Referat

DELIMITAREA TORTURII DE TRATAMENT INUMANE SAU

DEGRADANTE PRIN PRISMA JURISPRUDENȚEI CEDO

Tortura este una dintre cele mai grave încălcări ale drepturilor omului, provocând o
mare îngrijorare comunității mondiale, ce reprezintă un pericol public - deoarece
încalcă sănătatea, psihicul și viața unei persoane protejate de legea penală. Mai
mult, infracțiunile de tortură aduc atingere intereselor societății și ale statului,
reducând nivelul de încredere și respect al cetățenilor față de organele statului, ai
căror funcționari sunt implicați în săvârșirea de torturi și alte tratamente sau
pedepse crude, inumane sau degradante. Folosirea violenței și a torturii în
Republica Moldova este evidențiată de diverse surse, inclusiv statistici oficiale,
informații cu privire la măsurile luate de republică în vederea punerii în aplicare a
prevederilor Convenției împotriva torturii și a altor tratamente sau pedepse crude,
inumane și degradante, rapoarte din mass-media, precum și rezultatele
monitorizării de către internațional și intern. organizații pentru drepturile omului.
În conformitate cu concluziile studiilor de monitorizare, folosirea torturii este
efectuată în principal de către oamenii legii în primele ore de detenție și verificarea
înainte de judecată a declarațiilor și raportărilor de infracțiuni.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este una dintre cele cea mai importante
instituții ce stă la straja respectării drepturilor omului în Europa.
În conformitate cu art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prevede că:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante”
Deși această normă este adresată în primul rând statelor și organelor lor pentru a se
asigura că populația nu este supusă la nici un fel de aspecte de genul dat de către
organele publice, articolul 3 al convenție CEDO conține și o obligație pozitivă
pentru state de a se asigura că persoanele care se află sub jurisdicția lor, nu sunt
torturate sau tratate inuman ,degradant de către părți sau entități private. Astfel, un
stat semnatar al CEDO nu poate fi găsit responsabil pentru acțiunile persoanelor
1
private care au torturat sau tratat inuman ori degradant pe cineva, însă poate fi
considerat responsabil în temeiul articolului 1 CEDO pentru că a eșuat în a
recunoaște „oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile
fundamentale.
În literatura de specialitate şi acte juridice găsim noţiuni de tortură, tratament
inuman şi tratament degradant. Deşi aceste noțiuni se deosebesc după anumite
criterii, totodată noţiunile date conţin mai multe elemente comune.
Absolut toate formele de tortură şi maltratările sunt complet interzise de către
actele normative internaţionale în domeniul drepturilor omului. Această interdicţie
este prevăzută de mai multe tratate şi alte instrumente internaţionale care este parte
integrantă a dreptului internaţional cutumiar, ce este aplicat faţă de toate statele,
indiferent dacă aceste state sunt parte a tratatelor, ce conţin interzicerea torturii şi a
tratamentului inuman şi degradant. Tortura şi maltratările sunt interzise oricând şi
în orice circumstanțe sub nici o formă nu sunt acceptate excepții, iar statele nu pot
face abateri de la aceste obligaţii pe perioada urgenţelor naţionale sau pentru
oricare alte motive.

Tortura este plasată într-un pasaj separat şi este apreciată ca fiind o formă foarte
gravă a relelor tratamente, iar pedeapsa penală aplicabilă pentru tortură este cu o
însemnătate mai mare decât pentru tratamentele inumane sau degradante.
Dacă este să facem o analiză și deosebire între tortură, tratament inuman şi
tratament degradant deducem concluzia că pentru calificarea unei fapte drept
tortură, trebuie să ne bazăm pe anumite particularităţi relevante cum ar fi: scopul,
consecinţele fizice şi psihice ale faptei respective, durata şi intensitatea aplicării
durerii sau suferinţei provocate, metoda de executare, sexul şi vârsta victimei.
Elementele subiective ale acestui criteriu – sexul, vârsta şi starea sănătăţii victimei,
sunt relevante pentru evaluarea intensităţii unui tratament anume. Oricum,
ponderea atenuantă a acestor factori relativi trebuie să fie minimă la stabilirea
faptului dacă anumite acţiuni reprezintă o tortură. Acţiunile care în mod obiectiv
cauzează o intensitate suficientă de durere vor fi considerate tortură, indiferent
dacă victima este femeie sau bărbat, ori dacă are sau nu o constituţie fizică robustă.

2
Ajungem la concluzia că tortura se aplică mereu intenționat iar ca model putem
analiza hotărârea CEDO Corsacov vs. Moldova, nr. 18944/02, 4 aprilie 2006 –
reclamantul a pretins că a fost supus unei brutalități severe din partea poliției și că
autoritățile nu au efectuat o cercetare adecvată a incidentului, ceea ce constituie o
violare a art.3, de asemenea s-a plâns în temeiul art. 13 al Convenției).

Intensitatea suferinţelor care este cauzată victimei torturii neapărat va fi

determinată în dependenţă de toate circumstanţele relevante, la fel se v-a lua în
consideraţie a diferitor aspecte obiective şi subiective, precum:

- frecvenţa, puterea şi specificul loviturilor. De exemplu, lovirea tălpilor este o

practică care se numește falaka , reprezintă o formă de maltratare deosebit de
crudă o putem găsi în hotărârea CEDO Salman vs. Turkey;

- obiectele folosite de torţionari, de exemplu, plasarea obiectelor ascuţite sub

unghii care o regăsim în hotărârea Lenev vs. Bulgaria;

- metodele aplicării violenţei şi relelor tratamente, precum sunt suspendarea

victimei de mâinile legate la spate care mai este numită „spânzurătoare
palestiniană” întâlnită în speţa hotărârii Aksoy vs. Turkey,;

- electrocutarea victimei hotărârea Buzilov vs. Moldova, no. 28653/05, 23 June

2009);

Dacă este să analizăm aceste noțiuni sub aspect juridico-penal, tortura şi

tratamentul inuman se aseamănă foarte mult, cu acea excepţie că, spre deosebire
de tortură, latura obiectivă în cazul tratamentului inuman se poate exprima şi prin
detenţia persoanei în condiţii care nu corespund normelor şi standardelor de
detenţie adică condiţii de detenţie care cauzează atât prejudicii sănătăţii persoanei,
cât şi o influenţă asupra psihicului acesteia, sau prin acordarea neadecvată or
insuficientă a asistenţei medicale persoanelor aflate în detenţie.

Ca să facem referire la tratamentul degradant am putea pune această noțiune pe cel

mai jos nivel de pe „scara” violărilor articolului 3 al CEDO , deci, dintre formele

3
de rele tratamente, tratamentul degradant se consideră mai puţin grav decât tortura
şi tratamentul inuman.
Tratamentul degradant atentează grav la demnitatea umană, emite și creează
victimelor sentimente de frică, anxietate şi inferioritate care sunt capabile să
umilească şi să înjosească victima, să o devalorizeze de esenţa sa de fiinţă umană;
înfrânge rezistenţa fizică şi morală a victimei şi o determină să acţioneze împotriva
voinţei sau conştiinţei sale.
Însă caracterul public al tratamentului nu este obligatoriu, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a menţionat că un tratament va rămâne a fi degradant chiar
dacă elementul public lipseşte, fiind „suficient ca victima să se simtă înjosită în
ochii proprii”.

Reprezintă tortură [art. 1661 alin. (3) C.pen.] orice faptă intenţionată prin care se
provoacă unei persoane o durere sau suferinţe fizice sau psihice puternice cu
scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau
mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a
comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a exercita presiune
asupra ei sau asupra unei terţe persoane, sau din orice alt motiv, bazat pe o formă
de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă este
provocată de către o persoană publică sau de către o persoană care, de facto,
exercită atribuţiile unei autorităţi publice, sau de către orice altă persoană care
acţionează cu titlu oficial sau cu consimţământul expres sau tacit al unei asemenea
persoane. La alin. (4) al art. 1661 C.pen. sunt prevăzute următoarele forme
agravante ale infracţiunii: a) cu bună ştiinţă asupra unui minor sau asupra unei
femei gravide ori profitând de starea de neputinţă cunoscută sau evidentă a
victimei, care se datorează vârstei înaintate, bolii, dizabilităţii ori altui factor; b)
asupra a două sau a mai multor persoane; c) de două sau de mai multe persoane; d)
prin folosirea armei, instrumentelor speciale sau a altor obiecte adaptate acestui
scop; e) săvârşite de o persoană cu funcţie de răspundere sau de o persoană cu
funcţie de demnitate publică; f) care din imprudenţă au cauzat o vătămare gravă
sau medie integrităţii corporale sau sănătăţii; g) care din imprudenţă au cauzat
decesul persoanei sau sinuciderea acesteia. Formularea normei de incriminare a
4
torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante la art. 1661 C.pen. al R.
Moldova a fost în mare parte influenţată de interpretările jurisprudenţei CtEDO
existentă în materia art. 3 din Convenţia europeană. Plecând de la aceste premise
corecta interpretare şi aplicare a normei urmează a fi făcută în acord principiile şi
hotărârile pronunţate de Curtea europeană. O primă premisă ce urmează a fi luată
în consideraţie este scopul art. 3 din CEDO, care-l constituie apărarea integrităţii
fizice şi morale a persoanei, precum şi demnitatea ei. Această interpretare a stat la
baza descrierii faptei de tortură la Capitolul III din partea specială a C.pen.,
intitulat Infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei. Prin
incriminarea torturii, tratamentelor inumane sau degradante trebuie să se
urmărească în principal protejarea relaţiilor sociale privitoare la personalitatea
umană şi nu a relaţiilor sociale de altă natură, precum ar fi cele referitoare la
înfăptuirea actului de justiţie. 131 Capitolul V. DREPT PENAL ȘI DREPT
PROCESUAL PENAL Prin urmare, poziţionarea faptei de tortură în Capitolul III
al Părţii speciale a C.pen. se află în acord cu sensul pe care îl are art. 3 al
Convenţiei europene, adică protejarea demnităţii umane. În virtutea raţiunilor sus-
menţionate, textul art. 3 al CEDO poate sta la baza descifrării conţinutului obiectul
juridic principal al infracţiunii de tortură, tratament inuman sau degradant (art.
1661 C.pen.), care îl formează relaţiile sociale referitoare la protejarea demnităţii
persoanei. Acest lucru reiese fără doar şi poate din esenţa şi destinaţia juridică a
art. 3 din CEDO. Tortura reprezintă cea mai gravă formă de maltratare interzisă de
art. 3 din Convenţia europeană. Demnitatea umană însă, poate fi încălcată şi prin
acte de violenţă fizică sau psihică, care nu ating pragul de gravitate al torturii.
Acestea pot fi calificate ca tratamente inumane sau degradante. Situaţia este
valabilă şi pentru norma incriminatoare statuată la art. 1661 C.pen. Dacă nu este
îndeplinită cerinţa de gravitate a torturii [art. 1661 alin. (3) C.pen.], sub forma
provocării unei suferinţe psihice sau fizice puternice victimei, fapta de maltratare
va cădea sub incidenţa alin. (1) al aceluiaşi articol, cu condiţia că sunt întrunite şi
celelalte semne constitutive ale infracţiunii de tratament inuman sau degradant.
Jurisprudenţa CtEDO evidenţiază două praguri de gravitate care caracterizează
tratamentele inumane sau degradante: pragul minim şi pragul maxim. Pragul

5
maxim este atins atunci când victimei i se provocă o suferinţă fizică sau psihică
puternică sau deosebită aferentă torturii. Pragul minim de gravitate nu este atins
atunci când actul săvârşit asupra victimei constituie o simplă brutalitate,
insuficientă pentru a aduce o ingerinţă textului art. 3 din Convenţie. La evaluarea
pragurilor de gravitate a maltratării Curtea se conduce de mai mulţi circumstanţe şi
împrejurări: contextul în care este săvârşită, durata tratamentului aplicat, efectele
fizice sau psihice asupra victimei (adică dauna efectiv produsă), metoda de
săvârşite, sexul, vârsta, starea de sănătate etc. Aceste circumstanţe şi împrejurări v-
or fi evaluate în cumul sau fiecare în parte. Având în vedere caracterul evolutiv al
Convenţiei, ca instrument juridic ce urmează a fi interpretat în lumina condiţiilor
de viaţă actuale, nu este exclusă posibilitatea ca anumite fapte calificate cândva ca
tratamente inumane şi degradante şi nu ca tortură, ar putea primi o calificare
diferită în viitor. După cum a concluzionat Curtea: nivelul crescând de exigenţă în
materia protecţiei drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică, paralel
şi ineluctabil, o şi mai mare fermitate în aprecierea atingerilor aduse unor valori
fundamentale ale unei societăţi democratice 1 . 1 Hotărârea CtEDO din 5.04.1978,
Tyrer c. Marea Britanie. 132 Tudor Osoianu, Dinu Ostavciuc STUDII ȘI
CERCETĂRI JURIDICE ● Partea V CEDO nu dă o noţiune a tratamentelor
inumane sau a tratamentelor degradante. Aceste noţiuni, însă pot fi desprinse din
hotărârile Curţii europene adoptate pe cauze concrete. Tratamentele inumane au
fost definite de ca fiind acele acte pin care se provoacă victimei leziuni sau
suferinţe fizice şi morale, susceptibile de a produce tulburări psihice. Prejudiciul
provocat poate fi atât corporal (fizic) sau psihic (mintal). Important este ca actul de
maltratare să nu fie săvârşit cu intenţia de a provoca suferinţe intense victimei, care
după cum s-a menţionat anterior sunt de domeniul torturii. În acelaşi timp,
prejudiciul trebuie să atingă pragul minim de gravitate susceptibil de a leza textul
art. 3 din Convenţie şi trebuie să fie săvârşit de către agenţii statului sau prin
tolerarea de către aceştia. De către Curte au fost identificate următoarele situaţii de
neatingere al pragului minim de încălcare a art. 3 din CEDO: persoanei nu i s-a
creat condiţii de a se consulta cu un anumit medic specialist, atunci când se putea
asigura un tratament medical apropiat şi în alte condiţii 2 ; administrarea forţată de

6
medicamente specifice unui bolnav mintal internat într-o clinică psihiatrică, sub
control judiciar3 ; interogatoriul luat unui copil cu vârsta de 10 ani care nu l-a
afectat cu nimic 4 ; obligarea supunerii la recoltarea unor probe biologice în cadrul
unui program împotriva toxicomaniei5 ; declanşarea urmării penale pentru
sustragerea de la obligaţia de a îndeplini serviciul militar6 ; imposibilitatea unei
persoane de a beneficia de liberare condiţionată, ca urmare a schimbării practicii în
materie 7 etc. În acelaşi sens poate fi invocat şi cazul Brega c. Moldovei: Guvernul
a motivat precum că ofiţerii de poliţie doar au îmbrâncit camera de luat vederi a
reclamantului dar nu l-au lovit. Curtea a stabilit că agresiunea fizică nu era de
natură să provoace dureri fizice, dar mai degrabă a fost un act de intimidare 8 .
Plecând de la aceste interpretări, dacă nu este atins nivelul minim de severitate,
faptele de intimidare şi agresare nu vor putea fi calificate în baza art. 1661 alin. (1)
C.pen. nici din punct de vedere al dreptului penal intern. Este posibilă însă
intervenţia legii penale sub aspectul altor calificări juridice, atunci când fapta
întruneşte semnele unei alte componenţe de infracţiune: violarea de domiciliu (art.
179 C.pen.); abuzul de putere sau abuzul de serviciu (art. 326 C.pen.); exces de
putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu (art. 327 C.pen.); neglijenţă (art. 329
C.pen.) etc. Nivelul minim de severitate a fost atins în următoarele situaţii constate
de Curtea europeană: a. Curtea a considerat tratamentul ca fiind „inuman”,
deoarece inter alia acesta a fost premeditat, a fost aplicat ore în şir şi a cauzat fie
leziuni corporale, fie suferinţe fizice sau psihice9 b. Folosirea forţei fizice asupra
unei persoane private de libertate, atunci când acest lucru nu este strict necesar prin
raportare la comportamentul acelei persoane, este de natură să aducă atingere
demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art.
3 10; c. Lipsa de reacţie din partea autorităţilor de a da curs cererii reclamantei,
care a asistat la reţinerea fiului ei de către forţele de ordine, de a i se da informaţii
cu privire la soarta acestuia, dispărut după data ridicării incriminate, a menţinut-o
într-o stare de profundă nelinişte şi disperare, ceea ce constituie un tratament
inuman, în sensul art. 3 Convenţie11 ; d. Ameninţarea reală şi serioasă cu tortura,
fără ca acesta să fi fost dusă la împlinire, poate constitui cel puţin un tratament
inuman interzis de Convenţie12; e. Reclamantul a fost condamnat la moarte şi a

7
suportat consecinţele acestei condamnări mai mult de 3 ani, stabilite de către
instanţă în cadrul unui proces inechitabil. În aceste împrejurări Curtea a conchis că
faptul de a pronunţa pedeapsa cu moartea împotriva reclamantului, ca urmare a
unui proces inechitabil, reprezintă un tratament inuman13 . Tratamentul degradant
ca şi cel inuman nu este definit de Convenţia europeană sau de vreun alt act juridic
de vocaţie internaţională. În activitatea de aplicare a art. 3 din Convenţia
europeană, Curtea a dat mai multe interpretări expresiei de tratament degradant. De
exemplu, un tratament este degradant atunci când creează victimei sentimente de
teamă, de nelinişte şi de inferioritate, de natură a o umili, a o înjosi şi, eventual, de
a-i înfrânge astfel rezistenţa fizică şi morală.

Toate actele internaţionale care incriminează tortura nu justifică astfel de

tratamente în niciun fel de circumstanţe. Astfel, Codul penal român din 2009
conţine următorul alineat: „ nicio împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că
este vorba de stare de război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică
internă sau de oricare altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica
tortura . De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului sau al unei autorităţi
publice”. Prevederea respectivă, fiind preluată din Convenţia ONU împotriva
torturii şi altor pedepse, ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante,
este una de importanţă esenţială, deoarece accentuează încă o dată gradul avansat
de prejudiciabilitate al faptei şi incompatibilitatea acesteia cu normele unui stat
unde legea reprezintă valoarea supremă. Prin urmare, considerăm oportun de a
introduce o astfel de clauză şi în legea penală a R.M., invocînd şi faptul că
Republica Moldova a ratificat majoritatea Convenţiilor internaţionale care
condamnă tortura, tratamentele inumane şi degradante. După cum am evidenţiat
anterior, alin. 2 al art. 3091 CP RM, prevede răspunderea penală pentru fapta de
organizare sau instigare a acţiunilor de tortură. Menţionăm că infracţiunea
respectivă nu este subsidiară infracţiunii de la alin. 1 art. 3091 CP RM., ci este de
sine stătătoare şi nu necesită a se face referire la prevederile părţii generale a
Codului penal (alin.3,4 art.42 CP RM). Organizarea torturii ca modalitate
normativă a infracţiunii prevăzute la alin. 2 art. 309/1 CP RM rezidă în organizarea
săvîrşirii infracţiunii de tortură sau în dirijarea realizării acesteia şi anume:iniţierea
8
şi planificarea torturii; atragerea la săvîrşirea torturii a altor participanţi;
coordonarea acţiunilor participanţilor; elaborarea şi modificarea planului de
activitate infracţională. Instigarea torturii ca modalitate normativă a infracţiunii
prevăzute la alin. 2 al art. 309/1 CP RM constă în determinarea altei persoane la
comiterea infracţiunii de tortură. Determinarea poate fi făcută verbal sau scris,
direct, indirect, evident sau insidios. Metodele de instigare pot fi din cele
maidiverse: rugăminţi, daruri, promisiuni, etc. Exprimarea dorinţei fără efect
determinant în comiterea torturii nu poate fi considerată instigare a torturii
Infracţiunea respectivă este una formală şi se consideră consumată în momentul
realizăriiactivităţilor specificate în dispoziţia articolului 3091 CP RM. Altfel zis,
pentru existenţa infracţiunii

nu este necesar ca persoana în raport cu care s-a recurs la organizare sau instigare
să fi trecut laexecutarea torturii .De asemenea, evidenţiem că în cazul infracţiunii
de organizare sau instigare a acţiunilor de tortură nu suntem în prezenţa unui obiect
material al infracţiunii şi a victimei, deoarece nu este exercitată o influenţă asupra
unei entităţi materiale, infracţiunea consumându-se la etapa organizării sau
instigării acţiunilor de tortură. Referindu-ne la circumstanţele agravante ale
infracţiunii de tortură, prevăzute la alin. 3 art.3091 CP RM, menţionăm că acestea
sunt comune atît pentru infracţiunea de tortură, cît şi pentru infracţiunea de
organizare sau instigare a acţiunilor de tortură:
a) cu bună ştiinţă asupra unui minor sau a unei femei gravide, ori profitînd de
starea deneputinţă a victimei, care se datorează vîrstei înaintate, handicapului fizic
sau psihicori altui factor;
c) de două sau mai multe persoane;
e) cu folosirea unor instrumente speciale de tortură sau a altor obiecte adaptate în
acest scop;
f) de o persoană cu înaltă funcţie de răspundere.
Cu referire la prima agravantă, subliniem că subiectul trebuie să cunoască cu
certitudinedespre existenţa calităţii speciale a victimei: femeie gravidă sau minor.
Această cunoaştere trebuiesă se bazeze pe fapte reale şi să nu fie una prezumtivă.

9
Comiterea torturii sau a infracţiunii de organizare sau instigare a acţiunilor de
tortură asupra unei femei gravide prezintă un pericol social
sporit, potrivit unor opinii, avînd în vedere faptul că se cauzează un prejudiciu
produsului de concepţie, care, deşi nu este persoană, constituie o viaţă în curs de
dezvoltare. La calificare nu contează sursa despre graviditatea femeii, nici vîrsta
sarcinii, nici viabilitatea fătului. Agravanta respectivă nu poate fi imputată
făptuitorului în cazul în care nu ştia despre existenţa ei. Pe de alt parte, dacă
făptuitorul credea eronat despre existenţa sarcinii, cele comise urmează a fi
calificate ca tentativă la lit a) alin.3, art. 3091 CP RM. În ceea ce priveşte
comiterea infracţiunii asupra unui minor, evidenţiem că sunt valabile aceleaşi
reguli specificate anterior, cu deosebirile de rigoare. Legiuitorul a folosit sintagma
„minor” fără a face o anumită deosebire în raport cu vîrsta sau discernămîntul
acestuia.

Potrivit Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20

noiembrie1989 la New York ( Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea
Parlamentului RM nr.408-XII din12.12.90, în vigoare pentru Republica Moldova
din 25 februarie 1993), prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vîrsta de 18
ani, cu excepţia cazurilor cînd în baza legii aplicabile copilului, majoratul este
stabilit sub această vîrstă . De asemenea, în conformitate cu prevederile Legii
nr.338 din 15 decembrie 1994 privind drepturile copilului, o persoană este
considerată copil din momentul naşterii şi pînă la vîrsta de 18 ani. Prin urmare, în
cazul acestei circumstanţe agravante minorul va fi persoana sub vîrsta de 18 ani.În
cadrul acestei circumstanţe agravante se include şi tortura comisă profitînd de
starea de neputinţă a victimei cunoscută sau evidentă, care se datorează vîrstei
înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui factor. Prin „starea de
neputinţă a victimei” se înţelege incapacitatea victimei de a se apăra din cauza
nefuncţionării totale sau parţiale a conştiinţei sau a stării sale fizice sau psihice
precare. În acelaşi timp, datorită faptului că victima căreia i se provoacă durerea
sau suferinţa fizică sau psihică simte această durere, respectiv, este imposibilă
nefuncţionarea totală a conştiinţei victimei. Conform unei alte opinii, prin „starea
de neputinţă” se înţelege incapacitatea victimei de a se apăra din cauza stării sale
10
fizice sau psihice precare. Asemenea situaţii unt expuse la lit. a) art. 3091 CP RM:
vîrsta, boala, handicapul fizic sau psihic sau alt factor. Deci,legiuitorul n-a
prevăzut în mod exhaustiv toate situaţiile care pot confirma starea de neputinţă
avictimei. Pentru calificare nu este suficient ca victima să se afle în stare de
neputinţă, este necesar ca făptuitorul să profite de această stare, cu condiţia că
cunoaşte această stare precară şi a decis să profite, sau o astfel de stare este
evidentă. De asemenea, pentru aplicarea agravantei respective nu contează dacă
făptuitorul însuşi a adus victima într-o astfel de stare, sau aceasta se afla în stare de
neputinţă independent de voinţa făptuitorului.Cea de a doua agravantă, săvîrşirea
infracţiunii de două sau mai multe persoane, menţionămcă aceasta presupune:
- coautoratul;
- săvîrşirea infracţiunii de către o persoană care întruneşte semnele subiectului
infracţiunii în
comun cu una sau mai multe persoane care nu întrunesc aceste semne;

- săvîrşirea infracţiunii de către o persoană care întruneşte semnele subiectului

infracţiunii prin intermediul unei persoane care nu întruneşte aceste semne.
În acelaşi timp, este important să facem distincţia între comiterea infracţiunii de
două sau mai multe persoane şi participaţia la infracţiune. Reieşind din faptul că în
cazul participaţiei toţi
participanţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii, în situaţia
agravantei respective aceasta va exista şi în cazul în care doar unul din făptuitori va
întruni aceste semne. Vizavi de agravanta de la lit. e) alin.3 art. 3091 CP RM,
evidenţiem că făptuitorului i se va aplica o sancţiune mai drastică, ţinînd cont de
faptul că acesta utilizează instrumente speciale de tortură sau alte obiecte adaptate
în acest scop. Prin acestea, se au în vedere uneltele, dispozitivele sau aparatele
special adaptate sau confecţionate pentru a provoca victimei durere sau suferinţă
fizică sau psihică (butelii de plastic umplute cu apă, diverse obiecte contondente,
cablu cu mîner la extremitate, cabluri electrice, etc.) [104, p.22]. După cum am
menţionat anterior, tortura implică o cruzime deosebită, fapt ce o separă de
tratamentul inuman. Prin urmare, de cele mai dese ori, cruzimea deosebită este

11
manifestată cu folosirea obiectelor speciale sau adaptate în acest scop, fapt ce
reiese din jurisprudenţa CEDO în acest domeniu.
Răspunderea penală se agravează dacă infracţiunile de tortură şi organizarea sau
instigarea acţiunilor de tortură sunt comise de o persoană cu înaltă funcţie de
răspundere. Potrivit alin.2 art. 123 CP RM, prin persoană cu înaltă funcţie de
răspundere se înţelege persoana cu funcţie de
răspundere al cărui mod de numire sau alegere este reglementat de Constituţia
Republicii Moldova şi de legile organice, precum şi persoanele cărora persoana cu
înaltă funcţie de răspundere le-a delegat împuternicirile sale. De asemenea,
conform alin.1 al art. 123 C.P. R.M., persoana cu funcţie de răspundere este
persoana căreia într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a
administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, i se acordă permanent sau
provizoriu, prin stipularea legii, prin numire, alegere sau în virtutea unei
însărcinări, anumite drepturi sau obligaţii.
Urmare a studiului realizat, reliefăm următoarele concluzii care constituie idei
relevante în tratareasubiectului în cauză:
1. Problema ştiinţifică soluţionată în lucrare constă în delimitarea torturii de alte
infracţiuni adiacente, în acelaşi timp, făcîndu-se distincţia netă între tortură şi
tratament inuman prin prisma
jurisprudenţei CEDO.
2. Tortura, tratamentul inuman şi degradant sunt fapte reglementate într-o serie de
acte
internaţionale, care prevăd că nicio dispoziţie pentru excepţii şi nicio derogare nu
este permisă în sensul justificării actelor de tortură, chiar şi într-o situaţie
excepţională care ameninţă viaţa naţiunii.
3. Odată cu ratificarea Protocolul Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi
altor tratamente
crude, inumane sau degradante, Republica Moldova s-a angajat să instituie un
mecanism naţional de
prevenire a torturii. Astfel, art.17 din Protocolul Opţional respectiv prevede:

12
« Fiecare Stat-Parte va menţine, desemna sau înfiinţa, cel tîrziu la un an de la
intrarea în vigoare a
prezentului Protocol, sau de la ratificarea sau aderarea la acesta, unul sau mai
multe mecanisme naţionale, independente, pentru prevenirea torturii la nivel
naţional ».
4. Deosebirea între tortură, tratament inuman şi tratament degradant rezidă în
faptul că pentru
calificarea unei fapte drept tortură, trebuie să reieşim din anumite particularităţi
relevante : scopul,consecinţele fizice şi psihice ale faptei respective, durata şi
intensitatea aplicării durerii sau
suferinţei, metoda de executare, sexul şi vîrsta victimei. Raliindu-ne la constatarea
Curţii Europene în acest sens, menţionăm că « pragul minim de severitate » sau
intensitatea durerii provocate reprezintă criteriul esenţial de delimitare a torturii de
tratamentul inuman.
5. Tortura, tratamentul inuman şi degradant, condiţiile de detenţie, acordarea
neadecvată sau neacordarea asistenţei medicale; investigarea ineficientă a cazurilor
de tortură şi rele tratamente constituie încălcările frecvente în baza cărora Curtea
Europeană constată violarea articolului 3 din Convenţie, fapt ce demonstrează sfera
extinsă de încălcare a acestuia.
6. Cercetarea legală privind cazurile de tortură şi tratament inuman şi degradant
trebuie să fie efectuată în conformitate cu standardele internaţionale. Protocolul de
la Istanbul reprezintă un
studiu amplu în acest sens, realizat de mai mult de 75 de experţi din domeniile
juridic, sănătăţii şi drepturilor omului.
8. Dacă în legătură cu infracţiunea de tortură a fost cauzată o vătămare corporală
gravă sau medie a integrităţii corporale, calificarea urmează a fi făcută potrivit
regulilor concursului de infracţiuni şi nu
va exista o încălcare a principiului „non bis in idem”, deoarece cauzarea
prejudiciului sănătăţii excede cadrul infracţiunii de tortură.
9. În vederea prevenirii faptelor de tortură şi rele tratamente, precum şi în scopul
evitării condamnării Republicii Moldova de către Curtea Europeană, statul trebuie

13
să popularizeze, să respecte şi să implementeze recomandările Comitetului
european pentru prevenirea torturii.
10. „Sarcina probaţiunii neaplicării torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude,
inumane sau degradante îi revine autorităţii în a cărei custodie se află persoana
privată de libertate, plasată la dispoziţia unui organ de stat sau la indicaţia acestuia,
sau cu acordul ori consimțământul său tacit” este o reglementare substanţială,
fundamentală, care reiese din articolul 10 al Codului de procedură
penală, precum şi din jurisprudenţa CEDO.
6. Totodată, considerăm oportun de a introduce un nou articol (art. 13413) în
partea generală a Codului penal, care ar delimita noţiunea de „tratament inuman”
de „tortură”, reieşind din jurisprudenţa CEDO, astfel încît să prevadă: „ Distincţia
între tratament inuman şi tortură rezidă în „pragul minim de severitate” stabilit de
CEDO, necesar pentru a stabili delimitarea între aceste
noţiuni, în cazul torturii acesta caracterizîndu-se printr-o cruzime şi intensitate
deosebită a actelor aplicate victimei. De fiecare dată trebuie să se ţină cont de
elementele obiective şi subiective stabilite de CEDO (durata aplicării actelor
respective, intensitatea, metoda de aplicare, precum şi
vîrsta sau sănătatea victimei), care, deşi fiind estimative, vor contribui esenţial la
delimitarea tratamentului inuman de tortură ”.

14
15