Titlul I

Contractul civil[1]

Capitolul I
NOȚIUNEA DE CONTRACT CIVIL. CLASIFICĂRI

Secțiunea I
Contractul - izvor de obligații

Calificarea legală
Definiția contractului - izvor de obligații este cuprinsă în art. 1.166 C. civ.: „Contractul este
acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau
stinge un raport juridic”.
Act juridic ce are ca efect constituirea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice,
contractul este principala sursă a raporturilor juridice. Contractul civil este unul dintre izvoarele
raporturilor juridice obligaționale, alături de faptul juridic civil.
Așa cum s-a subliniat, contractul civil generează, de regulă, raporturi de drept civil.
Sublinierea este necesară, întrucât raporturi juridice civile se pot naște și din alte tipuri de
contracte: contracte administrative (de exemplu, contractul de concesiune) ori din contracte
judiciare (tranzacția judiciară)[2].
Tot așa, contractul poate să dea naștere nu numai raporturilor juridice de drept civil, dar și
altor raporturi juridice: raporturi de dreptul muncii, raporturi de drept administrativ etc. [3].
Actualul Cod civil nu face diferență între contractele civile și contractele comerciale. Conform
art. 3 alin. 1 C. civ., dispozițiile sale se aplică și raporturilor dintre profesioniști [4], precum și
raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil.

Contractul de consum
Alături de dreptul comun al contractului (prevederile Codului civil), contractul de consum
este supus legislației speciale în materie. Protecția consumatorului este imperativul care a dictat
adoptarea reglementărilor speciale, care au ca premisă necesitatea ocrotirii consumatorului, ca
parte slabă a contractului.

Contractul civil

1[]
A se vedea C. Jugastru, Drept civil. Obligațiile..., op. cit., pp. 32-96.
2[]
I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 65. Există o serie de contracte care,
„pe lângă faptul că au o reglementare proprie distinctă de legislația civilă, produc efecte atât de
particulare, încât în mod cert ele nu pot fi calificate drept contracte civile. Este, de exemplu,
cazul contractului individual de muncă și al contractului administrativ” (ibidem, p. 66 și notele de
subsol 2 și 3).
3[]
Ibidem, pp. 64-65.
4[]
Sunt considerați „profesioniști” toți cei care exploatează o întreprindere, adică exercită
activități organizate ce constau în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii. Exploatarea poate să aibă sau nu un scop lucrativ (art. 3 alin. 2 și 3 C.
civ.).
 Vechiul Cod civil preciza: „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre
a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic” (art. 942) [1]. Definiția legală era lacunară,
întrucât nu includea totalitatea efectelor pe care pe care le poate genera contractul (omitea
modificarea raportului juridic)[2]. Criticile doctrinare au fost valorificate, astfel că actuala
definiție include integralitatea efectelor contractului.
Codul civil intrat în vigoare în 2011 acordă un spațiu larg contractului, ca izvor de
obligații. O serie de noi aspecte dobândesc expresie legislativă, în principal prin valorificarea
doctrinei și a jurisprudenței create pe marginea vechiului Cod.
Contractul civil este acordul de voință dintre două sau mai multe persoane realizat în
scopul de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic civil. Act juridic de formație
bilaterală sau multilaterală, contractul civil este expresia libertății de voință a părților - libertate
manifestată în limitele prescrise de lege. Art. 1.166 C. civ. conține definiția completă a
contractului civil, ca principal instrument prin care se constituie, se modifică sau se sting
raporturi juridice între două sau mai multe persoane.
Potrivit Codului civil român, contractul civil este „contractul comun”. Aceasta înseamnă
că „ori de câte ori printr-o dispoziție a legii ori prin trăsăturile sale particulare un contract nu a
fost calificat ca având altă natură decât civilă, ca, de exemplu, aceea de contract de muncă [3],
administrativ etc., acel contract trebuie considerat ca fiind un contract civil” [4].

Aspecte privind libertatea contractuală

Formarea și executarea contractului civil sunt guvernate de principiul libertății
contractuale. Actualmente, libertatea de a contracta este expres menționată, în următorii
termeni: „Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în
limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri” (art. 1.169 C. civ.).
Menționăm cîteva texte semnificative ce întemeiază acest principiu:
- art. 11 C. civ: „Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile
care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”;
- art. 12 alin. (1) C. civ.: „Oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu
prevede în mod expres altfel”;
- art. 14 C. civ: „Orice persoană fizică sau juridică trebuie să își exercite drepturile și să își
execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”;
- art. 15 C. civ: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe
altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”;
- art. 1.270 C. civ.: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile
contractante”.

1[]
Codul civil. Decizii ale Curții Constituționale. Decizii ale Curții Supreme de Justiție , Ed.
Rosetti, București, 2001, p. 120. Codul utilizează termenul „contract” ca sinonim cu cel de
„convenție”. În sensul existenței unor deosebiri, a se vedea M.B. Cantacuzino, Elementele
dreptului civil, Ed. All Educational, București, 1998, p. 393; G. Plastara, Curs de drept civil, vol.
IV, Ed. Cartea Românească, București, 1925, pp. 45-48.
2[]
A se vedea L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex,
București, 2000, p. 29.
3[]
Cu privire la definiția contractului individual de muncă, a se vedea M. Gheorghe, Dreptul
individual al muncii, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 57.
4[]
I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 66.
 Subiecții de drept civil pot încheia, modifica sau pot să decidă încetarea oricăror contracte
civile, conferindu-le conținutul pe care îl doresc[1]. În temeiul autonomiei de voință, părțile se
bucură de libertatea de a încheia orice acte juridice, cu respectarea limitelor impuse de lege.
Limitele libertății contractuale[2] sunt legea, ordinea publică și bunele moravuri. „Ordinea
publică” și „bunele moravuri” sunt două concepte cu conotații aparte, de la epocă la epocă, de la
un stat la altul. Notele comune se reflectă în câteva trăsături cu caracter de generalitate, valabile
în orice spațiu geografic și în orice perioadă istorică:
- ordinea publică reprezintă ansamblul normelor fundamentale pentru un anumit sistem de
drept. Se consideră, îndeobște, că interesul general este cel care reclamă ocrotirea prin
intermediul normelor de ordine publică. Concret, problemele de interes general sunt
reglementate, de regulă, prin dispoziții legale imperative, adică prin norme care sunt numite
norme de ordine publică. Totuși, se impune precizarea că nu există suprapunere între legile
imperative și cele de ordine publică[3], întrucât legiuitorul își poate schimba opțiunile sau
judecățile asupra noțiunii de ordine publică[4];
- bunele moravuri se constituie ca totalitate a regulilor de conduită instituite în practica
vieții sociale și a căror respectare s-a impus cu necesitate. Fără să se confunde cu morala, bunele
moravuri sunt «o „normă”, un „standard” în raport cu care sunt apreciate comportamentele
umane»[5].
În materia dreptului consumului, libertatea contractuală este îngrădită de interdicția de a
stipula clauze abuzive. Părțile pot să prevadă drepturi și obligații care își păstrează valabilitatea,
în măsura în care nu sunt abuzive. De pildă, legea consacră libertatea consumatorilor de a lua
decizii la achiziționarea de produse și servicii, fără a li se impune în contracte clauze care pot
favoriza folosirea unor practici abuzive de vânzare, de natură a le influența opțiunea.
Contractele trebuie redactate într-o manieră clară și precisă, inclusiv în ceea ce privește
caracteristicile calitative și condițiile de garanție, prețul, condițiile de credit și dobânzile. Se
interzice comercianților stipularea unor clauze abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii[6].

1[]
A se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, ed. a 7-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2001, p. 144; M. Mureșan,
P. Ciacli, Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2000, p. 115.
2[]
Cu privire la restricțiile constituționale aduse libertății contractuale, a se vedea: V. Babiuc,
V. Stoica, Libertatea contractuală și dreptul constituțional, în Dreptul nr. 7/1995, p. 11; V.
Pătulea, Principiul libertății contractuale și limitele sale, în Dreptul nr. 10/1997, pp. 24-26.
3[]
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil..., op. cit., p. 45.
4[]
Pentru aceste explicații, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil..., op. cit., p.
45.
5[]
O. Ungureanu, Drept civil..., op. cit., p. 33.
6[]
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și
consumatori, modificată prin Legea nr. 65/2002 (publicată în M. Of. nr. 52 din 25 ianuarie 2002),
definește și menționează exemplificativ clauzele considerate ca fiind abuzive. Pentru o discuție
pe marginea Legii nr. 193/2000 și a unora dintre modificările aduse acesteia, a se vedea D.
Dumba, Unele considerații critice în legătură cu Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din
contractele încheiate între comercianți și consumatori, precum și cu modificările aduse acesteia
prin Legea nr. 65/2002, în Dreptul nr. 6/2002, pp. 68-74. Pentru o privire asupra listelor care
includ clauzele abuzive, a se vedea J. Goicovici, Clauze abuzive versus clauze lezionare în
contractele consumatorilor, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai nr. 4/2014
(http://studia.law.ubbcluj.ro/ articol/620, informație valabilă la 3 ianuarie 2017).
 Secțiunea II
Privire istorică asupra evoluției instituției contractului

Apariția și evoluția contractului[1] trebuie analizată în strânsă relație cu producția simplă de

mărfuri în societățile antice și cu necesitatea simplificării formelor de schimb, în ceea ce
privește bunurile și serviciile. Reglementarea contractelor „a însemnat legiferarea a două
fenomene economice interdependente: pe de o parte, fenomenul circulației mărfurilor prin
intermediul banilor; pe de altă parte, fenomenul creditului, menit să înlesnească circulația
mărfurilor și, în general, comerțul juridic. În acest fel s-a realizat trecerea cu ușurință a
bunurilor din sfera producției în sfera circulației și, de aici, în sfera consumului personal și
productiv, s-a stimulat dezvoltarea creditului și s-au înlesnit operațiunile juridice de
transmisiune a drepturilor patrimoniale de la o persoană la alta” [2].

1. Dreptul contractual roman

Perioada dreptului roman clasic se caracterizează prin formalismul contractelor, considerate

convenții a căror obligativitate rezulta din solemnitățile efectuate cu ocazia încheierii lor.
Categoriile tradiționale de contracte consensuale, solemne și reale presupuneau respectarea unei
proceduri bine determinate. Contractele formale reprezentau regula, iar cele consensuale
excepția.
Contractele formale se încheiau prin îndeplinirea unor forme prestabilite, inițial
sacramentale, iar mai apoi laice. Erau considerate contracte formale, nexum, contractul verbal,
promisiunea pentru altul și stipulația pentru altul. De pildă, încheierea contractului cunoscut sub
denumirea nexum (contract de împrumut realizat prin formalitățile mancipațiunii, având ca
obiect, la început, doar banii și bunurile care se cântăreau, extins treptat și la alte lucruri) a
implicat respectarea unui ritual desfășurat în fața unor martori [3].
Contractele reale presupuneau un element material - remiterea bunului - și unul intențional
- înțelegerea de restituire a lucrului. În grupa acestor contracte erau incluse mutuum, fiducia,
depozitul, comodatul și gajul[4].
Contractele consensuale se încheiau prin simplu consimțământ, fără altă formalitate verbală
ori scriptică. Vânzarea-cumpărarea, locațiunea, societatea, mandatul sunt reprezentative pentru
categoria contractelor consensuale.
Epoca imperială a marcat construirea teoriei generale a contractului și îmbogățirea
sistemului contractual cu noi convenții, alături de cele cunoscute. Dezvoltarea producției de
mărfuri și intensificarea schimburilor comerciale au constituit premisele înlăturării
1[]
Pentru o analiză de drept comparat privind identitățile reprezentative ale noțiunii de
contract (Contrat - Vertrag - Contract), mai exact a trăsăturilor proprii abordării continentale (prin
recursul la concepția franceză și germană a contractului), respectiv abordării de common law
(prin referire la concepția engleză), a se vedea G. Orga-Dumitriu, Dreptul european al
contractelor. Realități. Influențe. Domeniu de aplicare, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 40 și
urm.
2[]
I. Albu, Contractul și răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 13.
3[]
Pentru o incursiune istorică, a se vedea M. Radu, Opinii privitoare la nexum, în revista
Fiat Justitia nr. 2/1999, pp. 29-44.
4[]
Cu privire la particularitățile acestor contracte reale, a se vedea V. Hanga, M.-D. Bocșan,
op. cit., pp. 172-173.
formalismului excesiv și accentuarea importanței acordului de voință în procesul elaborării
contractelor[1].

2. Dreptul medieval al contractelor

Promovarea în epocă a imperativelor libertății și securității contractuale a constituit temeiul

consensualismului, echității contractuale și al justiției comutative. Regula consensualismului a
câștigat teren, coroborându-se, între altele, cu ideea obligativității contractelor (pacta sunt
servanda) și revizuirii acestora pentru impreviziune. Conceptul de justiție comutativă desemna
echivalența prestațiilor reciproce ale părților în contractele sinalagmatice, concretizându-se în
practică, mai ales în posibilitatea anulării contractelor pentru leziune și a revizuirii acestora ca
urmare a survenirii unor împrejurări imprevizibile etc.
În această epocă s-au cristalizat diferențele între contractele civile și contractele comerciale,
între dreptul comercial intern și dreptul comercial internațional[2].

3. Contractele în dreptul modern

Consolidarea statelor naționale europene a fost marcată de anumite particularități în plan

legislativ. Are loc un proces de diversificare a contractelor și de diferențiere între reglementările
de drept comun și reglementările speciale. Este semnificativă edictarea codurilor civile, cu
referire specială la Codul civil francez din 1804, și a codurilor comerciale - Codul comercial
francez (1807), Codul comercial italian (1883) ș.a. Consecința firească a constituit-o divizarea
dreptului privat în două ramuri distincte: dreptul civil, care devine dreptul privat comun, și
dreptul comercial, ca drept special față de dreptul civil[3].

Secțiunea III
Clasificarea contractelor civile[4]

1. Contracte sinalagmatice (bilaterale), contracte unilaterale - art. 1.171 C. civ.

Noțiune
După criteriul conținutului[5], contractele se clasifică în bilaterale (sinalagmatice) [6] și
unilaterale.
1[]
Ibidem.
2[]
A se vedea I. Albu, Contractul..., op. cit., p. 19.
3[]
În legătură cu evoluția contractelor în dreptul modern, a se vedea I. Albu, Contractul., op.
cit., p. 20.
4[]
A se vedea, pentru clasificări, I.R. Urs, P.-E. Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor, Ed.
Hamangiu, București, 2015, pp. 31-45.
5[]
Cu privire la acest criteriu, a se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat..., op. cit., p. 71.
6[]
S-a observat că exprimarea „contracte bilaterale” este tautologică, deoarece toate
contractele constau în acorduri de voință. De asemenea, expresia „contracte unilaterale”
cuprinde doi termeni etimologic contradictorii, cel de „contracte”, care evocă acorduri de voință,
și cel de „unilateral”, care evocă manifestări unilaterale de voință (în acest sens, a se vedea I.
Albu, Contractul., op. cit., pp. 42-43). Pentru aceste rațiuni, clasificarea, deși legală, este
terminologic convențională.
 Contractele sinalagmatice (bilaterale) generează obligații reciproce și interdependente în
sarcina ambelor părți. „Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta
sunt reciproce și interdependente” (art. 1.171 teza I C. civ). Părțile au dublă calitate, fiind
simultan creditor și debitor.
Obligațiile reciproce și interdependente se nasc din același contract 1. În caz contrar, dacă
sursa obligațiilor părților este diferită, contractul nu este bilateral, ci unilateral. Afirmația este
valabilă și în ipoteza în care executarea contractului implică obligații în sarcina ambelor părți.
Fiecare parte este, concomitent, atât creditor, cât și debitor, iar interdependența prestațiilor
reciproce, care au sursă comună, este de esența contractelor sinalagmatice. Menționăm, cu titlu
exemplificativ, vânzarea, schimbul, locațiunea.
Contractele unilaterale sunt acele contracte în care numai una dintre părți își asumă
obligații. Contractele unilaterale se definesc prin contrast cu cele sinalagmatice - împrejurare
care rezultă din art. 1.171 teza a II-a C. civ.: „În caz contrar (dacă obligațiile nu sunt reciproce și
interdependente - s.n.), contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune obligații
în sarcina ambelor părți”. Una dintre părți este numai creditor, iar cealaltă parte este numai
debitor[2]. Donația fără sarcini, mandatul, comodatul fac parte din această categorie [3].

Contractele sinalagmatice imperfecte

Categoria contractelor sinalagmatice imperfecte include acte juridice care sunt unilaterale
la momentul nașterii lor, dar pe parcursul executării, generează obligații în sarcina părții care,
inițial, avea doar drepturi. Reprezintă o categorie de acte utilizate curent în practica vieții
juridice, astfel că regimul acestora era imperios a primi lămurire legislativă în noul Cod civil.
Precizăm că sub imperiul vechiului cod opiniile au fost divizate cu privire la calificarea
acestor contracte ca fiind bilaterale sau unilaterale. Au fost considerate fie contracte unilaterale,
fie o categorie intermediară (contracte sinalagmatice imperfecte). Expunem, în rezumat, cele
două teze.
a. Unii autori au tratat distinct așa-numitele contracte sinalagmatice imperfecte, considerate
contracte unilaterale, pe parcursul executării cărora iau naștere unele obligații în sarcina celuilalt
contractant (în ipoteza în care depozitarul face cheltuieli cu conservarea bunului depozitat,
deponentul va fi ținut să le restituie). Criticile formulate [4] în raport cu contractele sinalagmatice
imperfecte au vizat, în principal, faptul că sursa obligației celeilalte părți este un fapt
extracontractual (îmbogățirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri), așa încât cel care devine
1
În ce privește specificul contractelor sinalagmatice, a se vedea, V. Stoica, Fundamentul rezoluțiunii și al
rezilierii, în Revista Română de Drept Privat, nr. 6/2013, p. 11-15.
2[]
„Contractul este unilateral când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai
multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige” (art. 944 C. civ. 1865). Aceasta este
definiția pe care a oferit-o vechiul cod contractului unilateral.
3[]
Contractele unilaterale nu se confundă cu actele juridice unilaterale. Clasificarea
contractelor în unilaterale și bilaterale are la bază criteriul numărului părților care se obligă, în
timp ce actele juridice se divid în unilaterale și multilaterale ținând seama de numărul părților a
căror voință juridică participă la formarea actului. Contractul unilateral este, la rândul său, un act
juridic bilateral (are la bază acordul de voință a două persoane), dar generează obligații doar
pentru una dintre părți (de exemplu, donația fără sarcini).
4[]
A se vedea, pentru prezentarea acestei opinii: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 25-27;
B. Dumitrache, M. Nicolae, R. Popescu, Instituții de drept civil, Curs selectiv pentru licență,
2001-2002, lucrare coordonată de C. Bîrsan, Gh. Beleiu, Fr. Deak, Ed. Universul Juridic,
București, 2001, p. 205.
creditor în cursul executării contractului nu se poate prevala de sancțiuni specifice contractelor
sinalagmatice - excepția de neexecutare sau rezoluțiunea contractului.
b. Potrivit unei alte opinii[1], categoria contractelor sinalagmatice nu trebuie contestată,
întrucât acestea sunt o realitate. „Fără îndoială că obligațiile născute în sarcina creditorului
dintr-un contract unilateral, pe durata executării sale, spre deosebire de obligațiile principale,
sunt eventuale. Numai că după ce ele s-au născut sunt integrate în contractul original și, pe cale
de consecință, fac parte din acest ansamblu și au rolul de cauză mutuală, fapt din care rezultă că
sunt interdependente. Este greu de contestat că mandatarul ori depozitarul se angajează să
presteze un serviciu celuilalt cocontractant, pentru a se însărăci; nu este vorba de un contract
liberalitate. Această condiție, rezultată din natura contractului de servicii gratuite, este
peremptorie. Este motivul pentru care, așa cum s-a arătat, ar fi cu totul artificial ca aceste
obligații eventuale să fie considerate sau văzute ca fiind extracontractuale, ceea ce ar avea ca
rezultat imposibilitatea de a le reține și include în raporturile contractuale”[2]. Evident, contractul
rămâne unilateral dacă obligațiile eventuale nu se nasc în cursul executării acestuia. Dacă
obligațiile eventuale se vor naște, întrucât au fost implicit și necesar avute în vedere la
încheierea contractului, se poate aprecia că acel contract a devenit sinalagmatic, fiecare parte
contractantă având posibilitatea de a invoca excepția de neexecutare ori de a solicita
pronunțarea rezoluțiunii[3]. Suntem, în acest caz, în prezența unor contracte sinalagmatice
imperfecte, „deoarece calitatea de creditor a părții care era inițial exclusiv debitor s-a dobândit
în cursul executării, și nicidecum în momentul încheierii contractului”[4].
Noul Cod civil aduce precizările necesare: „contractul este unilateral, chiar dacă executarea
lui presupune obligații în sarcina ambelor părți” (art. 1.171 teza finală C. civ.). Nu este suficient
ca prestațiile să fie reciproce; ele trebuie să fie și interdependente. Cele două condiții trebuie
reunite cumulativ (obligații reciproce și interdependente), pentru ca un contract să fie
sinalagmatic[5].
Fiecare parte își asumă obligații în considerarea obligațiilor celeilalte părți, ceea ce creează
interdependența raporturilor obligaționale. Această interdependență trebuie privită sub aspect
cauzal, adică prin prisma ideii de scop (în situația contractelor sinalagmatice, neexecutarea
obligațiilor unei părți lipsește de cauză obligațiile cocontractantului)[6].

Interesul clasificării
Regimul juridic este diferit pentru contractele sinalagmatice față de contractele unilaterale:
a. contractele sinalagmatice au efecte sau consecințe care suportă un regim special:
excepția de neexecutare, rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea, riscurile neexecutării
contractului;
b. înscrisul sub semnătură privată care constată un contract sinalagmatic are putere
doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale câte părți cu interese contrare
sunt. Pentru persoanele care au același interes, este suficient un singur exemplar original.
1[]
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, București,
2009, pp. 101-102.
2[]
Ibidem, p. 102.
3[]
Ibidem, p. 103.
4[]
Loc. cit.
5[]
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat..., op. cit., pp. 72-73.
6[]
Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod..., op.
cit., vol. I, p. 1225.
Pluralitatea exemplarelor originale nu este necesară atunci când părțile, de comun acord, au
depus singurul exemplar original la un terț ales de ele (art. 274 C. pr. civ.).

2. Contracte cu titlu oneros, contracte cu titlu gratuit (art. 1.172 C. civ.)

După scopul urmărit de părți, contractele sunt oneroase și gratuite.

Contractul este oneros atunci când „fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în
schimbul obligațiilor asumate” [alin. (1) al art. 1.172 C. civ.]. Adică fiecare parte urmărește să
obțină o contraprestație, în schimbul celei pe care o face ori se obligă să o facă, în favoarea
celeilalte părți[1] (exemple: vânzarea, locațiunea, schimbul, renta viageră).
Scopul încheierii contractului este determinant pentru a afla dacă actul este oneros sau
gratuit. Elementul intențional este cel care face diferența. Contractul este oneros, dacă scopul
perfectării sale a fost, în principal, obținerea unui avantaj, fără să se ceară o echivalență între
avantajele obținute de părți. S-a subliniat [2] că, totuși, criteriul echivalenței ar putea fi folosit în
mod complementar, putând fi util pentru a depista caracterul gratuit sau oneros al contractului.
Contractul gratuit este acela „prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți
un beneficiu, fără a obține în schimb un avantaj” [alin. (2) al art. 1.172 C. civ.]. Creditorul este
cel care procură, fără echivalent, un avantaj celeilalte părți a contractului [3] (donația fără sarcini,
comodatul).
Într-o subdiviziune, contractele oneroase sunt comutative și aleatorii. Tot așa, contractele
cu titlu gratuit se subclasifică în liberalități și acte dezinteresate. Vom prezenta distinct aceste
categorii.

Interesul clasificării contractelor în contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit [4]
Menționăm principalele aspecte ale regimului juridic diferit, în raport de scopul încheierii
contractului:
a. încheierea actelor cu titlu gratuit este supusă unor reguli mai stricte sub aspectul formei
(de exemplu, donația se încheie, sub sancțiunea nulității absolute, în formă autentică - art. 1.011
alin. (1) C. civ. Solemnitatea avertizează donatorul asupra faptului că se îndatorează irevocabil,
fără a obține în schimb un echivalent - în cazul donației fără sarcini);
b. persoanele lipsite de capacitate de exercițiu nu pot încheia acte de donație nici prin
reprezentanții lor legali; minorii care dispun de capacitate de exercițiu restrânsă nu pot încheia
asemenea acte nici cu încuviințarea reprezentanților legali și a autorității tutelare;
c. elementul intuitu personae nu are relevanță în contractele cu titlu oneros, în timp ce
contractele cu titlu gratuit se prezumă a fi încheiate în considerația persoanei gratificate;
d. reducțiunea liberalităților și raportul succesoral operează doar în privința actelor cu titlu
gratuit, nu și a celor oneroase;

1[]
T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968, p.
33.
2[]
Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod..., op.
cit., vol. I, p. 1225.
3[]
Contractul oneros era anterior reglementat în art. 946, care a reprodus art. 1.105 din
Codul civil francez (a se vedea Code civil, Dalloz, Paris, 1999, p. 835).
4[]
A se vedea C. Jugastru, Drept civil. Obligațiile..., op. cit., pp. 38-41.
 e. acțiunea pauliană are mai mulți sorți de izbândă și efecte mai puternice în cazul actelor
cu titlu gratuit.

3. Contracte comutative, contracte aleatorii (art. 1.173 C. civ.)

Categoria contractelor oneroase se subdivide în contracte comutative [art. 1.173 alin. (1) C.
civ.] și contracte aleatorii [art. 1.173 alin. (2) C. civ.]1.
Este comutativ acel contract în care părțile au, încă din momentul încheierii contractului,
certitudinea existenței prestațiilor, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă
(vânzare, locațiune, schimb).
Noua definiție a contractului aleatoriu răspunde criticilor doctrinare. În vechiul text de cod,
„contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci când obligația uneia dintre părți este
echivalentul obligației celeilalte (1). Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru
una sau pentru toate părțile, de un eveniment incert (2)” (art. 947 C. civ. 1865). Critica a vizat
faptul că un contract comutativ putea să facă obiectul unei confuzii, fie cu contractul
sinalagmatic, fie cu contractul oneros. În realitate, criteriul de demarcație, între caracterul
comutativ și cel aleatoriu, era certitudinea sau incertitudinea existenței și a întinderii prestațiilor
părților[2].
Contractul aleatoriu se caracterizează prin prezența elementului alea[3]: „Existența sau
întinderea prestațiilor părților sau numai ale uneia dintre ele depinde de un eveniment incert;
așadar, la încheierea contractului, nu se poate calcula întinderea prestațiilor, nu se poate ști
cuantumul câștigului ori al pierderii și uneori nu se poate ști nici măcar dacă va exista sau nu
câștig ori pierdere”[4]. Debitorul obligației de întreținere este în câștig dacă întreținutul
decedează la scurt timp după încheierea contractului de întreținere. Dimpotrivă, el poate fi în
pierdere dacă întreținutul trăiește o perioadă îndelungată de timp, valoarea întreținerii putând fi
superioară valorii bunului dobândit. Alte contracte aleatorii sunt renta viageră, loteria,
asigurarea.
Codul civil definește contractul aleatoriu astfel: „Este aleatoriu contractul care, prin natura
lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig sau o expune
totodată, la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert”. Noțiunile „câștig” și
„pierdere” nu pot fi privite, așa cum s-a arătat[5], decât din perspectivă patrimonială, adică
raportat la drepturi și obligații care au acest caracter.

1
Cu privire la modul în care a fost receptată, în nul Cod civil, diviziunea contractelor în comutative și aleatorii,
a se vedea, Comutativ și aleatoriu – limitele unei clasificări, în Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2021, p. 121-
124.
2[]
Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod..., op.
cit., vol. I, p. 1226, inclusiv autorii citați la comentariul articolului 1.173 C. civ.
3[]
A se vedea, cu privire la elementul alea: J.-L. Mouralis, La notion d'alea et les actes
juridiques aleatoires, These, Paris, 1925; A. Benabent, La chance et le droit, These, Paris,
1973.
4[]
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 32.
5[]
Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod..., op.
cit., vol. I, p. 1227.
 Interesul clasificării
Acțiunea în resciziune pentru leziune privește doar contractele comutative[1]. În condițiile în
care prestațiile sunt cunoscute ca întindere și ca valoare, dezechilibrul acestora poate fi constatat
și apreciat.

4. Liberalități și contracte dezinteresate

Contractele cu titlu gratuit (contractele de binefacere) [2] se subclasifică în liberalități[3] și

contracte de servicii gratuite (contracte dezinteresate).
Liberalitățile sunt acte cu titlu gratuit prin care o parte transmite celeilalte un bun, o
fracțiune de patrimoniu sau întregul patrimoniu. Intră în această categorie, de exemplu, legatul
și donația[4].
Contractele de servicii gratuite [5] (împrumutul gratuit, mandatul gratuit, comodatul) sunt
contractele prin care una dintre părți procură celeilalte un folos fără a-și diminua patrimoniul
(contracte prin care o parte face un serviciu celeilalte părți). Este exclusă astfel însărăcirea uneia
dintre părți. În cazul fideiusiunii, de pildă, terțul numit fideiusor se îndatorează să execute el
însuși prestația debitorului, dacă acesta nu va aduce la îndeplinire obligația ce-i incumbă.
Serviciul dezinteresat constă în faptul că garantul răspunde în subsidiar pentru debitorul
principal, fără să primească, în principiu, un echivalent în schimbul obligației pe care și-o
asumă[6]. Patrimoniul fideiusorului rămâne neștirbit, întrucât el poate regresa împotriva
debitorului pentru sumele plătite. Gratuitatea este de natura, și nu de esența fideiusiunii. Nimic
nu se opune ca, prin acord de voință, debitorul să achite garantului contravaloarea serviciului
celui din urmă.

Interesul clasificării
Menționăm, exemplificativ, câteva aspecte de regim juridic diferențiat, în funcție de
categoria căreia îi aparține contractul:
a. liberalitățile sunt acte solemne, iar contractele dezinteresate sunt consensuale. Excepțiile
de la forma solemnă, în materie de liberalități, sunt expres prevăzute: darul manual, donațiile
indirecte, donațiile deghizate [art. 1.011 alin. (2) C. civ.];
b. doar liberalitățile sunt supuse reducțiunii liberalităților excesive (art. 1.092 C. civ.) și
raportului (art. 1.146 C. civ.), nu și contractele de servicii gratuite.

1[]
Art. 1.224 C. civ. („Inadmisibilitatea leziunii”): „Nu pot fi atacate pentru leziune contractele
aleatorii, tranzacția, precum și alte contracte anume prevăzute de lege”.
2[]
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat..., op. cit., p. 75.
3[]
A se vedea D. Chirică, Liberalitățile ca specie a actelor juridice, în RRDP nr. 4/2008, pp.
15-32.
4[]
Legatele testamentare sunt liberalități, dar totodată sunt acte juridice unilaterale.
5[]
L. Pop, Tratat..., op. cit., vol. II, pp. 112-113.
6[]
În sensul că fideiusiunea poate interveni atât în favoarea debitorului, cât și în favoarea
creditorului, a se vedea O. Căpățînă, Titlul gratuit în actele juridice, Ed. Rosetti, București, 2003,
pp. 76-77.
 5. Contracte consensuale, contracte solemne, contracte reale (art. 1.174 C. civ.)

După criteriul modului de formare, contractele sunt consensuale, solemne și reale.

Această clasificare tradițională este convențională, întrucât „toate contractele constau în
consensuri, adică în acorduri de voință ale părților contractante” [1].
Contractele consensuale se formează valabil prin simplul acord de voință al părților,
independent de forma de exprimare a acesteia. Contractul rămâne consensual, chiar dacă părțile
îndeplinesc anumite formalități (chiar dacă, de exemplu, încheie contractul în formă autentică).
„Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voință al părților”.
Textul art. 1.174 alin. (1) C. civ. se corelează cu dispoziția legală care consacră principiul
consensualismului: dacă legea nu impune o anumită formă pentru valabilitate, contractul se
încheie prin simplul acord de voință al părților (art. 1.178 C. civ.). Vânzarea ia naștere, în
principiu, prin acordul de voință al părților, care își exprimă consimțământul asupra condițiilor
contractului; prin excepție, în unele situații, legea prevede cerința încheierii actului într-o
anumită formă – de exemplu, convențiile încheiate conform art. 1.244 C. civ.; contractele
electronice, cu privire la care art. 1.245 prevede „Contractele care se încheie prin mijloace
electronice sunt supuse condiţiilor de formă prevăzute de legea specială” 2.
Contractele solemne sau formale[3] se subordonează cerinței de respectare a anumitor
formalități (redactarea unui înscris autentic sau a unui înscris sub semnătură privată - de
exemplu, vânzarea terenurilor, donația, căsătoria, contractul de constituire a unei ipoteci).
Ignorarea cerinței formei solemne este sancționată cu nulitatea absolută a contractului. Art.
1.242 alin. (1) C. civ. este explicit în acest sens: „Este lovit de nulitate absolută contractul
încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă”.
„Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități
prevăzute de lege” [art. 1.174 alin. (3) C. civ.].
Solemnitatea este fundamentată pe mai multe rațiuni: atrage atenția părților „asupra
importanței hotărârii lor de a contracta și le oferă un răgaz de gândire”[4]; oferă terților
posibilitatea de a cunoaște existența raportului juridic. În anumite cazuri, forma scrisă face
posibilă cunoașterea, de către autoritățile competente, a modificărilor intervenite în situația
juridică a unor imobile[5].
Exemple de contracte pentru care legea prescrie forma autentică: contractele care strămută
sau constituie drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară (art. 1.244 C. civ.)6;
donația [art. 1.011 alin. (1) C. civ.] [7]; contractul de ipotecă [art. 2.378 alin. (1) C. civ.].
Fideiusiunea, potrivit noii reglementări civile, este un contract care se încheie în formă scrisă,

1[]
I. Albu, op. cit., p. 41.
2
A se vedea, F. Moțiu, Contractele speciale, Curs universitar, Editura Universul JUridic, București, 2020, p.
12.
3[]
A se vedea L. Pop, Tratat..., op. cit., vol. II, pp. 117-118.
4[]
L. Pop, Drept civil..., op. cit., p. 41.
5[]
Ibidem.
6
„În afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii
absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară”.

7[]
Excepțiile de la forma solemnă, în materie de donație, sunt expres menționate de Codul
civil: darul manual, donația indirectă și donația deghizată.
ad validitatem (forma solemnă poate fi reprezentată de încheierea contractului prin înscris
autentic sau prin înscris sub semnătură privată).
Câteva precizări privesc mandatul de ocrotire, reglementat în subsecțiunea §31 (Cartea a V-
a, Titlul IX, Capitolul IX, Secțiunea a 2-a) imtrodusă prin Legea nr. 140/2022. Orice persoană
cu capacitate de exerciţiu deplină poate da mandate de ocrotire pentru situaţia în care nu ar mai
putea să se îngrijească de persoana sa ori să îşi administreze bunurile. Mandatul de ocrotire
poate fi dat şi de majorul care beneficiază de consiliere judiciară, cu încuviinţarea ocrotitorului
legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă (art. 2.0291 C. civ.)1. Executarea mandatului este
condiţionată de survenirea deteriorării facultăţilor mintale ale mandantului – împrejurare care se
constată ca urmare a întocmirii unor rapoarte de evaluare medicală şi psihologică. Încuviințarea
executării mandatului de ocrotire aparține instanței de tutelă, la cererea mandatarului desemnat
în contract2.
Mandatul de ocrotire se încheie prin înscris autentic notarial (forma ad validitatem).
Conținutul actului este prevăzut de lege și are în vedere dorinţele exprimate de mandant cu
privire la îngrijirea sa şi condiţiile de viaţă după survenirea incapacităţii. Astfel, mandatul
cuprinde persoana desemnată de mandant căreia mandatarul trebuie să îi dea socoteală, precum
şi frecvenţa îndeplinirii acestei obligaţii, care nu poate fi mai mare de 3 ani. În ipoteza în care
persoana nu a fost desemnată de către mandant, aceasta va fi desemnată de instanţa de tutelă, cu
ocazia încuviinţării mandatului (art. 20292 C. civ.).
Doctrina franceză afirmă chiar atenuarea principiului consensualismului și „renașterea”
formalismului, sub diverse manifestări, în contractele civile și comerciale[3].
Contractele reale implică, alături de exprimarea consimțământului, remiterea bunului
(darul manual, depozitul[4], împrumutul de consumație, comodatul, contractul de transport de
bunuri, gajul cu deposedare). Acordul de voințe, neînsoțit de remiterea bunului, semnifică,
eventual, promisiune de contract real[5].

Interesul clasificării
a. în absența formei prescrise de lege, contractele solemne sunt nule absolut [6]. Contractul
real nu se consideră a fi încheiat atâta timp cât nu a intervenit tradițiunea lucrului;

1
Persoana aflată în unul dintre cazurile prevăzute la art. 113 C. civ. nu poate avea calitatea de mandatar (art.
113 enumeră persoanele care nu pot fi tutore).
2
Cu prilejul încuviinţării mandatului și pentru a evita prejudicierea gravă a mandantului, instanța de tutelă poate
dispune orice măsură necesară pentru ocrotirea persoanei mandantului, reprezentarea acestuia în exercitarea
drepturilor şi libertăţilor sale civile sau administrarea bunurilor lui. Actul prin care mandantul a încredinţat deja altei
persoane administrarea bunurilor sale continuă să producă efecte, cu excepţia cazului în care acesta este revocat de
către instanţa de tutelă, pentru motive întemeiate (art. 20291 alin. 5 și 6 C. civ.).
3[]
A se vedea, cu privire la cerințele de formă ale actelor juridice: M.A. Guerriero, L'acte
juridique solennel, These, Toulouse, 1975; V. Delaporte, Recherches sur les formes des actes
juridiques en droit international prive, These, Paris, 1974.
4[]
„Remiterea bunului este o condiție pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, cu
excepția cazului în când depozitarul deține deja bunul cu alt titlu” [art. 2.103 alin. (2) C. civ.].
5[]
Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod..., op.
cit., vol. I, p. 1228.
6[]
Soluția a fost consacrată în jurisprudența franceză în raport cu ante-contractul. Dacă
viitorul contract face parte din categoria actelor solemne, promisiunea de a contracta va
îmbrăca, în mod obligatoriu, aceeași formă (a se vedea Cass.fr.I, 20 juillet 1981, hotărâre citată
după R. Cabrillac, Droit des obligations, 2e ed., Dalloz, Paris, 1996, p. 27).
 b. contractele consensuale se încheie în momentul realizării acordului de voință, contractele
solemne la data îndeplinirii formei cerute de lege, iar contractele reale se perfectează la data
remiterii bunului;
c. dispozițiile legale diferă în materia probațiunii și în materia reprezentării convenționale.

6. Contracte cu executare imediată, contracte cu executare succesivă

Ținând seama de modul de executare, contractele se clasifică în instantanee (cu executare

imediată) și succesive.
Contractele cu executare imediată conțin prestații susceptibile de a fi exercitate în unul și
același moment care, în majoritatea situațiilor, coincide cu momentul încheierii contractului
(vânzarea unui bun cert, contractul în care vânzătorul predă bunul și cumpărătorul achită
integral prețul, operațiunile fiind simultane)[1].
Contractele cu executare succesivă[2] obligă părțile la prestații care trebuie executate într-o
anumită perioadă de timp. Prestațiile pot fi succesive atunci când se execută, potrivit acordului
de voință al părților, la anumite intervale de timp (vânzare cu plata în rate, întreținere) sau
continue, pe întreaga durată a contractului (furnizarea energiei electrice) [3]. De exemplu,
convenția matrimonială4 a fost caracterizată în doctrină ca fiind un act cu executare succesivă,
„care își produce efectele, de principiu, pe durata căsătoriei sau pe durata funcționării regimului
matrimonial ales. Această prelungire temporală nu se poate rezuma doar la o cuantificare a
activului patrimoniului unuia dintre contractanți la începutul și la sfârșitul aplicării convenției,
ci ne conduce, logic, cu gândul la un act statutar, care ia naștere și ca efect al încrederii
reciproce dintre asociați. Nu în mod nejustificat a fost comparată căsătoria cu societate
comercială, care are un sediu propriu (locuința de familie), un scop determinat – întemeierea
unei familii, dar și un patrimoniu propriu, cu un mod de administrare stabilit prin convenția
matrimonială. Această calificare, de act statutar, nu poate fi primită integral, deoarece orice
extrapolare dintr-un domeniu în altul comportă riscuri, iar convenția matrimonială nu se
rezumă la stabilirea unor drepturi și obliații între soți, ci presupune alegerea statutului
patrimonial al familiei”5.

Interesul clasificării
a. rezoluțiunea operează doar în cazul contractelor care se execută imediat; contractele cu
executare succesivă sunt supuse rezilierii pentru neexecutarea obligațiilor uneia dintre părți;
b. prin excepție de la principiul retroactivității efectelor nulității, contractele cu executare
succesivă în timp vor fi desființate numai pentru viitor, întrucât între momentul încheierii și cel
al desființării aceste acte și-au produs efectele - de exemplu, locatarul a beneficiat de folosința
bunului, iar locatorul a primit chiria corespunzătoare perioadei de timp respective;

1[]
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat..., op. cit., p. 84.
2[]
A se vedea J. Azema, La duree des contrats succesifs, These, Lyon, 1968.
3[]
A se vedea, cu privire la această clasificare: L. Pop, Drept civil..., op. cit., pp. 43-44; C.
Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 33-34.
4
Pentru detalii privind convenția matrimonială, A.-R. Motica, Delimitarea convenției matrimoniale de alte
instituții, în Analele Universității de Vest din Timișoara, nr. 1/2006, p. 65-80.
5
O. Ghiță, Unele considerații privind viciile de consimțământ în materia convenției matrimoniale, în Revista
Română de dRept Privat, nr. 4/2022, p. 172.
 c. suspendarea executării obligațiilor este reglementată de lege doar pentru contractele cu
executare succesivă;
d. riscurile contractuale se suportă diferit pentru cele două tipuri de acte civile;
e. revizuirea pentru ruperea echilibrului prestațiilor părților, determinat de fluctuațiile
monetare, privește mai ales contractele cu executare succesivă.

7. Contracte numite, contracte nenumite (art. 1.168 C. civ.)

După cum sunt sau nu reglementate, contractele se clasifică în contracte numite și

contracte nenumite.
Contractele numite sunt contractele care se bucură de o reglementare proprie, fiind
calificate prin denumiri speciale în legi: vânzarea, schimbul, locațiunea, depozitul, mandatul
(mandatul de orcotire, este o specie a mandatului) gajul, ipoteca etc. Regulile particulare
privitoare la anumite contracte sunt prevăzute în Codul civil (Titlul IX, „Diferite contracte
speciale”) sau în legi speciale.
Contractele nenumite nu sunt nominalizate și nu sunt reglementate distinct în lege.
Încheierea acestora este expresia libertății contractuale a părților și a nevoilor generate de
practică: contractul de hotelărie, contractul de prestări de servicii ș.a.

Interesul clasificării
Contractele numite urmează regimul de drept comun al contractelor și, după caz,
reglementările speciale în materie. Contractele nenumite urmează dispozițiile generale privind
contractele. Art. 1.167 statuează că toate contractele se supun regulilor generale din Capitolul I,
Titlul II, Cartea a V-a - „Contractul”. Adesea, instanța de judecată are rolul de a interpreta
clauzele contractuale, în vederea stabilirii voinței reale a părților.
Sub genericul „Regulile aplicabile contractelor nenumite” (art. 1.168), Codul civil aduce
câteva precizări. Prima regulă este că pentru contractele nereglementate de lege se vor aplica
dispozițiile generale ale contractelor, așa cum se regăsesc în primul capitol din Titlul II, Cartea a
V-a - „Despre obligații”. A doua regulă este aceea că, în măsura în care dreptul comun este
neîndestulător, contractele nenumite sunt guvernate de regulile speciale referitoare la contractul
cu care se aseamănă cel mai mult.

8. Contracte negociate, contracte de adeziune, contracte forțate

După cum părțile dispun sau nu de posibilitatea de a stabili conținutul actului juridic prin
act de voință, contractele sunt negociate, de adeziune sau forțate.
Contractele negociate sunt rodul discuțiilor libere dintre părți. Părțile negociază clauzele
contractuale, eventual fac unele concesii față de pretențiile inițiale și ajung, în final, la un acord
care le reprezintă interesele. Aceste tipuri de contracte se încheie în urma discuțiilor și
tratativelor, fără intervenția vreunei voințe din exterior și fără clauze impuse ori prestabilite de
una dintre părți.
 Contractele de adeziune[1] au un conținut predeterminat de către una din părți, în general de
partea care „are o poziție economică privilegiată, puternică sau chiar monopolul unor
prestații”[2]. Cocontractantul are libertatea de a accepta sau nu clauzele contractuale, fără
posibilitatea negocierii acestora (de exemplu, contractul de furnizare a apei, gazului,
electricității, contractul de transport CFR). Cu referire la acest tip de contracte, s-au afirmat,
următoarele: „Contractele standard au devenit, astfel, nu numai complementul necesar al
masificarii producției - care vizează atât bunurile și serviciile ,tradiționale", cât și pe cele create
pe fondul progresului și inovării economice (e.g., industria transporturilor, industria financiară
și a asigurărilor, industria divertismentului, industria platformelor sociale etc.) -, ci și cauza
rupturii dintre teoria clasică a contractului (care presupune ca fiecare clauză contractuală,
inclusiv din contractele de adeziune, a fost citită, înțeleasă și acceptată) și practica tranzacțiilor
economice moderne (în care aderenții nu manifestă interes cu privire la clauzele contractuale).
Standardizarea contractuală a provocat o criză de legitimitate a modului tradițional de întelegere
a contractului”3.
Actualul Cod civil definește contractul de adeziune ca fiind contractul ale cărui clauze sunt
impuse sau sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta ori ca urmare a instrucțiunilor sale,
cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare (art. 1.175). Rezultă că singura opțiune pe
care o are cealaltă parte este de a accepta sau de a nu accepta clauzele contractuale. Lipsește
posibilitatea negocierii contractului, ceea ce face diferența față de prima categorie (contractele
negociate).
Domeniul predilect al contractelor de adeziune este cel al contractelor de consum, privite
adesea din perspectiva disproporției sau inegalității economice dintre părți. Încheiate între
consumatori și profesioniști, contractele de consum4 sunt supuse dispozițiilor din legile speciale
și, în completare, dreptului comun - adică prevederilor Codului civil. Explicația pentru frecvența
contractelor de consum, în contextul contractelor de adeziune, constă în necesitatea de a utiliza,
în practică, instrumente juridice adaptate circuitului economic cotidian [5]. Chiar dacă prezintă
inconvenientul poziției inegale (din punct de vedere economic) a părților, contractele de consum
reprezintă mijloace indispensabile, care concretizează o sumă de clauze, în mare parte
standardizate în funcție de particularitățile domeniului pentru care sunt elaborate (de exemplu,
contractul de transport de persoane pe calea ferată, contractul de transport aerian și maritim de
persoane, contractul de prestare a furnizării energiei electrice, gazului, apei, abonamentele radio
sau de televiziune etc.). În domenii cum sunt cele menționate, un anumit monopol deținut de
profesioniști permite impunerea condițiilor contractuale, fără etapa negocierii contractului.
Clauzele sunt prestabilite, iar partea „slabă” a contractului (consumatorul) nu are deschisă decât
posibilitatea de a adera sau nu la acestea. Nu are însă posibilitatea de a le discuta și nici de a le

1[]
A se vedea G. Berlioz, Le contrat d'adhesion, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1976.
Cu privire la contractele de adeziune în dreptul european, a se vedea, C.T. Ungureanu, Drept internațional privat
european în raporturi de comerț internațional, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 26-28.
2[]
L. Pop, op. cit., p. 39.
3
L. Bercea, Contractul de adeziune. O analiză structurală și funcțională a standardizării contractuale, în
Revista Română de Drept Privat, nr. 4/2020, p. 370.
4
Cu privire la obligațiile speciale de informare precontractuală prevăzute în legislația dreptului consumului, a
se vedea, L. Pop, Obligația de informare precontrcatuală și formalismul informativ, în T. Bodoașcă, C. Jugastru, E.
Hurubă, V. Lozneanu (coord.), Liber Amicorum Ioan Leș, Contribuții la studiul dreptului privat, Editura Universul
Juridic, București, 2017, p. 227-233.
5[]
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat..., op. cit., p. 81.
modifica, oferta pe care o primește din partea profesionistului fiind una imutabilă, adică
standardizată și generală, care nu depinde de persoana destinatarului[1].
Există, desigur, mecanisme de protecție a consumatorului, față de partea care deține
monopolul într-un sector economic. Raporturile juridice generate de contractele de consum
cunosc reglementări speciale sub aspectul clauzelor abuzive. Legea nr. 193/2000 [2] conține
prevederi de detaliu privind condițiile în care o clauză contractuală este considerată abuzivă.
Lipsa negocierii și dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părțile sunt
principalele repere în calificarea unei clauze ca fiind abuzive.
Încheierea contractelor forțate (obligatorii) și conținutul acestora sunt impuse prin lege, fie
pentru ocrotirea intereselor părților, fie pentru protejarea terților (de exemplu, asigurarea de
răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule). Nu se confundă contractele forțate cu
contractele de adeziune. Cum s-a subliniat, „în situația contractelor forțate, condițiile de
încheiere nu sunt stabilite prin voința exclusivă a uneia dintre părți, ci prin puterea legii. Pe de
altă parte, nevoile afacerii și necesitățile personale îi determină pe oameni să incheie anumite
contracte, așa-zis nevoite”3.
Interesul clasificării. Încheierea contractului de adeziune necesită o procedură mai rapidă și
mai simplă, asigurând accelerarea circuitului civil[4] - imperativ incontestabil al realităților
imediate. Aprecierea unor clauze ca fiind esențiale necesită atenție, întrucât nu orice stipulații
contractuale implică simpla adeziune din partea cocontractantului. Nu este în discuție un
contract de adeziune atunci când o parte impune anumite clauze care nu pot fi calificate ca fiind
esențiale, raportat la structura contractului care urmează să fie încheiat. Clauzele esențiale sunt
cele referitoare la elementele esențiale ale contractului, prevăzute în art. 1.182 C. civ.

1[]
Oferta în contractele de adeziune este nu doar imutabilă, dar și perpetuă (se întinde la
toate contractele care ar putea fi încheiate într-o anumită perioadă de timp) și, de obicei,
detaliată (cuprinde toate clauzele contractului respectiv). A se vedea, pentru detalii, L. Pop, I.-F.
Popa, S.I. Vidu, Tratat..., op. cit., p. 83.
2[]
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și
consumatori a fost republicată în M. Of. nr. 543 din 3 august 2012. Pentru definirea clauzelor
abuzive în contextul Legii nr. 193/2000, a se vedea, I.-F. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, în
Pandectele Române, nr. 2/2004, p. 204-210.
3
V. Marcusohn, Condițiile generale ale contractului. Libertatea de a contracta și limitele acesteia, în
Pandectele Române, nr. 2/2015, p. 34.
4[]
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 45.