei persoane:
- Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
- Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi
 Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

 Răspunderea pentru fapta proprie.

Potrivit art. 1357 Cod Civil, „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă
ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să-l repare. Autorul prejudiciului răspunde
pentru cea mai uşoară culpă”.

În concret fapta ilicită în practica medicală poate să fie reprezentată de:

- Greşeli de diagnostic,
- Greşeli în alegerea tratamentului,
- Greşeli de tehnică medicală,
- Greşeli de supraveghere a pacientului,
- Nerespectarea secretului medical,
- Nerespectarea obligaţiei de informare,
- Refuzul sau necontinuitatea îngrijirilor,
- Privarea de şanse a pacientului.

VI. Greșeala de diagnostic.

În principiu stabilirea diagnosticului este o operațiune care poate să solicite un

timp mai îndelungat sau mai scurt în funcţie de complexitatea cazului.

Medicul are o obligaţie de diligenţă în stabilirea diagnosticului şi de aceea nu

este un fapt juridic ilicit, dacă medicul stabileşte iniţial un diagnostic provizoriu greşit,
însă ulterior, din investigaţiile efectuate sau consultările interdisciplinare, diagnosticul
iniţial este infirmat şi se conturează un alt diagnostic.

151 din 170

 De aceea foile de observaţii ale spitalelor cuprind trei rubrici de diagnostic,
respectiv diagnosticul la internare, diagnosticul la 48 de ore şi diagnosticul la
externare.

Prin excepţie, medicii de laborator sunt ţinuţi să determine cu exactitate datele

analizelor medicale şi nu pot greşi în formularea acestora.

Așadar, stabilirea unui diagnostic eronat, nu constituie o greşeală în sensul de

faptă ilicită, decât atunci când medicul nu a utilizat toate metodele de investigaţie
descrise în literatura de specialitate şi nu a interpretat rezultatele investigaţiilor sau
ale examenului clinic în conformitate cu datele dobândite ale ştiinţei medicale de la
momentul respectiv.

Întârzierea diagnosticului poate constitui o faptă ilicită numai dacă aceasta

cauzează un prejudiciu pacientului (sechele, depăşirea momentului terapeutic, etc.)

Astfel, constituie greşeli de diagnostic cu titlu exemplificativ:

- Împrejurarea că medicul nu a apelat la o metodă de investigare descrisă în

literatura de specialitate,
- Luarea la cunoştinţă de rezultatul analizelor de laborator cu întârziere,
- Întârzierea în solicitarea unei examinări într-o altă specialitate decât cea a
medicului curant,
- Existenţa unui interval de timp prea îndelungat între două examinări
constituie o eroare de diagnostic dacă a determinat neformularea
diagnosticului mai grav,
- Medicul care nu diagnostichează malformaţia în utero a fătului atins de spina
bifida (care în mod normal poate fi decelată din săptămâna a 18 de sarcină),
- Neefectuarea unei examinări radiologice unui pacient care a fost victima unui
traumatism şi care prezintă dureri violente, conducând astfel, la
nediagnosticarea unei fracturi,
- Omisiunea de a realiza anumite examinări complete care se impun inclusiv în
situaţiile de urgenţă.

În schimb, stabilirea unui diagnostic greşit împărtăşit de mai mulţi medici şi care
nu este urmarea unei insuficiente examinări, ci a particularităţilor cazului nu este o
faptă ilicită, o greşeală a medicului sau malpraxis.

VII. Greşeli în alegerea tratamentului.

152 din 170

 Medicul trebuie să aplice tratamentul şi îngrijirile în conformitate cu datele
dobândite al ştiinţei medicale la data acordării îngrijirilor.

Această raportare la datele dobândite ale ştiinţei are în vedere metodele

terapeutice folosite în acel moment în mod uzual şi pe care medicul este obligat să le
cunoască.

Aceleaşi reguli sunt aplicabile şi prescripţiilor posologice (adică dozajului şi

duratei tratamentului prescris).

Constituie greşeală de tratament, cu titlu exemplificativ:

- Indicarea operaţiei cezariene şi respectiv neindicarea acesteia în

circumstanţele concrete ale naşterii,
- Prescrierea unui medicament la care pacientul este alergic, dacă pacientul a
anunțat medicul despre acea alergie, sau dacă pacientul nu a fost întrebat în
detaliu în cadrul anamnezei,
- Prescrierea unui medicament contraindicat într-o anumită circumstanţă
particulară a pacientului (afecţiuni asociate, sarcină, alăptare etc.),
- Apariţia unor efecte secundare previzibile faţă de patologia pacientului,
- Nerespectarea posologiei şi supradozajul unui medicament,
- Întârzierile în formularea recomandării ca pacientul să fie internat în spital.

VIII. Greşeală în actul medical de îngrijire propriu-zisă sau greşeala tehnică.

Este forma cea mai tipică a malpraxisului medical şi înseamnă, practic,

neîndemânarea celor care realizează un serviciu medical (medici, medici dentişti,
asistenţi medicali, infirmiere, moaşe).

Exemple de malpraxis prin greşeli tehnice:

- nerespectarea obligaţiilor de sterilizare a instrumentelor medicale,

- intervenţia sau reintervenţia tardivă asupra unui pacient, când regulile artei
medicale impun realizarea procedurii imediat ce s-a stabilit diagnosticul şi
nu la un interval de câteva zile,
- Lezarea unui nerv cu ocazia extracţiei unui dinte sau cu ocazia unei excizii a
glandei sublinguale,
- Lezarea unui nerv prin depășirea apexului,
- Tăierea ureterului în cursul unei intervenţii chirurgicale,

153 din 170

 - Administrarea unei anestezii neadecvate care determină decesul
pacientului,
- Intubarea greşită cu poziţionarea sondei de intubare în esofag în loc de
trahee,
- Uitarea în pacient a unor comprese sau instrumente chirurgicale
determinând sindromul de corp străin, infecţii, etc,
- Operarea piciorului drept în loc de piciorul stâng,
- Tratarea sau extracția dintelui din stânga în loc de dreapta, etc.

IX. Greşeală în supravegherea pacientului.

Obligaţia de supraveghere îşi găseşte aplicaţii speciale sau de elecţie în

supravegherea operatorie şi postoperatorie a pacientului şi în supravegherea
psihiatrică (spre a evita ca bolnavul psihiatric să producă vătămări propriei sale
persoane sau altor persoane).

Supravegherea operatorie şi postoperatorie impune ca înainte, în timpul şi după

actul operator pacientul să fie supravegheat, obligaţia revenind chirurgului,
anestezistului şi asistentului medical.

Supravegherea postoperatorie vizează atât revenirea completă a pacientului din

anestezie, cât şi eventualele complicaţii postoperatorii.

Spre exemplu:

- Lăsarea fără supraveghere imediat după intervenţia chirurgicală, iar pacientul

suferă un stop cardio-respirator din care decedează,
- Instalarea unei tromboflebite postoperatorii pentru care nu s-a instituit
tratament preventiv, deşi era cunoscut riscul major al acestei complicaţii, spre
exemplu în ortopedie,
- Întârzierea reintervenției atunci când evoluţia pacientului evidenţiază o
complicaţie postoperatorie,
- Nediagnosticarea şi netratarea arsurilor produse în timpul intervenţiei
chirurgicale de electrocauter,
- Nediagnosticarea și netratarea unei fistule recto-vaginale produse în timpul
nașterii,
- Nesupravegherea naşterii distocice, care presupune anumite manevre
speciale pentru expulzia fătului.

X. Greşeli de informare a pacientului.

154 din 170

 Obligaţia de informare a medicului este din ce în ce mai riguroasă,
consimţământul pacientului fiind valabil dat numai dacă informarea este completă şi
corectă, chiar asupra riscurilor rare ale unei intervenţii chirurgicale.

Nu este suficient ca informarea să fi fost făcută de medic, ci ca aceasta să fi fost

primită de pacient, adică pacientul trebuie să înţeleagă ceea ce i se explică, lucru de
care medicul trebuie să se asigure personal, având grijă să folosească un limbaj
potrivit nivelului de înţelegere al pacientului.

Această materie prezintă relevanţă în situaţia în care medicul trebuia să se

abţină să aplice vreun tratament, de exemplu atunci când în lipsa tratamentului,
pacientul ar fi avut şansa de evitare a prejudiciului produs de intervenţia sau
tratamentul aplicat sau dacă pacientul ar fi suferit mai puţin în lipsa tratamentului. În
aceste cazuri se poate pune problema privării pacientului de şanse, de evitare a unor
leziuni care pot fi mai mari decât cele produse prin evoluţia naturală a afecţiunii (aşa-
numita privare de şanse).

În afară de aceste situaţii care ţin de practica directă a profesiei, există şi alte
tipuri de fapte ilicite, ca de exemplu:

- Practica neautorizată a unei profesii sau specialităţi sau depăşirea

competenţei profesionale,
- Discriminarea pacienţilor,
- Refuzul acordării asistenţei medicale,
- Abandonul pacientului,
- Nerespectarea confidenţialităţii şi a secretului profesional,
- Neîndeplinirea obligaţiilor de respectare a vieţii private a pacientului.

Constatăm deci, că fapta ilicită poate să constea într-o acţiune (culpa comisivă)
sau într-o inacţiune (culpa omisivă).

E. Prejudiciul patrimonial

Condiţia existenţei oricărui tip de răspundere civilă, delictuală sau contractuală,

este producerea unui prejudiciu patrimonial sau moral.

Nu există răspundere civilă dacă nu s-a produs un prejudiciu.

Prejudiciul este rezultatul sau efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca

urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană ori de un lucru.

155 din 170

 În mod clasic, prejudiciul este clasificat în prejudiciu patrimonial sau material şi
prejudiciu moral. Despăgubirea însă este întotdeauna patrimonială, indiferent dacă
paguba este de natură morală sau materială.

Pentru declanşarea răspunderii civile, prejudiciul trebuie să fie cert şi să nu fi fost

reparat încă.

Prejudiciul este cert, adică sigur, atât în privinţa existenţei sale, cât şi în privinţa
posibilităţii de evaluare, atunci când este actual (când este deja produs), sau viitor
(care, deşi încă nu s-a produs, este cert că se va produce în viitor, fiind astfel
susceptibil de evaluare).

Prejudiciul viitor cert se acordă în mod frecvent în situaţiile de scădere a

capacităţii de muncă a unei persoane şi producerea unui invalidităţi. În aceste cazuri,
prejudiciul viitor cert şi evaluabil constă în cuantumul lunar al diminuării veniturilor
drept consecinţă a diminuării retribuţiei sau acordării pensiei pentru invaliditate.

Prejudiciul viitor cert nu trebuie confundat cu prejudiciul eventual, care este

lipsit de certitudine şi nu poate constitui baza răspunderii civile (este un prejudiciu
care poate, eventual, să se producă în viitor, după cum îi spune şi numele).

De asemenea, prejudiciul trebuie să nu fi fost reparat încă, (spre exemplu,

printr-o pensie de la asigurările sociale sau despăgubirile de la o societate de
asigurări, ori de la un terţ). Evident, prejudiciul trebuie să fie acoperit o singură dată,
neputându-se pretinde acoperirea lui de la mai multe persoane.

Prejudiciul trebuie reparat integral, adică atât prejudiciul efectiv produs de

faptul ilicit , cât şi beneficiul nerealizat de victimă ca urmare a prejudiciului cauzat de
faptul ilicit (principiul reparării integrale al prejudiciului).

De asemenea, trebuie reparat atât prejudiciul material cât şi prejudiciul moral.

La stabilirea întinderii prejudiciului nu se ia în considerare nici starea materială a

autorului prejudiciului, nici starea materială a victimei şi nici gravitatea vinovăţiei,
autorul prejudiciului răspunzând şi pentru cea mai uşoară culpă. Excepţii de la această
ultimă regula există în cazul în care fapta ilicită este produsă de mai multe persoane,
când la baza stabilirii întinderii răspunderii stă gravitatea vinovăţiei fiecărei în parte.

O altă regulă este, principiul reparării prejudiciului în natură ori de câte ori
acest lucru este posibil. Cum acest lucru nu este de regulă posibil în cazurile de
malpraxis medical, repararea prejudiciului se face de regulă prin echivalent, adică

156 din 170

printr-o despăgubire bănească, fie globală, fie prin stabilirea unor prestaţii periodice
succesive cu caracter viager sau temporar.

Determinarea prejudiciului material presupune evaluarea atât a daunelor

efective, cât şi a beneficiului nerealizat. Spre exemplu, sumele de bani cheltuite,
folosite pentru o intervenţie sau tratament medical, care să înlăture consecinţele
malpraxisul medical, sunt daune efective, iar veniturile nerealizate de victimă în
perioada executării acestor manevre medicale sunt beneficiul nerealizat.

În cazurile de diminuare a capacităţii de muncă ce conduc la diminuarea

veniturilor pacientului sau la pensionarea acestuia, prejudiciul constă şi în diferenţa
dintre veniturile realizate până la data îmbolnăvirii şi veniturile reduse datorate
invalidităţii sau bolii pe toată durata invalidităţii sau bolii.

Aceste despăgubiri pot fi reexaminate în funcţie de evoluţia concretă, fie prin

majorarea, fie prin diminuarea acestora.

În cazul invalidităţii permanente nerecuperabile, în practică se fixează o sumă de

bani lunară, cu caracter viager.

Acoperirea prejudiciului moral sau a daunelor morale este o chestiune destul de

controversată, apreciată neuniform în jurisprudenţă, însă acordarea lor în cuantum
mai mare sau mai mic, reprezintă o constantă a jurisprudenţei din România, de după
revoluţia din decembrie 1989.

În perioada comunistă daunele morale nu erau acceptate de jurisprudenţă,

motivat de sofismul potrivit căruia suferinţele fizice şi psihice produse victimelor sau
celor apropriaţi sunt atât de profunde şi de serioase încât nu pot fi acoperite de plata
niciunui sume de bani.

Acest sofism a fost înlăturat de jurisprudenţa actuală, dreptul la acoperirea

prejudiciului moral fiind incontestabil.

Acest prejudiciu vizează fie acoperirea durerii fizice sau psihice (pretium
doloris), fie acoperirea prejudiciului de agrement (privarea de activităţile pe care
victima le desfăşura înainte de accident, astfel că viaţa sa a devenit mai puţin
agreabilă), prejudiciul estetic ( mutilări, desfigurări, infirmităţi, cicatrici, orice leziuni
care modifică în mod negativ înfățișarea umană), prejudiciul sexual (imposibilitatea
totală sau parţială a victimei de a avea o viaţă sexuală normală sau de a procrea), etc.

157 din 170

F. Vinovăţia (vina) celui ce săvârşeşte fapta ilicită

În doctrina juridică, vinovăţia este clasificată în intenţie şi culpă.

Intenţia este de două feluri:

- Intenţia directă, când autorul faptei prevede rezultatul şi urmăreşte

producerea acestuia.

- Intenţia indirectă, când autorul faptei deşi prevede rezultatul faptei, nu-l
urmăreşte, dar acceptă producerea lui.

Culpa este şi ea de două feluri:

- Imprudenţa (uşurinţa) când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale, dar
nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce.

- Neglijenţa – când autorul faptei nu prevede rezultatul faptei sale, deşi

trebuia sau putea să-l prevadă.

Formele vinovăţiei prezintă o importanţă deosebită în stabilirea răspunderii

penale şi sunt mai puţin relevante în materie civilă, deoarece acest tip de răspundere
este angajată chiar şi pentru cea mai uşoară culpă.

Există însă şi situaţii în care, gravitatea vinovăţiei este importantă în cazul

răspunderii civile şi anume, situaţia vinovăţiei comune a autorului şi victimei, precum
şi în cazul mai multor coautori ai faptei ilicite. În ambele situaţii suportarea
prejudiciului se stabileşte proporţional cu gravitatea vinovăţiei fiecăruia.

În general, vinovăţia în cazurile de malpraxis îmbracă forma culpei.

Vinovăţia este înlăturată atunci când prejudiciul este produs prin fapta victimei
însăşi, prin cazul fortuit sau de forţă majoră, ori prin fapta unui terţ pentru care
autorul nu este ţinut să răspundă.

G. Raportul de cauzalitate.

Evident că pentru a fi angajată răspunderea civilă este necesar ca fapta ilicită să

fi provocat prejudiciul în cauză.

Este clasic exemplul victimei unei agresiuni, internată în spital, prezentând o

împunsătură de cuţit în abdomen, aparent superficială. Medicul de gardă luând în

158 din 170

considerare starea aparent bună a victimei îi aplică un simplu tratament de calmare a
durerilor. A doua zi după internare, victima decedează ca urmare a unei perforaţii
urmate de o infecţie generalizată.

Prin expertiza medico-legală se constată că dacă în seara internării i s-ar fi aplicat

un tratament chirurgical, victima nu ar fi decedat.

Astfel, deseori în succesiunea faptelor umane apar situaţii complexe ce prezintă

dificultăţi pentru stabilirea raportului de cauzalitate.

În concret, pentru determinarea raportului de cauzalitate s-au propus mai multe

sisteme, printre care sistemul cauzalităţii necesare, în care criteriul de stabilire al
cauzalităţii constă în decelarea din multitudinea faptelor anterioare efectului a acelor
fapte care pot fi considerate drept cauză a prejudiciului.

În acest sistem, acele fapte umane care nu au avut rolul de cauză, ci numai pe
acela de condiţii, nu sunt în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs.

Într-o altă teorie se vorbeşte despre indivizibilitatea cauzei cu condiţiile,

introducându-se noţiunea de complex cauzal pe baza ideii că anumite condiţii
extraordinare care au contribuit în mod precumpănitor la producerea prejudiciului,
dobândesc un caracter cauzal.

În concret, apreciem că cea mai utilă modalitate de a determina relaţia de

cauzalitate, constă în aceea de a extrage în mod ipotetic din multitudinea cauzelor şi
condiţiilor câte un element pe rând (câte o cauză , sau câte o condiţie). Dacă în mod
logic pe modelul ipotetic rezultatul (prejudiciul)continuă să se producă, atunci
respectiva cauză sau condiţie poate fi eliminată din complexul cauzal.

Per a contrario, dacă prin extragerea ipotetică a cauzei sau condiţiei rezultatul
nu s-ar mai produce, atunci aceea cauză sau condiţie este cu certitudine în raport de
cauzalitate cu prejudiciul produs.

Răspunderea penală a personalului medical.

Răspunderea penală este cea mai gravă formă a răspunderii juridice și se

declanșează pentru nesocotirea sau încălcarea dispozițiilor normelor penale,
respectiv atunci când fapta sau faptele personalului medical îmbracă forma unei
infracțiuni.

159 din 170

 Răspunderea penală este personală și guvernată de principiul strictei legalități,
adică unicul temei al incriminării unei fapte ca fiind infracțiune , ca și unicul temei al
pedepselor aplicate îl poate constitui numai legea penală.

Infracțiunea este o faptă a omului prevăzută în legea penală, prin care se aduce
atingere unei anumite valori sociale, prezentând deci pericol social sporit, specific
unei infracțiuni. Infracțiunile sunt clasificate în funcție de valorile sociale pe care le
ocrotesc în infracțiuni împotriva vieții, a patrimoniului, a securității statului, a
regimului armelor și a munițiilor, a sănătății publice etc., fiind cuprinse în capitolele
corespunzătoare din Codul penal.

Pentru a fi infracțiune o faptă a omului trebuie să aibă următoarele trăsături

esențiale :

- Să prezinte pericol social, adică să împiedice desfășurarea normală a

relațiilor sociale și pentru a cărei sancționare este necesară aplicarea unei
pedepse. Gradul înalt de pericol social al infracțiunii față de celelalte forme
de ilicit juridic (civil, administrativ, disciplinar) conduce la deosebirile între
infracțiune și faptele extrapenale (abateri disciplinare, contravenții,
răspundere civilă). Pentru a înțelege distincția dintre faptele de natură
penală și cele extrapenale, vom folosi exemplul cel mai grăitor și mai aplicat
pentru profesionistul din domeniul medical,
acela al infracțiunii de vătămare corporală din culpă . Această faptă are
natură penală numai dacă rezultatul nerespectării dispozițiilor legale sau a
normelor de prevedere pentru exercițiul profesiei medicale conduce la o
vătămare corporală ce necesită minimum 10 zile de îngrijiri medicale, iar
dacă vătămarea corporală necesită 9 zile de îngrijiri medicale, fapta are
exclusiv natura ilicitului civil.
- Să fie săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege (intenție, directă
sau indirectă, sau culpă, cu prevedere sau fără prevedere ).
- Să fie prevăzută în legea penală ca infracțiune și pedepsită ca atare - această
condiție este expresia principiului legalității incriminării și al pedepselor,
principiu de bază al dreptului penal.

Codul penal român conține mai multe infracțiuni, care pot avea relevanță în pentru
medic și pentru profesionistul medical, respectiv:

 Vătămarea corporală din culpă – art. 184 Cod Penal

160 din 170

  Uciderea din culpă – art. 178 Cod Penal
 Provocarea ilegală a avortului – art. 185 Cod Penal
 Divulgarea secretului profesional - art. 196 Cod Penal
 Abuzul în serviciu contra intereselor unei persoane 246 Cod Penal
 Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – 247 Cod Penal
 Neglijența în serviciu –art. 249 Cod Penal
 Luarea de mită – art. 254 Cod Penal
 Primirea de foloase necuvenite - art. 256 Cod Penal
 Exercitarea fără drept a unei profesii - art. 181 Cod Penal
 Falsul material în înscrisuri oficiale – art. 288 Cod Penal
 Falsul intelectual - art. 289 Cod Penal
 Infracțiuni contra sănătății publice – art. 308-312 Cod Penal
 Punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji - art. 314 Cod
Penal

1. Infracțiunea de „Vătămare corporală din culpă” prevăzută de art. 184 din vechiul
CP are următorul conținut:

„Lovirea sau actele de violență care au pricinuit o vătămare care necesită pentru
vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum și fapta de vătămare
corporală, care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile,
săvârșite din culpă, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Dacă această faptă este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a

măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru
îndeplinirea unei anumite activități, pedeapsa este închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
amendă.

Dacă fapta a avut vreuna din urmările vătămării corporale grave, adică:

- vătămarea corporală necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de mai mult de 60

de zile,

- pierderea unui simț sau organ sau încetarea funcționării acestuia,

- infirmitate permanentă fizică sau psihică,

- sluțirea,

- avortul,

- punerea în primejdie a vieții persoanei

161 din 170

 Se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Dacă această faptă este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a

măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru
îndeplinirea unei anumite activități, pedeapsa este închisoare de la 6 luni la 3 ani.”

Evident că personalul medical poate fi condamnat pentru al doilea și pentru

ultimul alineat al acestui articol, care reprezintă variante agravate a infracțiunii,
atunci când vătămarea corporală este rezultatul culpei medicale grave, ce a avut ca
urmare fie o vătămare corporală pentru a cărei vindecare sunt necesare între 10 și 60
de zile de îngrijiri medicale, fie o vătămare corporală gravă, cu consecințele prevăzute
expres de lege.

Precizăm că zilele de îngrijiri medicale nu sunt echivalente cu zilele de spitalizare

și nici cu zilele de concediu medical, putând exista diferențe între acestea. Exemplul
clasic este acela al unei fracturi, când internarea în spital este de scurtă durată, astfel
că, deși după montarea aparatului gipsat sau de osteosinteză pacientul poate părăsi
spitalul, nevoile sale de îngrijiri medicale continuă până la vindecarea fracturii și
recuperarea funcțională a zonei lezate.

De aceea, noțiunea de „zile de îngrijiri medicale” aparține în mod tradițional

medicinii legale, specialistul în medicină legală urmând să facă o apreciere concretă,
de la caz la caz, a acestei perioade, ținând cont de factorii de diagnostic, prognostic și
tratament, dar și de particularitățile persoanei în cauză (vârstă, sex, afecțiuni asociate
etc.) .

Stabilirea zilelor de îngrijiri medicale este importantă, deoarece ea conduce la

încadrarea juridică a faptei, și implicit a regimului juridic aplicabil acesteia. Astfel,
pentru varianta simplă a vătămării corporale din culpă , ce necesită îngrijiri medicale
între 10 și 60 de zile, cercetarea penală se face doar la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, formulată în două luni de la producerea faptei sau a rezultatului
acesteia, iar împăcarea părților conduce la încetarea procesului penal, în orice fază s-
ar afla acesta. Dimpotrivă, pentru vătămarea corporală din culpă care a avut
consecințe deosebit de grave, cercetarea penală este guvernată de principiul
oficialității, ea se realizează și din oficiu, nu numai la plângerea prealabilă, iar
împăcarea părților nu are nici o relevanță asupra continuării procesului penal. Totuși,
și în acest caz, deși nu conduce la stingerea procesului penal, totuși, stăruința depusă
de cel acuzat de infracțiune pentru a acoperi prejudiciul cauzat victimei, constituie o
circumstanță atenuantă importantă, ce va fi avută în vedere de judecător la

162 din 170

individualizarea pedepsei, în cazul în care cel acuzat va fi găsit vinovat de producerea
infracțiunii.

În cazul în care cel acuzat de producerea unei infracțiuni va recunoaște în fața

instanței că a comis fapta , limitele legale ale pedepselor ce îi pot fi aplicate se reduc
cu o treime, această regulă fiind valabilă pentru toate infracțiunile.

2. „Uciderea din culpă” art. 178 din vechiul Cod Penal.

„Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

Dacă această faptă este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de
prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei
anumite activități, pedeapsa este închisoarea de la 2 ani la 7 ani.

Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane, la
maximul pedepselor se poate adăuga un spor de până la 3 ani.”

Cea mai gravă consecință a culpei profesionale medicale o constituie decesul

pacientului, ca urmare a nerespectării culpabile a regulilor sau standardelor
profesionale, respectiv a obligațiilor personalului medical (de acordare a îngrijirilor
medicale, de supraveghere, de securitate, de diligență etc.). Evident infracțiunea este
cercetată din oficiu de către organele de cercetare penală, orice caz de deces în
unitățile spitalicești sau în primele 24 de ore de la internare fiind supus autopsierii,
iar, la cererea familiei, raportul de necropsie poate fi întocmit de un laborator
medico-legal.

3. Provocarea ilegală a avortului art.185 CP

Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârșită în vreuna din

următoarele împrejurări:

- în afara instituțiilor sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop,

- de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate,

- dacă vârsta sarcinii a depășit patrusprezece săptămâni,

Se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

163 din 170

 Întreruperea cursului sarcinii, în orice împrejurări, fără consimțământul femeii
însărcinate, se pedepsește cu închisoare de la 2 ani la 7 ani și interzicerea unor
drepturi.

Dacă aceste fapte au avut ca urmare o vătămare corporală gravă , pedeapsa

este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca
urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și
interzicerea unor drepturi.

    În cazul când fapta prevăzută în alin. 2 si 3 a fost săvârşită de medic, pe lângă
pedeapsa închisorii, se va aplica şi interdicția exercitării profesiei de medic, potrivit
art. 64 lit. c).

    Tentativa se pedepsește.

    Nu se pedepseste intreruperea cursului sarcinii efectuata de medic:

   a) daca intreruperea cursului sarcinii era necesara pentru a salva viata, sanatatea
sau integritatea corporala a femeii insarcinate de la un pericol grav si iminent si care
nu putea fi inlaturat altfel;

   b) in cazul prevazut in alin. 1 lit. c), cand intreruperea cursului sarcinii se impunea
din motive terapeutice, potrivit dispozitiilor legale;

   c) in cazul prevazut in alin. 2, cand femeia insarcinata s-a aflat in imposibilitate de a-
si exprima vointa, iar intreruperea cursului sarcinii se impunea din motive
terapeutice, potrivit dispozitiilor legale.

4. Divulgarea secretului profesional, art. 196 CP

   Infracțiunea constă în divulgarea, fara drept, a unor date, de catre acela caruia
i-au fost incredintate, sau de care a luat cunostinta in virtutea profesiei ori functiei,
daca fapta este de natura a aduce prejudicii unei persoane, și se pedepseste cu
inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.

  Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei

vatamate, iar împacarea partilor inlatura raspunderea penala.    

5. Abuzul in serviciu contra intereselor persoanelor , art. 246 Cp

164 din 170

 „Fapta functionarului public, care, in exercitiul atributiilor sale de serviciu, cu
stiinta, nu indeplineste un act ori il indeplineste in mod defectuos si prin aceasta
cauzeaza o vatamare intereselor legale ale unei persoane se pedepseste cu inchisoare
de la 6 luni la 3 ani.”

Personalul medical poate fi subiect activ al acestei infracțiuni când acționează cu

rea credință, cu intenție, refuzând , spre exemplu să acorde asistență medicală, sau să
efectueze o manevră medicală, sau în orice alt mod care presupune o neexecutare
sau o executare răuvoitoare și voit greșită a obligațiilor sale profesionale, și prin
aceasta se aduce atingere intereselor legale ale unei personae. Spre exemplu, dacă
medicul refuză să elibereze un act medical la care pacientul este îndreptățit pentru a
obține o pensie sau un alt tip de suport social, se poate formula o asemenea acuzație.

Chiar dacă textul legii face referire la funcționarii publici și la funcționari în

general, jurisprudența a stabilit că medicul poate fi subiect activ al acestei infracțiuni,
și al tuturor celorlalte infracțiuni în legătură cu serviciul, inclusiv a infracțiunilor de
luare de mită și primire de foloase necuvenite .

6. Abuzul in serviciu prin ingradirea unor drepturi , art 247 CP.

   Ingradirea, de catre un functionar public, a folosintei sau a exercitiului

drepturilor vreunui cetatean, ori crearea pentru acesta a unor situatii de inferioritate
pe temei de nationalitate, rasa, sex sau religie, se pedepseste cu inchisoare de la 6
luni la 5 ani.

Interzicerea oricăror forme de discriminare în acordarea asistenței medicale

ține de esența cea mai profundă a profesiei de medic și a profesiilor medicale în
general. Dincolo de aspectele etice și deontologice, îngrădirea folosinței sau
exercițiului dreptului la ocrotirea sănătății sau punerea pacienților în situații de
inferioritate unii față de alții pe criterii discriminatorii legate de naționalitate, rasă,
sex sau religie, constituie infracțiune (ex. stabilirea de priorități în aplicarea
tratamentului pe criterii discriminatorii) .

7. Neglijenta in serviciu, art. 249 CP

„Incalcarea din culpa, de catre un functionar public, a unei indatoriri de serviciu,

prin neindeplinirea acesteia sau prin indeplinirea ei defectuoasa, daca s-a cauzat o
tulburare insemnata bunului mers al unui organ sau al unei institutii de stat ori al unei

165 din 170

alte unitati din cele la care se refera art. 145 sau o paguba patrimoniului acesteia ori
o vatamare importanta intereselor legale ale unei persoane, se pedepseste cu
inchisoare de la o luna la 2 ani sau cu amenda.

 Fapta prevazuta in alin. 1, daca a avut consecinte deosebit de grave, se

pedepseste cu inchisoare de la 2 la 10 ani. ”

Cea mai frecventă aplicație a acestei infracțiuni în domeniul medical era, sub
imperiul vechiului cod penal, în vigoare la data redactării cursului, în cazul decesului
nou-născutului în cursul travaliului, astfel că acesta nu a respirat, neputându-se pune
deci problema uciderii din culpă ( nu există viață, nu există ucidere ).

Noul cod penal însă, incriminează o infracțiune distinctă , aceea de vătămare a

fătului în timpul nașterii, care va fi noua calificare juridică aplicabilă vătămării fătului
în timpul travaliului sau împiedicării instalării vieții extrauterine.

8. Luarea de mita , art. 254

„Fapta functionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeste bani sau
alte foloase care nu i se cuvin ori accepta promisiunea unor astfel de foloase sau nu o
respinge, in scopul de a indeplini, a nu indeplini ori a intarzia indeplinirea unui act
privitor la indatoririle sale de serviciu sau in scopul de a face un act contrar acestor
indatoriri, se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 12 ani si interzicerea unor drepturi.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au facut obiectul luarii de mita se
confisca, iar daca acestea nu se gasesc, condamnatul este obligat la plata
echivalentului lor in bani. ”

După cum se observă din conținutul constitutiv al acestei infracțiuni, valoarea

materială a obiectului mitei este complet nerelevantă, în practică existând
condamnări și pentru sume aproape derizorii.

9. Primirea de foloase necuvenite, art. 256 CP

  Primirea de catre un functionar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, dupa
ce a indeplinit un act in virtutea functiei sale si la care era obligat in temeiul acesteia,
se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani.

166 din 170

    Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confisca, iar daca acestea nu se
gasesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor in bani.

10.Exercitarea fara drept a unei profesii ,281 CP

Exercitarea fara drept a unei profesii sau a oricarei alte activitati pentru care
legea cere autorizatie, ori exercitarea acestora in alte conditii decat cele legale, daca
legea speciala prevede ca savarsirea unor astfel de fapte se sanctioneaza potrivit legii
penale, se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 1 an sau cu amenda.”

Potrivit art. 387 alin. 1 Legea 95/2006, practicarea profesiei de medic de către o
persoană care nu are această calitate constituie infracțiune și se pedepsește conform
Codului penal.

11.Falsul material in inscrisuri oficiale, art.288 CP

 „Falsificarea unui inscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin
alterarea lui in orice mod, de natura sa produca consecinte juridice, se pedepseste cu
inchisoare de la 3 luni la 3 ani.

     Falsul prevazut in alineatul precedent, savarsit de un functionar in exercitiul

atributiilor de serviciu, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani.

     Sunt asimilate cu inscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate
producatoare de consecinte juridice.

     Tentativa se pedepseste.”

Avem în vedere faptul că toate documentele întocmite de medici în activitatea

lor (foi de observație, protocoale operatorii și terapeutice, scrisori medicale, rapoarte
medicale, etc) sunt documente oficiale, care pot avea și au deseori semnificații
juridice importante, astfel că ele pot constitui obiectul material al infracțiunilor de
fals.

12.Falsul intellectual, art.289 CP

Falsificarea unui inscris oficial cu prilejul intocmirii acestuia, de catre un

functionar aflat in exercitiul atributiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau

167 din 170

imprejurari necorespunzatoare adevarului ori prin omisiunea cu stiinta de a insera
unele date sau imprejurari, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani.

    Tentativa se pedepseste.

Medicul, prin natura activității sale, consultă pacientul și constată în mod direct
și nemijlocit starea de sănătate fizică și psihică a acestuia, respectiv existența unor
simptome și semne obiective de boală , pe baza cărora formulează diagnosticul și
aplică tratamentul. Evident că atestarea neconformă cu adevărul a stării reale a
pacientului în documentele medicale oficiale constituie infracțiunea de fals
intelectual.

13. Zădărnicirea combaterii bolilor, art.308 CP

Nerespectarea masurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor

molipsitoare, daca a avut ca urmare raspandirea unei asemenea boli, se pedepseste
cu inchisoare de la o luna la 2 ani sau cu amenda.    

14.Traficul de stupefiante, art.312 CP

„Producerea, detinerea sau orice operatiune privind circulatia produselor ori

substantelor stupefiante sau toxice, cultivarea in scop de prelucrare a plantelor care
contin astfel de substante ori experimentarea produselor sau substantelor toxice,
toate acestea fara drept, se pedepsesc cu inchisoare de la 3 la 15 ani si interzicerea
unor drepturi.

     Daca fapta prevazuta in alin. 1 a fost savarsita organizat, pedeapsa este

detentiunea pe viata sau inchisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor
drepturi.

     Prescrierea de catre medic, fara a fi necesar, a produselor sau substantelor

stupefiante, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani, iar organizarea sau
ingaduirea consumului de asemenea produse ori substante in locuri anumite se
pedepseste cu inchisoare de la 3 la 15 ani si interzicerea unor drepturi.

     Tentativa se pedepseste.”

168 din 170

Legea specială care reglementează regimul juridic al stupefiantelor și psihotropelor,
inclusiv utilizarea lor în scopuri medicale, este Legea 339/2005, modificată prin Legea
179/2012.

15.Punerea in primejdie a unei persoane in neputinta de a se ingriji , 314 CP

„Parasirea, alungarea sau lasarea fara ajutor, in orice mod, a unui copil sau a
unei persoane care nu are putinta de a se ingriji, de catre acela care o are sub paza
sau ingrijire, punandu-i in pericol iminent viata, sanatatea sau integritatea corporala,
se pedepsesc cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani.

     Este apărata de pedeapsa persoana care, dupa savarsirea faptei, isi reia de
buna-voie îndatoririle.”

În urmă cu mai mulți ani, a fost notoriu cazul pacientului abandonat în stradă
cu perfuzia montată, de către personalul ambulanței care îl transporta, după ce mai
multe spitale refuzaseră primirea acestuia. În mod paradoxal, în acel caz a fost trimis
în judecată șoferul ambulanței, cu o încadrare juridică a faptei schimbată pe parcursul
judecății, finalmente achitat, apoi condamnat printr-un recurs în anulare pentru care
Romania a fost condamnată la CEDO (cazul Marian Niță c. România).

Ca o dispoziție procedurală penală în favoarea medicilor, conținută în

dispozițiile speciale regăsim în Legea privind reforma în domeniul sănătății, privind
obligativitatea înștiințării prealabile a Colegiului Medicilor din Romania asupra
exercitării acțiunii penale împotriva unui membru al Colegiului cu privire la fapte care
au legătură cu exercitarea profesiei de medic. Apreciem că aceasta este o condiție
prealabilă exercitării acțiunii penale împotriva medicului, neîndeplinirea acesteia
împiedicând exercitarea acțiunii penale.

169 din 170

170 din 170