!!!

Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studiului realizat de către studenții Academiei de Poliție pe
perioada suspendării activităților didactice „față în față”. Acesta a fost elaborat cu ajutorul unei
bibliografii vaste ce se va regăsi în cursul tipărit. Dintre materialele bibliografice menționăm:
A.-G. Atanasiu ș.a., Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
D. Alexandresco, Dreptul civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Atelierele Socec,
Bucureşti, 1909
D. Alexandresco, Explicatiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele
legislaţiuni străine, t. V și VII, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, 1901
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2012
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1979
I.M. Anghel, Fr, Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015
L. Pop, Tratat de drept civil, Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972
M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921
P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii (în reglementarea Noului Cod civil), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003
T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
V. Stoica, Rezoluţiune şi rezilierea contractelor, Ed. All, Bucureşti, 1997

Este interzisă multiplicarea acestuia sau diseminarea, prin orice mijloace, către persoane care nu au
calitatea de student al Academiei de Poliție, anul II, OSP sau Drept.

Rezolvarea sarcinilor de lucru va fi realizată în termen de 7 zile de la publicarea lor pe platforma e-

learning. Rezolvările vor fi transmise la adresele ioniorgaion@yahoo.com și
ion.iorga@academiadepolitie.ro.

Întrebările vor fi adresate prin intermediul platformei e-learning.!!!

Bibliografie pentru studiu:

Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul
Juridic, București, 2015
 TEMA 5
1. Principiul relativităţii efectelor contractului
1. Reglementare. Enunţarea principiului
Potrivit art. 1280 C.civ., contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede
altfel. La rândul său, art. 1281 C.civ. reglementează principiul opozabilităţii efectelor contractului:
„Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din
contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege”.
Astfel, terţii, ca regulă, nu pot fi ţinuţi de obligaţiile şi nici nu pot dobândi drepturile născute
dintr-un contract, dar contractul le este opozabil terţilor, în sensul că trebuie să respecte aceste drepturi.
Terţii trebuie, astfel, să nu aducă atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract.
Însă prin sintagma „dacă prin lege nu se prevede altfel”, se permite expres existenţa excepţiilor de
la principiul relativităţii efectelor contractului, existând situații, prevăzute expres de lege, în care
contractul produce efecte şi faţă de persoane care nu au calitatea de părţi, acestea neparticipând la
încheierea lui. Este vorba atât cazurile permise de lege în care părţile contractului stipulează crearea, prin
acesta, de drepturi sau obligaţii pentru o persoană care nu a participat la încheierea acestuia, nici personal,
nici prin reprezentare, cât şi cele în care legea prevede expres producerea efectelor sau a unora dintre ele
în persoana unui terţ.
Se încadrează în categoria acestor excepţii, reale sau aparente: promisiunea faptei altuia, stipulaţia
pentru altul şi acţiunile directe, precum şi transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor către succesori care,
potrivit art. 1282 C.civ., la moartea uneia dintre părţi, pot exercita aceste drepturi, asumându-şi totodată
obligaţiile izvorâte din contractul încheiat de autorul lor.
Faţă de terţi contractul reprezintă un fapt juridic stricto sensu pe care îl pot invoca în interesul lor,
împotriva părţilor, prevalându-se de efectele acestuia.

2. Sfera persoanelor faţă de care se produc efectele contractului. Părţi, terţi, avânzi-cauză
2.1. Delimitarea domeniului de aplicare al principiului relativităţii efectelor contractului
Art. 1282 C.civ., denumit „Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor către succesori” dispune: „(1)
La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi
universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă
contrariul (2) Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă
legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor”.
Din coroborarea art. 1280 cu art. 1282 C.civ. rezultă că principiul relativităţii priveşte părţile şi
pe succesorii acestora care sunt ţinuţi de efectele contractului (succesorii universali şi cu titlu universal ai
părţilor - persoane fizice sau persoane juridice).
Trebuie precizat că anumiţi terţi pot deveni, ulterior încheierii contractului, părţi ale raportului
juridic contractual.

2.2. Părţile contractante

Părţile sunt persoane fizice şi juridice care au încheiat, personal şi direct sau prin reprezentant,
contractul şi în patrimoniul ori persoana cărora se produc efectele actului respectiv, prin raportare la
momentul încheierii contractului, cât şi cei care au dobândit această calitate pe parcursul desfăşurării ori
executării contractului ( spre exemplu, terţul care aderă la un contract substituind una din părţi sau
alăturându-se acesteia).
Calitatea de parte este fundamentată pe cauza juridică concretă şi interesul propriu al celui în
cauză și priveşte producerea efectelor juridice datorate emiterii declaraţiei de voinţă.
Pot fi părţi ale contractelor persoanele fizice şi persoanele juridice, inclusiv statul şi unităţile
administrativ teritoriale (art. 25, 34 şi urm., art. 187 şi urm. C.civ.).
Atunci când mai multe persoane au un interes sau o poziţie comună, ele vor forma o singură parte
a contractului (spre exemplu, copropietarii care vând bunul proprietate comună fomează partea numită
vânzători).
În cazul contractelor speciale, părţile poartă denumiri specifice cum sunt, de exemplu: vânzător-

1
cumpărător, locator-locatar, mandant-mandatar, donator-donatar etc.
Art. 1280 C.civ. utilizează noţiunea de „parte”, cea de „parte contractantă” regăsindu-se în art.
901, 1270, 1680, 2201 C.civ., astfel că, în materia relativităţii, se vorbeşte de părţi, iar în cea a forţei
obligatorii de părţi contractante.
În concluzie, prin parte se înţelege persoana (sau persoanele) care este ţinută de efectele
contractului ca urmare a propriei manifestări de voinţă în acest sens, iar prin parte contractantă persoana
(sau persoanele) care au participat la încheierea contractului ale cărui efecte se produc în persoana sa
(lor).

2.3. Terţii
Terţii sunt persoanele care nu au participat nici direct, nici prin reprezentare la încheierea actului
juridic şi care rămân străine de efectele acestuia.
Însă:
- există anumite categorii de persoane care, fără să-şi fi exprimat voinţa în sensul arătat mai sus,
suportă efectele contractelor, cum sunt: creditorii chirografari care, în realizarea dreptului lor faţă de una
dintre părţile contractante, suportă fluctuaţiile patrimoniul debitorului datorate încheierii de contracte;
terţii beneficiari ai unei stipulaţii pentru altul sau debitorul cedat din cadrul unei cesiuni de creanţă;
titularii acţiunilor directe;
- anumite persoane, chiar dacă au participat la încheierea contractului, rămân terţi şi nu suportă
efectele acestuia, precum reprezentantul care a încheiat un contract pentru şi în numele reprezentatului,
notarul public, ofiţerul de stare civilă, martorii;
- uneori, persoane care, în virtutea legii, sunt ţinute de efectele unui contract la a cărui încheiere
nu au participat le pot înlătura prin dovedirea încălcării drepturilor proprii tocmai prin respectivul
contract. De exemplu, în materia simulaţiei, succesorii universali şi cu titlu universal, ca regulă, sunt
ţinuţi de efectele contractului secret, cel care corespunde voinţei reale a părţilor. Cu toate acestea, când
scopul pentru care a fost încheiat respectivul contract este tocmai fraudarea drepturilor acestor succesori,
ei vor dobândi calitatea unor terţi desăvârşiţi faţă de ei producându-şi efectele contractul public;
- neîndeplinirea obligaţiei de a respecta situaţia născută din contractul la care nu au fost parte
poate atrage răspunderea delictuală a părţilor.

2.4. Avânzii-cauză
Între cele două categorii, părţi şi terţi desăvârşiţi, există o categorie intermediară, cea a
succesorilor părţilor denumiţi şi avânzi-cauză – persoanele care, deşi nu au participat, nici personal și nici
prin reprezentare, la încheierea contractului şi nici nu au dobândit calitatea de părţi pe parcursul
executării contractului în baza propriei manifestări de voinţă, sunt ţinute de efectele acestuia datorită
legăturii juridice cu una dintre părţile acelui contract.
Tradiţional se consideră că sunt avânzi-cauză: succesorii universali şi cu titlu universal, succesorii
cu titlu particular şi creditorii chirografari.
a. Succesorii universali sunt persoanele care dobândesc de la una dintre părţile contractului o
universalitate de drepturi şi obligaţii, un patrimoniu: moştenitorul legal unic, legatarii universali şi
persoana juridică primitoare a întregului patrimoniu în caz de reorganizare a persoanelor juridice.
Succesorii cu titlu universal sunt persoanele care dobândesc de la una dintre părţile contractante
numai o fracţiune dintr-un patrimoniu: moştenitorii legali, legatarii cu titlu universal, persoana juridică
primitoare a unei fracţiuni de patrimoniu în caz de reorganizare a persoanelor juridice.
Între succesorii universali şi succesorii cu titlu universal există numai o diferenţă cantitativă.
Conform alin. (1) al art. 1282 C.civ. aceşti succesori vor dobândi, după caz, şi drepturile şi
obligaţiile născute din contract, substituindu-se părţii contractante, cu excepţia situaţiilor în care
respectivele drepturi şi obligaţii sunt netransmisibile:
- potrivit legii. Astfel, spre exemplu, potrivit art. 752 C.civ., dreptul de uz şi abitaţia nu pot fi
transmise. Ca atare decesul titularului atrage şi stingerea dreptului;
- datorită unei stipulaţii a părţilor. Părţile pot să prevadă în contract că anumite drepturi şi obligaţii
se sting la moartea uneia dintre părţile contractante, dându-le, astfel, caracter personal;
- potrivit naturii contractului. De exemplu, în cazul drepturilor şi obligaţiilor intuitu personae,
2
acestea fiind strâns legate de persoana unuia dintre cocontractanţi, se vor stinge la moartea acestuia.
În cazul moştenirii, persoanele cu vocaţie succesorală vor deveni avânzi-cauză la data deschiderii
succesiunii ca urmare a exprimării voinţei lor în sensul de a dobândi universalitatea juridică sau fracţiuni
din aceasta, iar acceptarea moştenirii presupune că suscesorii „universali sau cu titlu universal răspund
pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul sucesoral, proporţional cotei
fiecăruia”.
b. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc de la una dintre părţile
contractante un bun privit în mod individual.
Potrivit alin. (2) al art. 1282 C.civ., „drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege,
obligaţiile în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular”.
Acestora li se transmit numai drepturile şi obligaţiile care au legătură cu bunul transmis, născute
din contractele încheiate de autorii lor anterior transmiterii dreptului.
Este astfel considerat succesor cu titlu particular cel care dobândeşte un bun în temeiul unui legat
cu titlu particular, ori dobânditorul unui bunului însoţit de un drept accesoriu sau o garanţie.
Data contractelor din care au luat naştere aceste drepturi şi obligaţii trebuie să fie anterioară
momentului dobândirii bunului de către succesorul cu titlu particular și, pentru a fi opozabilă terţului, este
necesară dată certă. Spre exemplu, potrivit art. 1811 lit.b) C.civ.: „Dacă bunul dat în locaţiune este
înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează … în cazul imobilelor
neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării …”.
În situaţia în care legea impune anumite formalităţi de publicitate, acestea trebuie să fie
îndeplinite tot anterior dobândirii bunului de către succesorul cu titlu particular. Tot art. 1811 C.civ.
prevede o aplicaţie a acestei regului la lit.c): „Dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul
locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează … în cazul mobilelor supuse unor formalităţi
de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi”.
În ce priveşte obligaţiile care au legătură cu bunul, acestea nu se transmit succesorilor cu titlu
particular, cu excepţia situaţiilor când aceasta rezultă din lege. Sintagma „în cazurile prevăzute de lege”
vizează atât situaţiile când un act normativ prevede că acestea se transmit succesorilor cu titlu particular
cât şi pe acelea când părţile stipulează expres acest lucru, dacă nu este interzis de lege.
Spre exemplu, transmiterea obligaţiilor către succesorul cu titlu particular este impusă în
următoarele situaţii:
- art. 759 C.civ. dispune că, în situaţia în care prin actul de constituire a servituţii au fost impuse
anumite obligaţii în sarcina proprietarului fondului aservit pentru asigurarea uzului şi utilităţii fondului
dominant, acestea se vor transmite şi dobânditorilor subsecvenţi ai fondului aservit, sub condiţia notării în
cartea funciară. Tot astfel, art. 765 alin. (1) C.civ. prevede că părţile contractului prin care s-a constituit o
servitute pot stipula că lucrările pentru exercitarea şi conservarea servituţii să fie realizate de către
proprietarul fondului aservit. Dobânditorii ulteriori ai acestuia sunt ţinuţi de această obligaţie, sub
condiţia respectării formalităţilor de publicitate şi a inexistenţei unei stipulaţii contrare (în care să se
prevadă că această obligaţie nu este transmisibilă);
- art. 2361 alin. (1) teza I-a C.civ. prevede: „cel care dobândeşte un bun ipotecat răspunde cu acel
bun pentru toate datoriile ipotecare”.
În orice caz, succesorul cu titlu particular va fi ţinut de modificările aduse bunului transmis, care
sunt anterioare transmiterii.
c. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu se bucură de o cauză de preferinţă (privilegiu,
ipotecă sau gaj), ci numai de garanţia comună a creditorilor, având vocaţie la toate bunurile mobile şi
imobile, prezente şi viitoare ale debitorului lor [art. 2324 alin. (1) C.civ.].
Această garanţie comună nefiind fixată asupra unui anumit bun, fluctuaţiile activului şi pasivului
din patrimoniul debitorului vor fi opozabile creditorului chirografar, care va putea să urmărească numai
bunurile existente în acest patrimoniu la data exigibilităţii creanţei. Astfel, ei nu pot fi consideraţi terţi
desăvârşiţi, chiar dacă legea nu îi enumeră printre avânzii-cauză. Dar, spre deosebire de succesorii
universali, cu titlu universal sau particular, ei nu vor lua poziţia juridică a debitorului lor în contractele pe
care acesta le-a încheiat, şi nu vor dobândi drepturi sau obligaţii rezultate din acestea.
Creditorii chirografari sunt consideraţi ca fiind singura categorie care face parte din clasa
avânzilor-cauză pentru raţiuni de ordin tehnic.
3
 Astfel, creditorii chirografari pot invoca inopozabilitatea actelor încheiate de către debitorii lor, cu
fraudarea drepturilor lor sau prin simulaţie. Astfel, art. 1565 C.civ. prevede: „(1) Actul atacat va fi
declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care,
putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului
urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei”. De asemenea, art. 1290 alin. (2) C.civ.
dispune: „Terţii pot invoca simulaţia împotriva părţilor, atunci când aceasta le vătăma drepturile”.

3. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractelor

3.1. Noţiune. Enunţare. Clasificare
Prin excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului se înţelege situaţia în care
contractul, prin voinţa părţilor, produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile ori succesorii lor în
drepturi.
Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului au fost clasificate în funcţie de mai
multe criterii. Astfel, întâlnim:
a) excepţii active, când prin contract se conferă drepturi unui terţ, cum este cazul stipulaţiei pentru
altul, al acţiunilor directe, al contractului colectiv de muncă;
b) excepţii pasive, când prin contract se transmit obligaţii în sarcina unui terţ.
Într-o altă clasificare, excepţiile sunt:
a) aparente, cum este cazul reprezentării, acţiunilor directe, al contractelor colective de muncă şi
al promisiunii faptei altuia. În cazul acestora, terţele persoane nu devin creditori sau debitori fără să îşi fi
exprimat voinţa şi, deci, nu se produc efecte contrare principiului relativităţii;
b) veritabile (reale). În această categorie intră stipulaţia pentru altul, fiind, de fapt, singura care a
primit o asemenea calificare unanimă, deoarece numai în acest caz un terţ devine creditor prin acordul de
voinţă al părţilor contractante.

3.2. Promisiunea faptei altuia – excepţie aparentă de la principiul relativităţii contractelor

3.2.1. Noţiune
Promisiunea faptei altuia este contractul prin care debitorul-promitent se obligă faţă de creditor, să
determine o terţă persoană să-şi asume un anume angajament juridic, care constă fie în încheierea, fie în
ratificarea unui anumit act juridic [art. 1283 alin. (1) C.civ.].
Acest contract se încheie între creditor şi debitorul promitent, terţul fiind şi rămânând străin de
contract. Obiectul constă nu în fapta terţului, ci în obligaţia de rezultat a debitorului-promitent de a-l
determina pe terţ să execute prestaţia care constă în încheierea sau ratificarea unui act juridic. Din aceste
motive, promisiunea faptei altuia reprezintă o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor
contractului. Efectele promisiunii faptei altuia se vor produce faţă de terţ doar dacă acesta ratifică acest
contract. În orice caz, decizia terţului nu reprezintă o condiţie de validitate a promisiunii.
Promisiunea faptei altuia se poate înfăţişa ca un contract sau ca o clauză într-un contract. De
aceea, ea trebuie să îndeplinească cerinţele generale de valabilitate prevăzute de art. 1179 C.civ.
(capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza), dar şi condiţia specială cerută expres art. 1283 alin. (3)
C.civ.: intenţia promitentului „să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a
fost încheiat”. Prin sintagma „să reiasă neîndoielnic din contract” se înţelege că interpretarea clauzelor
contractuale să nu ridice semne de întrebare cu privire la existenţa acestei intenţii. „Împrejurările” în care
a fost încheiat contractul semnifică faptul că intenţia promitentului de a se angaja rezultă neîndoielnic din
domeniul în care acesta îşi desfăşoară activitatea, din contractele anterioare, încheiate între părţi, din
modul în care au decurs negocierile sau din felul în care a fost încheiat contractul ş.a.

3.2.2. Efecte
Promitentul se poate obliga fie numai la a obţine consimţământul terţului, fie şi la garantarea că
terţul va executa obligaţia născută în sarcina sa ca urmare a angajamentului asumat. În prima ipoteză,
obligaţia promitentului se consideră executată din momentul în care terţul a încheiat sau a ratificat actul
avut în vedere, fără a fi angajată răspunderea promitentului dacă terţul nu îşi execută propria obligaţia.
Dacă, însă, indiferent de diligenţele depuse, promitentul nu îl determină pe terţ la ratificarea sau
încheirea actului juridic avut în vedere, el va răspunde contractual, iar culpa sa se va prezuma, obligaţia
4
fiind una de rezultat.
De aceea, în caz de litigiu, creditorul va fi ţinut să probeze doar existenţa contractului, urmând ca
promitentul să dovedească fie că şi-a executat obligaţia, fie că neexecutarea se datorează unei cauze
exoneratoare de răspundere.
În cea de a doua ipoteză, debitorul-promitent dobândeşte atât calitatea de promitent al faptei altuia
cât şi pe cea de fideiusor. Astfel, promisiunea faptei altuia va trebui să îmbrace forma unui înscris, sub
semnătură privată sau autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 2282 C.civ.).
Alin. (2) al art. 1283 C.civ. dispune că: „Promitentul nu răspunde dacă asigură executarea
obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului”. Cum executarea obligaţiei terţului,
presupune că acesta a ratificat sau încheiat actul juridic, efectele ce urmează a se produce în persoana
promitentului sunt cele stabilite de lege în art. 2293-2313 C.civ.
În orice caz, în raporturile dintre creditor şi promitent se vor produce efectele generale ale
contractelor, în funcţie de natura unilaterală sau sinalagmatică a promisiunii.
Faţă de terţ, promisiunea nu produce direct niciun efect, el având, ca urmare a încheierii acesteia,
doar un drept de opţiune între a încheia sau ratifica actul ori a refuza. Astfel, terţul va putea încheia un
contract (diferit, bineînţeles de promisiune) cu creditorul sau va ratifica un act (promisiunea sau un alt
contract, deoarece legea nu distinge) devenind parte a acestuia.
Refuzul terţului nu trebuie să îmbrace vreo formă şi nici măcar nu trebuie să fie manifestat în vreo
formă sau să rezulte din vreun act sau fapt neîndoielnic al acestuia, simpla tăcere fiind suficientă.
Spre exemplu, potrivit art. 2017 C.civ., mandatarul nu poate depăşi limitele stabilite prin mandat,
dar el poate, totuşi, să se abată de la instrucţiunile primite când se află în imposibilitate de a-l înştiinţa „în
prealabil pe mandant, şi se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut
împrejurările ce o justifică”. Mandantul nu este ţinut însă de efectele actelor încheiate de către mandatar
cu depăşirea limitelor mandatului [art. 1309 alin. (1) C.civ.], cu excepţia cazului când ratifică respectivele
acte, această ratificare producându-şi efectele retroactiv [art. 1311 alin. (1) C.civ.]. Dacă mandantul
refuză ratificarea acestor acte, ele nu vor produce efecte între mandant şi terţ.
O aplicaţie a acestei norme generale se regăseşte în materia specială a contractului de vânzare, în
art. 1683 C.civ., care înlătură controversele existente în doctrină legate de vânzarea bunului altuia, cerinţa
vânzătorului titular al dreptului de proprietate suferind o atenuare condiţionată. Vânzarea unui bun
individual determinat, proprietatea unui terţ, este valabilă, obligaţia vânzătorului de a asigura transmiterea
dreptului de la titular la cumpărător fiind executată fie prin dobândirea de către vânzător a bunului, fie
prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct sau indirect, care procură
cumpărătorului proprietatea asupra bunului (de exemplu, proprietarul încheie un contract translativ de
proprietate cu cumpărătorul). Prevederile art. 1683 C.civ. vizează şi situaţia în care un coproprietar vinde,
în întregime, bunul proprietate comună. În orice caz, pentru a ne afla în prezenţa promisiunii faptei altuia
este necesar ca, la momentul încheierii contractului, cumpărătorul să aibă cunoştinţă de faptul că
vânzătorul nu este proprietarul bunului sau că este doar coproprietar.

3.3. Stipulaţia pentru altul - excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor

contractului
3.3.1. Noţiune
Codul civil nu defineşte stipulaţia pentru altul, dar reglementează efectele acesteia (art. 1284 -
1288 C.civ.).
Potrivit art. 1284 C.civ., oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ care,
astfel, dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei.
Stipulaţia pentru altul reprezintă acel contract sau clauză contractuală prin care promitentul se
obligă faţă de stipulant să execute o prestaţie în beneficiul unei alte persoane, numită terţ beneficiar, care
devine creditor prin efectul unui contract la care nu este parte şi poate pretinde direct promitentului
executarea prestaţiei.
3.3.2. Condiţii de validitate
Pentru validitatea acestui contract se cer a fi întrunite condiţiile generale de validitate prevăzute
de art. 1176 alin. (1) C.civ., precum şi următoarele condiţii specifice:
- voinţa de a stipula să fie certă, neîndoielnică. Pentru a exista stipulaţia pentru altul, aceasta
5
presupune intenţia clară a părţilor de a stipula şi un interes al stipulantului de a face acest lucru. Actul
trebuie să conţină, în primul rând, intenţia clară de a crea un veritabil drept în favoarea unui terţ
desăvârşit, mai ales când stipulaţia nu este formulată în termeni juridici sau suficient de explicită. În al
doilea rând, pentru a stipula valabil în favoarea altuia, este suficient doar un simplu interes moral din
partea stipulantului, un oarecare interes în executarea unei obligaţii în favoarea unui terţ. Legea nu
impune un anume mod de formulare a stipulaţiei, dar ea trebuie să fie expresă, nu doar subînţeleasă sau
dedusă pe cale de interpretare a contractului în cauză;
- terţul beneficiar să fie determinat sau cel puţin determinabil la data încheierii stipulaţiei şi să
existe în momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia (art. 1285 C.civ.). Astfel, terţul
beneficiar poate fi chiar o persoană viitoare raportat la momentul încheierii contractului, important fiind
ca aceasta să existe la momentul scadenţei. În orice caz, beneficiarul trebuie să fie un terţ, calitatea de
parte a acestuia înlăturând caracterul de stipulaţie pentru altul. Astfel, el nu trebuie să participe la
încheierea contractului, nici personal şi nici prin reprezentare şi, mai mult, acceptarea nu îl va transforma
în parte a stipulaţiei.
Prin beneficiar determinat al stipulaţiei se înţelege că acesta este individualizat în mod concret în
contract. Determinabil este beneficiarul care va fi stabilit potrivit unor elemente de individualizare
prevăzute în contract, însă lipsa sau insuficienţa acestor elemente de individualizare nu atrag
ineficacitatea contractului ci acesta îşi va produce efectele în beneficiul stipulantului.
În ce priveşte condiţia ca beneficiarul să existe la momentul executării prestaţiei de către
promitent, acesta poate fi o persoană fizică concepută sau nu la epoca încheierii stipulaţiei sau o persoană
juridică în curs de constituire. De exemplu, într-un contract de transport, expeditorul poate indica
transportatorului să livreze marfa unui destinatar pe care îl va preciza ulterior începerii executării
transportului, dar până la momentul executării obligaţiei de predare a mărfii la destinaţie.
Dacă beneficiarul nu este la momentul încheierii stipulaţiei nici determinat, nici determinabil sau
nu există la momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia, stipulaţia va profita
stipulantului, fără a agrava însă sarcina promitentului (art. 1285 teza a II-a C.civ.). Astfel, dacă
executarea obligaţiei către stipulant este mai oneroasă decât ar fi fost dacă era făcută faţă de terţ,
promitentul nu va putea fi ţinut de aceasta. Cum în această ipoteză nu se mai pune problema existenţei
unei relaţii triunghiulare, se vor aplica regulile generale din materia contractelor sau ale celui special a
cărui „haină” a îmbrăcat-o stipulaţia respectivă.

3.3.3. Acceptarea stipulaţiei

Acceptarea din partea terţului beneficiar nu este o condiţie de validitate ci de eficacitate a
stipulaţiei pentru altul. Astfel, dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi
existat niciodată (art. 1286 C.civ.), lipsa acceptării sau refuzul având efect retroactiv.
Urmare a acceptării, dreptul beneficiarului se va consolida retroactiv, el fiind dobândit nu în
temeiul acceptării, ci ca urmare şi din momentul încheierii contractului între stipulant şi promitent.
Beneficiarul devine creditorul obligaţiei promitentului şi poate pretinde executarea acesteia, dreptul fiind
din acest moment irevocabil, iar obligaţia actuală.
Deoarece acceptarea constituie, ca regulă, un act unilateral aceasta trebuie, potrivit art. 1326 alin.
(1) C.civ., să fie comunicată, numai că această comunicare poate consta şi doar în solicitarea adresată
promitentului să execute prestaţia. Astfel, acceptarea nu poate fi tacită ci trebuie să fie expresă sau să
rezulte dintr-un act sau fapt neechivoc al beneficiarului.

3.3.4. Revocarea stipulaţiei

Încheierea stipulaţiei pentru altul are scopul de a da naştere unui drept în favoarea unui terţ, care
devine creditor prin efectul unui contract la care nu este parte, sub condiţia acceptării. Stipulaţia poate fi
revocată doar de către stipulant dacă acceptarea beneficiarului nu a ajuns la cel dintâi sau la promitent.
Cum stipulaţia poate fi acceptată şi după decesul stipulantului sau al promitentului, dar creditorii
sau moştenitorii stipulantului nu o pot revoca, rezultă că, prin moartea stipulantului, stipulaţia devine
irevocabilă chiar dacă acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau promitent.
În concluzie, stipulaţia devine irevocabilă în două situaţii:
- când acceptarea a ajuns la stipulant sau la beneficiar, chiar dacă aceştia nu au luat cunoştinţă de
6
aceasta din motive neimputabile lor [art. 1326 alin. (3) C.civ.];
- la moartea stipulantului.
Revocarea, pentru a produce efecte, trebuie să fie acceptată de promitent, dacă acesta are interesul
să execute stipulaţia (de exemplu, stipulaţia este un contract sinalagmatic). În toate cazurile, însă,
revocarea va produce efecte din momentul ajungerii sale la promitent [alin. (2) al art. 1287 C.civ.].
Astfel, se poate vorbi de revocare unilaterală sau revocare bilaterală a stipulaţiei, după cum este nevoie
sau nu de acceptarea din partea promitentului.
Spre deosebire de situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile privitoare la terţul beneficiar,
revocarea profită altui beneficiar, iar în lipsa acestuia, stipulantului sau moştenitorilor, dar nici în acest
caz executarea faţă de aceştia a prestaţiei nu trebuie „să agraveze” sarcina promitentului.

3.3.5. Efecte
Stipulaţia pentru altul creează un raport juridic obligaţional între terţul beneficiar şi promitent, dar
nu şi între cel dintâi şi stipulant. Între promitent şi stipulant, există un raport de tipul creditor-debitor, iar
terţul are o acţiune directă împotriva promitentului pentru executarea promisiunii. Terţul beneficiar nu
devine creditor al stipulantului pentru că dreptul la beneficiul stipulaţiei decurge direct şi nu prin
intermediul celui din urmă. Astfel că, în fapt, mecanismul stipulaţiei produce două categorii de drepturi
dar, totodată, distincte cu titulari diferiţi: stipulantul şi terţul beneficiar.
a. Raporturile dintre stipulant şi promitent. Aceste raporturi sunt contractuale, supuse normelor
de drept comun. Atât stipulantul cât şi promitentul pot solicita daune-interese pentru neexecutarea
obligaţiei de către cealaltă parte, pot invoca excepţia de neexecutare sau cere rezoluţiunea (rezilierea
stipulaţiei), dacă stipulaţia pentru altul este un contract sinalagmatic.
b. Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar. Deşi terţul beneficiar nu este parte la contract,
el dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei, atât pe cale de acţiune, cât şi pe
cale de excepţie. Deoarece acest drept nu face parte din patrimoniul stipulantului, terţul nu suportă
concursul creditorilor şi moştenitorilor acestuia.
Terţul poate pretinde daune interese pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a
neexecutării, însă nu poate cere rezoluţiunea (rezilierea) contractului deoarece nu este parte la contract. În
caz de deces al terţului beneficiar, dreptul şi acţiunile accesorii se transmit succesorilor săi.
În schimb, promitentul va putea invoca faţă de terţul beneficiar toate excepţiile pe care, în temeiul
contractului, le putea opune stipulantului pentru a-şi motiva refuzul de executare (art. 1288 C.civ.),
inclusiv excepţia de neexecutare.
c. Raporturile între stipulant şi terţul beneficiar. Între stipulant şi terţ nu se nasc raporturi juridice
contractuale din stipulaţia pentru altul, dar aceasta poate produce efecte indirect. Astfel, prin stipulaţie se
poate urmări stingerea unui raport obligaţional preexistent dintre stipulant şi beneficiar, gratificarea
terţului ş.a.
De asemenea, terţul beneficiar, în calitate de creditor al promitentului, poate folosi: acţiunea
oblică, acţiunea revocatorie, precum şi garanţiile constituite de promitent, cum ar fi fideiusiunea, gajul
sau ipoteca.
Spre exemplu, în cazul contractului de rentă viageră, potrivit art. 2242 C.civ., „prin contractul de
rentă-viageră, o parte, numită debirentier, se obligă să efectueze în folosul unei anumite persoane, numită
credirentier, prestaţii periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile”. Din definiţia legală a
contractului de rentă viageră nu rezultă expres dacă este credirentier una dintre părţile contractului sau
dacă acesta este terţ faţă de contract. În schimb, alin. (2) al art. 2243 C.civ. vorbeşte despre situaţia în
care „renta-viageră este stipulată în favoarea unui terţ”. Rezultă că poate fi credirentier atât una dintre
părţi, dar şi un terţ, în această situaţie aflând-ne în prezenţa unei stipulaţii pentru altul. Debirentierul este
promitent, cealaltă parte contractantă este stipulantul, iar credirentierul este terţ beneficiar, faţă de acesta
din urmă executându-şi prestaţiile debirentierul şi, deoarece, prestaţiile succesive sunt legate între ele,
terţul beneficiar-credirentier trebuie să existe la momentul primei executări. Spre deosebire de regula
generală din materia stipulaţiei pentru altul, în cazul stipulaţiei constituită prin contractul de rentă-
viageră, promitentul-debirentier are obligaţia de a presta periodic către terţul beneficiar-credirentier,
obiectul acestor prestaţii putând consta în sume de bani sau alte bunuri fungibile. Drept consecinţă,
promitentul-debirentier nu va putea invoca imposiblitatea fortuită de executare a obligaţiei sale faţă de
7
credirentier. În ceea ce priveşte art. 2251 C.civ. care reglementează rezoluţiunea contractului de rentă-
viageră la cererea credirentierului, acesta nu este aplicabil şi în cazul stipulaţiei pentru altul, terţul
beneficiar - chiar fiind credirentier - nu devine parte a contractului din care a luat naştere dreptul său,
neexecutarea din partea debirentierului dând posibilitatea numai pentru stipulant de a apela la acest
remediu.
Prin excepţie de la regula potrivit căreia stipulaţia pentru altul trebuie să fie încheiată în forma
cerută de lege pentru contractul care o conţine, chiar dacă terţul beneficiar „o primeşte cu titlu gratuit,
contractul nu este supus formei prevăzute pentru donaţie” [art. 2234 alin. (2) C.civ.]. Astfel, chiar dacă
îmbracă forma unei donaţii, stipulaţia pentru altul din contractul de rentă-viageră poate fi încheiată sub
forma unui înscris sub semnătură privată. Oricum gratuitatea stipulaţiei pentru altul nu se referă la faptul
că terţul beneficiar ar putea fi vreodată ţinut de o obligaţie, ci că promitentul se obligă fără a aştepta vreo
contraprestaţie din partea stipulantului. De altfel, art. 2234 alin. (2) C.civ. constituie o aplicaţie
particulară a prevederilor art. 1011 alin. (2) C.civ. potrivit cărora donaţiile indirecte nu trebuie încheiate
în formă autentică, sub sanţiunea nulităţii absolute.
În cazul rentei viagere cu titlu gratuit, renta poate fi declarată insesizabilă prin contract, în limita
valorii necesare credirentierului pentru asigurarea întreţinerii [hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, menaj,
folosinţa unei locuinţe corespunzătoare, îngrijirile şi cheltuielile necesare în caz de boală – art. 2257 alin.
(2) C.civ.]. Astfel, creditorii terţului beneficiar-credierentier nu vor putea urmări renta în aceste limite, în
timp ce creditorii stipulantului nu vor putea urmări renta în integralitatea sa pentru că acesta nu a fost
niciodată în patrimoniul stipulantului.

3.4. Acţiunile directe

3.4.1. Noţiune
Părţile contractante au posibilitatea să invoce contractul în cadrul acţiunilor în justiţie, acestea
constituind un accesoriu al drepturilor din conţinutul raporturilor juridice născute din contract. De la
această regulă, există situaţii, expres prevăzute de lege, în care se recunoaşte şi unor terţi faţă de contract
posibilitatea de a exercita „acţiuni directe” împotriva uneia dintre părţile contractante, invocând tocmai
acel contract în favoarea lor. Acţiunile directe reprezintă, astfel, posibilitatea creditorului de a cere plata
direct de la debitorul debitorului său fără a-şi pierde dreptul împotriva debitorului. Termenul „directă”
semnifică faptul că, şi în absenţa unei legături juridice dintre titularul acţiunii şi terţul ţinut la plata
creanţei, primul va obţine de la cel din urmă această plată, care îi va profita direct, şi pe orice cale directă,
dar nu în mod necesar în justiţie. Rolul instanţei se face simţit doar atunci când debitorul nu plăteşte cu
bună-credinţă ceea ce datorează creditorului în baza legii ori contestă existenţa sau întinderea datoriei
sale.
Acţiunea directă presupune existenţa a trei părţi din cadrul a două contracte distincte, dar cu un
element comun care este tocmai una dintre aceste părţi: creditor – debitor principal – debitor al
debitorului principal (subdebitor).
Creditorul este titularul acţiunii directe împotriva subdebitorul în virtutea unui drept propriu, dar
şi a unui drept al debitorului său. Exercitarea acţiunii directe în virtutea existenţei unui drept al
debitorului înseamnă că, pe de o parte, creditorul nu va putea să acţioneze decât în limita drepturilor
debitorului său şi, pe de altă parte, că el va beneficia de garanţiile accesorii creanţei debitorului său. În
contrapartidă, subdebitorul va putea să îi opună excepţiile pe care le avea împotriva propriului creditor
survenite înainte de exercitarea acţiunii.
Prin acţiunile directe nu sunt protejaţi toţi creditorii ci doar cei anume desemnaţi de lege şi numai
împotriva anumitor subdebitori stabiliţi tot de lege.

3.4.2. Aplicaţii ale acţiunilor directe

Codul civil actual nu cuprinde o reglementare având caracter general, de drept comun, a acţiunilor
directe, existând doar norme care privesc situaţii particulare, cum sunt:
a. Acţiunea directă din materia contractului de antrepriză
Art. 1856 C.civ., având denumirea marginală „Acţiunea directă a lucrătorilor”, dispune: „În
măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta,
au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă
8
împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la
momentul introducerii acţiunii”.
Codul civil stabileşte expres natura juridică a acţiunii și sfera persoanelor care beneficiază de
această acţiune directă.
Art. 1856 C.civ. impune ca persoanele să fi prestat munca sau, în general, serviciile în baza unui
contract încheiat cu antreprenorul, fiind vorba de asigurarea mijloacelor de probă necesare pentru
dovedirea valorii sumei pe care antrenorul o datorează titularilor acţiunii directe, nu de o condiţie
suplimentară pentru exercitarea acţiunii, deoarece majoritatea contractelor sunt consensuale.
Condiţiile exercitării acţiunii directe sunt:
- existenţa contractului de antrepriză valabil încheiat;
- existenţa lucrărilor sau efectuarea serviciilor de către antreprenor, prin intermediul persoanelor
„angajate”;
- beneficiarul să nu fi plătit antreprenorului preţul antreprizei;
- antreprenorul să nu fi plătit, la rândul său, remuneraţia persoanelor care au prestat serviciile sau
au executat lucrarea.
Acţiunile directe nu sunt acţiuni în justiţie, ele dobândind acest caracter numai în măsura în care
subdebitorul (beneficiarul antreprizei, în acest caz) refuză să execute plata respectivă.
Acţiunea directă are, în materia contractului de antrepriză, caracter unilateral, astfel că
beneficiarul nu se poate îndrepta direct împotriva persoanelor care au desfăşurat activităţi pentru
prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate de către antreprenor.
b. Acţiunea directă din materia contractului de mandat
Art. 2023 C.civ., intitulat „Substituirea făcută de mandatar”, dispune: „(6) În toate cazurile,
mandantul are acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o”.
Expresia „în toate cazurile” se referă la faptul că acţiunea directă poate fi exercitată şi atunci când
mandantul l-a autorizat pe mandatar în mod expres să-şi substituie o altă persoană şi atunci când
substituirea operează în lipsa unei asemenea autorizări. Astfel, mandantul are o acţiune directă împotriva
oricărei persoane pe care mandatarul şi-a substituit-o, cu sau fără voia celui dintâi.
Submandatarul nu poate să se îndrepte împotriva mandatarului nici măcar pentru realizarea
creanţei sale născută din cheltuielile făcute pentru executarea submandatului şi nici măcar atunci când
substituirea a fost autorizată de mandant.
c. Acţiunea directă din materia sublocaţiunii
Art. 1807 C.civ., intitulat „Efectele sublocaţiunii. Acţiuni împotriva sublocatarului”, dispune: „(1)
În caz de neplată a chiriei cuvenite în temeiul locaţiunii, locatorul îl poate urmări pe sublocatar până la
concurenţa chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului principal. Plata anticipată a chiriei către
locatarul principal nu poate fi opusă locatorului. (2) Locatorul îşi păstrează dreptul prevăzut la alin. (1)
atunci când creanţa având ca obiect chiria datorată în temeiul sublocaţiunii a fost cedată. (3) Locatorul
poate, de asemenea, să se îndrepte direct împotriva sublocatarului pentru a-l constrânge la executarea
celorlalte obligaţii asumate prin contractul de sublocaţiune”.
Locatorul are la-ndemână două acţiuni directe împotriva sublocatarului: una privind plata chiriei,
până la concurenţa preţului sublocaţiunii [art. 1807 alin. (l) C.civ.] şi a doua pentru executarea celorlalte
obligaţii asumate de către sublocatar prin contractul de sublocaţiune [art. 1807 alin. (3) C.civ.].

3.4.3. Efectele acţiunii directe

Titularii acţiunilor directe se pot îndrepta atât împotriva debitorului lor cu o acţiune fondată pe
chiar contractul încheiat cu acesta, cât şi împotriva subdebitorului, în baza dreptului direct recunoscut de
lege. Ei beneficiază astfel de un drept de opţiune care să le permită satisfacerea creanţei. Ei vor putea
utiliza oricare dintre cele două acţiuni, separat sau concomitent, cumulându-le. Întrucât creditorul exercită
dreptul debitorului său, el nu poate avea mai multe drepturi decât acesta, astfel că va intra în concurs cu
creditorii proprii ai subdebitorului în ceea ce priveşte realizarea creanţei sale. Debitorul intermediar va fi
liberat de datoria sa, doar la momentul la care aceasta va fi achitată integral.
Până la momentul executării integrale a plăţii, debitorul intermediar rămâne debitorul creditorului.
Plata integrală a creanţei de către subdebitor îl va libera atât pe debitorul intermediar faţă de creditor, cât
şi pe subdebitor în limita plăţii efectuate faţă de debitorul intermediar.
9
 3.5. Contractul colectiv de muncă (acordul colectiv)
Contractul colectiv de muncă este o convenţie specifică dreptului muncii şi este considerat
excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractelor deoarece se aplică unor persoane care nu sunt
nici părţi şi nici avânzi-cauză.
Art. 1 lit.i) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social defineşte contractul colectiv de muncă ca
fiind „convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală şi reprezentanţii
angajaţilor, prin care se stabilesc clauze privind drepturile şi obligaţiile ce decurg din relaţiile de muncă.
Prin încheierea contractelor colective de muncă se urmăreşte promovarea şi apărarea intereselor părţilor
semnatare, prevenirea sau limitarea conflictelor colective de muncă, în vederea asigurării păcii sociale”.
Contractul colectiv de muncă îşi produce efectele nu numai faţă de cei care l-au încheiat, ci faţă de toţi
salariaţii şi angajatorii la care se referă aşa cum rezultă din prevederile art. 133 din Legea nr. 62/2011,
respectiv:
a) pentru toţi angajaţii din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest
nivel;
b) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile care fac parte din grupul de unităţi pentru care s-a
încheiat contractul colectiv de muncă;
c) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat
contractul colectiv de muncă şi care fac parte din organizaţiile patronale semnatare ale contractului.
Art. 1176 alin. (1) C.civ. dispune că prin contract-cadru se înţelege acordul prin care părţile
convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt
determinate de acesta. Astfel, contractul colectiv de muncă (respectiv acordul colectiv) este un contract-
cadru, deoarece clauzele acestuia se pun în aplicare prin contracte individuale, iar părţile acestuia
acţionează şi în calitate de reprezentanţi.
Acest contract este doar o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor contractului,
deoarece produce efecte şi faţă de terţii salariaţi, aceste efecte se produc ex lege şi nu pentru că părţile au
stipulat în acest sens.

3.6. Reprezentarea
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie un
act juridic, în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, astfel încât efectele acelui act juridic
se produc direct în persoana celui reprezentat.
Reprezentarea, după natura sa, este de trei feluri:
a) convenţională, în care puterea reprezentantului îşi are izvorul într-un contract de mandat
încheiat cu reprezentatul;
b) legală, în care puterea reprezentantului izvorăşte direct şi nemijlocit din lege, cum este cazul
reprezentării copilului minor de către părinţii săi, tutore sau curator.
c) judiciară. Instanţa este cea care dispune ca o anumită persoană să fie reprezentantul alteia, cum
este cazul instituirii curatorului special, în baza prevederilor art. 167 C.civ.
Reprezentarea este o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor contractului, deoarece
efectele actului juridic încheiat prin reprezentare se produc faţă de reprezentat, fără ca reprezentatul să
devină parte în contract în virtutea voinţei reprezentatului. Astfel, potrivit art. 1296 C.civ., contractul
încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce efecte direct între
reprezentat şi cealaltă parte.

10