A v.

Rusia -  37735/09  Hotărârea din 12.11.2019

Curtea a constat încălcarea art. 3 din CEDO prin supunerea la tratament

inuman/degradant concretizat prin asistarea unui copil în vârstă de nouă ani la arestarea
violentă a tatălui său care nu a opus rezistență, fapt ce i-a pricinuit acestuia o serie de
afecțiuni medicale, care includeau o tulburare neurologică, enurezis și o tulburare de stres
post-traumatic.

Situația de fapt– Reclamanta s-a plâns că a asistat la arestarea tatălui ei și că a fost martoră a

aplicării de violențe asupra acestuia, care nu a opus rezistență la arestare, fapt care a
implicat doborârea la pământ și lovirea lui. 
La scurt timp de la aceste evenimente, ea fost diagnosticată cu o serie de afecțiuni medicale,
care includeau o tulburare neurologică, enurezis și o tulburare de stres post-traumatic.
Guvernul a contestat susținerile reclamantei, menționând că la arestarea tatălui ei nu a fost
aplicată forța și, prin urmare, autoritățile nu puteau fi considerate răspunzătoare de
vreun prejudiciu suferit de reclamantă.

Încadrarea in drept– Articolul 3 (aspectul material și procedural): O evaluare diferită a

condus Curtea la concluzia că susținerea reclamantei privind prezența sa la arestarea tatălui ei
și caracterul violent al arestării erau credibile.

Ancheta efectuata de Curte

Versiunea Guvernului privind faptele s-a bazat pe o examinare anterioară anchetei, prima
etapă a procedurii privind examinarea plângerilor penale. 
Totuși, Curtea nu avea motive să se distanțeze de jurisprudența sa anterioară potrivit căreia
simpla efectuare unei examinări anterioară anchetei, care nu a fost urmată de o anchetă
preliminară, era insuficientă pentru autorități ca să respecte exigențele unei anchete efective
privind susținerile credibile de aplicare a unor rele-tratamente interzise de articolul 3 de către
poliție. 
Autoritățile au răspuns la susținerile credibile ale reclamantei privind tratamentul prevăzut de
articolul 3 prin efectuarea unei examinări anterioare anchetei și au refuzat să pornească
proceduri penale și să efectueze o anchetă deplină. 
Acest fapt a fost confirmat de tribunalele naționale, care s-au îndepărtat de obligația lor
procedurală impusă de articolul 3.
 Examinarea anterioară anchetei nu i-a oferit Guvernului o bază adecvată pentru se elibera de
sarcina probei și pentru a produce probe apte să pună la îndoială susținerile credibile ale
reclamantei privind asistarea ei la arestarea violentă a tatălui, pe care Curtea le-a constatat.

Motivarea Curții
Interesele reclamantei, care avea nouă ani la acea dată, nu au fost avute în vedere la nicio
etapă de planificare și de executare a arestării tatălui ei de către autorități.
 Forțele de ordine nu au ținut cont de prezența ei, care le era bine-
cunoscută, procedând la arest și impunându-i asistarea la o scenă de violență față de tatăl ei,
în timp ce aceasta nu opunea rezistență. 
Acest fapt a afectat reclamanta foarte grav și a echivalat cu eșecul autorităților de a preveni
supunerea ei la rele-tratamente.

A existat un eșec al statului în baza obligației sale pozitive impuse de articolul 3 și în baza

aspectului său procedural, pentru că nu a fost efectuată nicio anchetă efectivă în această
privință.

1
Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: 25,000 EUR în privința prejudiciului moral suferit.

Definitii tortura tratament inuman-degradant

ARTICOLUL 3 Interzicerea torturii Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante.

TORTURA
 
Conform Convenției ONU împotriva formelor de tratament sau pedepselor crude, inumane
sau degradante, adoptată în 1984, prin termenul „tortură” se desemnează „orice act prin care
se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau
psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă,
informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a
comis sau este banuită ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe
persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci
când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice
sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu consimţământul
expres sau tacit al unor asemenea persoane”.

Tratamente inumane

Se consideră tratamente inumane actele prin care se provoacă victimei leziuni sau suferinţe

fizice şi morale. Formele pe care le pot lua tratamentele inumane sunt atât de variate, încât
orice încercare de a oferi o definiţie exactă ar risca să excludă anumite comportamente sau
situaţii care pot fi apreciate ca atare. Cert este că tratamentul inuman trebuie să
depăşească nivelul minim de severitate despre care s-a scris mai sus. Totodată, tratamentul
inuman nu presupune acte prin care se cauzează suferinţe de intensitate suficient de gravă ca
ele să poată fi calificate drept tortură. Altfel spus, tratamentele inumane sunt acele rele
tratamente ce atentează la integritatea fizică şi morală a persoanei, dar care se manifestă într-
o formă mai puţin gravă ca tortura.

TRATAMENTUL DEGRADANT
 
tratamentul degradant se plasează cel mai jos pe „scara” violărilor articolului 3 al CEDO.
 Adică, dintre formele de rele tratamente, tratamentul degradant se consideră mai puțin grav
decât tortura și tratamentul inuman.
 Tratamentul degradant atentează grav la demnitatea umană, generează victimelor sentimente
de frică, anxietate și inferioritate, capabile să umilească și să înjosească victima, să o
devalorizeze de esența sa de ființă umană; înfrânge rezistența fizică și morală a victimei și o
determină să acționeze împotriva voinței sau conștiinței sale.
Caracterul public al tratamentului poate fi un element important pentru aprecierea acestuia ca
fiind degradant, or înjosirea victimei are loc în prezența altor persoane.
Totuși caracterul public al tratamentului nu este obligatoriu, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a menționat că un tratament va rămâne a fi degradant chiar dacă elementul public

2
lipsește, fiind „suficient ca victima să se simtă înjosită în ochii proprii” (Tyrer vs. The United
Kingdom, 25 Aprilie 1978).
 
În mod similar, caracterul intenţionat al tratamentului se va lua în consideraţie, însă acesta
nu este absolut necesar pentru ca un tratament să fie plasat în categoria celor degradante. În
speţa Peers v. Greece, la care s-a făcut referinţă mai sus, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului s-a convins de lipsa premeditării autorităţilor în a înjosi reclamantul, însă omisiunea
lor de a lua măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie ale reclamantului oricum a
fost calificată ca tratament degradant.
 
Art 281 supunerea la rele tratamente si 282 tortura
CAPITOLUL II
Infracțiuni privind frontiera de stat
Art. 282
Tortura
(1) Fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de
stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al
acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice:
a) în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau
declarații;
b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este
bănuită că l-a comis;
c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face
presiuni asupra unei terțe persoane;
d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare,
se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25

de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (1) se pedepsește.

(5) Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de
amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu
poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul
superiorului ori al unei autorități publice;

(6) Nu constituie tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale și care
sunt inerente acestor sancțiuni sau sunt ocazionate de ele.

Detalii: https://legeaz.net/noul-cod-penal/art-282

Art. 281

3
Supunerea la rele tratamente

(1) Supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranță sau educative în alt
mod decât cel prevăzut de dispozițiile legale se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani și
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

(2) Supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reținere,
deținere ori în executarea unei măsuri de siguranță sau educative, privative de libertate, se
pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție
publică.

Detalii: https://legeaz.net/noul-cod-penal/art-281

Cauza 2
Volodina v. Rusia - 41261/17
Hotărârea din 9.7.2019 
Articolul 3

Tratament degradant/Tratament inuman

Eșecul autorităților de a lua măsuri adecvate pentru protecția unei victime a violenței
domestice: încălcare

În fapt – Reclamanta a susținut că autoritățile ruse au eșuat să-și îndeplinească obligația de a

preveni, de a investiga și de a condamna actele de violență domestică pe care le-a suferit din
partea fostului său partener și că au eșuat să adopte un cadru legal pentru combaterea
discriminării bazate pe sex împotriva femeilor.

În drept

Articolul 3: Violența suferită de reclamantă din partea fostul său partener a atins nivelul cerut
de gravitate în baza articolului 3. Sentimentele de teamă, de anxietate și de neputință pe care
reclamanta trebuia să le fi simțit în legătură cu comportamentul lui autoritar și de
constrângere erau suficient de grave pentru a echivala cu un tratament inuman în sensul
acestui articol. Prin urmare, Curtea trebuia să examineze dacă autoritățile statului și-au
îndeplinit obligațiile pozitive de a se asigura că persoanele aflate sub jurisdicția lor sunt
protejate împotriva tuturor formelor de rele tratamente, inclusiv atunci când un asemenea
tratament este aplicat de persoane particulare.

Motivarea curții

(a) Cu privire la obligația de a stabili și de a aplica un cadru legal – Rusia nu a adoptat o

legislație specială care să reglementeze violența în context familial. Nu a fost adoptată
vreodată nicio lege privind violența domestică și nici alte legi similare. Conceptul de

4
„violență domestică” sau orice echivalent al acestuia nu era definit ori menționat sub nicio
formă în legislația rusă. Violența domestică nu constituia o infracțiune separată nici în baza
Codului penal, nici în baza Codului contravențional. Aceasta nici nu era incriminată ca
circumstanță agravantă pentru o altă infracțiune. Codul penal rus nu făcea distincție între
violența domestică și alte forme de violență împotriva persoanei, reglementând-o prin
dispozițiile cu privire la provocarea de daune sănătății unei persoane sau prin alte dispoziții
conexe, cum ar fi omorul, amenințarea cu omor sau violul.

Cadrul juridic rus – care nu definea violența domestică nici ca infracțiune separată, nici ca o
circumstanță agravantă a unor alte infracțiuni, și care stabilea un prag minim de gravitate a
vătămărilor necesar pentru pornirea urmării penale – nu îndeplinea exigențele inerente
obligației pozitive a statului de a stabili și de a aplica în mod efectiv un sistem care să
pedepsească toate formele de violență domestică și care să le ofere garanții suficiente
victimelor.

(b) Cu privire la obligația de a preveni riscul cunoscut de aplicare a relelor tratamente –

Riscul unei amenințări reale și imediate trebuia evaluat, avându-se în vedere contextul
particular al violenței domestice. Într-o asemenea situație, nu era doar o obligație de a asigura
protecția generală pentru societate, ci mai ales de a avea în vedere repetarea episoadelor
succesive de violență în familie.

Reclamanta a informat autoritățile cu privire la violența aplicată cu diferite ocazii de fostul ei

partener. Aceasta a informat autoritățile despre amenințările cu violență făcute și de violența
aplicată în realitate, și a prezentat probe medicale care îi confirmau afirmațiile. Prin urmare,
autoritățile cunoșteau sau trebuiau să cunoască despre violența la care era supusă reclamanta
și despre riscul real și imediat al posibilității repetării violenței. Având în vedere aceste
circumstanțe, autoritățile aveau obligația de a lua toate măsurile rezonabile pentru protecția
ei.

Nu se putea susține că autoritățile ruse au făcut vreo încercare serioasă de a preveni repetarea
atacurilor violente împotriva reclamantei. Denunțurile ei repetate cu privire la loviturile
fizice, la răpire și la agresiune nu au condus la luarea unor măsuri. În ciuda gravității faptelor,
autoritățile au obținut doar explicații de la fostul ei partener și au conchis că a existat o
problemă personală între acesta și reclamantă. O cauză penală a fost deschisă pentru prima
dată la mai mult de doi ani de la primul denunț. Aceasta nu avea legătură cu vreun act de
violență, ci cu o infracțiune mai ușoară care nu constituie o ingerință în viața privată a
reclamantei. Chiar dacă normele procesual-penale îi permiteau reclamantei să depună o
cerere pentru aplicarea măsurilor de protecție din partea statului, ea nu a primit niciun
răspuns oficial la cererea sa, la care era îndreptățită în baza legii. Un aviz emis de poliția
locală a declarat cererea nefondată, tratând seria incidentelor de violență domestică dintre ea
și fostul ei partener ca fiind o simplă atitudine ostilă, care nu era pasibilă de intervenția
statului.

Răspunsul autorităților rusești – care cunoșteau despre riscul repetării violenței din partea
fostului partener al reclamantei – a fost unul vădit inadecvat, având în vedere gravitatea
infracțiunilor în discuție. Acestea nu întreprins vreo măsură de protecție a reclamantei sau de
cenzurare a comportamentului fostului ei partener. Autoritățile au rămas indiferente în fața
riscului grav de maltratare a reclamantei și i-au permis fostului ei partener, prin inacțiunile lor
și prin eșecul de a lua măsuri de descurajare, să continue să o amenințe, să o hărțuiască, să o
agreseze fără vreun impediment și fără a fi pedepsit.

5
(c) Obligația de a desfășura o anchetă efectivă cu privire la acuzațiile de aplicare a relelor
tratamente . Din 1 ianuarie 2016, reclamanta a denunțat la poliție cel puțin șapte episoade
periodice de violență gravă sau de amenințări cu violență din partea fostului ei partener și a
prezentat dovezi – care includeau rapoarte medicale și depoziții ale martorilor – care
confirmau afirmațiile sale. Denunțurile ei au echivalat cu o plângere justificată privind
aplicarea de rele tratamente, care declanșează obligația de a efectua o anchetă conformă
exigențelor articolului 3.

Ca răspuns la plângerile reclamantei, poliția a efectuat o serie de „anchete prealabile” scurte,

care s-au finalizat cu un refuz de a porni procedurile penale, pentru că nu a fost comisă nicio
infracțiune. Procurorii din acest caz au anulat unele decizii de finalizare a anchetelor
prealabile, constatând, aparent, că afirmațiile reclamantei erau suficient de grave ca să
justifice examinarea suplimentară a plângerilor sale. Totuși, ofițerii de poliție nu au întreprins
măsuri suplimentare de investigație și au emis în continuare decizii de refuz de pornire a
procedurilor penale. Timp de mai mult de doi ani de hărțuire periodică, autoritățile nu au
pornit niciodată o anchetă penală pentru aplicarea sau amenințarea cu aplicarea violenței
asupra reclamantei. Singura cauză penală care a fost pornită nu se referea la actele violente, ci
la o infracțiune relativ ușoară de publicare a fotografiilor reclamantei.

Ezitarea ofițerilor de poliție de a iniția și de a efectua o ancheta penală de o manieră promptă

și diligentă a condus la o trecerea timpului și la subminarea capacităților acestora de a obține
probe referitoare la violența domestică. Chiar și atunci când reclamanta avea răni vizibile, nu
a fost dispusă efectuarea unei expertize medicale imediat după accident. Ofițerii de poliție au
adoptat o serie de tactici care le permiteau să claseze fiecare investigație în cel mai scurt timp
posibil. O primă asemenea tactică consta în sugestii date făptuitorului de a-și cere scuze și de
a repara prejudiciul provocat. În mod alternativ, ofițerii de poliție au încercat să trivializeze
evenimentele pe care la denunța reclamanta. Confruntați cu indiciile comiterii unei
infracțiuni, cum sunt leziunile corporale înregistrate sau mesajele text care conțineau
amenințări cu moartea, poliția a ridicat pragul probatoriu necesar pentru a porni procedurile
penale. Aceștia susțineau că era necesară dovada existenței mai multor lovituri pentru a
stabili că atacul și amenințările cu moartea erau „reale și exacte”, pentru a fi pedepsite. Ei nu
au citat nicio autoritate națională sau vreo practică judiciară care să susțină o asemenea
interpretare a dispozițiilor de drept penal.

Concluziile curții

Având în vedere modul în care autoritățile au administrat cauza – în special ezitarea

autorităților de a porni o anchetă penală în baza capetelor de plângere credibile ale
reclamantei privind maltratarea și eșecul acestora de a întreprinde măsuri efective împotriva
fostului ei partener, asigurând pedepsirea lui în baza prevederilor legale aplicabile – statul a
eșuat să-și îndeplinească obligația de a investiga relele tratamente aplicate.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: 20,000 EUR în privința prejudiciului moral suferit.

Cauza 3

6
Khan v. Franța - 12267/16
Hotărârea din 28.2.2019 [Secțiunea a V- a]

Articolul 3
Tratament degradant

Condiții de viață precare ale unui minor străin neînsoțit într-o cocioabă și eșecul de a executa
un ordin judiciar de plasament: încălcare.
În fapt – Reclamantul, minor strain neînsoțit, a locuit timp de șase luni în zona sudică a „lande
de Calais”, atunci când avea vârsta de doisprezece ani. De vreme ce nu a fost luat în îngrijire
de către autorități ca majoritatea minorilor străini neînsoțiți, acesta a trebuit să locuiască într-
o cabană.
Pe 19 februarie 2016, o organizație neguvernamentală s-a adresat cu o cerere în fața
judecătorului pentru cauze cu minori, în vederea plasării provizorii a reclamantului. Printr-un
ordin din aceeași zi, judecătorul pentru cauze cu minori a constatat că reclamantul nu avea
reprezentanți legali în Franța și a desemnat un reprezentant temporar. Printr-un ordin din 22
februarie 2016, acesta a dispus plasarea reclamantului în cadrul departamentului de protecție
a copilului, pentru a i se asigura o locuință și reunirea cu membrii familiei care locuiau în
Regatul Unit, în termen de o lună.
Reclamantul a susținut că nici departamentul din Pas-de-Calais, nici Prefectura nu a
întreprins măsuri pentru a-l proteja. Prin urmare, după demolarea cabanei sale în timpul
operațiunilor de dezafectare din zona sudică de pe 2 martie 2016, reclamantul s-a mutat într-
un „adăpost provizoriu" în zona nordică. Apoi, în săptămîna care a urmat zilei de 20 martie
2016, acesta a părăsit „lande de Calais” și a intrat ilegal pe teritoriul Angliei.
În drept – Articolul 3 (latura substanțială): Dat fiind eșecul autorităților de a-i oferi îngrijire și
în ciuda sprijinului pe care l-a avut din partea organizațiilor neguvernamentale care își
efectuau activitatea pe „lande de Calais”, reclamantul a locuit timp de șase luni într-un mediu
vădit nepotrivit pentru un copil și caracterizat de insalubritate, de precaritate și de
insecuritate. Eșecul de a-i asigura reclamantului o îngrijire s-a agravat din cauza dezafectării
zonei sudice a sitului, dată fiind demolarea cabanei în care acesta locuia și deteriorarea
generală a condițiilor de trai de pe șantier. Mai mult, din cauza situației periculoase cu care s-
a confruntat reclamantul, judecătorul pentru cauze cu minori a dispus plasarea acestuia în
cadrul departamentului de protecție a copilului pe 22 februarie 2016.
Înainte de dispunerea ordinului de plasare a solicitantului, autoritățile competente nici măcar
nu au identificat reclamantul ca fiind un minor străin neînsoțit, chiar dacă acesta se afla pe
„lande de Calais” timp de mai multe luni, iar ca un copil mic ce era, ar fi trebuit să se facă
remarcat. Mijloacele folosite pentru a identifica minorii străini neînsoțiți prezenți pe acel sit
au fost insuficiente.
Prin urmare, deși reclamantul ar fi acceptat o protecție oficială, în calitate de copil de 12 ani
cu o cunoaștere limitată a limbii franceze, nu ținea de acesta în mod personal să întreprindă
măsurile administrative necesare pentru a obține plasarea sa. Nici organizațiile
neguvernamentale care l-au susținut în mod voluntar pe reclamant, nici avocatul care l-a
reprezentat pe acesta în cadrul procedurilor care au condus la dispunerea ordinului din 22
februarie 2016, nici reprezentantul temporar care a fost desemnat pe 19 februarie 2016 nu
puteau fi criticați pentru eșecul de a-l însoți la centrul de primire stabilit în mod oficial, dat
fiind faptul că era, în mod evident, o responsabilitate a autorităților.
Autoritățile naționale s-au confruntat cu o sarcină complexă, având în vedere în special
numărul persoanelor de pe „lande de Calais" la data faptelor, precum și dificultatea de a

7
identifica minorii străini neînsoțiți între acele persoane și de a defini și implementa un mod
de îngrijire potrivit cu situația acestora, mai ales că unii dintre copii erau reticenți în a accepta
o asemenea dispoziție. Totuși, autoritățile care au eșuat să implementeze ordinul de plasare
provizorie a reclamantului nu au făcut tot ceea ce se aștepta în mod rezonabil de la acestea
pentru a-și îndeplini obligația de a-l proteja și de a-i acorda îngrijire reclamantului, un minor
străin neînsoțit de 12 ani care se afla în mod ilegal pe teritoriul național și care aparținea
uneia dintre cele mai vulnerabile categorii din societate.
Combinația dintre precaritatea mediului inadecvat pentru copii în care reclamantul a trăit
timp de mai multe luni în cabana din „lande de Calais" și neexecutarea ordinului
judecătorului pentru cauze cu minori, care a avut ca scop să protejeze reclamantul, a echivalat
cu un tratament degradant.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Articolul 41: 15 000 EUR pentru prejudiciul moral; capătul de cerere privind prejudiciul material
respins.