Impactul răsturnării geopolitice din anul 1989

asupra statulului de Mare Putere al Uniunii

Sovietice

Din perspectivă militară, prin răsturnarea geopolitică produsă în anul 1989, Uniunea
Sovietică a pierdut, în eventualitatea desfășurării unui război major cu statele din Blocul
democratic, două zone cu importanță strategică și favorabile în vederea realizării unei
apărări puternice și îndelungate reprezentate de Munții Carpați (din România)
și Cadrilaterul Boem (din Cehoslovacia) pe care germanii, la finalul celui de-al Doilea
Război Mondial, au intenționat să le folosească pentru a stopa înaintarea Armatei Roșii
spre capitala Germaniei și a obține, în felul acesta, timpul necesar punerii în practică a
așa-numitelor arme noi, despre care Hitler a afirmat că vor schimba cursul războiului,
precum și cursul strategic al Dunării ce permitea transportarea într-un timp relativ scurt a
trupelor și tehnicii de luptă până în centrul Europei.

Disoluția Tratatului de la Varșovia

Prăbușirea comunismului în statele centrale și est-europene a reprezentat pentru Uniunea
Sovietică începutul disoluției Organizației Tratatului de la Varșovia (constituită, printre
altele, și în scopul legitimării prezenței trupelor sovietice pe teritoriul acestora), apoi
retragerea unităților sovietice de pe cuprinsul lor, întrucât nemaiexistând regim comunist,
a dispărut și rațiunea menținerii acestora, dispariția celui mai puternic simbol al
Războiului Rece (Zidul Berlinului), precum și reunificarea Germaniei, care fusese
împărțită de Aliați la Yalta, în februarie 1945, pentru a nu mai reprezenta în viitor un
pericol pe continentul european. De asemenea, a condus la încheierea unei ostilități de
mai multe decenii existente între această alianță politico-militară și Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO)4.

Dispariția succesivă și rapidă a regimurilor comuniste de pe continentul european a

însemnat pentru Uniunea Sovietică faptul că, după eșecul aventurii militare din
Afghanistan, dintre anii 1979-1989, care a condus la efectul de supraîntindere a puterii
imperiale sovietice, aceasta se afla într-o incapacitate financiară de a le mai susține și alta
militară, prin neputința realizării unei intervenții energice și rapide, pentru a pune capăt
revoltelor, precum în Ungaria (1956) și Cehoslovacia (1968), fiind nevoită, astfel, să
asiste la deznodământul acestora5.

Experiența istorică a demonstrat faptul că, atâta vreme cât la Moscova exista un regim
conservator decis să-și mențină cu orice preț și prin toate mijloacele posibile cuceririle
realizate la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, nicio încercare de
răsturnare/reformare a sistemului comunist în statele menționate mai sus nu a putut să
aibă sorți de izbândă6.

La începutul anului 1989, nimeni nu a putut să anticipeze (cu o singură excepție) că, în
mai puțin de un an, lagărul sovietic construit de Stalin la sfârșitul celei de-a doua
conflagrații mondiale urma să se prăbușească, Războiul Rece încheindu-se prin
acceptarea situației de către conducerea sovietică, iar în alți doi, Uniunea Sovietică va fi o
superputere de domeniul trecutului. Ipoteza că aceasta va accepta părăsirea Europei de
Est, prin retragerea forțelor sovietice, inclusiv din Republica Democrată Germană, era
considerată până în acel an drept o fantezie, nicidecum o variantă de lucru. Ulterior,
Mihail Gorbaciov, venit la putere în primăvara anului 1985, a declarat că statul sovietic
renunță la Doctrina Brejnev, prin care se legitima intervenția militară sovietică în scopul
menținerii sistemului comunist, această acțiune fiind explicată ca un demers profund
realist, un rezultat al unui calcul geopolitic corect și bine gândit. Perspectiva
dezmembrării Imperiului Sovietic, la nivel teoretic, a fost anticipată de unul dintre cei
mai importanți istorici britanici - Paul Kennedy – în cadrul lucrării sale
intitulată Ascensiunea și decăderea Marilor Puteri: Schimbări economice și conflicte
militare de la 1500 până în anul 2000 și publicată la New York, în anul 19877.

Prăbușirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și Răsăriteană nu s-a desfășurat în

mod clasic, printr-o înfrângere rezultată în urma unui război major, precum s-a întâmplat
cu alte imperii în istoria universală, ci prin implozie – consecință a unor șocuri
geopolitice, pentru care liderii comuniști nu au avut reacții corespunzătoare. Dispariția
caracterului socialist al statelor aflate în sfera de influență a Uniunii Sovietice a condus la
apariția unui alt tip de șoc, reprezentat de tranziția de la totalitarism la democrație și
economia de piață, conducerea politică de la Kremlin conștientizând faptul că și statul
sovietic va urma același curs. Ideea ascensiunii și decăderii centrelor de putere/Marilor
Puteri în lumea internațională poate să ofere cadre de interpretare pentru prăbușirea
Imperiului Sovietic, ultimul imperiu de tip clasic din istoria universală și o bază de
analiză pentru înțelegerea rolului factorului extern în dezintegrarea regimurilor comuniste
de pe continentul european8.
Anul 1989 - începutul pierderii statutului de superputere mondială
pentru Uniunea Sovietică 
Ajunși în acest punct, considerăm că este important și necesar să menționăm faptul că,
din perspectivă geografică, Uniunea Sovietică a pierdut după anul revoluțiilor din Blocul
Socialist (1989) 5 milioane de km2, iar în ceea ce privește numărul de locuitori, declinul
demografic a continuat vertiginos după perioada 1989-1991, astfel încât, în anul 2006, în
Federația Rusă trăiau puțin peste 142 de milioane de locuitori față de cei aproximativ 300
de milioane (mai exact, 293 de milioane) ai fostei Uniuni Sovietice. Federația Rusă/Rusia
post-sovietică a fost redusă, astfel, la frontierele cele mai mici din istoria sa modernă,
însă aceasta încă mai continuă să se întindă pe 17 milioane de km2, ceea ce reprezintă ¾
din spațiul fostei Uniuni Sovietice (22,4 milioane de km2) – de trei ori mare mare la est de
Ural decât la vest9.

Prăbușirea comunismului în zona aflată sub control sovietic după cel de-al Doilea Război
Mondial, care a antrenat după sine și colapsul Uniunii Sovietice (la 8 decembrie 1991,
Boris Elțân și omologii săi din Belarus și Ucraina au semnat tratatul de înființare a
Comunității Statelor Independente - foto jos -, care a însemnat, în fapt, actul
de deces al URSS-ului) a marcat începutul sfârșitului Războiului Rece și al lumei lumi
bipolare, făcând din Statele Unite ale Americii singura superputere mondială (sistem
unipolar, în care SUA au dobândit hegemonia mondială)10.

La momentul apariției șocului geopolitic (1985-1989), nici unul dintre liderii

superputerilor mondiale nu a putut să anticipeze ceea ce se va întâmpla în viitorul
apropiat sau mai îndepărtat, ci au reacționat diferit la fazele manifestării acestuia. Astfel,
la consumarea șocului geopolitic, una dintre superputeri (Statele Unite ale Americii) a
devenit unic hegemon într-o nouă ordine mondială (acest fapt ducând și la o reașezare a
sistemului politic și geostrategic de pe continent), iar cealaltă (Uniunea Sovietică) a
dispărut prin implozie, ceea ce dovedește faptul că liderii din statele socialiste nu au
perceput și reacționat identic la șocurile geopolitice din politica internațională.

Șocul geopolitic al schimbării balanței de putere în ecuația bipolară Est-Vest a accelerat

declinul Uniunii Sovietice și, în final, prăbușirea Imperiului Sovietic. Astăzi, cei care ar fi
trebuit să reacționeze eficient la șocul acestui eveniment au la dispoziție studii și
cercetări, care subliniază faptul că, în cazul unui declin brusc, șocurile subminează
capacitatea hegemonului de a-și exercita influența în alte state, prin ajutoare, rețele de
patronaj sau instituții internaționale11.

Anul 1989 a însemnat pentru Uniunea Sovietică începutul pierderii rolului/statutului de

superputere mondială, cu frontierele recunoscute de Conferința OSCE de la Helsinki, din
197512, acest fapt impulsionând intensificarea mișcărilor naționaliste din republicile
sovietice și, ulterior, ducând la desfășurarea de alegeri democratice, atât în statele
eliberate de sub comunism, cât și în fostele republici componente ale URSS-ului.
Federația Rusă suferă în continuare pentru pierderea statutului de superputere în fața
Americii13.

De asemenea, anul 1989 a însemnat un șoc geopolitic pentru Uniunea Sovietică, care i-a
demonstrat clar faptul că reformele gorbacioviste (Perestroika și Glastnost) de
schimbarea a propriei societăți și economii și nu numai au reprezentat un eșec total soldat
cu emanciparea de sub tutela sa a țărilor socialiste centrale și est-europene și că reformele
nu puteau fi aplicate în niște state, ai căror lideri se formaseră în perioada stalinistă a
comunismului – în locul unui comunism puternic, consolidat, a rezultat o prăbușire a
fiecărui satelit în parte, pentru ca, în final, chiar URSS-ul să dispară prin implozie 14.

Revoluțiile din anul 1989 au schimbat în mod fundamental harta politică a lumii, cu
implicații în sfera economică, socială și geopolitică. Puterea protectoare – Uniunea
Sovietică – prin elita politică și serviciile de informații, a observat că statele-satelite au
devenit mai puțin dependente de economia sovietică și că politica de constrângere, prin
care s-au stopat influențele liberaliste, a devenit imposibil de aplicat – măcinarea
statutului de Mare Putere.

1989 - simbolul eșecului pentru ideologia și partidele comuniste

Evenimentele anului 1989 au arătat Uniunii Sovietice că, la conducerea statelor aflate în
sfera sa de influență, se aflau elite politice de modă veche/staliniste, pentru care orice
reformă (mai mult sau mai puțin liberală) însemna destructurarea Blocului Socialist și
care nu doreau să se îndrepte spre valorile și practicile democrației. Prin urmare, în anii
1989-1990, societățile est-europene s-au eliberat mai întâi de vechii lideri comuniști,
inflexibili și asociați cu realitățile dure ale perioade comuniste, acceptându-i pe succesori
acestora considerați a fi reformatori15.

Anul 1989, devenit simbolul schimbării, a reprezentat, în același timp, și simbolul

eșecului pentru ideologia și partidele comuniste. Istoricul american, Gale Stokes, a
considerat că evenimentele din anul respectiv nu au constituit o revoluție de înnoire, ci
mai degrabă o abandonare a unui experiment eșuat în favoarea unui model deja existent –
democrația pluralistă. Căderea comunismului în statele din Europa Centrală și
Răsăriteană a reprezentat urmarea logică, în opinia multor analiști, a lipsei de moralitate
și de legitimitate a regimurilor comuniste, problema principală fiind, în acest sens, lupta
împotriva sistemului corupt de conducători, precum Nicolae Ceaușescu, Erich Honecker
sau Todor Jivkov.

Semnificațiile anului menționat anterior în viziunea analistului american J.F. Isaac

– Prima este aceea că democrația liberală reprezintă cea mai atractivă modalitate de a
organiza politicul la nivelul statului național și că tranziția către o democrație liberală în
Europa Centrală și în alte părți ale lumii constituie un imperativ etico-politic. A doua
semnificație este faptul că inițiativele civice continuă să aibă putere remarcabilă de a
rezista <impulsului irațional al puterii anonime, impersonale, inumane> și că este
necesar ca acestea să reziste corupției, care este la îndemâna democrației liberale 16.

Eșecul reformelor lui Mihail Gorbaciov 

Destrămarea întregului Bloc Comunist a consfințit superioritatea sistemului politic
reprezentat de democrația liberală, considerată a fi cea mai bună formă de organizare a
societății în comparație cu orânduirea comunistă, și o înfrângere a așa-
numitelor democrații populare, care s-au dovedit a fi incapabile să satisfacă nevoile
generale ale societăților pe care le-au reprezentat. La începutul anilor ’90, în marea
majoritate a statelor ce s-au desprins din fostul Imperiu Sovietic, cu excepția statelor
baltice, s-au instaurat republici semi-prezidențiale destul de accentuate, fapt ce
demonstrează că stilul autoritar de conducere specific perioadei comuniste era imposibil
să dispară odată cu începutul dezvoltării democrației17.
BelovezhDupă șocul provocat de căderea regimurilor comuniste de pe continentul
european, Mihail Gorbaciov (foto) a anunțat, la începutul anului 1990, trecerea de la
economia centralizată la cea de piață și abandonarea luptei de clasă, fapt care a precipitat
destul de mult lucrurile, în sensul că elita politică (conservatoare) nu a mai suportat să
vadă atingerile ce se aduceau principiilor fundamentale ale marxismului, considerându-l
pe Gorbaciov responsabil de dezmembrarea Imperiului Sovietic.

Ajungând la concluzia că acesta nu mai era în măsură și nici demn de a-și mai exercita
funcția de șef al statului sovietic, membrii elitei sovietice au considerat că trebuie
înlăturat de la putere cu orice preț, pentru a salva ce se mai putea salva la acel moment
(aceasta l-a izolat pe Gorbaciov de principalii săi sprijinitori în reformarea sistemului
politic și economic sovietic). Autorii tentativei de lovituri de stat l-au reținut pe liderul
sovietic la reședința sa de vară din Peninsula Crimeea, declarându-l incapabil să-și mai
exercite atribuțiile din motive medicale, aceasta desfășurându-se cu o zi înainte de
semnarea tratatului asupra Uniunii (19 august 1991)18. Referitor la evenimentul desfășurat
în respectiva zi, Mihail Gorbaciov a declarat, după colapsul Uniunii Sovietice, că era
conștient de posibilitatea unei ciocniri între forțele înnoirii și reacțiunii, numai că
principala sa preocupare era să prevină un deznodământ exploziv al contradicțiilor
existente și să obțină suficient timp în urma luării unor măsuri tactice19.

Criza economică ce-a cuprins Imperiul Sovietic în decursul anilor ’70 s-a perpetuat și în
deceniul următor. Modelul socialismului de tip sovietic s-a dovedit complet inadecvat în
condițiile, în care lumea intrase deja în cea de-a treia revoluție industrială. La fel de
important a fost și rolul Occidentului în desfășurarea rapidă a schimbărilor din cadrul
Blocului Comunist, în sensul încurajării apariției forțelor pluraliste democratice,
interesate într-o schimbare sistemică20. Cu zece ani înainte de venirea sa la conducere,
Mihail Gorbaciov a observat cu stupoare că, spre deosebire de Occident, unde se
declanșase revoluția cip-urilor, în Imperiul Sovietic, viața economică continua să
pivoteze în jurul industriei grele, iar schimbarea din 1989 nu a făcut altceva decât să
evidențieze incapacitatea URSS-ului și, prin urmare, a sateliților săi, de adaptare la
noutățile apărute în viața tehnologică. Modelul sovietic de economie devenise în anii ’80
perimat, acesta nemaiputând evolua decât în două direcții: fie spre o reformare, ceea ce a
încercat liderul de la Moscova, fie spre o catastrofă. Pentru Gorbaciov,
reformele Perestroika și Glastnost au vizat, bineînțeles, pentru a elimina urmele
respectivei crize economice, o perfecționare a mecanismului socio-economic, nicidecum
răsturnarea regimului politic de tip sovietic21.

„Cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX” pentru Rusia

Evenimentele dintre anii 1989 și 1991 și consecințele acestora din punct de vedere militar
au impus succesoarei de drept a Uniunii Sovietice – Federația Rusă – necesitatea
constituirii unui nou sistem regional de securitate ce cuprindea doar o parte din fostele
republici sovietice, cunoscut sub numele de Organizația Tratatului de Securitate
Colectivă (OTSC), NATO, încoporând cea mai mare parte a foștilor sateliți sovietici,
alături de Țările Baltice (2004).

Încă din anul 1993, prevederile noii doctrine de securitate a Federației Ruse menționau că
părțile centrală și răsăriteană ale Europei erau incluse în imediata vecinătate a acesteia și
considerate vitale pentru siguranța frontierelor statului rus, fapt ce demonstrează că
succesoarea Uniunii Sovietice nu a renunțat deloc, cu toate că statele din aceste zone ale
continentului european se desprinseseră din sfera de influență sovietică, în a le considera
ca „aparținându-i” în continuare. Dacă în perioada Războiului Rece, Europa Occidentală
a reprezentat principala redută de apărare a SUA în fața amenințării sovietice, după
dezintegrarea Primului stat comunist din lume, în mod evident aceasta, împreună cu
Europa Centrală și Răsăriteană, a devenit trambulina intereselor americane către Rusia.

În viziunea conducerii de la Washington, Europa Centrală și Răsăriteană a fost analizată

geopolitic foarte atent, în primul rând, de către Zbigniew Brzezinski, cunoscutul
geopolitician pe probleme de securitate națională al fostului președinte Jimmy Carter,
care a arătat că, pentru SUA, aceste părți ale continentului european constituie un
veritabil cap de pod, grație căruia, America nu doar că-și proiectează puterea asupra
Federației Ruse, dar și supraveghează potențialele excese geopolitice ale Franței și
Germaniei.

Circumstanțele ce-au precedat prăbușirea Imperiului Sovietic între anii 1989-1991 au

condus la desprinderea Balticelor din sfera de influență a Rusiei, prin declararea și
recunoașterea independenței acestora și, ulterior, prin aderarea lor la Alianța Nord-
Atlantică și Uniunea Europeană (2004). Rusia de astăzi sau Federația Rusă reprezintă ea
însăși o consecință a ceea ce s-a întâmplat în perioada 1989-1991 și moștenitorul de drept
al fostului stat sovietic din cel puțin două puncte de vedere – politic și strategic – aceasta
moștenind, în Consiliul de Securitate al ONU, personalitatea internațională a Uniunii
Sovietice22.

Concluzia ce se poate desprinde din cele prezentate până acum poate fi redată prin
afirmația exprimată de actualul președinte al Federației Ruse – Vladimir Putin – conform
căreia prăbușirea Uniunii Sovietice (în fapt, a imperiului realizat de aceasta) a
reprezentat cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX, deoarece aceasta
reprezenta (și astăzi este la fel), în viziunea rușilor, Rusia Mare, care s-a
concretizat/manifestat în Rusia Țaristă, apoi, putem spune, în continuatoarea acesteia –
URSS. De asemenea, președintele rus a mai afirmat că, în istoria statului rus, nu au
existat decât două momente grave, în cadrul cărora puterea supremă a renunțat la
prerogative și la responsabilitatea a ceea ce s-a întâmplat în țară:

1) Martie 1917 – abdicarea ultimului țar rus – Nicolae al II-lea, în urma revoluției
burghezo-democratice din februarie 1917 (prăbușirea țarismului);

2) Decembrie 1991 – renunțarea de către Mihail Gorbaciov la prerogativele de președinte

al Uniunii Sovietice, ca reacție la semnarea tratatului din 8 decembrie 1991 (colapsul
Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste)23.