Întreb 1

ACŢIUNEA LEGII CIVILE ÎN TIMP

Legea civilă are putere juridică din momentul intrării în vigoare şi până în momentul abrogării ei.
Deci, acţiunea legii civile în timp, ca de altfel a oricăror legi, este determinată de două66 momente: data când
începe acţiunea normei juridice (intrarea în vigoare) şi data când încetează acţiunea ei (ieşirea din vigoare).

Intrarea în vigoare. Regula generală în acest sens constă în faptul că legea civilă intră în vigoare la data
publicării sau la data prevăzută în ea. Această regulă este consfinţită în art. 76 din Constituţie, care dispune că
legea intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul legii. Avem deci două momente cu privire
la intrarea în vigoare a legii, şi anume:
— data publicării;
— data prevăzută în textul ei.
Publicarea legii. Legea civilă, la fel ca alte legi, se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova (art. 72
din Constituţie; art. 1 din Legea 173/1994). Scopul publicării legii este de a aduce la cunoştinţa destinatarilor
prevederile ei. Legile pot fi publicate doar după ce sunt promulgate de preşedintele Republicii Moldova. Actele
normative civile urmează a fi publicate în Monitorul Oficial în termen de 10 zile de la data adoptării (art. 1. alin.
4 din Legea 173/ 94). Se susţine pe bună dreptate că publicarea legii este o condiţie esenţială, imuabilă şi
generală 67.
ACŢIUNEA LEGII CIVILE ÎN SPAŢIU
Legile civile, ca şi alte legi, acţionează pe întreg teritoriul statului. Regula generală privind aplicarea în
spaţiu a legilor este cuprinsă în Legea 780/2001, art. 48, care prevede că actul legislativ se aplică pe întreg
teritoriul Republicii Moldova, precum şi în locurile considerate drept teritoriu al statului, cu excepţiile stabilite de
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi de legislaţia în vigoare.
Aplicarea legii civile în spaţiu depinde de competenţa organului care o adoptă. Astfel, Constituţia, legile şi
celelalte acte normative emise de autorităţile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul statului, iar actele
normative ale organelor locale se aplică numai pe teritoriul unităţii administra-tiv-teritoriale respective.
Există şi excepţii de la acest principiu (când legile statului nostru nu se aplică pe teritoriul Republicii
Moldova). Ele privesc imunitatea diplomaţiei, statutul juridic al consulilor, regimul specific al unor categorii de
străini.
Actele legislative sau unele prevederi ale lor pot fi aplicate şi în afara te ritoriului ţării, conform tratatelor
internaţionale la care Republica Moldova este parte şi principiilor universale ale dreptului internaţional. Astfel
de legi sunt cele care se aplică cetăţenilor statului nostru aflaţi în străinătate asupra situaţiilor prevăzute de
lege.
Deci, acţiunea legii civile în spaţiu depinde fie de competenţa organului emitent (î n prezenţa aspectului
intern), fie de existenţa unor elemente de extraneitate (în prezenţa aspectului internaţional).
Aspectul intern priveşte raporturile juridice constituite între persoane fizice - cetăţeni ai Republicii
Moldova şi/sau persoane juridice autohtone.
Aspectul internaţional priveşte raporturile juridice private cu elemente de extraneitate. Conform
prevederilor art. 1576 alin. (1) din Codul civil, legea aplicabilă raporturilor de drept civil cu element de
extraneitate se determină în baza tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, Codului civil,
altor legi ale Republicii Moldova şi cutumelor internaţionale recunos cute de Republica Moldova. Normele
conflictuale din cuprinsul titlului II al cărţii a cincea se referă la: statutul persoanei fizice (art.1587-1595);
statutul persoanei juridice (art. 1596-1600); drepturile reale şi drepturile personale ne patrimoniale (art. 1601-
1608); actul juridic (art. 1609); obligaţiile contractuale şi extracontractuale (art.1610-1620); raporturile de
succesiune cu element de extraneitate (art. 1621-1623); termenul de prescripţie extinctivă (art. 1624).

ACŢIUNEA LEGII CIVILE ASUPRA PERSOANELOR

Normele juridice se adresează oamenilor, priviţi individual (persoane fizice), sau colectivelor de oameni
(persoane juridice). Legea civilă se aplică tuturor persoanelor fizice în mod egal, indiferent de rasă, sex,
naţionalitate.
Din punctul de vedere al subiectelor pot fi:
-> legi civile cu vocaţie generală de aplicare, adică cele aplicabile atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor
juridice; cele mai multe acte normative civile au vocaţie generală, principalul dintre ele fiind Codul civil;
->• legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice; din această categorie face parte Codul tamiliei;
->- legi cn'ile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice (Legea cu privire la societăţile pe acţiuni).

Legile se aplică, de regulă, în egală măsură tuturor persoanelor fizice sau juridice. Cu toate acestea, unele
acte normative sunt aplicabile doar unor categorii de persoane. De exemplu, din conţinutul legilor cu privire la
protecţia consumatorului deducem că ea nu se aplică tuturor persoanelor, ci doar con sumatorilor şi agenţilor
economici.
 Întreb.2
2.1. Definiţia şi felurile fidejusiunii
Fidejusiunca este contractul prin care o parte (fidejusor) se obligă faţă de cealaltă parte (creditor) să execute
integral sau parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului (art. 1146, alin. (1) CC)7.
Fidejusiunea poate ti de trei feluri:
a) convenţională, când înseşi părţile raportului obligaţional, debitorul şi
creditorul, convin că pentru garantarea executării obligaţiei debitorul
va aduce angajamentul unui iidejusor;
b) legală, atunci când o normă a legii prevede expres că debitorul este
obligat să aducă un fidejusor pentru a garanta executarea obligaţiilor
pe care le are faţă de cealaltă parte;
c) judecătorească, în ipoteza în care obligaţia de a da o fidejusiune este
impusă de instanţa de judecată.
Indiferent de felul ei, chiar dacă obligaţia debitorului de a prezenta o fidejusiune este impusă de lege sau de
instanţa de judecată, fidejusiunea ia naştere întotdeauna dintr-un contract încheiat între fidejusor şi creditor,
prin care primul îşi ia angajamentul faţă de cel de-al doilea de a garanta executarea obligaţiei principale de către
debitor.

2.4. Condiţiile de validitate

Fidejusiunea se supune regulilor generale de validitate a oricărui act juri dic, precum şi unor reguli
speciale.A. Capacitatea de a contracta. Sunt capabile de a lua parte la raporturi juridice, în calitate de fidejusor,
persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu deplină şi persoanele juridice legal constituite. Nu pot garanta
persoanele lip-site de capacitate de exerciţiu, cu capacitate limitată sau restrânsă. în privinţa contractării
fidejusiunii de către persoanele juridice, trebuie de ţinut cont de principiul specialităţii capacităţii lor de
exerciţiu.
B. Consimţământul. Ca şi orice alt contract, fidejusiunea ia naştere prin
manifestarea de voinţă a părţilor - fidejusorului şi creditorului - care trebuie
să fie persoane cu discernământ. Voinţa trebuie să fie exprimată cu intenţia de
a produce efecte juridice, şi nu trebuie să fie viciată.
C. Obiectul contractului de fidejusiune este prestaţia promisă de fideju
sor creditorului, în cazul în care debitorul principal nu-şi execută obligaţia,
prestaţie care, potrivit principiului accesorialităţii, urmează soarta obligaţiei
principale
D. Cauza fidejusiunii este obiectivul urmărit la încheierea actului juridic
civil, acel interes pe care părţile caută să-1 satisfacă. Cauza trebuie să existe, să
fie reală, licită şi morală.
E. Forma. Legea cere forma scrisă pentru contractul de fidejusiune, ca o condiţie de valabilitate a lui.
Raporturile dintre creditor şi fidejusor
Aceste raporturi izvorăsc direct şi nemijlocit din contractul de fidejusiune.
Principala obligaţie afidejusorului este de a executa obligaţia debitorului, în cazul în care acesta nu o
execută. Legislaţia noastră consacră principiul solidarităţii obligaţiei fidejusorului şi debitorului în faţa
creditorului (art. 1156, alin. (1) CC). Din acest principiu rezultă că, în caz de neexecutare din partea debitorului,
creditorul are alegerea de a urmări fie pe debitor, fie pe creditor, fără a fi obligat să respecte vreo ordine.
Este necesar de subliniat că urmărirea fidejusorului poate avea loc cu condiţia respectării regulilor de
drept comun privind obligaţia de punere în întârziere (a se vedea art. 617 CC). Această concluzie reiese din
caracterul accesoriu al fidejusiunii faţă de obligaţia principală; creditorul nu-1 poate urmări pe fidejusor decât în
cazul când poate fi urmărit şi debitorul principal. Astfel, după cum debitorul nu poate fi obligat să plătească
decât după ce este pus în întârziere în urma unei somaţii, tot aşa creditorul nu îl poate urmări pe fidejusor numai
la simpla scadenţă a termenului şi neplata datoriei din partea debitorului, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede expres că somaţia nu este necesară (art. 617, alin. (2) CC).

b. Raporturile dintre fidejusor şi debitor

Aceste raporturi nu izvorăsc nemijlocit din contractul de fidejusiune, ci au la bază alte temeiuri juridice.
în cazul în care fidejusorul a plătit datoria debitorului, el are drept de regres împotriva acestuia pentru a
obţine restituirea prestaţiei executate în mărimea sumelor pe care le-a plătit, inclusiv datoria principală, dobânda
aferentă, precum şi toate cheltuielile pe care le-a suportat în legătură cu fidejusiunea (art. 1163, alin. (1) CC).
Regresul fidejusorului contra debitorului se întemeiază pe faptul că fidejusorul a plătit datoria altuia. în acest
scop, fidejusorul are la dispoziţie două acţiuni:
acţiunea personală. în cazul în care fidejusiunea s-a constituit la in
dicaţia debitorului principal, această acţiune este întemeiată pe un
mandat intervenit între debitor şi fidejusor
a) acţiunea subrogatorie. Temeiul acţiunii subrogatorii este dispoziţia
 art. 1161, alin. (1) CC: fidejusorul care a executat obligaţia principală
se subrogă în drepturile pe care creditorul le avea contra debitorului.
De regulă, tidejusorul îşi exercită dreptul de regres după ce a plătit. Sunt însă cazuri când fidejusorul se
poate îndrepta contra debitorul lui chiar înainte de a fi plătit:
Fidejusorul este obligat, la rândul lui, să-1 introducă în cauză pe debitor, dacă se intentează o acţiune
împotriva sa. în caz contrar, debitorul are dreptul să ridice în acţiunea de regres a fidejusorului toate excepţiile
pe care le-ar fi putut opune creditorului (art. 1162 CC).
c. Raporturile dintre cofidejusori
Legea prevede că, în cazul în care mai mulţi fidejusori au prestat fidejusiune pentru acelaşi debitor şi pentru
aceeaşi obligaţie, fidejusorul care a executat obligaţia are drept de regres contra celorlalţi fidejusori pentru
partea fiecăruia dintre ei. în cazul insolvabilităţii unuia dintre fidejusori, partea acestuia se re partizează
proporţional între ceilalţi fidejusori (art. 1154 CC). Natura juridică a acţiunii în regres a fidejusorului plătitor
este aceeaşi ca şi acţiunea în regres a codebitorului plătitor contra celorlalţi codebitori (art. 544 CC).

Întreb.3
POSESIUNEA
Posesiunea este, în primul rând, o stare de fapt, care acordă posesorului po sibilitatea de a beneficia de efectele
juridice conferite de această stare de fapt, iar, în al doilea rând, este starea de lucruri văzută, de persoanele terţe, la
posesor. Accentul pe acest ultim segment al posesiunii a fost pus, pentru prima dată, de Rudolf von Ihering în
teoria sa despre posesiune ca stare de fapt, numită şi teorie obiectivă a posesiunii. în linii mari, această concepţie a
fost acceptată de legiuitorul nostru în art. 303- 314 CC. Ceea ce face credinţă în materia posesiunii este
exteriorizarea ei, stăpânirea lucrului, de care fapt se preocupă Codul civil în articolele menţionate, şi anume de
ceea ce se vede în exterior, de posesiunea pe care o exercită posesorul, indiferent de existenţa unui titlu. Cu alte
cuvinte, scopul reglementărilor din Codul civil referitoare la posesiune este de a permite posesorului să beneficieze
de protecţia pe care acestea le acordă, precum şi de alte efecte ale posesiunii, în cazul în care, pentru persoanele
terţe, el, posesorul, va apărea ca o persoană ce deţine un bun, iar acţiunile pe care le întreprinde faţă de bun lasă
să se creadă că are dreptul de a le săvârşi. Lucrul acesta îl des prindem îndeosebi din art. 304, care distinge două
categorii de posesiuni: posesiunea mijlocită şi posesiunea nemijlocită.
Elementul material al posesiunii reprezintă puterea reală pe care persoa nă o are asupra bunului. Acest element
poate fi dedus din primul alineat al art. 303, care prevede expres că posesiunea este o stăpânire de fapt a
bunului. Este prezent elementul material în cazul în care persoana exercită stăpânire fizică asupra bunului,
putere care permite înlăturarea persoanelor terţe, în acel moment, de la o asemenea stăpânire. De regulă,
elementul corpus se caracterizează prin puterea nemijlocită asupra bunului care se asigură prin atingerea lui
fizică. Nu trebuie însă ca interacţiunea fizică dintre posesor şi bun să fie considerată condiţie obligatorie
caracteristică posesiunii ca stare de fapt. Or, se poate uşor demonstra prezenţa posesiunii atunci când posesorul
nu are direct atingerea fizică a bunului şi nu se poate vorbi despre existenţa unei posesiuni chiar dacă persoana
se află într-o interacţiune fizică cu bunu
Am putea spune că elementul material al posesiunii implică, de regulă, un contact direct cu bunul şi constă în
stăpânirea lui materială, concretizată în diverse acte de folosinţă exercitate de om, cum ar fi cultivarea unui teren,
locuirea unei case, culegerea fructelor, aducerea unor modificări, transformări sau com pletări. Prin urmare,
ansamblul de acte materiale alcătuiesc elementul corpus.
. Stăpânirea directă a unui bun este o posesiune nemijlocită, iar stăpânirea prin intermediul unui terţ se
numeşte posesiune mijlocită. Deşi aparent este o construcţie simplă, între posesiunea mijlocită şi cea nemijlocită
există o legătură complexă. Or, în mare parte, art. 303-314 sunt dedicate posesiunii ne mijlocite, posesorul
mijlocit rezervându-şi posibilitatea de a apela la protecţia posesiunii, în cazul în care posesorul nemijlocit nu
face acest lucru. în acest caz, posesorul mijlocit poate apela la dreptul ce îi aparţine asupra bunului (dreptul de
proprietate

. EFECTELE JURIDICE ALE POSESIUNII

Posesiunea, f i i n d o stare de fapt, generează un şir de efecte juridice expres prevăzute de lege. Aceste efecte
juridice constau în următoarele:
a) posesiunea creează în favoarea posesorului o prezumţie de proprietate;
b) posesorul de bună-credinţă a unui bun frugifer dobândeşte proprieta
tea fructelor acestui bun;
c) posesiunea este apărată cu ajutorul acţiunilor posesorii;
posesiunea exercitată în timpul şi în condiţiile prevăzute de lege duce
la dobândirea dreptului de proprietate
Întreb.4
Contractul de donaţie este unul din cele mai vechi contracte cunoscute dreptului civil. Încă în epoca
postclasică a Romei antice reprezenta unul din temeiurile de dobândire a dreptului de proprietate'. Cele mai
importante trăsături caracteristice contractului de donaţie reglementate în acea perioadă - referitoare la obiect,
răspunderea donatorului, revocare etc. - se regăsesc în mare parte, într-o formă prelucrată, şi în noul Cod civil al
Republicii Moldova.
Din definiţia legală a contractului de donaţie desprindem următoarele trăsături caracteristice ale acestuia:
 . donaţia este îndreptată spre majorarea patrimoniului donatarului;
• majorarea patrimoniului donatarului se produce din contul patrimo
niului donatorului cu titlu gratuit;
• majorarea patrimoniului donatarului se face cu intenţia donatorului
de a gratifica (animus donandt).
Contractul de donaţie este un contract cu titlu gratuit, în care gratuitatea ţine de esenţa lui 2. Sporind
patrimoniul donatarului, donatorul nu urmăreşte obţinerea unor foloase patrimoniale. Dacă în schimbul
darului donatorul obţine o contraprestaţie, donaţia se va considera simulată şi respectiv, lovită
Contractul de donaţie condiţionată (art. 834 CC), în limita sarcinii impuse în favoarea donatarului sau a
unui terţ, are un caracter oneros. în acest caz, caracterul de gratuitate al contractului de donaţie se menţine
atât timp cât îmbogăţirea adusă donatarului excedează valoarea sarcinilor impuse
Contractul de donaţie are un efect translativ de drepturi şi este irevocabil, în urma încheierii contractului
de donaţie, dreptul care reprezintă obiectul contractului trece din patrimoniul donatorului în cel al
donatarului, iar desfacerea contractului, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, este posibilă doar prin
acordul comun al părţilor.
Caracterul sinalagmatic este caracteristic contractului de donaţie condi ţionată, or, părţile se obligă reciproc
şi corelativ 5. Respectiv, acestei modalităţi a contractului de donaţie îi vor fi aplicabile în mod corespunzător
prevederile art. 704-711 CC.
ELEMENTELE CONTRACTULUI DE DONAŢIE
Părţile la contractul de donaţie
Părţi la contractul de donaţie sunt donatorul şi donatarul. în principiu, în calitate de parte la contractul de
donaţie poate figura orice persoană, înzestrată cu capacitatea necesară pentru încheierea actelor juridice civile.
Particularităţile contractului de donaţie în ceea ce priveşte părţile lui sunt dictate de limitările şi interdicţiile
legale stabilite pentru anumite categorii de persoane de a dispune/primi prin intermediul acestui contract.
Minorii de până la 14 ani, deşi nu dispun de capacitate de exerciţiu, pot avea calitatea de donatar în
cazul contractelor de donaţie a bunurilor, care nu necesită autentificare notarială sau înregistrarea de stat
a drepturilor apărute în temeiul lor {art. 22, alin. 2, Ut. b) CC). în toate celelalte cazuri, aceştia pot
accepta donaţii prin intermediul reprezentanţilor lor legali.
Obiectul contractului de donaţie este unul complex, constând din elementul juridic (acţiunile donatorului
de predare a bunului, remiterea datoriei etc.) şi elementul material - bunurile propriu-zise, care se transmit
donatarului (lucruri, drepturi, obligaţii).
Potrivit regulii generale, obiectul contractului de donaţie urmează a fi licit, posibil şi trebuie să existe sau să
poată exista cu certitudine în viitor. Dintre bunurile viitoare, doar succesiunile nedeschise nu pot forma
obiect al contractului de donaţie.
Contractul de donaţie este un act de dispoziţie cu titlu particular11. Obiectul lui urmează a fi determinat sau
determinabil. Contractul prin care donatorul se obligă să doneze în viitor întreg patrimoniul său actual sau
o fracţiune din acesta, fără a specifica bunurile care urmează a fi predate, este lovit de nulitate absolută
Forma contractului de donaţie
Contractul de donaţie urmează să îmbrace forma cerută de lege pentru vânzarea (înstrăinarea) bunului
care reprezintă obiectul contractului {art. 829 CC). Astfel, contractele de donaţie a terenurilor urmează a fi
încheiate în formă autentică şi înregistrate în registrul bunurilor imobile în decurs de 3 luni (art. 4 şi 5 al
Legii privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului din 25.07.199712), iar
contractul de donaţie a întreprinderii ca un complex patrimonial urmează a fi încheiat în formă autentică şi
înregistrat la Camera înregistrării de Stat
Revocarea donaţiei pentru atentat la viaţa donatorului sau rudelor lui apropiate se poate produce atunci
când a existat o încercare a donatarului de a suprima fizic pe donator sau pe cineva din rudele sale
apropiate. Rude apropiate ale donatorului sunt consideraţi membrii familiei acestuia, precum şi rudele de
până la Un alt temei de revocare a donaţiei pentru ingratitudine este comiterea de către donatar a altor fapte
ilicite faţă de donator sau rudele apropiate ale acestuia, care atestă o ingratitudine gravă. Aici se încadrează
oricare faptă ilicită, manifestată în forma de agresiuni la sănătatea sau integritatea corporală, injurii,
insulte, jigniri făcute la adresa donatorului sau a rudelor sale menţionate şi care dă dovadă de o
ingratitudine gravă. gradul IV inclusiv.
Un ultim temei de revocare a donaţiei pentru ingratitudine prevăzut de lege reprezintă refuzul nemotivat
al donatarului de a oferi donatorului întreţinerea datorată. Se consideră că ţine de obligaţia de recunoştinţă
a donatarului de a oferi donatorului întreţinere (alimente, haine etc.) în limita valorii bunurilor donate,
atunci când donatorul este lipsit de mijloace pentru propria întreţinere.

Întreb 5
1. Noţiunea raportului juridic civil Structura raportului juridic civil
 Raportul juridic, indiferent de natura sa, este o relaţie socială reglementată de norma juridică. Cu alte cuvinte,
relaţia nu poate deveni raport juridic fără existenţa unei norme juridice care să o reglementeze, deoarece există
relaţii sociale, cum ar fi cele de prietenie, de colaborare etc, care ţin de domeniul moralei şi nu sunt reglementate
de norme juridice. Raportul juridic, aşadar, este o categorie specială de relaţii sociale care apar şi se dezvoltă pe
bază de norme juridice.

Raportul juridic civil, sub aspectul structurii, cuprinde următoarele trei elemente: subiectele (părţile),
conţinutul şi obiectul.
Subiectele sau părţile raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice, titularii de
drepturi şi obligaţii civile.
Conţinutul raportului juridic civil reprezintă totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe
care le au părţile.
Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile ori inacţiunile spre care sunt îndreptate părţile ori pe
care acestea trebuie să le respecte Cu alte cuvinte, obiectul raportului juridic civil este conduita pe care o pot
avea ori trebuie să o aibă părţile.
Fiind constitutive, aceste trei elemente doar împreună pot configura un raport juridic civil.

3. Clasificarea raporturilor juridice civile

Clasificarea raporturilor juridice civile se face, in principiu, dupa criteriile clasificarii drepturilor si obligatiilor
civile. Distingem, astfel, raporturi juridice absolute si relative; raporturi patrimoniale si personate
nepatrimoniale; raporturi reale si raporturi de creanta; raporturi principale si raporturi accesorii.

RAPORTURILE JURIDICE CIVILE ABSOLUTE SI RAPORTURILE JURIDICE CIVILE RELATIVE

Clasificarea raporturilor juridice civile in absolute si relative se face in functie de sfera persoanelor
obligate, adica in functie de specificul legaturii dintre subiecte, care se stabileste in cadrul fiecarui raport juridic
civil.
Raportul juridic absolutpresupune un raport juridic stabilit intre una sau mai multe persoane determinate ca
subiect activ si toti ceilalti participant! la relatiile sociale reglementate de lege ca subiecte pasive nedeterminate,
in mo-mentul nasterii raportului juridic, carora le revine obligatia negativa si uni- versala de a se abtine de la
orice acte sau fapte ce ar aduce stingerea dreptului subiectiv civil. In momentul incalcarii dreptului subiectiv, se
individualizeaza si subiectul pasiv.
Sunt considerate raporturi absolute toate drepturile reale (dreptul de proprietate si toate drepturile
personale nepatrimoniale: dreptul la nume, la onoare, la reputatie, dreptul de autor etc.).
In schimb, in cadrul raportului relativ, titularul dreptului poate pretinde subiectului pasiv о conduita
determinata, fara de care dreptul nu se poate
exercita. In categoria raporturilor relative sunt clasate raporturile obligationa-le, nelimitate numeric.

RAPORTURILE JURIDICE CIVILE PATRIMONIALE SI RAPORTURILE JURIDICE CIVILE NEPATRIMONIALE

In functie de continutul lor, raporturile juridice civile se clasifica in patrimoniale si personale nepatritnoniale, iar
cele patrimoniale pot fi reale si de creanta.
Patrimonial este raportul civil care are un continut economic evaluabil in bani. Drepturile ce fac parte
din continutul raportului patrimonial sunt drepturi patrimoniale. Aceste drepturi sunt, de regula, transmisibile
in indi-vidualitatea lor si se pot stinge prin expirarea termenului de prescriptie daca titularii lor nu le exercita
in perioada stabilita de lege. Raportul patrimonial poate fi absolut (raport real) sau relativ (raport obligational).
Real este raportul in cadrul caruia titularul dreptului subiectiv poate sa-si exercite atributele asupra unui
anumit bun in mod direct, fara interventia unei alte persoane.
Obligational este raportul in cadrul caruia subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv
determinat (debitorul) sa dea, sa faca ori sa nu faca ceva.

Întreb.6

GAJUL

3.1. Definiţia, reglementarea şi caracterele juridice ale gajului

Potrivit Codului civil, gajul este un drept real în al cărui ternei creditorul (creditorul gajist) poate
pretinde satisfacerea creanţelor sale cu preferinţă jaţă de ceilalţi creditori, inclusiv statul, din valoarea
bunurilor depuse în gaj în cazul în care debitorul (debitorul gajist) nu execută obligaţia garantată prin gaj
(art. 454, alin. (1) CC).
Potrivit unei alte definiţii legale, gajul este o garanţie reală în al cărei temei creditorul gajist poate
urmări bunul gajat, având prioritate faţă de alţi creditori, inclusiv faţă de stat, la satisfacerea creanţei
garantate (art. 1, alin. (1) al Legii
-Gajul este un contract accesoriu faţă de raportul obligaţional principal,
întrucât nu are o existenţă de sine stătătoare
-în funcţie de modul de formare, contractul de gaj poate fi real sau înre
gistrat.
Contractul de gaj fără deposedare (gajul înregistrat) face parte din categoria contractelor înregistrate. Codul
civil prevede expres că gajul înregistrat apare în momentul înregistrării lui, conform normelor stabilite de Codul
civil
-Contractul de gaj este sinalagmatic (bilateral), deoarece, aşa cum se va arăta mai jos, el dă naştere obligaţiilor în
sarcina ambelor părţi.
în primul rând, trebuie de menţionat că legea prevede două tipuri de gaj: gajul înregistrat (gajul fără
deposedare) şi amanetul (gajul cu deposedare).
în cazul gajului înregistrat, obiectul gajului rămâne în posesiunea debito rului gajist sau a unui terţ care
acţionează în numele debitorului gajist.
în cazul amanetării, obiectul gajului se transmite în posesiune creditoru lui gajist sau unui terţ care
acţionează în numele creditorului gajist. Conform contractului dintre creditorul gajist şi debitorul gajist,
obiectul gajului, sigilat de către creditorul gajist, poate fi lăsat la debitorul gajist (art. 455 CC).
a) în funcţie de natura raporturilor juridice ce constituie obiectul gajului,
legea distinge următoarele categorii:
ipoteca - gajarea pământului, construcţiilor, altor imobile legate ne
mijlocit de pământ, împreună cu terenul aferent necesar asigurării
funcţionale a obiectului gajat sau cu dreptul de folosinţă a acestui
teren
a) ipoteca de întreprinzător - gajul întreprinderii care se extinde asupra
întregului ei patrimoniu, inclusiv asupra fondurilor fixe şi circulante,
asupra altor bunuri şi drepturi patrimoniale reflectate în bilanţul în
treprinderii, dacă legea sau contractul nu prevede altfel;
b) gajul mărfurilor care se află în circulaţie sau în proces de prelucrare;
c) gajul bunurilor pe care debitorul gajist le va dobândi în viitor (art. 455,
alin. (3) CC).
Întreb.7

NOŢIUNEA Şl CARACTERELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE

Definiţia dreptului de proprietate
Până în prezent, în literatura de specialitate nu există o concepţie unani mă privind definirea dreptului de
proprietate. Posibil, aceasta se datoreşte şi importanţei majore a termenului ce urmează a ti definit, precum şi
taptului că legiuitorul nu întotdeauna utilizează în noţiunea dreptului de proprietate elementele caracteristice
numai acestui drept. Cu toate acestea, dreptul de proprietate urmează a fi definit în temeiul reglementărilor
legale.
Legislaţia în vigoare nu conţine definiţia dreptului de proprietate. Atât art. 315 din Codul civil, cât şi art.
1 din Legea cu privire la proprietate" enumera doar împuternicirile proprietarului, fără a defini acest drept.
Astfel, art. 315, alin. (1) din Codul civil dispune: "Proprietarul are drept de posesiune, de folosinţă şi de
dispoziţie asupra bunului".
Pornind de la cele expuse, putem defini dreptul de proprietate ca drept subiectiv ce conferă titularului
exercitarea în putere proprie şi în interes propriu a atributelor de posesiune, folosinţă şi dispoziţie asupra
bunurilor sale în limitele stabilite de lege.
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
Pornind de la conţinutul art. 315-376 CC, al Hotărârii Curţii Constitu ţionale nr. 110 din 25.01.1996 şi
ţinând cont de opiniile expuse în literatura de specialitate, evidenţiem următoarele caractere ale dreptului de
proprietate: caracterul absolut, caracterul exclusiv, caracterul perpetuu.
Caracterul absolut. Dreptul de proprietate este unul subiectiv, care face parte din categoria drepturilor absolute
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate decurge din Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 110 din
25.01.1996, care prevede că proprietarul exercită asupra bunurilor sale atributele dreptului de proprietate
(posesiunea, folosinţa şi dispoziţia) în mod exclusiv (s.n.) şi perpetuu, prin putere proprie şi în interes propriu,
în condiţiile legii.
Caracterul perpetuu presupune, în primul rând, că dreptul de proprietate durează atâta timp cât există
bunul, în al doilea rând, că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz26.
Obiectele dreptului de proprietate fac parte din categoriile obiectelor dreptului civil. Obiectele dreptului
civil includ mai multe categorii de obiecte, atât patrimoniale, cât şi nepatrimoniale. Obiect al dreptului de
proprietate pot fi numai bunurile care au conţinut economic.
în legislaţia în vigoare nu există o normă expresă privind enumerarea bu nurilor care pot forma obiectul
dreptului de proprietate 14. Lucrul a^esia est e imposibil şi nici nu este necesar. Pot fi obiecl al dreptului de
proprietate, in primul rând, bunurile mobile şi cele imobile.
Dreptul de proprietate nu poate exista, în principiu, decât asupra unor bunuri corporale. Este necesar ca
obiectul dreptului de proprietate să t i e un lucru, iar acesta să fie material15
Spaţiul aerian, în opinia noastră, nu poate face obiectul dreptului de proprietate, fiindcă nu poate fi însuşit de
către om. Dispoziţia art. 127, alin. (4) din Constituţie, care prevede că "bogăţiile de orice natură ale subsolului,
spaţiul aerian (s.n.j, apele şi pădurile folosite în interes public, resursele naturale ale zonei economice şi ale
platoului continental, căile de comunicaţie, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice
In cazul corpului uman, problema este mult mai complexă. Majoritatea specialiştilor consideră corpul uman ca
nefiind obiect al dreptului de proprietate, poziţie pe care o acceptăm, căci este de principiu că dreptul nu acceptă un
raport al persoanei fizice cu ea însăşi: eu nu sunt proprietarul corpului meu din moment ce corpul meu sunt eu, adică
eu în calitate de subiect de drept. Corpul uman este substratul persoanei; el este persoana" 4''. Există însă o opinie
izolată conform căreia corpul uman ar putea fi considerat obiect al dreptului de proprietate, dar raptul că legea cu
privire la transplantul de organe şi ţesuturi umane'" admite tiansplantul de organe nu ne permite a afirma că
organele omului pasibile de a fi transplantate unei alte persoane fac obiectul dreptului de proprietate
în art. 296, este întărită prezumţia conform căreia bunurile fac parte din domeniul privat, dacă, prin lege
sau în modul stabilit de lege, nu sunt trecute în domeniul public.
), bunurile care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale fac parte din domeniul privat dacă,
prin lege sau in modul stabilit de lege, nu sunt trecute în domeniul public.
Referindu-se la bunurile de interes public, Codul civil prevede, la art. 296, alin. (2), că interesul public implică
afectarea bunului la un serviciu public sau la orice activitate care satisface nevoile colectivităţii fără a presupune
accesul nemijlocit al acesteia la utilizarea bunului conform destinaţiei menţionate.

Întreb.8
. Determinarea moştenitorilor concreţi dintre rudele cu vocaţie generală legală se face în baza a trei
principii:
a) Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moş
tenitori;
b) Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii de
aceiaşi clasă;
c) Principiul egalităţii între rudele de aceiaşi clasă chemate la moştenire.

a) Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori

Potrivit art. 1500 CC, rudele defunctului sunt ierarhizate în trei clase de moştenitori, fiind chemaţi la
moştenire în următoarea ordine:
• Clasa întâi de moştenitori, constituită din descendenţi, soţul supra vieţuitor şi ascendenţii privilegiaţi
celui ce a lăsat moştenirea. Din categoria descendenţilor fac parte copii celui care a lăsat moştenirea.
• Clasa a doua de moştenitori, constituită din colateralii privilegiaţi
(fraţii şi surorile) şi ascendenţii ordinari (bunicii din partea tatălui şi
al mamei). Sunt fraţi şi surori persoanele care au aceiaşi părinţi sau cel
puţin un p
• Clasa a treia de moştenitori, formată din colateralii ordinari (unchii şi
mătuşile) ai defunctului.
ărinte comun
b) Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii de aceeaşi clasă
Principiul priorităţii clasei de moştenitori este completat de principiul proximităţii gradului de rudenie.
Gradul de rudenie reprezintă intervalul ce desparte două naşteri {art. 45 al Codului familiei din 26.10.2000) şi
se stabileşte în felul următor:
c) Principiul egalităţii între rudele de aceeaşi clasă chemate la moştenire Principiul analizat este stabilit de
art. 1500, alin. 1 CC, care proclamă moştenitorii legali cu drept de cotă egală. în cazul în care la moştenire vin mai
mulţi moştenitori din aceeaşi clasă de moştenitori, succesiunea se împarte în mod egal (pe capete), adică în
atâtea părţi, câţi moştenitori sunt.
Întreb 9
Prin obiect al raportului juridic civil se înţeleg acţiunile sau inacţiunile care trebuie săvârşite sau de la care
trebuie să se abţină subiectele acestui raport juridic.
Deşi majoritatea obiectelor derivate obiect extern ale raportului juridic civil sunt bunurile, ele nu sunt unice.
în afară de bunuri, obiecte derivate ale raportului juridic civil sunt de asemenea anumite valori personale
nepatrimoniale, ca: numele şi alte atribute de individualizare, imaginea, onoarea, reputaţia, rezultatul crea ţiei
intelectuale, operele literare, artistice, ştiinţifice, invenţiile etc
obiectele raportului juridic civil pot fi clasificate în felul următor:
— bunuri (inclusiv banii şi alte titluri de valoare);
— servicii (acţiuni);
— rezultate ale activităţii intelectuale;
 — drepturi personale nepatrimoniale.
Bunurile şi serviciile (rezultatele acţiunilor) pot fi încorporate în categoria obiectelor patrimoniale, iar
rezultatele activităţii intelectuale şi drepturile personale nepatrimoniale, în categoria obiectelor nepatrimoniale ale
dreptului civil.
Codul civil clasifică bunurile după cum urmează:
1) bunuri aflate în circuit civil, bunuri scoase din circuit civil şi bunuri
limitate în circuit civil (art. 286);
1) bunuri imobile şi bunuri mobile (art. 288);
2) bunuri divizibile şi bunuri indivizibile (art. 291);
3) bunuri principale şi bunuri accesorii (art. 292);
4) bunuri fungibile şi bunuri nefungibile (art. 293);
5) bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic (art. 294);
6) bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile (art. 295);
7) bunuri ale domeniului public şi bunuri ale domeniului privat (art. 296);
8) bunuri complexe (art. 297);
9) universalităţi de bunuri (art. 298).
Pe lângă aceste categorii de bunuri, doctrina clasifică bunurile în: bunuri corporale şi bunuri incorporale 97;
bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere; bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile 98.
Pornind de la conţinutul art. 285, bunul poate fi definit ca lucru, faţă de care pot exista drepturi şi
obligaţii patrimoniale şi care poate fi folosit în viaţa socială, precum şi ca drept patrimonial.

Întreb.10
.Oferta de a contracta
Oferta de a contracta este propunerea adresată unei sau mai multor per soane, care conţine toate
elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei
(art. 681, alin. (1) CC). Din această definiţie legală a ofertei, precum şi din alte dispoziţii legale (a se vedea art.
682, alin. (3) CC) pot fi deduse elementele ei definitorii, care sunt următoarele:
a) Oferta este un act juridic unilateral - o manifestare de voinţă făcută
cu scopul de a produce etecte juridice. în acest sens oferta trebuie să
întrunească toate condiţiile de validitate a actului juridic (capacitate,
consimţământ, obiect, cauză).
b) Oferta trebuie să fie fermă; ea trebuie să exprime voinţa neîndoielnică
a autorului ei de a se obliga în sens juridic în caz de acceptare. întrucât
această voinţă este rar declarată în mod expres, deseori este necesar de
a o deduce din circumstanţele fiecărui caz in parte
c) Oferta trebuie să fie precisă şi completă, ea trebuie să cuprindă toate
elementele necesare pentru realizarea acordului de voinţă, astfel în
cât contractul să fie încheiat prin simpla acceptare a ei.
d) Oferta trebuie să fie univocă. Oferta nu va fi univocă atunci când este
făcută cu rezerve, fie exprimate expres de autorul ei, fie care rezultă
din natura contractului.
e) Oferta trebuie să fie serioasă.
Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane de a încheia un contract în condiţiile
ofertei care i-a fost adresată. "Constituie acceptare declaraţia destinatarului ofertei sau o altă acţiune care atestă
consimţirea ofertei" (art. 687, alin. (1) CC). Ca şi oferta, acceptarea constituie un act juridic unilateral. în această
calitate, pentru a produce efecte juridice, acceptarea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a
actului juridic, impuse de lege.
Acceptarea este în principiu liberă. Nimeni nu este obligat să accepte o ofertă. în unele cazuri, totuşi,
acceptarea este obligatorie: într-un contract dintre un profesionist şi un consumator, profesionistul nu poate
refuza vânzarea unei mărfi sau prestarea unor servicii propuse publicului
Ea poate fi expresă (scrisă, verbală sau printr-un gest în cazul licitaţiilor publice) sau tacită.
a) Potrivit regulii generale, acceptarea trebuie să fie conformă ofertei. Ea trebuie să fie pură şi simplă.
b) Acceptarea trebuie să fie neîndoielnică
c) Acceptarea trebuie să parvină de la justa persoană
d) Acceptarea trebuie să fie făcută înainte ca oferta să fi devenit caducă sau
să fi fost revocată
Referitor la revocarea acceptării acţionează aceeaşi regulă ca şi pentru revocarea ofertei: acceptarea ofertei
se consideră revocată dacă înştiinţarea despre revocare parvine ofertantului înaintea acceptării sau
concomitent cu ea (art. 695 CC).

Întreb.11
Pe lângă noile moduri de dobândire a dreptului de proprietate se numără şi accesiunea reglementată la art.
328-330 din Codul civil. Prin accesiune se înţelege încorporarea unui bun în altul, cu alte cuvinte unirea
unui lucru cu un alt lucru. Dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune rezolvă multe situaţii practice,
care nu găseau o reglementare expresă în legislaţie. în practică apăreau situaţii când se uneau două sau mai
multe bunuri care aparţineau unor proprietari diferiţi şi care nu puteau fi separate fără a se cauza prejudicii
 bunurilor.
Codul civil reglementează accesiunea imobiliară (care, la rândul ei, poate fi naturală sau artificială) şi
accesiunea mobiliară.
Accesiunea imobiliară. Vorbind de accesiunea imobiliară, trebuie să pornim de la principiul general ce
domină această materie, şi anume că pământul este considerat bun principal, iar lucrurile care se incorporează in
el sunt accesorii, în principiu, această regulă poate fi dedusă din art. 317 CC'3.
Accesiunea imobiliară poate fi de două feluri: naturală şi artificială.
în art. 328, se vorbeşte despre accesiunea imobiliară naturală, şi anume despre accesiunea pământurilor
depuse sau create de ape, dar nimic despre accesiunea animalelor (proiectul Codului civil a cuprins asemenea
reglementări). Accesiunea pământurilor depuse sau create de ape se referă la aluviuni (alin. (1)), avulsiuni
Accesiunea imobiliară artificială este reglementată în Codul civil, la art. 329. Ea se întâlneşte în cazul
când: a) se face o construcţie sau o plantaţie pe un fond sau b) unei clădiri existente se adaugă construcţii noi.
în aceste ipoteze este nevoie ca fondul sau clădirea iniţială să aparţină unei persoane, iar materialul
construcţiei sau plantaţiei să aparţină unei alte persoane.
Accesiunea mobiliară, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, este reglementată la art. 330 CC. Şi
în cazul ei regula generală este: Proprietarul lucrului principal devine prin accesiune proprietarul noului bun
format prin incorporarea la lucrul principal a unui alt lucru mai puţin important. în art. 330, sunt reglementate
trei cazuri de accesiune mobiliară: adjuncţiunea [alin. (l)-(3)], specificaţiunea [alin. (4)-(6)] şi confuziunea [art.
(7)-(8)].
Adjuncţiunea constă în unirea a două bunuri, ce aparţin unor proprietari diferiţi, care, deşi formează un
singur tot, pot fi despărţite şi utilizate separat.
Specificaţiunea. Se numeşte specificaţiune cazul în care o persoană face un obiect nou cu materie străină.
Art. 330, alin. (4) cuprinde reglementări referitoare la dobândirea dreptului de proprietate în urma
specificaţiunii.
Confuziunea. Prin confuziune se înţelege amestecul a două sau mai multe materii care aparţin unor diferiţi
proprietari. Art. 330, alin. (7) prevede: In cazul în care un bun s-ajormat prin amestecarea mai multor
materii (confuziunea) ce aparţin diferiţilor proprietari şi nici una nu poate fi considerată ca materie principală,
proprietarul care nu a ştiut despre confuziune poate cere separarea materiilor dacă este posibil.
Întreb.12
am putea formula definiţia răspunderii juridice civile caftind o formă a constrângerii de stat care constă în
obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ilicită prevăzută de lege sau de
contract.Răspunderea juridică civilă are o importanţă teoretică şi practică, fiind bazată pe principii de
răspundere patrimonială a subiectelor care se află pe poziţie de egalitate juridică şi contribuind efectiv la
ocrotirea drepturilor subiective şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice.
Importanţa răspunderii civile constă în normele sale cuprinzătoare, construcţiile teoretice reuşite care corelează cu
răspunderea din alte ramuri de drept, corespund cerinţelor de echitate socială şi de securitate juridică a oamenilor
FORMELE RĂSPUNDERII CIVILE
Răspunderea civilă, tiind instituţia juridică de drept civil care cuprinde totalitatea normelor ce reglementează
condiţiile în care o persoană răspunde pentru prejudiciul cauzat altei persoane şi poate fi obligată să repare acest
prejudiciu, există în două forme: delictuală şi contractuală.
Răspunderea civilă delictuală este obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat din fapte ilicite
(delicte civile).
Răspunderea civilă contractuală este obligaţia debitorului, care izvorăşte dintr-un contract, de a repara
prejudiciul cauzat creditorului prin faptul ne-executării, executării necorespunzătoare sau tardive a prestaţiei
datorate.
Ambele forme ale răspunderii civile se angajează în prezenţa aceloraşi condiţii: un prejudiciu cauzat altuia, o
faptă ilicită extracontractuală sau contractuală, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv, culpa
sau vinovăţia autorului faptei şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Acestea pot privi fapta prejudiciabilă, raportul de cauzalitate sau culpă. Există anumite situaţii în care
caracterul ilicit al faptei prejudiciabile poate fi înlăturat şi, respectiv, răspunderea civilă nu este angajată.
Acestea sunt: legitima apărare; extrema necesitate; îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege;
consimţământul persoanei vătămate; exercitarea unui drept subiectiv.Legitima apărare este reglementată de
art. 1401 CC, care prevede că nu este pasibil de reparaţie prejudiciul cauzat de o persoană în stare de legitimă
apărare, dacă nu a depăşit limitele ei.
Extrema necesitate este fapta săvârşită pentru a salva de la un pericol imi nent viaţa, integritatea corporală,
sănătatea sau un bun al autorului sau altei persoane ori un interes public, care nu putea fi înlăturat prin alte
mijloace. îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege. Fapta prejudiciabi-lă săvârşită în îndeplinirea
unei îndatoriri legale sau numai permise de lege, precum şi fapta săvârşită în executarea unui ordin dat de o
autoritate publică legitimă şi competentă, dacă acel ordin nu este vădit ilegal, nu este ilicită şi nu atrage
răspunderea civilă 52. Consimţământul persoanei vătămate. Potrivit art. 1398, alin. (4) CC, prejudiciul nu se
repară dacă a fost cauzat la rugămintea sau cu consimţământul persoanei vătămate şi dacă fapta autorului nu
vine în contradicţie cu normele de etică si morală.
Forţa majoră. Codul civil (art. 605) stipulează că "neexecutarea obligaţiei nu este imputabilă debitorului în
cazul în care se datorează unei forţe majore ...", în continuare nefiind dată o noţiune a acestui eveniment
Imprevizibilitatea înseamnă imposibilitatea de prevedere a unui eveni ment de origine exterioară.
Cazul fortuit. Prin caz fortuit înţelegem o împrejurare internă care îşi are originea în câmpul de activitate a
celui chemat să răspundă sau într-o împrejurare externă care nu are caracter extraordinar şi poate fi prevăzută şi
evitată cu diligentă şi prudenţă de care este în stare omul cel mai capabil 57.
Întreb 13 Conţinutul raportului juridic civil
Un alt element al raportului juridic civil este conţinutul.
Prin conţinut al raportului juridic civil se înţelege totalitatea de drepturi şi obligaţii care aparţin părţilor din
raportul juridic civil.
După cum denotă definiţia sa, conţinutul raportului juridic civil este format din două elemente: drepturi
subiective şi obligaţii subiective.
Drepturile subiective şi obligaţiile subiective nu sunt caracteristice altor raporturi sociale85, ci doar
raporturilor juridice, care se caracterizează, în primul rând, prin faptul că subiectele lui sunt titulari de drepturi
şi obligaţii.
Dreptul subiectiv înseamnă posibilitatea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de a săvârşi anumite
acţiuni, precum şi puterea de a pretinde subiectelor pasive să săvârşească ori să se abţină de la săvârşirea unei
acţiuni, apelând, după caz, la forţa coercitivă a statului. De exemplu, într-un raport juridic de proprietate,
proprietarul are dreptul de a poseda, de a folosi şi de a dispune, în limitele stabilite de lege, de bunul care face
obiectul dreptului său de proprietate şi, totodată, de a pretinde altora să respecte acest drept. Astfel de drepturi
se numesc subiective fiindcă aparţin unui subiect (persoană fizică sau juridică).
Obligaţia constă în îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită faţă de subiectul activ,
conduită care constă în săvârşirea sau abţinerea de la săvârşirea unor anumite acţiuni. Obligaţia corespunde
dreptului subiectiv al celuilalt participant la raportul juridic şi poate fi impusă, după caz, prin forţa coercitivă a
statului.
între drepturi şi obligaţii există o legătură în măsura în care nu poate exista un drept subiectiv fără
obligaţie şi nici o obligaţie civilă fără drept. Drepturile subiective şi obligaţiile care alcătuiesc conţinutul
raportului juridic civil sunt legate între ele, fiecărui drept subiectiv corespunzându-i o obligaţie
şi fiecărei obligaţii - un drept subiectiv. Ele au un cuprins corelativ, în sensul în care îndatorirea subiectului
pasiv este ceea ce poate pretinde subiectul activ al raportului juridic. Astfel, în contractul de vânzare-
cumpărare, dreptului vânzătorului de a pretinde plata corespunde obligaţia cumpărătorului de a plăti, după cum
dreptul cumpărătorului de a pretinde predarea bunului vândut corespunde obligaţiei vânzătorului de a preda
acest bun. De cele mai dese ori, părţile raportului juridic civil au atât drepturi, cât şi obligaţii.

Întreb.14
Novaţia
Obligaţia se stinge în baza înţelegerii dintre părţi de a o înlocui cu o altă obligaţie (art. 665 Codul civil). Spre
deosebire de alte acorduri ale părţilor care duc la stingerea obligaţiilor, cum ar fi darea în plată, novaţia nu
încetează raportul juridic dintre părţi, deoarece obligaţia care se stinge este înlocuită cu alta care se execută,
subiectele obligaţiei rămânând aceleaşi.
Suntem în prezenţa novaţiei atunci când subiectele raportului juridic obli-gaţional, înlocuind obiectul sau
modul de executare a obligaţiei, în special, trebuie să menţioneze ca obligaţia anterioară încetează, fiind
înlocuită cu alta. în acest sens, art. 665, alin. (2) Codul civil prevede: " voinţa de a înlocui o obligaţie cu alta
trebuie să fie stipulată expres."
Novaţia se caracterizează prin următoarele caractere:
prezenţa acordului între părţi, prin care se înlătură litigiul privind existenţa obligaţiei anterioare şi
privind condiţiile obligaţiei noi; încetarea obligaţiei anterioare;
încetarea tuturor obligaţiilor accesorii care garantau executarea obligaţiei principale, dacă părţile nu au
stipulat expres altfel; naşterea între aceleaşi persoane a unei noi obligaţii ce conţine condiţia Î n l o c u i r i i
obiectului prestaţiei anterioare cu un alt obiect sau cu un alt mod de executare5.
Alin. (3), art. 665 Codul civil prevede că stingerea obligaţiei principale prin novaţie stinge şi obligaţiile
accesorii, dacă părţile nu au stipulat expres altfel. Din aceasta rezultă că norma este dispozitivă şi, respectiv,
părţile pot conveni să stingă obligaţiile accesorii sau, după necesitate, să se modifice şi acestea.
Novaţia se admite în privinţa tuturor obligaţiilor valabile. Dacă se stabi leşte că obligaţia anterioară a fost
nevalabilă, va fi nevalabilă şi obligaţia nouă prin care a fost înlocuită.

Întreb.15
Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) este un mod de dobândire a dreptului de proprietate prin posedarea
îndelungată a unui bun mobil sau imobil în termenele şi în condiţiile prevăzute de lege.
Din definiţia propusă rezultă că uzucapiunea este condiţionată de poseda rea îndelungată a lucrului.
Posesiunea este, prin urmare, elementul principal al uzucapiunii. Fără posesiune nu se poate dobândi
proprietatea.
constatăm că uzucapiunea este un fapt juridic complex, rezultat din unirea unei acţiuni a
posesorului şi a unui fapt natural (trecerea unei perioade), prevăzute expres de lege, care dă naştere
unui drept real: dreptul de proprietate; dreptul de servitute.
Conform prevederilor Codului civil, uzucapiunea poate fi: a) uzucapiune imobiliară; b) uzucapiune
mobiliară. Diferenţa dintre aceste două feluri de uzucapiune constă în timpul necesar dobândirii dreptului
de proprietate. Astfel, pentru a fi dobândit dreptul de proprietate asupra unui bun imobil în urma
uzucapiunii, este necesară, conform art. 332, o perioadă de cel puţin 15 ani, iar pentru dobândirea
dreptului de proprietate asupra unui bun mobil va fi necesar, conform art. 333, un termen de 5 ani. în
rest, atât pentru uzucapiunea mobiliară, cât şi pentru uzucapiunea imobiliară, este necesară întrunirea
aceloraşi condiţii.Condiţiile necesare dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune. Pornind de la
articolele 332, 333 şi 335, afirmăm că pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este
necesară întrunirea următoarelor condiţii:
cel care posedă bunul trebuie să ţie de bună-credinţă;
posesiunea trebuie exercitată timp de 5 ani în cazul bunurilor mobile şi
de 15 ani in cazul bunurilor imobile;
posesiunea trebuie să fie utilă.
Posesiunea trebuie exercitată într-o perioadă de 5 ani în cazul bunuri lor mobile şi de 15 ani în cazul
bunurilor imobile. Am relevat deja că, în conformitate cu art. 332 CC, posesorul dobândeşte dreptul de
proprietate asupra unui bun imobil la expirarea a 15 ani, iar asupra bunului mobil, la expirarea a 5 ani.
Posesiunea trebuie să fie utilă. Art. 335 CC, intitulat "Posesiunea necesară uzucapiunii", indică ce
condiţii trebuie întrunite pentru ca posesiunea să ducă la dobândirea dreptului de proprietate. Pe lângă condiţiile
din art. 335, urmează a fi respectate şi cele două condiţii descrise mai sus
Posesiunea trebuie să fie continuă. Art. 355 cere, în primul rând, ca posesiunea să nu fie discontinuă
sau, altfel spus, să fie continuă. Continuitatea posesiunii implică succesiunea actelor de posesiune la anumite
intervale de timp, destul de scurte, regulate, ţinându-se cont de natura lucrului.
Posesiunea trebuie să fie publică,precară
Din conţinutul art. 336 se desprind două temeiuri de întrerupere a termenului de prescripţie achizitivă:
a) temeiuri care duc la suspendarea termenului de prescripţie extinctivă; şi b) înaintarea unei acţiuni de
revendicare a bunului de la posesor.
Pentru ca ambele temeiuri să aibă efectul întreruperii termenului de prescripţie achizitivă, ele trebuie să aibă
loc în interiorul acestui termen, adică de 15 ani în cazul bunurilor imobile şi de 5 ani în cazul bunurilor mobile.

Întreb.16
NOŢIUNEA Şl CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE ÎNSTRĂINARE A BUNULUI CU
CONDIŢIA ÎNTREŢINERII PE VIAŢĂ
Potrivit art. 839 CC, în baza contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, o parte
(beneficiarul întreţinerii) se obligă să dea celeilalte părţi (dobânditor) în proprietate un bun imobil sau mobil, iar
dobândi-torul se obligă să asigure beneficiarului întreţinere în natură - locuinţă, hrană, îngrijire şi ajutorul
necesar pe timpul cât va trăi, precum şi înmormântare.
Noţiunea legală a contractului analizat indică asupra caracterului consensual al acestuia. Contractul se va
considera încheiat şi va produce efecte juridice din momentul exprimării consimţământului părţilor asupra
clauzelor esenţiale, în forma cerută de lege, fără a fi necesară transmiterea bunului. Remarcăm că uni ca clauză
esenţială legală a contractului este cea cu privire la obiectul lui.
Contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă este sinalagmatic. Obligaţia
beneficiarului întreţinerii de a transmite un bun în proprietate este corelativă şi interdependentă cu obligaţia
dobânditorului de a oferi întreţinerea în natură datorată.
Ca şi contractul de rentă viageră, contractul analizat este unul alea toriu, în literatura de specialitate 1 se
relevă că elementul alea persistă mai pronunţat în contractul de întreţinere decât în cel de rentă. Dacă în
cazul
Contractul de întreţinere este de fiecare dată oneros, deoarece ambele părţi urmăresc la încheierea
contractului propriile interese patrimoniale. în schimbul bunului primit de la beneficiar în proprietate,
dobânditorul va datora întreţinerea corespunzătoare, care reprezintă obiectul propriei prestaţii
Contractul de întreţinere face parte din categoria contractelor translati-ve de drepturi. Dreptul de proprietate
asupra bunului mobil sau imobil este transmis de la beneficiar dobânditorului, la fel cum dreptul de
proprietate «■asupra obiectului prestaţiilor întreţinerii se transmite de la dobânditor beneficiarului, pe măsura
săvârşirii lor.
CONŢINUTUL CONTRACTULUI DE ÎNSTRĂINARE A BUNULUI CU CONDIŢIA ÎNTREŢINERII PE VIAŢĂ
Ca şi în oricare contract sinalagmatic, conţinutul contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii
pe viaţă este determinat de drepturile şi obligaţiile părţilor lui.
Obligaţiile beneficiarului întreţinerii
Principala obligaţie a beneficiarului rezidă în transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului care
reprezintă obiectul propriei prestaţii şi predarea nemijlocită a acestuia. întrucât obligaţia beneficiarului este
una de a da, în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare dobânditorul este împuternicit, potrivit
prevederilor art. 622 CC, de a solicita executarea forţată şi plata despăgubirilor, iar dacă are temeiuri
suficiente - şi rezoluţiu-nea contractului.
Obligaţiile dobânditorului
Corelativ obligaţiei beneficiarului de a preda bunul, dobânditorul este ţinut să-1 recepţioneze. Executarea
obligaţiei de recepţionare urmează a fi efectuată în conformitate cu prevederile generale de executare a
obligaţiilor. Din momentul transferului dreptului de proprietate, în lipsa unor dispoziţii contractuale contrare,
dobânditorul va suporta riscul pieirii sau deteriorării bunului. Potrivit art. 843 CC, pieirea bunului primit de la
beneficiarul întreţinerii nu-1 degrevează pe dobânditor de executarea obligaţiilor contractuale asumate.

Întreb. 17

Dreptul personal nepatrimonial

Dreptul personal nepatrimonial este un drept subiectiv al persoanei, nu are conţinut economic, este indispensabil
legat de persoană şi apare în legătură cu reglementarea de către normele dreptului civil a relaţiilor personale
nepatrimoniale.

Drepturile personale nepatrimoniale pot fi clasificate în:

a) drepturi personale nepatrimoniale îndreptate spre individualizarea
subiectului, ca: dreptul la nume, la domiciliu, la unire, la reşedinţă, la
apărarea onoarei şi demnităţii;
b) drepturi personale nepatrimoniale cure privesc existenţa şi integritatea
subiectelor de drept civil: dreptul la viaţă, la sănătate, la reputaţie;
c) drepturi personale nepatrimoniale îndreptate spre asigurarea inviola
bilităţii şi tainei vieţii personale: dreptul la inviolabilitatea locuinţei,
a documentaţiei personale, dreptul la taina vieţii personale, inclusiv
taina medicală etc.

2. Exercitarea şi apărarea drepturilor personale nepatrimoniale

După cum s-a afirmat, drepturile personale nepatrimoniale fac parte din categoria drepturilor absolute.
Titularul dreptului personal nepatrimonial singur determină modul de exercitare a dreptului său. Drepturile
personale nepatrimoniale de asemenea trebuie exercitate cu bună-credinţă, în limitele stabilite de lege, astfel
încât exercitarea să nu contravină ordinii publice şi bunelor moravuri. Subiectul obligat al raporturilor
personale nepatrimoniale care nu este determinat trebuie să se abţină de la săvârşirea acţiunilor care aduc
atingere drepturilor personale nepatrimoniale.
Unele drepturi personale nepatrimoniale au un caracter strict personal şi nu pot fi exercitate prin
intermediul terţilor. Aceste drepturi încetează odată cu moartea persoanei fizice şi nu pot fi transmise prin
moştenire.
în conformitate cu prevederile art. 267 alin. (2) din Codul civil, acţiunile de apărare a drepturilor
personale nepatrimoniale se prescriu numai în cazurile prevăzute de lege.
Mijloacele juridice de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale prevăzute la art. 11 din Codul civil
sunt următoarele:
a) recunoaşterea dreptului;
b) restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului şi suprimarea
acţiunilor prin care se încalcă dreptul sau se creează pericolul în
călcării lui;
c) declararea nulităţii actului emis de o autoritate publică;
d) repararea prejudiciului moral;
e) desfiinţarea sau modificarea raportului juridic;
f) neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine legii
emis de o autoritate publică;
g) alte căi prevăzute de lege.

Întreb.18
Momentul şi locul încheierii contractului41
Momentul încheierii contractului este acela în care se întâlnesc oferta şi acceptarea, şi deci este format
acordul de voinţă.
A. încheierea contractului între prezenţi. Stabilirea momentului încheie
rii acestor contracte nu pune probleme deosebite. Momentul încheierii con
tractului va fi acela în care ofertantul şi acceptantul, aflându-se tată în faţă,
cad de acord asupra încheierii contractului.
B. încheierea contractului între absenţi. Dificultatea stabilirii momentu
lui încheierii contractului constă în faptul că momentul manifestării acceptă
rii de către destinatarul ofertei nu coincide cu acela al cunoaşterii acceptării de
către ofertant. în legislaţiile diferitelor ţări, în reglementările internaţionale,
precum şi în doctrină s-au conturat mai multe sisteme.
Sub aspect legal comerţul electronic este definit ca activitate de întreprinzător a persoanelor fizice şi juridice
 de vânzare a bunurilor, 1 executare a lucrărilor sau prestare a serviciilor, efectuată cu utilizarea comunicărilor
electronice 43 şi/sau a contractelor electronice
El este definit ca totalitatea documentelor electronice^ ce constituie contractul de drept civil, urmărind
stabilirea, modificarea sau sistarea unor drepturi şi obligaţii civile, al căror obiect îl pot constitui bunurile,
lucrările sau serviciile (
Legea prevede expres că, sub formă de contract electronic, nu pot fi încheiate: a) contracte în baza cărora apar
sau se transmit drepturile de proprietate asupra bunurilor imobile, cu excepţia contractelor de locaţiune sau
arendă; b) contracte a căror încheiere necesită, conform legislaţiei, participarea instanţelor de judecată,
autorităţilor administraţiei publice sau demnitarilor publici; c) contractele de fideiusiune şi de gaj al valorilor
mobiliare, executate de persoane ce acţionează în scopuri nelegate de activitatea lor co mercială; d) contractele
ce sunt reglementate de dreptul familial sau dreptul succesoral
Subiecţii contractului electronic pot fi persoanele fizice şi juridice, inclusiv străine, indiferent de tipul de
proprietate şi forma de organizare juridică, precum şi statul ca subiect de drept, care participă la comerţul
electronic.
Cumpărător în comerţul electronic este considerată persoana fizică sau juridică ce comandă şi/sau procură
bunuri.
Beneficiar în comerţul electronic este considerată persoana fizică sau juridică ce recepţionează lucrări sau
servicii (art. 10 al Legii nr. 284/2004).
Obiecte ale contractului electronic pot fi: a) bunurile ce pot fi înstrăinate conform prevederilor legale; b)
lucrările; c) serviciile (art. 8 al Legii nr. 284/ 2004).
Forma. Cât priveşte forma, potrivit art. 19 al Legii nr. 284/2004, după puterea juridică şi cea probatoare,
contractul electronic se echivalează cu contractul întocmit în formă scrisă şi semnat de părţi, inclusiv
autentificat cu ştampilele părţilor.
Conţinutul. Legea dispune că contractul electronic trebuie să conţină următoarele clauze obligatorii: a) modul
şi etapele de încheiere şi executare a contractului; b) modul de aplicare a semnăturii digitale; c) limba în care
se întocmeşte contractul; d) modul de prezentare şi retragere a ofertei şi acceptă rii;
Locul încheierii contractului este locul unde s-a realizat acordul de voinţă al părţilor. Acest loc prezintă
importanţă din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, deoarece acest loc este un criteriu pentru
determinarea legii aplicabile contractului cu element de extraneitate. De asemenea, locul încheie rii contractului
poate prezenta interes din punctul de vedere al dreptului procesual civil, deoarece permite, uneori, de a
determina competenţa teritorială a instanţelor de judecată chemate să soluţioneze litigiile născute din contract.
Determinarea locului încheierii contractului se face în corelaţie cu siste mul adoptat pentru stabilirea
momentului încheierii lui.
în cazul contractului încheiat prin telefon se consideră că locul încheierii este acela unde se află
ofertantul.
în cazul contractelor încheiate între absenţi, regula consacrată de legea noastră este aceea că contractul se
consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului, dacă în contract nu este indicat un alt loc (art. 699
(2) CC).
Contractele solemne se încheie la locul unde s-au îndeplinit formalităţile prevăzute de lege pentru
validitatea lor.

Întreb.19
Legislaţia în vigoare permite evidenţierea următoarelor modalităţi ale dreptului de proprietate:
a) Proprietatea anulabilă;
b) Proprietatea rezolubilă;
c) Proprietatea comună.
modalităţi ale dreptului de proprietate sunt: a) proprietatea anulabilă; b) proprietatea rezolubilă, c)
proprietatea comună.
Aceste constatări fiind făcute, putem spune că prin modal itate a dreptului de proprietate se înţelege
situaţia în care două sau mai multe subiecte de drept (persoane fizice sau persoane juridice) au un drept de
proprietate asupra unuia şi aceluiaşi bun (de regulă, indivizibil), precum şi situaţia de incertitudine
vremelnică în cProprietatea anulabilă, modalitate a dreptului de proprietate. Prin drept de proprietate
anulabilă se înţelege dreptul de proprietate dobândit în baza unui act juridic translativ de proprietate, lovit
ulterior de nulitate relativăare se află dreptul de proprietate.
Prin urmare, proprietatea dobândită în temeiul unui act translativ de pro prietate anulabil, adică lovit
de nulitate relativă, este o proprietate anulabilă. Această proprietate este foarte apropiată de proprietatea
rezolubilă, în ceea ce priveşte starea sa de incertitudine, care se poate desfiinţa dintr-un moment în altul6.
Proprietatea rezolubilă, modalitate a dreptului de proprietate. într-o opinie7, este rezolubilă
proprietatea afectată de o condiţie rezolutorie, adică dreptul de proprietate este ameninţat să dispară dacă se
produce un eveniment viitor şi nesigur. într-o altă opinie, proprietatea este rezolubilă nu numai în ca- zul
când transferul dreptului de proprietate s-a făcut cu o condiţie rezolubilă, ci şi în cazul când transferul s-a
făcut cu o condiţie suspensivă 8.
Întreb.21
3. Condiţiile de valabilitate a actului juridic civil
3.1. Privire generală asupra condiţiilor de valabilitate a actului juridic civil
Pentru a fi valabil, actul juridic civil trebuie să îndeplinească o serie de condiţii esenţiale (de fond),prin condiţii de
valabilitate înţelegăndu-se cerinţele stabilite de lege sau de părţi pentru valabilitatea actului.
Codul civil cuprinde un capitol aparte dedicat condiţiilor de valabilitate a actului juridic, acesta fiind capitolul II,
"Condiţiile de valabilitate a actului juridic" (articolelel99-215) din titlul III, cartea întâi. Din conţinutul acestor
articole se desprind patru condiţii de valabilitate a actului juridic civil: a) consimţământul - art. 199-205; b) obiectul
- art. 206; c) cauza - art. 207; d) forma - art. 208-213. în afară de aceste condiţii de valabilitate există încă două,
cuprinse în alte compartimente ale Codului civil, şi anume corespunderea actului juridic legii, ordinii publice şi
bunelor moravuri - art. 220; capacitatea de a contracta - art.20-22. Ultimele articole se referă la capacitatea de a
contracta a persoanelor fizice, cărora le corespund art. 60-61, ce se referă la capacitatea de a contracta a persoanei
juridice.
Din cele expuse rezultă că există următoarele condiţii de valabilitate a actului juridic civil:
1) corespunderea actului juridic prevederilor legii, ordinii publice şi bu
nelor moravuri;
2) capacitatea persoanei de a încheia actul juridic;
3) consimţământul valabil al persoanei sau al persoanelor de a încheia
actul juridic;
4) obiectul actului juridic de a fi determinat, determinabil şi licit;
5) o cauză corespunzătoare legii, ordinii publice şi bunelor moravuri;
6) forma actului juridic civil.

Violenţa. Violenţa este ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i provoace o temere care o
determină să încheie un act juridic pe care de altfel nu l-ar încheia.
Violenţa (ameninţarea) poate avea ca obiect fie patrimoniul (distrugerea unui bun), fie integritatea fizică
(lezarea), fie integritatea morală (compromiterea reputaţiei) persoanei pentru ca să consimtă a încheia un act.
Astfel, violenţa este constrângerea fizică aplicată persoanei pentru a o determina să încheie un act pe care de
altfel nu l-ar fi încheiat. Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească următoarele două
condiţii:
1) Să fie determinantă pentru încheierea unui act juridic, adică să aibă un anumit grad de intensitate
care să inspire autorului convenţiei o temere raţională. Această condiţie reiese din art. 229 alin. (2)
al Codului civil, conform căreia violenţa serveşte drept temei de anulare a actului juridic numai în
cazul în care se demonstrează că este de natură să determine persoana să creadă că ea, soţul, o rudă,
o altă persoană apropiată ori patrimoniul lor sunt expuşi unui pericol iminent. Este evident faptul că
violenţa poate avea în vedere atât persoane, cât şi bunuri. Violenţa poate fi aplicată atât nemijlocit
asupra persoanei care încheie convenţia, cât şi asupra celor de care victima violenţei este legată
printr-o afecţiune temeinică. în acest sens, legiuitorul enumera persoane ca: soţul, o rudă sau o altă
persoană apropiată, enumerarea nefiind exhaustivă. În
2) Să fie ilicită. Pornind de la o situaţie contrară, este important a se releva că nu reprezintă o violenţă în sensul
legii ameninţarea adresată de creditor debitorului că îl va acţiona în justiţie dacă nu-şi îndeplineşte obligaţiile
asumate, întrucât recurgerea la justiţie este pe deplin legitimă. Prin urmare, ameninţa rea de a recurge la
mijloace legale pentru a-1 determina pe debitor să execute obligaţiile nu va fi considerată viciu de
consimţământ. Un altfel de mijloc va fi ameninţarea, făcută de creditor, că va recurge la mijloace ilegale pentru
a-1 obliga pe debitor să execute obligaţia.
Codul civil specifică la art. 229 alin. (1) că violenţa este fizică şi morală.
Violenţa fizică este prezentă în cazul în care ameninţarea se referă la integritatea persoanei ori a bunurilor
ei.
Violenţa morală există în cazul în care ameninţarea se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.
Întreb.22
Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o parte componentă a răspunderii sociale ce
revine fiecărei persoane pentru faptele ei. Ea apare ca un instrument de ocrotire a drepturilor şi intereselor
legale ale persoanelor şi reglementează procesul de înlăturare a consecinţelor negative care se datorează unei
fapte ilicite.
Răspunderea delictuală este o sancţiune civilă, cu caracter reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă 32. Spre
deosebire de pedeapsă, răspunderea civilă delictuală, privită ca o sancţiune civilă, se aplică nu în considerarea
persoanei care a săvârşit fapta ilicită, ci în considerarea patrimoniului său.
Fapta ilicită care dă naştere raportului juridic de răspundere civilă delictuală poartă denumirea de delict.
Componenţa delictului civil constituie o totalitate de trăsături şi elemente esenţiale formulate de legiuitor ca
necesare şi suficiente pentru angajarea răspunderii civile. Răspunderea civilă delictuală se angajează indiferent de
faptul dacă culpa are forma unui doi, unei imprudenţe, neglijenţe sau chiar în forma cea mai uşoară, iar în unele
cazuri chiar şi în lipsa culpei.
Răspunderea delictuală are ca scop repararea integrală a prejudiciului cauzat, indiferent de persoana căruia i-a
fost cauzat, de felul prejudiciului şi de formele care urmează a fi utilizate pentru reparare. Obligaţia de reparare a
prejudiciului poate fi impusă nu numai delincventului, ci şi altor persoane prevăzute de lege (răspunderea
comitentului pentru fapta prepusului, răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat de un minor sub vârsta de
14 ani etc
Condiţiile răspunderii delictuale reies din conţinutul art. 1398 CC şi sunt următoarele: prejudiciul, fapta
ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.
. Obligaţiile delictuale sunt o varietate a obligaţiilor civile, au aceleaşi elemente specifice oricărui raport
obligaţional şi sunt reglementate de Titlul III, Cartea a treia a Codului civil la categoriile concrete de obligaţii,
unde vor fi studiate mai detaliat.
Întreb.23
Modurile de dobîndire dr de proprietate
1. Modul originar şi modul derivat, în funcţie de situaţia juridică a bunului
în momentul dobândirii.
a) Modului originar îi este caracteristic faptul că dobânditorul este primul proprietar al bunului, adică,
anterior, bunul nu a aparţinut nimănui, fiind produs de acesta. în literatura de specialitate nu există o opinie
unanimă potrivit căreia s-ar putea spune cu certitudine care este originar şi care derivat. Unii autori1 includ în
categoria modului originar numai ocupaţiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, afirmând că
celelalte moduri sunt derivate, într-o altă opinie2, originare sunt următoarele moduri de dobândire a dreptului
de proprietate: producerea bunurilor; prelucrarea bunurilor; dobândirea dreptului de proprietate asupra
bunurilor fără stăpân şi asupra bunurilor găsite; prescripţia achizitivă (uzucapiunea); comoara.
b) Modul derivat de dobândire a dreptului de proprietate are ca obiect transmiterea acestui drept de la o
persoană la alta (de exemplu, convenţiile). Toate modurile derivate sunt transmisiuni ale dreptului de
proprietate de la un titular la altul.
2. Modul de dobândire universală, modul de dobândire cu titlu univer
sal şi modul de dobândire cu titlu particular, după întinderea drepturilor
reale dobândite.
a) Modul de dobândire universală este modul prin care dobânditorul
primeşte întreaga universalitate juridică. De exemplu, ari. 1432, alin. (1) CC
prevede că moştenirea este transmiterea patrimoniului persoanei fizice dece
date către succesorii ei.
b) Modul de dobândire cu titlu universal este modul prin care dobân-
ditorului se transmite doar o porţiune din patrimoniu. De exemplu, art. 84,
alin. (1) CC prevede că, de la data înregistrării dezmembrării, patrimoniul
persoanei juridice dezmembrate sau o parte din el trece la persoanele juridice
constituite sau existente. în cazul în care tot patrimoniul persoanei juridice
dezmembrate trece la persoanele juridice constituite sau existente, este prezent
modul universal de dobândire a dreptului de proprietate. Cu alte cuvinte, se
poate spune că "modurile de dobândire universale sau cu titlu universal sunt
acele moduri prin care dobânditorul primeşte o întreagă universalitate ori o
fracţiune din aceasta, deci primeşte atât activ, cât şi pasiv" 1.
c) Modul de dobândire cu titlu particular este modul prin care dobândi-
torului se transmite un bun determinat sau o masă de bunuri determinate". în
afară de moştenire şi succesiune 6, toate celelalte moduri de dobândire a drep
tului de proprietate sunt cu titlu particular.
3. Modul de dobândire cu titlu oneros şi modul de dobândire cu titlu
gratuit, în funcţie de caracterul transmiterii.
a) Modul de dobândire cu titlu oneros este modul în care, în schimbul
dreptului real, dobânditorul se obligă la plata unui echivalent (de exemplu,
vânzarea-cumpărarea, schimbul).
b) Modul de dobândire cu titlu gratuit este modul în care dobânditorul
dreptului real nu se obligă la nici o prestaţie faţă ele transmiţător (de exemplu,
donaţia)7.
4. Modul de dobândire între vii şi modul de dobândire pentru cauză de moarte, după momentul în care se
produce efectul dobândirii dreptului de proprietate.
a) Modul de dobândire între vii este modul de transmitere a dreptului de
proprietate în timpul vieţii contractanţilor. în această categorie pot fi incluse
toate modurile de dobândire, în afară de succesiune.
Modul de dobândire pentru cauză de moarte este modul de transmite
re a dreptului de proprietate numai în momentul morţii proprietarului actual.
Această clasificare se referă numai la persoanele fizice

Întreb.24
Rezerva succesorală47

Deci rezerva succesorală reprezintă acea parte din patrimoniul succesoral, care va reveni în temeiul
prevederilor legale moştenitorilor de clasa întâi inapţi de muncă chiar şi atunci când testamentul prevede
altfel. Partea din patrimoniul succesoral care excedează rezerva şi care poate fi testată liber se numeşte
cotitate disponibilă.
Prin instituirea rezervei succesorale, legiuitorul urmăreşte atribuirea unui minim necesar pentru cele mai
apropiate persoane ale defunctului, care nu sunt apţi de muncă şi nu se pot întreţine independent. Faptul că
cercul moştenitorilor rezervatari este limitat la moştenitorii de clasa întâi inapţi de muncă este chemat să asigure
principiul libertăţii testamentare, conform căruia, titularul patrimoniului poate decide personal prin testament
soarta acestuia
Rezerva succesorală se caracterizează prin următoarele:
Rezerva succesorală este o parte a moştenirii, deci are caracter succe
soral, legea atribuind-o în mod imperativ moştenitorilor rezervatari,
chiar împotriva ultimei dorinţe a defunctului
Rezerva succesorală are un caracter imperativ (de ordine publică

Dreptul la rezerva succesorală este un drept propriu, născut în persoa

na moştenitorilor rezervatari în temeiul legii, iar nu unul dobândit de
la defunct împreună cu patrimoniul succesoral.
Dreptul moştenitorilor rezervatari asupra rezervei se naşte din mo
mentul deschiderii succesiunii {art. 1506 CC).
. Nu se includ în valoarea patrimoniului succesoral la determinarea rezervei depunerile băneşti testate sau în
privinţa căror există o dispoziţie a deponentului dată băncii 48.
Moştenitorii rezervatari pot accepta sau renunţa la rezervă în termenul stabilit pentru opţiunea
succesorală. Dacă a renunţat la rezervă, cota moştenitorului rezervatar se împarte între moştenitorii
testamentari, proporţional cotelor testate lor, neadmiţându-se renunţarea la rezervă în favoarea altor persoane
{art. 1512 CC).

Întreb.25
Forma scrisa a actului juridic civil, efectele nerespectâni formei scrise
Actul juridic încheiat în scris reprezintă o manifestare de voinţă înscrisă într-un document semnat de
părţile (partea) contractante (contractantă). Codul civil se referă la forma scrisă a actului juridic civil în art.210-
213. Forma scrisă poate fi de două feluri: simplă scrisă şi autentică.
Forma simplă scrisă. Enumerarea cazurilor când actul juridic trebuie încheiat în formă simplă scrisă o
întâlnim în art. 210 alin. (1). Astfel, urmează a fi încheiate în formă simplă scrisă următoarele acte juridice:
— dintre persoanele juridice, cu excepţia celor în care momentul încheie
rii coincide cu momentul executării;
— dintre persoanele juridice şi persoanele fizice, cu excepţia celor în care
momentul încheierii coincide cu momentul executării;
dintre persoanele fizice, dacă valoarea actului depăşeşte 1000 de lei (cu
excepţia celor în care momentul încheierii coincide cu momentul execu
tării), iar în cazurile prevăzute de lege, indiferent de valoarea obiectului
Pentru a fi valabil, actul juridic cu formă scrisă trebuie semnat în mod obligatoriu. Actul juridic încheiat de o
persoană juridică trebuie semnat de către împuternicit, de regulă conducătorul ei 182
"Ne-respectarea formei scrise a actului juridic face să decadă părţile din dreptul de a cere, în caz de litigiu, proba
cu martori pentru dovedirea actului juridic"
Autentificarea actului juridic civil, efectele nerespectării formei autentice Conform prevederilor art. 212 din Codul
civil, forma autentică a actului juridic civil este obligatorie în cazurile: a) stabilite de lege; b) prevăzute prin
acordul părţilor, chiar dacă legea nu cere forma autentică. Codul civil conţine puţine prevederi care cer
autentificarea notarială a actului juridic. De regulă, legiuitorul cere forma autentică în cazul actelor juridice
importante: procura de substituire - art. 253 alin. (2); actul juridic prin care se constituie servitutea - art. 431
alin. (2); contractul de ipotecă - art. 468 alin. (2); testamentul auten tic - art. 1458 lit. (b) etc. La acordul părţilor,
orice act juridic poate fi încheiat în formă autentică, chiar dacă legea nu o cere. De exemplu, părţile pot auten -
tifica prin acord contractul de vânzare-cumpărare a automobilului, deşi legea nu cere autentificarea lui
notarială. Forma autentică se deosebeşte de forma simplă scrisă prin faptul că sem năturile părţilor actului
juridic sunt certificate de notar.
Autentificarea notarială a actului juridic se face în conformitate cu preve derile Legii 1453/2002186. Ea
facilitează dovada dreptului născut din actul juridic, precum şi a conţinutului acestui act juridic. Se prezumă că
datele incluse într-un act autentic sunt corecte şi nu trebuie dovedite 187. Cel care consideră neconforme realităţii
clauzele unui act autentic trebuie să dovedească neconform itatea.
: "Partea care s-a eschivat neîntemeiat de la autentificarea notarială a actului juridic este obligată să repare
celeilalte părţi prejudiciul cauzat prin întârzierea autentificării
Întreb.26
în doctrină, răspunderea contractuală este definită ca fiind obligaţia debi torului de a repara pecuniar
prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecu-tarea, executarea necorespunzătoare sau tardivă a prestaţiei
datorate.
în Codul civil, răspunderea delictuală este reglementată în mod distinct (art. 1398-1431), iar
 răspunderea contractuală este tratată la efectele neexecu- tării obligaţiilor (art. 602-623). Efectul comun al
oricărei obligaţii civile este de a-1 impune pe debitor ca să-şi îndeplinească prestaţia, ceea ce duce la stin gerea
obligaţiei contractate. Dacă acest efect nu poate fi realizat, se angajează răspunderea civilă contractuală.
Obligaţiile care se nasc din negocierea contractului pot fi contractuale numai în cazul când contractul între
părţi a fost încheiat, iar dacă negocierile nu s-au finisat cu încheierea contractului, răspunderea va fi delictuală
Fapta ilicită. Ilicite sunt acţiunile sau inacţiunile prin care se încalcă drepturile şi obligaţiile prevăzute
sau sancţionate de normele dreptului civil, sau chiar dacă nu sunt prevăzute de o normă concretă, contravin
principiilor esenţiale şi conţinutului legislaţiei civile. Fapta ilicită constă în acţiunea in terzisă de dreptul
obiectiv.
Condiţie pentru angajarea răspunderii contractuale nu este numai acţiunea sau inacţiunea debitorului dar aceea
că prin fapta ilicită a fost încălcat un drept subiectiv al creditorului fiindu-i cauzat un prejudiciu. Este de
menţionat faptul că în majoritatea cazurilor de angajare a răspunderii civile contractuale, fapta ilicită, care a
provocat neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor, se prezumă, şi creditorul
nu trebuie să prezinte careva probe.
Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale
încălcării de către debitor a dreptului de creanţă aparţinând creditorului său contractual, prin neexecutarea lato
sensu a prestaţiei sau prestaţiilor la care s-a îndatorat 35.
Repararea prejudiciului cauzat este o metodă generală a răspunderii civile. Alte metode ale răspunderii civile se
aplică doar în cazurile expres prevăzute de lege sau contract şi sunt denumite metode speciale
Cauze care influenţează răspunderea debitorului. în caz de neexecuta-re a obligaţiei în termenul stabilit,
apare încălcarea obligaţiei prin întârziere. Punerea în întârziere constă în manifestarea unilaterală de voinţă prin
care creditorul pretinde executarea prestaţiei ce i se datorează de către debitor
Debitorul este de drept în întârziere, fără somaţie, în cazul în care:
a) este stabilită o dată calendaristică pentru executarea obligaţiei;
a) înaintea executării obligaţiei trebuie să aibă loc un eveniment, iar
perioada pentru executarea obligaţiei este stabilită astfel încât poate fi
calculată calendaristic de la producerea evenimentului;
b) părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la expirarea
termenului la care trebuia să execute obligaţia, tară îndeplinirea vreu
nei formalităţi;
e) debitorul obligaţiei cu executare succesivă refuză sau omite în mod repetat să o execute;
t) obligaţia de a nu face nu se execută;
g) este evident că somaţia nu va avea nici un rezultat;
h) intrarea în întârziere se justifică din motive întemeiate, luându-se în considerare interesele ambelor
părţi;
i) debitorul a declarat în scris că nu doreşte să execute obligaţia
Întreb.27
Am putea defini dreptul de proprietate comună pe cote-părţi ca drept de proprietate care aparţine la două
sau mai multe persoane, exprimat în cote ideale (o jumătate, o treime, o pătrime etc.) asupra unui bun
nefracţio-nat în materialitatea sa.
Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi se caracterizează, în primul rând, prin faptul că nici unul dintre
coproprietari nu este titularul exclusiv al unei fracţiuni materiale din bun 19. înseamnă că bunul nu este fracţionat
în materialitatea lui. în caz contrar, nu ar exista proprietate comună pe cote-părţi, ci o proprietate exclusivă.
în al doilea rând, fiecare coproprietar este titularul exclusiv al cotei-părţi ideale, abstracte din dreptul de
proprietate20
Felurile proprietăţii comune pe cote-părţi. Sunt cunoscute două feluri de proprietate comună pe cote-părţi:
proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară şi proprietatea comună pe cote-părţi forţată şi
perpetuă26. Ambele forme ale proprietăţii comune au fost reglementate expres pentru prima dată în Codul civil
în vigoare. Codul civil din 1964 nu a avut nici o prevedere referitoare la dreptul de proprietate comună pe cote-
părţi forţată şi perpetuă
Criteriul acestei clasificări este durata existenţei dreptului de proprietate comună pe cote-părţi. în cazul
proprietăţii comune pe cote-părţi obişnuite, se admite încetarea acesteia prin partaj. Proprietatea comună pe
cote-părţi forţată însă nu poate fi împărţită între coproprietari din cauza destinaţiei bunului aflat în
coproprietate.
în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de posesiune asupra bunului proprietate comuna pe cote-părţi, Codul
civil nu conţine reglementări speciale, cu excepţia celei din art. 347, alin. (3), care prevede: Coproprietarul este in
drept să ceară în posesiune (s.n.) şi folosinţă o parte din bunul comun corespunzător cotei sale, iar in caz de
imposibilitate, să ceară coproprietarilor care posedă şi folosesc bunul plata unei compensaţii echitabile
Referitor la exercitarea dreptului de folosinţă, Codul civil prevede, la art. 347, alin. (1), căfiecare coproprietar are
dreptul de a folosi bunul proprietate comună pe cote-părţi în măsura care nu schimbă destinaţia lui şi nu aduce
atingere drepturilor celorlalţi coproprietari.
Bunul din proprietatea comună pe cote-părţi poate fi tolosit de coproprietari proporţional cotelor-părţi [Codul
civil, art. 347, alin. (3)]. De exemplu, o casă cu patru camere, care a trecut la doi moştenitori, poate fi folosită
proporţional cotelor-părţi: ambii moştenitori vor folosi câte două camere
Reteiitor la dreptul de dispoziţie asupra bunului proprietate comună, trebuie să se facă distincţie între
dispoziţia întregului bun şi dispoziţia cu co-ta-parte din proprietatea comună pe cote-părţi
Cel mai frecvent, bunul comun se află în posesiunea unui singur coproprietar
Întreb.28
CESIUNEA DE CREANŢĂ Definiţie
Cesiunea de creanţă este contractul prin care creditorul transmite dreptul său de creanţă, cu titlu oneros sau
cu titlu gratuit, unei alte persoane. Legea dispune că o creanţă transmisibilă şi sesizabilă poate fi cesionată de
titular (ce-dent) unui terţ (cesionar) în baza unui contract (art. 556, alin. (1) CC). Această operaţie implică trei
persoane: creditorul care transmite creanţa, numit ce-dent; dobânditorul creanţei, numit cesionar; debitorul
creanţei cedate, numit debitor cedat. Părţile contractului de cesiune sunt cedentul şi cesionatul, debi torul
cesionat fiind terţ faţă de contractul de cesiune
Condiţiile cesiunii de creanţă
Fiind un contract, cesiunea de creanţă trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a contractelor.
Cesiunea de creanţă nu trebuie să aducă atingere drepturilor debitorului şi nici nu poate face obligaţia
acestuia mai oneroasă (art. 556, alin. (2)), pentru că, după cum s-a menţionat mai sus, ea nu afectează fiinţa
obligaţiei
Referitor la condiţiile de formă, legea prevede că cesiunea de creanţă trebuie să fie încheiată în forma
cerută pentru actul juridic în al cărui temei s-a născut creanţa cesionată (art. 556, alin. (5) CC).
Efectele cesiunii de creanţă.
Efectele produse de cesiunea de creanţă trebuie privite sub două aspecte: între părţi (A) şi faţă de terţi .
A. Intre părţi regula este că cesiunea de creanţă, chiar din momentul realizării acordului de
voinţă, transferă cesionarului însăşi creanţa, adică toate drepturile pe care cedentul le avea faţă
de debitorul cedat. Cesionarul îl substituie pe cedent în toate drepturile ce decurg din creanţă.
Creanţa rămâne neschimbată, atât în ce priveşte natura ei, cât şi volumul. Potrivit legii,
drepturile de creanţă se transmit cesionarului aşa cum există în momentul transmiterii (art.
558, alin. (1) CC). Unicul element al obligaţiei care se schimbă este creditorul.
B. Faţă de terţi. în materia cesiunii de creanţă sunt terţi toate persoanele care nu au luat parte la contractul
de cesiune şi nu sunt succesori universali sau cu titlu universal ai părţilor contractante, dar pentru care
săvârşirea cesiunii prezintă interes. Se consideră că sunt terţi în această materie: debitorul cedat, cesionarii
ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe şi creditorii cedentului.
Potrivit Codului civil există două modalităţi de preluare a datoriei.
1) Datoria poate fi transmisă printr-un contract încheiat între creditor şi un
terţ, acesta substituindu-l pe debitorul iniţial. Legea prevede că o datorie poate ţi
preluată de un terţ în temeiul unui contract cu creditorul art. 567, alin. (1) CC)..
2) Datoria poate fi transmisă în baza unui acord încheiat între terţ şi de
bitorul iniţial, cu condiţia ca acest acord săjie acceptat de către debitor. Con
form art. 568 CC

Întreb.29
Nulitatea actului juridic
Noţiuni generate
Nulitatea este o sancţiune civilă care desfiinţează actul juridic în cazul în care acesta a fost încheiat cu
nerespectarea condiţiilor de validitate cerute de lege. Actul juridic sancţionat cu nulitate este lipsit de efecte
juridice. Deşi actul există în mod material, nu produce efecte juridice.
Se susţine că nulitatea actului juridic îndeplineşte trei funcţii:
preventivă, când persoanele care vor să încheie un act juridic cu neres
pectarea condiţiilor de valabilitate sunt prevenite
represivă, prin care actul juridic încheiat cu nerespectarea condiţiilor de
valabilitate este sancţionat cu nulitate
reparatorie, prin care se asigură repararea prejudiciului şi restabilirea
ordinii de drept încălcate.
Nulitatea actului juridic trebuie deosebita de alte cauze similare, ca: rezo- luţiunea, rezilierea, revocarea,
inopozabilitatea, caducitatea.
Clasificarea nulităţilor actului juridic civil
Codul civil conţine două criterii de clasificare a actelor juridice: natura interesului ocrotit prin norma încălcată şi
întinderea efectelor sancţiunii.
în funcţie de natura interesului ocrotit de lege prin sancţiunea nulităţii actului juridic, nulitatea poate fi
absolută şi relativă.
Nulitatea absolută este o sancţiune a actului juridic civil care poate fi invocată de orice persoană
interesată şi care constă în faptul că acţiunile săvârşite cu scopul de a da naştere, a modifica sau a
stinge un raport juridic civil nu produce efecte juridice
Nulitatea absolută poate fi invocată, în primul rând, de partea care a încheiat actul juridic lovit de această
nulitate absolută. Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare
Nulitatea relativă este o sancţiune aplicată unui act juridic întocmit cu nerespectarea unei norme juridice care
ocroteşte un interes particular, individual, stabilită în favoarea unei anumite persoane. Nulitatea relativă nu poate
fi propusă decât de către persoanele arătate limitativ de lege 195
Nulitatea relativă poate fi invocată doar de către un cerc restrâns de persoane (spre deosebire de cea absolută, care
poate fi invocată de orice persoană interesată), numărul acestora fiind expres şi exhaustiv determinat de lege.
Prin efectele nulităţii se înţeleg consecinţele pe care le are declararea nulităţii actului juridic.
 Dacă actul juridic încheiat încă nu a produs efecte, adică nu a fost executat până la anulare, el nu va
produce efecte nici după anulare. în acest caz, partea sau părţile se găsesc în situaţia în care nici convenţia
nu ar fi fost încheiată, drepturile şi obligaţiile care ar decurge din ea nu pot fi executate.
Un efect al nulităţii actului juridic este restituţia bilaterală. Codul civil prevede doar restituţia bilaterală,
necuprinzând prevederi referitoare la restituţia unilaterală şi la nepermiterea restituţiei 198
Un efect special al nulităţii este prevăzut în cazul actelor juridice afectate de eroare. Astfel, art.227 alin. (5)
prevede că "persoana în al cărei interes a fost declarată nulitatea este obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul
cauzat, dar nu mai mult decât beneficiul pe care aceasta l-ar fi obţinut dacă actul juridic nu ar fi fost declarat nul.
Prejudiciul nu se repară în cazul în care se demonstrează că cel îndreptăţit la despăgubire ştia sau trebuia să ştie
despre eroare".

Întreb.30
contractului de leasing
, prin contractul de leasing o parte - creditorul financiar (locatorul) - se obligă să dobândească în proprietate sau
să producă bunul mobil specificat în contract şi să-1 dea în posesiune şi folosinţă, pentru o perioadă determinată
în contract, celeilalte părţi (locatar), iar aceasta se obligă la plata în rate a unei sume de bani (redevenţă).
Contractul de leasing este un contract consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros şi cu executare succesivă.
Elementele contractului de leasing
Părţile contractului de leasing sunt locatorul şi locatarul. Conform art. 5, alin. 1, pct. (a) al Legii cu privire la
leasing, locator este persoana fizică sau juridică (instituţie financiară, alt agent economic) care practică
activitate de întreprinzător şi care procură cu titlu de proprietate echipament de la un anumit vânzător
(furnizor) pentru a-1 da în chirie.
Locatar este persoana fizică sau juridică care practică activitate de întreprinzător şi care primeşte în posesiune
şi folosinţă temporară, în bază de contract de leasing, echipamentul comandat la alegerea sa de la vânzătorul
Obiect material al contractului de leasing sunt bunurile mobile neconsum-ptibile. Potrivit art. 4, alin. 2
al Legii cu privire la leasing, obiect al leasingului pot fi mijloacele de transport, maşinile, complexele
tehnologice şi echipamentul care, potrivit clasificării în vigoare, se referă la fondurile fixe, cu excepţia
celor interzise sau limitate pentru libera circulaţie pe piaţă în conformitate cu legislaţia.
Dacă contractul de leasing nu prevede termenele de plată, suma anuală totală se împarte în 12 rate egale,
fiecare urmând a fi achitată în prima decadă a lunii
Termenul contractului de leasing se stabileşte prin acordul părţilor contractante. Acesta corespunde termenului
de amortizare a bunului şi nu-1 poate depăşi. Astfel, art. 7, alin. 1, pct. (f) al Legii cu privire la leasing prevede că
durata contractului corespunde cu termenul de amortizare a echipamentului sau este aproximativ egală acestui
termen.
locatorul nu răspunde pentru ne-executarea obligaţiilor de către vânzător, cu excepţia
cazului când vânzătorul a fost ales'de către locator, dacă în contract nu este prevăzut altfel.
Aşadar, răspunderea locatorului pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate
de către vânzător prin contractul de vânzare-cumpărare este angajată în trei cazuri:
• când locatorul alege vânzătorul bunului şi în contract nu este prevăzut
altfel;
• indiferent de faptul cine alege vânzătorul, dacă contractul prevede
această obligaţie;
• când locatorul, în mod fraudulos, intervine în alegerea bunului care
necesită a fi procurat în vederea transmiterii ulterioare în leasing şi în
desemnarea vânzătorului acestui bun.
Complexitatea contractului de leasing comportă obligaţii şi pentru vânzător, care
nefiind parte la contractul de leasing, apare în calitate de subiect al raportului juridic de
leasing. în acest sens art. 927, alin. 1 CC menţionează că vânzătorul bunului este obligat
faţă de locatar pentru garanţiile legale sau convenţionale inerente unui contract de
vânzare-cumpărare. Vânzătorul nu răspunde însă în faţa locatorului şi a locatarului
pentru acelaşi prejudiciu.
Întreb.31
uzufructul' este dreptul unei persoane (uzu-fructuar) de a folosi pentru o perioadă determinată sau
determinabilă bunul unei persoane (nudul proprietar) şi de a culege fructele bunului, întocmai ca proprietarul,
însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa. Uzufructuarul are dreptul de a poseda bunul, nu şi de a-l înstrăina.
Uzufructul este nu altceva decât rezultatul dezmembrării dreptului de proprietate în elementele sale şi atribuirii
unora dintre ele (ius abutendi) proprietarului, altora (ius possidendi, ius utendi şi ius jruendî) unei alte persoane,
numite uzufructuar. Proprietarul păstrează numai dreptul de dispoziţie a bunului, posesiunea şi folosinţa
atribuind-o uzufructuarului.
Expresia legală din art. 396, alin. (3) arată că obiect al uzufructului poate fi orice bun neconsumptibil care se
ajlă in circuitul civil, mobil sau imobil, corporal sau incorporai, inclusiv un patrimoniu sau o parte din el.
Uzufructul instituit asupra bunului principal se extinde şi asupra accesoriilor acestuia, precum şi asupra a tot ce
se uneşte sau se încorporează în acesta.
 Uzufructul bunurilor corporale. Dreptul de uzufruct poate fi constituit asupra oricăror bunuri corporale,
indiferent de natura lor imobilă sau mobilă. Obiect al acestui drept poate fi şi un bun complex sau o
universalitate de bunuri.
Uzufructul bunurilor incorpomle. Legiuitorul admite constituirea dreptului de uzufruct şi asupra unor bunuri
incorporale sub forma dreptului de creanţă (dobânda din depunerile bancare), valori mobiliare nematerializate,
părţi sociale, mărci de producţie şi de comerţ, modele industriale etc.
Uzufructul este un drept real,temporar prin esenţa sa ,bun inalienabil,se poate constitui asupra bunurilor
neconsumptibile.Uzufructul constituit în favoarea persoanei jur. Funcţionează pînă la lichidarea ei, dar nu mai
mult de 30 de ani.

Întreb.32
executării a obligaţiilor
noţiunea de executare a obligaţiei este sinonimă cu noţiunea de plată. Sensul juridic al cuvântului plată este
mai cuprinzător decât cel din vorbirea curentă, în care cuvântul "plată" se utilizează numai cu privire la
executarea unei obligaţii constând dintr-o sumă de bani 4. A plăti, în sens juridic, înseamnă a executa de
bunăvoie o obligaţie, oricare ar fi obiectul acesteia: a transfera dreptul de proprietate asupra lucrului vândut, a
executa o lucrare sau un serviciu, a plăti preţul obiectului cumpărat etc.
Principiul executării în natură a obligaţiilor. Principiul executării în natură a obligaţiilor desemnează
îndeplinirea obligaţiei în natura ei specifică, adică realizarea prestaţiei stabilite de către părţi 5. Părţile sunt ţinute
să execute prestaţia la care s-au obligat, neputându-se libera prin plata unui echivalent bănesc al daunelor
cauzate prin neexecutare.
Principiul executării corespunzătoare a obligaţiilor.

în literatura de specialitate, locul executării obligaţiei este definit ca "punctul teritorial unde trebuie să
aibă loc acţiunea prevăzută de conţinutul obligaţiei"32 sau altfel spus "locul unde debitorul este obligat să presteze
executarea, iar creditorul să recepţioneze obiectul obligaţiei" 33.Uneori, locul executării rezultă din natura
obligaţiei, cum ar fi de exemplu în cazul obligaţiilor născute în baza procurării unui bilet la teatru 35Când
obligaţia are ca obiect un bun individual determinat şi părţile nu au stabilit locul plăţii, aceas ta se va face,
conform art. 573, alin. (1), lit. b) CC, la locul unde se găsea obiectul în momentul încheierii contractului.

literatura de specialitate, prin modul de executare a obligaţiilor se înţelege ordinea de săvârşire de către
debitor a actelor de executare a obligaţiilor19. Modul de executare a obligaţiei se află în legătură directă cu
obiectul ei. Când obiectul obligaţiei se concretizează într-un anumit lucru, executarea nu se poate face în alt
mod decât prin transmiterea acelui lucru de către debitor creditorului, dintr-o dată şi în întregime. debitorul
poate executa obligaţia în rate numai cu consimţământul creditorului, dacă din lege, contract sau din natura
obligaţiei nu reiese altfel.După regula generală, conţinută în art. 587 CC, creditorul are dreptul să retuze o
prestaţie în rate, dacă la momentul contractării obligaţiei nu s-a convenit ca obligaţia să fie executată anume într-
un asemenea mod

Întreb.33
Noţiunea reprezentării. Reprezentarea este un procedeu de tehnică juridică prin care o persoană, numită
reprezentant, încheie acte juridice cu terţii în numele şi în contul unei alte persoane, numită reprezentat, având drept
consecinţă producerea directă în persoana reprezentatului a efectului actelor juridice
Tipurile reprezentării. Reprezentarea poate fi clasificată după mai multe criterii:
A. După izvorul său, reprezentarea poate fi legală sau convenţională
în cazul reprezentării legale, puterea persoanei de a reprezenta o altă persoană rezultă din lege fără a fi
necesară procura. Sunt reprezentanţi legali ai minorului părinţii, adoptatorii, tutorele
Reprezentarea judiciară are drept izvor hotărârea unei instanţe judecătoreşti. în legislaţia Republicii
Moldova
în cazul reprezentării convenţionale, o persoană (reprezentatul) împuterniceşte o altă persoană
(reprezentantul) să încheie acte juridice în numele şi pe contul său. Puterea de reprezentare se demonstrează
prin act juridic unilateral, numit procură, sau bilateral, numit contract
B. După întinderea puterii de a reprezenta, reprezentarea poate fi generală
sau specială:
Reprezentarea generală, numită şi reprezentare totală, este aceea în care reprezentantul poate face orice act
juridic în numele reprezentatului
Reprezentarea specială, numită şi reprezentare parţială, este aceea în care reprezentantul poate face un
anumit act juridic sau câteva acte juridice
B. Alte criterii de clasificare. Reprezentarea poate fi reprezentare de drept
privat şi reprezentare de drept public, reprezentare perfectă şi reprezentare
imperfectă, reprezentare voluntară şi reprezentare obligatorie208
Noţiunea de procură. Codul civil defineşte, la art. 252, procura ca înscris întocmit pentru atestarea
împuternicirilor conferite de reprezentat unui sau mai multor reprezentanţi prin care se deleagă dreptul de a încheia
acte juridice în numele şi pe contul primului.Altfel spus, procura este un act (document) unilateral care materializează
manifestarea de voinţă a reprezentatului şi care concretizează conţinutul şi limitele împuternicirilor ce se deleagă
reprezentantului
Forma procurii. Procura este un act juridic scris (art.252 alin.(l)). Lipsa unei procuri în formă scrisă
lipseşte reprezentatul, reprezentantul şi terţul de dreptul de a demonstra prin martori existenţa ei (art.211).
că procura trebuie să fie în formă autentică dacă este eliberată pentru încheierea actelor juridice în formă
autentică. Astfel, procura va avea forma autentică dacă se eliberează pentru:
— înstrăinarea sau cumpărarea unui teren;
— înstrăinarea sau cumpărarea cotei de participare într-o societate cu
răspundere limitată;
— semnarea actului de constituire a unei societăţi comerciale
Termenul procurii. Procura este valabilă în termenul stabilit în cuprinsul ei, însă nu mai mult de termenul
stabilit de lege. Potrivit regulii generale, termenul de valabilitate al procurii este de cel mult trei ani. Procura
eliberată pentru încheierea unor acte juridice în afara Republicii Moldova şi autentificată nota rial este valabilă
până la anularea ei de către persoana care a eliberat-o. Dacă termenul nu este indicat, procura este valabilă timp
de un an de la data întocmirii. Termenul de valabilitate al procurii de substituire nu poate să depăşească termenul
de valabilitate al procurii iniţiale, în al cărei termen a fost dată.
Dacă în procură nu este indicată data întocmirii, ea nu are valoare juridică.
Reprezentarea fără împuterniciri. Codul civil stabileşte, la art.249 alin.(l), că actul juridic
încheiat în numele unei persoane fără a avea îm puternicirea de reprezentare produce efecte pentru
reprezentat (dă naştere, modifică sau stinge obligaţii) numai dacă acesta din urmă îl confirmă ulterior.
Confirmarea ulterioară a actului este valabilă atunci când se face expres prin declaraţii verbale, prin acte
scrise ori prin acţiuni concludente care arată că reprezentatul acceptă condiţiile în care a fost încheiat
contractul.
Reprezentarea cu depăşirea împuternicirilor. Codul civil nu stabileşte reguli exprese privind acţiunile
reprezentantului cu depăşirea împuternicirilor acordate. Prin depăşire a împuternicirilor la încheierea
actului juridic se înţelege majorarea arbitrară de către reprezentant a volumului de drepturi acordat de
reprezentat sau de lege.

Întreb.34
Dreptul de uz. Pornind de la dispoziţia art. 424, uzul este dreptul real asupra bunului altuia, în virtutea
căruia uzuarul poate folosi bunul şi culege fructele lui necesare pentru nevoile proprii şi ale familiei sale.
Esenţial pentru dreptul de uz este faptul că folosinţa uzuarului se reduce la fructele utile necesităţilor sale
personale, iar dacă are familie, uzuarul poate să culeagă fructele bunului şi pentru satisfacerea cerinţelor
tuturor membrilor lui de familie
Constituirea dreptului de uz. Potrivit art. 424, alin. (3), uzul se constituie în temeiul unui act juridic ori al
legii. în calitatea de obiect al dreptului de uz poate fi orice bun, aflat în circuitul civil, asupra căruia se poate
constitui dreptul de uzufruct.
Exercitarea dreptului de uz. Dreptul de uz se exercită similar dreptului de uzufruct, în baza normelor ce
reglementează acest drept. Normele dreptului de uzufruct se răsfrâng şi asupra obligaţiilor uzuarului şi a
drepturilor şi obligaţiilor nudului proprietar.
Stingerea uzului. Dreptul de uz se stinge în aceleaşi temeiuri ca şi uzufructul şi produce aceleaşi efecte
juridice
Dreptul de abitaţie. Conform art. 424, dreptul de abitaţie, numit şi drept de locuinţă, reprezintă dreptul
persoanei fizice de a trăi în locuinţa unei alte persoane. Titularul dreptului de abitaţie poate locui personal
ori împreună cu soţul şi copiii săi. El este în drept să instaleze în locuinţa oferită de nudul proprietar soţul şi
copiii chiar şi atunci când căsătoria a fost încheiată ori copiii s-au născut după constituirea dreptului de
abitaţie.
Constituirea dreptului de abitaţie. Potrivit art. 424, alin. (3), dreptul de abitaţie se constituie în temeiul unui
act juridic ori al legii. Obiect al dreptului de abitaţie poate fi numai un imobil cu regim juridic de locuinţă.
Exercitarea dreptului de abitaţie. Dreptul de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul care face obiectul lui nu
poate fi închiriat. Titularul dreptului de abitaţie suportă cheltuielile de uzură sau de întreţinere proporţional
părţii de care se foloseşte.
Stingerea dreptului de abitaţie. Dreptul de abitaţie se stinge în aceleaşi temeiuri ca şi uzufructul şi
produce aceleaşi efecte juridice. Stingerea dreptului se înscrie în registrul de imobile.
Uzul şi abitaţia sunt reglementate în Codul civil, la art. 424-427. Ele pot fi definite ca fiind drepturi de
uzufruct restrânse şi parţiale care dau titularului dreptul de a uza şi a se bucura de lucru numai pentru
necesităţile sale personale23.

Întreb.35
Prin termen, în dreptul civil se înţelege o perioadă sau o dată fixă, stabilită de lege, prin voinţa
părţilor sau prin hotărâre judecătorească, ce produce anumite efecte juridice care constau în naşterea,
modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile.
 Clasificarea terminilor
--termene stabilite de lege (termenele de prescripţie, art. 267-283 ; termene
le, stabilite la art. 49 şi 52, de declarare a dispariţiei şi a decesului);
— termene stabilite prin acordul părţilor (termenul de îndeplinire a obli
gaţiilor în contractul de vânzare-cumpărare);
— termene instituite prin hotărâre judecătorească (termenul de lichidare
a neajunsurilor stabilit de instanţă apelantului conform art. 368 din
Codul de procedură civilă).
. După destinaţie, pot fi:
— termene ce dau naştere la drepturi civile;
— termene de exercitare a drepturilor civile şi de îndeplinire a obligaţiilor;
termene de apărare a drepturilor civile

Calcularea termenelor
Conform prevederilor art. 260, termenele se pot stabili prin una dintre următoarele trei modalităţi:
— indicarea unei date calendaristice;
— indicarea unei perioade;
— referirea la un eveniment viitor şi sigur că se va produce.
Dacă termenul este stabilit prin indicarea unei date calendaristice, survenirea acestei date va fi considerată
ca expirare a termenului. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul s-a obligat să predea
bunul la 5 martie, ziua aceasta constituind termenul în care obligaţia trebuia să lie executată.
Având în vedere că, în acest caz, pentru a produce efecte juridice trebuie să se scurgă un anumit timp,
pentru a calcula corect această perioadă tre buie să fie cunoscut momentul din care începe să curgă
termenul şi în care se sfârşeşte.
în primul rând, dacă începutul curgerii termenului este determinat de un eveniment sau de un moment în
timp care va surveni pe parcursul zilei, atunci ziua survenirii evenimentului sau a momentului nu se ia în
considerare la calcularea termenului. Această regulă este aplicabilă în cazurile în care începutul termenului este
determinat fie de un eveniment, fie de un moment în timp care va surveni pe parcursul zilei.
In al doilea rând, dacă începutul curgerii termenului se determină prin începutul unei zile, această zi se
include în termen. Observăm că, spre deosebire de prima regulă, cea dea doua include în calcul şi prima zi, dacă
începutul curgerii termenului este determinat de începutul unei zile
Este posibil ca termenul să fie stipulat printr-o perioadă şi o fracţiune, de exemplu: un semestru şi o jumătate
de decadă. în acest caz, se aplică art. 262 alin. (2), conform căruia, dacă termenul este stipulat printr-o perioadă
şi o fracţiune din această perioadă, fracţiunea se calculează la urmă.
în cazul în care este indicat începutul, mijlocul sau sfârşitul lunii, se are în vedere data de întâi, de cincisprezece sau,
respectiv, ultima zi a lunii (art. 262 alin. (
Dacă acţiunea trebuie săvârşită la o organizaţie, itermenul expiră la ora când această organizaţie, în
conformitate cu normele stabilite, încheie programul de lucru.
. Pe de altă parte, conform art. 264 alin. (6), "documentele depuse la oficiile poştale sau telegrafice până la ora 24
a ultimei zile a termenului se consideră depuse în termen. Echivalează cu depunerea la poştă, transmiterea textului de
document prin teletaip, fax şi prin alte mijloace de comunicaţie".

Întreb.36
Clauzele exprese şi clauzele implicite
Legea dispune că contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar si la tot
ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii (art. 668, alin. (1)
CC).Divizarea clauzelor în exprese şi implicite este consacrată şi în Principiile Unidroit privind contractele de
comerţ internaţional. Astfel, potrivit art. 5.1, obligaţiile contractuale ale părţilor sunt exprese sau implicite. Art.
5.2 descrie sursele obligaţiilor implicite: a) natura şi scopul contractului; b) practicile sta bilite între părţi şi
uzanţele; c) buna-credinţă; d) ceea ce este rezonabil.
Clauzele implicite au fost clasificate, la rândul lor, în trei grupuri. în pri mul grup sunt incluse clauzele
implicite de fapt, adică acele clauze care nu au fost expres stipulate în contract, dar pe care părţile trebuiau să
înţeleagă să le includă. Al doilea grup constă din clauzele implicite în puterea legii, adică ace le clauze care
operează chiar dacă părţile nu le-au inclus în contract. Al treilea grup constă din clauzele implicite în virtutea
uzanţelor65.
Cele mai importante clauze implicite sunt cele care trebuie considerate ca fiind parte a contractului în puterea
legii. Aceste clauze constituie o limitare a principiului libertăţii contractuale şi sunt expresie a ordinii publice de
dirijare şi a ordinii publice de protecţie (a se vedea p. 1.2 al prezentului capitol).
Printre clauzele care implicit fac parte din contract se numără şi clauzele al căror conţinut este determinat de
prevederile supletive (dispozitive) ale legii 68. Aceste clauze devin parte integrantă a contractului de plin drept şi
nu necesită să tie negociate de părţi, o dată ce acestea au ales un anumit model de compor tament prevăzut de
normele legale supletive
Sunt calificate drept clauze implicite de fapt acele prevederi contractuale care nu au fost expres stipulate de
părţi din motivul că sunt atât de evidente, rezultând din natura sau scopul contractului, precum şi din principiile
echităţii şi bunei-credinţe, încât părţile le consideră în vigoare fără a le menţiona.
. Sunt implicite şi acele clauze care rezultă din uzanţe. Aceste clauze impli cite sunt caracteristice mai ales
contractelor comerciale
Potrivit art. 712, alin. (1) CC, clauze contractuale standard sunt toate clauzele formulate anticipat
pentru о multitudine de contracte, pe care о parte contractanta (utilizator) leprezinta celeilalte parti la
incheierea contractului.
Din aceasta definitie pot fi deduse caracterele esentiale ale notiunii de clauza standard: a) clauza este
formulata anticipat; b) clauza este destinata utilizarii pentru о multitudine de contracte; c) clauza este
prezentata de catre utilizator celeilalte parti (aderentului).
а) О clauza contractuala este formulata anticipat (preformulata) atunci cand aceasta este imprimata ori
fixata intr-un alt mod pentru о utilizare multi-pla.
b) Clauza standard este destinată utilizării în mai multe contracte. Clauze
le prevăzute doar pentru folosirea într-un singur contract nu reprezintă clauze
standard.
c) Clauza contractuală este prezentată celeilalte părţi la încheierea con
tractului. Termenul "prezentare" presupune că utilizatorul cere unilateral
acceptarea de către aderent a clauzei contractuale preformulate, fără a-i acorda
posibilitatea influenţării conţinutului acesteia.
. Determinarea caracterului inechitabil pentru aderent este posibilă doar în contextul concret în care este
utilizată clauza. O asemenea clauză poate fi declarată nulă de către instanţa de judecată, dacă se va stabili,
pornind de la împrejurările concrete ale cauzei, că ea prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor bunei-
credinţe, cealaltă parte a contractului.
. Pentru ca o clauză standard să fie nulă în temeiul art. 716, alin. (1), ea trebuie să întrunească cumulativ
următoarele condiţii:
a) clauza vizată trebuie să prejudicieze cealaltă parte a contractului.
Termanul "prejudiciu", utilizat în art. 716, nu se limitează la prejudi
ciul material, ci are un sens larg, incluzând noţiunile de "dezavantaj",
"dezechilibru";
prejudiciul cauzat trebuie să fie disproporţionat, contrar bunei-credin
ţe. Prejudiciul este disproporţionat, atunci când echilibrul contractual
este vădit deteriorat, când repartizarea drepturilor şi obligaţiilor păr
. Astfel, caracterul inechitabil al clauzelor standard se prezu-mă, dacă o prevedere:
a) nu este compatibilă cu principiile de bază (esenţiale) ale reglementări
lor de la care derogă;
b) limitează drepturile sau obligaţiile esenţiale, care rezultă din natura
contractului, într-o manieră care periclitează scopul contractului;
nu este clară

Întreb.37
dreptul de servitute
, dreptul de servitute este reglementat de art. 428-442. Potrivit art. 428, servitutea este sarcina care
grevează un imobil (terenul aservit) pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar (terenul
dominant).
Din definiţia legală rezultă că servitutea presupune existenţa a două imo bile (loturi de pământ sau terenuri),
aparţinând diferiţilor proprietari, unul dintre care este teren dominant, iar celălalt teren aservit.
Servitutea, din punctul de vedere al proprietarului de teren dominant, este un drept, iar din punctul de
vedere al proprietarului terenului aservit este o sarcină (o grevare, o limitare) a dreptului său.
Analiza tuturor clasificărilor
Dreptului privat roman îi erau cunoscute servitutile prediale şi
servitutile personale11.
Predială (reală) era servitutea constituită în favoarea terenului dominant, care greva terenul aservit.
Personală era servitutea constituită în favoarea unei persoane
în cadrul servitutilor prediale, după criteriul naturii terenului
dominant, romanii deosebeau servitutile rustice de cele urbane.
în funcţie de modul de constituire, în dreptul românesc servitutile
se clasifică în naturale, legale şi stabilite prin fapta omului.
2.2.1. în funcţie de manifestarea lor externă, servitutile sunt aparente şi
neaparente [art. 430, alin. (1)].
în funcţie de modul de executare, servitutile sunt continue şi ne
continue [art. 430, alin. (2)].
. în funcţie de faptul că presupun exercitarea unor anumite acţiuni sau abţinerea de la săvârşirea unor
acţiuni, servitutile sunt pozitive şi negative [art. 430, alin. (3)].
. Servitutea de trecere2*. Prin actul de constituire a servitutii de trecere, proprietarul terenului aservit se
obligă să permită proprietarului terenului dominant, precum şi oricărei persoane care are interes, să treacă
peste terenul său.
Servitutea de vedere. în lipsa unor dispoziţii exprese care ar in
terzice vederea asupra terenului vecin şi care ar putea fi depăşite cu ajutorul
servitutii de vedere, instituirea acestui tip de servitute este dificilă24.
 Servitutea de a nu construi. Persoanele fizice şi juridice proprietari
de terenuri pot conveni asupra instituirii unor servituti prin care proprietarul
terenului aservit se obligă să nu construiască pe terenul său o anumită perioa
dă pentru a asigura interesul proprietarului terenului dominant.
3.6.2. Servitutea de a nu construi mai sus de o anumită înălţime. Prin
actul de constituire a servitutii, persoanele fizice şi juridice pot conveni ca pro
prietarul terenului aservit să nu construiască mai sus de o anumită înălţime
pentru a nu afecta interesele proprietarului de teren dominant. Aceste interese
pot fi similare servitutii de a nu construi.
Picătura streşinii. Articolul 386 prevede că proprietarul este obligat
să-şi construiască astfel casa, încât apa, zăpada sau gheaţa de pe acoperiş să
cadă exclusiv pe terenul său.
3.6.3. Servitutea de a nu construi mai sus de o anumită înălţime. Prin
actul de constituire a servitutii, persoanele fizice şi juridice pot conveni ca pro
prietarul terenului aservit să nu construiască mai sus de o anumită înălţime
pentru a nu afecta interesele proprietarului de teren dominant. Aceste interese
pot fi similare servitutii de a nu construi.
Servitutea de a instala conducte de apă, de gaze, linii de telecomu
nicaţii, de transport electric etc
Alte tipuri de servitute care asigură proprietarului de teren domi
nant anumite favoruri din contul terenului aservit.

Întreb.39
4. Noţiunea şi clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă NOŢIUNEA
Prescripţia extinctivă limitează timpul în care o persoană fizică ori o persoană juridică poate să-şi valorifice un
drept civil subiectiv pe calea constrângerii, prin intentarea unei acţiuni civile. Cu alte cuvinte, prin prescripţia
extinctivă se inţelege stingerea dreptului la acţiune, neexercitat în termenul stabilit de lege.
Dreptul la intentarea acţiunii se numeşte drept la acţiune în sens procesual, iar posibilitatea de a
exercita pe calea acţiunii, cu ajutorul organului competent, apărarea dreptului civil încălcat se
numeşte drept la acţiune în sens material.
TiRMENUL DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIV
Termenul de prescripţie extinctiv este intervalul de timp, stipulat de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat
dreptul la acţiune ori dreptul de a cere executarea silită sub sancţiunea pierderii acestor drepturi de către
titularul lor.
Ca orice termen, cel de prescripţie are un început marcat de data la care începe să curgă prescripţia, o
durată şi un sfârşit marcat de data împlinirii termenului de prescripţie.
Din definiţia de mai sus rezultă că acest interval de timp priveşte exercitarea atât a dreptului la acţiune, cât
şi a dreptului de a cere executare silită. Aceasta din urmă reprezintă o fază a activităţii procesuale, constând
într-un ansamblu de măsuri concrete, necesare pentru realizarea efectivă a dreptului.

Clasificarea termenelor de prescripţie. în funcţie de sfera lor de aplicare, termenele de prescripţie pot fi
generale şi speciale. O asemenea clasificare este făcută în Codul civil la art. 267 şi 268.
Termen general de prescripţie este termenul care se aplică ori de câte ori suntem în domeniul de aplicare a
prescripţiei extinctive şi nu există un termen special. Conform art. 267 din Codul civil, termenul general în
interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe calea intentării unei acţiuni în instanţa de judecată, dreptul
încălcat este de 3 ani219.
Termen de prescripţie special este termenul care se aplică anumitelor categorii de raporturi juridice, prevăzute
expres de lege. Termenele speciale pot fi de o durată mai mică de 3 ani sau de una mai mare de 3 ani
Suspendarea prescripţiei extinctive
Suspendarea prescripţiei extinctive înseamnă oprirea cursului
ei pe timpul existenţei unor anumite situaţii prevăzute limitativ de
lege, care îl pun pe titularul dreptului în imposibilitatea de a
acţiona.
Esenţa suspendării termenului de prescripţie constă în faptul că timpul în care exisă împrejurările ce au ca
efect suspendarea termenului de prescripţie nu se ia în calculul acestui termen. După ce împrejurările date
încetează, termenul de prescripţie continuă să curgă după regulile prevăzute în lege
Articolul 274 alin. (1) prevede că curgerea termenului de prescripţie ex-tinctivă se suspendă dacă:
a) înaintarea acţiunii este imposibilă din motive de forţă majoră;
b) executarea obligaţiilor este amânată (moratoriu);
c) creditorul sau debitorul face parte din rândul forţelor armate puse pe
picior de război;
d) creditorul este incapabil sau este limitat în capacitatea de exerciţiu şi
nu are un reprezentant legal, cu excepţia cazurilor în care creditorul
are capacitate de exerciţiu procesuală;
e) este suspendat actul normativ care reglementează raportul juridic
 litigios;
f) activitatea autorităţilor judecătoreşti de a căror competenţă ţine solu
ţionarea litigiului dintre părţi este suspendată.
Prin urmare, la suspendarea termenului de prescripţie duc împrejurările de mai jos.
a) Forţa majoră. Legiuitorul nu specifică ce împrejurări pot fi considerate forţă majoră, care suspendă
curgerea termenului de prescripţie.
b.Moratoriul. Aceasta este o amânare a executării obligaţiilor de către
organul împuternicit prin lege.
c.încorporarea creditorului sau debitorului în rândurile forţelor ar
mate puse pe picior de război. Starea de război este o situaţie excepţională
care impune respectarea unor reguli speciale. Conform art. 66 din Constituţie,
Parlamentul este organul competent să declare starea de urgenţă, de asediu şi
de război.
d.Lipsa unui reprezentant legal al creditorului incapabil sau limitat în
capacitatea de exerciţiu, cu excepţia cazurilor în care creditorul are capa
citate de exerciţiu procesuală. Dacă cele trei cazuri de suspendare a curgerii
termenului de prescripţie au fost cunoscute şi Codului civil din 1964, împre
jurările enumerate la lit. "d", "e", şi "f" din art. 274 sunt cauze noi de suspen
dare a termenului de prescripţie. împrejurarea de la lit. "d" se referă doar la
creditor.
e.Suspendarea actului normativ care reglementează raportul juridic
litigios. Raporturile juridice civile sunt reglementate de un şir de acte norma
tive, pe care legiuitorul, în art. 3 din Codul civil, le-a numit generic legislaţie
civilă.
f.Suspendarea activităţii autorităţilor judecătoreşti de a căror compe
tenţă ţine soluţionarea litigiului dintre părţi. Am afirmat că termenul de
prescripţie limitează timpul în care se poate cere, pe calea înaintării cererii
în justiţie, repunerea în drept. în cazul în care este lezată într-un drept sub
iectiv civil, persoana are posibilitatea de a înainta o acţiune în justiţie pentru
apărarea dreptului civil încălcat.
Spre deosebire de raporturile civile, care, în majoritatea lor, sunt patrimoniale, raporturile de familie sunt
majoritar nepatrimoniale, iar asupra lor nu se aplică termen de prescripţie. Totuşi, şi în dreptul familiei
există raporturi prescriptibile.

Întreb.40
SUBIECTELE EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR
Obligaţiile simple nu ridică probleme juridice aparte, şi din acest conside rent ne vom preocupa doar de
enunţarea principalelor reguli de executare.
Referitor la persoanele care pot să efectueze plata, art. 581 CC prevede: "dacă din lege, contract sau natura
obligaţiei nu reiese că debitorul urmează să execute obligaţia personal, aceasta poate fi executată şi de un
terţ4
De la regula că plata poate fi făcută de orice persoană există următoarele excepţii:
când legea prevede în mod expres că obligaţia poate fi executată
doar de către debitor, afară de cazul în care părţile au convenit altfel
a) când părţile au stabilit expres prin acordul lor de voinţă că plata nu
poate ti făcută decât de debitorul acelei obligaţii. în această situaţie,
b- debitorul nu va putea fi substituit de o altă persoană, chiar dacă obli
gaţia ar putea fi executată de orice persoană.
când prin natura sa obligaţia poartă un caracter strict personal (intui-
tuu personae), cum ar fi de exemplu obligaţia unui pictor, cunoscut şi
apreciat de creditor pentru valoarea artistică a lucrărilor sale, de a exe
cuta un tablou pe baza convenţiei încheiate cu creditorul.
Obligaţiile conjuncte sunt definite în literatura de specialitate 9 - ca obligaţiile ce leagă mai mulţi creditori
sau mai mulţi debitori, între care creanţa sau datoria este divizibilă, în sensul că fiecare creditor nu are drept
decât la partea lui şi fiecare debitor nu datorează şi nu poate fi urmărit decât pentru partea lui.
Fiind o unitate a unei pluralităţi de raporturi juridice, obligaţia divizibilă produce efecte specifice, care în
literatura de specialitate au fost precizate după cum urmează10:
a) dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este ţinut şi poate fi urmărit nu
mai pentru plata părţii sale din datorie;
b) dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate pretinde de la debitor nu
mai pentru partea sa din creanţă;
c) dacă unul dintre debitori devine insolvabil, consecinţele insolvabili
tăţii acestuia vor fi suportate de către creditor, deoarece el nu poate
urmări pe ceilalţi debitori pentru partea debitorului insolvabil;
punerea în întârziere a debitorului sau întreruperea prescripţiei, făcu
tă de unul din creditori, nu profită şi celorlalţi creditori, căci în cadrul
obligaţiei conjuncte fiecare creditor acţionează exclusiv în apărarea
propriilor sale interese
 Obligaţiile solidare sunt acele obligaţii cu pluralitate de subiecte, în cadrul căror fiecare creditor poate
cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală
a prestaţiei datorate creditorului.
. Există două specii distincte de solidaritate - activă şi pasivă -, precum şi o varietate mixtă a acestora.
Solidaritatea activă împiedică divizarea creanţei şi se înfăţişează ca solidaritate între cre ditori, iar
solidaritatea pasivă împiedică divizarea datoriei, înfăţişându-se ca solidaritate între debitori; în fine, prin
efectul solidarităţii, care se realizează deopotrivă între creditori şi debitori, în cel de-al treilea caz, este
împiedicată în egală măsură atât divizarea creanţei, cât şi divizarea datoriei.

Întreb.41
Dreptul de superficie
), dreptul de superficie este dreptul real, imobiliar de a folosi terenul altuia în vederea edificării şi exploatării
unei construcţii', deasupra şi sub acest teren, sau a exploatării unei construcţii existente.
, titularul dreptului de pro-prietate asupra terenului este şi proprietar al tuturor lucrurilor încorporate pe
suprafaţă şi subfaţă. Cel care, cu acordul proprietarului, ridică pe terenul acestuia o construcţie nu dobândeşte
un drept de proprietate.
Dreptul de superficie, ca un drept real, este consacrat expres de Codul civil.
Superficia se caracterizează printr-un dualism de drepturi care nu pot fi desprinse unul de altul.
Astfel, în dreptul de superficie se încorporează: a) dreptul la suprafaţă sau subfaţă; b) dreptul asupra
construcţiei.
Dreptul de superjicie este unul imobiliar, deoarece poate ti instituit numai asupra terenurilor care sunt imobile
prin natura lor.
Dreptul de superficie este temporar, dar de lungă durată™. Conform dispoziţiei art. 444, alin. (2), dreptul de
superficie se constituie pentru o perioadă stabilită de părţi fără a se numi un termen legal minim sau
maxim
Dreptul de superficie are un conţinut variabil în funcţie deforma sa deplină sau incipientă' 2. Dacă se constituie
asupra unui teren fără construcţie, dreptul de superficie este în stare incipientă şi constă de fapt numai în
folosinţa suprafeţei sau subfeţei.
Drepturile şi obligaţiile superficiarului
Superficiarul dobândeşte dreptul de posesiune prin înregistrarea lui în re gistrul de imobile şi, atâta timp cât
există înregistrarea, se prezumă că posedă terenul şi construcţia de pe el, dacă nu se demonstrează contrariul.
Conform dispoziţiilor Codului civil, superficiarul are şi dreptul 17:
de a folosi terenul asupra căruia se instituie dreptul de superficie;
de a edifica o construcţie pe terenul proprietarului
; de a exploata construcţia pe care a ridicat-o;
de a înstrăina dreptul de superficie prin acte între v i i ;
de a transmite dreptul de superficie prin succesiune;
de retenţie a construcţiei în cazul în care nu a fost despăgubit
"; de a accepta prelungirea dreptului de superficie propusă de proprietar [art. 451, alin. (3)]
despăgubire în caz de stingere a dreptului de superficie;
să ceară recalcularea redevenţei atunci când condiţiile economice schimbate fac nerecalcularea inechitabilă
[art. 448, alin. (2)]; de a edifica o altă construcţie în locul celei pierite sau demolate;
superficiarul este ţinut să-şi onoreze toate obligaţiile, impuse de lege şi cele asumate prin contract,
inclusiv:
să plătească redevenţa proprietarului de teren în modul şi în termenul stabilit de lege, dacă contractul
nu prevede altfel; să. edifice construcţia în termenul stabilit de actul de constituire a dreptului de
superficie;
să întreţină construcţia şi să suporte toate cheltuielile aferente întreţinerii
să predea construcţia către proprietarul de teren în starea în care era la momentul stingerii dreptului său
Drepturile şi obligaţiile proprietarului de teren
, proprietarul de teren, pe lângă drepturile fireşti ale oricărui proprietar de imobil, mai are
următoarele drepturi18
să ceară redevenţa datorată
să ceară recalcularea redevenţei atunci când condiţiile economice se schimbă, iar nerecalcularea este
inechitabilă
să ceară stingerea dreptului de superficie, dacă superficiarul nu a edifi
cat construcţia în termenul stabilit sau încalcă obligaţia de conservare
a construcţiei (art. 450);
Proprietarul de teren are următoarele obligaţii:
să nu împiedice superficiarul în exercitarea drepturilor sale;
să plătească despăgubirea la stingerea dreptului de superficie;
să respecte contractele de locaţiune încheiate de superficiar, cu excepţia
cazului în care locaţiunea depăşeşte termenul stipulat pentru existenţa
dreptului de superficie.

Întreb.42
 . CLAUZA PENALĂ Definiţia şi caracterizarea generală a clauzei penale
Clauza penală este o prevedere contractuală prin care părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulând că debitorul,
în cazul neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de bani sau un alt bun
Obiectul clauzei penale îl constituie, în mod uzual, o sumă de bani, determinată sau determinabilă, numită
penalitate.
Cât priveşte condiţiile de formă, este de subliniat că clauza penală întotdeauna trebuie să îmbrace forma scrisă,
chiar dacă obligaţia principală pentru garantarea căreia a fost stipulată nu ar îmbrăca această formă.
Nerespectarea formei scrise a clauzei penale este sancţionată cu nulitatea

Principalele funcţii ale clauzei penale sunt: funcţia de garanţie, funcţia de evaluare, funcţia de sancţionare şi
funcţia de stimulare

Caracterele juridice ale clauzei penale

Clauza penală are un caracter accesoriu, astfel încât validitatea obligaţiei
principale constituie o condiţie esenţială pentru existenţa clauzei penale.
Debitorul nu poate alege între executarea în natură şi plata sumei pre
văzută în clauza penală.
în ceea ce priveşte cumulul penalităţilor cu executarea obligaţiei, regula
este că creditorul nu poate cere concomitent executarea prestaţiei şi plata clauzei
penale, cu excepţia cazurilor în care sunt stipulate penalităţi şi pentru executarea
necorespunzătoare sau tardivă a obligaţiei
d) Pentru a se putea aplica clauza penală, este necesar să fie întrunite toate
condiţiile acordării de despăgubiri 31.
Creditorul obligaţiei cu clauză penală este un creditor chirografar
în ceea ce priveşte corelaţia dintre clauză penală şi despăgubirile pentru
prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei
Clauza penală are forţă obligatorie între părţile contractului
Întreb.43
Dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului găsit. Art. 324-326 CC determină regimul juridic al
bunurilor găsite, drepturile şi obligaţiile găsitorului şi ale proprietarului bunului găsit. Aceste norme se referă
doar la o categorie de bunuri, şi anume la cele mobile. Am putea defini bunul găsit ca bun mobil pe care
proprietarul 1-a pierdut, iar o altă persoană 1-a găsit. în conformitate cu art. 324, alin. (1), bunul mobil
pierdut continuă să aparţină proprietarului său. Cu alte cuvinte, cel care a pierdut bunul este considerat şi în
continuare proprietarul lui.
Pornind de la faptul că cel care a pierdut bunul nu pierde dreptul de proprietate asupra lui, legiuitorul a
instituit, la art. 324, alin. (2), obligaţiile găsitorului. Astfel, acesta este obligat să întoarcă proprietarului sau
fostului posesor bunul găsit. în cazul în care găsitorul nu poate identifica proprietarul bunului găsit (ceea ce se
întâmplă deseori), bunul găsit urmează să fie predat autorităţilor publice sau organului de poliţie din localitatea
în care a fost găsit, la latitudinea găsitorului.
Dacă va distruge sau va deteriora bunul, găsitorul va fi ţinut la plata unei despăgubiri care să nu depăşească
preţul bunului găsit şi doar dacă bunul a fost distrus sau deteriorat intenţionat sau din culpă gravă.
Bunurile consumptibile şi perisabile găsite, evident, nu vor putea fi păstrate timp de şase luni, ci vor fi
vândute de către autoritatea publică locală sau de către organul de poliţie. Banii obţinuţi din vânzarea bunului
îi vor lua locul.
Dacă găsitorul renunţă la dreptul de proprietate ori la bani, în cazul în care bunul a fost vândut, atunci, conform
art. 325, alin. (2), bunul trece în proprietatea statului.
Animalele nu sunt lucruri. Ele sunt ocrotite prin legi speciale, în privinţa animalelor se aplică dispoziţiile
referitoare la lucruri, cu excepţia cazurilor stabilite de lege.
Astfel, art. 326, alin. (2) prevede că proprietarul sau fostul posesor al bunului găsit este obligat să plătească celui
care 1-a găsit o recompensă în proporţie de cel mult 10% din preţul sau din valoarea actuală a bunului
Majoritatea bunurilor pot fi evaluate în bani, deci nu vor apărea divergenţe în stabilirea preţului bunului şi
calcularea mărimii recompensei. Există însă o serie de bunuri care nu au o valoare economică, de exemplu o
scrisoare, o fotografie etc. Şi în aceste cazuri mărimea recompensei va fi stabilită prin acordul de voinţă dintre
găsitor şi proprietar.
Nu este exclus faptul că proprietarul bunului pierdut va anunţa o recom pensă pentru cel care găseşte bunul. în
astfel de cazuri, găsitorul este în drept să aleagă recompensa: cea indicată în oferta publică ori cea stabilită de
lege sau de instanţa de judecată.
Întreb.45
3.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu
Capacitatea de drept civil a persoanei, pe lângă capacitatea de folosinţă, cuprinde şi capacitatea de exerciţiu.
Se ştie că simpla existenţă a persoanei fizice este suficientă pentru a avea drepturi şi obligaţii civiie. Această
existenţă însă nu este suficientă pentru ca subiectul de drept civil să poată încheia perso nal acte juridice civile.
Numai persoana fizică ajunsă la o anumită maturitate psihică poate încheia în mod valabil, conştient şi singur
acte juridice civile. Această maturitate psihică este condiţia în care legea recunoaşte persoanei fizice
capacitatea de exerciţiu.
 Prin urmare, capacitate de folosinţă are orice persoană fizică, iar capacita te de exerciţiu numai persoana
fizică având maturitate psihică, maturitate de care legea leagă dobândirea acestei capacităţi.
Definiţia legală a capacităţii de exerciţiu este expusă în arti colul 19, care prevede: "Capacitate de exerciţiu
este aptitudinea persoanei de a dobândi prin faptă proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma perso nal
obligaţii civile şi de a le executa".
Esenţialul şi specificul capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice constă în faptul că dobândirea de drepturi civile
şi asumarea de obligaţii civile se realizează prin încheierea de acte juridice civile de către subiectul de drept civil
singur, personal, fără nici o intervenţie din partea altei persoane. Această posibilitate de participare la circuitul civil
pe care o au persoanele fizice majore cu discernământ nu se referă la situaţia minorilor cu vârstă între 14 şi 18 ani
şi nici a minorilor cu vârstă între 7 şi 14 ani, aceştia având capacitate de exerciţiu restrânsă.
în concluzie se poate spune că prin capacitate de exerciţiu a persoanei fizice se înţelege acea parte a
capacităţii de drept civil a omului care constă în aptitudinea de a dobândi şi a exercita drepturi civile şi de a
asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.
Ca şi capacităţii de folosinţă, capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice îi sunt specifice următoarele caractere
juridice: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea şi intangibilitatea.
Legalitatea capacităţii de exerciţiu constă în faptul că această capacitate este opera legiuitorului, că
instituirea, stabilirea conţinutului şi încetarea ei sunt stabilite prin lege, voinţa individuală a omului neavând
nici un rol
Generalitatea priveşte conţinutul capacităţii de exerciţiu, constând în aptitudinea abstractă a persoanei fizice
de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi de a executa obligaţii civile prin încheierea de orice act
civil, cu excepţia celor interzise de lege.
Inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice constă în faptul că nimeni nu poate renunţa, nici în
tot, nici în parte, la capacitatea de exerciţiu. Prin urmare, nimeni nu poate încheia valabil vreun act juridic care
să aibă ca obiect transmiterea alternativă a capacităţii sale de exerciţiu
Intangibilitatea capacităţii de exerciţiu este prevăzută expres la art. 23 alin. (3) din Codul civil, care dispune
că nimeni nu poate fi limitat în capacitatea de exerciţiu decât în cazul şi în modul prevăzute de lege

. Categoriile capacităţii de exerciţiu

Spre deosebire de capacitatea de folosinţă, recunoscută tuturor
persoanelor fizice, capacitatea de exerciţiu nu poate fi egală. Ea se
prezintă diferit, în funcţie de gradul de discernământ al persoanei.
Prezenţa capacităţii de folosinţă este o premisă a capacităţii de
exerciţiu, dar insuficientă. Capacitatea de exerciţiu presupune
discernământul în virtutea căruia omul îşi poate reprezenta consecinţele
juridice civile ale manifestării sale de voinţă.
Codul civil reglementează în art. 20-25:
1) capacitatea de exerciţiu deplină:
a) capacitatea de exerciţiu a persoanelor majore (care au împlinit
vârsta de 18 ani);

b) capacitatea de exerciţiu a persoanelor care s-au căsătorit înaintea îm

plinirii vârstei de 18 ani;
c) capacitatea de exerciţiu a persoanelor emancipate.

2)capacitatea de exerciţiu restrânsă:

a) capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vârstă între 14 şi 18 ani;
b) capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vârstă între 7 şi 14 ani;
c) capacitatea de exerciţiu a persoanelor limitate în această capacitate din
cauza abuzului de băuturi alcoolice şi folosirii substanţelor narcotice;

3)lipsa capacităţii de exerciţiu:

a) a minorilor cu vârstă între 7 şi 14 ani;
b) a persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu în conformitate cu
prevederile art. 24 din Codul civil.

Capacitatea de exerciţiu deplină este aptitudinea persoanei fizice de a-şi dobândi prin acţiunile
sale orice drept personal nepatrimonial ori patrimonial şi de a-şi asuma orice obligaţie, adică de a-şi
realiza capacitatea de folosinţă care îi aparţine în tot întregul.
Codul civil prevede că au capacitate de exerciţiu deplină persoanele:
+majore (care au împlinit vârsta de 18 ani);
+care s-au căsătorit până la atingerea vârstei de 18 ani;
+emancipate.
din Codul civil, capacitatea de exerciţiu deplină ia naştere în momentul
majoratului, adică al împlinirii vârstei de 18 ani. Aceasta este regula generală
a naşterii capacităţii de exerciţiu deplină a persoanei fizice.
 Legislaţia naţională recunoaşte capacitatea de exerciţiu deplină şi persoanelor care s-au căsătorit înainte de a
împlini vârsta de 18 ani
din Codul civil prevede că minorul dobândeşte prin căsătorie capacitate
deplină de exerciţiu.
Necesitatea recunoaşterii capacităţii depline de exerciţiu persoanelor care s-au căsătorit înainte de împlinirea
vârstei de 18 ani este dictată şi de principiul egalităţii în drepturi a soţilor în relaţiile de familie. Anume atribuirea
către minorul care se căsătoreşte înainte de împlinirea vârstei de 18 ani a capacităţii depline de exerciţiu asigură
egalitatea în drepturi a soţilor şi apără drepturile părinteşti şi alte drepturi ale persoanelor care s-au căsătorit
înainte de majorat
Cel care a dobândit capacitate de exerciţiu deplină prin căsătorie, iar, ulte rior, până a împlini vârsta de 18 ani,
desface căsătoria îşi păstrează capacitatea de exerciţiu deplină. Acest lucru se desprinde din art. 20 alin. (2) din
Codul civil, care dispune că desfacerea căsătoriei nu afectează capacitatea deplină de exerciţiu a minorului.
Dacă însă căsătoria a fost declarată nulă, instanţa judecătorească îl poate lipsi pe soţul minor de capacitatea de
exerciţiu deplină
Pentru ca minorul să poată fi emancipat, trebuie întrunite următoarele condiţii:
— minorul să aibă cel puţin 16 ani;
— minorul să fie angajat în câmpul muncii; sau
— să practice activitate de întreprinzător cu acordul persoanelor enunţa
te la art. 20 alin. (3) din Codul civil.
Emanciparea minorului poate fi efectuată prin hotărâre a autorităţii tute lare sau prin hotărâre a instanţei
judecătoreşti. Asupra emancipării va decide autoritatea tutelară dacă îşi vor da acordul ambii părinţi. Dacă
unul dintre părinţi nu este de acord cu emanciparea copilului minor, emanciparea se va face prin hotărâre
judecătorească.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu depline cuprinde toate drepturile şi obligaţiile civile pe care le poate
dobândi şi exercita, asuma şi îndeplini persoana fizică prin încheierea de acte juridice civile. Deci, persoana fizică cu
capacitate de exerciţiu deplină are aptitudinea de a încheia orice fel de act juridic civil

Capacitatea de exerciţiu a minorului cu vârstă între 14 şi 18 ani

în literatura de specialitate 237, capacitatea de exerciţiu a unor astfel de persoane este definită ca aptitudine a
minorului cu vârstă între 14 şi 18 ani de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi
exercita obligaţii civile prin încheierea personală de acte juridice civile, cu încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal. Volumul capacităţii de exerciţiu a minorului cu vârstă între 14 şi 18 ani este destul de larg. El
poate dobândi drepturi civile şi îşi poate asuma obligaţii civile fie de sine stătător (în cazurile stabilite de lege), fie
cu acordul părinţilor (adoptatorilor, curatorului
Cu consimţământul părinţilor (adoptatorilor, curatorului) minorul cu vârstă între 14 şi 18 ani poate încheia
diferite acte juridice (să vândă ori să cumpere bunuri, să primească ori să facă un cadou, să încheie contracte de
împrumut etc). Voinţa, în astfel de acte juridice, este exprimată personal de minor.
Stabilind regula că minorul poate încheia convenţii cu consimţământul părinţilor, legea nu are în vedere
numaidecât consimţământul ambilor părinţi: e suficient consimţământul unui părinte, fiindcă legislaţia în
vigoare stabileşte principiul egalităţii în drepturi a părinţilor faţă de copilul lor.
Prin urmare, regula generală ce se referă la capacitatea de exerciţiu a mi norului care a împlinit vârsta de 14
ani este de a i se permite să încheie acte juridice, însă cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau al curatorului.
legiuitorul a stabilit excepţii de la această regulă: minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul fără
consimţământul părinţilor, adoptatorilor sau al curatorului:
— să dispună de salariu, de bursă sau de alte venituri rezultate din activi
tate proprie;
— să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau
de artă, asupra unei invenţii sau a unui alt rezultat al activităţii intelec
tuale apărate de lege;
De asemenea, minorii cu vârstă între 14 şi 18 ani au dreptul să exercite de sine stătător drepturile de autor
şi de inventator asupra operelor, invenţiilor, propunerilor de raţionalizare, prototipurilor industriale şi a
descoperirilor lor, precum şi să dispună de onorariul primit.
Dreptul minorului cu vârstă între 14 şi 18 ani de a face depuneri la o instituţie financiară şi de a dispune de
ele este reglementat de legislaţia specială, fapt prevăzut expres la art. 21 alin. (2) lit. (c)
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul de a fi membru de cooperativă, în acest caz el posedă orice
drept, inclusiv patrimonial, ca un astfel de membru (Codul civil, art. 21 alin. (4)).
Minorul cu vârstă între 15 şi 18 ani răspunde pentru daunele materiale pe care le-a cauzat. în cazul în
care nu are bunuri ori salariu suficient pentru repararea prejudiciului, despăgubirea părţii se va face de către
părinţi, adoptatori sau curator, dacă aceştia nu vor dovedi că dauna nu s-a produs din culpa minorului (Codul
civil, art. 1407).

3.4.2. Capacitatea de exerciţiu a minorului cu vârsta între 7 şi 14 ani

Am evidenţiat o asemenea capacitate de exerciţiu, deşi, în art. 22 din Co dul civil, legiuitorul vorbeşte
despre capacitatea de exerciţiu a minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani. La prima vedere, denumirea
acestui articol ar impune concluzia că are capacitate de exerciţiu restrânsă nu doar minorul cu vârstă între 7 şi
14 ani, dar şi cel cu vârstă până la 7 ani. O astfel de concluzie însă este greşită, or, din cuprinsul articolului 22
reiese că are capacitate de exerciţiu restrânsă doar minorul cu vârstă între 7 şi 14 ani, iar minorul sub vârsta de
7 ani nu are capacitate de exerciţiu 240
După regula generală, minorul cu vârstă între 7 şi 14 ani nu poate încheia de sine stătător acte juridice,
acestea fiind încheiate în numele lui de către părinţi, adoptatori sau tutore.
Cu toate acestea, nu putem recunoaşte faptul că minorii cu vârste între 7 şi 14 ani nu au capacitate de
exerciţiu, fiindcă legea stabileşte pentru ei un anumit grad de capacitate de exerciţiu. Capacitatea de exerciţiu a
minorilor din această categorie constă în faptul că au dreptul să încheie singuri actele juridice prevăzute expres la
art. 22 alin. (2) din Codul civil, şi anume:
— acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul în
cheierii lor;
— acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită au
tentificare notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor apărute în
temeiul lor;
în primul rând, minorul cu vârstă între 7 la 14 ani este în drept să încheie de sine stătător acte juridice curente
de mică valoare, care se execută la momentul încheierii lor.
O altă categorie de acte juridice pe care le poate încheia minorul cu vârstă între 7 şi 14 ani sunt actele
juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau înregistrarea de stat a
drepturilor apărute în temeiul lor.
O a treia categorie de acte juridice care pot fi încheiate de minorul cu vârstă între 7 şi 14 ani sunt actele
de conservare.

Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice limitate în capacitate de exerciţiu

Limitarea în capacitatea de exerciţiu este posibilă numai în cazurile prevăzute de lege (Codul civil, art. 23
alin.(3)). Limitarea în capacitatea de exerciţiu constă înfăptui că persoana fizică este lipsită de posibilitatea de a-
şi dobândi prin acţiunile sale drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe care, în temeiul legii, le-ar putea dobândi şi
asuma. Cu alte cuvinte, este vorba de reducerea volumului capacităţii de exerciţiu.
Limitarea minorului în capacitatea de exerciţiu se admite în temeiul unei hotărâri a instanţei judecătoreşti sau la
cererea părinţilor, adoptatorilor, curatorului ori a autorităţii tutelare242.
Instanţa judecătorească poate să-1 limiteze pe minor în dreptul de a dis pune de salariu, de bursă ori de alte
venituri provenite din activităţi proprii şi chiar să-1 priveze de acest drept. Similar va fi şi cazul exercitării
dreptului de autor. Adoptarea hotărârii se va face în funcţie de fiecare caz concret, de con diţiile care au impact
negativ asupra dezvoltării minorului. Astfel, hotărârea poateprevedea ca salariul ori bursa minorului să fie
eliberată, total ori parţial, părinţilor, adoptatorilor sau curatorului.
, limitarea în capacitatea de exerciţiu acţionează până când minorul împlineşte 18 ani, ori până la anularea
hotărârii judecătoreşti.
Limitarea în capacitatea de exerciţiu a persoanelor care consumă abuziv băuturi alcoolice sau consumă droguri
şi alte substanţe psihotrope. Art. 25 alin. (1) din Codul civil prevede: "Persoana care, în urma consumului
abuziv de alcool sau consumul de droguri şi de alte substanţe psihotrope, înrăutăţeştestarea materială a familiei
sale poate fi limitată de către instanţa de judecată în capacitatea de exerciţiu
Dacă persoana fizică încetează să consume abuziv băuturi alcoolice ori să consume droguri şi alte substanţe
psihotrope, instanţa anulează prin hotărâre limitarea ei în capacitatea de exerciţiu şi desfiinţează curatela.
Este important faptul că persoana fizică va fi limitată în capacitatea de exerciţiu numai dacă prin consumul
abuziv de băuturi alcoolice sau |irin consumul de droguri şi de alte substanţe psihotrope creează familiei o
stare materială grea şi nu lui însuşi, deşi legislaţia civilă a cunoscut şi astfel de reglementări.

Declararea incapacităţii
Spre deosebire de Codul civil din 1964, care includea în categoria de persoane incapabile numai
persoanele lipsite prin hotărâre judecătorească de capacitatea de exerciţiu, Codul civil în vigoare include în
această categorie şi minorii cu vârstă de până la 7 ani.
Drept temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice, conform art. 25 din Codul civil, "servesc bolile
mintale sau deficienţele mintale, din a căror cauză persoana nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale".
Bolile mintale sau deficienţele mintale, chiar adeverite prin certificat medical, nu dau dreptul a considera
persoana ca fiind incapabilă. Ea poate fi declarată ca atare numai de către instanţa de judecată. Conform art. 302
alin. (2) din Codul de procedură civilă, pot adresa cerere în judecată pentru declararea incapacităţii membrii de
familie ai persoanei, rudele apropiate (părinţi, copii, fraţi, surori, bunici), procurorul, organul de tutelă şi
curatela, instituţia psihiatrică
Pentru declararea incapacităţii persoanei fizice este necesară expertiza medico-legală privind starea ei
psihică. Ordonarea expertizei de constatare a stării psihice se face de către instanţa judecătorească în condiţiile
art. 305 din Codul de procedură civilă. Dacă persoana în a cărei privinţă este pornit un proces de declarare a
incapacităţii se eschivează în mod vădit de la expertiză, instanţa poate pronunţa o încheiere privind trimiterea
ei forţată la expertiză psihiatrică. Examinarea cererii de declarare a incapacităţii persoanei fizice are loc cu
participarea obligatorie a reprezentantului organului de tutelă şi curatelă.
Dacă în şedinţa de judecată se constată că există temei pentru declararea incapacităţii, instanţa adoptă o
hotărâre prin care declară incapacitatea. Asupra persoanei declarate incapabilă, pe baza hotărârii judecătoreşti,
organul de tutelă şi curatelă instituie tutela. Conform art. 24 alin. (2) din Codul civil, ac tele juridice în numele
persoanei fizice declarate incapabilă se încheie de către tutore.
în cazul în care persoana declarată incapabilă s-a însănătoşit sau dacă starea sănătăţii ei s-a îmbunătăţit,
instanţa de judecată o declară capabilă. O asemenea cerere poate fi înaintată de persoanele care au cerut declararea
incapacităţii. în acest caz, este necesar un raport de expertiză psihiatrică legală de constatare a faptului că
persoana nu mai suferă de boli mintale sau deficienţe mintale.

Întreb.46
Rezoluţiunea constă în desfiinţarea retroactivă a contractului cu executare instantanee şi repunerea
părţilor în situaţia existentă anterior încheierii lui.
, s-a relevat că temeiul rezoluţiunii constă într-o condiţie rezoluto- rie112 tacită existentă în fiecare contract
sinalagmatic. Neexecutarea obligaţiei constituie, în acest sens, îndeplinirea condiţiei rezolutorii, având ca
efect desfiinţarea retroactivă a contractului.
O altă latură, evidenţiată de majoritatea autorilor, o constituie caracterul reciproc şi interdependent al
obligaţiilor în contractele sinalagmatice; existenţa şi executarea obligaţiilor unei părţi îşi are cauza juridică
în existenţa şi executarea obligaţiilor celeilalte părţi. Neexecutarea obligaţiilor de către o parte lipseşte de
temei juridic obligaţiile celeilalte, astfel încât se impune desfiinţarea întregului contract113.
Condiţiile exercitării rezoluţiunii. Pentru ca să fie exercitată rezoluţiu-nea, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
1) Una dintre părţi să nu fi executat obligaţiile sale
2) Neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Problematica culpei
debitorului ca o condiţie necesară pentru rezoluţiunea contractului a suscitat controverse în
doctrină115
Efectele rezoluţiunii. Rezoluţiunea contractului comportă următoarele efecte:
a) contractul este desfiinţat şi părţile sunt eliberate de obligaţia de a pres
ta în viitor;
b) părţile sunt repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, resti
tuind una alteia prestaţiile executate şi veniturile realizate în temeiul
contractului desfiinţat - rcslitutio in integrum (art. 738, alin. (1) CC).
care rezoluţiunea nu produce efecte:
dacă una dintre părţi şi-a rezervat dreptul de rezoluţiune pentru ca zul în care cealaltă parte nu-şi
îndeplineşte obligaţia, rezoluţiunea nu produce efecte atunci când cealaltă parte se poate elibera
de obligaţie prin compensare şi declară compensarea imediat după ce a primit de claraţia de
rezoluţiune (art. 743 CC);
în cazul în care dreptul de rezoluţiune a contractului este stipulat cu condiţia de a se plăti
penalitatea.
Rezoluţiunea produce efecte dacă după respingirea sa penalitatea este platită neîntîrziat.

Întreb.47
2.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă
Capacitatea de folosinţă este o componentă a capacităţii civile, care, la rândul său, este o componentă a
capacităţii juridice.
Capacitatea juridică constă în aptitudinea persoanei sau colectivităţii de a fi titulară de drepturi şi obligaţii şi de
a le exercita. Ea se poate manifesta ca o capacitate civilă când este vorba de o persoană fizică sau juridică ori ca o
competenţă în cazul autorităţilor publice, ori ca suveranitate dacă este vorba de stat229.
Capacitatea juridică civilă (capacitatea civilă) este o parte a capacităţii juridice a omului care constă în aptitudinea
acestuia de a avea şi de a exercita drepturi civile, de a avea şi de a-şi asuma obligaţii civile, prin încheiere de acte
juridice230.
Codul civil prevede la art. 18 alin. (1): "Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii (capacitatea civilă de folosinţă) se
recunoaşte în mod egal tuturor persoanelor fizice".
Pornind de la această prevedere legală, capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice poate fi definită ca
o parte a capacităţii civile a oamenilor, constând în aptitudinea lor de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Cu alte cuvinte, capacitatea de folosinţă reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a fi titulară de drepturi şi
obligaţii civile, calitatea de a fi subiect individual de drept civil, adică participant la diferite raporturi juridice
civile.
 Capacitatea de folosinţă este determinată de lege, este o aptitudine legală.
Prin definiţie, capacitatea de folosinţă:
— este o parte a capacităţii civile a omului;
— constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile;
poate fi determinată numai prin lege
Principalele caractere juridice ale capacităţii de folosinţă sunt:
— legalitatea;
— generalitatea;
— egalitatea şi universalitatea;
— inalienabilitatea;
intangibilitatea

începutul capacităţii de folosinţă

Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea omului (Codul civil, art. 18 alin. (2)).
Momentul naşterii persoanei fizice este, de regulă, o dată certă, de o importanţă practică deosebită, căci de
la ea persoana poate avea drepturi şi obligaţii. Dacă aceasta se naşte într-o unitate sanitară, data şi chiar
momentul naşterii se probează cu actul medical, întocmit de această unitate, în care se consemnează nu numai
anul, luna şi ziua, ci chiar şi ora, minutul producerii evenimentului. Pe baza acestui certificat medical, data
naşterii se trece în actul de naştere al copilului.
în lipsa unui certificat de constatare a naşterii (când copilul nu se naşte într-o unitate sanitară), data
naşterii va fi aceea înscrisă în actul de naştere potrivit declaraţiei făcute de persoana obligată.
art. 10 al Codului civil din 1964 prevedea că, "în conformitate cu legea, cetăţenii pot avea bunuri în proprietate
personală, pot avea
dreptul de folosinţă asupra locuinţelor şi altor bunuri, pot moşteni şi testa bunuri, îşi pot alege ocupaţia şi
domiciliul, pot avea drepturi de autor asupra operelor ştiinţifice, literare şi de artă etc"
încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este reglementată de art. 18 alin. (2) din Codul civil,
care prevede că această capacitate încetează odată cu moartea titularului. Concomitent cu moartea
persoanei fizice încetează calitatea de subiect de drept şi, implicit, capacitatea de folosinţă. Modul obişnuit
de încetare a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, aşadar, este moartea.
Există însă situaţii când moartea persoanei fizice nu poate fi constatată direct. în aceste cazuri, se recurge la
declararea judecătorească a morţii (Codul civil, art. 52).
Dată a morţii şi, totodată, a încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este data trecută în certificatul
constatator de moarte (act medical), inserată apoi în actul de deces (act de stare civilă), întocmit de funcţionarul
de stare civilă, care eliberează şi certificatul de deces, în care se consemnează aceeaşi dată a morţii.
Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fiz
Sunt cunoscute două feluri de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice: îngrădiri (incapacităţi) cu
caracter de sancţiune şi îngrădiri (incapacităţi) cu caracter de măsură de protecţie sau de ocrotire a persoanelor
fizic
După izvorul lor, sunt incapacităţi stabilite de legea penală ori civilă.
Dacă persoana fizică încalcă prin conduită legea penală, îngrădirea prevă zută de lege are caracter de
pedeapsă penală.
Dacă prin conduită se încalcă legea civilă, îngrădirea are caracter de sancţiune civilă.
Îngrădirile cu caracter de pedeapsă penală sunt stabilite de legea penală. Conform art. 62 din Codul penal,
persoana care a săvârşit o infracţiune poate fi pedepsită cu privaţiune de libertate şi poate fi privată de dreptul de
a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
Îngrădirile cu caracter de sancţiune civilă, de asemenea, sunt reglementate expres prin norme juridice. O astfel de
îngrădire este prevăzută la art. 67 din Codul familiei, care stabileşte decăderea din drepturile părinteşti
îngrădirile în capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sunt prevăzute şi în art. 38 din Codul civil, care
stabileşte persoanele care nu pot fi numite tutori sau curatori. Alineatul (4) al acestei norme prevede că nu poate fi
tutore sau curator: a) minorul; b) persoana lipsită de sau limitată în capacitatea de exerciţiu; c) cel decăzut din
drepturile părinteşti; d) cel declarat incapabil de a fi tutore sau curator din cauză de sănătate; e) cel căruia, din
cauza exercitării necorespunzătoare a obligaţiilor de adoptator, i s-a anulat adopţia; f) cel căruia i s-a restrâns
exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu
rele purtări;Nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti care, la data
deschiderii succesiunii, nu sunt restabiliţi în aceste drepturi şi nici părinţii (adoptatorii) şi copiii maturi
(inclusiv cei adoptaţi) care s-au eschivat cu rea-credinţă de la executarea obligaţiei de întreţinere a celui ce a
lăsat moştenirea dacă această circumstanţă este constatată de instanţa de judecată.
După cum am spus, al doilea fel de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sunt incapacităţile
cu caracter de protecţie sau de ocrotire ale persoanelor fizice.

Întreb.48
. ARVUNA

Arvuna este o suma de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi pentru a
confirma încheierea contractului şi a-i garanta executarea (art. 631, alin. (1) CC).
înţelegerea cu privire la arvună, indiferent de suma ei, trebuie să fie în tocmită în scris (art. 631, alin.
(2) CC). Legea nu prevede nulitatea ca sancţiune pentru nerespectarea formei scrise a acestui act juridic,
prin urmare, neînde-plinirea cerinţei în cauză va atrage consecinţele prevăzute în art. 211 CC.
Arvuna îndeplineşte mai multe funcţii:
a) Legea prevede că arvuna se ia în calcul la executarea prestaţiei (art. 632
CC). Prin această caracteristică arvuna îndeplineşte funcţia de plată. Astfel, în
contractul de vânzare-cumpărare, dacă cumpărătorul execută obligaţiile sale,
suma constituind arvuna se include în preţ. în acest sens, arvuna se aseamănă
cuplata în avans. Pentru a evita eventualele confuziuni între aceste categorii ju
ridice, legiuitorul a dispus că, în caz de dubii, suma plătită este considerată avans
(art. 631, alin. (1) CC). Prin urmare, dacă din înţelegerea încheiată între părţi nu
rezultă voinţa certă a părţilor de a îmbrăca suma în cauză în forma juridică de
arvună, atunci suma plătită va fi calificată ca avans în contul plăţii preţului.
b) Arvuna îndeplineşte şi funcţia de confirmare a încheierii contractului,
ceea ce rezultă chiar din definiţia legală a acesteia, enunţată mai sus.
c) Arvuna îndeplineşte funcţia de garanţie, care este cea principală. Legea
dispune că dacă, pentru neexecutarea contractului, răspunde partea care a
dat arvuna, aceasta rămâne celeilalte părţi. Dacă însă pentru neexecutarea
contractului răspunde partea care a primit arvuna, ea este obligată să plătească
celeilalte părţi dublul arvunei (art. 633, alin. (1) CC). Aceste reguli conferă arvunei un caracter sancţionator,
apropiind-o de măsurile de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale. în acest context,
arvuna se aseamănă cu clauza penală, dar se deosebeşte de ultima prin faptul că arvuna constă într-o
prestaţie efectivă, pe când în cazul clauzei penale suma ce constituie penalitatea este numai promisă.
d) Arvuna îndeplineşte şi funcţia de compensare în ipoteza în care partea culpabilă de neexecutarea
obligaţiilor contractuale este ţinută să repare prejudiciile cauzate cocontractantului. în acest caz, prejudiciul va
fi reparat în partea neacoperită prin plata arvunei (art. 633, alin. (2) CC).
Art. 632 CC prevede că, în cazul în care executarea prestaţiei nu s-a făcut, arvuna se restituie. Deşi legea nu
conţine prevederi exprese în acest sens, o asemenea restituire poate avea loc doar atunci când neexecutarea
prestaţiei a avut loc în virtutea unei înţelegeri între părţi, prin care părţile renunţă expres la executare sau în
cazul imposibilităţii fortuite de executare. Această concluzie rezultă din dispoziţiile art. 633, alin. (1), enunţate
mai sus, care prevăd efectele neexecutării culpabile a obligaţiei principale de către părţi. Lipsa vinovăţiei
părţilor pentru neexecutarea contractului şi stingerea obligaţiei principale fac lipsită de sens existenţa garanţiei,
în general, şi a arvunei, în particular. Reţinerea arvunei în folosul părţii care a primit-o ar aduce în acest caz la
îmbogăţirea ei fără justă cauză34.

Întreb.49
Numele persoanei fizice
PREVEDERI GENERALE
Persoana fizică se identifică în raporturile juridice cu ajutorul atributelor de identificare. Codul civil
cunoaşte două atribute de identificare a persoanei fizice: numele şi domiciliul.
Reglementarea legală a numelui este dată în Codul civil la art. 28 şi 29 şi în Legea privind actele de stare
civilă la art. 38, 46 şi 49-53.
Numele poate fi definit, aşadar, ca un cuvânt sau o totalitate de cuvinte cu ajutorul cărora persoana
fizică se individualizează în societate. Numele persoanei fizice este format din:
a) nume de familie;
b) prenume;
c) patronimicul, în cazurile prevăzute de lege.
Numele de familie este o componentă a numelui in sens larg. El este format din unul sau din mai multe cuvinte,
stabilit în condiţiile legii (Codul familiei, art. 55 alin.(2)), exprimat sub forma unui drept subiectiv civil
nepatrimonial.
Stabilirea numelui de familie al persoanei fizice este reglementată de prevederile art. 55 alin. (2) din
Codul familiei: "Copilul dobândeşte numele de familie al părinţilor săi. Dacă părinţii poartă nume de familie
diferite, copilul va lua numele de familie al tatălui sau al mamei, în baza acordului comun al acestora".
Schimbarea numelui de familie. Numele de familie se schimbă în urma schimbării stării civile a persoanei
fizice. Schimbarea numelui de familie poate avea loc:
la înfiere;
— la căsătorie şi divorţ;
— la cerere, depusă în organul de înregistrare a actelor de stare civilă
de
la domiciliul persoanei.
Schimbarea numelui de familie determinată de instituţia adopţiei. în cazul în care copilul şi-a păstrat
 numele de familie de până la adopţiune, numele nu va suferi nici o schimbare. Este posibil ca după adopţie
copilul să poarte un alt nume de familie. Schimbarea numelui de familie determinată de instituţia
căsătoriei. Conform prevederilor art. 17 din Codul familiei, la încheierea căsătoriei, soţii, la
dorinţă, îşi aleg numele de familie al unuia dintre ei ca nume comun, ori fiecare îşi păstrează numele
de familie anterior căsătoriei, ori poate conexa la numele său numele de familie al soţului său.
Schimbarea numelui de familie la divorţ. în caz de divorţ, problema schimbării numelui de familie se
pune numai dacă soţii au avut nume comun în timpul căsătoriei. Astfel, art. 17 alin. (4) din Codul
familiei prevede că, în momentul înregistrării divorţului, soţii pot păstra numele de familie ales la
încheierea căsătoriei sau pot reveni la numele de familie anterior căsătoriei.
Schimbarea numelui de familie la cerere (pe cale administrativă). Condiţiile şi modul de schimbare a
numelui de familie la cerere sunt stabilite în Legea cu privire la actele de stare civilă la art. 49 - 53.
Organul competent de a decide asupra schimbării numelui de familie la cerere este oficiul de stare
civilă. Schimbarea numelui de familie la cerere poate fi făcută atât până la majorat, cât şi după.
Persoana care a împlinit 16 ani este în drept să-şi schimbe numele de familie
Cererea de schimbare a numelui de familie se examinează în termen de două luni, care poate fi prelungit
cu o lună, din motive întemeiate.

PRENUMELE
Prenumele este o parte a noţiunii de nume în sens larg şi constă dintr-un cuvânt sau grup de cuvinte care
individualizează persoana fizică în familie şi, împreună cu numele de familie, în societate 244.
Prenumele are aceleaşi caractere juridice ca şi numele de familie. Prenu mele are rolul de a servi la
identificarea persoanei fizice.
Conform art. 55 alin. (3) din Codul familiei, copilul va purta un prenume simplu sau unul compus din două
prenume, potrivit voinţei ambilor părinţi.
După regula generală, prenumele persoanei fizice nu este supus modificării în urma schimbării stării civile.
Schimbarea prenumelui minorului este guvernată de aceleaşi reguli ca şi schimbarea numelui de familie.
Aceleaşi reguli se aplică şi la modificarea prenumelui la cerere.
. Dacă îşi schimbă numele, persoana fizică este obligată să aducă faptul la cunoştinţă persoanelor cointeresate,
cum ar fi creditorul şi debitorul. Dacă nu execută această obligaţie, persoana care şi-a modificat numele va fi
ţinută la repararea prejudiciilor cauzate astfel. Dreptul la repararea prejudiciilor, conform art. 29 alin. (3), îl au
doar creditorii şi debitorii persoanei care şi-a schimbat numele şi nu a făcut cunoscut acest lucru. Cu alte cuvinte,
cel ce îşi schimbă numele este obligat să comunice acest lucru doar creditorilor şi debitorilor săi.
Legislaţia civilă naţională utilizează şi termenul pseudonim.
Pseudonimul este compus dintr-un cuvânt sau mai multe cuvinte şi este utilizat pentru a ascunde
adevăratul nume. în Codul civil nu se vorbeşte des-t pre pseudonim, utilizarea acestui termen o întâlnim în
Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe 245. Conform prevederilor acestei legi, autorul unei opere
beneficiază de dreptul "de a decide cum va figura numele său în timpul valorificării operei (numele adevărat,
pseudonim (s.n.) sau anonim
Nefiind reglementată o procedură specială de dobândire a pseudonimului, acesta se poate lua la dorinţa
persoanei printr-o folosire simplă. Spre deosebire de numele de familie şi de prenume, pseudonimul nu se
înregistrează şi nu se modifică pe cale administrativă.
în unele localităţi, unele persoane au şi poreclă. Aceasta este o denumire expresivă pe care nu şi-o alege
persoana, ci pe care i-o dau alţii, în special determinată de unele defecte ale ei. Deosebirea dintre pseudonim şi
poreclă constă în faptul că pseudonimul şi-1 alege titularul, iar porecla îi este atribuită de alţii (reflectând o
calitate, un defect, originea etc)

Întreb.51

. Domiciliul şi reşedinţa persoanei fizice

DOMICILIUL
Codul civil, în art. 30, consemnează domiciliul şi reşedinţa, ambele fiind examinate în dreptul civil ca
atribute de identificare a persoanei fizice în raporturile juridice civile.
Legea defineşte domiciliul ca fiind locul unde persoana fizică îşi are locuinţa statornică sau principală (art. 30
alin. (1)). O astfel de locuinţă ar putea fi o casă, un apartament, un cămin, un hotel etc.
Pentru a fi considerată domiciliu, locuinţa trebuie să fie statornică, iar dacă persoana fizică are mai multe locuinţe
statornice, domiciliul său va fi locuinţa principală.
Locuinţă statornică înseamnă locul permanent de trai unde s-a stabilit persoana în virtutea condiţiilor de
viaţă. De exemplu, un tânăr specialist, venit, după terminarea instituţiei de învăţământ, într-o localitate, are ca
domiciliu această localitate, nu localitatea în care s-a născut.
Locuinţa principală se întâlneşte în cazul în care persoana fizică, în virtutea diferiţilor factori, locuieşte în
mai multe locuri. De exemplu, dacă persoana din 12 luni ale anului 3 luni locuieşte în Bălţi, 7 luni la Chişinău,
iar 3 luni la Vulcăneşti, domiciliul ei va fi considerat cel de la Chişinău, aici locuind cel mai mult timp.
Stabilirea domiciliului persoanei fizice. Constituţia, în art. 27 alin. (1), garantează dreptul la libera
circulaţie, iar la alin. (2) prevede că oricărui cetăţean al Republicii Moldova îi este asigurat dreptul de a-şi
stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a ieşi, de a emigra şi de a reveni în ţară.
Persoană fizică îşi poate alege domiciliul la dorinţă. Posibilitatea alegerii locului de trai este unul dintre
drepturile fundamentale ale omului, drept care şi-a găsit reflectare atât în legislaţia naţională, cât şi în
pactele, tratatele internaţionale. Dacă minorul este reprezentat doar de un părinte sau dacă se află sub tu telă,
domiciliul lui este la reprezentantul legal. Tot la reprezentantul legal este şi domiciliul persoanei lipsite de
capacitatea de exerciţiu.
Domiciliul emigranţilor şi al refugiaţilor. Emigranţi sunt persoanele care îşi schimbă locul de trai,
stabilindu-se în altă localitate, din cauza diferitelor evenimente: inundare a localităţii, imposibilitatea de a locui în
ea din cauza radiaţiei etc. în toate cazurile emigranţii îşi schimbă locul de trai, autorităţile publice, alte organizaţii
având obligaţia de a le asigura un loc de trai, de lucru şi alte mijloace pentru o viaţă normală
în ceea ce priveşte domiciliul refugiaţilor, ar trebui să se pornească de la faptul că locul lor de trai rămâne
cel părăsit. Menţionăm, de asemenea, că mulţi refugiaţi îşi schimbă domiciliul pe diferite căi (schimb sau
cumpărare de apartamente). în conformitate cu art. 23 alin. (1) lit. (b) al legii nominalizate, refugiatul este în
drept să-şi aleagă locul de reşedinţă şi să circule liber în condiţiile stabilite de legislaţie pentru străini.
Caracterele juridice ale domiciliului. Domiciliul persoanei fizice are următoarele caractere juridice:
— obligativitatea;
— unicitatea;
— stabilitatea.
Obligativitatea domiciliului înseamnă că orice persoană fizică trebuie să aibă un domiciliu. Dacă cineva nu
are o locuinţă statornică sau principală şi, deci, nu întruneşte aceste cerinţe pentru a avea domiciliu, se va ţine
seama de domiciliul de origine, adică de domiciliul părinţilor.
Unicitatea domiciliului este caracterul juridic special al acestui atribut de identificare prin care se înţelege că
fiecare persoană fizică poate avea şi are un singur domiciliu. Dacă persoana are o singură locuinţă statornică,
aceea este şi domiciliul ei, iar dacă are două sau mai multe locuinţe statornice, numai una Stabilitatea
domiciliului este caracterul, dedus din art. 30 alin. (1), care prevede că domiciliul persoanei fizice este locul
unde aceasta îşi are locuinţa statornică. Stabilitatea caracterizează îndeosebi domiciliul persoanelor cărora legea
le stabileşte un domiciliu legal (art. 31).

REŞEDINŢA
Reşedinţa persoanei fizice este un atribut de identificare din categoria drepturilor nepatrimoniale
subiective. Codul civil se referă la reşedinţa persoanei fizice în art. 30 alin. (3) din care decurge că reşedinţă
este locul unde persoana are locuinţa temporară sau secundară. Fiind un drept nepatrimonial * dreptul la
reşedinţă are aceleaşi caractere juridice ca şi drepturile nepatrimo niale, însă în comparaţie cu domiciliul,
reşedinţa nu se caracterizează prin aceleaşi trăsături ca şi domiciliul: obligativitate, unicitate şi stabilitate. Dacă
existenţa domiciliului este obligatorie, cea a reşedinţei este facultativă şi tem porară, ceea ce reiese şi din art. 30
alin. (2) din Codul civil.
Întreb.53

7. Declararea morţii
După cum s-a menţionat, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează odată cu moartea sau cu
declararea morţii ei. Evident, moartea şi declararea morţii sunt două lucruri diferite. Declararea morţii se face
în cazul în care moartea nu poate fi constatată fizic din motiv că lipseşte cadavrul ori că acesta nu poate fi
identificat.
Pentru declararea persoanei decedată nu se cere declararea ei anterioară dispărută fără urmă.
Conform art. 52 din Codul civil, persoana fizică poate fi declarată deceda tă pe cale judecătorească. Drept
temei pentru declararea persoanei declarate poate servi:
— lipsa ei de la domiciliu sau în decursul a trei ani;
— lipsa în decursul a şase luni a ştirilor despre ea dacă a dispărut fără
urmă în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau
temei de a presupune că a murit în urma unui anumit accident;
— militarul sau o altă persoană, dispăruţi fără urmă în legătură cu acţiuni
militare, pot fi declaraţi morţi pe cale judecătorească numai dacă au
trecut doi ani din ziua încetării acţiunilor militare.
Termenul de şase luni pentru declararea morţii se aplică, după cum se indică în lege, dacă persoana a
dispărut fără urmă în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a
murit în urma unui accident. De exemplu, dacă se ştie că persoana a fost pasager ori membru al echipajului unei
aeronave care a suferit o catastrofă, pentru declararea morţii ei trebuie să treacă şase luni, fiindcă în acest caz
probabilitatea morţii este foarte mare. Dar judecata, în acest caz, nu constată moartea persoanei, ci o declară
moartă pe baza prezumţiei producerii morţii în timpul catastrofei. De fapt, în toate cazurile de declarare a morţii
instanţa nu va constata moartea persoanei, ci va porni de la prezumţia morţii, de la faptul că o perioadă, stabilită
de lege, persoana nu se află la domiciliu şi nu se ştie dacă este vie sau moartă.
 Drept dată a morţii persoanei declarată decedată se consideră ziua in care hotărârea judecătorească de
declarare a decesului a rămas definitivă
Declararea persoanei decedată nu exclude posibilitatea aflării ei în viaţă. Din acest considerent,
hotărârea judecătorească de declarare a persoanei decedată are efect juridic pentru ea şi pentru alte persoane
numai la domiciliul său, adică la locul unde a fost declarată moartă. Numai în acest loc se fac înscrieri în
actele de stare civilă despre moartea ei, căsătoria cu această persoană se consideră desfăcută, bunurile ce îi
aparţineau trec la moştenitor.
Pornind de la aceste constatări, se poate spune că este posibil ca persoana declarată moartă să se întoarcă la
domiciliul său. Dacă ea se prezintă ori dacă parvin ştiri despre locul aflării sale, instanţa de judecată anulează
hotărârea respectivă (Codul civil, art. 53 alin. (1)). Hotărârea instanţei serveşte drept temei pentru anularea
înscrierilor din actele de stare civilă privitoare la decesul persoanei.
Restabilirea persoanei apărute în capacitate de folosinţă nu este necesară, deoarece ea nu a pierdut-o. In
acest caz, apare doar necesitatea repunerii ei în drepturile subiective. Regulile de repunere în drepturi a
persoanei apărute sunt expuse la art. 53 alin. (2)-(4) din Codul civil. Din acest articol se deduc următoarele trei
situaţii referitoare la trecerea bunurilor persoanei declarate decedată:
— au trecut la dobânditor cu titlu gratuit;
— au trecut la dobânditor cu titlu oneros;
— au trecut la stat.

Întreb.55
. Temeiurile, modul şi efectele declarării persoanei fizice dispărute fără urmă. Efectele apariţiei
persoanei declarate dispărute fără urmă
Absenţa îndelungată a persoanei fizice de la locul de trai, dacă nu este cu noscut locul aflării ei, preocupă
organizaţiile şi persoanele cu care s-a aflat în diferite raporturi juridice. De exemplu, dacă persoana fizică este
debitor, creditorii ei sunt lipsiţi de posibilitatea de a-i cere executarea obligaţiei. Persoa nele inapte pentru
muncă întreţinute de persoana dispărută nu mai primesc mijloace de întreţinere şi nici nu pot solicita pensie
fiindcă se consideră că au întreţinător. Pe de altă parte, în cazul absenţei îndelungate a persoanei fizice se pot
cauza daune bunurilor ei lăsate fără supraveghere.
Pentru înlăturarea acestor instabilităţi juridice, legate de absenţa îndelun gată a persoanei fizice, pentru
înlăturarea consecinţelor negative, indicate mai sus, legea prevede stabilirea unui statut special, şi anume
declararea persoanei dispărute fără urmă.
Declararea persoanei dispărută fără urmă este o instituţie a dreptului civil prin care, prin hotărâre
judecătorească, se stabileşte un fapt juridic complex de absenţă a persoanei fizice de la domiciliul său
statornic (sau principal) în cazul imposibilităţii stabilirii locului ei.
Temeiurile declarării persoanei fizice dispărute fără urmă sunt indicate în Codul civil la art. 49 alin. (1), care
prevede că persoana fizică poate fi declarată dispăruta fiară urmă dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin
un an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei.
Pentru declararea persoanei fizice dispărute fără urmă este necesară survenirea faptului juridic complex:
— lipsa la domiciliu a ştirilor despre locul aflării ei;
— absenţa ştirilor (de cel puţin un an);
— imposibilitatea constatării din aceste ştiri, pe toate căile posibile, a
locului de aflare a persoanei.
Modul de declarare a dispariţiei. Dispariţia se declară de către instanţa de judecată la cererea persoanei
interesate (art. 49 alin. (1)). Instanţa judecătorească este unicul organ competent să decidă asupra declarării
dispariţiei.
Declararea dispariţiei fără urmă se face conform prevederilor capitolului 27 din Codul de procedură civilă.
Dreptul de a înainta o asemenea cerere o are orice persoană interesată, de regulă: soţul, părinţii, copiii,
creditorii dispărutului. Cererea privind declararea persoanei dispărută se depune în instanţă judecătorească
după expirarea a cel puţin un an din momentul primirii ultimilor ştiri despre cel dispărut.
Instanţa de judecată poate declara că persoana este dispărută doar dacă se constată că este imposibil de
aflat locul dispărutului, de aceea judecătorul, în cadrul pregătirii pricinii spre examinare, va stabili cercul de
persoane care pot furniza informaţii despre persoana dispărută
Efectele declarării dispariţiei. Hotărârea instanţei judecătoreşti de declarare a dispariţiei produce efecte
juridice doar la domiciliul dispărutului şi nu influenţează capacitatea juridică a persoanei la locul aflării ei.
Toate actele încheiate de persoana declarată dispărută, dacă corespund cerinţelor legii, sunt valabile, hotărârea
judecătorească de declarare a dispariţiei neinfluenţând valabilitatea lor.
Efectele apariţiei persoanei declarate dispărută fără urmă. Principalele efecte ale apariţiei persoanei declarate
dispărută fără urmă sunt consemnate la art. 51 din Codul civil. Dacă persoana declarată dispărută fără urmă apare
sau dacă parvin ştiri despre locul unde se află, instanţa de judecată, la cererea per soanei interesate, anulează
hotărârea de declarare a dispariţiei şi desfiinţează, după caz, administrarea fiduciară a patrimoniului celui
dispărut (art. 51 alin

Întreb.57
. Capacitatea persoanei juridice
 defineşte persoana juridică drept o organizaţie "care are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile
sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale
nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pârât în instanţă de judecată". Din definiţia legală se
desprind patru elemente: organizaţie (structură organizatorică) proprie, patrimoniu distinct, răspundere,
capacitate civilă şi procedurală
Din cele menţionate se poate trage concluzia că persoana juridică este organizaţia înzestrată cu patrimoniu
propriu, destinat realizării scopului propus prin actul de constituire, căreia i se recunoaşte, în condiţiile legii,
capacitatea juridică
După cum s-a relatat, în definiţia legală din Codul civil sunt enumerate elementele constitutive ale
persoanei juridice: organizare, patrimoniu şi scop.
Prin organizare legiuitorul presupune structura internă a subiectului persoană juridică, similară unui organism
viu, cu "organe" proprii, legate indisolubil între ele, prin care colectivul ei de participanţi (fondatorii, asociaţii,
membrii, acţionarii etc), indiferent de număr, formează şi manifestă o voinţă unitară
Prin patrimoniu în sens juridic se înţelege totalitatea de drepturi şi obligaţii cu caracter economic (Codul
civil, art.284 alin.(l)) pe care persoana juridică le are în mod distinct şi independent de cele ale altor subiecte de
drept, precum şi de cele ale persoanelor care o alcătuiesc.
. Scopul este o componentă a voinţei şi exprimă interesul fiecărui membru al persoanei juri dice în
realizarea scopului ideal sau material, precum şi identitatea de interese ale tuturor membrilor în ceea ce priveşte
efectuarea unor genuri de activitate. Scopul persoanei juridice se realizează prin activitatea desfăşurată de
aceasta.
Capacitatea civilă include capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu 316 cu propriul
conţinut, început şi sfârşit.
Capacitatea de folosinţă317 este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de
folosinţă a persoanei juridice se caracterizează prin generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, specialitate
şi legalitate318 La determinarea capacităţii unor persoane juridice trebuie să se ţină cont şi de dispoziţiile
speciale, care stabilesc expres dreptul de a desfăşura numai unele activităţi322. De exemplu, partidele politice
nu pot desfăşura activitate de întreprinzător.
începutul capacităţii de folosinţă. Persoana juridică dobândeşte capacitate de folosinţă de la data
înregistrării (art.63).
Sfârşitul capacităţii de folosinţă. Capacitatea de folosinţă încetează la data radierii
persoanei juridice din Registrul de stat. Radierea se face potrivit art.99 din Codul civil, după ce
persoana juridică s-a dizolvat prin reorganizare sau a luat sfârşit procedura de lichidare şi au fost
prezentate toate actele
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea de a dobândi drepturi şi a exercita
obligaţii prin acte proprii. Capacitatea de exerciţiu exprimă: a) aptitudinea sau posibilitatea de a dobândi
şi exercita drepturi prin propriile acţiuni; b) aptitudinea de a asuma şi a îndeplini obligaţii prin propriile
acţiuni. Aşadar, spre deosebire de capacitatea de folosinţă, care este aptitudinea de a avea, capacitatea de
exerciţiu este aptitudinea de a exercita.
Spre deosebire de persoana fizică, dotată de la natură, în principiu de la o anumită vârstă, cu discernământ
şi voinţă, persoana juridică nu are, în mod firesc, discernământ şi nici o voinţă proprie. însă, după cum s-a
afirmat, persoana juridică se deosebeşte nu numai prin atributele de identitate şi patrimoniu distinct, dar şi prin
aptitudinea de a manifesta o voinţă de sine stătătoare, generată de voturile asociaţilor325.

Întreb.59
. Identificarea persoanei juridice
Persoana juridică se deosebeşte de alţi participanţi la circuitul civil prin elemente proprii de
individualizare: denumire, sediu, naţionalitate fără o legătură obligatorie cu numele, domiciliul şi
cetăţenia fondatorilor persoane fizice sau cu denumirea, sediul şi naţionalitatea fondatorilor
persoane juridice. Pe lângă atributele menţionate, persoana juridică poate fi identificată şi prin
emblemă (simbol), marcă, număr de identitate (IDNO), poştă electronică, căsuţă poştală etc
Persoana juridică poate avea o singură denumire. înregistrarea denumirii depline şi prescurtate nu încalcă
principiul unicităţii.
Denumirea trebuie să fie scrisă în limba română, cu caractere latine. Considerăm că
persoana juridică ar putea să-şi înregistreze (şi apoi să o utili zeze), alături de denumirea în limba
română, şi denumirea într-o altă limbă, inclusiv cu caracterele specifice acelei limbi.
Sediul este un atribut menit să situeze societatea în spaţiu, în raporturile juridice la care
participă. Necesităţile practice, dar şi securitatea raporturilor juridice, impun existenţa unui loc în
care persoana juridică să fie considerată întotdeauna prezentă, o aşezare care să permită
contractarea ei în circuitul civil.
Unicitatea sediului. Art.67 din Codul civil în vigoare prevede că persoana juridică deţine un singur sediu,
indicat în actele de constituire şi înscris în registrul de stat.
Sediul are importanţă deoarece prin el se determină:
— naţionalitatea persoanei juridice;
— locul de executare a obligaţiilor pecuniare;
— instanţa competentă în judecarea litigiilor în care persoana juridică
are calitatea de pârât;
organul fiscal şi statistic al statului căruia persoana juridică prezintă
rapoartele financiare şi fiscale şi plăteşte obligaţiile
Adresa poştală a persoanei juridice este adresa sediului. Persoana juridică poate avea şi alte adrese pentru
corespondenţă, precum şi sedii secundare. Legea obligă persoana juridică să indice în actul de constituire sediul
filialelor, inclusiv al celor din străinătate
Apartenenţa persoanei juridice la un stat este numită în dreptul internaţi onal privat naţionalitate30'.
Termenul acesta indică legea care guvernează statutul (constituirea, funcţionarea, dizolvarea şi lichidarea)
persoanei juridice.
Pentru determinarea naţionalităţii, teoria dreptului internaţional privat 302 a evidenţiat în legislaţiile
statelor câteva criterii: locul înregistrării persoanei
juridice, locul amplasării sediului ei, locul amplasării organelor de conducere, locul desfăşurării
activităţii de întreprinzător.
Legislaţia Republicii Moldova foloseşte un sistem mixt de determinare a naţionalităţii, unind criteriul
înregistrării şi criteriul plasării sediului
"societatea comercială trebuie înregistrată ... la organul înregistrării de stat în a cărui rază teritorială se află sediul
său".
Persoana juridică se identifică în circuitul civil şi prin număr de înregi strare, cod fiscal (IDNO), embleme
(simbolică) şi marcă.
Numărul de înregistrare. Persoana juridică apare ca atare numai dacă organul competent a înscris-o în
registrul de stat, atribuindu-i un număr special
Codul fiscal (IDNO). Persoana juridică se identifică şi prin IDNO 304
Emblema. Persoana juridică poate fi identificată şi prin emblemă (simbolică), dacă aceasta este înscrisă în
registrul de stat în care este consemnată şi persoana juridică. Emblema (simbolica) este o imagine, cu un
sens convenţional, care uneori este însoţită de o deviză a titularului.
Simbolica este utilizată de persoanele juridice fără scop lucrativ şi are consacrare legislativă în Legea
nr.837/1996 cu privire la asociaţiile obşteşti. Ea este folosită în raport cu statul şi cu unităţile administrativ-
teritoriale care pot să aibă propria simbolică.
Marca. Marca este un semn care face ca produsele şi serviciile unor per soane juridice să se deosebească de
produsele şi serviciile similare ale altor persoane juridice 307

Întreb.60
Remiterea de datorie
Remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a obligaţiei, care constă în renunţarea
creditorului, cu consimţământul debitorului, la dreptul său de creanţă4. Din această definiţie rezultă că
remiterea de datorie nu este un act juridic unilateral, ci un contract, a cărui încheiere face necesară existenţa
consimţământului debitorului. Nu se cere o formă anumită pentru exprimarea consimţământului. în
practică, consimţământul poate fi exprimat prin acţiunile debitorului care presupun acordul. Deci, am
putea menţiona că remiterea de datorie sau, cu alte cuvinte spus, iertare de datorie este una din formele
donaţiei, contract, în principiu, cu titlu gratuit sau, după cum menţionează doctrina, o
liberalitate.Remiterea de datorie este renunţarea gratuită pe care creditorul o face de bitorului său, cu
acordul acestuia, la plata creanţei sale. Ea este totală dacă nu a fost stipulat expres că este parţială (art. 662,
alin. (1) Codul civil).
Remiterea de datorie, ca act juridic bilateral prin care se stinge obligaţia, poate ti realizată în orice formă
scrisă sau verbală, expresă sau tacită. Această afirmare se deduce din art. 662, alin (2) Codul civil, care prevede
că obligaţia se stinge, de asemenea, printr-un contract în care creditorul recunoaşte că obligaţia nu există.
Remiterea de datorie faţă de debitorul principal are efecte şi faţă de garanţi (art. 662, alin. (3) Codul civil).
Aceasta se lămureşte prin faptul că nu poate exista o garanţie care să fie grefată pe o obligaţie principală stinsă.
Renunţarea de către creditor la un mijloc de garanţie nu permite a se pre- zuma că a renunţat la creanţă
garantată. în acest caz, iertarea datoriei are un caracter personal şi nu produce efecte în privinţa debitorului
principal. Deci, creditorul care a remis datoria fidejusorului păstrează dreptul său contra debitorului principal.
Remiterea de datorie faţă de un garant are efecte şi faţă de ceilalţi garanţi.
Este interzisă remiterea de datorie dacă remiterea încalcă drepturile de creanţă ale terţilor faţă de creditor.
Această situaţie poate apărea în cazul când creditorul a fost declarat insolvabil şi remiterea de datorie încalcă
drepturile persoanelor cărora le este dator creditorul.