Legislaţia naţională incidentă violenţei domestice

Prin Hotârîrea Guvernului nr. 1156/2012 a fost aprobată Strategia nationala pentru
prevenirea si combaterea fenomenului violentei in familie pentru perioada 2013–2017
si Planul operational pentru implementarea acesteia.

Cadrul legislativ naţional în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie

cuprinde:

 Codul Penal al României, republicat, cu modificările şi completările ulterioare;

 Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie,

republicată;

 Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu

modificările şi completările ulterioare;

 Legea nr. 211 din 27/05/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei
victimelor infracţiunilor, cu modificările şi completările ulterioare;

 Legea nr. 292/2011 a asistenţei sociale;

 Hotărârea Guvernului nr. 1434/2004, republicată privind atribuţiile şi

Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare ale Direcţiei generale de
asistenţă socială şi protecţia copilului, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare;

 Hotărârea Guvernului nr. 1007/2010 privind aprobarea programelor de interes

naţional în domeniul protecţiei familiei şi a drepturilor copilului pentru perioada
2010 – 2012;

 Hotărârea Guvernului nr. 49/2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind

prevenirea şi intervenţia în echipă multidisciplinară şi în reţea în situaţiile de
violenţă asupra copilului şi de violenţă în familie;

 Ordinul nr. 383 din 12 iulie 2004 privind aprobarea standardelor de calitate
pentru serviciile sociale din domeniul protecţiei victimelor violenţei în familie;

 Ordinul nr. 384 din 12 iulie 2004 pentru aprobarea Procedurii de conlucrare în
prevenirea şi monitorizarea cazurilor de violenţă în familie;

 Ordinul nr. 385/304/1018 din 21 iulie 2004 privind aprobarea Instrucţiunilor de

organizare şi funcţionare a unităţilor pentru prevenirea şi combaterea violenţei
în familie.

România a semnat la data de 1 August 2014 Convenţia Consiliului Europei privind

prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice –
Convenţia de la Istanbul.
Convenţia se află în curs de ratificare.

1
Principala reglementare în domeniu este Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi
combaterea violenţei în familie.

Nu există o reglementare legală specifică care să ocrotească femeia, în special, ca

victimă a violenţei domestice.

Prin urmare, nu există nici o definiţie a violenţei împotriva femeilor.

În plus, legislaţia actuală este menită să prevină şi să combată violenţa în familie şi nu

violenţa domestică, noţiunea de „violenţă în familie” fiind mult mai restrictivă decât
cea de „violenţă domestică”.

Violenţa în familie este definită de lege ca fiind:

„Orice acţiune sau inacţiune intenţionată, cu excepţia acţiunilor de autoapărare ori de

apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârşită de către un membru de familie împotriva
altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau
suferinţe fizice, psihice, sexuale, emoţionale ori psihologice, inclusiv ameninţarea cu
asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate.
Constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea femeii de a-şi exercita
drepturile şi libertăţile fundamentale.”

Legea privind combaterea violenţei în familie, fără a defini noţiunea de familie, defineşte
însă membrii de familie printr-o enumerare:

a)ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele

devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
b)soţul/soţia şi/sau fostul soţ/fosta soţie;
c)persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi
copii, în cazul în care convieţuiesc;
d)tutorele sau altă persoană care exercită în fapt ori în drept drepturile faţă de persoana
copilului;
e)reprezentantul legal sau altă persoană care îngrijeşte persoana cu boală psihică,
dizabilitate intelectuală ori handicap fizic, cu excepţia celor care îndeplinesc aceste
atribuţii în exercitarea sarcinilor profesionale.

Faţă de enumerarea de mai sus, abordarea legislativă a violenţei în familie nu acoperă

întreaga paletă a violenţei domestice, existând şi situaţii care, deşi reprezintă cazuri de
violenţă de violenţă domestic, nu beneficiază de prevederile legii speciale.

Spre exemplu:
2
Persoanele care care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi
şi copii, în cazul în care convieţuiesc.

Se poate observa faptul că legea cere ca aceste persoane ar trebui să locuiască împreună.
Legea nu este suficient de nu acoperitoare, atâta timp cât ştim că există parteneriate
nelegalizate, similare cu cele ale cuplurilor, dar fără o coabitare permanent. Legea ar
trebui să aibă în vedere această categorie de persoane, indiferent dacă acestea sunt sau
nu într-o situaţie de coabitare.

Convenţia de la Istanbul reclamă să fie incriminate orice acte de violenţă care survin în
familie sau în unitatea domestică, între foştii sau actualii soţi, indiferent dacă agresorul
împarte sau a împărţit acelaşi domiciliu cu victima.

Violenţa ca fapt consumat presupune intervenţia exterioară din partea autorităţilor

statale, judiciare sau de asistenţă socială, cu consecinţa aplicării de pedepse, sancţiuni ori
măsuri de protecţie.

Intervenţia statală nu se poate realiza decât pe baze legale. De aceea, când ne raportăm
la acte de violenţă consumată, va prevala întotdeauna semnificaţia legală.

Nicio acţiune sau inacţiune nu va putea fi calificată ca un act de violenţă domestică dacă
nu sunt întrunite condiţiile legale şi nicio autoritate statală nu va putea sancţiona actele
de violenţă ori nu poate lua măsuri de protecţie în lipsa unei constatări a esistenţei
violenţei.

În anul 2012, prin modificările aduse legii privind prevenirea şi combaterea violenţei în
familie, a fost reglementat ordinul de protecţie.

Potrivit legii:
Persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-
un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul
înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie.
Autoritatea competenta este, aşadar, instanţa de judecată.

Prin emiterea ordinului de protecţie se pot lua următoarele măsuri:

a)evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este
titularul dreptului de proprietate;
b)reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei;
c)limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei
comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact
cu victima;
3
d)Obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă,
faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de
muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate;
e)interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe
care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic;
f)interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod,
cu victima;
g)obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute;
h)încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.

Prin aceeaşi hotărâre, instanţa poate dispune şi suportarea de către agresor a chiriei
şi/sau a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membri
de familie locuiesc ori urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne în
locuinţa familială.
Pe lângă oricare dintre măsurile arătate mai sus instanţa poate dispune şi obligarea
agresorului de a urma consiliere psihologică, psihoterapie sau poate recomanda luarea
unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special
în scopul dezintoxicării.

Prin ordinul de protecţie se pot dispune unele măsuri, însă numai cu caracter provizoriu.
De aceea ordinul de protecţie nu reprezintă o soluţie definitivă, care tinde să rezolve o
dată pentru totdeauna o stare conflictuală, ci acordă victimei posibilitatea de a fi
protejată de actele de violenţă pînă la găsirea unei soluţii definitive.

De aceea cererea privind emiterea unui ordin de protecţie trebuie dovedită.

Unul din motive este si acela ca, este posibil ca, în timp, relaţiile dintre actorii violenţei să
se remedieze ori să se pronunţe o hotărâre de divorţ, partajare a bunurilor ori o hotărâre
definitivă de condamnare.
De aceea, o dată cu cererea de emitere a ordinului de protecţie, victima violenţei trebuie
să întreprindă demersuri de fond, pentru emiterea unei hotărâri definitive, care poate fi
de natură să pună capăr oricărei manifestări de violenţă ori unei expuneri la o astfel de
situaţie.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere si drepturile agresorului, inclusiv prezumţia de
nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil.

Ori această procedură de emitere a ordinului de protecţie este una sumară, de excepţie,
în care se stabileşte numai existenţa stării de potenţial pericol. În cadrul aceste proceduri
nu sunt admisibile toate probele, in special probele a căror administrare necesită timp
îndelungat.

4
De asemenea, prin emiterea ordinului de protecţie pe durată nelimitată s-ar încălca
inclusiv dreptul la proprietate, atunci cand se dispune evacuarea agresorului din locuinţă.

S-ar putea da curs, la fel de bine, unor cereri formulate de pretinse victime, în lipsa unor
dovezi temeinice, din motive de răzbunare ori altele nejustificate.

Tocmai de aceea, asistenţa juridică a persoanei împotriva căreia se solicită ordinul de

protecţie este obligatorie.
In schimb, asistenta victimei nu este obligatorie ci la cerere, acesteia i se poate acorda
asistenţă sau reprezentare prin avocat.

Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie se stabileşte de judecător, fără a putea
depăşi 6 luni de la data emiterii ordinului. La expirarea duratei măsurilor de protecţie,
persoana protejată poate solicita un nou ordin de protecţie, dacă există indicii că, în lipsa
măsurilor de protecţie, viaţa, integritatea fizică sau psihică ori libertatea i-ar fi puse în
pericol.

Pentru a fi mai usor pentru victima, legea prevede un formular standard de cerere.

Cererile se judecă de urgenţă, în camera de consiliu, participarea procurorului fiind

obligatorie.
Cererea este scutită de taxa judiciară de timbru.

Legislaţia naţională internă trebuie modificată, în spiritul şi perspectiva ratificării

Convenţiei de la Istanbul, în ce priveşte ordinul de protecţie, cu predilecţie în sensul
monitorizării respectării acestuia şi a conduitei
agresorului.