Cuprins

Introducere:……………………………………………………………………………..3

Capitolul I
Consideraţii generale privind apariţia statului şi dreptului.
1.Problemele teoretice legate de apariţia statului şi dreptului………………………………5

2.Premisele generale ale apariţiei statului şi dreptului……………………………………..18

3.Corelaţie drept-stat în apariţia ei istorică...........................................................................26

Capitolul II

Apariţia şi dezvoltarea statului.

1.Noţiunea statului................................................................................................................31

2.Aparitia statului.................................................................................................................36

Capitolul III

Apariţia şi dezvoltarea dreptului.

1.Noţiunea dreptului............................................................................................................45

2.Apariţia dreptului.............................................................................................................52

3.Locul dreptului în sistemul normelor sociale...................................................................62

Capitolul IV

Teorii privind apariţia statului şi dreptului.............................................................69

Concluzie........................................................................................................................80

Bibliografie....................................................................................................................82
 Introducere

Apariţia societăţii umane a confirmat dictonul „zonpolitikon”, spune Aristotel. Omul ca

fiinţă socială, trăieşte într-o colectivitate în care se formează în funcţie de anumite situaţii
complexe diferite.Normele de conduită la început sunt mai simple,rudimentare,dar care încă din
vechime s-a manifestat uneori ca adevărate monumente legitative,ca exemplu,legile lui Manu în
India,codul lui Hamurappi în Mesopotamia,legile celor 12 tabele la romani ş.a., pentru ca apoi
în societatea modernă şi mai ales în cea contemporană legislaţia să capete o extindere foarte
amplă, cerută de viaţa socială, de transformările care au loc, nevoile dezvoltării vieţii sociale.
Este greu de afirmat cu exactitate care a fost momentul apariţiei, formării statului şi a
relaţiilor sociale reglementate de anumite norme de drept.
Ştiinţa teoriei generale a dreptului şi statului propune câteva instrumente de lucru
fundamental. Acestea sunt:conceptele, categoriile, principiile şi noţiunile generale în baza
cărora dreptul sunt două elemente de bază care nu pot exista de sinestătător. Statul fără drept îşi
pierde importanţa sa şi invers, dreptul fără stat nu există.
Mi-am propus această temă deoarece am dorit să îmi formulez o părere concretă în ce
priveşte momentul apariţiei statului şi dreptului.
Aceste momente sunt cuprinse în cele patru capitole care formează lucrarea propusă.
Astfel capitolul întâi ţine de a ne introduce în problema privind apariţia statului şi dreptului
referind-ne la aşa autori cum sunt:Aristotel, Machiaveli, Heghel ş.a. la fel m-am referit şi la
corelaţia drept-stat în evoluţia istorică.
Capitolul doi se referă în exclusivitate la stat cum ar fi: noţiunea statului şi apariţia statului.
În capitolul trei am relatat deja problema dreptului, cum ar fi:noţiunea,apariţia şi locul
dreptului în sistemul normelor sociale.
Capitolul patru cuprinde teorii privind apariţia statului şi dreptului , concluyia şi
bibliografia.
Prezenta lucrare a fost concepută ca o introducere în studiul dreptului. Apariţia unui stat
independent presupune noi raporturi sociale şi noi principii de coeziune socială care urmează a
fi formate.Cu atît mai mult că pe parcursul a zeci de ani a predominat falsul şi minciuna,
recunoaşterea unui singur model de gîndire şi comportament, a unei singure ideologii. Lucrarea
dată constituie o încercare de a prezenta o nouă viziune a unor fenomene juridice.

3
 Capitolul I
CONSIDERATII GENERALE PRIVIND APARITIA STATULUI
SI DREPTULUI.
1.Problemele teoretice legate de apariţia statului si dreptului.
Studierea procesului apariţiei statului şi dreptului are nu numai un caracter academic şi
politic ci şi istoric. Ea permite s-ă înţelegem mai suficient natura sociala a statului şi dreptului
prin intermediul manuscriselor. Da posibilitate de analizat cauzele si regulile care au apărut in
perioada de dezvoltare a statului şi dreptului. Permite mai suficient să determinam toate
funcţiile. Altfel spus de a determina locul şi rolul lor în viata societăţii şi politice.
Printre teoreticieni, statul şi dreptul niciodată n-au existat în trecut şi în prezent o privire
unica în procesul apariţiei statului si dreptului.Odata cu studierea acestei intrebari,nimeni nu
pune la indoiala dovezile istorice,ca primele state cu sisteme de drept in Grecia,Egipt,Romasi in
alte tari erau state si drept sclavagist.Nimeni nu pune la indoiala acel fapt ca pe teritoriul
Rusiei,Poloniei, Germaniei si in tarile din apropiere niciodata n-a fost robie.Conform istoriei
primul a aparut nu Sclavagismul ci statul si dreptul feudal.
Alaturi de parerile despre aparitia statului si dreptului nu rare ori au loc reflectari directe a
acestui process,ignorarea constienta a unui sir considerabil si mai profound sau multilateral a
factorilor aparitiei statului si dreptului.Daca notiunea statului despre care scrie in legatura cu
acesta inca la inceputul secolului XX analistul I.Gumplovici,deseori se reducea la exprimarea
tendintelor politice, la imaginarea programelor politice si care servea drept imbolt pentru
tendintele politice.In asa fel si actul istoric de aparitie a statului nu trbuia sa fie supusa insultei.
Actul istoric de aparitie a statului, continuie autorul era bazat pe ideile : extragerea din
motive determinate rationaliste si motive de moravuri.Pentru mentinerea moralei si cinstei
omenestineaparat trebuia de ascuns metoda reala a aparitiei statelor si a expune in locul lor
careva formula legala si umana a formarilor.O cale spre subintelegerea esentei metodei aparitiei
statului si dreptului poate fi legata cu cu dezvoltarea reala a economiei si societatii, pe baza sau
in limitele carora apare statul si dreptul.Dar pe de alta parte cu dezvoltarea comuna a culturii
umane, intelectul lor, psihica si in sfirsit a gindirii adecvate au adus la obiectivitatea necesitatii
formarii si existentei statului si dreptului. In afara de aceasta in cadrul studierii problemelor
aparitiei statului si dreptului nu este unic.
Din alt punct de vedere este necesar de deosebit procesul primei aparitii a statului si
dreptului pe plan general.Acest process al formarii fenomenului stat si drept, a institutiilor pe

4
baza descompunerii din timpul dezvoltarii societatii pina la stste si respective pina la drepturi a
adus la aparitia diferitor institutii.
Dar din alt punct de vedere neaparat trebuie de evidentiat procesul nasterii si dezvoltarea
noilor formatiuni statale a institutiilor pe baza fortei societatii existente, dar din anumite cauze
disparute de pe arena societatii politice.
Totodata se mentioneaza caracterul dublu al procesului aparitiei statului si
dreptului.Vestitul savant rus in domeniul dreptului G. F.Sersenevici scria inca in 1910 ca acest
process neaparat trebuie studiat cel putin din doua puncte de vedere.Important de studiat este, in
ce mod prima data a nucleului societatii s-a nascut statul.Aceasta este un plan,o imbinare a
procesului aparitiei statului si dreptului. Si altfel se pune intrebarea,daca in societatea
contemporana bazata pe statul de drept, mai pot exista si alte forme statale.
Necesitatea acestei metode, differentiate de cercetare a procesului aparitiei statului si
dreptului, se conditioneaza cu aceea ca in acest sau altcaz, exista diferite conditii deaparitii si
dezvoltare a procesului dat.Cauzele aparitiei acestui fenomen sunt diferite, si considerabil difera
unul de altul prin legitatile formarii lor si dezvoltarii ulterioare.
Daca de exemplu multi autori autohtoni si straini au evidentiat rolul obiectiv a factorilor
reali atunci la urmatoarele stadii de dezvoltare a materiei statului si dreptului,la schimbul unora
vechi sisteme de drept si de stat cu altele, din nou apar sisteme de drept si de stat,
paralel cu factorii obiectivi.
Nu intimplator la aceasta examinare a procesului aparitiei unor sisteme de state si drepturi
in locul altor dezvoltari a societatii, tot mai des au inceput sa atraga atentia nu numai la aceasta
prioritate a formei reale a dezvoltarii materiei statului si dreptului cum este evolutia, dar si la
un asa subiect important cum este si revolutia.
Raspunzind la intrebarea cite feluri de stat sunt si cum ele se adopta, renumitul filosof a
epocii renasterii N.Machiaveli scria ca statele pot fi:,,fie cu mostenitori , fie de tip nou”.,,Nou”
poate fi statul in tot intreg ,fie o parte din ele,alaturata la statul mostenitor in urma unor
cuceriri.
Statele noi continuie autorul, se impart in acelea ,unde supusii sunt obisnuiti sa se supuna
conducatorilor , unde au fost obisnuiti sa traiasca liber.Statele se cuceresc fie cu arma straina,fie
din mila soartei, sau cu cinste.
Metoda adoptarii statelor sau,cu altfel de cuvinte forma lor de aparitie, are o mare
importanţă nu numai din punct de vedere politic, dar mai bine zis din punct de vedere al teoriei
statului si dreptului,si din punct de vedere pragmatic (practice).
El are o insemnatate foarte mare,in primul rind,pentru elita conducatoare sau personae
deosebite(tarul,monarh)din perspectiva puterii de stat.

5
 Este foarte greu noului conducator sa-si mentina puterea, analizeaza N.Machiaveli.Chiar
si conducatorului mostenitor,alaturindu-se o noua stapinire,ii este greu sa tina in minele sale
puterea in primul rind ca urmare a unei si aceias cauza care provoaca dezvoltarea rasturnarilor
de putere in statele noi. Si anume: oamenii crezind ca noul conducator o sa fie mai bun se
intorc impotriva celui vechi.Dupa aceasta in curind prin practica se conving, ca s-au dezamagit,
,,ca noul stapinitor intotdeauna aste mai rau de cit fostul conducator.” .
In asa mod, autorul mentioneaza ca noul conducator isi face dusmani intre acei pe care ii
limiteaza in actiuni, si pierde prietenia celora care l-au ajutat la acapararea puterii. Cauza
rezulta in aceea ca el este in stare sa-l multumeasca in acea masura drasnica pentru ca el este
dator pentru acapararea noii sale puteri .
Care este insa iesirea dupa Machiaveli din situatia creata? Care masuri sunt necesare de
luat pentru mentinerea puterii? Raspunsul la aceaste intrebari difera in dependenta de aceea in
care conditii a aparut noul stat si respective noua putere.
Daca ele au aparut din cauza ca poporul nu stia anterior nici un fel de drepturi si libertati,
atunci in acest caz noul conducator pentru mentinerea puterii destat trebuie sa intreprinda, dupa
parerea lui Machiaveli, cel putin urmatoarele actiuni de ,,asigurare”.In primul rind de a spulbera
mostenirea din tata in fiu a puterii de stat,sau prin totalitatea obiceiurilor si pastrarea ordinii
vechi de la care nu pot aparea nici un fel de nemultamiri.In afara de acestea e necesar de a lua
masuri pentru pastrarea legilor vechi si datini care vor folosi , pentru aceea ca noul stat format
si teritoriile cucerite sa se contopeasca intr-un tot intreg cu statul cuceritor.
In acel caz cind statul si puterea de stat apar pe calea cuceririi intr-un stat strain dupa
limba si obiceiurile, conducatorul acestui stat urmeaza sa intreprinda cu totul altfelde masuri.Si
anume de a crea una sau doua colonii, care ar lega noile paminturi cu statul cuceritorului”, ,,sa
se faca sa-i slabeasca pe cei mai puternici si in afara de aceasta sa fie atent ca in tara sa sa nu
patrunda un conducator strain care ar depasi puterea sa”.
Apelind la experienta istorica a predecesorilor sai Machiaveli scrie ca romanii cucerind
o tara si creind alta noua, respectau respectau regulile sus numite precum si:,,sreau colonii,
aparau pe cei slabi nepermitindu-le in acelas timp sa prinda la puteri;luptau cu cei puternici si
luau masuri ca in tara sa nu patrunda idealul strainilor puternici”.
Intral doilea rind, metoda sau forma aparitiei noilor state si sistemelor de drept in locul
celor vechi are o importanta moral-politica in plan social ca baza pentru formarea noilor legi si
respectarea lor binevola.
In dependenta de aceea,cum,sau in ce mod se formeaza noul stat pe calea cuceririi unor
popoare daca se formeaza el in rezultatul eliberarii popoarelor de dependenta coloniala, de la
aceasta ea forma conturarii de pe partea crearii bazei sociale moral-politice pentru existenta si
functionarea lui, aceasta inseamna respective, nici pe de parte a bazei sale legale.

6
 Din practica istorica, de existenta si functionarea statelor ce apar pe baza celor vechi,
urmeaza ca potentialul moral-politic si respective existenta si functionarea lor legitima, se
afla in directa de independenta de metodele legitime de formare a lor de sustinere din partea
maselor populare.In dependenta de aceasta se afla la fel si procesul legitim acceptat din partea
societatii.
Se intreaba, scria in privinta aceasta E.N.Trubitcoi, din ce motive legilecreate de statele
noi sau statele deja existente trbuie sa fie recunosce state de drept si binevol respectate?
Evident, raspundea insusi autorul, ele trebuie sa fie respectate pentru ca ele sunt elaborate de
catre putere, care cere dreptul de a elabora legile, sicare au dreptul la supunerea supusilor.Dar
noi stim din practica istorica ,ca puterea singura nu creaza si nu poate crea dreptul.Atitudinea
fata de putere, confirma Trubitcoi, care domineaza numai cu o singura putere goala, ,,supusii n-
au legatura de drept si obligatii fata de stat”. Puterea are dreptul dominant.Numai in asa mod
ea in realitate reprezinta in sine acea societate careea in ea domineaza in sensul ca, serveste
intereselor poporului, expune libertatea poporului.
Asa sau altfel, face concluzie autorul, dreptul puterii se reduce la dreptul acelui popor sau
societatii, din numele caruia ea conduce si ordoneaza daca noi ne obligam sa ne supunem ei,
numai deatita ca ea reprezinta prin sine autoritatea uneea sau altei paturi sociale ce ne
inconjoara fie ca economica, politica, sociala.
In al treilea rind metoda si forma aparitiei statelor noi,si cu cele a sistemului de drept,
impreuna cu cele existente sau in locul unor forte a sistemului de stat si drept existent, are o
mare importanta pentru intarirea lor ulterioara sidezvoltarea in vederea mentinerii in alte al
tonului de viata ,cresterea ei social-politica al balansarii si existente din practica formarii si
functionarii ale lumii rezulta ca statul ,ce se naste bazindu-se pe masele largi care intotdeauna
au mai multe sanse la supravetuire si dezvoltare, de cit statul care n-are aceasta baza sociala ca
de exemplu aparitia in perioada medievala a statelor noi si sistemelor unice politice Machiaveli
nu fara teme considera, ca:,,conducatorul trebuie sa fie in relatii prietenesti cu poporul,
contrar, in momentul greu el va fi inlaturat.”.Statele noi si puterea unica in ele, critica autorul,
se declara de popor sau de clasa superioara.Reprezentanta clasei superioare vazind ca nu pot
sa se opuna poporului, inainteaza un reprezen tant din partea lor si-l declara conducator pe
obligatii. La fel ca si poporul vazind ca nu pot sa se opuna clasa superioare inainteaza un
reprezentant, pentru ca in puterea lui sa-si dobindeasca o oarecare protectie. Cele cevin la
putere cu ajutorul clasei superioare, ii este mai greu sa mentina puterea de cit a celui, care a fost
inaintat de catre popor.

7
 Dacă conducătorul va fi înconjurat de către reprezentanţii din clasa superioară care se

consideră ia un nivel cu dânsul, el nu poate nici sa ordone, nici să aibă activitate

independentă în cazul când poporul la adus pe reprezentantul sau la putere, conduce singur.

În afară de aceasta explică autorul, nu se poate de satisface întrutotul dorinţele

clasei superioare, dar se poate de satisfăcut cerinţele poporului, fiind ea poporul are un
scop mai cinstit de cât clasa superioara: clasa superioară doreşte sa înlăture cerinţele
poporului dar poporul nu doreşte să fie înlăturate cerinţele lui. Mai mult ca atât cu
poporul înrăit nu se poate nimic de făcut, deoarece el este numeros, dar cu clasa
superioară se poate, fiind că ea este mică la număr. Poporul la urma urmei o să se
întoarcă de Ia conducător, atunci de la clasa superioară înrăita se poate de aşteptat nu
numai ca ea o să se întoarcă de la conducător clar şi va merge împotriva lui deoarece ea poate
să prevadă viitorul, este mai deşteaptă, caută căi spre ajutor şi se închină în faţa celui mai
puternic în aşa mod, şi-a făcut concluziile Machiaveli M. dacă conducătorul a devenit la
putere cu ajutorul poporului, atunci el trebuie sa ţină echilibrul puterii lui că aceasta nu este
greu, fiind că poporul cere numai aceea că el să nu fie înlăturat, dar dacă conducătorul a adus
la putere clasa superioară nu. cu voinţa poporului atunci prima lui datorie este să nu înlăture
prietenia cu poporul care iarăşi nu este greu de făcut; dacă de luat poporul sub protecţia lui.
Oamenii după natura lor sunt în felul următor: cei care văd binele din partea celor care
aşteptau răul mai ales aceasta se leagă de binefăcători din care cauză poporul încă mai
mult va predispune Ia conducător, decât în cazul dacă singur s-a dus la putere.
Marca susţinere a maselor populare apariţiei statului are o importanţă deosebită nu

numai pentru întărirea puterii şi susţinerea tonului superior de viaţă a statului, clar şi

pentru criza apărută în urma acestui.

Aici merge vorba nu numai despre criza şi creşterea mecanismului statului când încă statul
nou se evidenţiază, îşi întăreşte puterea sa şi a crizei "vârstei mature" apărute nu numai
târziu la etapele care corespunzătoare societăţii şi statului, când prin cuvinte vestitul savant
francez în domeniul dreptului M. Oriu „statui matur pretinde ca înăuntrul său sa existe politica
liberă şi an acelaşi timp, dreptate socială. Aşa genuri de crize, după analiza dreaptă a
autorului, apare politica-socială. a epocii contemporane, începutul care la pus revoluţia din
Anglia din 1688 şi revoluţia franceza din 1789 şi care au fost chemate "nenumărate idei
sau principii" şi a cadonat nu numai suflet revoluţionar, dar şi suflet de reacţia cum este tot mai
largă ce apare în faţa ochilor noştri.

8
Aceste cuvinte au fost spuse de M. Oriu cu mai mult de o sută de ani în urmă şi majoritatea lor
se păstrează actualitatea lor. Este clar faptul că discuţia nu este numai despre luptă CLI sufletul
revoluţionar şi reacţionar întrebarea se pune mai detaliat dintre clasa superioară care o au diferite
ţări, cu .majoritatea populaţiei, aşa cum între statele care şi-au trăit veacul pe o parte, iar pe de
cealaltă parte statele noi formate. Acest nesfârşit, niciodată nu încetează şi nici alte state nu
pot să fie fără acest proces.
Mai devreme sau mai târziu el atinge regimul politie al statului. Odată cu căderea
imperiului roman şi formarea pe baza lui a mai multor state, căderea impresiei britanice,
destrămarea URSS şi pe baza lor se dezvoltă alte state noi, state independente, şi alte multe
exemple din adâncul istoriei care aduc aceleaşi argumente. Fostele state puternice sau state
simple sub influenţa apariţiei în societate şi în lumea înconjurătoare şi au schimbări esenţiale,
dar cu vremea şi dispar de pe arena mondială.

Pentru ca mai profund de înţeles esenţa şi dezvoltarea sistemelor de drept şi de stat existente

precum şi încercarea de a scoate la iveală tendinţele istorice a dezvoltării lor pe viitor este

necesar mai întâi de toate a studia cum aceste state şi formaţiuni statale apar, ce cale ele parcurg

şi ce devin ele în prezent V. Lenin fără îndoială avea dreptate când scria, că studiind o anumită

apariţie socială inclusiv statului din punct de vedere a apariţiei şi dezvoltării, atunci fără

îndoială înăuntru său vor fî şi rămăşiţele trecutului bazele prezentului şi proiectele de viitor .

În acest fel accentuând atenţia asupra studierii problemelor apariţiei dezvoltării statelor în

prezent noi în acelaşi timp creăm puncte de legătura cu trecutul său şi formăm idei pentru

înţelegerea tendinţelor de bază în dezvoltarea statului în viitor.

Analizând problema interacţiunii şi legăturii prezentului cu trecutul şi viitorul pe exemple

evoluţii societăţii N. M. Corcunov scria, ca alături de prezentul societăţii şi statului o

importanţă deosebită o are şi trecutul. Fiecare generaţie are o acţiune aparte asupra dezvoltării

vieţii societăţii pe viitor, pe de o parte, şi fiecare generaţia primeşte o moştenire bogată de la

părinţi şi bunei din trecut.

Existenţa societăţii menţiona savantul în marc măsură depinde de trecut, mai ales dacă

acest trecut este bogat în evenimente istorice. O societate slabă din prezent poate continuă, sa

existe doar dacă are un trecut istoric bogat. Drept exemplu poate servi imperiul Roman care a

existat timp îndelungat, după care el a decăzut considerabil. Trecutul său a fost întratât de

bogat încât chiar Barbarii care iau distrus măreţia sa politică nu a putut sa se închine faţă de

măreţia civilizaţiei sale tot odată alături de viaţa sa politică din trecut, continua Cornucov, ce

9
determina armonia vieţii întregii societăţi se află şi un al treilea element, care avea o

importantă aparte în gândirea social politică în puterea faptului că omul este înzestrat cu

cunoştinţă istorică, el se deplasează din trecut spre viitor. Memoriu şi dorinţa, sunt două părţi a

nuia şi aceluiaşi fenomen. Aceea ce omul a învăţat din practica trecutului într-un mod anumit el

le foloseşte şi pe viitor. Fiecare om este în stare datorită idealurilor create de el însuşi, să

posede o închinare proprie despre viitor. "Existenţa acestora idealuri sau lipsa lor,

caracterul lor, toate acestea sunt momente foarte importante, ce determină viaţa socială în

general.

În lume permanent au existat numeroase teorii, ce desfăşoară procesul apariţiei şi

dezvoltării a statului si dreptului. Prin aceasta se subînţelege, că fiecare din ele oglindează

diferite opinii şi discuţii diferitor grupe, clase, niveluri, naţii şi alte societăţi în procesul dat,

sau priviri şi discuţii uneia şi aceiaşi societăţi comune şi dezvoltare a statului şi dreptului.

Este vorba nu numai despre interesele claselor ci si despre legătura dintre contradicţii.

Despre timp îndelungat se confirma în legătura rusă şi literatura străină, întrebarea se pune

mult mai profund. Se are în vedere totalitatea spectrului existent în interesele şi contradicţiile

societăţii, acordarea directă sau indirectă ce influenţează în procesul apariţiei statului şi

dreptului.

În timpul existenţei ştiinţelor filosofice, juridice şi politice au fost elaborate mai

multe teorii şi doctrine. Au fost expuse sute sau mii de propuneri contractuale, împreună cu

acele neacordări despre natura statului şi dreptului, cauzele, izvoarele şi condiţiile apariţiei

lor continuă şi în zilele noastre.

Cauzele apărute în urma teoriilor numeroase se referă la următoarele, în primul

rând, în greutatea şi multelateralitatea procesului apariţiei lor este adecvată, în al doilea

rând, în neânlaturarea diferitor păreri subiective a procesului dat din partea

cercetătorilor, în al treilea rând, pentru schimbarea procesului apariţiei sistemului

statului şi dreptului, în al patrulea rând, amestecarea intenţionată sau neintenţionată în unele

cazuri a procesului apariţiei statului şi dreptului cu alte procese.

Atrăgând atenţia la următoarele împrejurări G.F, Şerşenevici fără îndoială spunea, în

deosebi despre ceea că întrebarea despre apariţia statului deseori se duce în eroare cu

întrebarea "despre întemeierea statului". Într-adevăr, analiza el, aceste două întrebări

logice sunt cu totul, diferite, dar "psihologic ele se întrunesc într-aeeleaşi rădăcini''.
10
Întrebarea despre aceea de ce trebuie de spus puterii de stat, în această imagine logică se leagă

cu întrebarea, care este apariţia I u i .

La aceasta o atenţie deosebită atrăgea în şi N.M. Corcunov. Desfăşurarea apariţiei

dreptului, scria el, nu se poate limita să se schimbe indicaţiile la aceea, cum se dezvolta
dreptul. Principala şi cea mai grea întrebare se conţine în explicarea primei apariţii a
dreptului, în explicaţia aceea, în ce mod apare pentru prima dată "conştiinţa despre
drept".

Dar de unde s-a luat conştiinţa iniţială despre drept? Rezolvarea acestei întrebări este

cu atât mai greu. analizează autorul, cu cât conştiinţa oamenilor presupune deja obiectul

nou, conţinutul pregătit. Dar când este vorba despre prima apariţie a conştiinţei relative de

drept sau a statului., atunci lămurirea dată nu este utilizabilă. Rămâne de presupus

înrăirea conştiinţei sau obiectul primar conştiinţa de drept fără actul inconştient .

În afară de aceasta, lăsând întrebarea despre apariţia statului şi dreptului foarte

încurcat şi rezolvate, nu putea, cum indica Corcunov N.M, de lămurit calea lor de

apariţie, în ele în primul rând se cerceta "instalarea cerească". Statul şi dreptul primeşte în

aşa mod în ochii poporului nu este nici un fel.de ordine obiective, şi aceasta într- adevăr îi

aşa. Cum arată analiza practicii a problemelor a apariţiei stalului şi dreptului, un rol

deosebit în rezolvarea acestor întrebări dea lungul istoriei a dezvoltării omenirii se acordă

religiei, încă în Egiptul antic. Babelon se înaintau idei apariţiei religioase a statului şi
dreptului. "Legea ne-a dat-o nouă Moisei, moştenirea societăţii" lui Iacov" - citim în biblie.

La hotarul veacurilor XIl-XIII. în Europa Occidentală se dezvoltă de exemplu,

teoria ''două săbii". Ea reiesă din aceea, că întemeietorul bisericii avea a doua sabie ei o

înmânau stăpâni torul u i pentru aceea, pentru că aceea să poată hotărî întrebările

pământeşti. Stăpânitorul, după părerea zeilor l se acordă dreptul să stăpânească oamenii şi

este slujitor al bisericii. Ideea principală a acestei teorii este de a întări prioritatea bisericii

asupra statului şi a dovedi, că nu este stat putere "nu de la Dumnezeu'".

Aproximativ în aceeaşi perioadă apare şi se dezvoltă ştiinţa larg recunoscută în

lumea ştiinţifică a savantului. Forma Acvinschii (1225-1274). El spune că procesul

apariţiei şi dezvoltării statului şi dreptului se alătură la procesul facerii lumii de către

Dumnezeu, însăşi conştiinţa Dumnezeiască conduce cu toata lumea, spune Fonia

Acvinschii. El este aşezat la toate perioadele istorice a societăţii, ordinei mondiale,

11
fiecărui stat aparte. Religia, după logica lui F. Acvinschii. trebuia să explice necesitatea

apariţiei ş existenţei statului. La rândul său, ultima se obligă să apere religia.

Ştiinţa religioasă despre apariţia statului şi dreptului are o existentă şi în prezent.

Alături cu ele ideile continuă să existe, expune încă în Roma Antică, despre ceea că

apariţia şi dezvoltarea statului şi dreptului, la opusul unor state şi sisteme de drept

separate influenţa hotărâtoare au acordat preferinţele omeneşti. Printre ele: dorinţa de bani

şi putere, cruzime şi alte calităţi şi pasiuni negative ale omului. „Ce a servit pricina principală

căderii statului Roman".? se întreabă cade exemplu istoricul roman veacului I până la era

noastră Gai Saliustii Crisp în lucrarea sa renumită "3aroвop Kaмилины". Şi în acelaş

moment răspunde: "Căderea moralei, pasiunea faţă de răsfăţare".

După aceea scrie Saliustii, când ''cu munca şi dreptate" a crescut statul Roman,

când cu puterea urmei au fost învinşi marii domnitori şi triburile vechi se împăcau "când a

dispărut de pe faţa pământului Cartaghen - concurentul imperiului Roman şi "toate

luările, toate pământurile sau deschis înaintea noastră şi toate au început să fie pe dos,

pericolul şi greutatea, n-au suportat încercarea prosperării şi bogăţiei.

"La începui, menţionau Saliustii, sa dezvoltat lăcomia faţă de bani, după eu -

lăcomia puterii, şi ambele au format rădăcini comune la toată sărăcia". Aşa s-a

întâmplat pentru ca dragostea de sine a distrus încrederea, cinstei şi celelalte calităţi

bune. Iubire de sine pe mulţi ia făcut mincinoşi.

În toată Galeleia, scria în privinţa acesteia, încă în vechime Iulii Cezar (100-44 până

la era noastră), "există doar doua clasele oameni, care se folosesc de autoritatea puternică,

fiindcă este ţinut pe starea nobilor: singur el la nimic nu se hotărăşte şi permite nici la

o adunare. '"A doua era poporul". Dar o însemnătate deosebită a factorului dat, acorda

o influenţă mare la procesul apariţiei statului şi dreptului, se acordă în perioada de

capitalism şi urmările acestor ani. Aşa în particula, vestitul economist englez D.

Ricardo (1772-1823) atrage atenţia la ceea. că "produsul pământului totul ce se

produce pe suprafaţa lui pe calcă muncii, tehnicii şi capitalului. - se împarte între trei clase

ale societăţii şi anume; proprietarii de pământ, deţinătorii bunilor sau capitalului, necesar

pentru prelucrarea lui, şi lucrărilor.

C. Marx şi F. Enghels reieşeau din aceea, că odată cu apariţia claselor şi existenţa lor

neapărată şi apariţiei, şi existenta statului şi dreptului. Statul, scria Enghels, n-a existat
12
întotdeauna. A fost societăţi care au existat fără el, care ideie nu aveau de stat şi de putere de

stat.

V.L Lemn examina statul ca "product a apariţiei, al contradicţiilor claselor. Statul scria în

lucrarea sa "Statul şi revoluţia'' apare acolo, atunci şi deatâta, unde, când şi deatâta

contrazicerile claselor obiective nu poate' deatâta contrazicerile claselor obiective nu poate fi

împăcate".

La etapa primitivă a început destraficierea societăţii ce duce la ceea că din masa totală a

membrilor societăţii se evidenţiază clasele superioare - alegerea unor grupe de conducători,

şefurilor de armată, mitropoliţii. Folosindu-se de starea socială a sa, aceste persoane însuşi

pentru ei o parte mare din obiectele dobândite pe cale militară, cele mai bune loturi de pământ,

obiectele meşteşugăreşti, obiectele de muncă. Despre apariţia statului în orice ţară adevereşte în

primul rând evidenţierea clin societate a unor categorii de oameni, ce nu produc forme materiale

şi religioase.

$2. Premisele generale ale apariţiei statului şi dreptului

13
 Istoria dovedeşte ea ştiinţa ca fiinţă umană s-a format într-o perioadă de timp de circa

patrii milioane de ani, iar societatea umană s-a constituit doar optzeci de mii de ani în urmă.

Odată cu apariţia primelor forme de organizare social (familia, ginta, tribul, asociaţia

obştească, partidul, statul şi alte comunităţi umane organizate) apare şi necesitatea de a

conduce indivizii şi de a le coordona activitatea, influenţând asupra conduitei lor. Pentru

aceasta anumite persoane, organe (cârmuitorul) trebuia să posede capacitatea de ai subordona

voinţa lor. Capacitatea dată se numeşte putere, fără de care orice societate s-ar dezintegra şi s-ar

transforma într-o adunătură haotică de indivizi.

Puterea există din cele mai vechi timpuri, în orânduirea comune primitive ea se baza

pe autorităţile, stima obiceiuri. Faţă de violatorii ordinii se aplicau măsuri de

constrângere, uneori destul de aspre, însă nu existau organe speciale de sine stătătoare, care să

nu să se supună persoanelor ce deţineau puterea sau o exercitau. Cu timpul puterea s-a

instituit ca o instituţie (aparat) independentă, devenind ceea ce astăzi numim stat.

Statul, reprezentând o nouă forma de organizare a societăţii a luat locul comunei primitive.

Opiniile privând cauzele apariţiei sunt diferite, deoarece nu la toate popoarele el are aceeaşi

origine şi nici caile de constituire a stabilităţii nu sunt asemănătoare.

Statul - după Nicolaie Popa este principala instituţie politică a societăţii. Apărut cu aproape

şase milenii în urmă în Orientu Antic (Egipt, Babelon, China, India), statul con.tinu.ie să fie şi

astăzi instrumentul conducerii sociale, iar dezbaterile privind natura, funcţiile, mecanismul şi

formele sale continuie să polarizeze atenţia unor cercuri largi de specialişti în domeniul poligrafiei

sociologiei, dreptului.

Curente şi teorii filosofice explică dea lungul timpului de pe poziţii diverse importanţa

statului, rolul său în apărarea unor interese sociale de grup sau al societăţii în întregul său. Abordarea

analitică a locului şi rolului statului în organizarea şi conducerea societăţii a scos în relief natura

istorică a statului, dependenţa formelor sale de transformările social-istorice. Ca şi în cazul

dreptului, apariţia statului este determinată de schimbările petrecute în orânduirea comune

primitive schimbări care au tăcut ca vechile forme de organizare şi conducere (Ginta) să nu mai fie

suficiente, impunându-se o forma nouă •- cea politică - statală. O dată cu apariţia statului relaţiile

sociale se pot dezvolta la adăpostul unei forţe sociale de constrângere, pe care o deţine statul şi o

poate utiliza împotriva celor care îi se opun. Statul apare astfel cu modalitate (o variantă) social-

14
istoric de organizare socială prin care grupurile sociale şi-au promovat interesele comune şi în care

şea găsit expresia concentrată întreaga societate.

Fata de societatea civilă statul este o necesitate exterioară puterea superioară pentru ea; pe de

altă parte, statul este scopul imanent al societăţii civile, indivizii, având datorii şi drepturi în

raporturile lor cu statul.

Romanii credeau în veşnicia dreptului. Ei spuneau, că acolo unde este societate există

drept. Ei nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept.

Credinţa lor în veşnicia dreptului corespundea celei în veşnicia societăţii. Adepţii . şcolii

Dreptului Natural, pornesc de la concepţia arestotelică după care omul este un animal social. Din

nevoia de a se stabili norme juridice. Legiuitorii Revoluţiei franceze sunt puternic conduşi de ideile

Dreptului Natural, în proiectul de Cod Civil al comisiunii de anul VII ei notau: "Există un drept

universal, imuabil, izvor al tuturor legilor, pozitive; el nu este decât raţiunea naturală întrucât

acesta guvernează pe toţi oamenii. S-a afirmat că "Secolul XX are nostalgia dreptului n aiura T un

drept disimulat sub forma "principiilor generale".

Din această perspectivă, întrebarea ce se ridica mai sus (când apare dreptul?) rămâne în

relaţie cu, chiar modul în care concepe dreptul. Daca c! este echivalent oricărei reguli de

conduită dreptul există nediferenţiat de alte reguli de conduită clin momentul apariţiei primelor

forme de organizare socială. Aşadar dreptul apare în condiţii social-istorice de dreptul apare

în condiţii social-istorice determinate caracterizate prin diferenţieri specifice societăţii politice.

La scara devenirii sale istorice, determinate de mari mutaţii economice, prima formă de

organizare socială este Ginta. Constituirea gintei se face în temeiul unui criteriu - comunitatea

de sânge. Cercetările istoriografice precum şi cele sociologice au scos la iveală anumite trăsături ale

acestei etape.

Ginta a fost forma universală de organizare a societăţii primitive. Ea s-a caracterizat

printr-o diviziune naturală a numai şi prin domnia obiectului. Democraţia gen ti l i că înseamnă

proprietatea comună asupra pământului, lipsa unei forţe exterioare de constrângere, o putere socială

ce aparţinea întregii colectivităţi. La greci, spre exemplu, Ginta purta denumirea de genos.

Conducătorul era ales de membrii gintei. denumit arhonte.

Mai multe ginţi formau Fratrii şi Triburi din conducătorii ginţilor. Agora era adunarea

obştească, în timp de război, tribul avea un conducător militar, care era după spusele lui

Aristotel, şef peste oameni liberi: s-a susţinut că iniţial ginta a fost matriarhală fapt
15
datorat poziţie proeminente a femeii în gospodărie - ea asigurând j mijloacele de subzistenţă

statornice în comunitate.

Trecerea de la ginta matriarhală la cea patriarhală a Fost uneori interpretată ca un efect al

dezvoltării ideilor religioase, al introducerii unor zeităţi noi. În realitate, trecerea la Patriarhat îşi are

cauzele sale sociale şi economice, determinate de schimbările importante produse: dezvoltarea

agriculturii, a păstoritului, a meşteşugurilor, a Schimbului etc.

Hegel consideră că adevărata istorie începe abia odată eu apariţia statului şi

dreptului, care întruchipează punctul cel mai. înalt al culturii, alături de introducerea

căsătoriei, întrucât primul din aceste principii aduce cu sine prelucrarea solului şi o dată cu

aceasta proprietatea privată explusivă, reducând viaţa rătăcitoare a sălbuţicului care îşi

caută în peregrupări subsistenţa, la stabilirea dreptului privat şi la siguranţa

satisfaceri i trebuinţelor.

Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai culturii în comunităţi aliate

pe primitivă de dezvoltare au scos la iveală faptul că în aceste comunităţi raporturile

membrelor erau conduse pe baza unor comandamente ce exprimau noile elementare ale

vieţii în comun şi care erau cuprinse, într-un sistem de norme sociale. Care spunzător

totenismului de clan Ia început .a constituit o expresie a diviziunii naturale a muncii

dintre comunităţi, contribuind la circulaţia fondului de alimente şi la reglementarea

legăturilor dintre sexe. După credinţele totemice, cei din aceleaşi clanuri sau fratrii se

considerau înrudiţi direct cu totemul lor (plantă, animal, etc.).

Acest sistem al totemismului de clan se apăra printr-un set de reguli - oprelişti (tabu-
uri). care vizau cele mai diverse domenii ale vieţii comunităţii. Existau oprelişti cu privire Ie
atingerea anumitor animale sau plante, tabu. Unele reguli - oprelişti prezintă uimitoare
similitudini ca normele cuprinse în coduri juridice.

16
La fel ca în cazul sistemului totemismului de clan şi aceste seturi normative se dezvoltă treptat,
odată cu schimbările sociale. Regulile simple de comportare, care înainte erau împletite direct
cu activitatea materiala a comunităţii şi exprimau nemijlocit interesele acesteia, se îmbina
cu elementul de magie. Totemismul mai târziu se îndepărtează treptat de originea lui.
devenind im sistem coerent de credinţe şi practici, în • 'nod paradoxal, tocmai animalul sau
planta devenită totem este ,mai târziu, interzisă a fi omorâtă sau consumata. O seamă de
cercetători (Thumwald. Malinowski, Hoebel etc.) consideră că aceste seturi de norme sociale
alcătuiesc dreptul societăţilor primitive.

O normă socială - scrie Hoebel - devine normă de drept din momentul în care

neglijarea sau încălcarea ei este urmată, sub formă de ameninţare sau în mod real, de

aplicarea unei forţe fizice, exercitată de un individ sau de un grup ca privelegiu

socialment recunocut al acestuia. La fel considera şi Gurvitch, când apreciază că "'acolo unde

există chiar un simplu noi active sânt şanse de a te găsi în prezenţa dreptului.

Mergându-se pe linia de gândire corespunzătoare pluralismului juridic, că dreptul

urmează a fi privit nu numai în. relaţie cu statul şi eu structurile social-politice constituie, ci

şi în afară oricărei structuri, trebuind a fi căutat şi în formele sociale de genul

manifestărilor de sociabilitate. Pentru a putea să dam răspuns pluralismului juridic este nevoie

credem, să reluăm prezentarea procesului apariţie dreptului.

Până acum am stabilit faptul că este de esenţa oricărei comunităţi stabilirea pe cale

normativă a unor criterii de compartiment unor existenţe pe care comunitatea înţelege să le

formuleze în legătură eu conduita oamenilor, în aşa fel încât comunitatea să se rezerve,

să nu fie pusă sub semnul "întrebării chiar existenţa sa, în condiţiile unui compartiment

arbitrar. Rămâne de demonstrat caracterul juridic sau ne juridic al acestor norme. Sânt de

părerea că aceste norme sunt de natura obştească sau obişnuielnică, religioasă, sau morală,

neexistând în această fază de dezvoltare istorică în aparat social care sa le asigure din afară

sau de deasupra întregii colectivităţi obligativitatea. Ele erau respectate ca deprinderi, faţa lor

obligatorie fiind rezultatul unei reflectări în planul conştiinţei individuale a convingerii

utilităţii lor. Nu există încă nici „ierarhie juridicţională,” de care vorbeşte Trăiau Mersei.

Ierarhia jurisdicţională este, în esenţa, un fenomen juridico-administrativ, fenomen

neconturat încă în aceste momente ale dezvoltării social-istorice.

În condiţiile schimbărilor sociale ce au avut loc in societatea gentilico-tribală se

produc modificări în structura şi modul de funcţionare a puterii sociale .şi a normelor ce asigură
17
eficienţa acestei puteri. Astfel - spre a ne menţine la exemplul Greciei - în epoca descrisă de

homer (aceea a democraţiei militare) se constată o treaptă desprindere a organelor

conducătoare ele restul populaţiei. Conducătorii militari, dată fiind înmulţirea războaielor,

cresc considerabil în importantă: ei hotărâse fără a mai consulta adunările obşteşti. După ce

legendarul rege Teseu a dat conducerea unică Atenei prin unirea triburilor, Solon împarte

populaţia ateniană în patru clase după avere, în timpul lui Clistene ultimele resturi gentilice

sunt nimicite, iar cetăţenii sunt împărţiţi pe bază criteriului strict teritorial. Apare astfel

statul, organism de conducere ce-şi stabileşte legături tic altă natură (teritorială şi nu de

sânge) cu cetăţenii.

Încă pe treapta înaltă a dezvoltării societăţilor gentilice, paralel cu trecerea la

agricultură şi creşterea vitelor, avusese loc o diferenţiere a intereselor sociale,

diferenţiere ce s-a reflectat şi în plan normativ. Aşa cum sublinia născocit trebuinţe

multiple cu satisfacerea lor, numai atunci se pot alcătui legi".

Astfel alături de prelucrarea unora dintre vechile norme de obicei şi sancţionarea lor

ca norme statale, dreptul apune şi sub forma unor legi noi, editate de noua pietre, în acelaşi

timp, societatea a continuat să creeze reguli sociale (obişnuielnice, religioase, etc.) care

coexistă cu regulile juridice. Drept se desprinde tretat de morală şi obiceiuri, în. condiţiile

prefacerilor structurale din societate,

Ocupându-se de noţiunea şi evoluţia dreptului, Max Weber consideră că în dezvoltarea sa

dreptul a cunoscut patru etape: revoluţia dreptului de către "profeţii dreptului" (de pilda

De Calogul revelat lui Moise de către Dumnezeu); creaţia şi descoperirea imperică a

dreptului, prin intermediul dreptului jurispudenţiul (ceea ce a 'acut, spre exemplu, pretorul la

Roma); administrarea dreptului de către imperiul laic şi de către puterile teoretice

(despotismul luminat al secolului al XVIII-lea) şi, în fine, elaborarea sistematică a dreptului

în baza unor criterii teoretice şi raţionale.

După spusele lui Alex Borodac - statul este un produs social al istoriei, apărut datorită

experienţei acumulate de omenire. Cauzele ce au determinat trecerea societăţii la forme de

organizare statului au fost diferite: diviziunea sociala a muncii apariţia proprietăţii private,

dorinţa unui popor de a trăi împreună, războaiele de jaf, neusitatea de trăi împreună, de a

18
menţine o ordine generala pe un anumit teritoriu, apărarea drepturilor şi libertăţilor

oamenilor, apărarea teritoriului etc.

Deci statul a apărut la o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, fiind o putere creată

de popor pe un anumit teritoriu, menită să organizeze şi să dirijeze societatea.

Poporul (naţiunea) - ca element constitutiv al statului, este o comunitate de

oameni, care locuiesc pe acelaşi teritoriu, vorbesc aceiaşi limbă şi o anumită tradiţie culturală.

Noţiunea este o comunitate umană, având ca trăsături definitori unitatea de teritoriu, de limbă

de viaţa economic. Noţiunea se caracterizează întotdeauna prin viata de a trăi în comun.

Teritoriul este un element definitoriu al statului, o parte din spaţiul globului

pământesc, delimitat prin frontiera de stat incluzând rolul, subsolul, apele şi coloana aeriană

asupra solului şi apelor, asupra cărora se exercită, suveranitatea statului:

Tot Alex Borodac spune că statul nu poate fi conceput fară putere, care constituie

clementul său principal. Puterea de stat este un fenomen legat de autoritate, o putere suverană

suprema în anteriorul statului, un fenomen legat de drept.

Având în vedere că statul a fost definit ca instrument al binelui comun, mijloc de

realizare a justiţiei, a dreptului de pe o poziţie şi ca instrument de exploatare a unei clase ţie

către altul sau ca o constrângere materială monopolizată de un anumit grup social-de pe altă

poziţie sau, de pe aceleaşi poziţii, clar numai cu privire la statul comunist, ca stat al

întregului popor, credem atitudinea acelor autori care se limitează la aprecierea elementelor statului

este preferabilă. fară a ocoli, insa în analiza acesteia problemele privind funcţiile şi scopul lui.

19
§3. Corelaţia drept-stat în evoluţie ci istorică.

Conexiunea strânsă dintre stat şi drept, originea lor comună, condiţionarea

reciprocă şi în ultima instanţă unitatea care o alcătuiesc împreună, nu înseamnă că cele două

entităţi se confundă de o asemenea maniere încât ar fi imposibilă distincţia dintre ele. După

spusele Iui Szabo: „În ceea ce priveşte legătura dintre "stat" şi "drept", ghilimelele trebuie

să fie plasate în mod corect, astfel că două se vorbeşte de drept tară stat, cuvântul "drept"

trebuie să fie pus între real drept; adică se vorbeşte, dimpotrivă, de "drept statal", atributul

"statul" nu trebuie să fie pus în ghilimele, căci este de prisos, în orice caz, prin intervenţia

statului ia naştere dreptul. Fără stat nu există drept.

Această enormă putere a statului, de a crea ţărmuila de anumite principii echitate,

asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, dreptatea socială, progresul social.

Unitatea lor nu exclude posibilitatea că ele să fie tratate separat şi totuşi, nu poate fi tratat

dreptul făcând abstracţie de conexiunea sa cu statul, după cum statul nu poate şi tratat

independent de aspectele sale juridice. Conexiunea dintre cele două entităţi se observă în

evoluţia lor istorică şi în împletirea lor complexă în lumea contemporană până la identitatea

lor, după cum vom vedea în dezvoltările care urmează.

Ideea potrivită căreia statul are un caracter istoric, fiind produsul unei îndelungate evoluţii,

în triburile primitive s-a născut formele rudimentare şi elementare ale autorităţii politice:

regalitatea, consiliul bătrânilor şi adunarea războinicilor, fără a putea stabili cu uşurinţă ordinea

cronologică în care au dus la apariţia fenomenului juridico-statal, sunt multiple şi se leagă de

evoluţia spre progres şi civilizaţie a societăţii umane, cum ar fi diferenţile sociale şi criteriul

economic, în aceleaşi timp apariţia acestui fenomen este pusă în legătură eu "Cauzele

psihologice ale instituţiilor politice, originele militare ale puterii, sau chiar originele ei

religioase.

20
 Dreptul şi statul apar în evoluţia istorică eu ireparabil. în Egiptul antic primul legiuitor

a fost Mens. O bogată activitate legislativă a avut loc în timpul lui. Romenses al II-lea (sec.

Al XII-lea, î.h) prin care s-a urmărit întărirea armatei, a organizaţiei de castă şi birocratizarea

aparatului de stat. Aşadar, dreptul este folosit pentru organizarea, funcţionarea şi consolidarea

statului. După cum codul legilor lui Mânu din India antică cuprinde în primul rând norme care

reglementează organizarea puterii de stat şi corelaţia cu cetăţenii. In china cel mai vechi cod

de legi este atribuit împăratului legendar Mu. Acolo ia naştere în sec. V-IV î.h, "şcoala

legislativă'', a cărei reprezentanţi aveau un cult suprem faţa de dispoziţiile emise de stat pe

care sau străduit să le extindă la toate cazurile vieţii.

Antichitatea greacă şi în special cea română ne aduce dovezi peremptorii primind

interferenţa dreptului cu statul printr-o perfecţionare a instituţiilor juridice, mai ales în Roma

Antică, alcătuind un fundament solid şi un mode pentru veacurile şi mileniile următoare. Ca

practică şi idee, evoluţia ulterioară al dreptului european, şi prin el al planetei întregi, nu

poate fi înţeleasă în afara dreptului român. Fiindcă întradevăr, dacă orientul antic a fost

legământul mărcilor religii, Grecia Antică a marilor curente filosofice, Roma străluceşte

prin spiritul juridic pe care 1-a lăsat ca moştenire şi model întregii omeniri. Peste realitatea

istorică, dar izvorând clin ea, operele lui Platon, Aristotel sau Cicero, teoritizează, în

"legile", "Republica" sau ''Politica'', conexiunea, interdependentul dreptului eu stalul,

elaborând categorii fundamentale în domeniul perene până azi şi în veacurile care vor urma.

Cu evul mediu, corelaţia drept-stat se relifează pe treaptă nouă; prin elaborarea

unor legi eu valoarea constituţională, care privesc direct reglementarea vieţii statului potrivit

normelor de drept cum ar fi Maghia. "Caria Libertatum" (Marea carte a libertăţilor) de la

1215, data de Ioan fără de ţară sub presiunea baronilor englezi. Sprijiniţi orăşeni şi

cavaleri, sau "Bula ele aur'' maghiară a regelui Andrei al II-lea din anul 1922, dată în.

împrejurările asemănătoare. Aceasta se referă în special la obligaţiile regelui, modul ele

administrare a statului şi drepturilor micii nobilimi.

Corelaţia drept-stat în epoca modernă dobândeşte un sens nou. Dualismele dintre cele două

entităţi înclină de partea dreptului de el însuşi veacurile care au urmat, şi mai ales acel secol de

aur, al spiritualităţii franceze ilustrat de Montesquieu, Voltaire sau Rousseau, au pus bazele

filosofiei politice care a avut drept rezultat căderea Baatiliei şi proclamarea memorabilă "Declaraţii

21
din august 1789''. A triumfat ideia potrivit căreia "legea este expresia voinţei generale". Drept se

imune tuturor şi numai puţin statului.

Aşadar, conexiunea drept-stat, în epoca modernă, trebuie înţeleasă prin triumful principiilor

noi şi primatul dreptului de drept, cel puţin ca idee, dar în parte şi ca realitate.

Relaţia drept-stat în epoca contemporană prinde un nou contur. Principiile proclamate

în epoca modernă devin sau tind să devină realitate. Capacitatea de folosinţă, sau mai precis

calitatea de subiect de drept se extinde la toţi indivizii care se bucură de libertăţi publice şi private.

Viaţa statală este guvernată de principiul universualităţii participării la viata politică prin

extinderea votului universal, aproape inexistent în secolul trecut prin absenţa femeilor.

Pluralismul ideologic instituţional se completează cu decizii majoritară. Sigur că acest proces se

realizează în ţările regimuri democratice. El rămâne însă o opţiune firească şi pentru cele

eliberate ele sub dictatură, sau pentru cele care încă aşteptă această perspectivă.

În epoca contemporană statul însă-şi reprezintă o ordine juridică prin întreaga sa structură,

organizarea şi funcţionarea, pe baza unei legi fundamentale: constituţia.

Treptat statul dobândeşte tot mai multe calitatea de subiect de drept, în sfera dreptului

public intern şi internaţional, ca purtător al suveranităţii, în acelaşi timp joacă un rol important în

dreptul privat ca persoană juridică, unde îşi exercită drepturile privat ca persoană juridică, unde îşi

exercită dreptul privat ca persoana juridică unde îşi exercita drepturile şi devine subiect

de obligaţii până la răspunderea juridica prin instituţia reprezentării.

Prin intermediul dreptului, starea naturală este înlocuită cu societatea civilă. Oamenii

se nasc cu drepturi, iar raţiunea statului este ocrotirea, asigurarea acestora.

22
 De pe alte poziţii cu alte argumente, dar cu acelaşi consecinţe - anume prezentarea
preponderent ideală a statului acesta este caracterizat şi de către reprezentanţii teoriilor solidariste.
Pentru acestea puterea publică este forţa pusă în serviciul dreptului cu toate că premisele de la
care porneau existenţa unei societăţi în care există o diferenţiere între guvernanţi şi guvernanţi,
caracterizarea statului ca o constrângere materială monopolizată de un anumit grup social, cu
forţa celor mai puternici dominând slăbiciunea celor mai slabi ar fi impus o altă concluzie
poate. Sau. am putea spune apropo eu definirea statului cu ceea ce este şi cu ceea ce
trebuie să fie că statul în concepţia lui trebuie să fie un stat de drept.

În acest sens, L. Duguit preciza că statui făcând legea, este obligat să o respecte atât cât ea

există. El nu poate să facă nimic un fel de act decât în limita fixată de lege, numai aşa statul este

stat de drept.
Oscilând în a vedea un stat mai ales, oamenii - colectivitatea împărţită în guvernaţii şi
guvernaţii, sau în clase sociale din care unii pot comanda altora obligaţii să asculte sau mai ales
regulile, normele care reglementarea, acestei relaţii de comandă - supunere, specialiştii din acest
domeniu i-au definit ca pe un fapt social, ca pe un ordin de drept. sau ca element complex ce
presupune atât mai mulţi autori contemporani.

După - Genoveva Vrabie - viaţa statului este strâns legată de a dreptului. Statul şi dreptul

contribuie o unitate de contrarii. Dreptul are rolul de "corset'' al forţei, de încadrare a acestei

puteri în lunetele de ordine de ""calmare" a tensiunilor ce se ivesc în Procesul exercitării

conducerii sociale prin intermediul activităţii de stat. Pe de altă parte, statul garantează

realizarea dreptului şi reintegrează ordinea juridică lezată prin activităţi lieicite.

După părerile lui Ion Craioveanu şi Ioan Ceterchi - statul editează normele juridice,
voinţa statală înscriindu-se cu un factur extrem de semnificativ în constelaţia factorilor care
determină influenţează într-un fel sau altul elaborarea normelor juridice, în situaţia în care statul
nu elaborează direct normele juridice, el are, de regulă competenţa de a atribui normele sociale
care aspiră la consacrarea prin drept (obiceiuri, normele sociale elaborate de divine organizaţii
sociale etc.), juridicitatea, de a valida, asigurând prin. forţa nu aplicarea lor.

Statul asigură organele, mecanismele, procedurile cu ajutorul cărora se

întruchipează reacţia societăţii faţa de cei care încalcă normele juridice, în acelaşi timp, Dreptul -

ca ansamblu de norme juridice este un instrument indispensabil pentru cetăţenii unui stat.

Prin norme juridice se stabilesc competenţele organelor statului, direcţiile principale de

activitate, relaţiile între organele centrale şi locale, între diferite entităţi statale etc. Prin drept,

23
puterea statală capătă oficialitatea şi legitimitatea, capacitatea de a-şi exercita şi

legitimitatea, capacitatea socială, de organizare a intereselor diverse din societate, de

soluţionarea confecţiei sociale cât şi a programului social.

Capitolul II APARŢIA ŞI DEZVOLTAREA STATULUI

Noţiunea statului.

Noţiunea, cuvântul stat este de o dată relativ recentă. Romanii nu 1-au întrebuinţat -

spunea P. Negulescu - căci pentru a desemna statul au utilizat poeis Machiaveli este cel

dintâi care întrebuinţează cuvântul stato, dar acesta se generalizează abia la începutul veacului

al XVII-lea, când găsim numele de "stat" în Franţa "stat" în Germania, "state” în Anglia."

Statul oriental antic, tehnocratice şi absolut cunoscut sub denumirea de "dispotism”

oriental cu limite de ordin religios ca Egiptul., Baleilonul India şi china.

Statul grei sau statul - cetate (Poliml), în care libertatea cetăţenilor, cu excluderea

sclavilor şi a altor categorii, constă un într-un statut de drepturi şi garanţii, ci în

participarea efectivă la triburile cetăţii şi la împărţirea funcţiilor publice.

Statul român care, născut ca stat-cetate, s-a dezvoltat apoi ca un sistem juridic vast si

complex unde sunt puse în relief atât personalitatea juridică individuală cât şi

suveranitatea de stat.

24
 Statul medieval, şi mai precis statul feudal unde se manifestă o peuralitate de puteri are

au făcut loc la forme diverse şi raporturi ierarhice complexe, fără o uniune solid constituit,

care o evoluat de la statul feudal (fărâmiţat) la absolutismul feudal, centralizat şi puternic,

precum Franţa, Anglia. Spania.

Statul modern care s-a născut pe valul revoluţilor din sec. XVII - XVIII, şi XIX, mai ales cele

americană şi franceză clin sec. Al XVII-lea, dispensat de orice subordonare faţa de biserica

sau altă putere, având o organizare militară proprie, cu o putere diversificată dar

limitată de însăşi constituţia elaborata de el şi care tem de garanţii, ce alcătuiesc statutul

cetăţeanului în special şi al individului în general.

Şi în sfârşit statutul contemporan ce are la bază voinţa întregului popor organizat din

punct de vedere juridic (corp electoral) şi politic (pluralism politic şi instituţional, asigurând

existenţa exercitarea drepturilor omului la parametri stabiliţi de comunitatea internaţionala

(preocupată tot mai profund de soarta individului planetar. Şi care tinde, fiind mai aproape sau

mai departe către un. ideal numit statul ele drept."

Noţiunea de stat este folosită în mai multe sensuri, lipsa de precizie fiind o societate

organizată, având un guvernământ autonom. Din acest punct de vedere "suntem cu toţii membri

ai statului, în acest sens, stalul constituie armatura sau acoperişul juridic al unui fenomen

sociologic, colectivitatea în întregime denumită mai precis naţiune sau, conform viziunii

lui Gramsc, societatea politică care acoperă societatea civilă. Se supune în acest sens, că Franţa

este un stat, că România sau Bulgaria sunt state.

Pe de altă parte, noţiunea de stat indică aparatul care conduce sistemul

organizaţional care înfăptuieşte conducerea politică a societăţii. Deci, în sens juridic, tehnic,

statul este un sistem organizaţional, reglementat juridiceşte, eare reglementează în mod

suveran conducerea uneia societăţi (a unui ponor stabilizat pe un anumit teritoriu),

deţinând în acest scop atât monopolul creării, cât şi monopolul apelării dreptului.

În teritoriile clasice statului au fost studiate în mod abstract, elaborându-se un

concept bazat mai mult pe ce este el în realitate. Astfel de exemplu, în concepţia

kantiana statul constituie o multitudine de oameni care trăiesc în conformitate cu dreptul şi

asociaţii printr-un contract. Pentru el libertatea şi legea sunt celc două puncte în jurul cărora se

25
leagă legislaţia civilă să fie oricare şi să nu rămână un raţionament gol, trebuie să intervină

aici un al treilea termen, în special puterea publica.

Raţiunea poate fonda statul constrângerea transformă deci starea precură a

libertăţilor din starea naturală în stat de drept.

După părerea lui Nicolae Papa • statul este principala insituţie politică a societăţii.

Aparul eu aproape şase milenii în urmă orientul antic (Egipt, Babilon, China, India) Statul

continuă să fie şi azi instrumentul conducerii sociale, tar dezbaterile privind natura,

funcţiile mecanismului. Şi formele sale continuă să polarizeze atenţia unor cercuri largi de

specialişti în domeniul politologiei, sociologiei dreptului.

Curente şi teorii filozofice explică dea lungul timpului de pe poziţii diverse

importanţa statului rolul său în apărarea unor interese sociale ele grup sau ale societăţii în

întregul său. Abordarea analitică a locului şi rolului în organizarea si conducerea

societăţii a scos în relief matura istorică a statului dependenţa formelor sale de

transformările sale social istorice. Apariţia statului este determinată de schimbări

petrecute în ordinea comunei primitive, schimbări care au făcut ca vechile forme de

organizare şi conducere (ginta, tribul) să nu mai fie suficiente, impunându-le o formă nouă

cea politică-statala. Odată eu apariţia statului relaţiile sociale se pot dezvolta la adăpostul unei

forţe speciale de constrângere pe care o defineşte statul şi o poate utiliza împotriva celor care I

se opun. Statul apare astfel ca o modalitate (o variante) social - istorică de organizare

socială» prin care grupurile sociale şi-au promovat interesele comune şi în care şi-a găsit

expresia concentrată întregii societate.""

Faţă de societatea civilă este o necesitate exterioară, puterea superioară pentru ea pe de

altă parte statul este scopul imanent al societăţii civile, indivizii având datorii si drepturi în

raporturile lor cu statul.

Cuvântul stat, în înţelesul pe care-f oferim azi. este de origine modernă, în limbile greacă

şi latină se găsesc mai multe expresii care indică o specie de agregaţie politică,

dar nu vom întâlni un termen generic şi nici o teorie adecvată a statului. Aceasta nu se înseamnă,

spre exemplu că românii n-au avut o idee clară despre .stat. multe din lucrările lor chiar cu

caracter teoretic (de exemplu: De Republica şi de legibus al lui Cicero), stau dovadă certă în

acest sens.

26
 O adevărată teorie a statului cu sensul pe care-1 dăm azi termenului de stat, este

fundamentată de către Nicolo Maehiaveli, părintele ştiinţei politice moderne.

Cuvântul stat - natu Leon Duguit desemnează fie guvernanţii sau puterea politică, fie

societatea însăşi, în care există această diferenţiere între guvernanţii şi guvernanţi şi în care

există astfel o putere politică. Kant consideră că statul legitim (statul de drept) este cel care

are ea scop apărarea drepturilor inoliemobile moralei.

După părerile lui Dumitru Baltag cuvântul ''stat" este origine modernă, în limbile greacă

şi latină se găsesc mai multe expresii care indică o specie de organizaţie politică, da nu vom

întâlni un termen şi nici o teorie cu adecventă a statului . o adevărată teorie a stalului cu sensul

pe care-1 dăm azi termenului de stat fundamentală de către Nicolo Machiaveli, părintele

ştiinţei politice moderne."

Apariţia statului este deci. rezultatul unor prefaceri social-politice, organizarea statală

a societăţii pe o anumită treaptă de dezvoltare a istoriei este o necesitate.'

În accepţiunea sau sensul istorico-geografic prin statul se înţelege populaţia

organizată pe un anumit teritoriu, delimitată prin pontierea precum şi relaţiile economice

politice culturale ale acesteia. În această accepţiune noţiunea „stat” înţeles larg, fiind sinonimă

cu acelei de "ţară" sau "patrie”, în această accepţiune statul care cu elemente definitorii,

populaţiei., organizarea politică a populaţiei şi respectiv teritorial (delimitat prin frontiere),

adică limitele geografice ale extinderii organizării politice a celei populaţii.

În teritoriile clasice statul a fost studiat în mod mult pe ceea ce vrem să fie el decât pe

ceea ce este în realitate. Astfel, de exemplu, în concepţia Kantiană.

Statul constituie "o multitudine de oameni care trăiesc în conformitate cu dreptul şi

asociaţi printr-un contract". Pentru el libertatea şi legea sunt cele două puncte în jurul cărora

se leagă legislaţia civilă. Dar, precizează Kant pentru ea legislaţia civilă să fie eficace şi să

nu rămână un raţionament gol, trebuie să intervină aici un al treilea termen în special puterea

publică. Puterea publică, statul au ca sarcină realizarea dreptului natural, în concepţia sa

starea (ele natură) se caracterizează ca şi la Hobbes - prin BELLUM OMNIUM OMNES,

dar sfârşitul acestui război nu se realizează prin forţă (ca la Hobbes) ci prin intermediul

raţiunii. Raţiunea poate fonda statul constrângerea transformă deci starea precară a

libertăţilor din starea naturală (de natură) în stat de drept. Prin intermediul dreptului,
27
 starea naturala este înlocuită cu societatea civilă. Oamenii se nasc cu drepturi, iar raţiunea

statului este ocrotirea, asigurarea acestora.

§2. Apariţia statului.

Una din tezele fundamentale ale concepţiei medialist - diulectice a statului este aceea cu

privire la caracterul său istorie, statul făcând parte din fenomenele sociale a căror existenţă a

se limitează la o anumită perioadă de dezvoltare a societăţii.

Istoria organizării statale nu coincide cu istoria societăţii umane.

Statul pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii şi de aceea elaborarea unei concept

pe deplin ştiinţific a statului presupune cercetarea originii statului, a cauzelor care au

determinat trecerea societăţii de la forme de organizare nestatală - gintă, trib - la organizarea

statală a societăţii la stat.

Apariţia statului a fost. pregătită de o perioadă îndelungată de dezvoltare lentă a forţelor

de conducerea socială. Momentul decisiv, cauza imediată de formare a statului trebuie

căutată în scindarea societăţii în care eu interese diametral opuse, în urma opoziţiei,

proprietăţii private amplu mijloacelor de producţie.

Orânduirea comunei primitive n-a fost organizată statal, n-a cunoscut statul,

deoarece nivelul extrem de căzut al Torţelor de producţie şi relaţiile de producţie

corespunzătoare lor, necesitau alte forme de organizare socială. Nici ginta, care
28
contribuie forma de organizare universală prin care au trecut toate popoarele, nu apare la

începutul distincţiei umane. Prin formă de comunitate umană care a apărut pe o treaptă iniţială

de dezvoltare a omenirii în perioada "copilăriei neamului omenesc" cum se exprimă Engels,

- poartă denumirea hoardă sau ciartă primitivă. Oamenii., abia desprinşi de regimul, slab

informaţi în faţa foiţelor oarbe ale naturii, se hrăneau cu produsele care Ic găseau gata în

natura sau le procurau prin vânarea animalelor mai mici. Adunaţi în cete, în hoarde, duceau o

viaţă normală,

Treptat în decursul unei perioade de timp foarte îndelungate în lupta împotriva

naturii, oamenii au perfecţionat uneltele şi armele au descoperit focul evenimente de

importanţă efocală - a trecerii la vânătoarea animalelor mat muri şi la pescuit.

Au fost create condiţii pentru trecerea la viaţa sedentară şi la forma superioară de

organizare socială mai eficace, la organizarea gentifico-tribală. Această formă de

organizare, a cărei dezvoltare urmează evoluţia foitelor şi relaţiilor de producţie va deveni

în pragul civilizaţiei, o frâna pentru dezvoltarea societăţii şi va trebui să cedeze locul

organizării societăţii de stat.

In sistemul organizării societăţii comunei primitive face parte, în primul rând, ginta

care este celule de bază a organizării întregii societăţi. Mai târziu pe baza evoluţiei ginta,

apar şi alte forme de organizare superioară. Astfel mai multe ginţi formau o patrie mai multe

fratrii formau un trib.

Uneori câteva triburi se organizau într-o uniune de triburi. Examinând trăsăturile

fundamentale de constituiri şi organizări gintei constatăm următoare;

Ginta apare cu o comunitate mai mare sau mai mică de persoane, constituită pentru

desfăşurarea unei vieţi în comun, în primul rând pentru exercitarea unei activităţi

economice şi în care toţi membrii sânt legaţi prin producţia comuna şi consumul comun.

Uneltele de muncă şi tehnică productivă fiind, foarte primitive, mijloacele necesare

traiului ne se puteau procura decât prin eforturile întregii colectivităţi, prin munca

comună a tuturor membrilor gintci, organizată potrivit diviziunii naturale, adică după sex şi

după vârstă.

Munca comună şi repartiţia comună egalitară a produselor, au necesitat existenţa

proprietăţii comune obşteşti asupra mijloacelor de producţie. Pământul prelucrat în mod potrivit

29
locurile de vânătoare şi pescuit, bărcile, plutele ele., erau proprietatea comună a întregii ginţi.

Mai există şi proprietatea individuală personală a membrilor ginţii asupra unor arme şi unelte.

Toate acestea excludeau posibilitatea exploatării omului de către om originar, egalitatea între

oameni.

Relaţiile între membrii colectivităţii gentilice se caracterizează prin egalitatea

tuturora, a bărbaţilor şi femeilor prin solidaritatea şi ajutorul reciproc.

Construirea gintei a fost înfăptuita pe criteriul rundei. Aparenţa ia o gintă sau altă nu

este condiţionata de prezenţa oamenilor pe un anumit teritoriu, ci de relaţiile lor de rudenie de

sânge, la început reale, iar mai târziu simbolice, de descendenţa lor din aceeaşi strămoşi

feminin sau masculin.

întrucât în prima perioadă de dezvoltare a gintei relaţiile de căsătorie nu erau încă

organizate, rudenia se stabilea după mamă. Acest factor, precum şi rolul economic important

al femeii în procurarea celor necesar traiului, au determinat formarea gintei matriarhale. Pe o

treaptă superioară de evoluţie a comunei primitive, în epoca destrămării ei, ginta

matriarhală nu ceda, locul gintei patriarhale în care descendenţa este socotită după bărbat, iar

cadrul familiei patriarhale alcătuită din soţi, soţie şi urmaşii lor, tatăl este moştenit de copilul

lui.

Conducerea gintei. a întregii ei vieţi economice, militare, spirituale ete. aparţine unui

organism cu caracter obştesc, unei puteri obşteşti. Hotărârile care priveau comunitatea

erau luate de adunările membrelor adulţi ai gintei - organul ei suprem - iar conducerea triburilor

curente era încredinţată unui stat. în. frunte cu un şef ales de gintă. Organele conducătoare ale

gintei puteau fi oricând înlocuite de gintă, autoritatea lor era de natură morală, părintească şi

nu se a femeia pe un aparat specializat în vederea aplicării constrângerii, nu vedem nicăieri o

categorie specială de oameni care sa se apere de răsculaţi pentru a guverna şi care, interesul şi

vederea acestei guvernări, sa le spună în mod sistematic şi permanent de un anumit aparat de

conducere, de un aparat ele violenţă cum sunt în prezent, detaşamentele militare înarmate,

închisorile şi celelalte mijloace de a supune prin violenţă voinţa altora, adică ceea ce constituie

esenţa statului.

Organele conducătoare gentilice organizau munca în comun, rezolvau conflictele dintre

membrii ginţii, toate acestea în condiţiile în care obiceiurile străvechiului reglementau

30
întreagă conduită a oamenilor şi erau respectate din obişnuinţa, necesitatea Şi datorită opiniei

publice a gintei.

"Fără soldaţi, jandarmi şi poliţişti, fără nobili, regi, guvernatori, perfecţii sau judecători.

fară închisori, tară procese totul se desfăşoară potrivit normelor stabilite".

Lipsa inegalităţii sociale condiţiona aceeaşi atitudine a tuturor membrelor gintei de

respectare a regulilor de conveţuire socială, a obiceiurilor, retere de al aceste reguli era

sancţionată prin mijloace cu caracter obştesc, unele din cele mai severe sancţiuni fiind alungarea

celui vinovat gintă. Orânduirea gentilică cunoştea şi răzbunarea directă, aşa-zisa răzbunare a

sângelui.

Atitudinea faţă de sistemul regulilor sociale care reglementau organizarea, desfăşurarea

şi conducerea vieţii colective în gintă se oglindeşte şi în existenţa deosebirii dintre drepturi şi în

datorii; "... pentru indieni (este vorba despre tribul irachezilor - m.m. - I.C. şi ML.) nu se

pune întrebarea daca participarea la triburile obşteşti, răzbunarea sângelui sau răscumpărarea

ei sânt datorii sau drepturi această întrebare s-ar părea fot atât de aptul, constituie un drept sau o

obligaţie".

Condiţiile apariţiei organizării statale a societăţii s-au format treptat în perioada

descompunerii comunei primitive, atât prin evoluţia treptată a forţelor de producţie şi a relaţiilor

de producţie factor hotărâtor cât şi prin modificările în structura şi organizarea societăţii

primitive. Schimbările treptate în domeniu procurării celor necesare traiului au dus ea în

locuirea principalelor preocupări umane - vânătoare, creşterea vitelor şi cultivarea plantelor.

Astfel, omul societăţii primitive face o cotitură de la economice prădalnică, la economie

productivă, devine producător.

Aceste preocupări noi am permis o dezvoltare mai rapidă a forţelor pe producţie, producţia a

întrecut nevoile consumului. Astfel a rezultat urs surpeus de produse, care va duce la schimbul

regulat, de produse şi apoi la apariţia proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie.

Apare prima mare diviziune socială a muncii. Triburile de purtători se separă de triburile de

agricultori şi de triburile de vânători. Realizarea primei mari diviziuni sociale a muncii a creai

condiţiile intensificării si permantizării schimbului între ginţi şi triburi, ceea ce va avea

drept consecinţă, acumularea unei cantităţi mai mari de bunuri în mina persoanelor care

mediază acest schimb - şefilor de ginţi, de triburi de familii.

31
 Descompunerea metalelor, mai ales folosirea ferului la confecţionarea uneltelor care

va duce la extinderea agriculturii pe suprafeţele mai mari, condiţionează cea dea doua marc

diviziune sociala muncii, care contă în separarea meşteşugurilor de restul producătorilor, în

sfârşit dezvoltarea schimbului regulat de produse, necesitatea dezvoltării economiei şi

mărfurilor şi a economiei băneşti duc la cea dea treia mare diviziune socială a muncii

constând în separarea unei mari preocupări omeneşti, a unei categorii sociale, care se ocupă cu

medierea schimbului de produse -' negustori. Schimbările profunde în sfera producţiei

umane au dus la modificări în structura socială a comunităţii primitive la apariţia inegalităţii

sociale.

Noile preocupări economice-- creşterea vitelor şi agricultura sunt atât de productive încât

permit ca producătorii să procure prin munca lor nu. numai aceea ce este strict necesar

pentru existenta lor, dar să creeze şi. un surplus de produse, care poate fi însuşit şi de alte

persoane, de proprietarii turmelor şi pământului. Astfel, apare posibilitatea exploatării omului

de către om şi a transformării oamenilor liberi în sclavi, iar sclavajul care are la început un

caracter auxiliar în procesul muncii, tinde a deveni forţa productivă principală. Paralel cu

scindarea gintei şi a triburilor în oameni liberi şi sclavi, în urma inovaţirii unei părţi a

societăţii, apar inegal i taţi i patrimoniale în rândurile oamenilor liberi, apar bogaţi şi săraci.

La popoarele care nu au cunoscut relaţiile de producţie de tip sclavagist,

descompunerea comunei primitive a cauzat scindarea societăţii în clasa aristocraţie funciare

feudali - şi în clasa ţărănimii dependente iobagi. Transformările sociale continuie şi în

domeniul organizatoric societăţii comune primitei. Are loc trecerea de la gintă matriarhală la

ginta patriarhală; se formează, în cadru) acesteia, familia patriarhală. Formarea familiei

patriarhale îşi are explicaţia în rolul predominant, a! bărbatului în procurarea celor

necesare traiului şi In dorinţa lui de a schimba vechiul sistem de succesiune din ginta

matriarhală, astfel în cat avuţia lui să fie moştenită de copii săi. Această schimbare în

domeniul organizării gintei favorizează apariţia comunităţii săteşti.

Comunitatea sau obştea sătească este constituită din mari familii patriarhale

înrudite între ele şi este întemeiată ele dialismul proprietăţi asupra pământului. Astfel, în timp

ce o parte din pământ şi anume pământul pentru casa grădina şi pădurile, iazurile rămân

proprietate colectivă şi sunt folosite de întreaga comunitate. Următoarea formă de

32
organizare sociala, prin care trece orânduirea comunei primitive în procesul

descompunerii ei, în perioada imediat premergătoare a apariţiei statului este democraţie

militară. Axata pe formaţiunea economică a comunităţii săteşti, democrate militară

corespunde organizării militare a vieţii comunităţii, în care ducerea războaielor de jaf şi

prădăciune a devenit o preocupare permanentă. "Avuţiile vecinilor atâta lăcomia

popoarelor, pentru ca dobândirea de bogaţii a şi devenit unul din principalele ţeluri în viaţă".

Războaiele au concentra şi mai mult bogăţiile în mina unor copii de familii

formându-se astfel o aristocraţie gentilică tribală, iar şeful militar dobândeşte tot mai multe

prerogative, puterea lui devenind ereditară. Vechile organe gentili ce, cum sunt adunarea

poporului şi sfatul genţii şi trîburii se menţin, dar îşi modifice treptat funcţiile în direct

consfinţirii direcţiei reale a conducătorului militar şi aristocraţiei gentilice. Are loc trecerea

principalelor bogăţii în mâna unei minorităţi sociale, creşte numărul sclavilor recrutaţi din

rândurile prizonierilor de război şi ale oamenilor liberi care nu-şi pot plăti datoriile.

Democraţia militară ascunde în sine o contradicţie de nerezolvat prin mijloacele societăţii

vechi: organele orânduirii gentilice se zmulg treptat de rădăcinile lor ele popor, din gintă, frăţie,

trib şi întreaga orânduire gentilică se transformă în opusul ei: dintr-o organizaţie a triburilor a

căror scop este libera rezolvare a propriilor lor triburi, ce devine a organizaţie pentru

predarea şi asuprirea vecinilor şi, inconsecinţă, organele ei se transformă din instrumente ale

voinţei poporului în organul de sine stătătoare de dominarea şi de împilare, îndreptată

împotriva propriului popor. Rezolvarea acestor contradicţii sociale poate avea Joc numai prin

victoria forţelor noi sociale si formelor de organizare sociala asupra celor vechi. Astfel cum

apariţia proprietăţii private şi claselor sociale a fost necesitate istorică şi un progres social,

apariţia unei noi forme superioare de organizare - a organizării statale a societăţii ~ se impune

cu aceeaşi necesitate, Numai statul poate împedica societatea scidantă în clasa şi categorii

sociale cu interese fundamentale opuse sa se macine între luptă stearpă.35

Statul este rezultatul în societăţi ajunsă la o anumită treaptă de dezvoltare, o putere care

desprinsă de masa populaţiei asigură clasei dominante supremaţia politica. Stând în aparenţa

deasupra societpăţii, statul are menirea să ţină conflictele sociale în limitele "Ordinii*' ce

asigură dominaţia unui pumn de proprietari ai principalelor mijloace de producţie, asupra

imensei majorităţii a populaţiei exploatate.

33
 Descompunerea comunei primitive şi creşterea prîmiselor pentru apariţia

organizării statale a societăţii a cunoscut ritmuri diferite şi forme deosebite în funcţie şi de

statul de dezvoltare a forţelor de producţie la diferite popoare şi de condiţiile istorice care s~a

produs. Primele organizării statale s-au constituit în Orientul Antic în Egipt, Babilon, China,

India etc. Destrămarea relaţiilor gentilice a fost condiţionată de trecerea la o agricultura

dezvoltată intemevata pe irigaţia, concomitent cu introducerea prelunării armei şi bronzului.

Nevoia de rezolvă un sistem unitar de canale de irgatii. de a organiza întreţinerea de

supravegherea acestor canale a necesitat depăşirea facimijării tribale, crearea unui teritoriu

unic pentru populaţia scindată în clase cu interese antagoniste.

Dat fiind că nivelul forţelor de producţie nu a atins încă o mare dezvlotare, statele orientului

antic au păstrat unele din. relaţiile din perioada descompunerii comunei primitive. Astfel în

societatea orientală, sclavia îşi mai păstrează caracterul patriarhal, sclavii neavând un rol

esenţial în economie. Locul principal în producţie îi revine obştilor săteşti. Membre

acestora deşi sunt oameni liberi, în realitate sunt lipsiţi de drepturile de care se bucură clasa

dominantă şi aparatul birocratic. Proprietarul suprem al pământului rămâne statul

personificat prin monarhul despot, iar obştile săteşti sunt numai uzupactarea, fiind obligat să

plătească un tribut si să îndeplinească o serie de prestaţii şi corvezi.

În statele orientului antic ceea de-a doua şi eeea de-a treia diviziune socială a

muncii nu sunt pe deplin înfăptuite meşteşugării, ca si negustorii sunt ceea mai mare parte

angajaţi pentru nevoile palatelor şi templelor şi nu deservesc necesităţile obşteşti.

Ceea de-a doua cale de apariţie a organizării statale o constituie formaţiile

sclavagiste clasice - greco-fomane. Constituie mult mai târziu , în alte condiţii de ordin

economic şi geografie, aceste state sunt rezultatul dezvoltării forţelor ele producţie, din care

metalurgia ferului, proiectare agriculturii cu plugul, creşterea vitelor şi dezvoltarea celorlalte

meserii au determinat formarea unor reluiii sclavagiste tipice, sclavii reprezentau forţa

de muncă principală în toate ramurile economiei: Proprietatea particulara asupra

pământului a devenit deplină, iar de calitatea de cetăţean este condiţionată de calitatea de

proprietar. Dezvoltarea economiei de mărfuri şi băneşti, înflorirea comerţului intern şi

extern practicat de statele cetăţi (polis-uri) şi mai târziu de roma, au suprimat legăturile

gentilice, necesitând verificarea teritoriului satului.

34
 O altă cale de apariţie a statului o constituie formarea statului la popoarele

germanice în slave, care au trecut de la democraţia militară în condiţiile unui contact cu

teritoriu Imperiul Roman şaua Imperiului Bizantin, la formaţiuni statele feudale,

Triburile germanice care au pătruns de teritoriu Imperiului Roman, se aflau In pragul

apariţiei statului, în perioada democraţiei militare, iar necesitatea prehiarei unor funcţii

administrative şi politice pe teritorii cucerite de ele şi care aparţineau imperiului roman, au

accelerat procesul de transformare a organelor lor de conducere în organe de stat. Relaţiile

feudale care s-au format m sinul societăţii sclavagiste romane au (ost stimulate ele aceste

cuceriri şi ele au format baza economică a statelor germane. Trăsături semilare

prezintă şi formarea statelor feudale slave în contact eu regatul carolingeau sau Imperiul

Bizantin.

în ţara noastră, după existenţă de sute de mii ani ai epocii poleclifice, formează în

mileniul al V-lea î.e.n., sau chiar mai înainte, perioada neoliticului, care se extinde până la

începutul celui clc-al doilea mileniu î.e.n., este perioada predominării gintei matriarhale

cunoscută prin asezanile de la Boiau, Comangia, Perieni, Ce.rnovadă, Glăvâneştii vechi etc,

În epoca bronzului (1700 î.e.n.) se înscrie începutul destrămării comune pritive.

Organizarea tribală a societăţii având drept organe adunarea poporului, un sfat şi un

conducător militar se caracterizează prin formarea unor organe noi, tipice pentru

perioada democraţiei militare care se va impune odată c-o decoperire metalelor, mai ales cu

utilizarea ferului. Perioada democraţii militare, în care războaile de jaf şi îmbogăţire

constituie o funcţie principală a populaţiei, stimulează formarea unei aristocraţii gentil

ico-tribale, care se separă tot mai mult de restul populaţiei tribale.

Pe teritoriu ţării noastră apar primele colonii sclavagiste greceşti (Histria, Tomis,

Calachis). .Se organizează puternice uniuni tribale, cum este cea a lui Dromichite la

sfârşitul celui cle-al patrulea secol î.e.n., a lui Rholmaxos, Orales şi Rubobpstas de la finele

secolului al treilea şi începutul secolului al doilea, şi al tatălui, lui Burebista de la începutul

secolului 1.

La începutul secolului întâi î.e.n. apare o puternică organizaţie statală sub

conducerea lui Burebista sub căldura care se întinde din Carpaţii Păduroşi până la

35
ţărmurile Marii Negre," acest stat, a cărui centru se află în munţii oraştierii. Se

consolidează sub Duras-Diurpanaus şi Decebal, adică în a doua jumătate a secolului e.n.

Capitolul III. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA DREPTULUI

§1. Noţiunea dreptului

Explicarea noţiunii de "drept" înseamnă, de fapt a răspunde la întrebarea: ce este

dreptul? Răspunsul la această întrebare poate li dat din numerioare optici şi puncte de
vedere, această diferită complexităţii impatinţei şi implicaţiilor dreptului asupra relaţiilor
sociale, a conduitei şi intereselor individului unian şi al colectivităţilor socio-umane.
Indiferent de varietatea susp'ansărilor posibile la această întrebare, ce) puţin două aspecte ale
problemei sunt necesare şi inevitabile, şi anume: explicarea etimologiei şi originii ale
sensurilor şi accepţiunilor termenului "drept" în limbajul juridic şi, respectiv, explicarea
conceptului sau a categoriei de "drept ” a definiţiei dreptului. Cunoaşterea şi explicarea
fenomenului "drept" a constituit din cele mai vechi timpuri şi până în prezent cu o
preocupare legitimă nu numai a erudiţiilor sau a specialiştilor a fi a omului simplu, a
cetăţeanului. Această pentru că dreptul a avut şi are cele mai complexe interferenţe eu
libertate şi interesele omului în societatea organizata ca stat. De aceea, primele reflecţii şi
elaborări teo'retico-explicative asupra fenomenului "drept" au apărut încă în antichitate, în
operele şi scrierile unor filozofi, împăraţi sau "jurişti" a epocii cu deosebire au antichităţii
romane. Ele au fost continuate cpoi în operele filosofice şi polilico-juridice aţe Evului
Mediu mai ca seamă în perioadele renaşterii, iluministă şi a revoluţiilor burgheze, ca în epoca
modernă şi contemporană cu naşterea dreptului să se dezvolte considerabil.. constituind u • se
36
complexul sistem al ştiinţelor juridice, ca o ramură distincta a ştiinţei socio-umaniste. Până
în secolul XIX-lea când ştiinţa dreptului se va delimita într-o ramură distinctă a
ştiinţelor, aplicativ fenomenului (drept) era realitatea din perspectiv filosofici, moralei,
eticii, a politicii. istoriei etc., de unde şi marea diversitate de înţelesuri şi definiţii date
dreptului.

În acest proces istoric - evolutiv multimilenar s-a decuntat şi cristalizat

concomitent atât forma semantică a termenului drept cât şi diversele sale accepţiuni sau

sensuri în cauze a fost şi este utilizat.

Sub aspect etimologic termenul sau cuvântul "drept" îşi are originele în cuvântul

latinesc "directum" al cărui sens originar exprima însă ideea rectilinii în înţeles materia! sau

fizic "linie dreaptă", "unghi drept" de ceva ^direct" etc. O asemenea accepţiune a cuvântului

"drept" este şi în prezent utilizată atât în. vorbirea curentă cât şi în limbajul unor specialităţi

cum ar fi tehnica, matematica, fizica etc. Totodată, la originile termenului "drept" a stat şi

cuvântul latinesc "dingo" car înseamnă a cărmuu a dirija sau orienta, a conduce. Prin evoluţie

şi combinarea acestor termenul, cuvântul "drept" a început a exprima ideea ele "conducere"

sau "cârmuire" dreaptă a oamenilor de o a-i dirija pe linia dreaptă a conduitei sau faptelor lor

stabilite prin norme sau legi.

De la acest înţeles originar, termenul drept a primit încă din antichitate şi alte două

accepţiuni, una filosofică şi celaltă juridică.

În accepţiune filozofica termenul a fost utilizai încă de Aristotel, Platon şi alţi

filozofi antici pentru a exprima ideea echitate, de justeţe de .dreptate în înţeles

preponderent etic (drept - nedrept, just - injust, a da fiecăruia cela ce i se cuvine, de a fi

corectele,)

în accepţiunea juridică termenul a fost consacrat pentru a exprima un alt conţinut: prin

"drept'" a început a se înţelege ansamblul de legi şi forme care guvernau viaţa şi activitatea de

stat a unei societăţi, norme sau legi instituite şi aplicate de autorităţile puterii statale având

caracter obligatoriu fiind asigurate în aplicarea lor prin forţa de constrângere a statului.

Totodată termenul "drept'' a mai fapt utilizat şi pentru ce exprimă activitatea de a aplicare

a legilor în înţelesul de "a face dreptate" de "a înfăptui justiţia, dreptatea" ("dreptul este

afirma un unii jurisconsulţi români arta binelui şi a dreptăţii" jus est ars bani et accjiiî).'"

37
 În această accepţiune generică (juridico-filozoficâ termenul "drept'') s-a răspândit apoi

treptat şi în alte limbi cu adaptările semantico-fonetiee corespunzătoare, ca de exemplu: în

limba italiană - dirritto. în limba franceză droit; în germana • Recht. în engleză right şi

Jow, în limba română drept ş.a.

Trebuie observat an acelaşi timp faptul că ..din antichitate romanii au creat un

corespondent semantic al termenului "drept", şi anume termenul "jus" - "jusum" (care le

origină înseamnă "părtinea", "a porunca") şi care în diferite formulări şi asocierei cu alt

fermieri, exprimă existenţe distincte din sfera dreptului, ca de exemplu: un ansamblu de

norme sau legi dintr-un anumit domeniu - "jus gen ti u m" (dreptul ginţilor); sau "jus publicul"

(dreptul public); sau "jus privaţii" (dreptul privat) etc. sau, exprima denumirea unor instituţii

sau persoane legate de aplicarea sau interpretarea dreptului - "jurisconsult', "juris",

"justiţie" etc, (tot de la romani vine şi curentul "Lex=lege în înţelesul ei. de norma de drept,

ca element concret, determinant al dreptului).

În limba română termenii "drept" şi respective "juridic" (de origine latină) au

dobândit mai multe acuplări sau sensuri, după cum sunt utilizaţi în limbaj curent, de

rcspeciulitate sau de specialitate juridică (a se vedea în acest sens şi accepţiunile

termenului în dicţionarul explicativ a limbii române). In limbajul juridic de specialitate

termenul "drept' arc mai multe accepţiuni, din care mai uzitate sunt: drept obiectiv-,

drept subiectiv, drept pozitiv, drept material sau .substanţial, drept procesual sau

procedural, stat de drept, ordine de drept, ramura a dreptului sistemul a! dreptului.

Ştiinţa a dreptului, etc. (în cele ce urmează ne vom .referi, dar la câteva din aceste

expresii celelalte fiind explicate pe parcursul expunerii tematicii).

Cei mai larg, mai răspândit sens al termenului "drept" este acela de drept obiective. Prin

drept obiective se înţelege totalitatea normelor juridice dintr-o societate, ansamblul

competente ale statului, a căror respectare este obligat i ve primul garantate la nevoie prin

forţa de constrângere a puterii de stat. Când termenul "drept" este utilizat fiind un alt

"atribut se înţelege" ca este vorba de "dreptul obiectiv", adică de ansamblul de norme

juridice existente în aceea societate (de abordat că în acest context atributul "obiectiv" care

însoţeşte uneori termenul "drept" nu are accepţiunea filozofica a cuvântului obiectiv". Se

ştie că în filizofie prin termenul "obiectiv" se înţelege o existenţă ce este independentă de

38
voinţa şi acţiunea subiectului uman spre deosebire de termenul "subiectiv" care exprimă, din

potriva, o existenta ce tine de voinţa s'au acţiunea subiectului uman. în limbajul juridic termenul

"obiectiv" în asociere cu termenul "drept" exprimă doar faptul că ansamblul sau totalitatea

ele norme juridice, din societate constituie o existenta independentă de voinţa sau dorinţa sau

altora dio subiecţii sociali. Aşadar, termenul "obiectiv" are în acest context un înţeles mai

restrâns decât ceJ utilizat în accepţiunea filozofica).

O altă accepţiune cu totul diferită de prima, este exprimată prin termenul sau

expresia de "drept subiectiv". Prin "drept subiectiv" se înţelege prerogativul

(îndreptăţirea, îndrituirea) unei persoanei, subiect a unei raport juridic concret de a deţine

un bun, a săvârşi un fapt s-au acţiune, de ă pretinde unui alt subiect să dea, să facă sau să

nu facă ceva, în virtutea normelor dreptului obiectiv. Cu alte cuvinte, prin drept subiectiv să

exprimă dreptul sau prerogatirea a aparţine unui titular sau subiect concret a unei raport

social determinat (de exemplu, toate drepturile civile: de proprietate, succesiune,

drepturile de creanţă, etc. sunt drepturi subiective, sau constituţionale, cum suni: dreptul

la viată, la muncă, ctc. sunt drepturi subiective ale persoane umane). De remarcat că în

limbajul juridic englex se face o delimitare şi mai mult între dreptul obiectiv şi cel

subiectiv în sensul ca pentru dreptul obiectiv se milizeză termenul "low" iar pentru dreptul

subiectiv termenii l "right".

Un alt sens al termenului '"drept" este cel de '"drept pozitiv". Prin drept pozitiv se înţelege

totalitatea normelor juridice în viguarea la un moment dat. Prin această expresie sau termen se

operează dinstinetia în sfera dretpului obiectiv între categoriile de norme care au ieşit din

vigoare care nu se mai aplică frână trecute în "arhive" istorică a dreptului şi, respectiv,

categorii normelor care sunt în acţiune.

Expresiile de "drept substantivul" sau "drept material" şi respectiv de "drept procesual"

sau "drept procedural" au următoarele accepţiuni: prin drept substanţial sau miteriul se înţelege

ansamblul celor categorii de norme juridice care au un conţinui normativ propriu-zis, adică

"normează", stabilesc conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în timp ce prin

expresia (sau procedural) se exprimă categoria normelor juridice care coprind în conţinutul lor

proceduri, modalităţi, mijloace ce prin care se aplică normele dreptului substanţial s-au

material.'

39
 Termenul "drept" este utilizat în mod frecvent şi în accepţiunea "ştiinţa a dreptului" sau de

"ştiinţe juridice". Prin ştiinţa dreptului se înţelege acea ramură a ştiinţei socio-umanistc care are ca

obiect cercetarea, explicarea şi interpretarea ansamblului de norme juridice şi a activităţi legate de

elaborarea şi aplicarea dreptului, în mod frecvent pentru expresia "ştiinţa dreptului'' se utilizează

şi sinonimul "ştiinţe juridice". l:!c exprimă în eventă acelaşi conţinut.

Ţinând seama încă de distincţia făcuta mai sus între normele dreptului substanţial si a dreptului

procesual, în limbajul de specialitate juridică se consideră că uneori prin termenul "ştiinţa

dreptului" s-ar avea în vedere doar sfera sau categoria normelor dreptului material cât şi

dreptului procesual, precum şi ansamblul de activităţi şi instituţii din sfera dreptului cu ar fi,

de exemplu, ansamblul instituţiilor şi activităţilor legate de elaborarea şi aplicarea sau realizarea

dreptului. Rezultă că spre deosebire de termenul "drept", termenul "juridic" arc o sfera mai largă de

cuprindere, în acelaşi mod trebuie înţelege în limbaj juridic, şi expresiile frecvent utili/ale ca

alfermeniiiie suu sinonime cum sunt: norma de drept norma juridică, raport de drept,

raport juridic "fapt” sau "act de drept" - "fapt” sau „act" juridic, răspândi re juridică ctc.

După cum confirmă Ion Craiovianu că în afară oricărui context lengvistic,

vocabular "drept" este ambiguă, derutantă chiar pentru cel care o recepţionează, această

situaţie ne aminteşte cilebrul replică a lui Voltaire: "dacă vrei stai de vorbă cu mine. defineşte

termeni".

În diverse contexte vocabula menţionată sugerează semnificaţii diferite, la este deci multe

semantică să considerăm de pildă enunţurile: dreptul cuprinde normele care reglementează

încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare.

Fiecare om are dreptul la demnitate îmi propun să studiez dreptul Socrate a fost un om drept

ş.a.

Fiecare enunţ relevă semnificaţii dinstincte care s-au conturat în ştiinţa juridica şi în care

dreptul apare cei:

Ansamblul de norme juridice clin societate (drept obiective) în cadrul acestui

ansamblu normativ distinge dreptul în vigoare (dreptul pozitiv)

Prirogativă individului legată de persoană umană, cu posibilitate de face sau a nu face

ceva recunoscută peroanelor şi garanţie la nevoie de forţa publică (dreptul subiectiv)

Ştiinţa care abordează fenomenul juridic, trăsătură morala, virtute.

40
 Intre aceste accepţii care desemnează ipostaze. diferite ale vocabulei "drept" există relaţii

complexe, Referându-se la unele aspecte ce vizează relaţia dintre dreptul obiectiv şi dreptul

subiectiv, şi profesorul de filozofie a dreptului fuigeniu Speranţa scriu: "Fără drepturile

subiective care intră în joc graţie contingenţelor vieţii îi graţie finalităţilor omeneşti, dreptul

obiectiv n-ar fi decât o sumă de enunţuri anodine, slcpe ... Dreptul obiectiv are o raţiune

de a fi: consacrarea şi apărarea celui obiectiv. Cel subiectiv are şi el una: viaţa socială îi (în

ultimă analiză) în viaţa spirituală. Dar el are şi o unică sursă: dreptul obiectiv".

Aceste precizări terminologice semnalează doar problema care comportă încă multe

aspecte. Unele din acestea ţin de specificul lingvistic. Aşa de pildă, în unele limbi se

folosesc termeni diferiţi. De exemplu, în limba engleză low pentru dreptul obiectiv şi nght

pentru dreptul subiectiv.

§2. Apariţia dreptului

Examinarea conceptului dreptului presupune ca şi în căzu! conceptului statului, cercetarea,

desigur succintă a cauzelor şi condiţiilor care au determinat apariţia fenomenului studiat, pe

ce căi s-a dezvoltat, care sunt direcţiile evoluţiei sale,

Dat fiind că statul şi dreptul sunt două fenomene individului legate intre ele, a căror apariţii

se explică prin acelaşi cauze sociale, nu vom mai insista asupra evoluţiei societăţii comunei

primitive, care, o dată cu apariţia proprietăţii private şi a scindară societăţii în clase antagoniste, a

necesitat o nouă forma de organizare socială - sistemul şi de sigur un nou sistem de reguli

sociale, în care rolul decisiv aparţine normelor juridice, dreptului.

în societatea comunei primitive nu existau norme de drept, dreptul, astfel după cum nu exista

nici statul,

întrucât nici o comunitate socială nu se poate lipsi de o anumită ordine socială, condiţionată

în primul rând de necesitatea organizării activităţii membrelor săi pentru procurarea, celor necesare

traiului, desfăşurarea vieţilor în familie, apărarea împotriva duşmanilor externi etc., relaţiile

sociale gentilice şi tribale erau reglementate printr-un sistem de reguli sociale cu caracter

obişnuvelnic, moral, prescripţii religioase şi alte norme de viaţa socială. Toate aceste reguli

exprimau interese întreagă colectivităţi, determinate, în cele din urma, de proprietatea obştească
41
asupra mijloacelor de producţie, ele inexistenta claselor sociale şi a contradicţiilor de neîmpăcat

generate de scindarea societăţii în clase. Aceste reguli eprimând necesităţile vitale ale a

comunităţii, s-au format datorita unei experienţe îndelungate şi au devenii o deprindere, o

necesitate pentru desfăşurarea traiului comun.

De aceea, este şi firesc că respectarea, realizarea prevederilor cuprinse în aceste reguli să

nu se necesite aplicarea constrângerii, asigurată de un apărat special reparat de populaţie. Pentru

orice membru al gintei traduse în viaţă a obicei lor. regulelor etice etc., nu apare ca fiind impusă

din afara, ci ca o necesitate organică, ce asigură deplina realizare a individului în colectivitate.

Desigur, colectivitatea primară dispunea şi de mijloacele necesare pentru apărarea

rândurilor ei şi a reguli care statorniceau aceste rândurile, împotriva unor încalări. Persoanele

care se făceau vinovate de încălcarea unor reguli piirunul. de exemplu, acordare ajutorului

reciproc în caz de pericol, împărţirea egalitară a produselor., erau supuse unor sancţiuni

începând cu o probi şi dispreţul public şi mergând până ce la izgonirea celor vinovaţi din

colectivitate, ceea ce echivula, în fapt, cu suprimarea, lor.

Unitatea intereselor individuale şi obşteşti, care stat la baza sistemul ui regulelor sociale

din societatea gentilico-tribala şi modului lor de respectare, a dăinuit până la apariţia proprietăţii

private şi a începutului diferenţelor sociale. Vechile obiceiuri, tradiţii şi alte reguli statornice de

întreagă comunitate, numai puteau să exprime noile stări de lucrări în societate, apariţia

antagonismelor sociale dintre o pătură gentiiică aristocratică • imeruţită şi restul populaţiei.

în perioada imediat premărgătoare apariţiei statului pătura aristocraţiei gentilice înlocuieşte

treptat obiceiurile care exprima comunitatea de interese a tuturor membrelor ginte, cu reguli noi

ce constintesc inegalităţile sociale şi apără privilegiile, noul sistem de repartiţii a produselor şi, în

cele din urmă, care consacră proprietatea privată asupra larmelor, asupra pământului şi altor

mijloace de producţie.

Apariţia dreptului, ca şi formarea .stalului, constituie o necesitate istorică, un proces social real,

deoarece în societate scidantâ în clase antagoniste menţinea ordinii nu se moi putea asigura cu

sistemul regulii clin comunităţii gcnlilico-tribale şi se.impunea statornicirea de alte reguli

care castinţesc realităţile sociale şi care asigură conducerea societăţii de către clasa

dominanta, transformarea voinţei ei de clasă în voinţa de stat. voinţa general obligatorie.4'^

42
 Engels, rezumând această necesitate, spunea că pe o anumită treapta foarte

primitivă a dezvoltării societăţii se iveşte necesitatea de subordona unei reguli generale

actele zilnice repetate ale producţiei, reparaţiei şi schimbului de producţie şi de a veghea ca

individul să se supună conducerii generale ale producţiei şi schimbului. Această regulă.

Ia început de obicei, devine curând lege. O dată ca legea să se nasc în mod necesar

oriîane însărcinate cu menţinarea ei-autori ta tea publică, statul.

Formarea dreptului, ca. sistem de reguli care exprima voinţa de stat a clasei

dominante şi a căror respectare este asigurată de puterea statului, în cele din urmă de forţele

sale colective constituie uri proces de durată şi de o mare complexitate, proces care prezintă

pentru Jarităţi de la im popor la altul, de la un stat la altul.

Se poate totuşi constata ca o primă cele creare a dreptului în toate statele

sclavagiste şi feudale (la popoarele care nu au cunoscut orânduirea sclavagista) constă în

preluarea unor obiceiuri care nu dăinuit în societate comunei primitve şi care au fost

adaptate de clasa dominantă la necesităţile ei, fiind declarate obligatorie sub ameninţarea

aplicării unor sancţiuni de stat. Aceste obiceiuri au format dreptul obişnuelnic.

O altă cale de formare a dreptului constă în creearea dreptului scris, în instituirea .

unor acte normative ~ legi, care cuprindeau pe de o parte obiceiuri vechi adoptate de clasa

dominantă, şi pe de alta parte dispoziţii juridice noi, necunoscute vechii orânduiri, dispoziţii

exprimând privilegiile clasei conducătoare în stal, situaţia lipsită de drepturi a sclavilor sau

ţăranilor iobagi, organizarea administrativă teritorială a statului, practicarea cultelor religioase

etc. în fine, se poate considera că a mai existat şi o a treia cale de apariţie a dreptului, pe o

dreaptă mai evolutivă a organizării statelor, când s-a ajuns la o diviziune mai precisă

activităţii mecanismului de stat, şi anume, formarea dreptului prin soluţiile date de

judecători» de instanţele judecătoreşti.

Normele juridice create de statul clase dominante, au un caracter de clasă exprimat în

mod făţiş. Astfel, gravitatea pedepsei este proporţională după poziţia de clasă a infractorului

(pedepse grele pentru cei exploataţi, pedepse mici pentru membrii clasei dominante şi adesea

fixate în amenzi) sau- a victimei (pentru uciderea unui sclav se plătea numai o despăgubire

bănească, în timp ce omorârea unui om liber era pedepsită cu cele mai grave sancţiuni).

43
 Pe teritoriu patriei noastre dreptul se naşte odată eu formarea proprietăţii private şi

a statului.

Întrucât formarea statului dac a întins pe o lungă perioadă alături de instituţiile

juridice, noi apărute, continuă să persiste elemente gentilice primitive. Aşa, de pildă,

violenţa constituie uneori singurul mijloc de apărarea a intereselor private. Un rol

important continue să aibă răzbunarea sângelui. Spusele lui Herodat, prin care aceasta cu

caracterizează pe geto-daci ca fiind cei mai viteji şi mai drepţi dintre toţi tracii, exprimau

probabil ideea, firea sa într-o organizare de tip militar că dreptatea se face în vârful tabiilor.

Multe rânduri şi reguli vechi persistă la geto-daci şi în domeniul familiei şi chiar al

proprietăţii, dar elementul nou, dreptul la expresii a voinţei clasei stăpânitoare, ce

impune şi se dezvoltă rapid.

Primele legi scrise sunt date de mari preoţi dacei, care luau parte efectiv la

conducerea vieţii politice şi religioase a ţării - Ocrotirea proprietăţii private devine cu timpul

cel mai important cel normelor de drept, iar intervenţa autorităţii în judecarea pricinclor

se face treptat stat mai simţită, după cum rezultă din textele scriitorilor antici.

Dezvoltarea relaţiilor sclavagiste în Dacia după cotropirea. romană, va uşura

procesul de formare a dreptului pe teritoriu patriei noastre.

Aşadar, constatăm că dreptul, ca şi statul este o categorie care apare pe o amintire

treaptă de dezvoltare a societăţii o dată eu scindarea ei în clase cu interese antagoniste, ca

urmare a apariţiei proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie.

Romanii credeau în veşnicia dreptului. Acolo unde este societate există drept - ubi

societas ibi jus. Ei nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept. Din punctul lor de vedere

şi viceversa era exactă: ubi jus ib societus. Credinţa lor în veşnicia dreptului cuprindea celei

înveşnieirea societăţii - şi anume societăţii romane şi, bine înţeles, a dreptului roman.

Adeptă şcoală Dreptului Natural, pornesc de la concepţie aristotelică după care

omul este un animal social -zooni politikon". Din nevoia instinctiva de a trai în

societate şi apare şi nevoie de a se stabili norme juridice (la baza acestora stind acel

"appetitus societatis").

44
 Hugo Grotius (1583-1645), reprezentantul de scamă a şcolii Dreptului Natural, f

consideră dreptul natural ca totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează prin

satisfacerea înclinării naturale a omului pentru viaţa sociala.

Deci, nu e s suficient apetitul social al omului, este nevoie şi de raţiune care

dictează principii anumite precepte fundamentale. Aceste percepte priveau: 1. A l icneli

abstineţiu (respectarea a tot ce e al altuia); 2. Promissorurn impledorum obligaţie)

(respectarea angajamentelor); 3. Darani culpa daţi reparaţie (repararea pagubelor

Pricinuite altora): 4. Poinoe inter hominis meritum (pedeapsa echitabilă), .Acestea erau. în

concepţia iui Grotius, bazele pe care se construieşte dreptul natural, ca drept etern. imobil.

Prin aceasta el se deosebeşte de dreptul pozitiv - un drept voluntar, imperfect. schimbător.

Acest sistem de "jus-duplex" este apoi conceput şi pe alte baze de către Pufendorf (1632-

1694), Jean Domat (1625-1696) şi alţii.

Legiuitorii revoluţiei francezei sunt puternic condiţii de ideile dreptului natural, în

proiectul de cod civil al comisiunii din anul VIII ei notau: "există un drept universal, imobil

izvor al tuturor legilor pozitive; el nu este de cât raţiunea naturală întru cât acesta guvernează

pe toţi oamenilor"".

Drepturile omului sunt, în concepţia curentului jusnaturalismului, cele care decurg în

calitatea sa raţională. Esenţa omului stă în individualitatea lui. Fiinţa umană atinge destinaţia ei

întru cât se comportă ca purtătoare a raţiunii.

Ideile acestea revin ori de câte ori emonciparea individului, posibilităţile sale de afirmare a

demnităţii şi penonulităţii sunt în pericol. S-a afirmat, în acest context ea "•secolul XX are

nostalgia dreptului naturar' un drept disimulat sub forma "Principiilor generale" ale dreptului sau

"Principiilor de echitate'1. Din această perspectivă, întrebarea ce se ridică mai sus (când apare

dreptul?) rămâne o relaţie cu, chiar modul în care concepem dreptul. Dacă el este echivalent

oricărei reguli de conduită, dreptul există nedifcrenţiat de alte reguli de conduită din momentul

apariţiei primelor forme de organizare socială. Dacă avem în vedere faptul, ca dreptul nu

poate exprima de cît nevoile sociale ale unei colectivităţi constituită în formă publică, atunci

dreptul apare în condiţia socială-istorice, determinate, caracterizate prin di.fi rentieri specifice

societăţii politice, Hochei desprinde din obiceiurile primitive dreptul primitiv, considerând că

simpla asigurare, prin orice mijloace, a traducerii în viaţa a normelor de conduită transformă în

45
drept o normă de comportare "o normă socială - scrie Hochei ~ devine normă de drept clin

momentul în care neglijarea s-au încălcarea ei este urinată, sub formă de ameninţare sau în mod

real, de aplicarea unei forţe fizice, exercită de un individ s-au de un grup ca privilegiul

socialmente recunoscut al acesteia. La fel consideră şi Gurvitch, când apreciază că "acolo

unde există chiar un simplu. Noi activ sunt şanse ele a te găsi în prezenţa dreptului".

Alţi specialişti, cum ar fi polonezul Podgorecki, vorbesc despre acestea norme ca despre un

"drept tradiţional'"." Analiza este plasată pe terenul metodei etnologice ele studierea a

fenomenului juridic.

Problema dreptului societăţii aflate în treapta primitivă de dezvoltare (a societăţilor pre-

statale) duce ulterior la punerea unei chestiuni fundamentale pentru teoria dreptului şi anume

găsirea tipului de cadre sociale (globale, grupaje, microsociale) mai favorabile sau mai puţin

favorabile generării (creării) dreptului. S-a recunoscut, mergându-se pe linia de gândire

corespunzătoare pluralismului juridic, că dreptul urmează a fi privit nu numai în relaţie cu statul şi

cu structurile social - politice constituite, şi în afara oricărei structuri, trebuind a fi căutat şi în

fenomenele sociale de genul manifestărilor de sociabilitate care dau naştere normei de

solidaritate. Această noimă corespunde unei tatolităţi de diferite sentimente umane reciproce,

determinate de anumite influienţe psihice, de o anumită intimitate a legăturilor sau de contracte

nemijlocite. Apare deci posibil, în această lumină, ca numeroase grupuri sociale, construite şi

legate psihologic, şi poate elabora norme juridice, ceea ce ar transforma dreptul într-un fenomen

prin excelenţă pluralist.

Pentru a putea să dam răspuns ideea pluralismului juridic este nevoie, credem, să reluăm

prezentarea procesului apariţiei dreptului.

Până acum am stabilit faptul ca este de evanţa oricărei comunităţi stabilirea pe cale normativă a

unor criterii de comportament, unor exigente pe care unor exigenţe pe care comunitatea le

înţelege să le formuleze în legătura CU conduita oamenilor, în aşa fel încât comunitatea să

se rezerve, să nu fie pusă sub semnul întrebării chiar eixistenţa sa în condiţiile unui

comportament arbitrar rămâne de demonstrat cu caracterul juridic sau nejuridic sau acestor

norme. Suntem de părere că aceste norme sunt de natură obştească sau obişnuielnieă,

religioasă sau morală ne existând în această fază de dezvoltare istorică în aparat special care

să le asigure din afara sau de deasupra întregii colectivităţi obligativitatea. Ele erau

46
respectate ca deprinderi, forţa lor obligatoare fiind rezultatul unei reflectări în planul

conştiinţei individuale a convingerii utilităţii lor. Nu există încă nici aceea "Ierarhie

jurisdicţională", de care vorbeşte T. Herseni.

Ierarhia jurisdicţională este, în esenţă, un fenomen juridico-administrativ, fenomen

neconturat încă în aceste momente ale dezvoltării social istorice. Aşa cum menţionează
Mart "este desigur, posibil să ne imaginăm o societate iară de legislaţie, cărţi oficiale şi
altele, într-adevăr, sunt multe studii despre comuna primitivă în care nu numai
revendicarea acestei posibilităţi şi realiza, dar descrierea în detaliu a vieţii societăţii relevă
că înţelegerea controlului social este dată de atitudinea generala a grupului faţă de standarde de
comportament obligatoriu.

Sancţiunile, în cazul nerespectării opreliştilor stabilite în conţinutul normelor, erau

aplicate de comunitate, putând să se dispună chiar alungarea din trib. Se practica

răzbunarea sângelui (dinte pentru dinte, ochi pentru ochi).

în condiţiile schimbărilor sociale ce au avut loc în societatea gentilico-tribale se produc

modificări în structură şi modul de funcţionare a puterii sociale şi a normelor ce asigurau

eficienţa aceste puterii. Astfel spune a ne menţine la exemplu Greciei •- în epoca deschisă

de Homeri (aceea a democraţiei militare) se constată o treaptă desprinderea a organelor

conducătoare de restul populaţiei conducătorii militari dată fiind înmulţirea răzbunărilor,

cresc considerabil importanţă: ei hotărăsc fără a mai consulta adunări obşteşti. După ce

legenda - unirea triburilor. Solon împarte populaţie eterni ana în patru clase după avere, în

timpul lui Clislene ultimile restari gentilice sunt nimicite, iar cetăţenii sunt împărţiţi pe baza

criteriul ui strict fentonil. Apare astfel stalul, organism de conducere ce-şi stabileşte legături

de altă natură ca cetăţeni, încă pe treapta înaltă a dezvoltării adânci gentilice paralel cu.

trecerea la agricultura şi creşterea vitelor, avusese Ioc o diferenţiere a intereselor sociale,

diferenţiere ce s-a reflectat şi în plan normativ. Astfel, o serie de norme obişnuelnice simt

preluate şi adoptate noilor interese.

Aşa cum sublima Hegel: "numai după ce oamenii şi-au născocit trebuinţei multiple şi

când dobândirea acestora se împleteşte cu sates facerea lor, numai atunci se pot alcătui Astfel,

alături de prelucrarea unora dintre vechile norme de obicei şi sancţionarea lor ca norme

statale, dreptul apare şi sub forma unor legi noi. edictate de noua putere, în acelaşi timp

societatea a continuat sa creeze reguli sociale (obişnuielnice, religioase, morale etc.) care
47
coexistă cu regulile juridice. Deci, dreptul nu înlătura celelalte norme sociale, el se alătură

acestora, coexista. Dreptul se desprinde treptat de morală şi obiceiuri în condiţii prefacerii

structurale din societate.

Neacceptând ideea pluralizmului juridic sau înţelegem să adaptăm ideea unui

monism juridic în conformitate cu care să acceptăm faptul că statul are monopolul absolut

de crearea dreptului. Pe planul surselor dreptului alături de iniţiativă statală concretizată în

diverse acte normative, creează norme care pot deveni juridice prin sancţionarea statală

anumite organizaţii sociale nestatale.

În concluzie vechile norme ale comunităţilor gentilice se bazau pe obiceiuri şi

tradiţii ele erau nemijlocit integrate în viaţa ginţii şi chiar dacă au cunoscut uneori un proces

de deformare, îmbrăcând formele mistice, ele se impuneau prin faptul că reprezentau

interesul general al comunităţii. Scindarea societăţii în categorii cu poziţia diferite în viaţa

productiva a adus la operaţia u noi 1 situaţii calitative noi. Cerinţele care exprimau în

interesele grupărilor conducătoare nu mai erau considerate de întreaga societate ca interese

proprii, ele trebuiau introduse, impuse, şa caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Această putere enormă a statului de a crea dreptul şi a garanta realizarea lui, trebuie să

fie ţărmuiţi de anumite principii: echitatea, asigurarea drepturilor fundamentale ale omului,

dreptatea socială, programul social.

Ocupându-se de naţiune şi evoluţia dreptului, iVtax Weber considera că în

dezvoltarea sa dreptul a cunoscut patru mari etape: revoluţia dreptului de către "prefecţii

dreptului" (de pildă Decalogul relevat lui Moise de către Dumnezeu); creaţia şi

descoperirea imperică a dreptului, prin intermediu] dreptului jtirisprudenţial (ceea ce a făcut,

spre exemplu, pretorul la Roma); administrare dreptului de către imperiul laic şi de către

puterile teoretice (despotismul luminat al secolului al XVIll-lea) şi, în fine, elaborarea

sistematică a dreptului, în baza unor criterii teoretice şi naţionale.

48
 §3. Locul dreptului în sistemul normelor sociale

Ca fenomen soci o-aparte şi ca formă specifică de activitate umană, ştiinţa nu poate fi

privită doar cu un sistem de idei reprezenta teoriile ci ca un sistem care se dezvoltă, produce

continua noi cunoştinţă, ca un sistem de valori spirituale.

în general, se poate accepta din numefarea analizei clasificări făcute de-a lungul

timpului pentru sistemul ştiinţei, clasificarea trihotomică în ştiinţe ale naturii,, ştiinţe sociale

şi ştiinţe despre gândire."

Scopul ştiinţei sociale este acela de a cunoaşte legile generale ale existenţei în

dezvoltarea societăţii de a studia formele istorice de organizare socială şi modalităţile

specifice de manifestarea a diverselor componente ale relaţiilor sociale - umane

(politice, etice, juridice, etc.). Legile generale ale societăţii au anumite trăsături care se

deosebesc de legile naturii, în primul rând aceea că legile de dezvoltării sociale se

49
manifestau în activitatea oamenilor, dotaţi cu cunoştinţa raţiune. Prin tradiţie, prin care

conţinutul obiectul său, ştiinţa dreptului aparţine ştiinţelor despre societate.

Ştiinţele sociale alcătuiesc următorul tablou:

ştiinţa de tip nematetic care au ca obiect activităţile umane şi îşi propun să

stabilească legile şi relaţiile funcţionare corespunzătoare, în cadrul lor se utilizează

observaţiile sistematice, experimentele, studiile statistice, etc. La ele se referă: economia

politică, psihologia, sociologia, demografia, lingvistica, etc. ştiinţele care-şi propun

reconstituirea şi interpretarea trecutului ştiinţele istorice.

Ştiinţele juridice - ştiinţe care delimitează i urnea dominantă de normele obligaţii şi

atribuţii; studiază aspecte normative ale activităţii umane. Ştiinţele juridice iac parte din

categoria ştiinţei sociale sau umanitate, spre deosebire de ştiinţele naturii care au ca obiect

de studiu natura, de exemplu: fizica, biologia, chimia ş.a.

Ca element al sistemului normelor sociale, dreptul prezintă mai întâi trăsături ce sunt

comune tuturor normelor sociale, adică trăsături specifice normativi taţii. Norma juridică

apare astfel ca o normă socială, alături de toate celelalte având acest caracter social

întrucât, după cum este şi firesc, trăsăturile generale ale acestui, în acelaşi timp, ca o categorie

distinctă ea prezintă trăsături specifice ce îi confirmă individualitatea, un loc aparte înăuntrul

sistemului normelor sociale.-

Viaţa omului în societate nu se poate desfăşura haotic, reglementarea unitară a

comportamentului membrelor care o compun apărând ca cerinţă funcţională a sistemului

social. Normele sociale apar, astfel, din nevoia coordonării comportamentelor indivizilor ce

trăiesc în societate şi din negam asigurării eficienţei activităţilor lor.-Norma socială este un

model general de comportament care reglementează acţiunea oamenilor în societate şi prin

această dintre ei. Nu există gen căreia să nu i se impună sau sa nu-i se recomande amente

reguli de desfăşurarea, de exercitare.

Aşa cum arătăm, normele sociale impun oamenilor modele de comportament,

creând condiţii optime de realizare a libertăţii în cadrul social determinat al existenţii lor.

Norma socială presupune o atitudine conştientă şi activă, concretizată în alegerea se face în

cadrul anumitor limite. Acţiunile oamenilor, deşi presupun sau se bazează pe conştiinţa

50
şi voinţa fiecăruia se desfăşoară în cadrul unei determinări complexe, în | limitele

căruia există mai multe posibilităţi de opţiune.

Normele sociale apar ca forţe organizatoare ca forţa organizatoare ale acţiunilor

umane. Ele imprimă comportamentelor individuale o finalitate concordantă cu

finalităţile grupului, deci prescriu, orientarea acestora asigurând astfel stabilirea grupului

întrucât transformă în scopuri individuale subiective scopurile grupului şi fixează

domeniul în care se admite variaţia relaţiilor individuale."

Normele sociale constituie faeton de ordonare, regularizare a forţelor haotice şi

dezorganizatoare., de orientare spre un anumit model de convieţuire şi, deci, de orientare spre

instaurarea unor ordini sociale.

Pornind de la ideea lui W. Moiis care caracteriza normele morale. O. Hoffman extinde

apreciere la nivelul tuturor normelor sociale, arătând ca acestea prezintă următoarele

caracteristici mai importante: aprecierea valorică a acţiunilor, a comportamentelor, a atitudinilor

umane; selectarea lor după criteriul ''trebuie"; incitatea la îndeplinirea acelor acţiuni care capătă o-

apreciere pozitivă şi cărora li se adresează comandamentnlu "trebuie” prescrierea unui model de

comportament.

Norma prescrie o anumită conduită, nerespectarea ei atrăgând anumite consecinţe, sancţiuni.

Sancţiunile pe care le cuprind, le privind sau le implică normele sociale diferă în primul rând de

esenţa normei, de felul ei: normă morală, normă jiiiridieă, normă religioasă, etc.

Obiectul ştiinţei juridicii îl constituie studierea dreptului a fenomenului juridic în faţa

complexitatea sa: dreptul ca ansamblul de norme, drepturile subiective, relaţiile juridice şi ordinea

de drept din societate, conştiinţa juridică, corelaţia drept, stat.

Dacă faţa de ştiinţele naturii ştiinţa dreptului se deosebeşte prin faptul că are ca obiect nu

natura deci, descoperirea legilor ei de existenţă şi manifestarea, şi un aspect al vieţii sociale şi anurne -

drept, apoi în cadrul ştiinţelor sociale ştiinţa juridică se distinge (alături de etica), cu fiind o ştiinţă

normativă deoarece fragmentul din realitatea socială pe care studiază este reprezentant de normele

juridice.

Ansamblul disciplinelor juridice ee constituie un sistem al ştiinţelor juridice, în

cadrul căruia se pot distinge, în funcţie de sfera şi modul de abordare a statului dreptului, trei

grupe îi anume: a) ştiinţe juridice teoretice, globale

51
b) ştiinţe juridice de ramură ştiinţe juridice de istorie

în cadrul primei grupe se înscrie Teoria generală a dreptului şi statului având ca obiect

abordarea teoretică, generală a dreptului şi. statului cu funcţiile şi formele sale de manifestare.

Teoria generală a dreptului şi statului cu ramură distinctă a ştiinţei juridice, apare şi se

continue., în secolul XX-lea, în prima sa jumătate şi mai pronunţat după cel de-al doilea

război mondial Aceasta nu înseamnă nici de acum că abordarea teoretică generală a

studiului ar fi fost neglijată până la epoca contemporană. Din potriva, aşa cum am menţionat

preocupări în acest sens au existat din cele mai vechi timpuri. Ele au avut încă şi un continuat

să aibă de-a lungul secolelor un caracter, preponderent filozofic, ajungându-se în XÎX-lea la

constituirea filozofiei dreptului ca ramura distinctă a filozofiei şi ea disciplina pe

învăţământ destinată cu acelaşi subiect apare sub denumirea j, de Enciclopedie a dreptului.''

Pornind de la legătura individuală dintre drept şi stat ceea ee facem ca unii oameni |

de ştiinţă, specialişti în teoria dreptului, să se ocupe de asemenea, de teoria statului, au

apărut lucrări teoretice cu caracter monografic sau cursuri universitiere dedicate studierii

comune a statului şi dreptului, constituindu-se şi o disciplină distinctă de teoria generală a

statului şi dreptului. 5' în Uniunea Sovietică şi apoi, după, exemplu Sovietic în celelalte ţări

forţe socialiste, s-a constituit şi s-a predat ca o disciplină apare Teoria generală a dreptului,

disciplina marcată însă puternic, ca toate disciplinile juridice şi sociale în general de

ideologia marxist-leninistă.

în principiu, ştiinţa juridică ar fi incompletă, iar juriştii] unilateral fără studierea

statului în aşa măsură cele două fenomene - statul şi dreptul, sunt legate unul de altul. De

aceea unele concepţii, noţiuni, categorii legate de stat se analizează în cadrul disciplinei

Teoria generală a dreptului şi statului, în orice caz Teoria generală a dreptului şi statului

nu poate exista abordarea unor teme privind statul, legătura sa cu dreptul fiind că numai

astfel va pute da o imagine armonioasă închegată şi bine conturată asupra dreptului.

Revenind la cercetarea şi difeniţia obiectului Teoria generală a dreptului şi statului în

ansamblul în generalitatea şi intritatea sa în ordinea juridică în întregerea. Ea formulează

definiţia dreptului şi statului celelalte concepte categorii caracteristice dreptului, fiind

valabile pentru toate ştiinţele juridice, bunăoană categoriile de norma juridică, izvor din de

drept, sistem de drept, ordine de drept, răspundere juridică, ş.a. De asemenea ea formulează

52
o serie de principii generale valabile pentru toate ştiinţile juridice. De exemplu, principile

egalităţii, supremaţiei legei prezuncţiei de. cunmoaştere a legei, nemo cenzetor ignorarea

legern (nimeni nu se poate scuza că nu cunoaşte legea) ş.a. Teoria generală a dreptului şi

statului studiază, de asemenea metodologia de cercetare, folosită de ştiinţa dreptului.

O atenţie deosebită acordă această disciplină studierii corelaţiei dintre drept şi

putere, drept şi stat. Teoria generală a dreptului şl statului este, evident, o ştiinţă, întrucât ea

operează cu concepte, teorii, principii legităţi, dar din alt punct de vedere sub alt aspect

poate iî privită şi ca o arta, în măsură în care ia solicită din partea juristului pe lângă

cunoştinţe, talent, măiestrie, şi capacitatea de a sesiza, ceruta fenomenul juridic ai înţelege

legalităţile.

Teoria generală a dreptului nu rămâne la nivelul abstracţi on a l, ea arc, de asemenea,

o importanţă practică, servind nemijlocit procesului de elaborare şi aplicare a dreptului.

In acest scop este studiată tehnica juridică privind elaborarea actelor juridice. Ca

disciplină de învăţământ Teoria generala a dreptului şi statului are şi un caracter de

introducere în studiul materiilor juridice. Ea poate fi însă şi o disciplină conclusivă, de sinteză

dar pentru aceasta ar trebui studiată în ultimii ani sau chiar în ultimul an de studii după

însuşirea majorităţii materiilor.

În ce priveşte ştiinţele juridice de ramură, acestea s-au constituit pe măsura

dezvoltării şi extinderii reglementărilor juridice în cele mai. diverse domenii ale vieţii

sociale şi constituirii ramurilor (şi subramurilor) de. drept, în principiul, ramura de drept se

formează obiectul unei ştiinţe juridice de ramură. Astfel dreptului constituţional îi

corespunde ştiinţa dreptului constituţional, dreptului civil - ştiinţa dreptului civil,

dreptului penal - ştiinţa dreptului penal ş.a.m.d. Studiul dreptului internaţional constituie

obiectul ştiinţei dreptului internaţional.

Este important de reţinut că în denumirea curentă nu se foloseşte terrnenologia

completă (de exemplu ştiinţa dreptului constituţional) ci aceea a ramurii (drept

constituţional, drept civil, drept internaţional, etc.) şi pentru a desemna disciplină

ştiinţifică respectivă,

Pe măsură ce reglementările juridice abordează domenii şi aspecte noi de

reglementare, fenomen ce se manifestă tot mai evident în epoca actuală ca urmare a

53
transformărilor sociale, ştiinţifice şi tehnologice, interne şi internaţionale, apr şi noi

discipline ştiinţifice sau tendinţe de a crea noi ramuri ale ştiinţei juridice, în acest sens se

vorbeşte bunăoară, de dreptul mediului înconjurător, dreptului afacerilor, s-au dreptul

comunitar pentru relaţiile Comunităţii Economice Europene.

Studiul istoric al dreptului şi statului constituie obiectul diferitelor ramuri ce

formează disciplinele sau ştiinţile juridice istorice. După modul în care este abordata

cercetarea istorică a dreptului în general, în lume, într-o anumită ţara sau numai în cadrul unei

anumite instituţii se pot distinge, istoria generală a dreptului, istoria dreptului clintr- o anumită

ţară, de pildă, istoria .dreptului R IVI sau istoria unei ramuri sau instituţii cum ar fi istoria

dreptului penal sau istoria dreptului de proprietate, etc. aici trebuie sa distingem şi disciplina

istoriei doctrinelor (sau gândirii) juridicii care are ca obiect, aşa cum reese din denumirea,

analiza evoluţiei istorice a diferitelor curente teorii sau şcoli juridice.

La studiul fenomenului juridic îşi aduc de asemenea, contribuţii unele ştiinţe de

graniţă, interdisciplinare ce pot fi considerate ca auxiliare ştiinţelor juridice cum sunt;

criminologia. medicina legală, psihiatria juridică, informatica sau cibernetica juridică.

Folosind mijloacele proprii altor ştiinţe - medicina, psihologia, cibernetica ş.a. - acestea au un

rol important în activitatea juridică la diferitele ei ipoteze.

54
Capitolul IV TEORII PRIVIND APARIŢIA STATULUI ŞI DREPTULUI

Problema originii şi evenţii statului adică examinarea statului care au dus la apariţia statului şi

cercetarea a ceea-ce este orice stat în esenţa, a rolului în societate a preocupat gândirea umană

încă din perioada antichităţii. Rezolvarea acestei nu putea fi făcută de cât în cadrai unui

sistem filozofic materialist sau idealist, pe baza unei metodologii pe cercetarea - dealictica sau

metafizica.

Pentru toate concepţiile idealiste despre originea şi esenţa statului este caracteristic

nerecunoaşterea evenţei de clase a statului şi dreptului. Statul şi, împreună cu el dreptul, sunt

privite ca expresii binelui comun, a interesului, a interesului general.

O altă trăsătură caracteristică concepţiilor idealiste despre stat este caracterul lor

antiistoric. Statul nu este privit, de regulă, ca un produs de societăţii pe o anumită treaptă de

dezvoltare, ci ca un fenomen veşnic înroditor permanent al vieţii sociale. Astfel, cunoscută

jurist francez Esmei afirmă: "statul după natura sa este veşnic şi existenţa sa juridică nu

admite nici o pauză". Pe aceeaşi linie se înscriu gândirilor premaxsişti. care indentifică
55
societatea cu statul, adică viata socială cu organizării statală a societăţii. Acest punct ele

vedere este în special 'caracteristic gânditor antici, ceea ce îşi explicaţii în isufîenta

dezvoltarea a ştiinţei despre societatea a sociologiei.

Gândi fără dialişti care pornesc de la ideea că istoria statală nu coincide ca istoria

societăţii mi sunt în stare să găsească factorul sociu decisiv apariţiei statului şi umane,

schindurea societăţii în clase antagoniste în urma apariţiei proprietăţii asupra principilor

mijloace de producţie şi atribuie acest rol unor secundari sau fictivi violenţa contractului

socială transformarea familiei în stat etc.”

Dacă aceste teorii, deci nu oferă explicaţia ştiinţifică

originii şi a invenţiei statului, aduc totuşi, anumite contribuţii la cercetarea

unor altor aspecte ale fenomenului statal, apoi formele teologice dau o imagine cu totul

denaturată şi mistică asupra originii şi esenţei statului -opunându-se cercetării de pe poziţii

realiste a fenomenului statal şi juridic.

Această teorie, care a apărut în statele orientale antice şî-a găsit o mare răspândire în

orânduirea feudală, susţine originea şi esenţa directă a statului.

Potrivit acestei concepţii, cu toate variantele ei creştine, budiste, islamice etc., fără a

mai vorbi despre religiile din orientul antic, sfatul este reprezentu! lui dumnezeu pe pământ.

Dat fiind că puterea de stat este creaţia transcendentală, supusa datorează ascultare şi

respect puterii de stat, ea o obligaţie,- îndatorire religioasa. Toate rândurile statale, împărţirea

societăţii în caste sau stări este, chipurile, întruchipările voinţei devine, care nu admite

nici o schimbare din partea oamenilor.

în societatea feudală exponenta bisericii creştine, mai ales ai catolicismului,

Augustin, Toma d'Aquino şi alţii au susţinut geneza directă a statului şi primatul

autorităţii bisericii asupra puterii laice; asupra puterii de stat militare pentru cucerirea

supremetiei autorităţii papale. Aici s-a păscut formula utilizată şi în zilele noastre de unele

constituţii burgheze, că monarhul domneşte "din mila lui dumnezeu".

Printre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai concepţiei teologice din perioada

destrămarea feudalismului şi formarea societăţii capitaliste poate fi citit Joseph De

Maiste(1753~1821).

56
 În perioada contemporană concepţiile politico-statale de esenţă religioasă sunt

răspândite de reprezentanţii Vaticanului, Islamului, de tereoticieri ale altei culte

religioase centrele de propagandă şi universităţile întreţinute de congregaţiile religioase, în

spiritul a celor concepţii, profesional american C.E, Baukling afirmă ca statul este

expresia altentică a celei grijei pentru binele aproape lui, care formează evenţa iubirii

creştine.

Teoria patriarhală şi teoria patrimonală

Teoria patriarhală susţine că statul ar fi luat naştere direct din familii, iar puterea

monarhului din puterea părintească a tatălui asupra membrelor familiei.

începuturile acestei concepţii se găsesc încă la Arislotcl (381-322 î.e.n,), în lucrarea

sa "Politică". Omul ca fiinţă socială se organizează în familie, iar statul reprezintă forma

prelungită a acestei uniri. Concepţia Aristotelnică ce avut şi un element pozitiv, în sensul

că ia afirmă ca statul este creaţie divină, în feudalism teoria patriarhală a fost dezvoltată

la început de Robert Filmer în Anglia, în lucrarea sa "Patriarhală'", scrisă în 1653, acesta

afirmă, recurgând la argumente din biblie, că monarhul deţine puterea de stat în calitate

de moştenitor a lui Adam, care a fost investit de dumnezeu atât cu puterea părânteasca

cât şi cu ceea legală, în acest fel Filmer, ca susţinător al monarhiei absolute, încerca să

justifice autoritatea nelimitată a.monarhului. .

Absurditatea acestor afirmaţii a fost arătată chiar de unii contemporani ai lui Filmer cum

a fost J. Locke. Dacă ar fi să accepţi aceasta teorie - spunea Locke - ar însemna ca trebuie să

existe numai un singur monarh, ori să existe atâţia monarhi, câţi şefi de familie. Ştiinţa a

dovedit că familia monogumă nu precede statul, ci apare o data cu această, ca rezultat a

schimbării relaţiilor economice şi al apariţii proprietăţii private. Despre ideea că la început

a existat familia ca celulă a oricărei societăţi, care apoi s-a i dezvoltat în trib, sau tribul s-a

transformat în stat, Lenin a arătat că este o ''...Absurditate puerilă, şcolărească".'

Teoria patriarhală apărută în societatea feudală, afirmă că statul ar fi luat naştere din

dreptul de proprietate asupra pământului. Guvernanţi stăpânesc teritoriu în vertutea unui vechi

drept de proprietate, ia poporul nu este decât o adunare de arendaşi pe moşia monarhului.

Această teorie a reacţiană feudale confundă proprietatea funciară .privată cu puterea publică

57
pentru a justifica autoritatea nelimitată a regelui. Cel mai cunoscut reprezentant al

teoriei patriornoniale este Ludwic von Hal Ier (1767-1854) Teoria contractuală

Această teorie a cărei apariţie o găsim încă în lucrările mari gânditori din Grecia

antică şi care a fost dezvoltată cu rezonanţă religioase, în perioada feudalismului îşi

găseşte cea mai largă afirmare în perioada destrămării feudalismului şi ajimsului |

revoluţiilor burgheze, ca parte constitutivă a ideologiei burgheze. Potrivit acestei teorii,

naşterea statului este unei înţelegeri dintre oameni, a unui contract social născut din voinţa

oamenilor.

Teoria contractuală a originii statului cunoaşte mai multe variante reprezentând de fapt

mai mult decât un curent politico-juridice, .o întreagă şcoală. Fiind susţinută de exponenţi ai

unor interese diferite, această teorie variază de la un gânditor la altul, de la o perioadă

istorică ia alta.

Astfel, de pildă, Thomas Hobbes (1588-1679), adept la monarhie absolute, afirmă, în

lucrarea sa "Leviathan", că prin contractul social încheiat între monarh şi supuşii săi, aceştia

din urmă ar fi renunţat la toate drepturile lor şi la întreaga lor libertate lor naturală în

folosul monarhului, căruia îi recunosc o putere nelimitată purtătorul suveranităţii nu este

poporul ci monarhul. Contemporanul Iui John Locke (1632-1704) susţine o variantă mai

progresistă a acestei şcoli, afirmând că oamenii, prin contractul social, jertfesc numai o parte

a dreptului la iniţiale în interesul asigurării celeilalte părţi -propritatea individuală şi

libertatea.

Geon Jacques Roussean (1718-1788) este cel mai cunoscut reprezentant al teoriei

contractuale pe care o dezvoltă în lucrarea sa "contractul social'''.'" Autor al suveranităţii

populare, Rousean a firmă că puterea monarhului este dependentă de popor care i-a

acordat-o fără a renunţa la libertatea care este inalienabilă. 'Poporul are dreptul să se

răscoale dacă monarhul uzurpă această putere.

Evident, teoria contractului social nu.este axată pe un fundament ştiinţific, deoarece

premisele ei - contactul social, dreptul natural ~ exista nurnai în închipuirea autorilor ei. Dar

ea a jucat un rol progresist în luptat împotriva dominaţiei bisericii feudale şi a concepţiilor

teoretice. Prin faptul că susţinea originea laica a statului ca o ctreatiei a oamenilor prin critică

uzurpării puterii de stat de către monarhiei feudale, adeptă teoriei contactului social, deşi nu

58
au ajuns la cunoaşterea cauzelor sociale reale ale apariţiei statului, a oferit burgeziei

revoluţionare o armă ideologică în lupta împotriva feudalismului, împotriva

obscuratizmului religios medieval.

Teoria violentei

Această teorie se dezvoltă mai ales într-o fază. avansată a societăţii capitaliste cu

expresia a unor excepţii mici burgheze şi anarhiste. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai aceste

teorii sunt Diifiring (1833-1921), Guniplowies (1838-1900), Oppenhemier (1864-1943),

Thierry (1795-1856).

Potrivit acestei teorii statul este rezultatul violentei politice şi al nu dezvllârii

condiţiilor economice, al evoluţiei modului de producţie. Astfel Diiiiring afirmă că statul

a apărut în lupta dintre diferitele^ triburi primitive. Tribul învingătorilor în instituie puterea de

stat se transformă în puterea dominantă a societăţii, iar tribul învins constituie masa supuşilor.

Astfel, statul este văzut ea rezultat a unei factori externi, şi nu un produs al dezvoltării

contradicţiilor de clasă, Diiiiring oferă o concepţie de naturală a reparturilor dintre

factorul politic şi. economic. Proprietatea privată ar fi rezultatul societăţii, acoperirii

bogăţiilor de către cuceritori. Demosoina întreagă netemeinicie a afirmaţiilor lui Diiiiring.

Engels arata că înainte ca tâlharul sa poată fura trebuie să existe ceea ce să fure, adică

proprietatea privată. Căci e limpede ca instituţiile proprietăţii crescute să.existe înainte ea

tâlharul sa-şi poată însuşi un bun străin; că deci violenţa poate să-1 schimbe pe posesorul

proprietăţii, ea nu poate să creeze proprietatea privată ca atare.'""

Teoriticianu austriac Ludwic Luniplowies susţine varianta naţionalist rasist a aceste

teorii în lucrarea sa teoria generală a statului. Triburile aparţinând unor rase superioare ar fi

format - după el - statul, în urma supunerii triburilor de rasă inferioară. Aceast teorie

reacţionară a fost împromitată de ideologii fascizmului german a fundamenta acţiunile lor

criminale, bazate pe descriniinarea rasială, k. Katitsky (1854-1938), în lucrarea sa

"concepţia materialistă a istoriei" atribuie de asemenea viloenţei rolul decisiv m apariţia

claselor sociale şi a statului.

In consistenţa diferitelor variante ale teoriei violenţei decurge clin exagerarea

rolului factorului violenţei în societatea şi eliminarea rolului factorului economic.

Violenţa joacă un anumit rol în dezvoltarea societăţii, în anumite condiţii cum a fost cazul

59
apariţiei statului popoarelor germanice violenta poate accelera, atunci când sunt create

condiţiile economice care sunt decisiv, transformarea democraţiei militare în rganizarea

statală a societăţii. De asemenea, violenţa, folosirea unor metode violente constituie o cale de

desfăşurare a revoluţiei politice, deşi această cale nu este unică deoarece mai există o cale

neverlentă, paşnică de desfăşurare a revoluţiei sociale, în ultimă instanţă, însă, factorul

economic are rolul .determinat în apariţia şi evoluţia celui politic.

în secolul al XlX-lea se dezvoltă teoria biologieo-organicistă a statului. Acest

curent se caracterizează prin transpunerea mecanica a legilor naturii în studiul societăţii, a

vieţii politice reprezentanţii ei, şi anume Bluntschii (1808-1881), Spencer (1820- 1903), şi

alţii, afirmă că statul este un organism special compus din oameni, aşa cum organismul

animal se compune din celule. Statul are o voinţă şi conştiinţa separată de voinţa oamenilor

din care este compus. Astfel într-un organism, .organi Ie sale desfăşoară anumite funcţiuni, tot

aşa şi organile statului desfăşoară anumite activităţi (de exemplu cetăţenii sunt asemuiţi cu

organismul uman, partea conducătoare cu capul, iar păturile muncitoare cu minele). De aici

potrivit acestei teorii decurge şi o armonie în societate, unde fiecare clasă socială are un

anumit rol, coordonat cu rolul celorlalte categorii.

Afirmând că statul apăra interesele întregii societăţi, că cetăţenii trebuie să respecte

puterea de stat deoarece aceasta înseamnă dominaţia întregului asupra părţilor

componente, concepţiilor organiciste se pronunţă pentru justificare şi perpetuarea

statului de tip capitalist, Spencer apără ideea evoluţionistă, circulară, negând orice salt şi

schimbarea coletativă în dezvlotarea societăţii şi statului. Teoriile biologice organiciste

sunt, în font, teorii este vulgar materialiste şr mecupecistc, ele servesc afirmării i

isubordinarii totale a individului faţă de puterea de stat, caută să acrediteze ideea

armoniei sociale în condiţiile societăţii burgheze, propovăduiesc renunţarea la lupta de

jclase.

Teoriile rasiste se împletesc cu teoriile organiciste şi violenţe, pornind de la ideea

reacţionară a inegalităţii raselor, a dominaţiei raselor "superioare".

Cele mai reacţionare variante ale teoriei rasiste au fost dezvoltate de teoreticienii

regimurilor fasciste, instaurate între cele două războaie mondiale în Italia,, Germania,

60
Japonia, Spania, Portugalia, precum şi în alte ţări printre care şi în ţara noastră în

perioada dictaturii legionara - antonesciene.

Teoriile fasciste au în centrul preocupările lor statul totalitar care absoarbe întreagă riaţă

a individului, înlăturând orice drepturi şi libertăţi politice. Statul se transformează Intr-un

mecanism controlizat excesiv, axat pe o ierarhie mili.tar-birocratică, în. fruntea :ăreia se află

fuhrer-ul, exponent "spiritului naţiunii",

Teoriticienii fascismului au elaborat o concepţie aniiimană şi anti demografică,

lătrunsa de şovenism şi rasism, gata să justifice cele mai monstruase crime împotriva

imonităţii, genocidul, teruarea extrajudicieră, încălcarea normelor elementare umanism

^cunoscute ale dreptului internaţional.

Teoriile psihologice

Explică esenţa stalului prin factori de ordini psihologic sau biopsihologic. Aceste wii cu

toate variantele lor se pot rezuma la uirmătoarele două teze principale; prima care susţine

existenţa în societate a două categorii'de oameni, una care din punct de vedere psihic sunt

predestinaţi pentru funcţii de conducere, iar ceilalţi pentru a fi conduşi, şi a doua care

afirmă că în formarea şi dezvoltarea statului rolul decisiv îl joacă diferite stări şi trăiri psihice

ale oamenilor.

Unele elemente ale acestei teorii au fost oferite de gânditori aparţinând altor

curente şi şcoli politico juridice, ca de 'exemplu Platon şi Aristotel (omul simte

necesitatea vieţii în societate), Grotius (apetitus socialis), Hobbes (frică), J. Locke, Spinoza,

Rousseau (utilitate). Din aceste idei treptat s-a dezvoltat şcoala psihologică a statului şi

dreptului, reprezentantă în Germania, de Knapp. iar în Rusia de Petrajitki, Corcim o v ş. a.

în esenţa lor, teoriile psihologice exacerbează rolul factorului psihic în societate şi în

viaţa politică, pierzând din vedere condiţiile economice şi politice în care trăiesc oamenii şi

care determina în cele din urmă orientarea principală a dezvoltării lor spirituale şi

psihice. Aceste teorii rezervă maselor un rol secundar, pasiv în viata politică.

Teoriile limitării şi negării suveranităţii de stat

Dacă suveranitatea, ca un atribut al puterii de stat a apărut odată cu statul, apoi teoria

suveranităţii de stat a apărut mult mai târziu în feudalism, o dată cu lupta pentru crearea

statelor centralizate în perioada instaurării monarhiei absolute.

61
 în opus, teoria suveranităţii a apărut în Franţa, ca. o reflectare a formării statului

centralizat Jean Boden (1550-1590) consideră suveranitatea ca un atribui obligatoriu al .

statului, ca o putere abreviată a statului, indivizibilă şi indienabilă, întruchipată în persoanei

mon arh ui u i.

Prin această J. Boden apără principile monarhiilor absolute, în acea vreme, această teorie

a servit lupta împotriva pretenţiilor ideilor feudale, care nu se supuneau supremaţiei

monarhului.

O dată cu dezvoltarea relaţiilor capitaliste în perioada revoluţiei burgheze, a căpătat o

mare răspândire teoria suveranităţii naţionale şi populare, după care purtători!]

suveranităţii este fie "naţiune", ca un stat distinct de membrii ce o cumpun, ca uo fiinţă ideală

clar reală'1, cum se exprimă cei ce susţin această teza, fie "poporul", în care caz ea aparţine nu

unui cap moral distinct, ci fiecărui individ în parte care formează capul electoral şi între

care este divizată autoritate de stal. Burghezia a folosit teza suveranităţii naţionale şi populare

pentru mobilizarea maselor populare la revoluţie.

în tara noastră deşi conceptul modern de suveranitate nu apare decât în perioada

premărgăritoare revoluţiei 1848, lupta pentru independenţa şi neatârnare îşi are rădăcini

adânci în istoria poporului român. Deşi tributari doctrinei de drept devin, reprezentanţii

culturii umaniste din ţara noastră cu Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin

Contacuzino, Dimitrie Cantemir ş.a. au apărut ideca neatârnării statului. Luptele lui Mircea

cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, ş,a, conducătorii vestiţi de oşti au

înscris în istoria poporului român pagini de glorie pentru* apărarea independentei de stat.

în "descrierea Moldovei", evocând trecutul gloriei de luptă pentru apărarea independenţei, D.

Cantemir arată ea domnii moldovei "afara de dumnezeu şi de sanie lor n ti cunoşteau pe

nimeni mai mari în ţara lor, nu erau legaţi de nici un principiu străin ca vasali, nici prin

omagiu .

Unul dintre gânditorii români care a treptat pentru prima oară pe larg problema

suveranităţii a fost eminentul pariat şi revoluţionar Nicolaie Bălcescu, care a avut o

concepţie clasă şi unitară, ca privire la suveranitatea în general, considerând-o ca o

concepţie esenţială a organizării democratice a statului şi a asigurării independenţei.

62
'Teoria suveranităţii dreptului" şi strâns legată de aceea a "suveranităţii ordinii de drept".

Prima susţine -- împotriva realităţii evidente - că deasupra puterii de stat sar situa, în

interior, dreptul constituţional, iar, în 'exterior, dreptul internaţional, în concepţia

"suveranităţii ordinii de drept" a lui H. Kelvm, statul esle identificat ca ordinea

juridică, a cărei supremă caracteristică este suveranitatea care de unge aşa -meniţii normă

supremă. Această concepţie este menită să camuflize importanţa politică deosebită a

suveranităţii ca o caracteristică a statului. Militând pentru primatul dreptului internaţional

asupra dreptului intern, H. Kelvin afirmă că ordinea juridică internaţională este suverană în

timp ce nici o ordine statală nu e suverană.

Dar mulţi ideologi burghezi contemporani au .mere şi mai departe, negând însăşi

necesitatea existenţei suveranităţii, în cadrul diferitor teorii burgheze actuale, s-a lansat teza

cosmopolită căruia suveranitatea este o, naţiune inveetita, democrată, la care trebuie să

se renunţe în favoarea aş-zis ''stat sau guvern mondial" (Ph. Jessup, G. Scelle, CI. Eaglton

ş.a.).

O altă forma camuflată de negare a -suveranităţii este prezenta de teoria aşa-numită

"suveranităţi relative" a juristului american M. S. Korowicz, care, făcând o distincţie

artificială între suveranitatea propriu-zisă a statelor şi exerciţiu acestei suveranităţi, susţine

că dacă prima nu poate fi abondometă tară a duce dispariţia sktuluî îrtsuşi aprei a doua, adică

exerciţiu suveranităţii poate fi restrânsă în mod virtual, tară limite. Reiese deci ca potrivit

acestei teorii statul poate abandona în favoarea altui stat anumite atribute ale sale, poate "uda",

"încredinţa" parţial sau total altui stat exerciţiu suveranităţii sale neîncetând prin această să

rămână suveran. Artificialitatea şi absurditatea acestei construcţii este evidenţa; ce fel de

suveranitate îi rămâne statului care a cedat exerciţiu ei altui stat? Prin conţinutul ei politic

.şi Juridic, teoria "suveranităţii relative" este îndreptată împotriva suveranităţii reale a

statelor, ea urmăreşte ca, apărând în mod formal principiul suveranităţii, să-1 golească

de conţinut, şi să justifice astfel politica _ imperialistă de dominaţie şi desconsiderare a

suveranităţii statelor mai mici şi mai slabi. Eminentul jurist şi diplomat român Nicolaie

Titulescu s-a pronunţat în repetate rânduri Iară echivac - încă ca peste patru decenii în

urmă împotriva teoriilor nehiliste cu prîuire la suveranitate, sublimând ca relaţiile

63
internaţionale nu pot fi concepute de cât ca relaţii între state suverane şi egale în drepturi. "Nu

există loc, arată el, în organizarea

actuală a comunităţii internaţionale pentru un suprastat. Aceasta este" înlocuit printr-o

asociaţie voluntara a statelor libere care au obligaţia să se supună legii acceptate de ele, în

virtutea propriei lor suveranitate".

Teoria ierarxist-leninistă

Cauzele apariţiei statului sunt diveziunea muncii, apariţia proprietăţii private şi

împărţirea societăţii în două clase antagoniste: una care deţine mijloacele de producţie şi altă

care e lipsită de--ele, fiind oprimată şi exploatată de către prima. Statul este un instrument al

dictaturii clasei dominante îndreptat împotriva claselor exploatate. Statul socialist la etapa

dictaturii proletariatului este un semistat. O dată cu crearea societăţii comuniste în lume vor

dispărea clasele şi necesitatea existenţei lui.

Rezumând cele expuse, se pot evidenţia unele legităţi generale privind originea

statului.

Statul este un produs social al istoriei, apărat datorită experienţei acumulate de

omenire. Cauzele ce au determinat trecerea societăţii forme de organizare statală au fost

diferite: diviziunea socială a muncii: apariţia proprietăţii private, dorinţa unui popor de a trăi

împreună, războaiele de jaf, necesitate de a menţine o ordine generală pe un anumit

teritoriu, apărarea drepturilor şi libertăţilor oamenilor, apărarea teritoriului etc.

64
 Deci statul a apărut la o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, fiind o putere

creată de popor pe un anumit teritoriu, menită să organizeze şi sa dirijeze societatea.

Concluzii

Apariţia statului şi dreptului au fost determinate de o mulţime de factori ai timpului ;şi

au dus la apariţia diferitor instituţii politico-statale: Legităţile stratului şi dreptului au [generat

la dispariţia unor state de pe arena societăţii politice şi apariţia altor state noi.

Pentru a pătrunde în esenţa acestora este necesar de a stabili în ce mod în nucleul

societăţii a apărut pentru prima dată statut.

La baza statului şi dreptului au stat următoarele premizii, cum ar fi (familia, gintă, trib,

asociaţia obştească, partidul, statul şi alte comunităţi umane organizate) creându-se astfel

necesitatea de a conduce indivizii şi de a le coordona activitatea.

In această ordine de idei anumite persoane trebuiau să-şi asume şi posede anumite

capacităţi de ai subordona pe acestea voinţelor.

65
 O in.fluienţă însemnată asupra apariţiei statului şi dreptului au avuto corelaţia dintre

acestea două elemente adică a statului' şi dreptului, adică metoda şi forma de corelare dintre

stat şi drept.

Făcând o concluzie asupra celor expuse de-a lungul lucrării atunci vom ajunge la ideea

că statul fără drept este greu de închipuit, şi viceversa. Altfel spus statul şi dreptul formează un

tot întreg.

66
 Prin noţiunea stat se subânteîege o multitudine respectând normele de conveţuire

ociaiă.Thipautori statul este instituţia principală politică a societăţii.

Statul a apărut pem'rirmima oara în (China, Egipt, Babilon, India), el conţinând a fî

şi astăzi instrumentul conducerii sociali:

Statul a apărut din cele mai vechi timpuri, a în_antichitate. De Ia forma fiestatală -

ginta, trib trece la forma statală a societăţii statale. La. baza~apai4tLei^tatiiiui au servit

următorii factori (economie, cultural, spiritual, militar, agricultura).

Condiţiile apariţiei organizării statale a societăţii s-au format treptat în perioada escpmpunerii

comune primitive, atât prin apariţia treptată a forţelor de producţie şi a relaţiilor de

producţie - factori hotărâtor, cât şi prin modificările în structura şi organizarea societăţii

primitive.

Explicarea noţiunii de "drept'' înseamnă, de fapt a răspunde la întrebarea: ce este

dreptul? Cunoaşterea şi explicarea fenomenului "drept". O constituit din cele mai vechi

timpuri şi până în prezent cu o preocupare legitimă nu numai a erudiţiilor sau a ;

specialiştilor a ii a omului simplu, a cetăţeanului.

Sub aspect etimologic termenul sau cuvântul "drept" îşi are originile de la cuvinte latine

"directum" în traducere înseamnă "line dreaptă", "unghi drept", "'direct", ete. In societatea

comune primitive nu existau norme de drept, dreptul,, astfel după cum

l nu există nici statul. Apariţia dreptului ca şi formarea statului, constituie 6 necesitate

istorică, un proces social real, deoarece în societate scidantă în clase antagoniste
menţinerea ordinii nu se mai putea asigura cu sistemul regulelor din comunitatea
gentiolico-tribale şi se impunea statornicirea de alte reguli.
 Bibliografie

1. Constituţia Republicii Moldova din 29. 07. 94.

2. Avornic Gh., ,,Teoria generala a dreptului”, Editura Lumina, Chişinău 1997

3. Aristotel, ,,Statul Atenian”, Editura ,,Angora”,Iaşi 1992

4. Baltag Dumitru, ,,Teoria generală a dreptului şi statului”, editura ,, TIPCIP” ,Cimişlia

1996

5. Baboş Gh., ,,Teoria generală a dreptului” Editura Dacia, Cluj-Napoca 1994

6. Borodac A., ,, Bayele statului şi dreptului Republicii Moldova”, Editura Lumina,

Chişinău 1997

7. Ceterchi Ioan,Craioveanu Ion, ,,Întroducere în teoria generală a dreptului”, Editura

Dacia, Bucureşti 1989

8. Ceterchi I., Momcilo Luburci, ,,Teoria generală a statului şi dreptului”, Editura

Chemarea , Bucureşti 1989

9. Craioveanu Ion , ,,Intinerar metodic în studiul dreptului”, Editura Ministerul de

Interne, Bucureşti 1993

10. Dogaru Ion , ,,Elemente de teoria generală a dreptului”, Editura Dacia , Craiova 1994

11. Leoneva Vrabie , Sofia Popescu , ,,Teoria generală a dreptului”, Vol. I . editura Dacia,

Cluj-Napoca 1983

12. Negru Boris , ,,Teoria generală a dreptului şi statului”, editura Lumina Chişinău 1999

13. Aramă Elena ,,Istoria dreptului romînesc”, Editura Lumina,Chişinău 1996

14. Коркунов Н.M. ,, Лекции по общеи теории и права „ Издательство ,, Зерцало,,

Москва 1988

15. Lionea V. ,, Studii de drept constituţional şi istoria a dreptului”, editura Ştfan

Procopiu, Iaşi 1993-1995

16. Herlea Alexandru, ,,Studii de istirie a dreptului” , editura Dacia , Cluj-Napoca 1983

17. Hersenii T., ,,Sociologia” , editura Ştiinţifică şi enciclopedică , Bucureşti 1982

18. Hanga A., ,, Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului” , editura Dacia ,

Bucureşti 1955

19. Hoffman O., ,, Socializmul şi caracterul normal al relaţiilor sociale”, Revista de

filosofie , nr.2, 1971

20. Humă Ioan , Întroducere în studiul dreptului ”, Editura fundaţiei ,,Chemarea ” Iaşi

1993

21. Mihai Gh., Motică Radu, ,,Fundamentele dreptului :Teoria şi filosofia dreptului” ,

editura Augusta , Bucureşti 1993

22. Марченко М.Н. «Теория государство и право» изд.Зерцало Москва 1998

23. Popa N ., ,,Teoria generală a dreptului” , editura ACTAMI, Bucureşti 1998

24. Sida Andrei, ,, Introducere în teoria generală a dreptului” , editura Augusta, Timişoara

1997

25. Сурилов А.В. «Теория государство и права» изд. Зерцало Одесса 1989

26. Шершеневич Г.Ф. «Общая теория права» изд. Зерцало Москва 1995

27. Теодоров А. «Общая теория государства и права» изд. Зерцало Москва 1991

28. Венгеров Ф.Б. «Общая теория государство и права» изд. Зерцало Москва 1998

29. Trăsnea O. „Filosofia politică ” , editura politică , Bucureşti 1986