Tratament degradant: tratament care umileşte în mod grav individual în faţa altora sau

care îl determină să acţioneze împotriva voinţei ori a conştiinţei sale.

În cauza Irlanda c/Regatul Unit (1978) Curtea a modificat un pic aceste principii, dar în
esenţă păstrînd prevederile lor.
Acest principiu include şi interdicţia aplicării pedepsei cu moartea. Protocolul adiţional nr.
6 la CEDO prevede cazurile excepţionale cînd un stat poate prescrie o pedeapsă cu moartea.
Codul de Procedură Penală al R.M. interzice şi deţinerea în condiţii umilitoare pentru a nu
ofensa, jigni sau înjosi persoana cu scopul de a-l pune într-o situaţie de inferioritate, care să-i
aducă atingere demnităţii. Prin demnitate înţelegem – conştientizarea individuală şi de către alte
persoane a faptului posedării unor calităţi morale şi intelectuale de apreciere a personalităţii.
În caz de încălcare a acestui principiu orice persoană este în drept să-şi apere prin orice
mijloc neinterzis de lege libertăţile şi demnitatea umană prejudiciate ilegal în cursul procesului
Penal.
Legislaţia Republicii Moldova prevede modul de apărare al acestor drepturi în Legea RM
privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire
penală, ale procurorului şi ale instanţelor judecătoreşti din 25.02.1998.

Articolul 10.
Garantarea şi Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane este un domeniu în
care intervenţia statului este dezirabilă şi obligatorie. Această obligaţie nu trebuie să fie ignorată
din mai multe considerente. Unul din ele este încrederea în justiţie şi sentimentul de siguranţă al
fiecărui membru al societăţii cînd este vorba despre protecţia lui din partea statului. Pe lîngă acest
drept moral, inerent persoanei statul mai este obligat să respecte aceste exigenţe şi datorită
angajamentelor internaţionale şi actelor normative interne.
Constituţia Republicii Moldova în art. 4 prevede că normele Constituţionale cu privire la
drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care Republica Moldova este
parte. Dacă există neconcordanţe între aceste acta internaţionale şi legile interne ale Republicii
Moldova, prioritate au reglementările internaţionale.
Codul de Procedură penală al R.M. consacră drepturile, libertăţile şi demnitatea umană în
art. 10 – acordîndu-i valoare de principiu general al Procesului Penal. În formularea pe care o
primeşte în Codul de Procedură Penală obligaţia statului de a garanta şi a respecta drepturile,
libertăţile şi demnitatea umană se materializează prin interdicţia tuturor organelor şi persoanelor
participante la procesul penal de a întreprinde orice acţiune care ar putea prejudicia valorile
ocrotite de acest principiu. Persoanele participante la procesul penal sunt şi altele, decît acele
persoane cu funcţii de răspundere şi/sau reprezentanţe ale organelor de stat cu atribuţii legale în
cadrul procesului penal.
Aceste persoane pot fi chiar bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă,
partea civilmente-responsabilă, martorii şi alţi participanţi implicaţi în procesul penal. Principiul
dat garantează, în egală măsură, drepturile, libertăţile şi demnitatea oricărui participant al
Procedurii Penale.
Încălcarea acestor valori poate fi comisă şi prin inacţiune, atunci cînd persoanele oficiale
implicate în Procedura Penală nu intervin, cu bună ştiinţă, în cazurile de încălcare a drepturilor,
libertăţilor şi demnităţii umane, adică cînd aceste acţiuni le sunt puse în sarcină prin norme
juridice procesual-penale sau alte acte care le reglementează statutul juridic.
 Procedura Penală este o ramură de drept ce reglementează raporturile sociale din
momentul în care a fost descoperită comiterea unei infracţiuni. Aceste raporturi se realizează şi în
virtutea principiului oficialităţii procesului penal, pentru a apăra societatea de acţiuni criminale. În
aceste cazuri, în interesul societăţii unele drepturi ale individului pot fi limitate pentru o perioadă
de timp, în cadrul procesului penal. Al. 2 al art. 10 CPP admite limitarea temporară a drepturilor şi
libertăţilor persoanei şi aplicarea doar de către organele competente a măsurilor de constrîngere,
numai în cazurile şi în modul strict prevăzut de Codul de Procedură Penală. Prevederile CPP, la
acest capitol, cuprind instituţia Judecătorului de Instrucţie în art. 29 al. 3; art. 41 CPP, capitolul
“Măsurile Preventive”, capitolul “Controlul Judicial al Procedurii prejudiciare. Aceste norme
juridice şi altele din Codul de Procedură Penală prevăd anume acele cazuri şi modul de limitare a
drepturilor prevăzute de principiul Respectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane.
Al. 3 al art. 10 al CPP interzice, fără nici o excepţie, supunerea persoanei la tortură, la
tratamente cu cruzime, inumane ori degradante; sau deţinerea în condiţii umilitoare şi impunerea
participării la acţiuni procesuale care ar leza demnitatea umană. Constituţia R.M. consacră acest
principiu în al. 24:
(1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică;
(2) Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori
departamente.
Pe lîngă reglementarea constituţională a acestui aspect al principiului, el primeşte şi o
vastă reglementare internaţională. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la 10.XII.1948 şi principiul respectării demnităţii
umane (art. 5). Acest principiu este reluat şi în art. 3 al Convenţiei Europene privind protecţia
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Roma, 4.XI.1950). Convenţia Europeană pentru
prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la
Strasbourg la 26.XI,1987, devine obligatorie din 01.02.1998 şi pentru Republica Moldova. Pactul
Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din 1966 în art. 7 iarăşi consacră acest
principiu, de asemenea şi Convenţia ONU din 1984 pentru prevenirea torturii şi a altor
Tratamente sau pedepse Crude, Inumane ori Degradante.
În toate aceste acte juridice figurează termeni: tortură, tratament inuman, tratament
degradant.
Convenţia ONU pentru prevenirea torturii, în vigoare din 26 iunie 1987 în art. 1 stabileşte:
Termenul “tortură” semnifică orice act prin care se cauzează unei persoane în mod intenţionat
suferinţe sau dureri grave, fie fizice sau psihice în scopul deţinerii de la ea sau de la o terţă
persoană a unei anumite informaţii sau mărturii; pedepsirea ei pentru o acţiune, pe care ea sau o
terţă persoană a comis-o sau este bănuită de comitere; intimidarea sau constrîngerea ei sau a unei
terţe persoane ori din alte motive bazate pe orice fel de discriminare.
De aici rezultă că tortura este construită din trei elemente esenţiale:
 Cauzarea unor suferinţe sau durerii fizice sau psihice grave;
 Cauzarea intenţionată a durerii;
 Urmărirea unui scop anume precum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau
intimidarea.
Curtea Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului deosebeşte trei noţiuni de bază ale
art. 3 al. CEDO după indicele de gravitate al tratamentului sau al pedepselor. Pentru fiecare dintre
noţiuni Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi Curtea definesc criteriile cu prilejul a
două cauze interstatale examinate de Curte. În cauza Danemarca, Franţa, Norvegia, Suedia şi
Olanda c/Greciei. (Cauza Greacă 1969) au determinat gradele comportamentului interzis după
cum urmează:
Tortura: tratament inuman avînd drept scop obţinerea informaţiei sau a unor mărturisiri,
sau aplicarea unei pedepse.
Tratamentul sau pedeapsa umană: tratament de natură să provoace în mod deliberat grave
suferinţe mintale sau fizice, care, în aceste situaţii particulare, nu se pot justifica.
Tratament degradant: tratament care umileşte în mod grav individual în faţa altora sau care
îl determină să acţioneze împotriva voinţei ori a conştiinţei sale.
În cauza Irlanda c/Regatul Unit (1978) Curtea a modificat un pic aceste principii, dar în
esenţă păstrînd prevederile lor.
Acest principiu include şi interdicţia aplicării pedepsei cu moartea. Protocolul adiţional nr.
6 la CEDO prevede cazurile excepţionale cînd un stat poate prescrie o pedeapsă cu moartea.
Codul de Procedură Penală al R.M. interzice şi deţinerea în condiţii umilitoare pentru a nu
ofensa, jigni sau înjosi persoana cu scopul de a-l pune într-o situaţie de inferioritate, care să-i
aducă atingere demnităţii. Prin demnitate înţelegem – conştientizarea individuală şi de către alte
persoane a faptului posedării unor calităţi morale şi intelectuale de apreciere a personalităţii.
În caz de încălcare a acestui principiu orice persoană este în drept să-şi apere prin orice
mijloc neinterzis de lege libertăţile şi demnitatea umană prejudiciate ilegal în cursul procesului
Penal.
Legislaţia Republicii Moldova prevede modul de apărare al acestor drepturi în Legea RM
privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire
penală, ale procurorului şi ale instanţelor judecătoreşti din 25.02.1998.
Codul Penal al RM în art. 137 prevede răspundere penală pentru persoanele care aplică
tratamente inumane inclusiv tortura. Persoana vătămată poate depune plîngere la procuratură, sau
procesul penal se poate porni şi prin autosesizarea organului de urmărire penală de fiecare dată
cînd au loc acţiuni ce încalcă drepturile, libertăţile şi demnitatea umană.

Articolul 11.
Principiul inviolabilităţii domiciliului îşi găseşte consacrarea în actele juridice de bază ale
R.M. şi în reglementări internaţionale.
Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului prin prevederile art. 8
recunoaşte dreptul persoanei de a-i fi respectat domiciliul. Nu se admite amestecul oricărei
autorităţi publice în exercitarea dreptului inviolabilităţii domiciliului, decît în cazul în care acest
amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură, care, într-o societate democratică, este
necesară pentru securitatea naţională, securitatea publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea şi
prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora. Art. 17 al Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
prevede că nimeni nu poate fi supus la imixtiuni arbitrare sau atentate ilegale asupra
inviolabilităţii domiciliului1 .
Constituţia R.M. în art. 29, declară inviolabilitatea domiciliului. Termenul inviolabil
cuprinde în sensul său ceva ce nu poate fi violat, încălcat, atins, care se află în mod legal la
adăpost de orice urmărire, de orice atingere, încălcare sau pedeapsă. Nimeni nu poate pătrunde
sau rămîne în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia. Se admit
unele derogări de la această normă doar pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei

1
Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (New York 16.XII.1966); ratificat de Republica
Moldova în 1990.
hotărîri judecătoreşti pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa integritatea fizică sau
bunurile unei persoane: indiferent dacă aceste situaţii au loc în cadrul sau înafara unui proces
penal.
În situaţia cînd este sau va fi pornit un proces penal percheziţiile şi cercetările la faţa
locului pot fi ordonate şi efectuate numai în condiţiile legii. Tot Constituţia interzice percheziţiile
în timpul nopţii( p.49 art. 6 Codul de Procedură Penală - “timpul nopţii – interval de timp
cuprins între orele 2200 şi 600), cu excepţia cazurilor de delict flagrant. Reglementarea amănunţită
a cazurilor cînd se admite constrîngerea acestui drept este inclusă în Codul de Procedură Penală în
art. 6 p. 11 care explică sensul noţiunii “domiciliul” în procedura penală – locuinţa sau construcţia
destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau mai multor persoane (casă
apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială), precum şi încăperile
anexate, nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon,
beci, un alt loc de uz comun. Tot domiciliu, în sensul Codului de Procedură Penală este şi orice
teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou.
Este interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea în domiciliu contrar voinţei
persoanelor care locuiesc sau deţin sediu în ele. De la această regulă există excepţiile legale.
Percheziţiile, cercetările domiciliului, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi documente,
pot fi ordonate şi efectuate în baza unui mandat judiciar (eliberat de judecătorul de instrucţie sau
de către instanţa de judecată).
Pentru a efectua aceste acţiuni organul de urmărire penală trebuie să obţină un prealabil,
prin demers motivat, la judecătorul de instrucţie o autorizaţie care să-i permită accesul în
domiciliul unor persoane. Numai în caz de flagrant delict (art. 125, al. 4), percheziţia se poate
efectua în baza unei ordonanţe motivare fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca
acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei,
materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicîndu-se motivele efectuării ei,
judecătorul de instrucţie verificînd legalitatea acţiunii.
Curtea Europană pentru apărarea Drepturilor Omului, în jurisprudenţa pe cauza Buckley
c/Regatului Unit (1996) recunoaşte calitatea de domiciliu protejat de Convenţie şi în cazul în care
domiciliul a fost întemeiat cu încălcarea legii interne.
Jurisprudenţa Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului extinde obligaţia
statului şi la acţiuni concrete în sensul întreprinderii de măsuri efective pentru a înlătura cauzele
care duc la violare de domiciliu.
Codul Penal al R.M. în art. 179 încriminează pătrunderea sau rămînerea ilegală în
domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia ori refuzul de a le părăsi la
cererea ei, precum şi percheziţiile şi cercetările ilegale.
Limitarea inviolabilităţii domiciliului se permite numai în baza legii, şi acţiunile ilegale
sunt pedepsite penal iar probele obţinute pe aceste căi nu sunt admise la dosar (art. 93, 94 Codul
de Procedură Penală al R.M.).

Articolul 12.
Principiul inviolabilităţii domiciliului îşi găseşte consacrarea în actele juridice de bază ale
R.M. şi în reglementări internaţionale.
Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului prin prevederile art. 8
recunoaşte dreptul persoanei de a-i fi respectat domiciliul. Nu se admite amestecul oricărei
autorităţi publice în exercitarea dreptului inviolabilităţii domiciliului, decît în cazul în care acest
amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură, care, într-o societate democratică, este
necesară pentru securitatea naţională, securitatea publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea şi
prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora. Art. 17 al Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
prevede că nimeni nu poate fi supus la imixtiuni arbitrare sau atentate ilegale asupra
inviolabilităţii domiciliului2 .
Constituţia R.M. în art. 29, declară inviolabilitatea domiciliului. Termenul inviolabil
cuprinde în sensul său ceva ce nu poate fi violat, încălcat, atins, care se află în mod legal la
adăpost de orice urmărire, de orice atingere, încălcare sau pedeapsă. Nimeni nu poate pătrunde
sau rămîne în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia. Se admit
unele derogări de la această normă doar pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei
hotărîri judecătoreşti pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa integritatea fizică sau
bunurile unei persoane: indiferent dacă aceste situaţii au loc în cadrul sau înafara unui proces
penal.
În situaţia cînd este sau va fi pornit un proces penal percheziţiile şi cercetările la faţa
locului pot fi ordonate şi efectuate numai în condiţiile legii. Tot Constituţia interzice percheziţiile
în timpul nopţii( p.49 art. 6 Codul de Procedură Penală - “timpul nopţii – interval de timp
cuprins între orele 2200 şi 600), cu excepţia cazurilor de delict flagrant. Reglementarea amănunţită
a cazurilor cînd se admite constrîngerea acestui drept este inclusă în Codul de Procedură Penală în
art. 6 p. 11 care explică sensul noţiunii “domiciliul” în procedura penală – locuinţa sau construcţia
destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau mai multor persoane (casă
apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială), precum şi încăperile
anexate, nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon,
beci, un alt loc de uz comun. Tot domiciliu, în sensul Codului de Procedură Penală este şi orice
teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou.
Este interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea în domiciliu contrar voinţei
persoanelor care locuiesc sau deţin sediu în ele. De la această regulă există excepţiile legale.
Percheziţiile, cercetările domiciliului, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi documente,
pot fi ordonate şi efectuate în baza unui mandat judiciar (eliberat de judecătorul de instrucţie sau
de către instanţa de judecată).
Pentru a efectua aceste acţiuni organul de urmărire penală trebuie să obţină un prealabil,
prin demers motivat, la judecătorul de instrucţie o autorizaţie care să-i permită accesul în
domiciliul unor persoane. Numai în caz de flagrant delict (art. 125, al. 4), percheziţia se poate
efectua în baza unei ordonanţe motivare fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca
acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei,
materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicîndu-se motivele efectuării ei,
judecătorul de instrucţie verificînd legalitatea acţiunii.
Curtea Europană pentru apărarea Drepturilor Omului, în jurisprudenţa pe cauza Buckley
c/Regatului Unit (1996) recunoaşte calitatea de domiciliu protejat de Convenţie şi în cazul în care
domiciliul a fost întemeiat cu încălcarea legii interne.
Jurisprudenţa Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului extinde obligaţia
statului şi la acţiuni concrete în sensul întreprinderii de măsuri efective pentru a înlătura cauzele
care duc la violare de domiciliu.

2
Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (New York 16.XII.1966); ratificat de Republica
Moldova în 1990.
 Codul Penal al R.M. în art. 179 încriminează pătrunderea sau rămînerea ilegală în
domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia ori refuzul de a le părăsi la
cererea ei, precum şi percheziţiile şi cercetările ilegale.
Limitarea inviolabilităţii domiciliului se permite numai în baza legii, şi acţiunile ilegale
sunt pedepsite penal iar probele obţinute pe aceste căi nu sunt admise la dosar (art. 93, 94 Codul
de Procedură Penală al R.M.).

Articolul 13.
Dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental al omului, o prerogativă proprie
naturii umane, consacrat nu numai de legislaţia internă, cît şi de importante documente
internaţionale cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
DUADO în art. 17 şi CEDO prin art. 1 al Protocolului adiţional nr.1 din 1952 a prevăzut
ocrotirea dreptului de proprietate.
Ratificarea de către RM a actelor internaţionale menţionate mai sus a determinat şi
conţinutul Constituţia R.M. care la art. 46 stipulează că:
1) dreptul de proprietate privată, precum şi creaţele asupra statului sunt garantate; 2) cît şi
la al. 3 averea dobîndită ilicit nu poate fi consfinţită. Caracterul licit al dobândirii se prezumă; 3)
bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în
condiţiile legii.
Examinînd art. 1 a Protocolului nr. 1 CEDO Curtea a evidenţiat trei norme distincte.
Prima normă fiind de natură generală, enunţă principiul respectării proprietăţii.
Cea de-a doua normă, enunţată în a doua frază a aceluiaşi paragraf, prevede lipsirea de
proprietate şi stabileşte condiţiile de aplicare a unei astfel de măsuri. Nimeni nu poate fi privat de
proprietatea sa decît din motive de:1.utilitate publică; 2. în condiţiile CPP; 3. conform principiilor
generale ale dreptului internaţional.
Cea de-a treia normă, enunţată în al doilea paragraf al art.1 din Protocol recunoaşte,
printre altele, dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a
reglementa uzul de bunuri în conformitate cu uzul general.
Dreptul de proprietate nu este un drept absolut. Din acest considerent statul şi-a asumat
dreptul de ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate care ar trebui să servească unui scop
legitim de utilitate publică sau a unui interes general.(Cazul James c. Regatul Unit). Cu toate
acestea, nu este suficient ca ingerinţa să servească unui scop legitim. Ea trebuie să fie
proporţională, deci să existe un echilibru just între interesele colectivităţii şi exigenţile protecţiei
drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong şi Lonnroth c. Suedia).
Considerăm că în cadrul procesului penal pot fi private de proprietate sub motive de
utilitate publică sau interes general (persoanele în cazurile prevăzute de art. 13, punctul 27 şi 28
al legii cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18.12.1990, Veştile nr. 12, 1990 sub aspectul folosirii
libere şi gratuite a mijloacelor de transport ce aparţin persoanelor fizice şi juridice pentru
urmărirea şi aducerea la poliţie a persoanelor care au săvîrşit infracţiuni, trecerea la locul
incidentului (care poate fi locul săvîrşirii infracţiunii) în cazul în care acest lucru nu permite
amînare, folosirea în scop de serviciu (n.a. –poate fi cazurile de efectuarea acţiunilor procesuale)
a mijloacelor de telecomunicaţii ce aparţin întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor, iar
mijloacele ce aparţin cetăţenilor cu acordul acestora.
Gratuitatea acestor ingerinţe este susceptibilă de a fi contestată deoarece în conformitate
cu art. 1 al protocolului nr. 1 în cazul lipsirii (sau privării) de proprietate acordarea competenţei
este în general implicit impusă. Curtea, în speţa James v. Regatul Unit, a observat că
deposedarea de proprietate pentru o cauză de utilitate publică fără acordarea unei compensaţii
este justificată numai în circumstanţe excepţionale. Cu atît mai mult este justificată compensarea
avînd în vedere că compensarea este prevăzută în legile amintite anterior şi în care oferirea unei
despăgubiri sau compensări este regulă.
Descoperirea unei infracţiuni, ţine de interes general şi este utilă societăţii, publicului.
Inviolabilitatea proprietăţii este garantată în aceeaşi măsură atît persoanelor fizice şi
juridice.
Pentru a stabili dacă a existat o privare de libertate este necesar să se examineze nu numai
dacă a existat un transfer formal al dreptului de proprietate, dar de asemenea de a examina dacă
circumstanţele faptelor cu condus la o expropriere de fapt.
Domeniul de aplicare a prevederilor art. 1 al Protocolului 1 este determinat de definiţia
oferită de Curte noţiunii de bun. Curtea, în cauza Gaus Dosierund Förder technik GmbH contra
Germania a statuat că noţiunea de bunuri are o semnificaţie autonomă şi nu se limitează în mod
sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale: anumite alte drepturi şi interese ce constituie
active pot să fie considerate “drepturi de proprietate”, deci “bunuri”, potrivit acestei dispoziţii.
Noţiunea de bunuri cuprinde atît bunurile mobile şi imobile, cît şi dreptul de proprietate asupra
bunurilor mobile şi imobile (Cazul Wiggins contra Anglia), cît şi alte drepturi reale. Cu toate
acestea pentru a invoca protecţia conferită de art. 1 al Protocolului 1 o persoană trebuie să se
bucure de un drept prevăzut de legislaţia naţională care poate fi considerat ca drept de proprietate
din perspectiva Convenţiei (cazul S.V.Regatul Unit).
Prevederile privind protecţia proprietăţii se conţin şi-n legea în care organul care exercită
activitate operativă de investigaţie sunt obligate să întreprindă în corespundere cu competenţa lor
toate măsurile necesare pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, a tuturor formelor de
proprietate, ocrotite de lege.
Cea de-a doua condiţie care trebuie să fie îndeplinită pentru ca privarea de proprietate să
nu constituie o violare a dreptului unei persoane la respectarea bunurilor sale este formulată în
termeni care se regăsesc în legislaţiile naţionale3.
Condiţia stabilită de CPP ca privarea de proprietate poate avea loc în condiţiile stabilite de
prezentul Cod este răspunsul la prevederea stabilită de CEDO că “lipsirea de proprietate poate
avea loc în condiţiile prevăzute de lege. Deci ingerinţa în dreptul de proprietate care sub rezerva
exigenţei securităţii juridice sau legalităţii. În scopul satisfacerii principiului securităţii juridice
statutul autoritatea publică trebuie să respecte prevederile legislaţiei naţionale suficient de
accesibile şi precise. Aceasta nu presupune doar faptul că ingerinţa în cauză trebui să se bazeze pe
unele prevederi ale legislaţiei naţionale, dar şi că trebuie să existe o procedură echitabilă şi
adecvată, iar măsurile relevante trebuie să fie luate şi executate de către o autoritate competentă şi
să nu fie arbitrare (Lithgow c. Regatul Unit).
Cuprins într-un tratat internaţional multilateral cum este CEDO această condiţie impusă de
articolul 1 al primului adiţional nu ar trebui să surprindă. Se poate pune, totuşi, întrebarea: care

3
În Republica Moldova sunt adoptate două legi (dedicate exclusiv) are reglementează
ingerinţa statului în exercitarea dreptului de proprietate de către particulari, dar care nu au
aplicabilitate în cadrul procesului penal.
LR.M. cu privire la rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, nr.
1384-XV din 11.10.2002 MO al Republica Moldova nr. 178-181 din 27.12.2002.
LRM exproprierii pentru cauză de utilitate publică nr. 488-XIV din 08.07.1999, MO al
Republica Moldova nr. 42-44 din 20.04.2000.
este sensul ei, din moment ce dispoziţiile Convenţiei sunt direct aplicabile în sistemele juridice ale
statelor membre, pe de o parte, iar, pe de alta, astfel cum dispune art. 1, înaltele părţi contractante
recunosc oricărei persoane care este supusă jurisdicţiei lor, drepturile şi libertăţile pe care ea le
reglementează. În definitiv, rezultatul aplicării unei dispoziţii din Convenţie ni se pare decisiv
pentru aprecierea unei soluţii într-o cauză dată. Atunci cînd un tratat, pentru a reglementa o
problemă importantă face trimitere la principiile de drept internaţional, se poate afirma cu
siguranţă şi fără nici cea mai mică urmă de îndoială. Că este aşa deoarece s-a dorit a se ascunde,
sub o formulă de consens aparent; persistenţa unui dezacord grav între negociatori; altfel spus, s-a
ieşit din impas de o manieră acceptabilă pentru toţi, dar fiecare a păstrat punctul său de vedere cu
privire la fondul problemei care nu a putut fi rezolvată4.
În cadrul procesului penal persoana poate fi privată de dreptul de a exercita elementul
conţinutului dreptului de proprietate (C.C. art. 315, al. 1) prin aplicarea sechestrului. Punerea sub
sechestru a bunurilor, adică a valorilor materiale, inclusiv a conturilor şi depozitelor, este o
măsură procesuală de constrîngere, care constă în inventarierea bunurilor materiale şi interzicerea
proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în cazurile necesare, de a se folosi de aceste
bunuri. Scopul aplicării sechestrului este de a asigura repararea prejudiciului cauzat de
infracţiune, acţiunea civilă şi eventuala confiscare a bunurilor destinate săvîrşirii infracţiunii,
folosite în acest scop sau rezultate din infracţiune.
Legea procesual penală prevede expres care bunuri pot fi supuse sechestrului al. 1 şi care
nu pot (art. 204 al.3), determina temeiurile punerii sub sechestru (art. 205). Avînd în vedere
caracterul fundamental a dreptului proprietăţii private de proprietate prin aplicarea sechestrului
poate fi aplicate doar în baza autorizaţiei judecătorului de instrucţie sau, după caz prin încheierea
instanţei de judecată.
În vederea asigurării proporţionalităţii ingerinţei statului asupra privării persoanei de
dreptul de proprietate legea a instituit obligaţia ca valoarea bunurilor confiscate să nu depăşească
valoarea acţiunii civile sau maximul amenzii penale.
Pentru a exclude arbitrariul şi a preciza cu exactitate valoarea ingerinţei statului, cît şi
pentru a oferi garanţii procesuale persoanei a cărei bunuri sunt puse sub sechestru se întocmeşte
un proces-verbal al acţiunii respective. În procesul-verbal în particular trebuie să se indice toate
bunurile materiale puse sub sechestru, elementele de individualizare şi pe cît posibil e, costul lor.
Copia de pe procesul-verbal trebuie să fie înmînată, contra semnătură, proprietarului sau
posesorului bunurilor puse sub sechestru. Bănuitul, învinuitul, inculpatul poate contesta punerea
bunurilor sub sechestru în ordinea prevăzută de CPP, iar alte persoane au dreptul de a cere
scoaterea bunurilor puse sub sechestru şi-n ordinea procedurii civile.
Principalele reglementări pe care dreptul procesual le foloseşte în scopul arătat se
polarizează în jurul instituţiei acţiunii civile în procesul penal. În cazul săvîrşirii infracţiunii poate
să se producă un prejudiciu persoanelor fizice li juridice. De aici şi necesitatea persoanelor fizice
şi juridice. De aici şi necesitatea unei reglementări adecvate, care, deşi şi cu caracter civil, poate
şi este folosită de legea procesual penală în anumite condiţii pentru ocrotirea relaţiilor
patrimoniale lezate printr-o faptă penală.
În vederea ocrotirii bunurilor persoanei reţinute, arestate sau supuse măsurii preventive
arestării la domiciliu, cît şi-n privinţa persoanelor care se aflau sub ocrotirea părţii vătămate
organul de urmărire penale au instanţe de judecată pot lua măsuri de ocrotire. Aceste măsuri sunt
luate în vederea asigurării integrităţii bunurilor, a căror protecţie este imposibilă de rezolvat de

4
Corneliu Bîrsan, Limitările dreptului de proprietate reglementate de CEDO, Pandectele Române, 31/2003, p. 179-
180.
către persoanele menţionate mai sus şi cînd există o justă temere că lipsa măsurilor de ocrotire ar
duce la o inevitabilă privare de proprietate asupra acestor drepturi din partea unor persoane.
Măsurile de protecţie aplicată asupra bunurilor reprezintă o modalitate de asigurare a
inviolabilităţii proprietăţii realizată sub forma protecţiei proprietăţii.
Prevederile privind protecţia proprietăţii se conţin şi-n legea în care organul care exercită
activitate operativă de investigaţie sunt obligate să întreprindă în corespundere cu competenţa lor
toate măsurile necesare pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, a tuturor formelor de
proprietate, ocrotite de lege(art. 12, lit. f LRM privind activitatea operativă de investigaţii.)5.
În cadrul procesului penal pot fi private de proprietate persoanele a căror obiecte au fost
recunoscute corpurile delicte. În caz de achitare a persoanei, precum şi-n caz de scoatere de sub
urmărire penală pe temei de reabilitare, contravaloare obiectelor alterate sau pierdute în cadrul
efectuării acţiunilor legale se restituie de stat. Deposidarea de proprietate fără acordarea unei
despăgubiri, care s-ar raporta în mod rezonabil la valoarea reală a proprietăţii ar constitui în mod
normal o ingerinţă neproporţională, care nu ar putea fi justificată în conformitate cu prevederile
art. 1. Celelalte bunuri se redau proprietarilor Legea cu excepţia celor indicate la art. 162, al. 1, p.
1, 2, 4
Partea vătămată art. 60 al. 1, p. 18 partea civilă art. 62, al. 1, p. 20 are dreptul să i se
restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţa în calitate de mijloace de
probă sau prezentate de ea însăşi precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate de la persoana
care a săvîrşit acţiunea interzise de legea penală.
Partea civilmente responsabilă, martorul, reprezentantul legal al victimei, parţii vătămate,
parţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului are dreptul să i se restituie bunurile ridicate de
ofiţerul de urmărire penală în calitate de mijloace de probă probă sau prezentate de ea însăşi (art.
74, al. 2, p. 3, art. 90, al. 12, p. 10, art. 78, al. 2, p. 2 CPP).

Articolul 14.
Dreptul la respectarea corespondenţei este definit ca facultatea de a comunica cu terţe
persoane fără a fi întrerupt, fără cenzură.
Constituţia R.M. în art. 30 garantează secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri
poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare.
Acest principiu este înscris şi în Convenţia Europeană privind protecţia drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale în art. 8.
Constituţia Republicii Moldova în al. 2 art. 30 permite, în caz de necesitate, pentru a
proteja securitatea naţională, bunăstarea economică a ţării, ordinea publică şi prevenirea
infracţiunilor, limitarea acestui drept, cu respectarea condiţiilor legale.
În cadrul unui proces penal necesitatea ascultării sau interceptării schimbului de informaţii
dintre persoane apare în legătură cu administrarea probelor în cadrul urmăririi penale. Pentru a
respecta acest principiu organele de urmărire penală pot intercepta corespondenţa doar cu
autorizaţia judecătorului de instrucţie. Toate acţiunile care limitează acest drept sunt reglementate
exhautiv în Codul de Procedură Penală în articolele 133-138.
Art. 133 Codul de Procedură Penală al. 2 prin corespondenţa care poate fi sechestrată
numeşte scrisorile de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere poştale,
mandate poştale, comunicări prin fax şi prin poşta electronică.

5
Situaţie identică conform art. 1, al. 1 şi art. 8, al. 1, lit. a CPP. LRM privind protecţia de stat a părţii vătămate, a
martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal.
 Sechestrul corespondenţei şi interceptarea comunicărilor este permisă în cadrul procesului
penal pe o cauză deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
Principiul secretului corespondenţei se extinde şi asupra persoanelor reţinute sau arestate.
Curtea Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului a declarat că dreptul unui prizonier la
necenzurarea corespondenţei sale cu un avocat sau un organ judiciar în nici un caz nu trebuie
încălcat, deoarece este principalul mod, prin care un individ poate pleda pentru drepturile sale
(Campbell c/Regatul Unit (1992)), Cologero Diana c/Italiei (1996). În jurisprudenţa pe alte cazuri
(Silver şi alţii c/Regatul Unit (1983)) Curtea permite statului să cenzureze corespondenţa fără
caracter juristic, în cazuri cînd există suspiciuni că scrisorile prezintă corespondenţa unor deţinuţi
periculoşi despre unele practici comerciale legale sau alte aspecte asemănătoare.
Interceptarea comunicărilor persoanelor sunt limitate de Codul de Procedură Penală.
Sechestararea corespondentei se admite doar cu autorizarea judecătorului de instrucţie în urma
unui demers motivat din partea organelor de urmărire penală. În art. 135 al. 4,5 CPP se liitează
durata totală de interceptare a convorbirilor la 6 luni, cu obligaţia judecătorului de instrucţie să
informeze, cel tîrziu odată cu terminarea urmăririi penale, persoanele ale căror convorbiri au fost
interceptate şi înregistrate, despre acest fapt. Administrarea acestor probe cu încălcarea formei
prevăzute de Cod Procesual Penal atrage neadmiterea lor ca informaţie probantă, iar persoanele
care au săvîrşit fapte în mod intenţionat pot fi atrase la Răspunderea Penală conform art. 178 CP
al R.M.

Articolul 15.
În conformitate cu art. 2 al Constituţiei Republica Moldova este un stat de drept,
democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui reprezintă valori supreme şi sunt
garantate, inclusiv statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi
funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul ţării. Premizele constituţionale enunţate mai sus impun
desfăşurarea procesului penal în cadrul unor condiţii care ar asigura şi garanta egalitatea
participanţilor la proces, care să se înfăptuiască fără nici o discriminare pe temei de naţionalitate,
origine etnică, limbă.
Potrivit art. 118 din Constituţie, art. 16 din CPP şi a altor prevederi din legislaţia în
vigoare6, procedura judiciară se efectuează în limba de stat sau în condiţiile legii, într-o limbă
acceptabilă pentru majoritatea persoanelor care participă la proces. Limba de procedură este
anunţată lae xaminarea cauzei concrete în şedinţa de judecată şi nu poate fi modificată pe
parcursul întregului proces judiciar.7
Admiterea folosirii altei limbi decît a celei de stat, în cadrul desfăşurării procedurii
judiciare şi dreptul la interpret şi înscrierea acestor reguli printre principiile de bază ale
procesului penal vine să marcheze asigurarea intereselor legitime ale minorităţilor naţionale şi a
tuturor persoanelor nevorbitori în limbă de stat. În cazul în care procesul penal se desfăşoară în
altă limbă decît cea de stat, hotărîrile procesuale (ordonanţa de punere sub învinuire,
rechizitoriul, sentinţa şi decizia instanţei judecăţii se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba de
stat. Persoanele împuternicite şi obligate de a întocmi documentele hotărîrile susmenţionate sunt
subiecţii oficiali în special procurorii şi judecătorii, care conform legii 8 sunt obligaţi să cunoască
limba de stat sub aspectul nu numai a minimului lexical şi gramatical, cît şi-n special
cunoaşterea vocabularului profesional, terminologiei uzuale de profesie în vederea întocmirii la
6
Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, nr. 3465-XI din 1.09.1989
7
Hotărîrea Plenului CSI a R.M. cu privire la respectarea legislaţiei despre utilizarea limbii în procedura judiciară, nr.
12 din 09.04.1999, “Culegere de hotărîri explicative, Chişinău, 2002, pag. 14.
8
Art..., al..., p... al Legii cu privire la statutul judecătorului, art..., al...., p... al Legii cu privire la procuratură
un nivel adecvat în limba de stat a hotărîrilor procesuale. Rezonabilitatea posibilităţii legale de a
desfăşura procesul penal în altă limbă decît cea de stat ţine în special, de oferirea posibilităţii
populaţiei majoritare de altă etnie într-o zonă a căii de a participa la desfăşurarea procesului
penal şi a vorbi în limba maternă comună şi judecătorilor şi procurorilor. Prin aceasta se va oferi
procesului penal un grad sporit publicităţii şi se va realiza rolul educativ al justiţiei în rîndul
populaţiei.
Conform art. 6, al. 3, punctul a al CEDO stabileşte că orice acuzat are dreptul să fie
asistat în mod gratuit de interpret, dacă nu vorbeşte sau nu foloseşte limba folosită la audiere.
Legislaţia procesual-penală (art. 17, al. 2) extinde sfera prevederilor Convenţiei sub aspect de
subiecţi la participanţii la procesul penal.
Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă de toate actele
şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de
judecată prin interpret. Interpretul este persoana invitată în procesul penal de către organele
competente (oficiale) sau numită de către acestea din rîndul persoanelor propuse de către
participanţii la proces. Pentru a exclude participarea formală a interpretului în procesul penal este
necesar de a verifica dexteritatea profesională care ţine de documentare privind calitatea sa de
interpret, informaţie despre experienţa profesională cît şi aprecierea obiectivă de către însuşi
interpret despre posibilitatea sa de a traduce complect şi corect. Asigurarea formală a prezenţei
interpretului nu este în spiritul Convenţiei şi poate să fie o încălcare esenţială a dreptului la
interpret9.
Obligativitatea evaluării nivelului de cunoaştere a persoanei a limbii în care se
desfăşoară procedura judiciară în vederea aplicării normelor privind asigurarea cu interpret sau
traducător revine subiecţilor oficiali a procesului penal – ofiţerilor de urmărire penală,
procurorilor, instanţei, care ulterior fiind obligate, odată ce sunt sesizate de beneficiarii
interpretării, să exercite un anumit control al calităţii interpretării asigurate.
Dreptul la interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra muţilor, surzilor şi surdomuţilor
care înţeleg limba semnelor.
Garanţiile instituite de art. 6 al Convenţiei, inclusiv dreptul la interpret, nu se aplică
în exclusivitate procedurii judiciare “stricto senso”, dar se extind asupra etapelor ei precedente şi
următoare, este evident că art. 6 asigură procedura în ansamblu10 .
Gratuitatea folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu cunoaşte limba
procedurii judiciare, indiferent de cetăţenia lui sau de împrejurarea că este locuitor
al statului în care se desfăşoară procesul şi dacă ar avea posibilitate să cunoască mai mult sau mai
puţin limba respectivă.
Art. 6, al.3, p. e prevede că acuzatorul are dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret,
dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la şedinţă. Curtea a considerat( cazul Luedicke,
Belkacem şi Koc contra Germaniei)că această dispoziţie interzice în mod absolut de a cere unui
acuzat să achite cheltuielile unui interpret, deoarece ea nu constituie “nici o remitere condiţionată,
nici o scutire sau o scutire temporară, dar numai o scutire sau o exonerare definitivă”. Judecătorii
de la Strasbourgh au considerat ca garanţie prevăzută la art. 3, p. 3 al Convenţiei nu se limitează
la interpretarea din timpul audierii, ci se extinde şi la traducerea şi interpretarea tuturor actelor
procedurale angajate contra acuzatorului pe care acesta trebuie să le înţeleagă, pentru a beneficia
de un proces echitabil.

9
Cazul Daud contra Portugaliei, Hotărîrea din 21.04.1998, Revista de Drept Penal 3/99, pag. 151-153.
Dreptul la un proces echitabil, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei Europene privind
10

Drepturile Omului, Nuala Mole, Catarina Harby, Editat Republica Moldova, 2003, p.10
 Articolul 16.
În conformitate cu art. 2 al Constituţiei Republica Moldova este un stat de drept,
democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui reprezintă valori supreme şi sunt
garantate, inclusiv statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi
funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul ţării. Premizele constituţionale enunţate mai sus impun
desfăşurarea procesului penal în cadrul unor condiţii care ar asigura şi garanta egalitatea
participanţilor la proces, care să se înfăptuiască fără nici o discriminare pe temei de naţionalitate,
origine etnică, limbă.
Potrivit art. 118 din Constituţie, art. 16 din CPP şi a altor prevederi din legislaţia în
vigoare11, procedura judiciară se efectuează în limba de stat sau în condiţiile legii, într-o limbă
acceptabilă pentru majoritatea persoanelor care participă la proces. Limba de procedură este
anunţată lae xaminarea cauzei concrete în şedinţa de judecată şi nu poate fi modificată pe
parcursul întregului proces judiciar.12
Admiterea folosirii altei limbi decît a celei de stat, în cadrul desfăşurării procedurii
judiciare şi dreptul la interpret şi înscrierea acestor reguli printre principiile de bază ale
procesului penal vine să marcheze asigurarea intereselor legitime ale minorităţilor naţionale şi a
tuturor persoanelor nevorbitori în limbă de stat. În cazul în care procesul penal se desfăşoară în
altă limbă decît cea de stat, hotărîrile procesuale (ordonanţa de punere sub învinuire,
rechizitoriul, sentinţa şi decizia instanţei judecăţii se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba de
stat. Persoanele împuternicite şi obligate de a întocmi documentele hotărîrile susmenţionate sunt
subiecţii oficiali în special procurorii şi judecătorii, care conform legii 13 sunt obligaţi să
cunoască limba de stat sub aspectul nu numai a minimului lexical şi gramatical, cît şi-n special
cunoaşterea vocabularului profesional, terminologiei uzuale de profesie în vederea întocmirii la
un nivel adecvat în limba de stat a hotărîrilor procesuale. Rezonabilitatea posibilităţii legale de a
desfăşura procesul penal în altă limbă decît cea de stat ţine în special, de oferirea posibilităţii
populaţiei majoritare de altă etnie într-o zonă a căii de a participa la desfăşurarea procesului
penal şi a vorbi în limba maternă comună şi judecătorilor şi procurorilor. Prin aceasta se va oferi
procesului penal un grad sporit publicităţii şi se va realiza rolul educativ al justiţiei în rîndul
populaţiei.
Conform art. 6, al. 3, punctul a al CEDO stabileşte că orice acuzat are dreptul să fie
asistat în mod gratuit de interpret, dacă nu vorbeşte sau nu foloseşte limba folosită la audiere.
Legislaţia procesual-penală (art. 17, al. 2) extinde sfera prevederilor Convenţiei sub aspect de
subiecţi la participanţii la procesul penal.
Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă de toate actele
şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de
judecată prin interpret. Interpretul este persoana invitată în procesul penal de către organele
competente (oficiale) sau numită de către acestea din rîndul persoanelor propuse de către
participanţii la proces. Pentru a exclude participarea formală a interpretului în procesul penal este
necesar de a verifica dexteritatea profesională care ţine de documentare privind calitatea sa de
interpret, informaţie despre experienţa profesională cît şi aprecierea obiectivă de către însuşi
interpret despre posibilitatea sa de a traduce complect şi corect. Asigurarea formală a prezenţei

11
Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, nr. 3465-XI din 1.09.1989
12
Hotărîrea Plenului CSI a R.M. cu privire la respectarea legislaţiei despre utilizarea limbii în procedura judiciară, nr.
12 din 09.04.1999, “Culegere de hotărîri explicative, Chişinău, 2002, pag. 14.
13
Art..., al..., p... al Legii cu privire la statutul judecătorului, art..., al...., p... al Legii cu privire la procuratură
interpretului nu este în spiritul Convenţiei şi poate să fie o încălcare esenţială a dreptului la
interpret14.
Obligativitatea evaluării nivelului de cunoaştere a persoanei a limbii în care se
desfăşoară procedura judiciară în vederea aplicării normelor privind asigurarea cu interpret sau
traducător revine subiecţilor oficiali a procesului penal – ofiţerilor de urmărire penală,
procurorilor, instanţei, care ulterior fiind obligate, odată ce sunt sesizate de beneficiarii
interpretării, să exercite un anumit control al calităţii interpretării asigurate.
Dreptul la interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra muţilor, surzilor şi surdomuţilor
care înţeleg limba semnelor.
Garanţiile instituite de art. 6 al Convenţiei, inclusiv dreptul la interpret, nu se aplică
în exclusivitate procedurii judiciare “stricto senso”, dar se extind asupra etapelor ei precedente şi
următoare, este evident că art. 6 asigură procedura în ansamblu15 .
Gratuitatea folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu cunoaşte limba
procedurii judiciare, indiferent de cetăţenia lui sau de împrejurarea că este locuitor
al statului în care se desfăşoară procesul şi dacă ar avea posibilitate să cunoască mai mult sau mai
puţin limba respectivă.
Art. 6, al.3, p. e prevede că acuzatorul are dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret,
dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la şedinţă. Curtea a considerat( cazul Luedicke,
Belkacem şi Koc contra Germaniei)că această dispoziţie interzice în mod absolut de a cere unui
acuzat să achite cheltuielile unui interpret, deoarece ea nu constituie “nici o remitere condiţionată,
nici o scutire sau o scutire temporară, dar numai o scutire sau o exonerare definitivă”. Judecătorii
de la Strasbourgh au considerat ca garanţie prevăzută la art. 3, p. 3 al Convenţiei nu se limitează
la interpretarea din timpul audierii, ci se extinde şi la traducerea şi interpretarea tuturor actelor
procedurale angajate contra acuzatorului pe care acesta trebuie să le înţeleagă, pentru a beneficia
de un proces echitabil. Din aceste considerente este important de analizat perspectiva posibilităţii
trecerii în sarcina condamnatului a cheltuielilor de judecată(în care se includ şi plăţile ce urmează
a fi plătite interpreţolor şi traducătorilor) în urma împăcării cu partea vătămată(art.223, al. 5)16.
Limbajul pe interesul inculpatului înseamnă evident folosirea limbii pe care acesta o
cunoaşte cel mai bine. S-a precizat încă că chiar dacă limba oficială a procedurii judiciare
coincide cu cea a inculpatului, modul de exprimare a organelor judiciare trebuie să fie de aşa
natură, încît inculpatul să înţeleagă exact şi în detalii învinuirea17.
Aceasta obligă organul judiciar, ori de cîte ori este cazul, la explicarea terminologiei de
specialitate folosite.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată trebuie să înmâneze bănuitului,
inculpatului, învinuitului actele procedurale. Lex: ordonanţă de punere sub învinuire rechizitoriul,
sentinţa şi decizia instanţei de judecată) fiind traduse în limbalui maternă sau în limba pe care
acesta o cunoaşte.

14
Cazul Daud contra Portugaliei, Hotărîrea din 21.04.1998, Revista de Drept Penal 3/99, pag. 151-153.
15
Dreptul la un proces echitabil, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei Europene privind
Drepturile Omului, Nuala Mole, Catarina Harby, Editat Republica Moldova, 2003, p.10
16
Considerăm că această prevedere este contrară spiritului art. 6, al. 3, p.e al Convenţiei şi concomitent poati constitui
o piedică majoră în implemintarea elementelor justiţiei restaurative în procesul penal autohton.
17
Dec. Nr. 836/1978 a Comisiei Europene a drepturilor omului, publicată în Iurisprudence de
Liege, Mons. et Bruxelles, 1987, p. 1439, citat N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed.
Paideia, p. 116.
 Limba procedurală asigură dispoziţia constituţională privind egalitatea tuturor faţă de lege
şi instanţa de judecată şi este o premisă a realizării altor principii a procesului penal şi din acest
considerent încălcarea lui conduce la desfiinţarea hotărîrilor instanţelor judecătoreşti18.

Articolul 6. Termeni şi expresii utilizate în prezentul cod

Termenii şi expresiile utilizate în prezentul cod au următorul înţeles, dacă nu este o menţiune
deosebită:
1) act procedural – document prin care se consemnează orice acţiune procesuală prevăzută
de prezentul cod, şi anume: ordonanţă, proces-verbal, rechizitoriu, încheiere, sentinţă, decizie,
hotărîre etc.;
2) agent împuternicit cu înmînarea citaţiei – colaborator al poliţiei, lucrător al autorităţii
administraţiei publice locale, al instanţei judecătoreşti, precum şi o altă persoană care este
împuternicită de organul de urmărire penală sau de instanţa judecătorească să înmîneze citaţia,
în condiţiile prezentului cod;
3) apărare – activitate procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii, în tot sau
în parte, a învinuirii ori al atenuării pedepsei, apărării drepturilor şi intereselor persoanelor
bănuite sau învinuite de săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi al reabilitării persoanelor supuse
ilegal urmăririi penale;
4) arestare – măsură preventivă aplicată în baza unei hotărîri judecătoreşti în condiţiile legii;
5) cauză penală – proces penal desfăşurat de organul de urmărire penală şi de instanţa
judecătoreasca într-un caz concret referitor la una sau mai multe infracţiuni săvîrşite sau
presupus săvîrşite;
6) caz ce nu suferă amînare – pericolul real că se vor pierde sau distruge probele, că
bănuitul sau învinuitul se poate ascunde în încăperea suspectată ori că se vor comite alte
infracţiuni;
7) cale ordinară de atac – cale prevăzută de lege pentru atacarea hotărîrilor judecătoreşti
nedefinitive (apelul) sau, după caz, care nu sînt irevocabile (recursul);
8) cale extraordinară de atac – cale prevăzută de lege pentru atacarea hotărîrilor
judecătoreşti irevocabile (revizuirea, recursul în anulare);
9) decizie – hotărîre prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în
anulare, precum şi hotărîrea instanţei de apel şi de recurs la rejudecarea cauzei;
10) delict flagrant – infracţiune descoperită în momentul săvîrşirii ei sau înainte ca efectele
ei să se fi consumat;
11) domiciliu – locuinţă sau construcţie destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a
unei sau a mai multor persoane (casă, apartament, vilă, cameră la hotel, cabină pe o navă
maritimă sau fluvială), precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte
indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun). Prin noţiunea de

18
Ex: decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr. 12/a-211/99 din
14.09.99, Sinteza practicii judiciare, Chişinău, 2000, p.299
domiciliu, în sensul prezentului cod, se înţelege şi orice teren privat, automobil, navă maritimă
şi fluvială privată, birou;
12) expert – persoană care posedă cunoştinţe temeinice speciale într-un anumit domeniu şi
este abilitată, în modul stabilit de lege, să facă o expertiză;
13) hotărîre judecătorească – hotărîre a instanţei judecătoreşti adoptată într-o cauză penală:
sentinţă, decizie, încheiere şi hotărîre;
14) hotărîre a Plenului Curţii Supreme deJustiţie – act adoptat de Plenul Curţii Supreme
de Justiţie la soluţionarea chestiunilor ce ţin de competenţa sa;
15) infracţiune de audienţă – faptă penală săvîrşită în cursul şedinţei de judecată;
16) instanţă judecătorească – orice instanţă, parte componentă a sistemului judecătoresc al
Republicii Moldova, care judecă cauza penală în primă instanţă, în ordine de apel sau de recurs,
ori pe căile extraordinare de atac, precum şi care soluţionează plîngeri împotriva acţiunilor şi
actelor organelor de urmărire penală şi ale organelor de executare a hotărîrilor judecătoreşti şi
sancţionează efectuarea unor acţiuni procedurale;
17) instanţă de apel – instanţă care judecă apelul declarat împotriva sentinţelor nedefinitive
(curţile de apel);
18) instanţă de recurs – instanţă care judecă recursul declarat împotriva hotărîrilor
judecătoreşti adoptate în conformitate cu prezentul cod;
19) interpret – persoană, invitată în procesul penal de organele competente, care traduce oral
dintr-o limbă în alta sau care traduce semnele celor muţi ori surzi, mijlocind astfel înţelegerea
dintre două sau mai multe persoane;
20) investigator sub acoperire – persoană oficială care exercită confidenţial activitate
operativă de investigaţie, precum şi altă persoană care colaborează confidenţial cu organele de
urmărire penală;
21) încheiere – hotărîre adoptată de către instanţa de judecată pînă la darea sentinţei sau
deciziei;
22) judecată în primă instanţă – soluţionarea prin sentinţă a fondului cauzei penale ca
rezultat al examinării nemijlocite a probelor de către instanţa de judecată competentă cu
participarea părţilor;
23) judecător – jurist licenţiat, numit în funcţie în modul stabilit de lege, autorizat să judece
cauze aduse în faţa instanţei de judecată;
24) judecător de instrucţie – judecător abilitat cu unele atribuţii proprii urmăririi penale,
precum şi de control judiciar asupra acţiunilor procesuale efectuate în cadrul urmăririi penale;
25) materiale – documente întocmite, obiecte anexate la dosarul penal, care au importanţă
pentru stabilirea circumstanţelor cauzei etc.;
26) măsuri de ocrotire – măsuri luate de organul de urmărire penală sau de instanţa
judecătorească faţă de persoane sau faţă de bunuri în legătură cu aplicarea măsurilor preventive,
măsurilor de siguranţă sau pedepselor penale;
27) mijloace de probă – mijloace prevăzute de legea procesuală, prin care se administrează
probele într-o cauză penală;
28) ordonanţă – hotărîre a organului de urmărire penală, adoptată în cursul procesului penal;
29) parte în proces – persoane care în procesul penal exercită funcţii de acuzare sau apărare
în baza egalităţii în drepturi şi a principiului contradictorialităţii;
30) partea apărării – persoane abilitate prin lege să efectueze activitate de apărare (bănuitul,
învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii acestora);
 31) partea acuzării – persoane abilitate prin lege să efectueze sau să ceară efectuarea
urmăririi penale (procurorul, organul de urmărire penală, precum şi partea vătămată, partea civilă
şi reprezentanţii acestora);
32) prejudiciu – pagubă morală, fizică sau materială, care poate fi evaluată în expresie
bănească;
33) probe – elemente de fapt, dobîndite în modul prevăzut de prezentul cod, ce servesc la
constatarea împrejurărilor care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei penale;
34) probe pertinente – probe care au legătură cu cauza penală;
35) probe concludente – probe pertinente care influenţează asupra soluţionării cauzei penale;
36) probe utile – probe concludente care, prin informaţiile pe care le conţin, sînt necesare
soluţionării cauzei;
37) procuror – persoană oficială numită, în modul stabilit de lege, pentru a conduce sau a
exercita urmărirea penală şi a reprezenta în judecată învinuirea în numele statului (Procurorul
General şi procurorii ierarhic inferiori subordonaţi lui);
38) reprezentant – persoană împuternicită, conform legii, de a prezenta interesele părţii
vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile;
39) reprezentanţi legali – părinţii, înfietorii, tutorii, curatorii, soţul bănuitului, învinuitului,
inculpatului, condamnatului şi părţii vătămate, precum şi reprezentanţi ai instituţiilor sub
supravegherea cărora se află aceştia;
40) reţinere – măsură luată de organul competent de a priva de libertate o persoană pe un
termen de pînă la 72 de ore;
41) rude apropiate – copii, părinţi, înfietori, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici, nepoţi;
42) sentinţă – hotărîre prin care cauza penală se soluţionează în fond de instanţa de judecată;
43) specialist – persoană care cunoaşte temeinic o disciplină sau o anumită problemă şi este
antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de lege, pentru a contribui la stabilirea
adevărului;
44) viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, care a afectat hotărîrea
pronunţată – încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, de alte tratate internaţionale, de
Constituţia Republicii Moldova şi de alte legi naţionale;
45) unitate convenţională – unitate convenţională de amendă, stabilită de Codul penal;
46) persoană majoră – persoană care a împlinit vîrsta de 18 ani;
47) persoană minoră – persoană care nu a împlinit vîrsta de 18 ani;
48) traducător – persoană care traduce în scris un text dintr-o limbă în alta;
49) timpul nopţii – interval de timp cuprins între orele 22.00 şi 6.00;
50) timpul zilei – interval de timp cuprins între orele 6.00 şi 22.00.

Pentru buna desfăşurare a urmăririi penale şi a judecării cauzei penale în instanţa de

judecată o importanţă deosebită capătă înţelegerea corectă, întrebuinţarea univocă şi exactă a
terminologiei procesuale penale de către toţi participanţii la procesul penal şi de alţi subiecţi
implicaţi în activitatea procesul penală.
În acest scop, legiuitorul a formulat un set de definiţii sau explicaţii ale unor termeni şi
expresii care se întîlnesc mai frecvent în textul legislaţiei procesual penale. Aceste definiţii şi
explicaţii şi-au găsit locul potrivit atît în conţinutul articolului 6, cît şi în alte articole din Codul
de procedură penală al Republicii Moldova.
 Determinînd ordinea aplicării lor în procesul penal, legiuitorul a decis, că termenii şi
expresiile utilizate în legislaţia procesual penală trebue să fie înţelese şi aplicate la desfăşurarea
procesului penal corespunzător indicaţiilor stabilite în articolul 6 din Codul de procedură penală
al Republicii Moldova, dacă în privinţa unora din ele nu este prevăzută special vreo menţiune
deosebită.
Aceasta înseamnă că termenul special sau expresia respectivă va putea fi folosită în alt
sens decît cel prescris de art. 6 CPP RM numai în cazul în care în textul legii procesuale penale
va fi introdusă o astfel de modificare.

Capitolul II. PRINCIPIILE GENERALE ALE PROCESULUI PENAL.

Articolul 7. Legalitatea procesului penal

Legalitatea, fiind unul dintre principiile fundamentale ale dreptului din Republica
Moldova, este totodată şi unul dintre principiile generale ale dreptului procesual penal.
Conţinutul principiului legalităţii procesului penal include respectarea strictă şi
îndeplenirea fără abatere a dispoziţiilor stipulate în Codul de procedură penală al Republicii
Moldova, în Constituţia Republicii Moldova, în tratatele internaţionale la care Republica
Moldova este parte, în normele şi principiile unanim recunoscute ale dreptului internaţional.
Obligaţia de a respecta legea procesuală penală se răspîndeşte asupra tuturor organelor,
organizaţiilor, întreprinderilor, instituţiilor de stat şi nestatale, asupra persoanelor cu funcţe de
răspundere, asupra tuturor cetăţenilor şi a altor persoane.
În procedura de desfăşurare a activităţii procesual penale legea este obligatorie pentru toţi
subiecţii procesului penal.
Principiul legalităţii procesului penal impune respectarea întocmai de către organele de
urmărire penală, procuratură şi instanţele judecătoreşti a cerinţelor legii procesuale penale în
activitatea de desfăşurare a urmăririi penale, la judecarea cauzelor penale în primă instanţă, la
judecarea apelului, recursului, recursului în anulare, la rejudecarea cauzei după admiterea
revizuirii, la punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti etc.
Realizarea în practică a principiului legalităţii procesului penal este asigurată, în mare
măsură, de însăşi structura procesului penal care permite de a verifica pe parcursul fiecărei etape
procesuale premărgătoare legalitatea, temeinicia, justeţea şi motivarea hotărîrilor pocesuale
adoptate în fazele precedente. Aceasta înseamnă că, dacă la o etapă oarecare de desfăşurare a
procesului penal a avut loc şi a fost descoperită o încălcare de lege sau o eroare judiciară, atunci,
datorită modalităţii de organizare structurală a procesului penal, există permanent posibilitatea
de a abroga actul procesual respectiv şi de a restabili legalitatea.
Pe lîngă aceasta, un rol important la realizarea principiului legalităţii procesului penal le
revine şi unor instituţii procesuale, precum sunt „controlul legalităţii acţiunilor organului de
urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii”, „controlul
judiciar al procedurii prejudiciare”, „căile ordinare şi extraordinare de atac a hotărîrilor
judecătoreşti” etc.
De asemenea, principiul legalităţii procesului penal dispune că, în cazurile în care legea a
fost încălcată de către persoanele care efectuează activitatea de desfăşurare a procesului penal
sau de alţi subiecţi ai procesului penal, împotriva lor pot fi aplicate sancţiuni disciplinare,
administrative, civile sau penale.
 1) În art. 7 alin. (1) din CPP RM legiuitorul a determinat că procesul penal trebue să se
desfăşoare în strictă conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului
internaţional, cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu prevederile
Constituţiei Republicii Moldova şi ale Codului de procedură penală.
Devenind parte a unui tratat sau convenţii internaţionale sau aderînd la o organizaţie
internaţională, Republica Moldova îşi asumă obligaţia de a respecta întocmai normele respective
ale dreptului internaţional. În aceste cazuri, principiile generale şi normele unanim recunoscute
ale dreptului internaţional, consemnate în documentele internaţionale şi legalizate oficial
conform procedurii, obţin calitatea de izvor al dreptului procesual penal al Republicii Moldova şi
pot fi aplicate nemiglocit în activitatea procesual penală.
Este necesar de a menţiona că în conţinutul art. 7 alin. (1) din CPP RM legiuitorul a
repetat sensul art. 2 alin. (1) şi a alin. (2) din CPP RM. Considerăm această repetare inutilă,
deoarece prin întroducerea ei în textul legii nu s-au stabilit nici reguli noi şi nici nu s-a modificat
sau completat cu un nou conţinut volumul informaţional al normelor respective deja existente în
lege.
2) La art.7 alin. (2) din CPP RM se prevede prioritatea reglementărilor internaţionale în
domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte
în cazul dacă există neconcordanţe între prevederile tratatelor internaţionale şi prevederile
Codului de procedură penală al Republicii Moldova.
Însă, în conformitate cu art. 8 din Constituţia RM, au prioritate faţă de prevederile
legislaţiei naţionale reglementările internaţionale care cuprind nu numai domeniul drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, dar şi alte domenii consemnate în Carta Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi în tratatele la care Republica Moldova este parte.
Bazîndu-ne pe aceste considerente, ne convingem că formula „...în domeniul drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului...” care se conţine în alin. (2) cît şi în alte alineate ale
art.7 din CPP RM este de prisos şi trebuie exclusă. În ce priveşte desfăşurarea procesului penal,
recomandăm ca organele judiciare în activitatea lor să aplice în direct indicaţiile art. 8 din
Constituţia RM.
Conform titlului art. 7 din CPP RM „Legalitatea procesului penal” şi denumirii
capitolului 2: „Principiile generale ale procesului penal” ar fi fost normal, dacă în textul lui era
expusă noţiunea, conţinutul şi esenţa principiului legalităţii procesului penal.
Însă, sîntem nevoiţi să constatăm că, alin. (1) parţial, iar alineatele (2),(3),(4),(5),(6) şi (7)
al art. 7 în întregime, sînt cosacrate, nu principiului legalităţii, ci reglementării chestiunilor cu
privire la legea procesuală penală ca izvor juridic al dreptului procesual penal, cu privire la
ordinea aplicării ei în activitatea organelor judiciare în cazurile cînd se descoperă neconcordanţe
între prevederile normelor internaţionale şi prevederile legislaţiei naţionale, cu privire la regimul
juridic al Hotărîrilor Curţii Constituţionale a Republicii Moldova şi al Hotărîrilor explicative ale
Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.
Credem că, aceste norme, după sensul lor, sînt mai aproape de conţinutul
art. 2 din CPP RM, în componenţa căruia ele şi-ar găsi locul cel mai potrivit. Iar în conţinutul art.
7 din CPP RM, după părerea noastră, trebuie să fie întrodusă definiţia legalităţii procesului
penal, să fie desfăşurată esenţa şi conţinutul legalităţii în calitate de principiu al procesului penal,
să fie prevăzute garanţiile care asigură respectarea acestui principiu în activitatea procesual
penală.
 3) Art.7 alin.(3) din CPP RM prevede procedura de sesizare a Curţii Constituţionale în
cazurile dacă instanţa de judecată, în procesul judecării cauzei penale, constată că norma juridică
ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituţiei.
În acest caz, dacă norma juridică este expusă într-un act juridic care poate fi supus
controlului constituţionalităţii, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de
Justiţie care, la rîndul său, sesizează Curtea Constituţională.
Judecarea cauzei va fi reluată după ce Curtea Constituţională se va expune privitor la chestiunea
în cauză.
4) Dacă instanţa de judecată, în procesul judecării cauzei penale, stabileşte că norma
juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor legale şi este expusă într-un act juridic
care nu poate fi supus controlului constituţionalităţii, instanţa va ignora această normă şi va
aplica în direct acele prevederi ale legii care corespund normelor constituţionale, legilor şi
principiilor generale.
5) Dacă, în procesul judecării cauzei sau în alte faze ale procesului penal se va constata că
norma juridică naţională ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale
în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sau în alte domenii, la care
Republica Moldova este parte, instanţa de judecată, procuratura sau organele de urmărire penală
vor aplica reglementările internaţionale în direct, motivînd hotărîrile sale.
6) Conform art. 140 al Constituţiei Republicii Moldova hotărîrile Curţii Constituţionale
privind interpretarea Constituţiei sau privind neconstituţionalitatea unor legi şi alte acte
normative, sau a unor părţi ale acestora, sînt obligatorii pentru instanţele de judecată, organele de
urmărire penală şi pentru persoanele participante la procesul penal. Hotărîrile Curţii
Constituţionale sînt definitive şi nu pot fi atacate.
7) Hotărîrile Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu caracter explicativ în chestiunile
privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară, ne fiind obligatorii precum sînt
prevederile legale, au caracter de recomandare pentru instanţele judecătoreşti, procuratură şi
organele de urmărire penală.

Articolul 8. Prezumţia nevinovăţiei.

Principiul prezumţiei de nevinovăţie este prevăzut în Declaraţia universală a drepturilor

omului din 10 decembrie1948 (art.11), în Constituţia Republicii Moldova (art.21) şi în prezentul
Cod (art.8).
Principiul prezumţiei nevinovăţiei reprezintă o regulă de bază a procesului penal şi unul
din drepturile fundamentale ale omului. Acest fapt explică înscrierea prezumţiei de vinovăţie în
numeroase documente de drept internaţional în care se consacră drepturi fundamentale ale
persoanei.
Prezumţia nevinovăţiei cunoaşte o reglementare extinsă în timp ţi în o serie de instrumente
de drept Internaţional. Este menţionată în legislaţia SUA din perioada războiului de independenţă
şi în Declaraţia Omului şi Cetăţeanului (art. 9); în partea europeană a lumii este o prevedere
importantă a Revoluţiei franceze de la 1789. Aceste documente au ţinut să înlăture vechea
prezumţie a vinovăţiei, cînd o persoană atrasă într-un proces penal în majoritatea cauzelor era
considerată vinovată şi putea fi impusă să-şi demonstreze nevinovăţia.
Actele juridice Internaţionale la care este parte şi Republica Moldova conţin prevederi a
prezumţiei nevinovăţiei: art. 11 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (1948); art. 6 § 2
al Convenţiei Europene de apărare a Drepturilor Omului (1950); Art. 14.2 al Pactului
internaţional asupra drepturilor civile şi politice (1966). Aceste reglementări primesc o confirmare
şi în legislaţia internă a Republicii Moldova – Constituţia R.M. în art. 21 prevede că orice
persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în
mod legal, în cursul unui proces judiciar public în cazul căruia i s-au asigurat toate garanţiile
necesare apărării sale. Codul de procedură Penală în art. 8 – “Prezumţia nevinovăţiei” – stabileşte
că vinovăţia persoanei poate fi constatată doar printr-o hotărîre judecătorească de condamnare
definitivă.
Prezumţia de nevinovăţie (presupunerea, recunoaşterea juridică a unui fapt pînă la proba
contrarie) este una legală şi relativă. Aceste se explică prin faptul că este prevăzută expres în lege
şi este posibilă răsturnarea (tot în baza legii) acestei prezumţii.
Esenţa acestei prezumţii constă în statutul acordat bănuitului, învinuitului sau inculpatului
în cadrul procesului penal, fiind considerat o persoană de bună credinţă, din acest statut rezultînd
toate garanţiile puse la dispoziţia lui, şi respectarea drepturilor sale de către organele de urmărire
penală sau instanţa de judecată pentru a nu-i încălca acest drept fundamental al omului şi pentru a-
i acorda şansa şi garanţiile reale de a se apăra de o acuzaţie injustă sau neproporţională.
Prezumţia nevinovăţiei cuprinde şi lipsa obligaţiei vre-unei persoane să-şi dovedească
nevinovăţia sa (art. 8 al (2) CPP R.M.). De asemenea este recunoscut şi atribuit dreptul
recunoaşterii întemeiate a persoanei ca vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni, doar instanţei de
judecată, care nu este ţinută de vre-un interes de serviciu ca să acuze sau să achite în mod
preconceput o persoană. Vinovăţia persoanei se stabileşte în cadrul unui proces cu respectarea
garanţilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei19. Sarcina
probei revine organelor de urmărire penală (art. 100 CPP R.M., art. 64 al. P. 7, art. 66, al. 2 p. 7).
Pînă la adaptarea unei hotărîri de condamnare şi pînă la rămînerea definitivă a acesteia, inculpatul
are statutul de persoană nevinovată. Acest statut al persoanei se răsfrînge şi în alte raporturi, decît
cel Procesual-penal – pînă la rămînerea definitivă a sentinţei persoana dispune de toate drepturile
constituţionale, participarea la alegeri, dreptul la libera alegere a locuinţei, ş.a.
Legea procesual-penală stabileşte că răsturnarea prezumţiei nevinovăţiei sau concluziile
despre vinovăţia persoanei despre săvîrşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate
dubiile în probarea învinuirii, care nu pot fi înlăturate legal, se interpretează în favoarea
bănuitului, învinuitului, inculpatului. Această reglementare se include în spiritul prezumţiei
nevinovăţiei datorită faptului că pedepsirea oricărei persoane pentru o faptă penală se poate
realiza doar în baza unor informaţii certe şi veridice despre vinovăţia ei, neadmiţîndu-se
presupunerile sau probele afectate de incertitudine. Legiuitorul stabilind chiar interpretarea
dubiilor în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. Chiar în cazul aprecierii probelor orice
informaţie, în baza căreia se pot trage 2 sau mai multe concluzii opuse (în sensul apărării sau
acuzării) despre aceeaşi circumstanţă arată imposibilitatea punerii acesteia în baza unei sentinţe
de vinovăţie.
În cadrul procesului penal pot interveni unele situaţii cînd nu este clară aplicabilitatea
dreptului persoanei de a fi considerată nevinovată. În unele cazuri Curtea Europeană pentru
Drepturile Omului explică şi extinde sensul acestei prezumţii. În cazul Minelli c/Elveţiei (1983)
Curtea a recunoscut încălcată prezumţia cînd unei persoane i s-a refuzat admiterea acţiunii pe
motiv de scurgere a termenului de prescripţie, stabilind că în acest caz lipsa unei hotărîri
judecătoreşti care să stabilească nevinovăţia lasă un sentiment că persoana este vinovată.

19
“Tratat de Procedură penală” Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, ALL Beck, 2001, p. 42.
 În cauza Allenet de Ribemont a Franţei (1995) Curtea a recunoscut încălcată prezumţia în
cazul cînd autorităţile judiciare s-au pronunţat în public despre vinovăţia unui individ pînă la
anunţarea deciziei definitive asupra vinovăţiei lui.
Prezumţia nu urmăreşte protejarea unui individ împotriva problemelor referitoare la
acuzare, cum ar fi definiţia provizorie sau efectele secundare asemănătoare. Convenţia şi Curtea,
totuşi urmăresc protejarea unui individ contra răspunderii pentru acte penale comise de aproapele
său. În o serie de cauze (A.P., M.P. şi T.P. a (Elveţiei (1997) şi E.L., R.L. şi Dna J.O. – L.
c/Elveţiei (1997), Curtea a stabilit o încălcare a art. 6 (2) atunci cînd Guvernul a impus amenzi
asupra urmaşilor persoanelor, care au fost declarate vinovate de fraude fiscale.
Principiul procesual al prezumţiei de nevinovăţie este subordonat principiului legalităţii şi
constituie baza principiilor, libertăţii persoanei, respectării demnităţii umane şi a dreptului de
operare.
Cu toate acestea nu este posibil şi nici utilă societăţii respectarea într-un mod absolut al
acestei prezumţii pentru a nu ajunge într-o extremă cînd să nu fie permise nici o acţiune
procesual-penală, care limitează unele drepturi ale persoanei din motiv că nu avem o sentinţă
definitivă, or sentinţa definitivă nu poate fi emisă decît după o urmărire penală care implică şi
măsurile proc4esuale de constrîngere cu respectarea prevederilor legii.
Dacă prezumţia nu permite pedepsirea unui nevinovat atunci tot ea presupune şi faptul că
nici o persoană recunoscută vinovată de săvîrşirea unei fapte penale, în spiritul de dreptate şi
justiţie, nu trebuie să rămînă nepedepsită şi sancţiunile să fie aplicate cu toată fermitatea şi
severitatea în raport se greutatea infracţiunilor săvîrşite20.

Articolul 9.

Garantarea şi Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane este un domeniu în

care intervenţia statului este dezirabilă şi obligatorie. Această obligaţie nu trebuie să fie ignorată
din mai multe considerente. Unul din ele este încrederea în justiţie şi sentimentul de siguranţă al
fiecărui membru al societăţii cînd este vorba despre protecţia lui din partea statului. Pe lîngă acest
drept moral, inerent persoanei statul mai este obligat să respecte aceste exigenţe şi datorită
angajamentelor internaţionale şi actelor normative interne.
Constituţia Republicii Moldova în art. 4 prevede că normele Constituţionale cu privire la
drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care Republica Moldova este
parte. Dacă există neconcordanţe între aceste acta internaţionale şi legile interne ale Republicii
Moldova, prioritate au reglementările internaţionale.
Codul de Procedură penală al R.M. consacră drepturile, libertăţile şi demnitatea umană în
art. 10 – acordîndu-i valoare de principiu general al Procesului Penal. În formularea pe care o
primeşte în Codul de Procedură Penală obligaţia statului de a garanta şi a respecta drepturile,
libertăţile şi demnitatea umană se materializează prin interdicţia tuturor organelor şi persoanelor
participante la procesul penal de a întreprinde orice acţiune care ar putea prejudicia valorile
ocrotite de acest principiu. Persoanele participante la procesul penal sunt şi altele, decît acele
persoane cu funcţii de răspundere şi/sau reprezentanţe ale organelor de stat cu atribuţii legale în
cadrul procesului penal.
Aceste persoane pot fi chiar bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă,
partea civilmente-responsabilă, martorii şi alţi participanţi implicaţi în procesul penal. Principiul
20
Nicolae Volonciu “Tratat de Procedură penală” partea generală, vol. I, Ed. juridică, p. 122.
dat garantează, în egală măsură, drepturile, libertăţile şi demnitatea oricărui participant al
Procedurii Penale.
Încălcarea acestor valori poate fi comisă şi prin inacţiune, atunci cînd persoanele oficiale
implicate în Procedura Penală nu intervin, cu bună ştiinţă, în cazurile de încălcare a drepturilor,
libertăţilor şi demnităţii umane, adică cînd aceste acţiuni le sunt puse în sarcină prin norme
juridice procesual-penale sau alte acte care le reglementează statutul juridic.
Procedura Penală este o ramură de drept ce reglementează raporturile sociale din
momentul în care a fost descoperită comiterea unei infracţiuni. Aceste raporturi se realizează şi în
virtutea principiului oficialităţii procesului penal, pentru a apăra societatea de acţiuni criminale. În
aceste cazuri, în interesul societăţii unele drepturi ale individului pot fi limitate pentru o perioadă
de timp, în cadrul procesului penal. Al. 2 al art. 10 CPP admite limitarea temporară a drepturilor şi
libertăţilor persoanei şi aplicarea doar de către organele competente a măsurilor de constrîngere,
numai în cazurile şi în modul strict prevăzut de Codul de Procedură Penală. Prevederile CPP, la
acest capitol, cuprind instituţia Judecătorului de Instrucţie în art. 29 al. 3; art. 41 CPP, capitolul
“Măsurile Preventive”, capitolul “Controlul Judicial al Procedurii prejudiciare. Aceste norme
juridice şi altele din Codul de Procedură Penală prevăd anume acele cazuri şi modul de limitare a
drepturilor prevăzute de principiul Respectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane.
Al. 3 al art. 10 al CPP interzice, fără nici o excepţie, supunerea persoanei la tortură, la
tratamente cu cruzime, inumane ori degradante; sau deţinerea în condiţii umilitoare şi impunerea
participării la acţiuni procesuale care ar leza demnitatea umană. Constituţia R.M. consacră acest
principiu în al. 24:
(1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică;
(2) Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori
departamente.
Pe lîngă reglementarea constituţională a acestui aspect al principiului, el primeşte şi o
vastă reglementare internaţională. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la 10.XII.1948 şi principiul respectării demnităţii
umane (art. 5). Acest principiu este reluat şi în art. 3 al Convenţiei Europene privind protecţia
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Roma, 4.XI.1950). Convenţia Europeană pentru
prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la
Strasbourg la 26.XI,1987, devine obligatorie din 01.02.1998 şi pentru Republica Moldova. Pactul
Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din 1966 în art. 7 iarăşi consacră acest
principiu, de asemenea şi Convenţia ONU din 1984 pentru prevenirea torturii şi a altor
Tratamente sau pedepse Crude, Inumane ori Degradante.
În toate aceste acte juridice figurează termeni: tortură, tratament inuman, tratament
degradant.
Convenţia ONU pentru prevenirea torturii, în vigoare din 26 iunie 1987 în art. 1 stabileşte:
Termenul “tortură” semnifică orice act prin care se cauzează unei persoane în mod intenţionat
suferinţe sau dureri grave, fie fizice sau psihice în scopul deţinerii de la ea sau de la o terţă
persoană a unei anumite informaţii sau mărturii; pedepsirea ei pentru o acţiune, pe care ea sau o
terţă persoană a comis-o sau este bănuită de comitere; intimidarea sau constrîngerea ei sau a unei
terţe persoane ori din alte motive bazate pe orice fel de discriminare.
De aici rezultă că tortura este construită din trei elemente esenţiale:
 Cauzarea unor suferinţe sau durerii fizice sau psihice grave;
 Cauzarea intenţionată a durerii;
  Urmărirea unui scop anume precum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau
intimidarea.
Curtea Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului deosebeşte trei noţiuni de bază ale
art. 3 al. CEDO după indicele de gravitate al tratamentului sau al pedepselor. Pentru fiecare dintre
noţiuni Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi Curtea definesc criteriile cu prilejul a
două cauze interstatale examinate de Curte. În cauza Danemarca, Franţa, Norvegia, Suedia şi
Olanda c/Greciei. (Cauza Greacă 1969) au determinat gradele comportamentului interzis după
cum urmează:
Tortura: tratament inuman avînd drept scop obţinerea informaţiei sau a unor mărturisiri,
sau aplicarea unei pedepse.
Tratamentul sau pedeapsa umană: tratament de natură să provoace în mod deliberat
grave suferinţe mintale sau fizice, care, în aceste situaţii particulare, nu se pot justifica.