2 Dreptul de a nu fi supus torturii şi tratamentelor sau pedepselor cu cruzime,

inumane sau degradante (dreptul la integritate fizică şi psihică)

2.1.Temeiul juridic internaţional

Acest drept ce face parte din nucleul „dur” al drepturilor omului, alături de dreptul la
viaţă nu poate fi restrâns în nicio împrejurare.1
A) Declaraţia universală a drepturilor omului prevede în art.5 că nimeni nu poate fi
supus torturii sau unor tratamente cu cruzime sau degradante, care să lezeze demnitatea
umană
B) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prevede în art.7,
interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane şi degradante, precum şi interzicerea
experimentelor medicale fără consimţământul persoanei respective.
C) Convenţia europeană a drepturilor omului prevede în art. 3 acelaşi principiu.
D) Convenţia ONU împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante2
E) Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care prevede în art. 3 dreptul
la integritate fizică şi psihică, iar în art. 4 interzice tortura.
F) Convenţia europeană asupra drepturilor omului şi biomedicinei 3ce prevede
interzicerea experimentelor medicale şi ştiinţifice fără acordul persoanei

2.3 Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la integritate fizică şi psihică, fiind un drept inviolabil, orice atingere care ar
fi calificată ca tortură, nu este justificată de nicio împrejurare după cum ar fi ordinul
superiorului sau starea de război,ori de starea de instabilitate politică.
Această idee este prevăzută în art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, dar şi în Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente cu
cruzime, inumane sau degradante (în vigoare din 1989), unde se precizează că tortura
înseamnă provocarea deliberată de suferinţe severe, fizice sau psihice, de către un funcţionar
public, sau la instigarea ori cu consimţământul său, sau de către alta persoane acţionând
într-o calitate oficială. Se observă că definiţia dată torturii nu acoperă toată gama se situaţii,
fiind limitată la acţiuni ale unor autorităţi publice şi neasigurând o protecţie globală împotriva
unor astfel de acte. De aceea, în Comentariul Comitetului pentru drepturile omului al ONU,
s-a reiterat obligaţia statelor de a asigura oricărei persoane protecţia împotriva unor asemenea
tratamente şi atunci când ele sunt aplicate de persoane acţionând în afara calităţilor lor
oficiale sau în cadru particular.4
Definiţia torturii aşa cum rezultă din Convenţia O.N.U. privitoare la prevenirea
torturii şi a tratamentelor şi pedepselor cu cruzime, inumane sau degradante, la care CEDO
face referire în jurisprudenţa sa, se referă la: orice act prin care se provoacă, în mod
deliberat, unei persoane, suferinţe puternice fizice sau psihice, în special cu scopul de a
obţine de la ea sau de la o terţă persoană, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi, de a o
intimida sau de a face presiuni asupra ei, atunci când o astfel de durere sau suferinţă este
provocată de un agent al statului sau de către o altă persoană care acţionează cu titlu oficial
ori la instigarea sa sau cu consimţământul său expres sau tacit.
Din această definiţie rezultă elementele definitorii ale torturii:

1
N. Purdă, N. Diaconu, op. cit., p. 184
2
Convenţia a intrat în vigoare la 26.06.1987, iar România a aderat la aceasta, în octombrie 1990
3
Convenţia a fost adoptată în cadrul Consiliului Europei, la 04.04.1997 şi a intrat în vigoare în 1999; România a
aderat la aceasta în 2001.
4
Ion. Diaconu, op. cit., p. 113
 -a) actele de tortură presupun acele acţiuni sau inacţiuni, prin care se provoacă intense
suferinţa fizice şi psihice unei persoane;
-b actele de tortură se produc cu intenţie;
-c) subiectul activ este un agent al statului sau o persoană care acţionează la
instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al acestuia;
-d) scopul determinat al făptuitorului este acela de obţine informaţii sau mărturisiri,de
a o pedepsi pe victimă, de a o intimida sau pentru a face presiuni asupra ei sau unei terţe
persoane, ori pentru orice alt motiv întemeiat pe o formă de discriminare.
Rezultă că, tortura reprezintă o formă agravată de tratamente inumane, deosebindu-se
de acestea prin intensitatea suferinţelor provocate victimei.5
Exemple de acte de tortură:
- supunerea unui deţinut la un tratament numit „pendulul palestinian”, constând în
obligarea lui de a sta suspendat în braţe, cu mâinile legate la spate corpului, ceea ce a
determinat paralizia braţelor,6
- aplicarea unor lovituri repetate foarte puternice, sufocarea voluntară, electrocutarea
repetată, violul suferit de deţinuţi, autorii fiind agenţi ai statului, 7
- supunerea la interogatorii cu bătăi dure, cu bastoanele, de către poliţişti, în arestul
poliţiei, bătăi de natură să provoace traumatisme severe victimei.8
Definiţia tratamentelor inumane: acele acte prin care se urmăreşte provocarea
deliberată de suferinţe fizice şi psihice unei persoane, de către agenţi ai statului sau la
instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al acestora, cu aceleaşi scopuri ca şi în
cazul actelor de tortură.
Din această definiţie rezultă aceleaşi elemente structurale ca şi în cazul torturii, cu o
deosebire foarte importantă – intensitatea suferinţelor provocate victimei, care este mai
scăzută decât în cazul torturii.
Menţionăm că tratamentele inumane prelungite o perioadă mai mare de timp, se pot
transforma, din această cauză, în acte de tortură.
Exemple de tratamente inumane:
- privarea de alimente şi de tratament medical adecvat;9
- izolarea totală a deţinutului, fără a se permite accesul la informaţii, precum şi
contactul cu alte persoane; remarcăm că prelungirea unui altfel de tratament determină
distrugerea raţiunii, a personalităţii şi se transformă în tortură.10
- menţinerea a unei persoane bolnavă incurabilă, încătuşată de pat, în timpul vizitelor
la spital.
Definiţia tratamentelor degradante: acele acte prin care un agent al statului sau o
altă persoană ce acţionează la instigarea sa sau cu consimţământul expres sau tacit al
acestuia, urmăreşte să creeze unei persoane sentimente de teamă, de umilinţă, de
inferioritate, de natură să o înjosească şi să-i înfrângă rezistenţa fizică şi morală, acestea
fiind calificate ca atingeri ale demnităţii umane.
Exemple de tratamente degradante:
- aplicarea unei corecţii corporale unui elev, în public;11

5
Cauza Greciei (1969), citată de R. Chiriţă, op. cit., p. 97
6
CEDO, hotărârea Aksoy c/Turciei (1996)
7
CEDO, hotărârea Maslova and Nalbandov c/Rusia (2008), citată în C. Bîrsan, op., cit., p. 139
8
CEDO, hotărârea Bursuc c/României (2004), prima hotărâre de condamnare a României pentru încălcarea art.
3 al CEDO, sub aspectul aplicării unor tratamente definite ca fiind tortură.
9
CEDO, hotărârea Pantea c/României (2003), citată în R. Chiriţă, op., cit., p. 115
10
CEDO, hotărârea Ilaşcu şi alţii c/Moldovei şi Federaţiei Ruse (2004) citată în J.F. Renucci, op., cit., p. 123
11
CEDO, hotărârea Warwick c/ Marii Britanii (1998), citată în C. Bîrsan, op., cit., p. 151
 - umilirea unor personalităţi cunoscute şi respectate, acuzate de săvârşirea unor
infracţiuni, prin modul în care au fost aduse în sala de judecată, într-o cuşcă metalică în
prezenţa televiziunilor care au difuzat dezbaterile în toată ţara12
- recrutarea unei persoane de 71 de ani, pentru a-şi satisface stagiul militar, fără a se
lua măsuri de atenuare a obligaţiilor pe care le presupune instrucţia militară şi antrenamentul
specific.13
Dreptul la integritate fizică şi psihică, presupune existenţa unor obligaţii din partea
statelor, ce ar putea fi rezumate astfel: obligaţii negative, de a nu iniţia anumite acţiuni prin
care s-ar încălca acest drept, precum şi obligaţii pozitive prin care să întreprindă anumite
activităţi prin care să asigure protecţia şi garantarea acestui drept, în cadrul sistemelor
naţionale.
-a) Obligaţii negative:
- Obligaţia statelor de a se abţine să provoace, mai ales prin agenţii lor tratamente
contrare art. 3 al CEDO; pentru determinarea respectării acestei obligaţii negative, CEDO a
arătat că statele sunt responsabile pentru actele comise de agenţii lor în afara atribuţiilor lor
oficiale, neputând invoca necunoaşterea comportamentului agenţilor lor. În acest context, s-a
pus problema abţinerii de la comportamente sancţionate de art. 3 al CEDO, în situaţia
persoanelor aflate în stare de detenţie, pentru că sunt cele mai vulnerabile şi mai expuse
abuzurilor de putere ale autorităţilor statului.
Cu privire la garanţiile împotriva relelor tratamente aplicate persoanelor private de
libertate, Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor inumane sau
degradante14 recomandă, pe scurt, trei tipuri de asemenea garanţii:
*1) dreptul celui privat de libertate de a lua legătura cu familia sa şi cu alte
persoane care-i sunt apropiate;
*2) dreptul de a fi asistat de un avocat , mai ales cu ocazia interogatoriilor;
*3) dreptul de a fi examinat de un medic ales de deţinut.
- Obligaţia statelor de a nu expulza sau extrăda persoanele despre care există
motive temeinice să se creadă că în ţara lor vor fi supuse torturii. În acest sens, autorităţile
statului care cere extrădarea unei persoane, trebuie să prezinte dovezi convingătoare că
persoana respectivă nu va fi supusă 15unor rele tratamente la destinaţie16
- Obligaţia statelor de a nu extrăda persoanele condamnate la pedeapsa cu
moartea în altă ţară, punându-se problema dacă extrădarea ar fi contrară dispoziţiilor art.3 al
CEDO, pentru că persoana în cauză ar fi supusă sindromului „culoarului morţii”, ceea ce i-ar
provoca puternice sentimente de angoasă, calificate ca fiind „tratamente inumane”. Curtea
europeană a concluzionat în sensul că expunerea unei persoane „sindromului culoarului
morţii” constituie un tratament inuman. 17Aceleaşi argumente au fost reiterate de către Curte,
cu prilejul judecării Cauzei Ilie Ilaşcu şi alţii c/Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse (1999),
reclamanţii stând în „culoarul morţii” timp de 8 ani şi simulându-se împotriva lor mai multe
execuţii.18
12
CEDO, hotărârea Ramishvili şi Kokhreidze c/ Georgia (2009), citată în C.Bîrsan, op., cit., p. 165-166
13
CEDO, hotărârea Taştan c/ Turciei (2008), citată în C. Bîrsan, op., cit., p. 151
14
Aceste Comitet a fost creat în baza art. 1 al Convenţiei europene pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor
cu cruzime, inumane sau degradante, care a intrat în vigoare în 1989, având principală competenţă vizitele
periodice şi ad-hoc pe teritoriul statelor membre, http:// www. cpt.coe.int.
15
16
CEDO, hotărârea Ben Khemais c/Italiei (2009), în care s-a stabilit că asigurările date pe cale diplomatică de
către autorităţile tunisiene, în sensul că cel extrădat nu va fi supus relelor tratamente, nu sunt suficiente, mai ales
că existau probe credibile că s-ar putea întâmpla contrariul – speţă citată de C. Bârsan, op. cit., p. 194
17
Cauza J. Soering c/ Marii Britanii (1989), în Vincent Berger, Jurisprudenţa CEDO, Editura IRDO;
Bucureşti, 1996, p. 30.
18
În această cauză, reclamanţii au fost supuşi întregii arii de rele tratamente incriminate de art. 3 al CEDO, adică
tortură, tratamente inumane, dar şi degradante, din pricina condiţiilor de detenţie
 - Obligaţia statelor de a nu efectua experimentele medicale sau ştiinţifice asupra
oamenilor, fără acordul acestora; se interzice folosirea corpului uman în scop de profit, dar
şi practicile eugenice, care au ca scop selecţia oamenilor, conform prevederilor Convenţiei
asupra drepturilor omului şi biomedicinei, adoptată în cadrul Consiliului Europei în 1997.
-b) Obligaţii pozitive:
- Obligaţia statelor de a adopta măsuri legislative prin care să incrimineze orice
atingere adusă dreptului la integritate fizică şi psihică, astfel încât să garanteze respectarea
acestui drept.
- Obligaţia autorităţilor statului de a face anchete eficiente, atunci când o
persoană pretinde că a fost supusă unor astfel de tratamente de către agenţii oficiali, mai ales
dacă aceasta este privată de libertate; astfel, atunci când un individ reţinut de poliţie se află
într-o stare bună de sănătate, iar apoi este eliberat într-o stare de sănătate degradată, revine
statului obligaţia de a furniza o explicaţie plauzibilă acestui fapt. 19 Pentru ca ancheta
autorităţilor statului să fie efectivă, trebuie să respecte următoarele cerinţe: 1) să fie realizată
de către persoane independente faţă de evenimentele cercetate 2) să fie realizată într-o
manieră promptă şi 3)să conducă la identificarea şi sancţionarea celor vinovaţi, aceasta din
urmă fiind o obligaţie de mijloc, nu de rezultat.20
- Obligaţia autorităţilor statului de a-i proteja pe particulari împotriva actelor de
agresiune ale altor particulari, prin realizarea de anchete eficiente; rezultă că intră sub
incidenţa art. 3 al Convenţiei şi acele situaţii în care o persoană este agresată de către un
particular, subiectul activ al infracţiunii fiind, de această dată, nedeterminat.21
- Obligaţia statelor de a asigura condiţii de detenţie de natură să garanteze
păstrarea sănătăţii şi a demnităţii deţinuţilor; astfel, detenţia nu poate avea ca scop sau ca
efect umilirea sau chinuirea deţinutului, acesta fiind protejat şi de adoptarea de către
Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a unei Recomandări din 2006 privind Normele
penitenciare europene, care prevăd standardele minime de protecţie a drepturilor
deţinuţilor.22

3. Dreptul la libertatea şi securitatea persoanei.

19
CEDO, Cauza A, Selmouni c/Franţei (1999), în care reclamantul a fost lovit de către poliţişti cu sălbăticie, a
fost tras de păr, ameninţat cu o flacără umilit în faţa unei poliţiste, fiind supus atât unor acte de tortură, cât şi
unor tratamente inumane şi degradante, iar autorităţile franceze nu au făcut o anchetă eficientă în acest sens. O
altă situaţie în care a fost încălcat art. 3 sub aspect procedural (şi sub aspect material), a fost Cauza Barbu
Anghelescu c/ României (2004), când în speţă reclamantul a fost lovit de către poliţişti, rezultând leziuni ce au
necesitat 4-5 zile de îngrijiri medicale, iar procurorii militari şi poliţiştii care atunci aveau statut militar, nu au
realizat o anchetă eficientă în acest sens. În altă situaţie, despre care am mai făcut vorbire anterior, în Cauza
Bursuc c/României ( 2004), nişte acuzaţii de lovire îndreptate împotriva unor poliţişti, au fost anchetate de către
colegii acestora, care nu pot fi socotiţi imparţiali, declinându-şi competenţa abia după 8 luni, în R. Chiriţă, op.
cit., p. 108.
20
Kiss Attila, România la Curtea Europeană a drepturilor omului, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p.
54; într-o speţă recentă, în Cauza Roşioru c/României (10..01.2012), reclamantul a fost agresat de mai mulţi
poliţişti, fiind reţinut într-un parc, iar plângerea sa împotriva acestora a trenat peste 8 ani, până când faptele s-au
prescris, iar CEDO a decis că autorităţile române nu au desfăşurat o anchetă eficientă, încălcând art. 3 al
Convenţiei, în http : //www.ech.coe.int
21
CEDO, hotărârea Pantea c/ României (2003), în care deţinutul Pantea a fost bătut cu sălbăticie de către doi
codeţinuţi, iar autorităţile penitenciarului nu au dispus efectuarea unei anchete eficiente şi nu au acordat un
tratament medical adecvat reclamantului, ceea ce a determinat dobândirea de către acesta a unor afecţiuni
medicale permanente.
22
F. Renucci, op., cit., p. 131; România a avut în 2010, 29 de procese pe rol pentru încălcarea dreptului la viaţă
şi rele tratamente, pe primul loc fiind cazurile de malpraxis şi condiţiile improprii de tratament din spitale, iar pe
cel de-al doilea loc, fiind decesele şi rănirile din penitenciarele şi aresturile româneşti; în Cauza Todireasa
c/României (mai 2011), CEDO a constatat încălcarea art. 3 al Convenţiei, în privinţa supraaglomerării celulelor,
prezenţei şoarecilor, păduchilor, puricilor în Penitenciarul Jilava, reclamantul obţinând despăgubiri de 13 000 de
euro, pentru prejudiciul moral, http: // www.echr.coe.int.
 8.3.1. Temeiul juridic internaţional
- art.3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede dreptul la libertatea şi
inviolabilitatea persoanei;
- art. 10 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, consacră
dreptul la libertate şi garanţiile de care beneficiază persoanele private de libertate;
- art. 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene consacră acest drept;
- art 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului stipulează că dreptul la libertate
poate fi restrâns numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege, enumerând
situaţiile în care o persoană poate fi privată de libertate în mod legal.

8.3.2. Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la libertate este asimilat „nucleului dur” al drepturilor omului, alături de

dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi psihică, dată fiind importanţa acestuia în
ansamblul drepturilor civile ale omului.
Libertatea presupune existenţa acelor condiţii de natură să-i permită oricărei persoane
de dispune de ea însăşi, de a se manifesta liber, conform convingerilor şi necesităţilor sale.
Nicio persoană nu poate fi privată de libertatea sa, decât în condiţiile şi în situaţiile
prevăzute de lege, pentru motivele prevăzute e lege – acesta fiind principiul legalităţii
privării de libertate.
Privarea de libertate nu a fost definită în documentele internaţionale, astfel încât
acest lucru s-a realizat în jurisprudenţa CEDO, considerându-se că o persoană este privată de
libertate cât timp se află într-un stabiliment de detenţie, indiferent cât de largi îi sunt
posibilităţile de mişcare; rezumând, putem spune că privarea de libertate presupune întrunirea
următoarelor condiţii: - imposibilitatea de a părăsi o anumită zonă determinată; - -
restricţionarea raporturilor cu terţii; - elementul subiectiv, sentimentul de izolare faţă de
lume.23
Această definiţie conturată în practica CEDO permite asimilarea situaţiilor de
restrângere a libertăţii, precum sunt arestul la domiciliu sau deplasarea sub escortă militară24
Articolul 5 paragr.1al Convenţiei europene a drepturilor omului prevede cazurile de
privare de libertate legale:
- a) deţinerea unei persoane în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive de
condamnare, pronunţată de o instanţă competentă; instanţa respectivă trebuie să fi fost
independentă şi imparţială, astfel încât procesul prin care inculpatul a fost condamnat la
pedeapsa privării de libertate, să fi respectat toate garanţiile procesuale care să asigure dreptul
la un proces echitabil, conform art. 6 al Convenţiei. Iată, deci, că deţinerea unei persoane în
baza unei hotărâri definitive se află în strânsă legătură cu dreptul la un proces echitabil, ceea
ce asigură legalitatea deţinerii acelei persoane.25
- b) detenţia unei persoane pentru a se garanta executarea unei obligaţii – această
situaţie se referă la cazul unei persoane care nu se supune la executarea unei hotărâri
judecătoreşti sau a unei obligaţii legale. De exemplu, refuzul unei persoane de a-şi preciza
identitatea în faţa poliţiştilor competenţi, ceea ce a determinat reţinerea ei sau refuzul de a se
supune controlului vamal, pot justifica o astfel de reţinere26

23
R. Chiriţă, op., cit., p. 141
24
CEDO, Cauza Cipru c/Turciei (2001) sau Cauza Manzoni c/ Italiei (1997)
25
CEDO, Cauza Stafford c/ Marii Britanii (2002), în care reclamantul care fusese condamnat pe viaţă pentru
omor şi ulterior eliberat condiţionat, iar apoi ministrul justiţiei a dispus încarcerarea lui, cu motivarea că ar
putea comite pe viitor alte infracţiuni – ceea ce era contrar respectării principiului preeminenţei dreptului, ca
garanţie împotriva arbitrariului autorităţilor, citată în C. Bîrsan, op., cit., p. 258-259.
 - c) detenţia unei persoane despre care există motive temeinice să se creadă că a
săvârşit o infracţiune sau că urmează să săvârşească o infracţiune sau pentru a o împiedica
să fugă după săvârşirea acesteia. Rezultă că, textul se referă la trei situaţii distincte: sunt
motive temeinice să se creadă că persoana reţinută sau arestată preventiv a săvârşit o
infracţiune; va săvârşi o infracţiune; va fugi după săvârşirea unei infracţiuni.
În toate cele trei situaţii este vorba despre fapte ilicite cu caracter penal, iar privarea
de libertate se întemeiază pe existenţa unor motive verosimile, susţinute de probe ale
autorităţilor, în sensul că s-au comis sau urmează să se comită infracţiuni. Simplele suspiciuni
ale autorităţilor fără a fi susţinute pe probe credibile în acest sens, nu pot justifica luarea
măsurii arestării preventive.27
Măsurile privative de libertate pot fi luate de către organul de urmărire penală sau de
către procuror (în cazul reţinerii) sau de către judecător (în cazul arestării preventive) şi
trebuie să ţină cont de următoarele aspecte: - scopul acestora, gradul de pericol social al
infracţiunii de care este suspectată persoana în cauză, precum şi circumstanţele personale ale
acesteia (vârsta, sănătatea, antecedentele penale) 28
Pentru că măsura privării de libertate are un caracter restrictiv, aşa cum am arătat,
autorităţile trebuie să asigure punerea în libertate în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, atât
ziua, cât şi noaptea precum şi în perioada sărbătorilor legale, atunci când funcţionarii
responsabili cu îndeplinirea formalităţilor respective ar putea fi în afara programului de
lucru.29
Pentru a se elimina acţiuni arbitrarii, autorităţile au obligaţia de a asigura
înregistrarea administrativă exactă a motivelor privării de libertate şi a detaliilor acesteia,
(după cum ar fi precizarea orei la care persoana este primită în centrul de detenţie şi a
eliberării sale)30.
O altă problemă care se circumscrie acestei ipoteze, se referă la arestarea preventivă a
minorilor care răspund penal, care trebuie să fie o măsură excepţională şi să fie aplicată în aşa
fel încât minorul să fie separat de adulţi, în perioada de detenţie31
26
CEDO, Cauza Vasileva c/Danemarcei (2003), când reclamanta a fost reţinută timp de 13 ore la secţia de
poliţie, pentru a fi identificată, ceea ce s-a considerat ca fiind o durată excesivă, fiind contrară art. 5 paragf. 1
lit. b din Convenţie, citată în R. Chiriţă, op., cit., p. 157
27
CEDO, Cauza Pantea c/României (2003), reclamantul a susţinut că arestarea sa a fost dispusă în absenţa unor
motive plauzibile să se creadă că se va sustrage urmăririi penale, după comiterea unei infracţiuni. Mandatul de
arestare eliberat de procuror la data săvârşirii faptelor, nu se impunea, mai ales că prevederile legii interne de
atunci, îl obligau pe procuror să arate în cuprinsul acestuia, motivele pentru care a considerat că judecarea lui în
stare de libertate ar fi prezentat pericol public, ceea ce el a omis să o facă.; cauza Pantea c/ României a
determinat, între altele, modificarea Constituţiei României, în sensul că procurorul nu mai poate să elibereze
mandat de arestare preventivă, deoarece se consideră că nu prezintă suficiente garanţii de imparţialitate şi
independenţă,el fiind un reprezentant al Ministerului Public – această atribuţie revenind exclusiv judecătorului,
conform art. 25 alin. 4 din Constituţie
28
Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 315
29
Cauza Răducu c/României (2009), în care CEDO a reţinut că întârzierea de o zi a punerii în executare a
hotărârii judecătoreşti de eliberare din arestul preventiv este contrară termenului minim de executare a unei
asemenea hotărâri, citată în K. Attila, op., cit., p. 87
30
România a fost condamnată în Cauza Creangă c/ României (23.02.2012), când Marea Cameră a CEDO a
decis că privarea de libertate a unui poliţist în cadrul unei anchete penale ce urmărea destructurarea unei reţele
de trafic de produse petroliere a fost de natură să încalce dreptul la libertate al acestuia, în sensul că arestarea
preventivă a sa, la data de 16.07.2003, între orele 10-22, dar şi arestarea sa ulterioară, la data de 25.07.2003, ca
urmare a admiterii unui recurs în anulare înaintat, conform legislaţiei de atunci, de Procurorul General, au fost
nelegale, nejustificate de pericolul social al reclamantului. Într-o altă speţă, Cauza Riccardi c/României,
(03.04.2012), CEDO a decis că durata arestului preventiv (2001 - august 2004 )şi prelungirea fără motive
întemeiate a acestuia, încalcă art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenţia europeană a drepturilor omului., speţe
prezentate în http //: www.ech.coe.int.
31
CEDO, Cauza Nart c/Turciei (mai 2008), când un minor de 17 ani a fost deţinut timp de 48 de ore împreună
cu un adult, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 5 paragr. 1 lit. C) din Convenţie.
 - d) detenţia legală a unui minor – o primă situaţie se referă la detenţia unui minor
într-un centru educaţional specializat, atunci când măsura este dispusă de către instanţă, ca
urmarea a unui comportament ilicit al acestuia32. Este vorba despre educaţia sub supraveghere
a unui minor care a săvârşit o faptă penală.
O a doua situaţie o reprezintă internarea unui minor într-o instituţie medicală
specializată, măsură decisă tot de către instanţa competentă, cu acordul reprezentantului legal
al minorului respectiv, instituţie în măsură să asigure şi protecţia si educaţia adecvată
persoanei în cauză33
Ultima ipoteză este cea care permite privarea de libertate a unui minor pentru a
asigura prezenţa sa în faţa unei instanţe. Această situaţie nu se referă la arestarea preventivă a
unui minor care a săvârşit o faptă penală şi răspunde penal, care se încadrează în ipoteza
precedentă, ci la aceea în care minorul care a săvârşit un act ilicit este deţinut într-o instituţie
educaţională sau medicală în cursul procedurii penale.
- e) detenţia legală a unei persoane susceptibile să propage o boală contagioasă, a
unei persoane toxicomane, alcoolice, alienate mintal sau care vagabondează; se observă că
există mai multe ipoteze în care poate interveni această măsură.
* În privinţa persoanelor bolnave mintal este necesară întrunirea unor condiţii
minimale pentru ca privarea de libertate să fie legală şi anume: - alienaţia mintală să fie
constatată printr-o expertiză medicală;
- tulburările mintale să fie grave, de natură să
legitimeze internarea;
- tulburările mintale să fie persistente, pe toată
durata internării;
- detenţia respectivă să aibă loc într-un loc
specializat. 34
În acest sens, este interzisă detenţia cuiva pentru că ideile sau comportamentul său se
îndepărtează de normele predominante într-o societate democratică.
* În privinţa persoanelor care vagabondează trebuie să fie întrunite anumite condiţii
minimale pentru ca privarea de libertate să fie legală: - persoana nu exercită o activitate sau
profesie, cu toate că este aptă de muncă;
- persoana nu are un domiciliu sigur şi nici mijloace de
subzistenţă.
- f) detenţia unei persoane în caz expulzare sau de extrădare – o persoană poate fi
privată de libertate dacă aceasta a fost făcută pentru a o împiedica să pătrundă ilegal pe
teritoriul unui stat sau dacă împotriva ei se desfăşoară o procedură de expulzare sau de
extrădare. Rezultă că, textul se referă la două situaţii distincte şi anume: fie persoana în cauză
doreşte să pătrundă ilegal pe teritoriul unui stat, fie să părăsească ilegal acest teritoriu.
În situaţia privării de libertate cu scopul împiedicării unei persoane de a pătrunde
ilegal pe teritoriul unui stat, procedura de examinare a cererii acesteia de a primi autorizaţia
să rămână pe teritoriul stratului respectiv va avea o durată rezonabilă de timp, conform

32
R. Chiriţă, op.cit., p. 163
33
CEDO, Cauza Koniarska c/ Marii Britanii (12.10.2000), instanţa europeană a considerat că internarea
reclamantei într-un centru rezidenţial special pentru tinerii care suferă de grave tulburări, având un program
educaţional complex a fost compatibilă cu dispoziţiile art. 5 paragr. 1 lit. d) din Convenţie, speţă citată în C.
Bîrsan, op. cit., p. 272
34
Încălcarea condiţiilor pe care le presupune detenţia persoanelor bolnave mintal, ca măsură de siguranţă, a fost
stabilită în cauza Filip c/României (18.12.2006), când reclamantul a fost internat într-un ospiciu pe o perioadă
nedeterminată la data de 08.05.2002, de către procuror, fără a exista în prealabil un aviz al unui medic specialist;
internarea a durat 80 de zile şi cauza a fost infirmată ulterior de către o comisie de specialitate. În speţă, CEDO a
considerat că art. 5 alin. 1 lit. e) a fost încălcat deoarece internarea într-un ospiciu nu a fost ordonată conform
căilor legale, în Kiss Atilla, op., cit., p. 88
principiilor statuate prin Recomandarea nr. 2003/5 a Comitetului miniştrilor al Consiliului
Europei.35
În a doua situaţie, procedura de expulzare sau de extrădare trebuie să fie stabilită în
mod clar în legislaţia internă, astfel încât să asigure respectarea tuturor garanţiilor pentru
respectivii străini; de exemplu, prelungirea procedurii de expulzare, peste un prag rezonabil,
timp în care străinul s-a aflat în stare de privare de libertate, într-un centru de specialitate, este
de natură să încalce prevederile art. 5 alin.1 lit. f).36
- Obligaţii negative ale statelor:
- Obligaţia de a se abţine de orice acţiune care ar putea fi calificată ca fiind o
privare ilegală de libertate; în cazul neexecutării unor obligaţii civile, debitorii respectivi nu
mai pot fi pedepsiţi cu sancţiunea privării de libertate, conform art.1 al Protocolului nr. 4
adiţional la CEDO (deci, putem spune că a dispărut „închisoarea datornicilor”).
- Obligaţii pozitive ale statelor:
- Obligaţia de a stabili în legislaţia internă, cazurile de privare de libertate,
condiţiile acesteia, precum şi garanţiile procesuale de care beneficiază persoanele reţinute sau
arestate.
- Obligaţia de a-şi proteja cetăţenii împotriva privărilor de libertate realizate de
către alţi particulari, prin incriminarea răpirilor, efectuarea de anchete eficiente în toate
situaţiile ce presupun dispariţiile persoanelor;
- Obligaţia de a-i proteja pe copii împotriva detenţiei aplicate de adulţi şi, uneori,
de către proprii lor părinţi37

35
CEDO, Cauza Gebremedhin c/Franţei ( 26.04.2007), în care s-a considerat că detenţia unui străin timp de 5
zile pe un aeroport internaţional în vederea expulzării şi a repatrierii sale, nu a constituit o încălcare a acestui
text de lege, deoarece a fost o perioadă rezonabilă de timp, necesară stabilirii identităţii sale, mai ales că
reclamantul se prezentase sub mai multe identităţi, în C. Bîrsan, op., cit., p. 283
36
România a fost condamnată de CEDO în Cauza Galliani c/ României (2001), când reclamanta a fost deţinută
între 4 şi 7 mai 2000, în centrul special de la Otopeni, în vederea deportării, iar motivele reţinerii nu i-au fost
comunicate; în Cauza Hussain c/ României (2002), reclamantul, cetăţean irakian a fost ţinut 17 zile în zona de
tranzit a aeroportului, în vederea îndepărtării de teritoriu, pe motiv că nu a mai avut o viză de şedere valabilă, în
K. Atilla, op., cit., p. 90-91.
37
Cauza Blume ş.a. c/Spaniei (1999), în care reclamanţii minori, care erau suspectaţi de către părinţii lor că
făceau parte dintr-o sectă religioasă radicală, au fost închişi în casă de către familiile lor, cu scopul de a fi
„deprogramaţi”, fapt ce nu a fost sancţionat de către autorităţile spaniole, în C. Bîrsan, op., cit., p. 241.