UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRATREA AFACERILOR

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTER
MARKETING ȘI COMUNICARE ÎN AFACERI

LUCRARE DE DISERTAȚIE

ÎNDRUMĂTOR:
LECT.UNIV.DR. GHEORGHE MARINESCU

STUDENT:
JECU(CONDEI)MARIANA-ALINA

BUCUREȘTI
2022
 UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRATREA AFACERILOR
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTER
MARKETING ȘI COMUNICARE ÎN AFACERI

LUCRARE DE DISERTAȚIE
INSOLVENȚA SOCIETĂȚILOR
COMERCIALE, POTRIVIT
NOILOR REGLEMENTĂRI

ÎNDRUMĂTOR:
LECT.UNIV.DR. GHEORGHE MARINESCU

STUDENT:
JECU(CONDEI)MARIANA-ALINA
ANUL II

BUCUREȘTI
2022

1
 INTRODUCERE

Noile realităţi ale secolului al XXI-lea impun o reformare a sistemului

economic şi juridic din ţara noastră pentru a depăși efectele crizei economice. Pe lângă
efectele negative ale crizei financiare, aceasta a determinat, totodată, un
efort colectiv din partea specialiştilor în materie economică şi juridică
în scopul adaptării legislaţiei interne, adaptare care pe de-o
parte, să vizeze o armonizare cu legislaţia europeană şi pe de altă parte, să găsească
soluţii concrete şi de imediată aplicare problemelor ivite în actualul context
socio-economic.
“Insolvenţa” reprezintă un domeniu care trebuie să se bazeze pe
aceleaşi linii directoare, în toate ţările membre ale Uniunii Europene. La
acest nivel, există o preocupare pentru asigurarea unor legislaţii similare în
materie de insolvenţă pentru ţările membre ale Uniunii Europene, iar
similitudinea acestora poate rezulta numai din însuşirea unor principii
directoare comune.
Principalele legi care reglementează insolvența și metodele de prevenire este
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă,
modificată prin OG nr. 88/2018  și Legea nr. 85 din 2006 privind procedura insolvenței.
Opiniile exprimate în cuprinsul acestei lucrări sunt rezultatul unei analize critice
a doctrinei şi jurisprudentei actuale în materie şi urmăresc să ofere posibilitatea
înţelegerii cât mai detaliate a procedurii insolvenţei .
Pornind de la aspectele normate prin legislaţia în vigoare, această lucrare
prezintă partea generală a procedurii insolvenţei: domeniul de aplicare al legii, termeni
şi expresii specifice, delimitarea rolurilor în procedură (practicianul în insolvenţă,
creditori, debitori, administrator judiciar, lichidator, persoane de specialitate,
administrator special), cheltuieli aferente procedurii, acţiuni în anularea unor
transferuri efectuate de debitor în dauna creditorilor precum şi menţinerea sau
denunţarea unor contracte

2
 CAPITOLUL I.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND INSOLVENŢA

SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

1.1 Delimitări Conceptuale în Cadrul Procedurilor de Insolvență

Conceptul de insolvență este cunoscut încă din antichitate și reprezintă

imposibilitatea debitorului comerciant de a face față obligațiilor sale de plată,
imposibilitate pusă pe seama lipsei de disponibilități bănești.
Debitorul falit era în trecut considerat vinovat pentru eșecul în afaceri, el fiind
tratat cu dispreț sau chiar decăzut din anumite drepturi comerciale și civile.
De-abia în perioada contemporană începe să fie luată în considerare ideea că nu
este neapărat vina debitorului pentru circumstanțele nefavorabile în care se afla, ci mai
degrabă a contextului economic.
Astfel a fost concepută o noua procedură care vine în ajutorul debitorului, îi oferă
o a doua șansă, și anume procedura de redresare judiciară. În cazul în care nici această
redresare nu dă roade intervine ultima etapă, falimentul.
Noul concept a fost configurat pentru prima oară prin Legea 64/1995 privind
procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, mai apoi prin Legea 85/2006 privind
procedura insolvenței, iar în prezent este reglementat prin Legea 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.
Potrivit Art.5, punctul 29 din Legea 85/2014 insolvenţa este acea stare a
patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti
disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, astfel:
a) insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la
scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia este relativă;
b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea
plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data
scadenţei.

3
 1.2. Noțiunea de Insolvabilitate

Este îndeobşte cunoscut că în dreptul românesc, termenul insolvabilitate este

specific raporturilor de drept civil şi diferă de termenul insolvenţă, specific raporturilor
născute din afaceri comerciale supuse normelor de drept comercial.
Insolvabilitatea şi insolvenţa nu sunt simple expresii, sunt instituţii juridice de
maximă importanță, întrucât identifică regimul juridic aplicabil unor proceduri de
executare silită declanşate faţă de debitori al căror statut personal este diferit.
Doctrina a calificat starea de insolvabilitate drept starea deficitară a
patrimoniului debitorului, concretizată în depăşirea valorică a elementelor active de
către elementele pasive.
Starea de insolvenţă se deosebeşte totodată de insolvabilitate, care se
caracterizează prin superioritatea elementelor pasivului debitorului faţă de cele ale
activului acestuia. Odată cu apariţia Legii nr. 381/2009 privind introducerea
concordatului preventiv şi mandatului ad-hoc a apărut un nou concept de „stare de
dificultate” care şi el trebuie diferenţiat de „starea de insolvenţă”. De lege lata, starea de
dificultate se deosebeşte de starea de insolvenţă prin aceea că titularul întreprinderii în
dificultate face faţă sau este capabil să facă faţă datoriilor exigibile. Din coroborarea
definiţiei legale a întreprinderii în dificultate cu explicaţia aceluiaşi concept oferită de
legislaţia comunitară europeană în materie de ajutor de stat, preluată în dreptul intern,
reiese că starea de dificultate este caracterizată, în principal, de pierderi, de scăderea
cifrei de afaceri, de stocuri prea mari sau de supraproducţie, de datorii mari şi de activ
net în scădere. În plus, în accepţiunea legislaţiei privind ajutorul de stat, întreprinderea
în dificultate trebuie să fie în imposibilitate de a se redresa cu resursele proprii sau cu
fonduri furnizate de proprietari/acţionari şi pe termen scurt sau mediu să fie în pericol
de a ieşi din circuitul economic.

Debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligația corelativă de plată a
drepturilor de creanță fiscală, respectiv obligația de plată a impozitelor, taxelor,
contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat,
denumite creanțe fiscale principale, precum și a dobânzilor, penalităților de întârziere
sau majorărilor de întârziere, după caz, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale
accesorii.

4
 Declararea insolvabilității debitorului este în competența organului fiscal. Mai
exact, pentru a recupera debitele fiscale restante, organul fiscal poate utiliza procedura
declarării insolvabilității, cu condiția îndeplinirii cerințelor legale, în acest sens
impunându-se a se verifica dacă veniturile sau bunurile urmăribile ale debitorului au o
valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată, ori dacă nu are venituri sau bunuri
urmăribile.

În cazul in care obligația de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin,

in condițiile legii, următorii: moștenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului
debitor,cel care preia, în tot sau în parte, drepturile și obligațiile debitorului supus
divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz, persoana căreia i s-a stabilit
răspunderea in conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment, persoana care
iși asumă obligația de plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-un
alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanții reale la nivelul obligației
de plată, persoana juridică, pentru obligațiile fiscale datorate de sediile secundare ale
acesteia și alte persoane, în condițiile legii.Aceste persoane, dacă sunt îndeplinite
condițiile legii, răspund pentru obligațiile debitorului declarat insolvabil. Așadar, chiar
și în cadrul angajării răspunderii solidare, obligația persoanei față de care s-a angajat o
astfel de răspundere este de a plăti taxe, impozite, contribuții și alte sume datorate
bugetului de stat și respectiv a accesoriilor acestora pe care le datora debitorul principal
declarat insolvabil.

Starea de insolvabilitate fiscală este diferită de starea de insolvență. Astfel,este

necesară instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului
aflat in insolvență. Din acest punct de vedere, rezultă că procedura insolvenței constituie
un ansamblu de norme juridice care au drept obiectiv plata datoriilor de către debitor
către creditorii săi, respectiv persoana fizică sau juridică ce deține un drept de creanță
asupra averii debitorului si care a solicitat, în mod expres, instanței să îi fie înregistrată
creanța în tabelul definitiv de creanțe sau în tabelul definitiv consolidat de creanțe și
care poate face dovada creanței sale față de patrimoniul debitorului, inclusiv salariații
debitorului, fără a depune personal declarațiile de creanță.

În economia textului art. 1417. civ., cererea de stabilire a stării de insolvabilitate

poate fi adresată instanței numai de creditor, nu și de debitor și, în plus, este vorba de o
cerere menită a atrage sancțiunea decăderii din beneficiul termenului a debitorului care

5
a dispărut, a omis să plăteasca datorii scadente sau contra căruia s-a declanșat
executarea silită.

Insolvabilitatea nu beneficiază de o definiţie legală, ea reprezentând un

dezechilibru financiar al patrimoniului debitorului, în care valoarea elementelor pasive
depăşeşte valoarea elementelor active.

Insolvabilitatea este starea debitorului ale cărui venituri sau bunuri urmăribile au

o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri
urmăribile.Dacă un debitor fiscal este declarat insolvabil,se procedează mai întâi la
scoaterea creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei într-o evidenţă separată.
Executarea silită se întrerupe, organele fiscale având obligaţia ca cel puţin o dată pe an
să efectueze o investigaţie asupra stării acestor contribuabili, care nu constituie acte de
executare silită, iar în cazurile în care se constată că debitorii au dobândit venituri sau
bunuri urmăribile, organele de executare vor lua măsurile necesare de trecere din
evidenţă separată în evidenţa curentă şi de executare silită. Dacă la sfârşitul perioadei de
prescripție nu se constată dobândirea unor bunuri sau venituri urmăribile, organele de
executare vor proceda la scăderea creanțelor fiscale din evidența analitică pe plătitor.
Scăderea se face și in cursul perioadei de prescripție în cazul debitorilor, persoane fizice,
decedați sau dispăruți, pentru care nu există moștenitori care au acceptat succesiunea.
Suntem, deci, în prezența unei liberări de datorie fiscală care privește toate datoriile la
fisc ale contribuabilului. În mod evident, pentru aceleași rațiuni, ar trebui aplicată, prin
analogie, aceeași soluție și celorlalte datorii. Și această insolvabilitate de factură specială
poate fi constatată, cu efect erga omnes sau contestată într-o executare silită, după
disctincțiile și procedura de mai sus.

1.2 Notiunea de insolvență

Legiuitorul a fost constant în definirea noţiunii de insolvenţă. În Legea nr.

85/2014, noţiunea de „insolvenţă” beneficiază de o definiţie legală, cuprinsă în art. 5
pct. 29, ceea ce asigură stabilitate conţinutului condiţiei esenţiale pentru aplicarea
procedurii insolvenţei profesioniştilor şi, totodată, permite determinarea momentului
intervenţiei instanţei de judecată în activitatea debitorului . Potrivit textului de lege
invederat, prin insolvenţă se înţelege acea stare a patrimoniului debitorului care se

6
caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor
certe, lichide şi exigibile.
Încă din vechiul drept roman, procedura de executare colectivă a fost aplicată
numai debitorilor care aveau dificultăţi financiare, această caracteristică menţinându-se
până în zilele noastre. Atâta vreme cât un debitor îşi achită la scadcnţă datoriile
asumate, creditorii nu au nici un interes să solicite instanţei judecătoreşti competente
aplicarea procedurii insolvenţei, indiferent dacă datornicul este sau nu o persoană
solvabilă, adică în patrimoniul său predomină elementele de activ ori cele de pasiv.
În legislaţia insolvenţei actuală, creanţa certă, lichidă şi exigibilă, este văzută ca
unicul temei al deschiderii procedurii insolvenţei. Trebuie totuşi sesizată dihotomia
conceptului de creanţă, în identificarea condiţiilor necesare a fi îndeplinite de aceasta,
pentru deschiderea procedurii la cererea creditorilor şi pentru venirea la masa credală.
Astfel, o primă diferenţă, constă în aceea că legiuitorul impune privitor la condiţiile
cererilor creditorilor, ca şi condiţie pentru probarea creanţei, anexarea documentelor
justificative, nepermiţând administrarea altor mijloace în acest sens. Ulterior, odată ce
procedura a fost declanşată, creditorii ale căror creanţe nu sunt stabilite printr-un titlu,
sunt îndrituiţi să depună cerere pentru admiterea acestora, fiind înscrisă astfel în
tabelul preliminar, după ce administratorul judiciar va solicita explicaţii debitorului, va
purta discuţii cu creditorul, solicitându-i, dacă este necesar, informaţii suplimentare.
Dacă va fi contestată creanţa astfel înregistrată, judecătorul sindic va soluţiona deodată
contestaţiile, prin sentinţă, chiar dacă pentru soluţionarea unora ar fi nevoie de
administrare de probe (nu numai înscrisuri).
Insolvenţa poate apărea sub două forme: insolvenţa prezumată ca fiind vădită –
„atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria faţă de
creditor” şi insolvenţa iminentă – „atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea
plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile”.
Pe baza dispozițiilor legale care stabilesc scopul, căile și mijloacele de realizare a
procedurii insolvenței, se definește insolvența ca fiind “un ansamblu de norme juridice,
prin care se urmăreste obținerea fondurilor bănești pentru plata datoriilor debitorului
aflat în insolvență fața de creditorii săi, în condițiile stabilite diferențiat pe categorii
debitori, prin reorganizarea judiciară bazată pe un plan de reorganizare sau prin
faliment.”

În ințelesul acestei legi, insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului

care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata
7
datoriilor certe, lichide și exigibile, cu următoarele diferențieri: insolvența este
prezumată ca fiind vadită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a
plătit datoria sa față de creditor(prezumția este relativă) și,de asemenea,insolvența este
iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile
exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței.

Aspectul definitoriu, care ţine de esenţa insolvenţei, indiferent de forma acesteia,

îl constituie lipsa fondurilor băneşti pentru plata datoriilor (certe, lichide şi) exigibile.
Sub acest aspect, nu există procedură fără insolvenţă şi nu există insolvenţă fără
insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor scadente. Insolvenţa
este o stare de fapt obiectivă, rezultând din opunerea, compararea cuantumului total al
creanţelor pretinse împotriva debitorului şi care îndeplinesc condiţiile legale, cu sumele
de bani de care dispune debitorul. Insuficienţa sau lipsa fondurilor băneşti poate fi
totală sau parţială în raport cu ceea ce trebuia plătit şi, în orice caz, fondurile deţinute
nu acoperă integral suma debitelor cumulate existente. În raport cu acest din urmă
aspect legiuitorul a utilizat termenul „insuficienţa” iar nu şi lipsa (totală) a
disponibilităţilor, pentru că aceasta din urmă se subînţelege (în ideea că dacă mai puţin
e suficient pentru a produce un efect, atunci mai mult va produce cu siguranţă acel
efect). Fondurile băneşti avute în vedere pot fi toate felurile de fonduri băneşti ale
debitorului – sumele de bani din casierie, din conturile bancare, valori mobiliare
încasabile la vedere, împrumuturi (în sensul unei linii de credit sau altele similare) şi
efecte de comerţ etc. Ele trebuie să fie disponibile pentru plată şi să nu fie de
provenienţă ilicită, frauduloasă, sau cu efect ruinător (de exemplu, vânzarea mărfurilor
în pierdere, contractarea unui împrumut cu dobânzi exorbitante, emiterea de efecte de
comerţ din simplă „curtoazie”), altfel se va justifica deschiderea procedurii, pentru că
plăţile pe această cale, din astfel de fonduri,.Aspectele generale nu au efect de redresare
ci de agravare, de degradare în plus a situaţiei financiare a debitorului. Judecătorul
sindic este îndreptăţit, în cazul în care sunt indicii că ar fi necesar, să verifice în cadrul
judecăţii provenienţa fondurilor băneşti utilizate de debitor pentru a-şi asigura
efectuarea unor plăţi regulate.

Pentru a deţine la momentul critic al scadenţei suficiente fonduri băneşti, pentru

a face faţă cu succes pretenţiei creditorilor de a stinge imediat creanţele băneşti exigibile
faţă de ei, debitorul trebuie să se abţină de la tendinţa firească de a rula aceste fonduri şi
să le blocheze el însuşi în contul bancar în vederea efectuării de plăţi către creditori.

8
Având în vedere acest aspect, pentru a se înlătura cerinţa paradoxală de
indisponibilizare a disponibilităţilor băneşti, care vine în contradicţie cu caracterul
esenţial dinamic al contului curent, teza evidenţiază necesitatea înlocuirii actualei
definiţii a insolvenţei cu o alta, în care să se renunţe la sintagma „fonduri băneşti
disponibile” şi să se extindă termenul de comparaţie la noţiunea de „active disponibile”,
cuprinzând activele imediat valorificabile: numerarul din casierie, creanţele exigibile
pentru care există titluri executorii, soldul creditor al contului bancar, rezervele de
credit consimţite de bănci sub forma facilităţilor de casierie şi a deschiderilor de credit,
ca şi facilităţile consimţite de furnizori sub forma rescadenţării şi reeşalonării plăţilor.

Dacă debitorul nu-şi poate îndeplini obligaţiile curente, contractul din care ele
decurg conferă creditorului anumite prerogative, cum ar fi dreptul de a sechestra sau de
a executa silit unele bunuri primite în garanţie sau acela de a cere deschiderea
procedurii de insolvenţă împotriva debitorului. Prin exercitarea acestor drepturi,
creditorul dobândeşte o poziţie de control. Chiar dacă nu sunt în mod necesar exercitate,
aceste drepturi aparţin creditorului, care se găseşte într-o situaţie mai avantajată în
cazul (re)negocierilor cu debitorul şi, posibil, şi cu alte persoane interesate cum ar fi
salariaţii. Numai în cazul în care una sau mai multe dintre părţile interesate nu acceptă
negocierea şi îşi exercită dreptul de a cere deschiderea procedurii insolvenţei, debitorul
devine subiect al acesteia. O procedură a insolvenţei este indispensabilă din perspectivă
economicosocială pentru că are rolul de a reduce costurile asociate procesului de
negociere între conducerea şi creditorii debitorului aflat în stare de insolvenţă. Obiectul
negocierii este legat de controlul asupra activităţii şi activelor debitorului, pe de o parte,
şi, pe de altă parte, de modalitatea în care valoarea activelor va fi împărţită odată ce
controlul este stabilit. Procedura insolvenţei poate fi caracterizată ca o formă extremă de
preluare a controlului debitorului de către creditori, întrucât, odată cu deschiderea
procedurii insolvenţei, controlul societăţii este transferat de la acţionari la creditori,
care-l vor exercita prin intermediul „managerilor” procedurilor de insolvenţă.
Activitatea managerilor procedurilor de insolvenţă este controlată, sub raport
jurisdicţional, de judecătorul sindic, iar sub raport comercial, de comitetul creditorilor.
Într-un sens larg, însăşi deschiderea procedurii insolvenţei este o preluare ostilă, din
moment ce controlul se transferă de la acţionari la creditori.

Starea de insolvenţă poate implica şi alte manifestări exterioare patrimoniului

debitorului. Nu numai neplata la scadenţă poate fi manifestarea insolvenţei, aceasta din

9
urmă putând determina şi alte conduite: fuga celui aflat în stare de insolvenţă,
închiderea întreprinderii, greve, concedieri masive, întrebuinţarea de mijloace
ruinătoare sau frauduloase, precum şi neprezentarea debitorului în instanţă,
neformularea unor apărări sau nedovedirea acestora. Acestea pot, însă, constitui doar
indicii în plus, dovezi în completare pentru reţinerea stării de insolvenţă, în raport cu
care încetarea plăţilor poate fi apreciată ca notorie, rezultând din fapte neîndoielnice
etc. La fel, în cazul cererii introductive formulate de către debitor, în cazul nedepunerii
unor acte, acestei situaţii i se poate atribui de către legiuitor valoare de „recunoaştere” a
stării de insolvenţă.

Legea insolvenţei permite debitorului să propună un plan de reorganizare numai

în cazul în care a recunoscut în mod onest că se află în stare de insolvenţă, debitorul
neonest sau cel care a contestat că s-ar fi aflat în stare de insolvenţă fiind sancţionat cu
falimentul.
Prin urmare, în timp ce insolvenţa reprezintă o stare, procedura insolvenţei
constituie fie un remediu al debitorului, în cazul reorganizării judiciare, întrucât
debitorul îşi păstrează existenţa, fie o executare silită, în cazul falimentului, ducând la
încetarea existenţei debitorului în urma lichidării averii acestuia. Procedura insolvenţei,
având ca scop stingerea creanţelor certe, lichide şi exigibile, are o istorie îndelungată,
nefiind o creaţie a epocii moderne. De-a lungul timpului, schimbarea mentalităţii sociale
şi abordarea diferită a fenomenului economic au influenţat şi regimul juridic al
insolvenţei. Cu toate acestea, se poate decela o trăsătură care s-a perpetuat în timp.
Indiferent de politica legislativă a vremii, legislaţia insolvenţei a fost nevoită
întotdeauna să concilieze interesele debitorului cu cele ale creditorilor. Atunci când s-a
obţinut un echilibru acesta a fost unul precar, evoluţia generală fiind de la protejarea
excesivă a creditorilor la încercarea obstinată de a salva prin toate mijloacele activitatea
debitorului.

1.3.Noţiunea de faliment

Extrem de pragmatică este definiţia generală dată de dicţionarul explicativ al

limbii române noţiunii de faliment, în sensul că falimentul este starea de insolvabilitate
a unei persoane fizice sau juridice, stabilită prin hotărâre judecătorească.
Falimentul este, practic, ultima soluţie atunci când, în mod cert, redresarea unei
societăţi comerciale nu mai este posibilă, singura cale de a achita toate sau o parte din

10
datoriile sale comerciale fiind lichidarea în întregime a activului.
Falimentul presupune dizolvarea și lichidarea averii debitorului, în cazul persoanelor
juridice, sau numai lichidarea averii, în cazul persoanelor fizice. Scopul imediat al
procedurii falimentului îl constituie prefacerea în bani a averii debitorului și acoperirea
creanțelor existente asupra lui, în condițiile prevăzute de lege , în timp ce scopul mediat
constă în plata pasivului debitorului insolvent.
Această instituţie reprezintă, în opinia noastră, o prima soluție legală la care
poate apela o persoană aflată în stare de insolvabilitate. Ca şi derogare de la principiul
pacta sunt servanda, în lumina acestor prevederi nou introduse, instanţele de judecată
pot interveni în executarea şi derularea contractului încheiat între părţi, cu condiţia ca
executarea contractului ”să fi devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări
excepţionale a împrejurărilor care face injustă obligarea debitorului la executarea
obligaţiei asumate prin contract”. În aceste situaţii, instanţa de judecată poate dispune,
fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia la momentul şi în condiţiile stabilite de
instanţă.1
Conform unei abordări, s-a airmat că falimentul este, înainte de toate, o stare
economică, care constă în imposibilitatea patrimonială absolută de a face faţă datoriilor
contractate. Această definiţie este utilă căci dreptul, înţeles ca disciplină ştiinţiică,
încearcă, de o manieră ideală, a se ancora în realitatea obiectivă, astfel că toate
construcţiile pur intelectuale sunt întâmpinate cu prudenţă. Accepţiunea conform căreia
falimentul coincide cu situaţia desemnată în general prin termenul de insolvabilitate
este
unanim admisă, direct sau indirect, de doctrina internaţională.
Din perspectivă istorică, acesta este rezultatul unei tradiţii care
îşi are originea în legile comerciale din Florenţa.2
Falimentul este starea în care se găseşte un debitor supus unei proceduri
colective, egalitate şi reglementate, supusă supravegherii unei autorităţi publice. Această
procedură vizează despăgubirea creditorilor, redresarea debitorului, dar şi sancţionarea
acestuia. Deiniţia permite identiicarea trăsăturilor caracteristice falimentului. Mai

1
Potrivit dispozițiilor art. 1271 alin.2 Cod civil, ” dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă
datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la
executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună: a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil
între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la
momentul și ăn condițiile pe care le stabilește
2
A se vedea J.F. Bregi, Quelques aspects du droit de la faillite d’après les arrêts notables du Parlement au Pays du Provence, în
Procédures collectives et droit des affaires: Morceaux choisis – Mélanges en l`honneur d`Adrienne
Honorat, Frison-Roche, Paris, 2000, p. 38.
11
înainte
de toate, falimentul reprezintă o procedură generală care afectează în principiu
ansamblul patrimoniului debitorului, pasivul şi activul deopotrivă. De asemenea,
caracteristic procedurii falimentului este faptul că priveşte un debitor care îşi pierde
drepturile asupra patrimoniului său şi care este astfel desesizat de bunurile sale. Nu în
ultimul rând, specific procedurii este aceea că un reprezentant al procedurii, respectiv
sindicul, este numit, însărcinat să vegheze la respectarea intereselor cauzei. 3
Echilibrând cele două tendinţe, o abordare comparativă relevă, schematic,
existenţa a trei categorii de proceduri: o procedură jurisdicţională, o procedură
administrativă şi o procedură informală, guvernată de autonomia de voinţă. Trebuie
subliniat că materia pare animată, în special în ultimii ani, de o veritabilă dialectică
între o abordare care acordă preferinţă soluţiilor negociate şi o abordare care susţine
rolul de gestiune şi de control al procedurii recunoscute de o autoritate publică. În
acelaşi timp, nu trebuie imaginat falimentul ca o noţiune fixă. În fapt,
este admis că trăsătura colectivă a procedurii este un element fundamental, căci îi
permite diferenţierea falimentului de calea de executare individuală la care creditorii
pot recurge. Această caracteristică determină încetarea urmăririlor individuale, efect
care însoţeşte tradiţional declanşarea unei proceduri colective.
Totuşi, caracterul colectiv cunoaşte în prezent modiicări remarcabile prin raportare la
domeniul său tradiţional. Acelaşi lucru se poate spune şi în ceea ce priveşte desesizarea
care, în materie de faliment internaţional, este criteriul universal admis.
Pentru definirea juridică a falimentului au fost propuse mai
multe formulări, care au încercat să cuprindă trăsăturile distinctive ale instituţiei.
În doctrina interbelică, falimentul era deinit ca o procedură de executare silită,
aplicabilă „comercianţilor alaţi în încetare de plăţi pentru datorii comerciale, cu scopul
de a lichida avutul acestora, pentru satisfacerea în mod egalitar a drepturilor tuturor
creditorilor”4.Din aceeaşi perspectivă, au fost decelate şi alte sensuri ale noţiunii, cum ar
fi:
– starea juridică a comerciantului faţă de care s-a pronunţat o sentinţă declarativă
de faliment, cu urmări grave asupra statutului acestuia, spre exemplu, urmări
infamante care dispăreau numai după reabilitare;

3
A se vedea J.E. Stiglitz, Bankruptcy Laws: Basic Economic Principles, în S. Claessens, S. Djankov, A. Mody (eds.), Resolution of
Financial Distress: An International Perspective on the Design of Bankruptcy Laws, WBI Development Studies, World Bank,
International Bank for Reconstruction and Development, 2001, p. 22.
4
A se vedea M. Paşcanu, op. cit., p. 12
12
 –imposibilitatea efectuării plăţilor comerciale 5.
Doctrina postbelică a considerat falimentul o procedură de executare silită, cu
caracter unitar, colectiv, consensual şi egalitar, privind toate bunurile debitorului
comun al mai multor creditori, în scopul satisfacerii intereselor iecăruia dintre aceştia 6.
Treptat, legislaţia insolvenţei a devenit din ce în ce mai complexă, fără
să ajungă vreodată la rezultate satisfăcătoare, fiind tot mai indulgentă cu
debitorul, ajungând să pericliteze ideea de credit, ca încredere în comercianţi.
Astfel, s-a apreciat că această tendinţă a condus la instaurarea unui drept
de a nu-şi plăti datoriile în favoarea debitorului falit 7.
Doctrina străină a deinit dreptul falimentului ca iind „legea pentru beneiciul şi
uşurarea creditorilor şi a debitorului în cazul în care ultimul nu poate sau nu vrea să îşi
plătească datoriile”8. Într-o formulare mai generală, „falimentul este organizarea legală
şi procedurală a apărării în comun a creditorilor faţă de insolvenţa comerciantului” 9.
În concepţia contemporană, falimentul este descris drept o cale specială de
executare silită asupra tuturor bunurilor debitorului care a încetat plata datoriilor sale 10.
Prin urmare, procedura falimentului reprezintă procedura de insolvenţă concursuală,
colectivă şi egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia
pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului în registrul în care
este înmatriculat11.

5
Idem, p. 13.
6
A se vedea T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 155
7
A se vedea G. Ripert, Le droit de ne pas payer ses dettes, DH 1936, Chron,p. 57
8
A se vedea E. Warren, Bankruptcy Policy, în University of Chicago Law Review nr. 54/1987, p. 777.
9
A se vedea L. Bolafio, Del Fallimento. Commento al Codice di Commercio,1983, p. 2
10
A se vedea I. Macovei, Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 181.
11
A se vedea A. Birchall, op. cit., p. 26
13
 Bibliografie:

i. St. D. Cărpenaru, „Tratat de drept comercial roman”, Ed. Universul Juridic, 2012;

ii. V. Nemeş, „Drept comercial”, Ed. Hamangiu,2012;

iii. Noul Cod al insolventei-Note, corelatii, explicatii, Ed.C.H. Beck,2015;

iv. I.Didea , „Drept comercial”, Ed. Universul Juridic,2015.

14