Reorganizarea Armatei Române în Primul Război Mondial

Muru Alin

Introducere

I Problematica
Am ales să tratez ca temă pentru a finaliza modulul de master „Istorie şi politică militară
în România secolelor XIX-XX” din cadrul Facultăţii de Istorie Bucureşti, subiectul
„Reorganizării Armatei Române în Primul Război Mondial”. Sunt pasionat de istoria militară a
poporului român, din acest motiv şi din pură curiozitate, am parcurs mai multe pagini din istoria
militară a poporului român de la debutul secolului XX. M-am oprit totuşi la perioada din timpul
Primului Război Mondial pentru că o consider o etapă în care acţiunile politice, economice şi
militare, deşi au pornit mai greu, s-au ridicat în cele din urmă la înâlţimea vremurilor. Toate
demersurile şi sacrificiile românilor au fost concretizate prin Marea Unire din 1918. Toate
realizările de după război, nu ar fi putut avea loc, dacă România nu ar fi avut un proces de
reorganizare1 al armatei. Numai după crearea unei forţe combative, s-au putut înregistra primele
victorii serioase ale armatei române, fapt ce a contribuit la căştigarea războiului de către Antanta,
dar mai ales recunoaşterea idealurilor naţionale româneşti la conferinta de la Versailles, unde ţara
noastră a fost invitată, într-adevăr după mai multe insistenţe, ca putere învingătoare.
Punctul de plecare al lucrării, este evidenţierea pregătirilor militare pentru un viitor
conflict cu inamicul, şi înţelegerea importanţei acestora pentru buna desfăşurare a evenimentelor.
Prin exemplele trecutului trebuie înţeleasă importanţa armatei şi rolul său în desfăşurarea
evenimentelor. Studiul meu oferă o prezentare şi în acelaşi timp o analiză a evenimentelor despre
Armata Română în Primul Război Mondial. Un rol foarte important în aceasta perioadă l-a avut
sprijinul străin, mai ales cel al misiuni franceze, venite în ţară, după un drum ocolitor foarte lung,
pentru a reface Armata Română. În acelaşi timp, au apărut şi obstacole, ca numărul tot mai

1
Reorganizare-complex de acțiuni politico-militare, în principal de natură militară, care constă în crearea de noi
structuri organizatorice și a unei noi concepții de întrebuințare a forțelor cu scopul îndeplinirii misiunilor militare
specifice. Vezi Col. prof. univ. dr. Ion Giurcă, Mr. lect. univ. Danuț Mircea Chiriac, Istoria Artei Militare, Tema:
Reorganizare Armatei Române în anii Primului și celui de al Doilea Război Mondial, Editura Academiei de Înalte
Studii Militare, București, 1997, p. 7.

1
numeros de soldaţi ruşi problematice sosiți ca sprijin, dar și a unor idei că procesul de
reorganizare a armatei să se desfăsoare în afara ţării, undeva în Rusia. Armata română ducea o
lipsa a pregătirii militare, a înzestrării, a echipamentului, a comandei, a închegării armatei şi mai
ales în menţinerea ,,dotărilor” la nivelul cel mai ridicat. Toate acestea puteau duce la o pierdere a
teritoriului naţional, ce efectiv a avut în pază doar trupe „aliate”, care după izbucnirea revoluţiei
din Rusia şi pătrunderea ideilor bolşevice, au început să devină „inamice” şi să pună în pericol
viaţa cetăţenilor.
Perioada pe care am ales să o tratez cuprinde evenimentele de acum aproximativ 100 de
ani. Cum anul 2017 a fost denumit anul Marilor Bătălii, făcându-se referire la luptele de
rezistenţă de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz duse împotriva Puterilor Centrale, consider că trebuie
să se pună accentul şi pe reorganizarea armatei, moment foarte important în care s-a format
armata ce a adus această reuşită. Prin studiul meu, încerc să realizez o imagine de ansamblu
asupra armatei române dintre anii 1916-1917 şi o prezentare a cadrului în care armata a
funcţionat. La baza reorganizarii armatei române a stat sprijinul extern, consider că atunci ca
acum trebuie pus accentul pe relaţiile internaţionale şi pe ajutorul venit din partea aliaţilor
vremii. Numai printr-o legătură strânsă, reală şi conştientă cu aceştia, armata poate îndeplinii
rolul de actor principal în apărarea statului român.
Consider că doar menţionarea evenimentelor istorice din perioada Primului Război
Mondial nu este suficientă pentru o înţelegere a importanţei armatei române reorganizată. Astfel,
studiul de faţă explică, folosindu-se de informaţiile găsite, cum s-a realizat doar în 9 luni crearea
unei noi armate pe rămăşiţele celei vechi, o armată după standardele cerute de evenimente şi
indirect de adversar.
II Ipoteza de lucru
Ipoteza de lucru a lucrării este explicarea contextului în care are loc procesul de
reorganizare al Armatei Române şi influenţele străine, ca în cele din urmă să se răspundă la
întrebarea ,,Ce rol au avut factorii externi asupra Armatei Române şi funcţionării acesteia?
Ipoteza secundară răspunde la întrebarea: ,,Reorganizarea Armatei Române, a fost un moment
important fără de care Statul Român nu ar fi putut câştiga Războiul de Întregire şi menţine
teritoriul actual?”
Lucrarea va trata perioada Reorganizării Armatei Române din noiembrie 1916 până în
iulie 1917. Va începe cu un context referitor la evenimentele din Primul Război Mondial, de

2
partea puterilor Antantei, ce au afectat România şi armata sa. Pe parcursul războiului lipsa de
experienţă a dus la numeroase pierderi înregistrate de armată în campania de la sfârşitul anului
1916. Pierderile au mai fost cauzate şi de proasta înzestrare a armatei, precum şi de moralul tot
mai scăzut al soldaţilor şi al cetăţenilor după înfrângerile suferite pe câmpul de luptă. Cum
armata română înregistra carenţe la nivel de pregărire, comandă, armament şi înzestrare, s-a luat
decezia adoptării unei Reorganizări a Armatei Române. Inamicul, în urma victoriilor câştigate a
cucerit o buna parte a ţării, ce a dus ca armata şi clasa politică să se retragă spre nord, în
Moldova. De teama că pericolul generat de inamic se apropie de graniţa, Rusia va trimite ca
sprijin pentru menţinerea frontului aproximativ un milion de soldaţi în Moldova. Armata
Română sfărâmiţată pentru a putea continua războiul a trebuit să se reorganizeze.
III Istoriografie
Istoriografia temei este una bogată, cu surse accesibile însă destul de vechi, ce tratează
subiectul mai multe perspective, simţindu-se contactele şi influenţele cu străini, mai ales cu
Rusia. Lucrarea de faţă, vine cu o noua interpretare scrisă pe baza celei vechi, însă fără vreo
influenţă sau restricţie din exterior. În studiul meu se încadrează scoala istoriografică
românească, cu autori care au şi trăit experienţele Primului Război Mondial.
Subiectul este în mare parte acoperit de istoriografie, unele aspecte mai pot fi adăugate cu
ajutorul informaţiilor puse la dispoziţie prin noile descoperiri din prezent şi mai ales cu ale celor
date de documentele şi lucrările din străinătate. Amintesc că istoriografia românească a
valorificat foarte bine sursele existente.
O prima lucrare pe care o amintesc ca mi-a fost de ajutor, este monografia profesorului
Ion Giurcă2, unde procesul reorganizarii este luat pe domenii şi prezentat într-o manieră clară,
scoţând în evidenţă importanţa misiunii franceze. Mi+a fost alături în a înţelege mecanismele şi
toate unităţile ce stau la baza funcţionării armatei, care acum prin reorganizare trebuiau să
renască.
Lucrarea generalului G. A. Dabija3, este cea prin care sunt scoase în evidenţă
evenimentele militare şi sacrificiile realizate de soldaţii români, dintre care a făcut parte şi
autorul. Oferă o imagine subiectivă a războiului văzut şi simţit în primă linie, informațiile mi-au

2
Col. prof. univ. dr. Ion Giurcă, 1917. Reorganizarea armatei române, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
Bucureşti, 1999.
3
G. A. Dabija, Armata română în războiul mondial 1916-1918, vol. I, III și IV, Editura „IG. Hertz”, București, 1937.

3
fost de folos deoarece sunt redate ca un jurnal de război, cu foarte multe detalii, date tehnice
militare şi păreri personale.
Constantin Kiriţescu oferă prin lucrarea sa4, o bună perspectivă obiectivă despre Primul
Război Mondial. Mi-a fost alături cu informaţiile dedicate factorilor atât din exterior, cât şi din
interior de care trebuie să ţină cont o armată pentru o bună funcţionare. Prin modul uşor poetic de
a prezenta evenimentele, sunt punctate foarte bine momentele importante din război. În ,,Istoria
militară a poporului român” volumul cinci5 se găsesc informaţii despre evenimentele războiului
atât înainte, cât şi după reorganizarea armatei. Informaţii ce duc la o bună înţelegere asupra
necesităţii adoptării unei noi armate. Mi-au fost alături datele de ordin statistic, multitudinea
detaliile, cât şi hărţile de război.
Colonel (r) Petre Otu oferă o biografie a celor mai de seamă comandanţi ai armatei
române ce se vor remarca în război, şi anume Alexandru Averescu şi Constantin Prezan6. Printr-a
altă lucrare a dumnealui, am luat cont cu enunţarea legilor şi schimbărilor din armata română în
perioada vizată, înţelegând că în armată un rol important este deţinut de factorul politic 7. Pentru o
privire asupra relaţiilor internaţionale şi a contractelor încheiate de români pentru livrarea de
material de război necesar înzestrării armatei, nu trebuie neglijate lucrările colonelului (r) Vasile
Popa8. Din lucrarea dumnealui „Misiunea generalului Coandă la Stavka (1916-1918)”, se
desprinde o înţelegere asupra faptului că armata română nu ar fi putut funcţiona fără un sprijin şi
o bună voinţă din partea aliatului de la est. Frontul ţării era ţinut în mare parte de trupele ruseşti,
misiunea franceză şi materialul de război necesar noii înzestrări a armatei a fost adus cu sprijinul
şi pe teritoriul rus. Despre rolul misiunii franceze, mi-au fost de ajutor memoriile şi
corespondenţa generalului Henri Berthelot9, cât şi lucrarea lui Glenn E. Torrey10. Cele două

4
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1989.
5
Vasile Alexandrescu, Ion Ardeleanu, eds., Istoria militară a poporului român, vol. V. Evoluţia organismului militar
românesc de la cucerirea independenţei de stat până la înfăptuirea Marii Uniri din 1918. România în primul război
mondial, Bucureşti, Editura Militară, 1988.
6
Colonel (r) Petru Otu, Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei, Editura Militară, Bucureşti. 2008 şi
Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Bucureşti, Editura Militară, 2005.
7
Idem, Reforma militară şi societatea în România (1878-2008). Relaţionări externe şi determinări naţionale,
Editura Militară, Bucureşti, 2009.
8
Colonel (r) Vasile Popa Dr., Acţiuni diplomatico-militare ale României 1914-1918, Editura militară, Bucureşti, 2004
şi Idem, Misiunea generalului Coandă la Stavka (1916-1918), Editura Militară, Bucureşti, 2010.
9
Henri Berthelot, Memorii şi Corespondenţă 1916-1919, Editura Militară, Bucureşti, 2015.
10
Glenn E. Torrey, Generalul Henri Berthelot. Memorii şi Corespondenţă 1916-1919, Editura Militară, Bucureşti,
2012.

4
studii tratează de la nivelul documentelor cum au înfluenţat trimişii francezi evoluţia armatei
române.
Menţionez că autorii enumeraţi mai sus, au atins şi explicat prin studiul lor tema aleasă de
mine, rolul meu aici fiind de a realiza o interpretare nouă. Observațiile mele sunt venite cu
ajutorul noilor surse disponibile și a societății actuale ce crează o nouă formă de gândire și
viziune.
IV Surse
Sursele primare dau prin importanţa lor unicitate textului. Documentele de arhivă, cât şi
memoriile transmit informaţiile, trăirile personale şi experienţele în mare lor majoritate cu o
amprentă proprie, subiectivă. Sursele secundare sunt lucrările generale şi speciale, ce m-au ajutat
la identificarea datelor, şi la conturarea temei alese cu noi informaţii scrise din perspectiva unei
singure persoane întru-un mod obiectiv.
Punctez că deşi cercetarea are o bibliografie consistentă, cu numeroase surse parcurse şi
citate, din aceasta lipsesc unele cărţi importante şi documente de la Arhivele Militare.
V Metode
Modul de cercetare, calea pe care o alegi pentru realizarea lucrării se bazează pe mai
multe metode, dintre acestea eu am folosit cinci.
Metoda ştiinţifică prin care am încercat să aduc o intrepretare nouă construită pe baza
surselor existente. Metoda ştiinţifică vine în rezolvarea unor probleme, premise cu care m-am
confruntat, verificate prin abordare critică. Procedeele folosite sunt observaţia, analiza şi
interpretarea.
Metoda istorică m-a ajutat la cercetarea, şi apoi interpretarea surselor istorice existente pe
tema aleasă, fără a se relua direcţia de abordare folosită de predecesorii temei. S-au studiat
cauzele fenomenelor ce au generat „Reorganizarea Armatei Române în Primul Război Mondial”;
legile, principiile ce au stat la baza procesului de reorganizare.
Metoda biografică a fost folosită pentru a reda principalele personalităţi ce au contribuit
la formarea noii Armate Române, dar şi biografia socială, prin care am explicat, în funcţie de
istoricul fiecărei personalităţi, legăturile ce se vor forma între aceştia.
Metoda hermeneutică este aplicată pentru a cunoaşte experienţele menţionate în sursele
primare, ale soldatului. Totodată, prin cercetarea hermeneutică s-a încercat înţelegerea temei,

5
întregului, prin părţi şi a părţilor prin întreg. Adică, informaţiile găsite m-au ajutat să conturez
înţelegerea temei, temă care a stat la baza verificării şi înţelegerii informațiilor.
Metoda statistică s-a folosit pentru colectarea, prelucrarea, înregistrarea datelor și
tranformarea acestora în informație statistică 11. Mă refer aici și la tabelele cu informaţii despre
armata română ce să găsesc în anexe.
Cronologia evenimentelor este redată folosindu-se calendarul nou Gregorian. Traducerile
au fost efectuate de autor, eventualele greşeli întâlnite menţionez ca aparţin acestuia.
VI Structură
Lucrarea „Reorganizarea Armatei Române” este structurată pe două capitole şi cuprinde
perioada noiembrie 1916-iulie 1917 din Istoria României.
Capitolul I se intitulează ,,Situaţia României la începutul Războiului de Întregire” şi
tratează contextul internațional în care alege să intre România, acțiunile sale cu adversarii, dar și
cu aliații. Aici, mai sunt precizate și câteva din momentele importante ale războiului, la care
România ia parte. Prin subcapitolul ,,Mobilizarea Armatei Române” este prezentată componenţa
armatei la debutul războiului. Sunt menţionate efectivele române, dar şi cele ale trupelor adverse,
pentru a se observa situaţia reală a înzestrării armatei. Este scoasă în evidență lipsa de experienţă
a războiului, deoarece mobilizare este una haotică, prea numeroasă și greu de întreținut cu
resursele existente. În egală măsură, o astfel de armată numeroasă era și greu de înzestrat
eficient. Al doilea subcapitol „Sprijinul rușilor” oferă o prezentare a acțiunilor și relațiile cu
aceștia, precum și livrările cu armament. Subiectul este continuat în subcapitolul al III-lea
„Serviciului de informații și contrainformații româno-rus”. Aici sunt prezentate bunele
colaborări dintre cele două părți, cât și rolul acestui serviciu pentru în rezistența frontului comun.
În cel de-al II-lea capitol numit ,,Reorganizarea Armatei Române” este prezentat întregul
proces şi cadrul în care a avut loc. Dificultăţile alegerii locului unde să se desfăşoare
reorganizarea armatei se găsesc în primul subcapitol intitulat ,,Opinii despre reorganizare”. O
dată cu retragerea în Moldova şi apropierea inamicului către est, Imperiul Ţarist a început să
trimită soldaţi în România pentru a se menţine frontul. Al doilea subcapitol numit „Misiunea
franceză” tratează rolul pe care l-a avut misiunea asupra rezintenței statului și formarii armatei
române. Ultimul subcapitol „Armata Română reformată” prezintă noua față a armatei în urma
procesul de refacere.

11
Mihaela Cristina Păunescu, Metode de cercetare științifică, Editura Discobolul, București, 2013.

6
 I. Situaţia României la începutul
Războiului de Întregire

Armata* are misiunea principală de apărare a suveranităţii, a independenţei şi unităţii

statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a monarhiei constituţionale12.
România prin așezarea ei geografică, la confluența intereselor Marilor Puteri europene,
făcea să ocupe o poziție geopolitică și geostrategică de invidiat *. Din acest motiv, România nu
putea să rămână în afara unui război continental, mai ales că bogăția în grâne și petrol o făceau o
zonă de interes pentru vecini13.
Greşelile din primul război mondial, vor fi scoase la lumina de slaba organizare şi
înzestrare a armatei. Din dorinţa de a realiza cât mai repede unitatea naţională, deciziile privind
înzestrarea armatei au fost luate la presiunea situaţiei internaţionale. Hotărârile de a se mobiliza
cât mai multă populaţie pentru război şi trimiterea acesteia la formarea de divizii a fost greşită,
deoarece a dus la crearea unor unităţi necombatante.
Primul război mondial a însemnat cel mai mare conflict militar până la acel moment.
România va găsi în acesta prilejul pentru a se angaja în lupta pentru realizarea reîntregirii
neamului. Intrarea în război ş-a realizat după doi ani de neutralitate şi negocieri atât pe plan
local, cât şi internaţional pentru alegerea unei alianţe. Lipsa experienţei armatei române în
confruntarea mondială, precara înzestrare a armatei cu armament şi muniţii, dar şi problemele de
organizare au dus la înfrangerea armatei române şi necesitatea adoptării unei măsuri de
reorganizare începând cu luna noiembrie 1916.

**
Armata are în componenţă trei categorii de forte: Forţele Terestre, Forţele Aeriene şi Forţele Navale. Vezi Ionel
Romeo Drăgan, Armata Română Încotro? (Problemele integrării în NATO), Editura Lucman, 2002, p. 22.
12
Ionel Romeo Drăgan, op. cit., p. 21.
**
Mai ales după al Doilea Război Balcanic, când România organizează Tratatul de pace de la București, și se
angajează să rezolve prin Titu Maiorescu problemele balcanice.
13
Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete românește de la Cuza la Ceaușescu, Editura „Ion Cristoiu” S.A.,
București, 1999, p. 36.

7
 România nu şi-a realizat interesele din cauza nerespectării promisiunilor date de Antanta,
ce a permis ca pe teritoriul ţării să pătrundă armatele de la toate puterile inamice, un număr de
efective net superior armatei române.
La începutul războiului pentru România, se anticipa că forţa duşmanului va fi de 7 mari
unităţi, însă prin nedeclanşarea altor fronturi de către Antanta, gruparea germano-austro-ungară-
bulgaro-turcă număra în jur de 47 de mari unităţi. Puternica ofensivă a Puterilor Centrale a creat
o serie de înfrangeri armatei române14. Noua situație face ca Armata Română să meargă în
retragere. A apărut o serie de probleme în timpul retragerii. Cazul Armatei I, în zilele de 19, 20 și
21 noiembrie 1916, când merge precipitat, fără vreun calcul, și cu ordine tardive spre înapoi.
Consecințele au fost descoperirea flancului stâng al Armatei a II-a, și periclitarea retragerii
acesteia15. Un alt caz privește situația Armatei a II-a, care prin Divizia 22 română, bătea în
retragere din 23 noiembrie, pe o poziție ce bloca retragerea diviziilor din cadrul Armatei I
române. Astfel, observăm că spre finele lunii noiembrie, Armata Română este îngenuncheată în
fața dușmanului16.
Se organizează o ofensivă pentru apărarea capitalei București, pe 29 noiembrie 1916.
Bătălia a avut loc pe Argeș, ea fiind considerată de către Constantin Prezan de necesitate
strategică.
Generalul G. A. Dabija era de părere că situațiile strategice nu au impus niciodată o bătălie,
atunci când mijloacele tactice au fost insuficiente 17. Bătălia se încheie cu o grea înfrângere a
românilor, din totalul de 19 Divizii de infanterie și 2 cavalerie ale Armatei Române, la această
bătălie iau parte 11 Divizii de infanterie și 2 de cavalerie. Sunt pierdute aproape în întregime,
plus alte 2 Divizii de infanterie de la Armata a II-a română. Din cauza pierderilor 18, regimentele
Armatei Române ajunseseră să numere doar 250-300 de oameni, ulterior s-a realizat o contopire
a acestora, între ele. S-a realizat între regimentele 37-74, 38-78, 23-63-35, ce a adus mari
neajunsuri ca mutări de ofițeri de la o unitate la alta, dispariția încrederii, colegialității, tradiției

14
Tiberiu Urdăreanu, Factorul ethnic în războaiele României Moderne 1877-1878, 1916-1918 şi 1941-1945,
Bucureşti, Editura Militară, 1994., p. 93.
15
Generalul G. A. Dabija, Armata română în războiul mondial 1916-1918, vol. III, Editura „IG. Hertz”, București,
1937, p. 309.
16
Generalul G. A. Dabija, op. cit., pp. 413-414.
17
Generalul G. A. Dabija, op. cit., p. 428.
18
Generalul G. A. Dabija, op. cit., p. 436.

8
regimentului, spiritului de corp și disciplinei 19. Situația creată necesită luarea deciziei de
reorganizare a armatei20.

1. Mobilizarea Armatei Române

Armata română reprezenta forta militară a unei țări modeste, cu o economie agrar-
industrială, capacitatea sa combativă timp de mai bine de trei decenii nu putuse fi probată pe
câmpul de luptă. Singura sa acțiune, participarea la al Doilea Război Balcanic din anul 1913 a
fost doar o operație de mobilizare și de logistică. Cum confruntările militare au lipsit, armata
română reprezenta o forță ce abia se crease, unde lipsea cu desăvârșire experiența21.
Până în anul 1914, armata avuses o organizare ce era corespunzătoare situaței Țării și a
alianțelor sale. Pe timpul perioadei de neutralitate, din 1914-1916, s-a decis crearea de noi mari
unități, ce ridicau la maximum efectivele de mobilizare ale armatei. Deși, mobilizarea s-a realizat
că exista resursă umană, soldații nu au fost echipați corespunzător cu material de război, pentru o
luptă de lungă durată22.
România în 1916 chemase sub arme 10,56% din populaţie*, fapt ce o făcea țara cu cel mai
mare grad de mobilizare al populației pentru război din lume23.
Mobilizarea armatei române a început în secret, încă din ianuarie 1915. În decurs de un
an s-a ajuns la o armată formată din 118 batalioane de infanterie şi 60 baterii de artilerie, în luna
martie 1916 se ajunsese la 124 batalioane de infanterie şi 67 baterii. Dintre acestea, 107
batalioane şi 54 baterii erau dispuse pe frontiera cu Austro-Ungaria şi 17 batalioane şi 13 baterii
pe frontiera cu Bulgaria24. În luna iunie 1916 armata avea un efectiv total sub arme de 256 000 de
oameni, ce afecta bugetul armatei care era prevăzut doar pentru 104 000 de oameni. După
semnarea convenţiei militare cu Antanta, la 14 august 1916, se trece la întărirea trupelor de
acoperire şi mobilizarea lor.

19
Generalul G. A. Dabija, op. cit., p. 640.
20
Tiberiu Urdăreanu, op, cit., p. 93.
21
Tiberiu Urdăreanu, op. cit., p. 73.
22
Generalul G. A. Dabija, Armata română în războiul mondial 1916-1918, vol. IV, Editura „IG. Hertz”, București,
1936, pp. 20-21.
**
Vezi Anexa nr. 2.
23
Tiberiu Urdăreanu, op. cit., p. 73.
24
Ibidem, p. 42.

9
 Prin decretarea mobilizării generale s-au format 261 batalioane de infanterie şi vânători,
90 escadroane şi 261 baterii, un efectiv total de 327 000 de oameni. Armata tot va creşte,
atingând un număr de 13 561 de ofiţeri şi 562 847 de soldaţi. În aceste condiţii, bugetul armatei
era mult prea solicitat. După decretarea mobilizării generale s-au format 365 de batalioane de
infanterie şi vânători, cu 413 mitraliere de câmp și 161 mitraliere de poziție (146 batalioane
active, 120 batalioane cadre, 80 batalioane constituite la intrarea în război, 20 batalioane de
miliţii), 104 escadroane cu 40 de mitraliere şi 294 baterii de artilerie *, un efectiv total de 19 843
de ofițeri și elevi și 813 758/833 601 trupă cu 281 de cai.
Dintre aceștia, 15 949 de ofițeri și 642 139/658 089 trupă constituiau armata de operații
(3/4 din efectivul mobilizat), iar 3 894 de ofițeri și 191 619 trupă erau repartizați în părțile
sedentare din zona interioară (1/4 din efectivul mobilizat). Pe lângă cei ce se aflau sub arme, se
mai puteau mobiliza până la 1 234 000 de oameni, ce însemna 15% din populația totală și 30%
din populația bărbătească a statului25. Regimentul de infanterie alcătuia 4793 de soldaţi din care
104 era ofiţeri, ceea ce rezultă un ofiţer la 45 de soldaţi. Comparativ cu alte armate, regimentul
de infanterie din armata română avea efective mai mari şi ducea lipsă de ofiţeri, acest fapt genera
un aparat greoi ce nu putea duce manevre tactice rapide26.
Armata adoptase Ipoteza Z, adică întrepriderea unui război pe două fronturi* și anume:
- frontul de Nord-Nord-Vest, contra Puterilor Centrale, cu 80% din totalul trupelor;
- frontul de Sud, contra Bulgariei, cu 20% din totalul trupelor27.
Scopul războiul dus de români era realizarea idealului național, adică întregirea neamului
prin cucerirea teritoriilor locuite de români ce se găseau în monarhia Austro-Ungară. Astfel,
România se angaja să opereze, ofensiv, cu majoritatea forțelor și anume Armata I, II și de Nord

**
Armata Română dispunea de 294 baterii de artilerie, din care: 135 erau baterii de tunuri de câmp, 60 baterii de
obuziere ușoare, 49 baterii de tunuri grele, 14 baterii de tunuri de munte, 15 baterii de mortiere de tranșee, 15
baterii de tunuri de 53 mm și 6 baterii de artilerie călăreaţă. Vezi Colonel prof. univ. Dr. Adrian Stroea, Colonel (r)
Marin Ghinoiu, 170 de ani de existență. Repere de referinţă ale istoriei artileriei române moderne, în ,,document”,
vol. 62, nr. 4, 2013, p. 9.
25
România în Războiul Mondial 1916-1919, vol. I, Serviciul Istoric al Marelui Stat Major, București, 1934, p. 39, (în
continuare R.R.M.).
26
Ibidem, p. 54.
**
Cele două fronturi însumau circa 1 600 de km, dintre care doar 40% reprezenta segmentul de aplicare a
defensivei. De menționat este și faptul că, imediat după declanșarea ofensivelor, România a devenit obiect al
agresiunii tuturor celor patru state ce făceau parte din Puterile Centrale. Dintre acestea, Germania, Austro-Ungaria
și Bulgaria, au introdus în operații forțe militare de valoare a cel puțin o armată, lucru ce nu se mai întâmplase pe
alte teatre de operații militare. Vezi Vasile Alexandrescu, Ion Ardeleanu, eds., op. cit., p. 498.
27
Vasile Alexandrescu, Ion Ardeleanu, eds., op. cit.,, p. 367.

10
în Transilvania, Banat și Ungaria, atacând pe direcția Buda-Pesta. Armata de Sud, a III-a, se
angaja în apărarea teritoriului național, prin respingerea atacurilor din sud, venite de la bulgari28.
Puterea mobilizată de România cuprindea Marele Cartier General; 4 comandamente de
armată; 6 comandamente de corp de armată (1, 2, 3, 5, 6 şi 7); 2 divizii cavalerie; 23 de divizii de
infanterie; 1 brigadă de grăniceri; 5 brigăzi de călăraşi; 2 brigăzi de artilerie grea (cu un total de
32 baterii, dintre care 13 baterii artilerie de munte); artilerie antiaeriană, cu 113 piese; artilerie în
zone fortificate la Turtucaia, Silistra şi Cernavodă, cu un total de 26 baterii şi 52 turele; artilerie
de poziţie cu 20 baterii; trupe de geniu; aviaţia cu patru escadrile; corpul automobilelor; marina
militară cu două escadre de Dunăre29.
Cele 23 de diviziile de infanterie erau dispuse astfel:
-Armata Nord (cu punctul de comandă la Bacău) avea 3 divizii;
-Armata a II a (cu punctul de comandă la Băicoi) avea 4 divizii;
-Armata I (cu punctul de comandă la Craiova) avea 5 divizii;
-Armata a III-a (cu punctul de comanda Bucureşti) avea 6 divizii;
-rezerva strategică cu 2 divizii plus 3 divizii formate după 7 septembrie 191630.
Cele patru armate erau constituite fiecare pe două corpuri de armată, dar existau doar șase
corpuri de armată, dintre care doar 5 au intrat în compunere, unul a fost trecut în rezerva
generală. O altă problemă era că armatele nu erau identice nici ca efective, nici ca număr de
unități, însă dispuneau fiecare de o escadrilă de aviație, o secție de telegrafie și servicii31.
În cadrul armatei române, divizia de infanterie avea un efectiv de aproximativ 27 000
militari, din care 640 erau ofiţeri. Prin aceste efective, divizia română era o unitate greoaie, cu un
număr prea mic de ofiţeri comparativ cu diviziile din armata germană şi austrică. Trupele române
erau slab înzestrate, le lipseau grenadele de mână, căştile, măştile contra gazelor. Apărarea
antiaeriană avea artileria improvizată, mijloacele de transmisiuni erau insuficiente 32. Regimentul
de infanterie alcătuia 4793 de soldaţi din care 104 erau ofiţeri, ceea ce rezulta un ofiţer la 45 de
soldaţi. Comparativ cu alte armate, regimentul de infanterie din armata română avea efective mai

28
Generalul G. A. Dabija, Armata română în războiul mondial 1916-1918, vol. I, Editura „IG. Hertz”, București, 1937,
p. 55.
29
Ionel Romeo Drăgan, op. cit., pp. 56-57.
30
Ibidem, pp. 48-52.
31
Colonel (r) Petre Otu, op. cit., p. 99.
32
Ion Şuţa, Infanteria Română, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p. 21.

11
mari şi ducea lipsă de ofiţeri, acest fapt genera un aparat greoi ce nu putea duce manevre tactice
rapide33.
Concentrarea armatei trebuia să se facă în curs de 12 zile, pe calea ferată și pe jos.
Serviciul transporturilor Marelui Stat Major prevăzuse ca necesarul pentru armată să fie de 856
de trenuri, însă s-au folosit 692 de trenuri. Circulația s-a realizat regulat, iar concentrarea s-a
făcut în bune condiții34.
În cadrul operațiilor de apărare a teritoriului național, România a folosit întreaga
capacitate combativă a statului (4 armate) alături de care au acționat și două armate ruse (9 și „de
Dunăre”). Inamicul s-a opus cu cinci armate (1 și 7 austro-ungară, 9 germană, 3 bulgară și ,,de
Dunăre”), concentrând pe frontul român una din cele mai mari forțe de pe toate teatrele de
acțiuni militare ale Primului Război Mondial35.
Armamentul de infanterie era puţin și distribuit neuniform, cel automat era aproape
inexistent, un batalion dispunea de aproape 2 mitraliere, însă existau unități ca brigăzile mixte,
unde acestea lipseau. Situația batalionului german și austriac era total diferită, aici se găseau 6-8
mitraliere grele, 3 ușoare, 3 puști mitraliere, grenade, aruncătoare de mine ușoare și aruncătoare
de flăcări. Cavaleria română avea doar deprinderi de a lupta călare, dacă se impunea o lupta la
sol, dispunea de mijloace insuficiente și o instruire slabă36.

33
R.R.M., p. 39, p. 54.
34
Generalul G. A. Dabija, op. cit., p. 113.
35
Vasile Alexandrescu, Ion Ardeleanu, eds., op. cit., p. 497.
36
Colonel (r) Petre Otu, op. cit., pp. 97-98.

12
 Primele cantităţi de armamente, muniţii şi instalaţii comandate în Occident, deşi au
început să sosească din mai-iunie 1916*, au fost neînsemnate şi nu au putut răspunde cerinţelor
armatei37.
„Cartierul diviziei” era format din comandant, stat major, birourile operaţii, comunicaţii,
adjutantură, serviciile de armament şi muniţii, intendenţă, medic, veterinar şi serviciul telegrafic.
Dinamica acţiunilor de pe câmpul de luptă, numărul mare de rezervişti din cadrul armatei
nu a permis o bună funcţionare a comandamentelor de divizie. Rezerviştii din cadrul statului
major al diviziilor nu aveau o practică de conducere38.
Chiar după prima campanie, din toamna anului 1916, organizarea artileriei române s-a
făcut conform principiului asigurării unei proporţii de cel puţin o baterie pentru fiecare batalion
de infanterie, proporţie care exista la mai toate armatele europene. În consecinţă, numărul gurilor
de foc din înzestrarea diviziei a crescut simţitor prin organizarea brigăzii de artilerie pe două
regimente, unul de tunuri și altul de obuziere, precum și prin înfiinţarea celor două baterii: una de
tunuri de însoţire și una de mortiere de tranșee. Pe de altă parte, însă, modificările aduse gurilor
de foc, precum și achiziţionarea de material modern din străinătate a dus la diversificarea
calibrelor și modelelor, fapt ce a pus mari probleme de asigurare cu muniţie a unităţilor și
subunităţilor de artilerie39.
Cum numărul suspecțiilor era foarte mare, după retragerea în Moldova, Direcția Poliției
și Siguranței Generale a înființat brigăzi speciale în orașele Roman, Bârlad, Tecuci, Piatra-Neamț

**
Puterile Centrale, pe toată perioada neutralităţii, au căutat să împiedice dezvoltarea unei industrii româneşti de
apărare, făcând dependentă armata română de pirotehnia şi pulberăria din Germania de la Essen-Krupp (pentru
tunuri), şi din Austria de la Steyr (pentru puşti), sau Hirtenberg (pentru cartuşe). La debutul războiului, numărul
întreprinderilor a crescut de la 70 la 113, precum şi dependeţa de industria proprie. Din noiembrie 1916, cea mai
mare parte a întreprinderilor care lucraseră pentru armată a fost evacuată în Moldova, unde au continuat să
funcţioneze doar 36 dintre ele. Vezi Colenel (r) Dr. Vasile Popa, Evoluţia potenţialului de război al României în
perioada 1914-1916. Elemente comparative, în „document”, vol. 63, nr. 1, 2014, pp. 25-26. În privinţa operaţiunii
de salvare peste Prut a industriei noastre de apărare și a personalului aferent, au existat de asemenea ample
discuţii, care s-au finalizat printr-o convenţie, semnată la 25 februarie 1917 de către generalul Alexis Alexie
Manikowsky, în numele Ministerului de Război al Imperiului rus și de către generalul Toma Paraschivescu, în
numele părţii române. Convenţia, numită și Paraschivescu, stabilea principii și norme după care urmau să se
evacueze în Rusia 15.000 de lucrători care produceau pentru front, precum și instalaţiile, utilajele și chiar fabricile
respective. Vezi Colonel (r) Dr. Vasile Popa, Extinderea eforturilor de aprovizionare a armatei după declararea
beligeranţei României. Misiunile militare din Rusia şi Japonia, în „document”, vol. 65, nr. 3, 2014, p. 11-12.
37
Colenel (r) Dr. Vasile Popa, Evoluţia potenţialului de război al României în perioada 1914-1916. Elemente
comparative, în „document”, vol. 63, nr. 1, 2014, pp. 25-26.
38
Ion Şuţa, op. cit., p. 21.
39
Colonel prof. univ. Dr. Adrian Stroea, Colonel (r) Marin Ghinoiu, op. cit., p. 9.

13
și Vaslui. În noua capitală, în birourile de siguranță din Iași, lucrau 73 de agenți ce se ocupau de
munca informativă40.
În momentul retragerii, după patru luni şi jumătate de război, consecințele erau că 2/3 din
teritoriul ţării fusese ocupat, inclusiv capitala ţării, pierderile umane ajunseseră la 250 000 de
oameni dintre care 100.000 de morţi și dispăruţi, 50 000 de răniţi, iar restul deveniseră prizonieri
sau rămăseseră în teritoriul ocupat. În drumul retragerii, peste 100 000 de soldaţi demoralizaţi de
câmpul de luptă sunt trecuți la pierderi, împreună cu un comandament de divizie, generalul
Costescu, un şef de stat major al unei alte divizii, colonelul Munteanu, comandanţi de regimente
şi alţi ofiţeri41. În rândul armamentului stricăciunile se ridicau la 230 tunuri de 75 mm din 624
existente, 105 obuziere de 105 mm din 120, 24 tunuri de 150 mm din 60, 364 mitraliere din 453,
armele de calibru 6,5 mm s-au deteriorat 293 291 din 372 936 bucăţi, 137 locomotive au fost
avariate din 700 şi 4 000 vagoane s-au pierdut din 18 00042.
La finalal anului 1916, România care deşi avea o înzestrare a armatei foarte slabă,
înregistrase pierderi care în procente erau de 67% din totalul de puşti, 55% din totalul de
mitraliere şi 24% din cel de tunuri43.
Efectivele diviziilor se redusese semnificativ, forța acesteia era acum comparată cu cea a
unui regiment. Cele 4 armate române nu supraviețuiesc până la sfârșitul anului 1916. La 17
decembrie 1916, Grupul de armate ce fusese condus de generalul Prezan * s-a desființat, unitățile
din componență (diviziile 4, 16, 12, 23) au fost concentrate în Moldova sau au intrat în
subordinea Armatei a II-a. Pe front în contact cu inamicul rămăsese doar Armata a II-a condusă
de generalul Alexandru Averescu*. Singura noastră armată era formată din Corpurile 2 și 4,
fiecare cu câte 3 divizii. Corpul 2 avea în compunere Diviziile 1, 3 și 12 Infanterie, iar Corpul 4
Diviziile 6, 7 și 8 Infanterie. Mai exista Corpul 1 de armată dispus în spatele frontului în zona
Iași și Corpul 3 armată dizlocat în zona Hârlău-Botoșani44.
2. Moralul soldaţilor români

40
Cristian Troncotă, op. cit., p. 66.
41
Armand Călinescu, Însemnări politice, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 25.
42
Generalul G. A. Dabija, Armata română în războiul mondial 1916-1918, vol. III, Editura „IG. Hertz”, București,
1937, p. 644.
43
Constantin I. Stan, generalul Henri M. Berthelot şi românii, Editura Paideia, p. 8
**
Vezi Anexa nr. 3.
**
Vezi Anexa nr. 4.
44
Colonel (r) Petre Otu, op.cit., pp. 115-116.

14
 În anii neutralităţii dintre 1914-1916 finanţarea armatei a ocupat un loc central în
preocupările statului. Bugetul armatei pe anul 1916 a fost de 115 000 000 lei (ce reprezenta
17,8% din bugetul general), ulterior a suferit modificări substanţiale. Începând cu anul 1914 s-au
votat mai multe credite pe 17 aprilie 1914 - un credit de 37 milioane, plus încă 70 de milioane
pentru cumpărarea de materiale de război, şi pentru instrucţie în următorii patru ani *; 20 februarie
1915 – 200 milioane lei pentru achiziţii de armament, echipament şi muniţii; 25 iunie – 400
milioane lei; 6 aprilie 1916 – 150 000 000 lei. În timpul războiului de întregire naţională (1916-
1918), bugetele armatei au încetat să fie discutate public în Parlament*.
Deși existau fonduri, era prea tărziu pentru a se mai face ceva. După insuccesul operației
armatei române de oprire a ofensivei inamicului s-a impus o retragere generală spre sudul
Moldovei. Retragerea s-a desfășurat în condiții meteorologice grele, ce a dus la noi pierderi
umane și materiale. Situația nou creată a declanșat instaurarea unei stări morale extrem de
scăzute în cadrul comandamentelor și trupelor. La 27 noiembrie 1916, se ia hotărârea ca inamicul
să fie oprit cu forțe rușeste pe liniamentul de la Dunăre până la șoseaua Buzău, Râmnicu Sărat,
iar de aici și până la munți de Armata 2 română. Restul forțelor române trebuiau pregătite,
refăcute pentru a veni în întâmpinarea inamicului45.
La 25 noiembrie 1916 autorităţile de stat părăsesc oraşul Bucureşti de teama inamicului
ce se apropia cu pași repezi, şi se mută în Iaşi, ce devine temporar, noua capitală. La căteva zile,
soseşte şi guvernul condus de Ion I. C. Brătianu 46. După înfrângerea Armatei Române în bătălia
Bucureştiului la 3 decembrie 1916, se trece la retragerea trupelor române în Moldova47.
Rușii nu se grăbeau să acorde sprijinul militar necesar Armatei Române. Trupele ţariste
se retrăgeau de multe ori fără luptă. Din aceste motive, Marele Cartier General român, prin

**
Au fost puse în aplicare, o data cu apariţia Înaltului Decret nr. 2 123 din 16 mai 1914, unde în Art. 1 se preciza că
se deschide, pe seama Ministerului de Război, un credit extraordinar de 37 milioane lei pentru trebuinţele armatei.
Art. 2 stabilea că Ministerul de Război este autorizat, a angaja în cursul celor patru ani viitori, material de război şi
construcţiuni, până la suma de 70 milioane lei, care se vor acoperi în anii în care se vor face plăţile, din resursele
care se vor prevedea atunci din credite speciale. Vezi Colenel (r) Dr. Vasile Popa, op. cit., p. 24.
**
Însă, în decembrie 1916, Parlamentul a aprobat sporirea cu 1,1 miliarde de lei a creditelor acordate anterior
armatei (600 milioane pentru 1915-1916 şi 700 milioane în toamna anului 1916). După legea din 29 decembrie
1916 adoptată de Adunarea Deputaţilor, guvernul devenea autorizat să ia toate măsurile necesare, în cazul în care
camerele Parlamentului ar fi fost închise. Sumele împrumutate de guvern după această lege au avut un caracter
strict secret. Vezi Ionel Romeo Drăgan, op. cit., pp. 98-99. Pe 31 martie 1917 se obţine de la Banca Angliei un
împrumut de 40 000 000 lire sterline, aproximativ 1 miliard de lei. Vezi Dinu C. Giurescu, Istoria României în date,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 336.
45
Col. prof. univ. dr. Ion Giurcă, Mr. lect. univ. Danuț Mircea Chiriac, op. cit., pp. 8-9.
46
Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 333.
47
Ion Şuţa, op.cit., p. 77.

15
Ordinul nr. 1720 din 25 septembrie 1916 a ridicat problema Comandamentului rus de a organiza
linii defensive în toată ţara pentru a se putea regrupa forţele. Pe aceste linii de apărare unităţile
ţariste trebuiau să reziste succesiv în cadrul retragerii. Situaţia s-a complicat odată cu părăsirea
capitalei în data de 6 decembrie 1916. Sediul Marelui Cartier General român a fost mutat în
noaptea de 2 decembrie-3 decembrie 1916 din raţiuni de ordin militar. Se spera păstrarea
graniţelor la vest de Buzău, barând în felul acesta Valahia de Nord la sud în dreapta având munţii
și în stânga Dunărea6 . Ulterior, sediul Marelui Cartier General român a fost transferat la
Bârlad48.
Situația generală afectase și moralul soldaților care era la pământ, în acest sens la 4
decembrie 1916 s-au făcut o serie de avansări în rândul ofițerilor 49. La 4 decembrie 1916,
generalul Dumitru Iliescu*, sub pretextul că moralul corpului ofiţeresc trebuia redresat după
campania defectuoasă din 1916, a acceptat aceste avansări, deşi fusese sfătuit să nu recurgă la un
asemenea gest. Printre avansați s-a numărat şi Toma Dumitrescu, care nota astfel în jurnalul său
de război*: „Am fost şi eu înaintat. Altădată mi-ar fi făcut plăcere. Azi, însă, tristeţea profundă
de nenorocirile armatei noastre sunt atât de mari, că incidentul înaintării mele nu-mi produce
nici o bucurie”50.
Ţara avea nevoie de o persoana care să iasă în față, să îmbărbăteze. Era nevoie de unu ca
Nicolae Iorga*, de vocea lui, de scrisul lui, de încrederea şi speranţa pe care el le insufla şi le
transmitea tuturor românilor. Această realitate s-a putut constata o dată mai mult şi mai
convingător, la Iaşi, în şedinţa Parlamentului, din ziua de 9 decembrie 1916, când Nicolae Iorga
a rostit un discurs care a impresionat şi emoţionat profund auditoriul, lumea politică şi pe cei
mulţi din tranşee, discurs socotit atunci drept „un început al refacerii credinţei în victoria
finală”. Pentru a fi pe deplin sau mai bine înţeles, Iorga a recurs la exemple definitorii din istoria
naţională, în ideea mobilizării ţării la „rezistenţa până la capăt”. „Trebuie, îndemnă oratorul, să
răspundem oriunde am fi, suntem hotărâţi să mergem până la capăt, în credinţa că, dacă s-a
ridicat vreodată vreo religie pe lume, dacă s-a vorbit de dreptate şi ideal, nu se poate, cu nici un
48
Conferenţiar univ. Dr. Constantin I. Stan, Linia fortificată Furu Mare – Racoviţeni – Viziru. Bătălia Râmnicului –
1916 (Contribuţii documentare), în ,,document”, vol. 65, nr. 3, 2014, p. 77.
49
Colonel (r) Petre Otu, op. cit., p. 113.
**
Vezi Anexa nr. 5.
**
Vezi Toma Dumitrescu, Jurnal. Războiul Naţional (1916), Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi indice de
Colonel (r) Petre Otu şi Maria Georgescu, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999, p. 163
50
Prof. drd. Cornel Mărculescu, Un erou dâmboviţean uitat – generalul Toma Dumitrescu (1877-1936), în
,,document”, vol. 59, nr. 1, 2013, p. 40.
**
Vezi Anexa nr. 6.

16
chip, ca înaintea celei mai sălbatice forţe organizate, să piară drepturile unui popor de a trăi pe
pământul în care nu este un fir de ţărână care să nu fi e acoperit de cel mai nobil sânge”51.
Nicolae Iorga aducea un vibrant şi profund omagiu Armatei Române, prin apelul „la
patriotism şi la spiritul de sacrificiu, pe linia drumului ales”52. „Armata noastră, în
împrejurările de faţă, reprezintă un popor întreg. În afară de acei cari se luptă, de cei cari îi
ajută, fiecare cu atât ce poate, în afară de cei cari întovărăşesc fiecare luptă cu suferinţa lor, cu
adâncă vibraţie a fiinţei lor întregi, în afară de ei toţi, nu există popor românesc”, așa a răsunat
glasul atât de cunoscut şi inconfundabil al profesorului Nicolae Iorga în Parlamentul ţării
strămutat în Capitala Moldovei.
În încheierea marelui său discurs, Nicolae Iorga, stăruind pentru rezistenţa şi încredere
până la capăt, avertiza: „Să ne mănânce câinii pământului acestuia mai curând decât să găsim
fericirea, liniştea şi binele din graţia stăpânului duşman”, ceea ce el nu credea să se întâmple, de
vreme ce a rostit celebrele cuvinte atribuite voievodului Petru Rareş „Vom fi iarăşi ce am fost şi
încă mai mult decât atât”. Primul ministru Brătianu, puternic impresionat de discursul lui
Nicolae Iorga, a hotărât să fie tipărit şi afişat în „toate comunele rurale şi urbane”, să fie
distribuit „la toţi ostaşii, care vor găsi acolo, în forma cea mai elocintă, ceea ce trebuie să fie
însufleţirea noastră a tuturor în aceste momente”. Tot atunci, regele Ferdinand a adus laude lui
Iorga pentru înălţătorul său discurs adresat ţării şi ostaşilor ei53.
În Mesajul Tronului, prezentat Parlamentului, la 9 decembrie 1916 şi la care s-au raportat
vorbitorii amintiţi, regele Ferdinand a adus un cald şi frumos omagiu Armatei Române care
„apără pământul strămoşesc încălcat de vrăjmaşi”, socotind că a venit momentul „să spunem
ţăranului că, luptând pentru unitatea naţională, el luptă totodată pentru dezrobirea lui politică
şi economică. Vitejia lui îi dă drepturi şi mai mari asupra pământului pe care îl apară”.
Nicolae Iorga l-a sfătuit pe regele Ferdinand să meargă pe front, printre soldaţi, pentru a
le afla gândurile, pentru a le auzi nevoile, pentru a-i îmbărbăta şi încuraja, pentru a-i asigura că
vor primi pământ. Trebuia o proclamaţie din partea suveranului către ţărani, către Ţară, prin care
să se anunţe ceea ce se avansase în Mesajul Tronului, la 9 decembrie 1916, dreptul ţăranilor la
pământ54.
51
Prof. univ. dr. Constantin Buşe, Intelectuali şi oameni politici în şi despre România în Primul Război Mondial, în
,,document”, vol. 56, nr. 2, 2012, pp. 21-22.
52
Nicolae Isar, Istoria modernă a României, 1774/1784-1918, Editura Universităţii, Bucureşti, 2006, p. 510.
53
Prof. univ. dr. Constantin Buşe, op. cit., p. 22.
54
Ibidem.

17
 La 16 decembrie 1916, și primul ministru Brătianu * a adresat o scrisoare regelui
Ferdinand în care îşi exprima părerea că „trebuie printr-o propagandă activă a ofiţerimii
noastre, să se atragă atenţiunea soldaţilor că toţi luptătorii credincioşi vor avea pământ la
sfârşitul războiului”55.
Regele Ferdinand, la 5 aprilie 1917, aflat în zona frontului, printr-o Proclamaţie dădea
asigurări soldaţilor, că ţăranii vor primi pământ şi drepturi cetăţeneşti. Spunea:
,,Vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, Vă
spun, eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoştiinţa
neamului nostru întreg, aţi câştigat totodată dreptul de a stăpăni într-o măsură mai largă pământul pe
care v-aţi luptat. Eu, regele vostru, Voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la

treburile satului...56”.

Atitudini şi manifestări în favoarea ţărănimii au avut şi, respectiv, au întreprins alte

personalităţi din zonele culturală şi politică, între care s-a distins Barbu Ştefănescu Delavrancea.
Marele scriitor şi orator a ţinut un discurs intitulat „Pământ şi Dreptate”, în data de 9 iunie 1917,
în Camera Deputaţilor, cerând să se dea pământ ţăranilor soldaţi de pe front, punând accentul pe
faptul că „frontul e una, cu frontul să fim una”. „Să dăm ţăranilor eroi ceea ce trebuie să le dăm
şi să le dăm din toată inima şi cu toată dragostea noastră. Să le dovedim că la fiecare picătură
din sângele lor picură o lacrimă fierbinte din ochii noştri”57.
Demersurile insistente, repetate ale lui Nicolae Iorga şi Barbu Ştefănescu Delavrancea,
ale altor oameni din lumea culturii şi din cea a politicii pentru înzestrarea ţăranilor cu pământ,
pentru ameliorarea condiţiilor lor de viaţă şi pentru un nou statut al lor în societatea românească
au izbândit în cele din urmă. Astfel, proiectele de legi pentru reforma agrară şi pentru legea
electorală au ajuns în dezbaterea Parlamentului, ceea ce a contribuit la întărirea „convingerii
soldaţilor de pe front, că în România unită pentru care luptau vor avea o situaţie economică mai
bună şi drepturi politice mai largi”.
La 14 şi la 20 iunie 1917, Camera Deputaţilor şi, respectiv Senatul au adoptat cele două
proiecte care au devenit legi. Aproape 2,5 milioane hectare de pământ urmau să fie date în
proprietate ţăranilor-ostaşi. Referindu-se cu satisfacţie la adoptarea celor două legi, Nicolae Iorga

**
Ion I. C. Brătianu. Vezi anexa nr. 7.
55
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Casa Regală, dosar nr. 4 /1916, f. 6, (în continuare A.N.I.C.).
56
Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 336.
57
Prof. univ. dr. Constantin Buşe, op. cit., p. 23.

18
a spus „ceea ce facem azi e numai fapta iubitoare de a strânge brâul ostaşului român, de a-l
îmbărbăta cu aceste reforme”58.
Măsurile concrete de reorganizare a Armatei Române, masiv sprijinite, uman și material,
și de aliatul francez, au făcut ca încrederea în forţele proprii să se reactiveze continuu, după ce
starea morală a trupelor ajunsese destul de precară în urma groaznicelor înfrângeri suferite în
toamna anului 1916. Astfel, guvernul avea speranţe tot mai mari asupra posibilităţii ca România
să se menţină pe aliniamentul pe care se retrăsese, precum și asupra faptului că va putea să-și
apere și să-și conserve identitatea statală în teritoriul Moldovei, până în momentul în care o
conjunctură internaţională favorabilă poate face posibilă recucerirea teritoriilor vremelnic
pierdute. Noua starea de spirit ce se crease, a contribuit într-o măsură însemnată la creşterea
rezistenţei, tenacităţii şi vitejiei Armatei Române, aşa cum s-a putut constata în marile bătălii
desfăşurate în vara lui 191759.

2. Sprijinul rușilor
Din toamna anului 1916 au sosit o serie de misiuni militare din partea Franţei, Marii
Britanii, Italiei şi Rusiei.
Crearea unor măsuri de apărare, duce la eficiență numai dacă există și o armată bine
echipată care să apere poziția avantajoasă. Astfel, în urma conferinței de pe 20 august 1916,
organizată de Ministerul de Război englez, David Lloyd George, s-a aprobat ajutorul pentru
România. Trimisul nostru colonelul Vasile Rudeanu*, îi raporta ministrului de război Vintilă I. C.
Brătianu*, următoarele prevederi acceptate de ministrul Lloyd George și șeful Statului Major
General imperial englez, generalul Robertson:
– România urma a primi de îndată, înainte de a se închide portul Arhanghelsk, 400 de mitraliere
cu accesorii și muniţie;
– fabricarea cartușelor calibru 6,5 mm pentru armamentul românesc urma să înceapă în luna
decembrie; producţia trebuia să fie, pentru început, de 3 milioane cartușe pe săptămână, mărindu-
se progresiv până la 1 milion pe zi; tunurile grele nu puteau fi livrate înainte de începutul anului

58
Prof. univ. dr. Constantin Buşe, op. cit., p. 23.
59
Colonel (r) Dr. Vasile Popa, op. cit., p. 12.
**
Anexa nr. 8.
**
Anexa nr. 9.

19
următor, dar generalul Robertson s-a angajat să telegrafieze la Stavka *, pentru ca din cele 300
obuziere de 114 mm predate de Anglia Rusiei, 100 bucăţi să fi e cedate României; în același scop
guvernul român trebuia să intervină și el la Petrograd pentru perfectarea actelor de transfer60.
În Rusia, misiunea română a cunoscut dificultăţi deosebite, generate de o politică
confuză,
lipsită de luciditate și constanţă faţă de cooperarea româno-rusă, inclusiv în domeniul
aprovizionării cu materiale de război. Cu toate acestea, exceptând problemele generate de
transportul și tranzitarea materialelor peste teritoriul Rusiei, misiunea română condusă de
căpitanul Drăgănescu a desfășurat, o activitate bună, deși gama produselor căutate pe piaţa rusă a
fost foarte diversă. S-au comandat muniţii de infanterie și artilerie, puști, mitraliere, încălţăminte
pentru trupă, conserve alimentare, uleiuri diverse, instalaţii, scule și materii prime pentru
stabilimentele militare
etc. La 19 noiembrie 1916 căpitanul Drăgănescu comunica Direcţiei Generale a Muniţiilor că
deja a expediat 123.000 de puști „Waterly” cu 62 milioane de cartușe, 40.000 de perechi bocanci
trupă, aproximativ 3 milioane de conserve și alte materiale necesare armatei. Întreaga comisie ce
se afla în Rusia acţiona sub coordonarea ministrului român de la Petrograd, Constantin
Diamandy*, care, pe lângă sarcinile diplomatice fusese mandatat și cu rezolvarea acestor aspecte.
Primele contacte pe care le-a avut cu împăratul Rusiei și cu generalul Mihail Alexeev *, au
fost bune. În urma discuţiilor, Diamandy raporta ministrului de Război, Vintilă Brătianu, că:
,,Împăratul ne asigură de satisfacerea intereselor noastre, iar generalul Alexeev, merge și
mai departe, își ia angajamentul că: [...] atât în ceea ce privește cumpărăturile de fontă și
de oţel, cât și în privinţa transporturilor prin Rusia, prin Arhanghelsk sau Vladivostok, acum
sau la iarnă, direct sau prin Alexandrowski, ne va acorda tot sprijinul”.
Formula de încheiere era de-a dreptul surprinzătoare, generalul declarând: „nici mai mult
nici mai puţin că, pentru maiestatea sa împăratul și pentru excelenţa sa, interesele României și
Rusiei se confundă”. Impresiile bune s-au menţinut, în practică însă, probleme s-au înregistrat în
porturile de descărcare rusești din Arhanghelsk, Vladivostok și Romanoff. Aici, sub diverse
pretexte, vasele românești sau străine încărcate cu materialele destinate României erau rău
**
Stavka a fost sediul Marelui Cartier General al armatei imperiale ruse până la izbucnirea revoluției ruse din
februarie 1917.
60
Colonel (r) Dr. Vasile Popa, op. cit., p. 10.
**
Vezi Anexa nr. 10.
**
Mihail Alexeev (3 November 1857 – 25 September 1918) a fost șeful Marelui Stat Major al Armatei ruse, cu sediul
la Stavka.

20
planificate la descărcare, producându-se întârzieri îngrozitor de mari 61. Probleme vor fi rezolvate
peste căteva luni prin convenția Manikowsky-Paraschivescu, prin care se specifica că operaţiile
de recepţie, descărcare și expediţie a materialelor de război, urmau să se facă de către comisii
ruse, engleze și franceze constituite pentru fiecare port de destinaţie. Materialele urmau să fie
transportate către depozitele destinate în acest scop României sau în localităţile unde aveau să fie
instalate fabricile evacuate din ţară, prin grija și responsabilitatea organelor rusești, în strânsă
legătură cu legaţia română din Petrograd. Se menționa și că toate materialele aflate în descărcare,
în transport sau depozitare rămân în proprietatea exclusivă a guvernului român. De asemenea,
guvernul rus se obliga să ia toate măsurile pentru conservarea materialelor române în cea mai
bună stare și să nu facă diferenţă între transporturile rusești și cele destinate României.
Administrarea generală a depozitelor urma să se facă de către autorităţile ruse, iar
operaţiunile de gestiune-contabilitate, de către agenţii români nominalizaţi de guvern. Se
specifica, de asemenea, că legaţia României era singurul organ autorizat și recunoscut de
guvernul imperial pentru a trata cu autorităţile ruse chestiunile referitoare la materialul român
sosit în Rusia, depozite și toate diferendele care pot interveni. Privind aprovizionările din Rusia,
guvernul imperial se angaja să furnizeze României, în timp de 6 luni , un număr de 3.000 de
obuze de 75 mm, 500 de obuze de 105 mm, 100 obuze de 152 mm, 2.000 obuze de 57 mm, în
fiecare zi; 400 mitraliere „Maxim” complete, cu dotaţie iniţială de 18.000 de cartușe și o dotaţie
lunară de 3.000 de cartușe pentru fiecare mitralieră; alte cantităţi însemnate de cartușe,
explozibili sau pulberi.
În plus, faţă de aceste materiale și muniţii, guvernul imperial rus își lua angajamentul să
facă tot posibilul pentru satisfacerea tuturor nevoilor Armatei Române, punându-se de acord cu
Franţa și Anglia62.
Pe 1-20 februarie a avut loc Conferinţa interaliată de la Petrograd *, unde peste prezentat
principele moştenitor Carol, împreună cu premierul Ion I. C. Brătianu. Au avut loc întrevederi
particulare cu principalii delegaţi, reprezentanţii Marilor Puteri la Conferinţă, în care s-a discutat
situaţia militară a României după campania din 1916, şi s-au primit asigurări că aranjamentele
Aliaţilor privind furnizarea de armament vor fi respectate63.
61
Colonel (r) Dr. Vasile Popa, op. cit., p. 11.
62
Idem, pp. 11-12.
**
A avut loc pentru pentru încheierea unui acord privind problemele militare, politice şi financiare dintre puterile
occidentale ale Antantei şi Rusia. Vezi Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 335.
63
Vezi Dinu C. Giurescu, Istoria României în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 335.

21
 La sfârşitul lunii februarie şi începutul lui martie 1917, când la Petrograd se dădeau
ultimele lupte pentru dărâmarea ţarismului (revoluţia burghezo-democratică) şi înlăturarea
vechiului regim cu unul nou, guvernul provizoriu manifesta prin prinţul Lvov (liberal), la
Chişinău, şi în întreaga Basarabie, o linişte deplină. Se instaurase și se menţinea cu ajutorul
guvernatorul Voronovici, prin armată, curţi marţiale şi stare de asediu.
La 5 martie abia, soseşte o telegramă oficială de la Petrograd (de la noul guvern
provizoriu), prin care se anunţa că Basarabia nu mai este sub Imperiu şi că de acum înainte se
poate bucura de libertate „svoboda” şi toţi cetăţenii ei erau chemaţi să susţină noul guvern. Cum
la Chişinău tot ce venea de la Petrograd era ordin, au răspuns ca la comandă, în primul rând toţi
funcţionarii (în majoritatea lor de alte etnii decât cea română). Ei s-au adunat după departamente,
încă în uniformele ţariste şi au ales comitete profesionale cuprinzându-i pe cei de la poştă, de la
zemstve, de la şcoli (profesorii), avocaţii, inginerii, hotarnici, medicii, funcţionarii administrativi
şi cei de la finanţe etc. S-au trimis telegrame de închinare noului regim şi blamare a celui vechi
„reacţionar şi înjositor”. Masele mari orăşeneşti şi rurale au rămas în aşteptare.
La 13 martie, ca şi la Petrograd şi Odessa, se constituie la Chişinău, şi în alte oraşe
basarabene, soviete ale lucrătorilor şi soldaţilor. Organismul a funcționat cu preşedintele Galiţki,
secretarul Izbeştsky, și alți membrii ca, Crâlov, Crupovici, Vaisman, Fihman ş.a..
La 22 martie se constituie aparte Sovietul deputaţilor, muncitorilor şi soldaţilor din
Chişinău. După modelul Petrogradului şi Odessei, adunările publice se înmulţesc, se votează
rezoluţii pentru „guvern şi revoluţie”. Din lipsă de studenţi, se constituie o „alianţă a elevilor de
liceu din capitala Chişinău”. Foarte rapird, apar sindicate de toate felurile: al brutarilor,
cotingarilor, cofetarilor, bucătarilor, chelnerilor, portarilor, vizitiilor, feciorilor de casă,
servitoarelor şi servitorilor, cu comitete, preşedinţii, adunări, discursuri şi rezoluţii ca: „Jos cu
Ţarul şi Rasputin”, „revoluţie fără sânge”, „pentru guvernul libertăţii” ş.a.
Toate aceste manifestaţii erau chemate să reprezinte mişcarea proletariatului conştient
care în Basarabia lipsea cu desăvârşire. Din ordinul guvernului provizoriu de la Petrograd, în
toate provinciile ruseşti, înclusiv și în Basarabia, vechii administratori au fost înlocuiţi cu
preşedinţii zemstvelor, ce au devenit comisari ai guvernului.
La primării, în locul şi pe lângă consiliile comunale, s-au format comitete executive,
formate din reprezentanţi ai noilor organizaţii sociale şi politice, inclusiv soldaţi în unele locuri.

22
 În schimb, guvernul provizoriu de la Petrograd dezvoltă o puternică propagandă pentru
„adâncirea revoluţiei”. Noile partide, grupuri şi organizaţii de la centru îşi trimit reprezentanţi în
toate oraşele, satele şi pe toate fronturile, deci şi în satele şi oraşele din Basarabia, precum şi
printre moldovenii mobilizaţi în diferite târguri şi pe diferite fronturi64.
Probleme precum: libertăţile, războiul, armata, revoluţia, disciplina, chestiunile agrară, şi
cele economice, sunt dezbătute peste tot de competenţi şi incompetenţi, de interesaţi şi
dezinteresaţi, de dogmatici şi sceptici, de entuziaşti şi blazaţi, de proşti şi deştepţi, de toată
lumea, doar este deplină egalitate, fraternitate şi libertate de exprimare.
În fostul Imperiu apar şi se adâncesc mişcările naţionale: polonezii şi ucrainenii îşi
manifestă împotrivirea faţă de ruşi, exemplul lor fi ind urmat de basarabeni. Pe toate fronturile,
ca şi în târguri, între soldaţi se produce disocierea şi clasarea grupurilor pe naţionalităţi. Peste tot
apar conducători naţionali, grupurile neruseşti se susţin reciproc împotriva formei de stat unitar
rus. Toate mişcările naţionale sunt rezervate la început, fără declaraţii solemne de separatism.
Cât priveşte provincia românească de la est de Prut, din punct de vedere propagandistic,
guvernul de la Petrograd a rezervat Basarabiei o situaţie cu totul specială, faţă de celelalte
provincii ale fostului Imperiu Ţarist65.
La 5 aprilie 1917 cel însărcinat să conducă noua formulă organizatorică a structurilor
militare ce vor funcționa în Rusia, a fost ministrul Diamandy. Situația dificilă din Rusia, a făcut
ca legaţia română din Petrograd să fie singurul organ românesc recunoscut de autorităţile rusești
pentru asemenea operaţiuni. În această nouă formulă organizatorică continua să activeze și
Biroul de aprovizionare, existent deja pe lângă legaţie, condus de căpitanul Șefan Drăgănescu.
Biroul se ocupa de toate chestiunile de aprovizionare a armatei și serviciilor Armatei Române,
precum și de celorlalte autorităţi ale statului, cum ar fi eventualele misiuni speciale ce vor fi
trimise. În funcţie de comenzile primite din ţară, personalul biroului trebuia să facă toate
demersurile necesare pe lângă autorităţile ruse sau firmele particulare indicate de acestea, să
recepţioneze materialele, să le expedieze în ţară și să lichideze conturile cu furnizorii.
O altă structură, în strânsă legătură cu cea de mai sus, era Biroul depozitelor și
transporturilor, care nu exista, trebuia înfiinţat sub conducerea căpitanului-comandor Mihăilescu,
și care urma a se ocupa de întreaga chestiune a sosirii materialelor în porturi, transportarea lor pe

64
Comandor (r) prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Dr. Luiza Lazăr Rotaru, 1812-2012 Sfatul Ţării – primul parlament al
Basarabiei şi unirea cu Ţara, în ,,document”, vol. 56, nr. 2, 2012, p. 26.
65
Comandor (r) prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Dr. Luiza Lazăr Rotaru, op. cit., p. 27.

23
căile ferate către ţară sau către depozitele românești ce urmau a fi reorganizate, de asemenea,
prin grija sa. Momentan, în Rusia funcţionau următoarele depozite pentru primiri de materiale:
- Depozitul Karlovka pentru muniţii de artilerie și infanterie, care nu erau necesare urgent; șeful
acestui depozit era maiorul intendent Nestor, ajutat de locotenentul administrato Leonida și șeful
de gară Georgescu;
- Depozitul Kremenciuc pentru armamentul de artilerie, trăsuri de materiale, mașini, metale,
pulberi, explozibili; era condus de inginerul Pleiniceanu, ajutat de locotenentul Slăvescu;
- Depozitul Poltava pentru materiale generale, era condus de inginerul Popescu ajutat de
sublocotenentul G. Gheorghescu;
– Depozitul Odessa pentru muniţii de artilerie și infanterie, materiale sanitare etc.; era condus de
inginerul M. Saligny ajutat de locotenentul Gh. Gorăneanu;
– Depozitul Vologda condus de maiorul intendent C. Minculescu, ajutat de sublocotenentul
Mircea Pancu.
La fiecare depozit mai erau detașate câte 20 de grade inferioare pentru munci și activităţi
administrative. Această structură organizatorică va fi adaptată în timp, în funcţie de nevoi, astfel
încât, în august 1917, mai funcţionau alte două depozite, la Nikolaev (pentru echipamente și
subzistenţe) și la Tiraspol (pentru muniţiile de artilerie).
Biroul evacuărilor a fost o nouă structură înfiinţată, de asemenea, în baza Convenţiei
„Paraschivescu”. Rolul acesteia era să se ocupe de evacuarea lucrătorilor, mașinilor și instalarea
fabricilor românești, așa cum fusese stabilit cu autorităţile ruse. Pentru iniţierea primelor măsuri
de acest gen, plecaseră la Kiev inspectorul general Grigore Cazimir și inginerul M. Cioc. În ceea
ce privește instalarea fabricii românești de afete pentru tunuri și chesoane în sudul Rusiei, fusese
trimis deja la Odessa inspectorul general N. Ștefănescu, la 20 martie 1917 care, împreună cu
delegatul artileriei ruse Braikievici, urmau să stabilească detaliile de instalare și condiţiile de
fabricaţie.
Toate transporturile erau urmărite de Biroul transporturilor române Odessa, aflat sub
conducerea comandorului Pantazi, ce era un organ exterior66.
Guvernul român, încă din cursul lunii aprilie 1917, se preocupa de cantităţile foarte mari
de materiale care fuseseră trimise din Occident și care, dintr-un motiv sau altul, rătăceau în
porturile, gările și triajele rusești, unele dintre ele fiind chiar ridicate și folosite de către
66
Colonel (r) Dr. Vasile Popa, op. cit., pp. 12-13.

24
autorităţile locale rusești. Din acest motiv a fost dată o Notă, un document întocmit la 15 aprilie
1917, asupra materialelor destinate României, care se găsesc în porturile și depozitele rusești. Se
evidenţia următoarea situaţie:
- în portul Romanoff se găseau 4.526 tone materiale, descărcate de pe vaporul „Rachel” la 15
februarie 1917; 2.538 t materiale descărcate de pe vaporul „Jiul” la 24 ianuarie 1917 și 1.581 t
materiale descărcate de pe vaporul „București” la 12 martie 1917; în total 8.645 tone;
- în portul Economia se găseau 7.000 t materiale, dintre care 315 t destinate aviaţiei, 70 t
materiale de intendenţă, 85 t materiale de geniu, 195 t automobile sanitare, precum și mari
cantităţi de metale diverse, totalizând 9.940 t;
- în depozitele Vologda – 351 vagoane materiale; Karlovka – 360 vagoane materiale;
Kremenicuck – 382 vagoane materiale și Odessa – 494 vagoane materiale, volumul total blocat
din aceste ultime depozite cifrându-se la aproximativ 1.587 vagoane, conform datelor înregistrate
la 30 martie 1917.
De asemenea, în gările și triajele rusești se mai găseau alte mari cantităţi de materiale,
rămase încă din luna decembrie a anului 1916. Problema materialelor trimise din Occident, care
rămăseseră blocate, ascunse prin Rusia, a căpătat dimensiuni semnificative, ceea ce a alarmat
autorităţile franceze și engleze, intrigate de faptul că acestea nu ajungeau la destinaţie. S-a
recomandat astfel ca problema să fie repede rezolvată, aliaţii anunţându-și disponibilitatea de a
sprijini eforturile autorităţilor române.
Pentru căutarea acestor materiale și clarificarea situaţiei au fost trimiși în Rusia
locotenentul Marie din Misiunea Militară Franceză și căpitanul Rădulescu, ca delegat din partea
Direcţiei Generale a Muniţiilor. Generalul Berthelot, a avut sclipitoarea idee de a-l trimite pe
ofiţerul francez, pe motiv că pentru efortul considerabil pe care îl face Franţa în a furniza
materiale de război României, se justifică prezenţa unui ofiţer francez care să controleze
condiţiile de transport și eventual să hotărască, în acord cu autorităţile ruse și delegatul
Ministerului de Război român, modificarea situației actuale.
De asemenea, ministrul Diamandy, o dată cu crearea acestor organisme amintite mai sus,
era eliberat de sarcini, și putea a se ocupa mai îndeaproape de chestiunea relaţiilor cu cele mai
înalte autorităţi rusești, pentru a găsi soluţii optime pentru Statul Român67.
3. Serviciului de informații și contrainformații româno-rus
67
Colonel (r) Dr. Vasile Popa, op. cit, p. 13.

25
 La 5-12 mai 1917, în urma schimbării regimului politic din Rusia, premierul român Ion I.
C. Brătianu însoțit de generalul Prezan au efectuat o călătorie la Petrograd, unde au purtat
convorbiri cu noi autorități de aici, în privința continuării colaborării militare dintre cele două
state. S-au pus de acord și asupra unor măsuri privind îmbunătățirea serviciului informativ pentru
asigurarea ordinii interne pe front și în spatele frontului armatelor româno-ruse. În acest scop, a
fost desemnat un delagat al Siguranței Generale române pe lângă Marele Cartier General al
armatei ruse din Moldova, și anume inspectorul general de poliție Romulus P. Voinescu.
Comisarii de poliție români au primit unii dintre ei, rolul de a fi atașați pe lângă marile unități
militare ruse.
Colaborarea româno-rusă a dus și la constituirea unui Serviciului de informații și
contrainformații româno-rus, organ necesar, cu un rol de prevenire a pătrunderii serviciilor
secrete ale inamicului în rândul trupelor militare*. Sediul s-a aflat în orașul Roman, aici șef era
Romulus P. Voinescu, ajutat de subinspectorul de poliție I. Vameșu și de comisarii de poliție I. I.
Georgescu și Theodor Culitza. Cel din urmă a întocmit o lucrare, numită „Poliția de informații și
contrainformații”, apărută în 1938. În carte se găsesc principalele realizări ale activității
structurii acestei informative. În cadrul Serviciului de informații și contrainformații româno-rus
funcționa Biroul de contrainformații rus, care dispunea de o sută de cadre și era condus de
generalul de jandarmi Leontovici, și ajutat de locotenent-colonelul Bondarenco.
La baza acestui serviciu a stat „Regulametul Serviciului de Contrainformații Român, în
colaborare cu Serviciul de Contrainformații Rus”, emis de Marele Cartier General al Armatei
Române. În art. 1*, regulamentul prevedea necesitatea colaborării dintre organele de
contrainformații române și cele ruse, atât în vederea contracarării acțiunilor de spionaj ale
inamicului, cât și pentru descoperirea oricăror infracțiuni săvârșite împotriva celor două armate68.
Cadrele Serviciului româno-rus au primit instrucțiuni privind restricțiile de circulație ce
trebuiau respectate de către persoanele care se deplasau pe șosele, ape sau zona operațiunilor
militare. Erau vizați străinii aflați în Moldova.
Serviciului de informații și contrainformații româno-rus a inițiat și realizat acțiuni de
dezinformare. Inamicul a primt informații false, cu ajutorul tinerilor din teritoriul ocupat, care
**
Până la constituirea acestui serviciu, activităţile informative erau desfăşurate de agenţii din poliţia de siguranţă,
ataşaţi pe lângă Comandamentele Militare. Vezi Pavel Moraru, File din memoriile unui ofiţer de informaţii român
din timpul Primului Război Mondial, „Transilvania”, nr. 3, 2009, pp. 66-67.
**
Pentru mai multe informații consultă Anexa nr. 11.
68
Cristian Troncotă, op. cit.,, p. 67.

26
erau agenți dublii. Pentru început, aceștia erau recrutați și instruiți de serviciile germane pentru a
culege informații din Moldova despre pregătirile militare române, dar ei din „iubire de Țară” se
predau organelor de poliție militară ale armatei române. În urma unei anchete, aceștia erau
reinstruiți de Serviciului de contrainformații româno-rus și retrimiși în teritoriul ocupat inamic cu
date și informații eronate. Despre funcționarea acestui sistem nou de spionaj, ofițerul de poliție,
Theodor N. Culitza făcea următoarea apreciere în lucrarea sa „Poliţia de informaţiuni şi contra-
informaţiuni pe timp de campanie”*: „Acest sistem nou de spionaj a dat de multe ori rezultate
satisfăcătoare pentru noi”69.
Serviciului de contrainformații româno-rus, în colaborare cu, comandamentele militare
ale armatei române și organele de siguranță, a contracarat acțiunea de propagandă și
dezinformare a Puterilor Centrale. Alte acțiuni au fost de a dejuca o serie de acțiuni cu caracter
diversionist inițiate de serviciile de spionaj ale Puterilor Centrale, care răspândeau manifeste ce
încurajau ostașii români să dezerteze, și confiscarea banilor românești falși parașutați în Moldova
pentru a produce inflație.
S-a efectuat o pregătire temeinică a contraofensivei armatei române, pentru respingerea
atacurilor trepelor germano-austro-ungare, care vizau cucerirea Moldovei și desființarea statului
român, prin culegerea de informații sigure și precise despre forțele militare ale inamicului.
Pentru procurarea acestor informații, identificarea pozițiilor ocupate de unitățile militare inamice,
urmărirea mișcărilor și descifrarea planurilor de luptă, cunoașterea stării de spirit a populației
civile din interiorul țării ocupate și susținerea mișcării de rezistență a acestei, s-au organizat de
către structurile informative românești centre și puncte de informare în spatele trupelor germane
și austro-ungare. S-au transmis informații despre dispozitivul trupelor germane și despre
Comandamentul General al Puterilor Centrale de la Focșani, prin agenți trimiși în frontul inamic
prin punctul Doaga, de către Serviciul de siguranță de la Focșani.
Informațiile erau culese și transmise în Moldova printr-un loc secret, folosit drept căsuță
postală, greu accesibil. Informațiile codificate mai erau transmise și cu ajutorul porumbeilor
călători. Se știau mișcările armatei germane, atât de bine, încât zilnic românii erau cu un pas
înaintea lor. Un rol însemnat, l-a avut și comisarul de poliție, Alexandru Popovici, din Brăila,

**
Apărută în anul 1938, lucrarea a fost elaborată încă în 1925 după notele luate în timpul Marelui Război pentru
dezrobirea neamului 1916- 1918, de către Theodor N. Culitza, ce era ofiţer de poliţie. Făcea parte din Serviciul de
informaţii şi contrainformaţii româno-rus, pe frontul din Moldova. Vezi Pavel Moraru, op. cit., p. 65.
69
Cristian Troncotă, op. cit., p. 68.

27
care rămas în teritoriul ocupat, a antrenat tineretul școlar pentru a culege informații despre
inamic, dar și urmărirea mișcărilor și pregătirilor de luptă efectuate de către trupele Puterilor
Centrale în zona Bărăganului, pentru identificarea sistemului de apărare și a locului de amplasare
a depozitelor militare. Informații se transmiteau zilnic prin sticle aruncate pe Dunăre.
Informațiile erau notate codificat pe o bucată de hârtie, și introduse în sticle închise ermetic, care
erau culese de cadre ale unităților militare la Galați *. Comisarul Popovici și 10 locuitori români
au fost descoperiți de inamic și împușcați pe motiv de „spionaj” în favoarea serviciilor
informative românești70.
Printre eroii mișcării de rezistență a fost și țăranul Vasile Chilian, care a organizat un
grup cu sarcini informative, în regiunea Vrancea. Românul a reușit să penetreze cercurile
ofițerilor germani, făcându-le câteva servicii pentru a le căpăta încrederea pentru a putea să
culeagă informații valoroase pentru comandamentele armatei române. Cu ajutorul
Comandamentului german, el a construit o moară pe malul râului Putna, chiar la marginea
frontului român. „Moara lui Chilian” îndeplinea funcții multiple: servea drept ascunziș pentru
prizonierii români evadați din lagărele germane, organiza trecerea acestora în Moldova și
transmitea informații despre dispozitivul și dotarea trupelor inamice comandamentelor
românești. Grupul de rezistență număra 28 de cetățeni români din satul Tichiriș, ce erau oameni
simpli, plugari, învățători, preoți, proprietari și personal medical de la spitalul din Vidra71.
Grupul de rezistență condus de Vasile Chilian a fost descoperit în urma eșuarii unor
prizonieri români de a trece râul Putna și a duce în Moldova informații secrete. Chilian împreună
cu 5 membrii ai grupării sunt torturați pentru informații, însă cu tărie ei nu fac destăinuiri
importante. În cele din urmă, pe 18-24 august 1917, sunt condamnați de organele de poliție
militară germană la moarte72.
Cu faima de provincie, cu multe elemente antisemite şi cu tendinţe separatiste,
contrarevoluţionare, Basarabia era suspectată de a deveni „Vandeea” revoluţiei ruseşti. De aceea,
aici s-au luat măsuri speciale şi anume trimiterea de propagandişti ai revoluţiei. Socialiştii
populari (Smidt şi Cristi) trimit agitatori la sate; la fel sovietul lucrătorilor, soldaţilor şi ţăranilor
**
Când a aflat despre acest mijloc de transmitere a informaţiilor, „inamicul a instalat pe Dunăre în josul Brăilei nişte
plăşi de sârmă ţesută, prin care se prindeau orice corpuri solide”. Vezi Pavel Moraru, op. cit., p. 71.
70
Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete românește de la Cuza la Ceaușescu, Editura „Ion Cristoiu” S.A.,
București, 1999, pp. 69-70.
71
Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete românește de la Cuza la Ceaușescu, Editura „Ion Cristoiu” S.A.,
București, 1999, p. 71.
72
Cristian Troncotă, op. cit., p. 72.

28
de la Odessa. Kerensky, şeful efectiv al guvernului provizoriu, la 19 mai, trimite la Chişinău pe
primul senator al revoluţiei, omul său de încredere, Socolov. Acesta şi însoţitorul său la
Chişinău, Vengherov, au asistat la primul Congres al ţăranilor din Basarabia, unde s-au convins
de existenţa în provincia românească a antagonismului dintre ruşi şi basarabeni şi de dorinţa de
autonomie a moldovenilor. În acest spirit, ei au raportat guvernului de la Petrograd că este nevoie
a se trimite în Basarabia cât mai mulţi propagandişti ai revoluţiei.
Aşa ajunge, în primăvara anului 1917, la Chişinău, Bresco-Breşconscaia, căreia Erhan îi
raporta cu ocazia sosirii ei la Chişinău, că cei 40 de propagandişti trimişi erau arestaţi pe la sate
de către localnici.
Ion Inculeţ, în 1929, în revista „Generaţia Unirii” publica articolul „O revoluţie trăită”,
prin care aducea la conoștință de pregătirea încă din martie a unui grup de 80 de agitatori,
majoritatea soldaţi, timp de 2 luni, câte 8 pentru fiecare judeţ, care să fie trimişi în Basarabia
pentru a propovădui ideile revoluţiei, inclusiv unitatea cu statul rus. Guvernul provizoriu (Lvov)
a aprobat selectarea lor dintre soldaţii moldoveni, pregătirea, finanţarea acţiunii şi trimiterea a 40
de persoane la Chişinău, începând cu 1 iunie 1917. Propagandiştii au invadat Basarabia, aducând
cu ei un întreg arsenal de manifeste, apeluri şi broşuri, care expuneau sarcinile revoluţiei ruse.
Sub conducerea lui A. Smidt şi V. Cristi, la Chişinău s-a înfiinţat o secţie specială, care avea
sarcina de a traduce şi răspândi broşurile politice pentru „adâncirea revoluţiei ruseşti printre
moldoveni”.
Conducătorul grupului de propagandişti aduşi în Basarabia a fost Pantelimon Erhan, cel
care va deveni preşedinte al Sovietului gubernial al deputaţilor ţărani. În paralel, la Chişinău, sub
imboldul dreptului la autodeterminare naţională, propagat de revoluţia rusă, se dezvoltă mişcarea
naţională. La 3 aprilie se constituie Partidul Naţional Moldovenesc. Primul preşedinte a fost P.
Gore; vicepreşedinte – V. Herţa; secretar general – Pantelimon Halippa; preşedinte de onoare –
V. Stroescu. S-a constituit un nucleu din români basarabeni – proprietari, intelectuali, profesori şi
studenţi, la care au aderat ulterior militari din diferite centre ale Rusiei şi României, ca Odessa,
Iaşi, Roman, Ecaterinoslav, Kiev, Novo-Gheorghiev, Sevastopol etc.
La 9 aprilie, Partidul Naţional Moldovenesc îşi publică programul, care printre altele
cuprindea: autonomie administrativă, judecătorească, bisericească şi socială a Basarabiei în
cadrul Federaţiei Ruse; Dietă provincială „Sfatul Ţării”; trimiterea unor delegaţi (reprezentanţi)
la Centru şi a unui reprezentant pe lângă „stăpânirea de sus”; administraţia şi şcolile să se afle în

29
mâinile moldovenilor; naţionalizarea şcolii şi bisericii; naţionalizarea armatei şi oprirea
colonizării Basarabiei; limba română în şcoli, armată, administraţie şi biserică; aceleaşi drepturi
pentru moldovenii de dincolo de Nistru şi în problema agrară – expropierea şi împroprietărirea
ţăranilor.
Cu elaborarea programului de acţiune a Partidului Naţional Moldovenesc începea în
Basarabia perioada romantismului revoluţionar, care a cuprins lunile martie, aprilie, mai,
perioadă în care ideea de organizare revoluţionară abia se contura. Svoboda, după 100 de ani de
întuneric, era cuvântul la ordinea zilei în Basarabia. Din luna aprilie încep să se desfășoare în
Basarabia primele adunări ale diferitelor organizaţii naţionale, agrare, cooperatiste, culturale și
bisericești, care reprezentau majoritatea populaţiei și care se pronunţă pentru viitorul provinciei73.
Astfel, la 7 aprilie, la Chișinău, are loc Adunarea Uniunii Cooperativelor. Moţiunea
adoptată avea drept fundament autonomia administrativă, bisericească, culturală și economică.
Pentru realizarea autonomiei se cerea: organizarea unui corp legislativ local – Sfatul Ţării,
Divanul Ţării. Problema reformei agrare nu se punea aici. Se repetau apoi în linii generale
prevederi din Programul Partidului Moldovenesc. La 18 aprilie se constituie Adunarea ofiţerilor
și soldaţilor din Odessa, formată din 10.000 de ostași și organizată de către Cateli, Anton Crihan,
N. Ciornei, toţi din judeţul Bălţi. Era prezidată de căpitanul de stat major E. Cateli, ajutat de
Pantelimon Halippa, voluntarul Păscăluţă și I. Pelivan.
Adunarea a avut un mare răsunet în întreaga Basarabie, fiind compusă în majoritate din
ţărani îmbrăcaţi în haină militară. Aceasta cerea: „Basarabia să nu mai fie ocârmuită ca o ţară
supusă, ci ca o ţară slobodă”, cu Sfatul Ţării compus din „deputaţii tuturor noroadelor ce
locuiesc în Basarabia”; limba română să fie introdusă în învăţământ, biserică, administraţie și
justiţie; pentru prima dată se aducea în discuţie problema agrară; problema formării cohortelor
moldovenești.
O activitate deosebită o desfășura în această direcţie Anton Crihan. Generalul Scerbacev,
comandantul frontului româno-rus de la Iași, prin telegrama nr. 156370 a aprobat formarea și
trimiterea în Basarabia a 16 cete mobile de miliţieni recrutaţi dintre soldaţii născuţi în Basarabia,
care au fost răniţi nu mai puţin de două ori. Pentru conducerea lor (a cohortelor) a fost stabilit un
inspector al cetelor mobile în persoana lui Anton Crihan.

73
Comandor (r) prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Dr. Luiza Lazăr Rotaru, op. cit., p. 27.

30
 Regulamentul lor a fost aprobat de locţiitorul comandantului statului major al
circumscripţiei militare Odessa – generalul-locotenent Marx. Scopul cohortelor nou înfiinţate era
păstrarea siguranţei personale a cetăţenilor și lupta împotriva dezertorilor și jefuitorilor,
prevenirea dezordinii agrare, lupta împotriva anarhiei și a contrarevoluţiei.
La 24 aprilie se constituie Congresul clerului și al mirenilor, iar la 9 mai, Congresul
cooperatorilor, prezidat de G. Buruiană, membru al Partidului Naţional Moldovenesc. La 20 mai
s-a constituit Congresul studenţesc la redacţia ziarului „Cuvânt Moldovenesc”, sub președinţia
lui Teofil Iancu.
Între 21-24 mai are loc primul Congres Ţărănesc, convocat de fracţia rusească, pentru a
trimite delegaţi din partea Basarabiei la Congresul deputaţilor muncitorilor, soldaţilor și
ţăranilor. Majoritatea participanţilor erau minoritari bulgari, ruteni, ucraineni. Congresul a
adoptat hotărârea de expropriere și împroprietărire a ţăranilor după normele ce urmau a fi
elaborate de Constituanta rusă. Sub influenţa acestui Congres, Partidul Naţional Moldovenesc și-
a revizuit programul în privinţa reformei agrare. Pământul urma să fie socializat, adică să treacă
în stăpânirea poporului, fiind repartizat de către obștile sătești, după norme stabilite în Sfatul
Ţării.
Primul Congres al învăţătorilor din Basarabia, condus de P. Gore, la care au participat
500 de învăţători printre care poetul A. Mateevici și mitropolitul Gurie, a hotărât naţionalizarea
școlii începând cu 1 septembrie și pregătirea învăţătorilor, precum și o largă autonomie teritorială
și culturală a Basarabiei. Odată ce mișcarea socială și naţională se adâncește, participând activ
militarii și intelectualii de primă generaţie, proveniţi din rândul ţărănimii, romantismul
revoluţionar este părăsit și începe să predomine o notă de realism, în legătură cu satisfacerea
intereselor imediate și cu soarta pământului.
Dacă până acum totul se lăsa pe seama Constituantei ruse, se punea de acum problema
constituirii unui Organ suprem al Basarabiei, care să preia aceste sarcini majore. O primă măsură
a fost constituirea la Chișinău a Comitetului Central al ostașilor moldoveni la 23 iunie 1917, cu
sarcina de a convoca un Congres al militarilor moldoveni, cu sediul la Palatul Libertăţii, avându-l
ca președinte pe G. Pântea, care să hotărască soarta Basarabiei74.
În condiţiile dezordinii și anarhiei dezlănţuite în Basarabia și a pretenţiilor Ucrainei de
încorporare a provinciei românești din vara anului 1917, la 27 august, în Basarabia are loc al

74
Comandor (r) prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Dr. Luiza Lazăr Rotaru, op. cit., p. 28.

31
doilea Congres al ţăranilor, la care a participat Ion Inculeţ, proaspăt venit de la Petrograd, în
calitate de membru al Sovietului deputaţilor din Petrograd, ca ajutor de comisar. Acest
eveniment, adresându-se majorităţii populaţiei (ţărănimea) și principala forţă a societăţii
basarabene, avea să marcheze intrarea Basarabiei într-o etapă mult mai profundă și anume aceea
a realismului revoluţionar75.
România avea rolul și responsabilitatea să înăbușe revoluția și tensiunile din Basarabia,
ce începeau a prinde contur, deoarece avea nevoie de spijinul acesteia, de liniștea teritoriului. Să
nu uităm că prin teritoriul acesteia se aducea materialul de război, atât de necesar armatei
române.
II. Reorganizarea Armatei Române
Provincia Moldova, știrbită și ea în partea de sud-vest, devenise zona unde se concentrase
toată puterea statului român: suveranul, guvernul, parlamentul, autoritățile și armata. Capitala
României devenise orașul Iași, ce fusese „sacrificat” ca și capitală prin Unirea din 1859. Aici, se
afla acum inima rezistenței române. Activitatea guvernului cât și preocupările națiunii erau
îndreptate spre reorganizarea armatei.
Împrejurările în care trebuia să se facă erau îngrozitor de grele. Trupele române obosite
de război, abia mai soseau de pe frontul de sud. În același timp, întrau în țară, dinspre nord și est,
trupele rusești. Trupele române ce își căutau odihnă binemeritată în Moldova, întâlneau în calea
lor gării pline cu trenuri ce aveau trupe rusești și locuințe blocate de aceștia din urmă.
România se redusese la o treime din teritoriul său, Moldova reprezentând regiunea, cea
mai puțin bogată a țării, care trebuia să găzduiască și să întrețină, în afară de propria ei populație,
pe cea refugiată din Oltenia și Muntenia, pe cea evacuată din zona de operații a armatelor ruso-
române, cât și armata rusă ce ajunsese la aproape un milion de oameni*.
Singura zonă accesibilă armatei române pentru reorganizare era jumătatea de nord a
Moldovei, teritoriul dintre Prut și Siret76.

75
Idem, p. 29..
**
Armata rusă se hrănea din rezervele României, care în februarie 1917 erau pe terminate, mai ajungeau doar
pentru două luni, adică până în mai, recolta fiind în toamna. Vezi Colonel (r) Dr. Vasile Popa, Ion Cerăceanu,
Vasilica Manea, Misiunea generalului Coandă la Kiev 1917-1918, Bucureşti, Editura Militară, 2012, pp. 30-31..
76
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. II, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 6.

32
 Armata a II-a, a rămas pe linia frontului *, alături de armatele 9, 4, 6 ruse. Împreună au
dus acțiuni militare până spre sfărșitul lunii decembrie, de a opri inamicul. Celelalte unități al
Armatei Române, ce formaseră Grupul de armate „General Prezan”*, s-au deplasat și concentrat
în zona Moldovei, în vederea reorganizării. Aici, din mai multe cauze obiective și subiective, s-
au făcut o serie de resubordonări de unități și mari unități, anumite schimbări ale raioanelor de
concentrare și itinerarelor de deplasare ce au determinat ca procesul reorganizării armatei să
înceapă abia în ultimele zile ale anului 191677.
Cum efectivele unor dizivii numărau doar 150, 240, 700 sau 1 300 de oameni instruiți, s-a
luat decizia de grupare a efectivelor a două-trei divizii în una singură și desființarea diviziilor 21
infanterie la 7 decembrie, 22 infanterie la 8 decembrie. 23 infanterie la 9 decembrie, 16 infanterie
la 18 decembrie 191678.
Prin Ordinul nr 3815* s-a stabilit de către Marele Cartier General ca armata să fie
reorganizată în patru corpuri de armată și două divizii de cavalerie. În compunerea corpurilor de
armată s-a hotărât ca, Corpul 5 armată să fie desființat, trupele sale urmând a fi repartizate
marilor unități ale Armatei a II-a române și diviziilor din interior. În raionul fiecărei divizii
urmau să se concentreze și părțile sedentare, iar trupele și serviciile ce nu aparțineau organic de
divizii sau corpuri de armată urmau să se concentreze în raionul Crasna, Huși, Fălcoiu; unitățile
neîndivizionate ale corpurilor 1, 2, 3, 4, armată, trebuiau să fie repartizate la diviziiile 1, 2, 5, 8
infanterie. După terminarea reorganizării, Corpurile 1 și 2 armată trebuiau să înlocuiască Armata
2, care astfel urma să fie retrasă în interior pentru efectuarea procesului de reorganizare 79. Pentru
a simplifica procesul de reorganizare, se planificase o reducere a numărului de comandamente și
formațiuni în zona etapelor, dar și o grupare a părții active și a celei sedentare în raioanele
corpurilor de armată și diviziilor. Însă, prevederea ca diviziile copurilor 1 și 2 armată să se

**
Conform ordinului Marelui Cartier General nr. 3764 din 3 decembrie 1916, Armata I lua în subordine Divizia 1/17
și Divizia 7 infanterie care împreună cu diviziile 3, 6 și 12 infanterie urmau să rămână pe front. Celelalte unități
Diviziile 4, 16, 18 și 23 infanterie s-au îndreptat prin marșuri pe jos spre zonele de reorganizare Iași, Negrești, Huși
și Bacău. Vezi Col. prof. univ. dr. Ion Giurcă, Mr. lect. univ. Danuț Mircea Chiriac, op. cit., pp. 9-10; Vezi Anexa nr.
12.
**
Grupul de armate „General Prezan” era compus din Arnata 1 (diviziile 8, 10/11, 13/14 infanterie și 1 cavalerie).
Menționez că trupele din compunerea grupului erau complet epuizate, fără capacitate combativă, material de
război, și cu un serviciu aproape inexistent. Vezi Col. prof. univ. dr. Ion Giurcă, Mr. lect. univ. Danuț Mircea Chiriac,
op. cit., p. 10.
77
Col. prof. univ. dr. Ion Giurcă, Mr. lect. univ. Danuț Mircea Chiriac, op. cit., p. 9.
78
Ibidem, p. 10.
**
Vezi Anexa nr. 13.
79
Col. prof. univ. dr. Ion Giurcă, Mr. lect. univ. Danuț Mircea Chiriac, op. cit. p. 11.

33
reorganizeze sub conducerea comandamentului Armatei 2, a fost greșită, deoarece
comandamentul Armatei a II-a trebuia să fie preocupat, în principal, de organizarea și
conducerea marilor unități subordonate pentru menținerea aliniamentului de apărare, această
sarcină în plus ar fi suprasolicitat comandamentul armatei80.
Pentru cunoașterea în permanență a situației trupelor, s-a luat decizia asupra
comandamentelor diviziilor de a raporta zilnic, telegrafic sau prin curieri, la Marele Cartier
General-biroul operații, la ora 18, informații despre zona de staționare, intențiile pentru a doua zi
și greutățile întâmpinate81.
La 19 decembrie 1916 este dat Ordinul nr. 4200 de către Marelui Cartier General, prin
care se cerea comandanților de corp de armată și divizie să ia măsuri pentru construirea de
adăposturi pentru toate unitățile, astfel încât trupele să fie grupate pe regimente și brigăzi pentru
a fi mai ușor de condus82.
În raioanele destinate reorganizării* trebuiau să se concentreze toate trupele și serviciile
parte activă ale diviziilor care nu erau pe front, precum și părțile sedentare. Veterenii diviziilor
aflate pe front, trebuiau trimiși la Centrul de instrucție al Armatei 2, la Bacău, iar recruții
contingentelor 1917 și 1918, ai diviziilor din compunerea Armatei 1, se trimiteau în raioane de
reorganizare a regimentelor active din diviziile respective. Acum a intervenit un element de
noutate, și anume, Armata 2 să-și organizeze diviziile pe front, iar Armata 1 și părțile sedentare
în adâncimea teritoriului83.
O dată cu reorganizarea armatei, s-a desfășurat și instrucția ofițerilor și soldaților pentru
familiarizarea cu noile metode de luptă. S-au înființat numeroase școli, pe la toate
comandamentele, cu rol de a instrui oamenii s cunoască armele, instrumentele și sistemele de
luptă în atac, în apărare. Pe langă fiecare comandament de divizie, a apărut un centru de
instrucție divizionar, ce avea o școală de cadre, de mitraliere, de mitraliere, de grenadieri, pentru
telefonie și semnalizatori cu rachete luminoase, școală de puști mitraliere, de fortificații, de
patrule, de observatori, de agenți de legătură, de brancardieri. Pe lângă corpuri de armată s-au
creat școli de antenă, pentru radiotelegrafie. Pe lângă armate s-au înființat școli de observații din

80
Ibidem, p. 12.
81
Ibidem, p. 13.
82
Ibidem, p. 14.
**
Vezi Anexa nr. 14, 15.
83
Col. prof. univ. dr. Ion Giurcă, Mr. lect. univ. Danuț Mircea Chiriac, op.cit., p. 15.

34
balon, școli de agenți de siguranță 84. Pentru completarea necesarului de ofițeri s-a înființat școli
militare de infanterie și cavalerie la Botoșani, și pentru artilerie și geniu la Iași 85. Soldații au
beneficiat și de instrucție privind tragerile. S-au efectuat la toate nivelurile, în special în cadrul
infanteriei, artileriei și cavaleriei86.
Armata avea obiectivul să funcționeze, efectivele totale de operații au fost reduse la cifra
pe care resursele țării poate să o întrețină pe timpul unei campanii de lungă durată. S-au creat
divizii autonome cu rol de a trăi și lupta izolat, dviziile aveau de acum o compunere identică în
scopul de a ușura o eventuală înlocuire a lor pe front87.
Reorganizarea diviziilor române s-a încheiat pe etape, şi anume: la 28 februarie 1917-
diviziile 3, 6; la 29 martie-diviziile 7, 12; la 22 aprilie-diviziile 1, 8, în prima decadă a lunii
iunie-diviziile 5, 9, 13, 14, la sfârșitul lunii iunie-Divizia 10, la 15 august-Divizia 11 (fără
artilerie) și Divizia 5, iar la sfârșitul lunii noiembrie parțial Divizia 488.
Astfel, s-a constituit o forță considerabilă, apreciată de ministrul american Ch. Vopicka
ca fiind „unul dintre cele mai bune organisme de luptă din Europa”. Efectivele totale românești
se găseau pe front alături de cele rusești*. Armata română era formată din două armate, plus o
rezervă strategică*, și număra acum, în iulie 1917, aproape 700 000 de oameni. Dintre aceștia,
peste 512 000 de oameni se găseau în armata de operații, cu 207 batalioane infanterie (plus 60 de
marș), 110 escadroane cavalerie și 243 baterii89.
1. Opinii despre reorganizare
Procesul de reorganizare a armatei s-a desfăşurat în condiţii dificile, a întâmpinat o serie
de probleme negative ca înteresele Rusiei asupra teritoriului român, îndeosebi al Moldovei *;

84
Constantin Kiriţescu, op. cit., pp. 18-19.
85
Col. prof. univ. dr. Ion Giurcă, Mr. lect. univ. Danuț Mircea Chiriac, op. cit., p. 35.
86
Ibidem, pp. 38-39.
87
Ibidem, p. 17.
88
Vasile Alexandrescu, Ion Ardeleanu, eds., op. cit, p. 518.
**
Vezi Anexa nr. 16.
**
Vezi Anexa nr. 17.
89
Vasile Alexandrescu, Ion Ardeleanu, eds., op. cit., p. 531.
**
Rusia acorda misionarilor români, ca de exemplu generalului Coandă, la Stavka, doar sfaturi și promisiuni, nici un
ajutor concret. Era de părere că, situația în care ar fi ajuns România, în cazul victoriei aliaților devenea una
avantajoasă, dar și primejdioasă pentru ruși. Prin dobândirea provinciilor aflate sub stăpânirea Imperiului austro-
ungar, România ar fi dobândit o creștere a potențialului economic și militar. Ruși aveau suspiciunea, că România
întărită, cu noile provincii, ar fi putut revendica și Basarabia ce se afla sub stăpânirea Imperiului țarist, din 1812.
Astfel, Rusia considera că România trebuia adusă într-o situație strategică dificilă, din care să nu poată iesi singură,
ci doar cu ajutor străin. Țara care îi putea da ajutorul de care avea nevoie era aliatul de la Răsărit și anume Rusia.
Vezi Colonel (r) Dr. Vasile Popa, Ion Cerăceanu, Vasilica Manea, op. cit., pp. 12-13.

35
ofensiva inamicului ce trebuie oprită pentru a nu duce la ocuparea ţării. Cele pozitive au fost din
partea aliaţilor, ce nu doreau prăbuşirea frontului românesc şi eşuarea misiunii franceze.
Refacerea armatei a ţinut cont de greşelile şi experienţa din 1916 de pe frontul român şi
prin intermediul ofiţerilor străini, de experienţa din Primul război mondial, de progresul
armametului şi strategiilor militare. Armata a fost organizată în aşa fel încăt să fie suportată de
bugetul de stat, să poată avea necesarul de armament şi miniţii, şi nu în ultimul rând să fie
combativă împotriva celorlalte armate adverse. Puternic înzestrată cu armament nou, primit de la
Aliaţi, aceasta se va dovedii mult mai eficientă în campaniile următoare.
Esenţial a fost şi conştientizarea faptului că armata română nu va putea duce lupte în
campaniile următoare pe acelasi principiu al organizarii şi înzestrării. În acest sens au fost date
legi pentru o nouă organizare a armatei.
Prima reorganizare a armatei române a fost propusă regelui Ferdinand de către generalul
Averescu, la 9 septembrie 1916, prin care se voia renunțarea la amestecul unităților active cu
cele de rezervă. Averescu era de părere că ,,Trupele de strânsură, cu batalioanele al patrulea,
cele de miliții, artileria veche, trebuia să se scoată din cadrul armatei operative și a se pune în
taberele de instrucție, de unde să fie întrebuințate în spatele armatei, pe măsură ce va fi nevoie”.
Averescu era de părere că trebuia ca materialul vechi de artilerie să fie înlocuit cu unul nou din
Franța și era pentru crearea unei rezerve de ofițeri și subofițeri din cadrul prizonierilor din Rusia
de naționalitate română. Mai credea că pentru o mai bună eficință a armatei, trebuia să se renunțe
la conducerea și deciziile Marelui Cartier General asupra unităților și subunităților, care puteau
acționa mai bine individual90.
A doua oară s-a propus reorganizarea armatei române de către generalul rus Beleaev, la
Buzău, pe 5 decembrie 1916, unde cerea ca Marele Cartier General român să fie subordonat
Marelui Stat Major rus. Regele Ferdinand susţinut de primul ministru şi şeful Marelui Stat Major
român a respins propunerea91, însă după intervenţia Franţei și a Angliei s-a reușit acceptarea
propunerii României de a-și reorganiza armata pe teritoriul Moldovei92. Stavka solicitase ca
refacerea forţelor româneşti să se facă dincolo de Nistru, pe teritoriul rus, nu între Carpaţi şi Prut.
Motivele erau: dezorganizarea economiei româneşti, teritoriul rămas neocupat nu era în măsură

90
Mareșalul Alexandru Averescu, Notițe zilnice de război, volumul II, Editura Militară, București, 1992, pp. 27-28.
91
Dan Botez, Constantin Prezan-mareşalul datoriei, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2014, p. 77.
92
Colonel (r) Dr. Vasile Popa, Extinderea eforturilor de aprovizionare a armatei după declararea beligeranţei
României. Misiunile militare din Rusia şi Japonia, în „document”, vol. 65, nr. 3, 2014, p. 11.

36
să asigure logistica pentru militarii rămaşi în cele trei armate, necesitatea apărării eficiente a
frontului din Carpaţi, eliminarea suprasolicitării transportului în regiune, asigurarea unor condiţii
bune de refacere pentru armata română. Adevăratul scop era de înglobare a României şi armatei
române de către ruşi93.
Frontul român nu era fixat şi exista posibilitatea înaintării forţelor inamice până la Prut.
În aceste condiţii, guvernul român ducea negocieri pentru trimiterea trupelor într-o zonă mai
liniştită, înspre est, în Basarabia sau Rusia. Soldaţii şi ofiţerii, nu doresc să-si părăsească familiile
şi pământul ţării, pentru a merge în Rusia între străini, cu care nu se împăcau nici aici 94. Relaţiile
cu ruşii au atins un moment şi mai critic când au fost invocate incapacităţile autorităţilor române
de a administra corespunzător căile ferate din Moldova, comandanţii ruşi au cerut să le revină lor
administrarea acestora. Concentrarea trupelor ruseşti şi stabilirea frontului era împiedicată de
funcţionarea defectuoasă a transporturilor, ceea ce punea în pericol existenţa României ca stat.
A fost aleasă o soluţie de compromis, şi anume, căile ferate să rămână în administrarea
autorităţilor româneşti, care pentru asigurarea funcţionării, erau ajutate de un ofiţer francez-
maiorul Champin şi de un reprezentant rus, inginerul Lomonosov95.
Cum pe teritoriul rămas sub jurisdicţia statului român, exista şi un număr însemnat de
trupe ruse, s-a pus problema organizării comandamentului suprem. După mai multe negocieri,
conducerea Înaltului comandament al frontului român, ce includea şi trupele române şi ruse de
pe teritoriul dintre Bucovina şi litoralul Mării Negre, a revenit regelui Ferdinand I al României.
Totuşi, frontul român se subordona Comandamentului suprem aliat din Răsărit, condus
de ţarul Nicolae al II-lea, ce îl avea ca adjunct pe generalul rus*, V. V. Saharov96.
Pe 12 decembrie 1916 Ion I. C. Brătianu anunţă demisia guvernului * şi o schimbare în
Înaltul Comandament al armatei. Întocmirea planurilor de campanie şi conducerea operaţiunilor
miltitare în prima fază a războiului o avusese generalul Dumitru Iliescu, ca şef al Marelui Stat
Major al armatei. El se ocupase de pregătirea tehnică a armatei timp de doi ani, ca secretar
general al Ministerului de Război. Schimbarea a fost cerută atât de liberali, cât şi de conservatori.
93
Dan Botez, op. cit., p. 101.
94
Armand Călinescu, op.cit., pp. 25-28.
95
Idem, op.cit., p. 28.
**
Va fi înlocuit din mai 1917 cu generalul D. G. Scerbacev.
96
Ionel Romeo Drăgan, op. cit., pp. 57-58.
**
Pe 11/24 decembrie 1916, se formează, la Iaşi, un guvern de concentrare naţională condus de Ion I. C Brătianu şi
Take Ionescu. Va căpăta denumirea de ,,Guvernul refacerii armatei şi al rezistenţei victorioase din 1917”.
Reprezentanţii celor două partide, vor juca un rol esenţial în formularea reformei agrare şi electorale, precum şi la
votarea revizuirii Constituţiei din iunie 1917. Vezi Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 334.

37
Generalul Iliescu este destituit pe 14 decembrie 1916 şi trimis în Franţa pe lângă Marele Cartier
General francez, ca reprezentant al Armatei Române. În locul lui este numit, şef al Marelui Stat
Major, generalul Constantin Prezan, având ca ajutor pe generalul Constantin Christescu 97 şi o
echipă de ofiţeri cu mai multă iniţiativă şi răspundere 98. Are loc o schimbare cu personalul
comandanților de unități, aproape toti comandanții de divizii sunt schimbați cu generali ce se
remarcaseră în campania din 191699.
La 16 decembrie 1916 se realizează Frontul Român sub comanda regelui Ferdinand, care
avea ca ajutor pe generalul Saharov şi generalul Prezan, noul şef al Marelui Stat General Major
al armatei române. Frontul român a ocupat în perioada 16 decembrie-20 decembrie aliniamentul
de apărare Rîmnicu Sărat, Viziru. Armata 2 română comandată de generalul Alexandru Averescu
ocupa un front cu 6 divizii, de la valea Slănic Moldova până la Dragoslăveni, la nord de Slănic se
găsea Armata 9 rusă* cu corpurile 26, 2, 36, 24, 40 armată şi Corpul 5 cavalerie; la stânga
Armatei 2 române se găsea Armata 4 rusă, iar mai la stânga Armata 6 rusă, ce erau dispuse între
Dunăre şi Focşani100. Forţele române de pe front erau alcătuite din trei grupe: la N grupul Oituz
sub comanda generalului Eremia Grigorescu, la C grupul Vrancea sub comanda generalului
Alexandru Sturdza şi la S grupul Putna-Şuşiţa sub comanda generalului Arthur Văitoianu101.
În situaţia dezastruoasă de la sfârşitul lui 1916, conducerea Statului român avea ca
posibilitate şi o eventuală retragere a Armatei peste Prut; cum ecoul îndemnului lui Nicolae Iorga
era „de a nu fi părăsită Ţara cu niciun preţ” putea fi atât de mare încât să producă nesupunere, I.
G. Duca* îi cerea istoricului să-şi modifice discursul pentru forma ce urma a fi tipărită:

97
Constantin Christescu (n. 2 decembrie 1866, comuna Pădureţi, Argeş; d. 9 mai 1923, Bucureşti), a urmat Şcoala
Fiilor de Militari Craiova (şef de promoţie – 1885); Şcoala de Ofiţeri Bucureşti (1885-1887; şef de promoţie); Şcoala
de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu Fontainebleau (1890-1892); Şcoala de Război din Paris (1892-1894); Şcoala
Superioară de Război din Bucureşti; Şcoala Politehnică din Paris (1888-1890). A deţinut următoarele grade militare:
sublocotenent – 1887; locotenent – 1890; căpitan – 1894; maior – 1902; colonel – 1910; general de brigadă – 1914;
general de divizie – 1917; general de corp de armată – 1918. A rămas în istorie pentru meritele sale din Primul
Război Mondial când a înplinit funcţia de subşef al Marelui Cartier General şi de comandant al Armatei I Române. A
contribuit la reorganizarea armatei şi a pregătit bătălia de la Mărăşeşti. Vezi Colenel prof. univ. Dr. Adrian Stroea,
Colonel (r) Marin Ghinoiu, Un nedreptăţit – generalul Constantin Christescu (sau despre criza de comandament din
1917 de pe Frontul Mărăşeşti) în ,,document”, vol. 60, nr. 2, 2013, pp. 21-29.
98
Armand Călinescu, op.cit., pp. 28-30.
99
Constantin Kiriţescu, op. cit. , p. 13.
**
Armata 9 rusă a fost dispusă pe sectorul Vatra Dornei-Oituz. Vezi Colonel (r) Dr. Vasile Popa, Ion Cerăceanu,
Vasilica Manea, op. cit., p. 29.
100
Ion Şuţa, op.cit, p. 77.
101
I. G. Duca, Amintiri politice, vol. I, Neutralitatea, München, 1918, p. 197.
**
Vezi Anexa nr. 18.

38
 „Iubite d-le Iorga, Vintilă Brătianu a plecat la Marele Cartier General şi mă roagă
să-ţi atrag atenţia asupra următorului fapt: o mulţime de ofiţeri îngrijiţi de mentalitatea ce
domină în unele trupe de a nu trece Prutul se tem ca fraza d-tale «Mai bine să ne mănânce
câinii decât să plecăm de pe acest pământ», să nu apară acestor oameni simpli ca un fel de
invitaţiune de a executa gândurile lor nefaste. Îţi mărturisesc că, gândindu-mă, m-a apucat
şi pe mine un fel de grijă. Dacă o împărtăşeşti şi dumneta, vezi ce formă ai putea da acestui
pasagiu în ediţia destină Armatei. Iartă-mi că îmi permit să mă amestec într-o chestie care
te priveşte, dar mă cunoşti destul ca să scriu. Şi numai o patriotică preocupare mi-a dat
această îndrăzneală102.”
Pe 27 decembrie 1916 a fost semnat la Iaşi protocolul între România şi Rusia privind
transportarea la Moscova a tezaurului Bâncii Naţionale a României*.
În satele judeţelor din nordul Moldovei au fost regrupate celelalte forţe române pentru
refacere. Armata a primit în rândul infanteriei unităţi de voluntari români constituiţi din
prizonierii români din armata austro-ungară capturaţi de armata rusă din decembrie 1916 în
lagărul de lângă Kiev, la Darniţa*. În acest sens este lansată o cerere pe 5 martie 1917 guvernului
Rusiei, în care se spunea ,,Noi, ofiţeri gradaţi şi soldaţi români de neam, jurăm pe onoare şi
conştiinţă că voim să luptăm în armata română pentru dezrobirea ţinuturilor noastre româneşti
de sub dominaţia austro-ungară şi pentru alipirea lor la România”. Guvernul Rusiei aprobă la
16 martie 1917 ca 30 000 de prizonieri de origine română din armata austro-ungară să se
constituie în armata română. S-a lansat şi un apel către toţi românii din armata austro-ungară de
înrolare în armata română. Astfel, nu mai puţin de 100 000 de soldaţi şi 1 500 de ofiţeri au
împărtăşit acţiuni patriotice103.
2. Misiunea franceză
Necesitatea unei misiuni franceze reformatoare a început încă din septembrie 1916, când
prim-ministrul Ion I. C. Brătianu solicită prin intermediul ataşatului militar al Franţei din
Bucureşti, colonelul Maurice Dèspres, expedierea a 20 de ofiţeri francezi de la diferite arme şi cu

102
Prof. univ. dr. Petre Ţurlea, Scrisori de ostaşi  din toamna lui 1916, în ,,document”, vol. 53, nr. 3, 2011, p. 68.
**
Tezaurul avea o valoare de 314 580 456, 84 lei aur, la care se adăuga 7 000 000 lei aur, valoarea bijuteriilor
regale. Vezi Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 334.
**
Aici s-a constituit o mare tabără formată din 250 de ofiţeri şi 1 200 de gradaţ. Erau prizonieri români, ce
proveneau din trupele austro-ungare. Vor constitui peste câteva luni nucleul organizării corpului de voluntari care
urmau să lupte alături de armata română. Mai adaug că în Rusia existau în jur de 120 000 de prizonieri români
bucovineni şi transilvăneni. Vezi Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 333.
103
Ion Şuţa, op.cit, pp. 77-79.

39
experienţă pe câmpul de luptă pentru a acorda asistenţă autorităţilor militare române 104. Guvernul
francez consimte ca şef al misiunii militare franceze pe generalul Henri Mathias Berthelot *, ce
fusese şef de stat major al armatei franceze105.
După un traseu lung, ce trebuia să ocolească tot teritoriul inamicului, Berthelot a trecut
prin Anglia, Peninsula Balcanică şi Rusia, oprindu-se la Petrograd, capitala celei din urmă. Aici
i-a primul contact cu războiul din est, privind frontul românesc şi situaţia armatei române, de la
prinţul Cantacuzino. Are o întrevedere la primul-ministru al Rusiei, apoi întreprinde o întâlnire
cu şeful de stat major rus generalul Alekseev, la Moghilev 106., care argumentează că frontul
românesc este unul prea lung, românii trebuie să se apere pe linia Siretului. În condițiile de față,
armata rusă nu poate trimite un spijin prea însemnat107.
Intrarea în România are loc pe 15 octombrie, cu un mic popas la Iaşi, următoarea zi
ajungând la Periş. Cum rolul generalul Berthelot începe să capete contur în România, este trimisă
o misiune militară rusă condusă de generalul Beleaiev. Această hotărâre se luase pentru a
împiedica Misiunea franceză să reuşească108.
Berthelot împreună cu şeful său de Stat Major, colonelul Petin, realizează pe 20
octombrie 1916 distribuirea ofiţerilor Misiunii între armată şi organizarea şcolilor de specialitate.
Astfel, colonelul Voillemain a fost numit inspector permanent pentru instrucţia şi întrebuinţarea
artileriei la armate. La Marele Stat Major, locotenent-colonelul Steghens, primeşte partea
sedentară, el mai deţine şi funcţia de subsef al Direcţiei muniţiilor, fiind însărcinat cu organizarea
artileriei grele. La Biroul transporturilor au fost ataşaţi maiorul Parfait şi căpitanul Champain. Şi
cele două armate au primit ofiţeri francezi astfel: la Armata I pe locotenent-colonelul Dubois,
colonelul de artilerie Pain şi căpitanul de infanterie Choron; Armata a II-a pe locotenent-
colonelul Roince, maiorul de artilerie Marie şi căpitanul de mitraliere Vitrey. Misiunea militară
franceză avea şi un birou de informaţii ce era condus de ofiţerul de stat major maiorul Cartier.
104
Constantin I. Stan, generalul Henri M. Berthelot şi românii, Editura Paideia, p. 6.
**
Henri Mathias Berthelot n. 7 decembrie 1861, Feurs. A studiat la şcoala militară de la Saint Cir din Paris. Se
remarcă prin vivacitate, inteligenţă şi vastă cultură, fiind totodată şi un bun psiholog şi organizator. După
absolvirea şcolii, este avansat la gradul de sublocotenent de infanterie. Şi-a început cariera militară în colonii, mai
întâi în Algeria, apoi în Indochina. În 1890 termină Şcoala superioară de război. În 1891, este avansat căpitan, 1903,
ajunge maior şi comandant de battalion. În 1910 ajunge colonel în armată iar în 1913 general de brigadă. Vezi
Constantin I. Stan, op. cit., p. 7.
105
Ibidem, p. 8.
106
Ibidem, p. 11.
107
Glenn E. Torrey, Romania and World War I, The Center for Romanian Studies, Iași, Oxford, Portland, 1998, p.
244.
108
Constantin I. Stan, op. cit., p. 13.

40
Colonelul Odone, îndeplinea funcţia de consilier şef în Biroul Informaţiilor din cadrul Marelui
Cartier General Francez, şi avea rolul de a supraveghea corpurile de armată ruse de pe frontul
românesc109.
Misiunea militară franceză a avut cel mai însemnat rol în reorganizarea armatei române.
Condusă de generalul, Henri Mathias Berthelot, a sosit pe 16 octombrie în România după un
drum lung si greu110. A avut la început o formulă limitată de 12 ofeţeri superiori şi câţiva ofiţeri
inferiori. În momentul retragerii din România în februarie 1918, misiunea franceză avea 430 de
ofiţeri, 74 medici, 1 150 militari şi civili de diferite arme. Misiunea franceză avea 37 piloţi şi
observatori, 88 medici, farmacişti şi veterinari, 4 ofiţeri de marină, o ofiţeri de intendenţă şi
administraţie111. În campania din 1916, membrii misiunii franceze au avut rol de ofiţeri de
legătură şi informatori ai Marelui Cartier General. Ofiţerii francezi au jucat un rol esenţial în
procesul de refacere al armatei prin instruirea trupelor, cadrelor şi consiliere tehnică. Legătura cu
ofiţerii români a fost asigurată prin limba franceză, vorbită fluent de aceştia 112. Misiunea franceză
s-a opus transferului trupelor române peste Prut. Berthelot, sfătuit de autorităţile de la Paris, a
luat decizia acceptată şi de regele Ferdinand de a efectua o călătorie la Moghilev. După discuţia
avută cu generalul rus Gurko, s-a ajuns la menţinerea armatei române pe propiul teritoriu, cu
argumentul că procesul de refacere s-ar întărzia cu una-două luni, clipe esenţiale pentru reluarea
ofensivei împotriva Puterilor Centrale113.
În aceste condiţii, Marele Cartier General român a decis ca zona pornind de la Râmnicu
Sărat până la Viziru să fi e întărită. Generalul Văleanu a primit, încă din 11 octombrie 1916,
Ordinul nr. 2243 de a începe neîntârziat lucrările de fortificaţii în zona Băile Galaţi – malul stâng
al Siretului, între localităţile Nămoloasa și Gura Putnei. Totodată, generalul român a primit
dispoziţii să recunoască și să traseze următoarea linie de apărare prin punctele Căiuţ est – Panciu
– Odobești vest; Urechești vest – Râmnicu Sărat – Nisipurile – Viziru. Lucrările au fost efectuate
cu muncitori rechiziţionaţi, inclusiv prizonieri, deși legile internaţionale interziceau acest lucru,
având asigurate mijloacele logistice: materiale, unelte, specialiști de la Comandamentul General
al Etapelor. Marele Comandament rus a venit în ajutor şi a delegat pentru proiectarea și

109
IBidem, p. 24.
110
Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 332.
111
Ibidem, p. 336.
112
Dan Botez, Alexandru Averescu-mareşalul poporului, Editura Scrisul românesc, Craiova, 2013, pp. 83-87.
113
Colonel (r) Petre Otu, Mareşalul Prezan-vocaţia datoriei, Editura Militară, Bcureşti, 2008, pp. 132-134.

41
efectuarea lucrărilor pe generalul Veliko, care răspundea nemijlocit de linia Râmnicu Sărat –
Viziru, aceasta urmând să fie executată în cel mai scurt timp114.
Numit consilier al regelui Ferdinand, generalul Berthelot avea să participe în fiecare
dimineață la prezentarea rapoartelor informative asupra operațiilor. A înaintat mai multe
documente Marelui Cartier General, prin care accentua idea apărării cu orice mijloace a
integrității teritoriului și independenței românești. Și-a dat seama de situația reală de pe front și
de nevoile rezistenței românești după vizitele sale efectuate pe câmpul de luptă și contactul cu,
comandanții și ostașii români115.
Prin noua organizare a serviciului de informații dată de Constantin Prezan, șeful Marelui
Cartier General, se va observă un real progres 116. Actul s-a numit ,,Instrucțiunile asupra
organizării și funcționării Serviciului de Informații” și a fost aprobat la 4 martie 1917, o dată cu
semnarea lui de către Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General. Prin acesta se schița
doctrina activității de informații militare, se preciza rolul și locul misiunilor informative și se
organiza Biroul de Informații de la Marele Cartier General sub comanda generalului Nicolae
Condeescu. Se mai precizau instrucțiuni asupra modului de desfășurare a activității informative,
stabilirea cu mai multă exactitate a misiunilor aviației de recunoaștere și a modului de executare
a cercetării aeriene, precum și coordonarea activității agenților secreți117.
Din cadrul misiunii franceze, locotenent-colonelul Odone, a fost numit consilier pe lângă
șeful Biroului 2 informații din Marele Cartier General118.
S-a realizat o reorientare a activității de cercetare și informare militară despre inamic,
prin crearea de observatoare de infanterie și artilerie pe linia frontului*.
Ofițerii francezi de informații, au sprijinit organizarea, în vara anului 1917, efectuarea
unui spionaj aerian în teritoriul ocupat de inamic „pentru culegerea de informații secrete privind
dispozitivul trupelor Puterilor Centrale și agentura serviciilor de spionaj”. Dotarea armatei
române cu avioane și aerostate moderne, cercetarea aeriană și recunoașterile aviației române
asupra trupelor inamice, precum și observarea din baloane a pozițiilor de pe front, au condus la o

114
Conferenţiar univ. Dr. Constantin I. Stan, Linia fortificată Furu Mare – Racoviţeni – Viziru. Bătălia Râmnicului –
1916 (Contribuţii documentare), în ,,document”, vol. 65, nr. 3, 2014, p. 77.
115
Cristian Troncotă, op. cit., p. 60.
116
Alin Spânu, Istoria serviciilor de informații/contrainformații românești în perioada 1919-1945, Casa Editorială
Demiurg, Iași, pp. 117-121.
117
Cristian Troncotă, op. cit., p. 66.
118
Ibidem.
**
Vezi Anexa nr. 19.

42
informare continuă a Comandamentului militar român cu informații prețioase privind mișcările
inamicului, pentru corectarea tirului artileriei. De asemenea, s-a acordat mai mare atenție
transmiterii informațiilor prin radio și telefon*, prin introducerea de noi cifruri și coduri119.
Agenții români ajunși în spatele frontului inamic cu ajutorul aviației „se bucurau de un
sprijin activ din partea populației din teritoriul ocupat, mai ales din partea persoanelor ce și în
trecut avuseseră legături cu organele de poliție și siguranță românești”120.
Începând cu luna mai 1917 regimentul a primit material de artilerie francez, tunuri de 75
mm (de aici și denumirea de Regimentul 3 Artilerie „Franţa”, pe care a purtat-o în perioada
interbelică), a fost reorganizat pe 3 divizioane a 3 baterii și 1 baterie de aruncătoare de 53 mm.
Conducerea regimentului a fost asigurată de colonelul Alexandru Lupașcu – comandant și de
locotenent-colonelul Vasile Mavrodin, locotenentcolonelul Gheorghe Gheorghiu și maiorul
Theodor Ionescu – comandanţi de divizioane. La 11/24 iulie regimentul a plecat pe front, iar la 1
august se găsea în poziţii de tragere în raionul Panciu – Mărășești121.
3.Armata Română reformată
Comparând organizarea Armatei Române din vara anului 1917 cu cea de la începutul
războiului, se poate constata că numărul total al forţelor se micșorase. Cu toate acestea, forţa
combativă a artileriei române sporise mult ca urmare a înzestrării mai bune, în special cu tunuri
și obuziere cu calităţi superioare. Marea unitate tactică (divizia) era mult mai mobilă, mai
manevrieră și cu putere de foc mai mare. Ca organizare și înzestrare, divizia română era
comparabilă cu diviziile celorlalte armate (rusă, germană, austriacă, ungară, bulgară sau turcă)
care au luptat pe frontul român. La sfârșitul perioadei de refacere, Armata Română era capabilă
să desfășoare operaţii ofensive și defensive de amploare. Marile unităţi din compunerea ei erau
omogene ca organizare, înzestrare și pregătire pentru luptă122.
Situaţia defavorabilă de pe front, a dus la o îmbunătăţire a situaţiei infanteriei 123. Prin
,,Instrucţiunile secrete privitoare la organizarea armatei”, nr. 1014 din 25 decembrie 1916, ale

**
Vezi Anexa nr. 20.
119
Cristian Troncotă, op. cit., p. 67.
120
Ibidem.
121
Colonel prof. univ. Dr. Adrian Stroea, Colonel (r) Marin Ghinoiu, Din istoria primului regiment de artilerie al
Armatei Române (1860-1996), în ,,document”, vol. 64, nr. 2, 2014, p. 16.
122
Colonel prof. univ. Dr. Adrian Stroea, Colonel (r) Marin Ghinoiu, 170 de ani de existenţă. Repere de referinţă ale
istoriei artileriei române moderne, în ,,document”, vol. 62, nr. 4, 2013, p. 9.
123
Ion Şuţa, op.cit, p. 86.

43
Marelui Cartier General*, organizarea armatei ţinea cont de propia experienţă şi de cea a
adversarilor. Având alte baze, nouă armată se plia mai bine pe cerinţele câmpului de luptă.
Ţinând cont de noile cerinţe, comandamentul român încerca organizarea a 15 divizii de
infanterie, 2 divizii şi 4 brigăzi de cavalerie, o brigadă de grăniceri, 4 regimente de artilerie grea,
2 regimente de artilerie de munte şi areonautică 124. Aviația intră în componența Corpului aviației
cu 3 grupe aeronautice și școlile de aviație (un total de 12 escadrile), plus o aerostație formată
din 5 companii125.
Divizia de infanterie avea acum o compunere formată din:
- un stat major;
- două brigăzi de infanterie a două regimente, fiecare cu câte trei batalioane;
- o brigadă de artilerie cu nouă baterii de 75 mm, o baterie uşoară de 53 mm şi 57 mm, patru
baterii de obuziere şi o baterie de mortiere în tranşee;
- un batalion de pionieri cu două companii de pionieri, detaşamente de specialităţi (telegrafie,
pontonieri);
- cavalerie divizionară (două escadroane);
- o ambulanţă divizionară;
- un grup de brancardieri;
- o coloană de muniţii infanterie;
- o coloană de muniţii artilerie;
- o coloană de subsistenţă.126
Înbunătăţirea s-a făcut în rândul batalionului de infanterie ce a fost organizat pe trei
companii de puşcaşi şi o companie de mitraliere (opt piese), rezultând acum că batalionul are mai
multe mitraliere ca un regiment de la începutul războiului. La acestea se adaugă opt puşti
mitraliere pentru fiecare companie, câte două de pluton, făcând ca puterea de foc a batalionului
de infanterie să fie apropiată de cea a batalionului de infanterie german127.
La artilerie, divizia avea o brigadă alcătuită dintr-un regiment de tunuri uşoare cu baterii
calibru 100 mm, plus două baterii (o baterie de 53 mm cu 8 piese şi o baterie mortiere de tranşee
calibru 58 mm cu 8 piese). Artileria grea s-a reorganizat pe patru regimente, un total de 49
**
Vezi Anexa nr. 21
124
Ion Cupşa, Armata română în campaniile din 1916, 1917, Editura Militară, 1967, p. 200.
125
Ionel Romeo Drăgan, op. cit., p. 58.
126
Arhivele Militare Române, fond Marele Cartier General, dosar nr. 1214, f. 673., (în continuare A.M.R.)
127
Ion Şuţa, op.cit., p. 89.

44
baterii, artileria de munte pe 2 regimente a câte 7 baterii. Divizia de infanterie mai avea şi un
divizion de cavalerie cu două escadroane, ca organ de cercetare şi un batalion de pionieri compus
din două companii, o secţiei telegrafie, o secţiei poduri uşoare şi proiectoare.
Divizia de cavalerie era compusă din două brigăzi a două regimente cu câte patru
escadroane călării fiecare, un regiment pedestru din lipsa cailor, o companie de ciclişti şi un
divizion de artilerie călăreaţă128.
Aeronautica, aproape inexistentă în 1916, este reorganizată, cuprindea 12 escadrile de
aviaţie având fiecare în medie 6 avioane şi 5 companii de aerostaţie cu câte un balon fiecare129.
Prin noua organizare a unităţilor de infanterie, soldaţii au fost înzestraţi cu grenade de
mână, căşti metalice, model francez şi măşti contra gazelor asfixiante. Au apărut îmbunătăţiri la
mijloacele de transmisiuni, dacă în 1916 regimentul de infanterie avea 1-2 telefoane, în 1917 s-a
ajuns la 17 telefoane cu cablu necesar130. Materialul tehnic al armatei distrus sau degradat în
urma luptelor militare, a fost completat cu cel primit din Franţa şi Anglia. Au sosit 150 000 puşti,
1 957 mitraliere, 2 736 puşti-mitraliere, 1 300 000 grenade, 84 tunuri uşoare, 141 tunuri şi
obuziere grele, 130 mortiere de tranşee131.
Vânătorii de munte germani, ce şi-au dovedit eficienţa în operaţiunile din 1916 împotriva
armatei române, au făcut ca din octombrie 1916 să ia fiinţă Şcoală de schiori la Bucureşti, în
cazarma de la Cotroceni, a Regimentului 4 roşiori. Prin Ordinul Marelui Cartier General, nr. 294
din 3/16 noiembrie 1916, Şcoala de schiori se transformă în Corpul vănătorilor de munte.
Valoarea tactică era similară cu cea a regimentului de infanterie, organizat pe trei batalioane de
vânători de munte a trei companii fiecare.
Prin evenimentele militare de la sfârşitul anului 1916, se organizează un batalion de
vânători de munte format din 6 companii (4 companii de puşcaşi, o companie de mitraliere şi o
companie de transmisiuni).
Reorganizarea armatei a presupus crearea unui centru de instrucţie format din şcoală de
cadre, şcoală de mitraliere, şcoală de grenadieri, şcoală pentru telefonie şi semnalizatori cu
rachete luminoase, şcoală de puşti mitraliere, şcoală de fortificaţii, şcoală de patrule, de
observatori, de agenţi de legătură şi de brancardieri. Au fost organizare ,,repetiţii de război” la
128
Ion Cupşa, op.cit., p. 201.
129
Emil Răcilă, Contribuţii privind lupta românilor pentru apărarea patriei în Primul război mondial 1916-1918,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 264.
130
Ion Şuţa, op.cit., pp. 89-90.
131
Ion Cupşa, op.cit., p. 200.

45
care au luat parte şi unităţile mici ca pluton, companie, batalion. Pregătirea de luptă a cunoscut
un caracter practic, de cunoştere temeinică a armamentului, a noilor arme de luptă. S-a trecut la o
mai bună amenajare e terenului de luptă, prin lucrări genistice cu noile unelte (lopata lineman)132.
Statul Major General primește o nouă organizare la 15/28 ianuarie 1917 *, venind cu
următoarele modificări:
- Serviciul siguranței de la Secția 1 Operații a fost desființat;
- Serviciul Automobilelor armatei a primit formal în subordine Biroul 7 Decorații, ce a fost
detașat la Cartierul Regal;
- s-a constituit comandamentele artileriei, trupelor de geniu și fortificațiile armatei la Eșalonul II,
unde a fost adus și Comandamentul Marinei de la Eșalonul I;
- Pretoratul armatei s-a transformat în Pretoratul Eșalonul II, și s-a constituit tot aici serviciile
Cartierului și Medical.
Noua organizare a Statului Major General al Armatei avea în compunere 201 ofițeri
dispuși astfel: șeful Statului Major General, subșeful de Stat Major General, 2 ofițeri ajutanți, 4
ofițeri la cabinetul sefului Statului Major General, câte 93 de ofițeri la Eșaloanele I și II, 7 ofițeri
la Eșalonul III. Interesant este că funcția de șef al Secției I Operații nu a fost încadrată,
conducerea acesteia era deținută de șeful Biroului I Operații, maiorul Ion Antonescu. S-au adus
numeroase prin creșterea numerică a ofițerilor la birourile Operații, Informații, Comunicații și
Transporturi din cadrul Eșalonului I. Funcțiile sunt căpătate de un personal tânăr, bine pregătit,
ce vor avea un rol foarte important în planificarea, conducerea și coordonarea activităților în
perioada reorganizării armatei, dar și în desfășurarea strategică a armatelor pe frontul din
Moldova. Marele Cartier General român funcționa prin sediul de la Zorleni (regele Ferdinand I și
Cartierul Regal) și de la Bârlad (Statul Major General al Armatei)133.
Refacerea armatei se loveşte de izbucnirea unei puternice epidemii de tifos exantematic.
Aglomerarea de populaţie, mizeria şi lipsa resurselor * creează acestă maladie, al cărui microb nu

132
Ion Şuţa, op.cit., pp. 93-95.
**
Vezi Anexa nr. 22 și 23.
133
Ion Giurcă, Maria Georgescu, Statul Major General Român (1859-1950) Organizare și atribuții funcționale,
Editura Militară, București, 2012, pp. 135-136.
**
Dezorganizarea transporturilor imobiliza proviziile în depozite, mare parte din ele rămăseseră în teritoriul ocupat
de inamic. Tot aici se aflau și marile centre de mororit, mai rămăsese intact doar morile din Botoșani, care nu
făceau față cererii. Vezi Constantin Kiriţescu, op. cit., p. 7.

46
se cunoaşte şi nici tratamentul. Propagarea s-a transmis rapid, prin contaminarea de păduchi, ce a
dus în mai puţin de două luni la moartea a sute de doctori* şi zeci de mii de oameni134.
Prin noua înzestrare şi organizare, divizia română avea acum o uşoară superioritate faţă
de diviziile celorlalte ţări care luptau pe frontul român.
Situația la începutul verii anului 1917, era pentru România foarte dificilă, pe frontul
acesteia relativ restrâns, se găsea una dintre cele mai mari concentrări de efective și mijloace de
luptă din Primul Război Mondial. Totalul forțelor pe frontul român * era de 9 armate*, dintre care
inamicul avea 4. Se găseau 80 de divizii de infanterie și 19 de cavalerie; unități ce totalizau 974
de batalioane, 550 de escadroane și 923 de baterii. Efective numeroase, de aproape 800 000 de
combatanți în prima linie și circa 1 milion de rezerve, în zonele de etape, în unitățile de pază sau
aflate în curs de reorganizare 135. Exista și o parte bună, o speranță de câștig, venită din partea
S.U.A. care deși intrase în război de pe 6 aprilie 1917, de partea Antantei, abia în iunie încep să
aducă primele contingente. Forțele sale sunt proaspete, numeroase și bine înzestrate, fapt ce va
întoarce balanța de partea aliaților săi, printre care și România136.

**
Aproximativ a opta parte a corpului medical al ţării şi 1 000 de sanitari. Printre ei au fost şi membrii ai misiunii
franceze ca, col. Dubois şi medicul savant, profesor dr. Clunet. Vezi Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. 335-336.
134
Armand Călinescu, op.cit., pp. 31-32.
**
Vezi Anexa nr. 24.
**
Vezi Anexa nr. 25.
135
Vasile Alexandrescu, Ion Ardeleanu, eds., op. cit. p. 551.
136
Generalul G. A. Dabija, Armata română în războiul mondial 1916-1918, vol. VI, Editura „IG. Hertz”, București,
1936, p. 57.

47
 Anexa nr. 2
State beligerante Populația la Forța Gradul de Observații
intrarea în război mobilizată în mobilizare al
(milioane locuitori) campanie populației %
România 7, 9 834 000 10, 56 în septembrie 1916
Franța 86 4 980 000 4, 2 în august 1914
(cu colonii)
Marea Britanie 421 1 500 000 0, 36 ...„...
(cu colonii)
Rusia 167 6 300 000 3, 95 ...„...
Germania 78 4 900 000 5, 38 ...„...
Austro-Ungaria 51 3 034 000 4, 51 ...„...

48
Sursa: Vasile Alexandrescu, Ion Ardeleanu, eds., op. cit., p. 499.

Anexa nr. 3
Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, Sterianu de Mijloc,
judeţul Dâmboviţa - d. 27 august 1943, Schinetu, judeţul
Vaslui)137. A urmat cariera armelor, începând cu Școala
fiilor de militari din Iași, pe care o absolvă în 1878,
Școala de ofițeri de infanterie și cavalerie în 1880,
Școala specială de ofițeri de artilerie și geniu în 1883. A
plecat la Paris unde a studiat liceul „Sainte Barbe” timp de
un an, apoi Școala Politehnică până în 1886, an în care va termina
Școala de la Fontainebleau și va primi brevetul de ofițer de stat-major. Ultimele
studii în Paris, le efectuează la Școala de poduri și șosele în 1886-1889.
În privința carierei militare, este de punctat că din 1892, a trecut în corpul ofițerilor
superiori, fapt ce i-a dat posibilitatea să acceadă la funcții înalte. A condus cu gradul de maior un
batalionul din cadrul Regimentului I geniu (1892-1894). În 1895, este avansat la gradul de
locotenent-colonel, iar din 1896, timp de trei luni, a exercitat funcția de comandant al Cetății
București, apoi fiind numit adjutant regal. O dată cu gradul de colonel, vine și o funcție în
Administrația Centrală a Ministerului de Război din 1901. Imediat a fost numit, comandant al
Regimentului 7 „Racova” nr. 25 dislocat în Vaslui. În 1904, a fost înaintat la gradul de general și
i s-a încredințat comanda Brigăzii 13 infanterie. A mai condus Divizia 10 infanterie, Divizia 7

137
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Constantin_Prezan.

49
infanterie. În timpul războaielor balcanice, a fost inaintat la funcția de general de divizie, cea de
general de corp de armată o va obține în 1916, iar mareșal în 1930.
În perioada de neutralitate a României 1914-1916, a deținut comanda Corpului 3 Armată
un an, apoi a Corpului 4 Armată. Din 15 august 1916-9 noiembrie 1916 a fost comandant al
Armatei a IV-a de Nord, apoi până în decembrie a Grupului de Armate „General Prezan”. Apoi,
a fost numit șef al Marelui Cartier General (decembrie 1916-aprilie 1918 și noiembrie 1916-
aprilie 1920)138. S-a remarcat printr-o bună activitate militară, unde a menținut ordinea,
disciplina, respectul, spiritul de luptă, dar și ambiția.
Sursa: Conferenţiar univ. Dr. Constantin I. Stan, Linia fortificată Furu mare – Racoviţeni –
Viziru. Bătălia Râmnicului – 1916 (Contribuţii documentare), în „document”, vol. 65, nr. 3,
2014, p. 80.
Anexa nr. 4
Generalul Alexandru Averescu (n. 3 aprilie
1859, Babele – d. 2 octombrie 1938,
București)139, a urmat cursurile Școlii
Superioare de Război din Torino, Italia. Între
1894-1896 a fost comandant al Școlii
Superioare de Război cu gradul de maior. Este
atașatul militar al României la Berlin (1896-
1898) și șef al Marelui Cartier General (1911-
1913). A participat la reprimarea mișcărilor
țărănești din 1907. În 1913 a luat parte la al
Doilea Război Balcanic conducând ofensiva
română pe teritoriul Bulgariei până la Sofia.
În timpul Primul Război Mondial, a căpătat în
urma meritelor funcția de general de divizie și
a comandant Armata a II-a între 14 - 26 august
1916 și 27 septembrie 1916 - 30 ianuarie 1918.
Apoi, a fost comandant al Armatei a III-a (27

138
Colonel (r) Petre Otu, Mareşalul Prezan-vocaţia datoriei, Editura Militară, Bcureşti, 2008.
139
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Alexandru_Averescu.

50
august - 26 septembrie 1916). Pe 1 ianuarie 1917, regele Ferdinand I îl înaintează la gradul de
general de corp de armată. Va conduce Armata a II-a în perioada 26 septembrie 1916 - 30
ianuarie 1918. Are un rol însemnat în realizarea marilor victorii de la Mărăşti şi Oituz.
Într-un moment critic pentru România, şeful statului i-a încredinţat misiunea formării
unui guvern, care să încheie armistiţiul umilitor cu Puterile Centrale. După îndelungi tratative,
Averescu reuşeşte să semneze doar preliminariile acestei păci, pe 20 februarie 1918, la Buftea. S-
a remarcat printr-o sclipirea militară, ambiție, determinare, individualism, a fost ușor sceptic în
privința relației cu generalul francez Berthelot, cu care a și intrat întru-un mic conflict140.
Sursa: Conferenţiar univ. Dr. Constantin I. Stan, Linia fortificată Furu mare – Racoviţeni –
Viziru. Bătălia Râmnicului – 1916 (Contribuţii documentare), în „document”, vol. 65, nr. 3,
2014, p. 78.
Anexa nr. 5
Dumitru Iliescu (n. 24 septembrie 1865,
Drăgăşani; d. 1940), a urmat Liceul Fiilor
de Militari din Craiova, Şcoala Militară de
Ofiţeri (1884-1886, şef de promoţie);
Şcoala de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu
din Fontainbleau şi Şcoala Politehnică din
Paris (1886-1891); Şcoala Superioară de
Război din Bucureşti (1906-1908). A
deţinut gradele militare de sublocotenent
la 1 iulie 1886; locotenent la 1 ianuarie
1889; căpitan la 8 aprilie 1893; maior la 10
mai 1899; locotenent-colonel la 10 mai
1907; colonel la 10 mai 1910; general de
brigadă în 1914.
A exercitat funcţiile militare de comandant de subunitate în Şcoala Specială de Artilerie
şi Geniu (1 iulie-1 noiembrie 1886); comandant de subunitate în Regimentele 1, 4, 6, 7 şi 10
Artilerie (1886-1893); ofiţer în cadrul Arsenalului Armatei (1893-1894); ofiţer de stat major şi

140
Colonel (r) Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu-militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bcureşti,
2005.

51
comandant în unităţi de artilerie şi în Şcoala de Ofiţeri de Artilerie şi Geniu (1894-1914);
secretar general al Ministerului de Război (1914-1916); subşef al Marelui Cartier General (15
august-25 octombrie 1916) şi şef al Marelui Cartier General (25 octombrie-5 decembrie 1916).
A fost o personalitate militară controversată, fiind responsabil de eşecurile Armatei
Române din lunile august-noiembrie 1916, puţin agreat şi chiar contestat în mediul militar pentru
iresponsabilitatea şi lasitatea de care dădea dovadă141.

Sursa: Colonel (r) Dr. Vasile Popa, Activitatea misiunilor militare române în perioada
neutralităţii armate (1914-1916) în „document”, vol. 64, nr. 2, 2014, p. 29.

Anexa nr. 6

Nicolae Iorga (n. 17 ianuarie 1871, Botoşani,

d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, judeţul Prahova),
născut cu numele de Nicu N. Iorga, a fost istoric,
professor universitar, enciclopedist, poet,
dramaturg, critic literar, memorialist, gazetar,
publicist, om politic, membru titular
al Academiei Române.
Savant de renume mondial, a avut o activitate
ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1.003
volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii.
Iorga este cel mai prolific istoric al românilor,
autor a numeroase sinteze, culminate cu Istoria
Românilor în 10 volume, pentru care a fost numit
pe bună dreptate cel mai mare istoric şi savant al României din toate timpurile. Personalitate care
a creat şcoală şi a dat direcţie culturii naţionale, s-a implicat activ în viaţa social-politică a ţării
sale. S-a ambiţionat nu doar să scrie istorie, ci să şi facă istorie, într-o epocă de renaştere
141
Vezi Colonel prof. univ. Dr. Adrian Stroea, Colonel (r) Marin Ghinoiu, Controversat şi uitat – Generalul Dumitru
Iliescu în ,,document”, vol. 66, nr. 4, 2014, pp. 51-52.

52
naţională. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al
artelor și filozof al istoriei142.

Sursa: Prof. univ. dr. Constantin Buşe, Intelectuali şi oameni politici în şi despre România în
Primul Război Mondial, în ,,document”, vol. 56, nr. 2, 2012, pp. 21-22.

Anexa nr. 7

142
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Iorga.

53
Sursa: Dr. Alin Spânu, De la spionaj la decizii diplomatice. România versus Imperiul Austro-
Ungar (octombrie-decembrie 1914), în ,,document”, vol. 64, nr. 2, 2014, p. 37.

Anexa nr. 19

54
Sursa: Colonel (r) Dr. Vasile POPA, în Evoluţia potenţialului de război al României în perioada
1914-1916. Elemente comparative, în „document”, vol. 63, nr. 1, 2014, p. 26.

55
 Anexa nr. 20

Sursa: Colonel (r) Dr. Vasile POPA, în Evoluţia potenţialului de război al României în perioada
1914-1916. Elemente comparative, în „document”, vol. 63, nr. 1, 2014, p. 22.

56
 Anexa nr. 11
Regulamentul Serviciului de contrainformaţii româno-rus (1917)
Art. 1. – Contra-informaţia ruso-română va duce o luptă de colaborare contra spionajului
din partea inamicului, atât în zona militară de operaţiuni, cât şi în spatele armatelor (în zona
etapelor), urmărind de asemenea toate delictele, îndreptate în contra armatelor.
Art. 2. – Contra-informaţia ruso-română este deservită de ofiţeri, funcţionari şi agenţi.
Orice persoană care face serviciul de contra-informaţie va avea o autorizaţie specială, însoţită de
o fotografie, scrisă în limba rusă şi română cu pecetea şi semnătura şefului său.
Art. 3. – Funcţionarii administraţiei şi poliţiei române sunt obligaţi să dea tot concursul
funcţionarilor biroului de contra-informaţie rus, la reţinerea persoanelor urmărite de ei, după ce li
se va prezenta autorizaţia de identitate a funcţionarului biroului. În cursul de 24 ore, persoanei
care va fi reţinută, trebuie să i se arate culpa şi apoi se va proceda conform dispoziţiunilor arătate
în articolele următoare; iar în cazul când funcţionarul biroului de contra-informaţie rus nu se va
prezenta în acest scop şi din cercetarea făcută de autoritatea română, nu va rezulta nici un
indiciu de culpabilitate în contra persoanei reţinute, ea va fi pusă în libertate.
Art. 4. – Ofiţerii, funcţionarii şi agenţii biroului de contra-informaţie rus, în cazurile când
va fi necesară arestarea unei persoane bănuite sau percheziţionarea atât a ei personală, cât şi a
domiciliului ei, sunt obligaţi să se adreseze celui mai apropiat ofiţer de poliţie română, care, în
urma prezentării autorizaţiei de identitate a funcţionarului de la biroul de contra-informaţie rus,
imediat va proceda la îndeplinirea cererii lui, fiindcă asemenea cereri totdeauna sunt mai dinainte
aprobate de Subşeful de Stat Major al armatei (General-cartiermeister) sau al Statului major al
frontului. La arestarea şi percheziţionarea, precum şi la facerea cercetărilor, va putea asista
funcţionarul rus, care a făcut cererea sau oricare altul, care va fi desemnat de serviciul de
contrainformaţie rus. Actele de constatarea arestării şi percheziţiunii se vor adresa de ofiţerul de
poliţie română în dublu exemplar, în limba română, însă funcţionarul rus care a făcut cererea sau
delegatul special al serviciului de contra-informaţie, vor putea semna în acte ca asistenţi. Dacă
biroul de contra-informaţie rus, care a făcut arestarea sau percheziţionarea unui individ, nu va
delega pe nimeni să asiste la efectuarea cercetării sau percheziţiei, ofiţerul poliţiei române va
proceda singur la aceasta, dresând actele în dublu exemplar şi înmânând un exemplar şi biroului
respectiv de contra-informaţii rus. În cazuri extreme (flagrant delict), când lăsarea persoanei
urmărite în libertate până la sosirea ofiţerului poliţiei române, se va crede periculoasă,

57
funcţionarii biroului de contra-informaţie rus, vor putea reţine pe urmărit, trimiţându-l imediat la
ofiţerul poliţiei ro mâne.
Art. 5. – Arestatul, după cererea funcţionarilor biroului de contra-informaţie rus, va fi
supus interogatorului, conform informaţiunilor date despre el de către şeful biroului de
contrainformaţie rus sau de la vreun agent independent al acestui birou, şi după stabilirea
vinovăţiei lui, va fi înaintat cu toate actele dresate la poliţia română din judeţul respectiv. În
cazul când dovezile de culpabilitate ale arestatului vor părea insuficiente pentru ţinerea lui şi mai
departe sub arest şi transmiterea cercetării la Judecătorul de Instrucţie, el va fi imediat eliberat
dacă biroul de contra-informaţie rus, nu va mai insista asupra ţinerii sub pază până la primirea
altor dovezi noi asupra vinovăţiei lui. În acest din urmă caz, cererea va fi satisfăcută provizoriu,
avizând şi Marele Cartier General Român pentru a decide. Dacă afacerea stă în legătură şi cu
indivizii aflători în zona interioară, Marele Cartier General Român va încunoştiinţa şi Ministerul
de Interne.
Art. 6. – În cazul când biroul de contrainformaţie rus va socoti necesară îndepărtarea
vreunui supus străin, recunoscut ca periculos intereselor armatei, atunci poliţia română va
îndepărta pe un asemenea străin din zona militară, numai după singura comunicare a sus
numitului birou, arătându-se că îndepărtarea este necesară în interesul armatei. Serviciul de
contra-informaţie rus, va comunica Delegatului Siguranţei Generale Române de pe lângă Stat
Majorul Armatelor frontului român (Cartierul Rus) informaţiunile ce va poseda asupra unei
asemenea persoane pentru ca ele să poată fi aduse la cunoştinţa Marelui Cartier General Român,
şi prin aceasta din urmă, Ministerului de Interne, în vederea supravegherii mai departe sau a
luării altor măsuri ce se vor găsi cu cale. Supuşii români, cari trăiesc continuu intr-o anumită
localitate, bănuiţi de spionaj sau recunoscuţi ca periculoşi pentru interesele armatei, vor fi
strămutaţi în altă localitate care va fi desemnată de Ministerul de Interne, însă nu altfel decât
după verificarea informaţiunilor date asupra lor, de către agenţii poliţiei române. Aceiaşi supuşi
români, care trăiesc într-o localitate temporar, în cazurile arătate mai sus, vor fi imediat trimişi la
domiciliul lor de origine, dacă acest domiciliu este situat în afară de zona militară de operaţii.
Art. 7. – Urmărirea persoanelor învinuite de spionaj şi reţinute pe teritoriul român se va
face de către poliţia română, de aceea şi actele de cercetările făcute, care vor fi dresate de biroul
de contrainformaţie rus asupra persoanelor reţinute în zona operaţiilor după sfârşitul cercetărilor,

58
imediat se vor transmite, pentru urmărirea mai departe a afacerii, poliţiei române, afară de
cercetările asupra supuşilor ruşi militari şi civili mobilizaţi.
Art. 8. – În zona militară de operaţiuni a trupelor ruse, unde nu sunt autorităţi şi poliţie
română, deţinerea persoanelor bănuite de spionaj, independent de cetăţenia lor, precum şi
îndeplinirea tuturor formalităţilor de judecată, se face direct de către gradele militare şi de către
serviciul de contra-informaţie rus, iar supuşii români se transmit Siguranţei Generale Române, de
pe lângă Stat Majorul Armatei.
Art. 9. – Pentru realizarea unei observări cât mai întinse asupra populaţiei, din cauza
micului număr de agenţi speciali de poliţie, este necesară stabilirea unor posturi speciale mixte la
punctele de legătură ale drumurilor; acestor posturi li se va da ca consemn, ca controlarea trecerii
dintr-un punct populat într-altul să se facă numai cu permise speciale.

Sursa: Pavel Moraru, op. cit., pp. 73-74.

Anexa nr. 18

59
 Ion G. Duca (n. 20 decembrie 1879, Bucureşti - d. 29 decembrie 1933, Sinaia) a intrat în
politică în Partidul Naţional Liberal în
1907, fiind ales deputat de Covurlui, apoi a
deţinut funcţii ministeriale: Ministerul
Cultelor şi Instrucţiunii (1914-1918),
Ministerul Agriculturii şi Domeniilor
(1918-1919), Ministerul Afacerilor Străine
(1922-1926) şi Ministerul de Interne (iunie
1927-noiembrie 1928). A fost ales
preşedintele P.N.L. (decembrie 1930) şi a
fost numit premier (noiembrie 1933), însă
după numai o lună a fost asasinat de
legionari pe peronul gării Sinaia143.

Sursa: Dr. Alin Spânu, De la spionaj la decizii diplomatice. România versus Imperiul Austro-
Ungar (octombrie-decembrie 1914), în ,,document”, vol. 64, nr. 2, 2014, p. 40.

Anexa nr. 8

143
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ion_Gheorghe_Duca.

60
Vasile Rudeanu (n. 27 ianuarie 1871, Bucureşti - d. 5 noiembrie 1965) a fost general, diplomat
militar. A îndeplinit diferite misiuni diplomatice în Italia, Franţa, Belgia, Anglia, Spania (1914-
1919). La 11 ani vorbea limbile franceză şi germană, iar mai târziu va învăţa flamanda, italiana şi
engleza. A urmat Şcoala de fii de militari din Craiova (1885-1889), Şcoala de ofiţeri de artilerie,
geniu şi marină (1889-1891), Şcoala de aplicaţie de artilerie şi geniu (1891-1892) din România,
Şcoala de aplicaţie de artilerie şi geniu şi Şcoala tehnică superioară din Bruxelles (1892-1894). A
obținut gradele militare de sublocotenent-1891, locotenent-1894, căpitan-1900, maior-1909,
locotenent-colonel-1912, colonel-1914, general de brigadă-1917, general de divizie-1922,
general de corp de armată-1929, general de armată-1951.
A deținut funcţiile militare de comandă în Regimentul 2 Artilerie (1891), Regimentul 1 cetate,
Regimentele 2, 10 şi 8 Artilerie (1894-1897), în Direcţia artilerie din Ministerul de război (1897-
1909), comandant de baterie în Regimentul 10 Artilerie, comandant al Şcolii de tragere a
artileriei, profesor la Şcoala de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină (1909-1914), directorul
Direcţiei superioare a armamentului din Ministerul de război (1914), trimis special în unele
capitale europene (1914-1919), comandant al artileriei Comandamentului trupelor de est (1920),
locţiitor al inspectorului general al artileriei (20 noiembrie 1920-7 iulie 1922), comandant al
Diviziei 2 Infanterie şi al Corpului 3 Armată din Galaţi şi Chişinău (1922-1926), inspector
general al aeronauticii (1926-1929), inspector general de armată (1929-1931), consilier al
ministrului de război144.

Sursa: Colonel (r) Dr. Vasile Popa, Extinderea eforturilor de aprovizionare a armatei după
declararea beligeranţei României. Misiunile militare din Rusia şi Japonia, în „document”, vol.
65, nr. 3, 2014, p. 11.
Anexa nr. 9
Vintilă I. C. Brătianu (n. 3 septembrie 1867, Florica, judeţul Argeş - d. 21 decembrie 1930,
Mihăieşti, judeţul Vâlcea). A fost om politic liberal, primar al Bucureștiului (1907-1911),
ministru de război (1916-1917), ministru al materialelor de război (1917-1918), ministru de
finanțe 1922-1926 și 1927, prim-ministru 1927-1928145.

144
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Vasile_Rudeanu .
145
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Vintil%C4%83_I.C._Br%C4%83tianu.

61
Sursa: Colonel (r) Dr. Vasile Popa, Extinderea eforturilor de aprovizionare a armatei după
declararea beligeranţei României. Misiunile militare din Rusia şi Japonia, în „document”, vol.
65, nr. 3, 2014, p. 11.

Anexa nr. 11
Constantin Diamandy (n. 1868 - d. 1931 Idrici,
judeţul Vaslui) a fost atașat diplomatic între
1910-1912 a la Sofia, apoi în 1913 la Roma.
După ce a fost numit ministru plenipotenţiar la
ambasada română de la Petrograd, capitala

62
 Imperiul Rus, a contribuit la realizarea acordului
secret ruso-român (Acordul Sazonov-Diamandy*)
prin care României arăta o atitudine favorabilă
față de politică rușilor la începutul Primului
Război Mondial. În anul 1916, Constantin
Diamandy a avut o contribuţie importantă la
semnarea tratatului de alianţă dintre România şi
Antanta, din 17 august 1916, prin care România
se angaja să intre în război de partea celei din
urmă.
După terminarea Primului Război Mondial, rolul
lui Diamandy nu s-a terminat, a fost numit ca al
doilea delegat al României la Conferinţa de Pace
de la Paris, în 1919. Aici s-a remarcat prin stăruinţa cu care a insistat pe lângă Aliaţi, pentru ca
aceştia să recunoască României rolul important jucat în Marele Război, pentru restabilirea păcii
în Europa şi pentru opoziţia României față de bolşevismului din Rusia şi Ungaria. În luna august
1919, după ocuparea Budapestei de către armata română, de inteligența lui Diamandy era nevoie
în funția de înalt comisar al guvernului român în Ungaria. Între 1924-1930 a fost ministru
plenipotenţiar al României la Paris, unde a semnat, oe 10 iunie 1926, Tratatul de Alianţă cu
Franţa, prin care cele două se declarau apărătoare ale statu-quo-ului european146.
Sursa: Colonel (r) Dr. Vasile Popa, Extinderea eforturilor de aprovizionare a armatei după
declararea beligeranţei României. Misiunile militare din Rusia şi Japonia, în „document”, vol.
65, nr. 3, 2014, p. 11.

Anexa nr. 14
Pamfil Șeicaru

**
A fost semnat pe 1 octombrie 1914.
146
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Constantin_Diamandy.

63
Sursa: Conferenţiar univ. Dr. Constantin I. Stan, Linia fortificată Furu mare – Racoviţeni –
Viziru. Bătălia Râmnicului – 1916 (Contribuţii documentare), în „document”, vol. 65, nr. 3,
2014, p. 82.
Anexa nr. 12

64
Sursa: Col. prof. univ. dr. Ion Giurcă, Mr. lect. univ. Danuț Mircea Chiriac, Istoria Artei Militare,
Tema: Reorganizare Armatei Române în anii Primului și celui de al Doilea Război Mondial, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1997, Schema nr 1.
Anexa nr. 13

65
Sursa: Col. prof. univ. dr. Ion Giurcă, Mr. lect. univ. Danuț Mircea Chiriac, Istoria Artei Militare,
Tema: Reorganizare Armatei Române în anii Primului și celui de al Doilea Război Mondial, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1997, Schema nr 2.
Anexa nr. 14

66
Sursa: Col. prof. univ. dr. Ion Giurcă, Mr. lect. univ. Danuț Mircea Chiriac, Istoria Artei Militare,
Tema: Reorganizare Armatei Române în anii Primului și celui de al Doilea Război Mondial, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1997, Schema nr 3.

Anexa nr. 15

67
Sursa: Col. prof. univ. dr. Ion Giurcă, Mr. lect. univ. Danuț Mircea Chiriac, Istoria Artei Militare,
Tema: Reorganizare Armatei Române în anii Primului și celui de al Doilea Război Mondial, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1997, Schema nr 4.

68
 Anexa nr. 25

Sursa: Vasile Alexandrescu, Ion Ardeleanu, eds., Istoria militară a poporului român, vol. V.
Evoluţia organismului militar românesc de la cucerirea independenţei de stat până la
înfăptuirea Marii Uniri din 1918. România în primul război mondial, Bucureşti, Editura
Militară, 1988, p. 508.

69
 Anexa nr. 17

Sursa: Vasile Alexandrescu, Ion Ardeleanu, eds., Istoria militară a poporului român, vol. V.
Evoluţia organismului militar românesc de la cucerirea independenţei de stat până la
înfăptuirea Marii Uniri din 1918. România în primul război mondial, Bucureşti, Editura
Militară, 1988, p. 548.

70
 Anexa nr. 16

Sursa: Vasile Alexandrescu, Ion Ardeleanu, eds., Istoria militară a poporului român, vol. V.
Evoluţia organismului militar românesc de la cucerirea independenţei de stat până la
înfăptuirea Marii Uniri din 1918. România în primul război mondial, Bucureşti, Editura
Militară, 1988, p. 549.

71
 Anexa nr. 22

Sursa: Vasile Alexandrescu, Ion Ardeleanu, eds., Istoria militară a poporului român, vol. V.
Evoluţia organismului militar românesc de la cucerirea independenţei de stat până la
înfăptuirea Marii Uniri din 1918. România în primul război mondial, Bucureşti, Editura
Militară, 1988, p. 550.

72
 Anexa nr. 21

,,Instrucţiunile secrete privitoare la organizarea armatei”, nr. 1014

din 25 decembrie 1916, ale Marelui Cartier General

1. A reduce efectivul total al armatei de operaţii la cifra pe care resursele ţării poate să o întreţină
pe timpul unei campanii de lungă durată. În aceste condiţii, s-au organizat doar două armate şi
cinci corpuri de armată. Fiecare corp de armată avea în compunere trei divizii de infanterie şi
unităţi de alte arme. Efectivul armatei totalizând 15 divizii de infanterie.
2. A forma divizii capabile de acţiuni pe cont propriu, ţinând cont de eşecurile Diviziei 17
infanterie la Turtucaia şi Diviziei 11 infanterie la Târgu Jiu.
3. A da forma şi o compunere identică a diviziilor în schimbul de a uşura înlocuirea de pe front.
4. A constitui divizia în aşa fel încât să lupte în bune condiţii contra formaţiilor similare inamice,
ţinând cont că diviziile germane aveau efectivul cât un corp de armată român.
5. A nu constitui corpuri de armată cu servicii şi formaţiuni proprii. Această organizare n-ar avea
nici un scop, deoarece vor fi prevăzute cu tot ceea ce le este necesar pentru a trăi şi lupta izolat.
6. A asigura coordonarea acţiunilor a mai multor divizii, având o însărcinare comună şi a scădea
numărul subordonaţilor direcţi comandanţilor de armate, se va prevedea la eşalonul corpului de
armată un organ de comandament, cu rol exclusiv tactic, cuprinzând un general şi un stat major
ales cu îngrijire.
7. A dota fiecare armată:
a. Cu organele de armată, care le sunt necesare: cavaleria armatei, artilerie grea, pontonieri,
servicii diverse (de aviaţie, de telegrafie, de automobile etc), trupe şi servicii de etapă.
b. Cu o rezervă de personal şi de formaţiuni de diferite servicii, proporţional cu numărul
diviziilor armatei şi destinată ca să completeze acele divizii, care ar avea să lucreze în condiţiuni
dificile147.

147
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond Marele Cartier General (în continuare M.C.G.), dosar nr.
1214, f. 673.

73
 Anexa nr. 24

Sursa: Vasile Alexandrescu, Ion Ardeleanu, eds., Istoria militară a poporului român, vol. V.
Evoluţia organismului militar românesc de la cucerirea independenţei de stat până la

74
înfăptuirea Marii Uniri din 1918. România în primul război mondial, Bucureşti, Editura
Militară, 1988, p. 551.
Concluzii

Primul Război Mondial a dat, în primele luni ale sale, o experiență grea dar utilă
românilor. Rezultate au fost dovedite în perioada decembrie 1916-iulie 1917, când se va
reorganizara armata română.
Într-un interval de scurt de timp, factorii de decizie politică și militară au trebuit să se
ridice la înălțimea evenimentelor și să rezolve situații dificile și inedite proaspăt apărute.
Condițiile au fost foarte grele, caracterizate prin o lipsă tot mai accentuată a resurselor materiale
și umane, dar și a unei permanente presiunii exercitate de către autoritățile ruse de la Petrograd şi
Iaşi. S-au realizat eforturi pentru asigurarea hrănirii trupelor ruse din Moldova și a minimului
necesar populației românești, dar și pentru restabilirea căilor de comunicație. S-a refăcut
potențialul economic al țării, ce a asigurat reorganizarea marilor unități, elaborarea unui plan de
campanie și realizarea unui dispozitiv strategic.
Refacerea armatei în singurul teritoriu ce a rămas neocupat, între Siret şi Prut, s-a realizat
în condiţii de presiune, atât din partea inamicului cât şi a aliatul rus, care doreau evacuarea
teritoriului naţional. Atât soldatul, cât și cetățeanul român erau pe punctul de a-și pierde
încrederea în forțele proprii. Cauzele erau date și de insuficiența resurselor, România fusese
ocupată 2/3 din suprafață și o mare parte a populației se retrăsese în teritoriul neocupat, unde deși
era o zonă de câmpie nu putea asigura necesarul de hrană. Supraaglomerarea populației, lipsa
medicamentelor și mizeria, au dus la izbucnirea bolilor ca tifosul exantematic, a holerei, care
prin iarna grea din 1916-1917 au decimat populația din Moldova. Printre victime s-au aflat și
membrii ai misiunii reformatoare franceze, care cu merit și-au dus misiunea până la bun sfârșit.
Soldații după atătea, aveau un moral foarte scăzut ca urmate și a înfrângerilor parcă
întipărite din anul 1916, a pierderilor dragi, de oameni și de Țară. La acestea s-au adăugat și
nesiguranța lipsei de armament de care se loviseră, spiritul de luptă deși existent, nu putea fi
întreținut cu furci și topoare, sau pur și simplu doar baionete, în calea mitralierelor inamice.
Industria românească, nu a putut să treacă foarte eficient la producția de război. Marea majoritate
a fabricilor fuseseră demontate și trimise într-o zonă sigura atât în țară cât și în afară, în Rusia.
Războiul avansa, și o dată cu el cererea, modernizarea cât și diversitatea armamentului, ceea ce

75
făcea ca România cu puținele resurse ce le avea la dispoziție să fie obligată, cu prețul vieții, să
țină pasul cu ceilalți.
Înzestrarea armatei române fusese până în 1914 după model al alitului, Puterilor Centrale,
și dependentă de materialul de război din Germania și Austria. La finele anului 1916, situația se
schimbase, România trebuia să aducă uriașe schimbări, practic să o ia de la 0 prin înzestrarea
armatei cu armament propriu și aliat, antant. De aceea, se va crea o ușoară dependentă de
livrările Aliaților, care în mare parte au stat la mână Rusiei, în ceea ce privește armamentul și
transportul acestuia.
Factorii externi, mă refer în special la misiunea franceă, au avut un rol foarte important
asupra Armatei Române, prin reorganizarea acesteia s-a evidențiat ca un stat mic, ca România,
nu este în măsură să se refacă singur. Fără sprijinul aliaților occidentali, România ar fi fost
afectată și mai mult de influențele revoluției rusești, dar și de interesele Puterilor Centrale, care
încercau prin intermediul rușilor „să pacifice” războiul din est, pe căi nemilitare.
Fără o rezistență din partea românilor pe acest front al său din estul Europei, Puterile
Centrale ar fi mutat mare parte a trupelor în vest, unde acest plus ar fi condus după părerea mea
la numeroase victorii. Reușite, care ai fi atras și anexari teritoriale, atât în Vestul, cât și în Estul
Europei, ar fi rezolvat și mai repede războiul cu Rusia, și s-ar fi concretizat prin câștigarea
războiului de către Puterile Centrale. De aceea, românii cu rezistența lor, caracterizată prin
menținerea teritoriului viu, și gata de luptă pentru propiile interese, au ajutat atât statele aliate,
cât și pe sine să supraviețuiască ca stat.
Sacrificiile poporului român și a armatei sale, nu au fost în zadar, au stat la baza
singurelor victorii importante ale Antantei din 1917, și anume operațiile de la Mărăști, Mărășești
și Oituz, unde s-a și recăpatat moralul victoriei. Reușitele, nu au putut să fie concretizate, pentru
că România va rămâne singură și izolată pe frontul de est. Noua situația, o va conduce să ceară o
pace separată. Chiar și așa, nu va îngenunchea, armata sa proaspăt reformată, combativă, va
elibera începând cu luna decembrie 1918, teritoriul național de forțele inamicului ce băteau în
retragere.
Meritele României se vor arăta la Conferința de Pace de la Paris din 1919, unde după
numeroase insistențe, a fost acceptată ca putere învingătore. Aici, s-au semnat tratatele cu
învinșii, Austria și Ungaria, la Saint-Germain și respectiv Trianon, prin care s-a recunoscut
Unirea Transilvaniei și Bucuvinei la România. Aliații, din care nu a făcut parte Rusia, ce

76
semnase pace separată, cât și Japonia ce nu se afla în sfera de influență europenă, au semnat
Tratatul de la Paris din 1920, de recunoștere a Unirii Basarabiei cu România. Provincia alipită, a
avut un rol determinat în perioada decembrie 1916-iulie 1917, cât și mai târziu, prin crearea unei
stat teritoriu neutru, între România și Rusia, aliat ce va devenii o dată cu ieșirea din război a sa,
un inamic.
Reorganizarea Armatei Române în Primul Război Mondial, a fost și va rămâne un
moment de neuitat din istoria românilor, care a contribuit și el, mai mult sau mai puțin, la
prezentul pe care îl vedem azi.

77
 Bibliografie
I. Surse primare
1. Izvoare inedite
1.1. Arhivele Militare Române:
1.1.1. Fond Marele Cartier General, dosar nr. 1214.
2. Izvoare edite
2.1. Memorii:
2.1.1. IDEM, Notiţe zilnice de război 1916-1918 vol. II., Bucureşti, Editura Militară, 1992.
2.1.2. BERTHELOT, Henri, Memorii şi Corespondenţă 1916-1919, Bucureşti, Ed. Militară,
2015.
2.1.3. DUCA, I, G, Amintiri Politice, vol. II, Colecţia ,,Memorii şi mărturii” Jon Dumitru-
Verlag, München, 1981.
II. Surse secundare
2. Lucrări generale şi speciale:
2.1.4. BOTEZ, Dan, Alexandru Averescu-mareşalul poporului, Craiova, Editura Scrisul
românesc, 2013.
2.1.5. IDEM, Constantin Prezan-mareşalul datoriei, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2014.
2.1.7. CĂLINESCU, Armand, Însemnări politice, Bucureşti, Humanitas, 1999.
2.1.10. CUPŞA, Ion, Armata română în campaniile din 1916, 1917, Bucureşti, Editura Militară,
1967.
2.1.11. DABIJA, G. A., general, Armata română în războiul mondial 1916-1918, vol. I, III, IV.
Bucureşti, Editura ,,I. G. Herty”, 1936.
2.1.12.. OTU, Petre, Mareşalul Prezan-vocaţia datoriei, Bcureşti, Editura Militară, 2008.
2.1.14. Popa, Vasile, Acţiuni diplomatico-militare ale Romaniei 1914-1918, Bucureşti, Editura
militară, 2004.
2.1.15. RĂCILĂ, Emil, Contribuţii privind lupta românilor pentru apărarea patriei în Primul
război mondial 1916-1918, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.
2.1.16. ŞUŢA, Ion, Infanteria Română, Bucureşti, Editura Militară, 1982.

78
2.1.17. URDĂREANU, Tiberiu, Factorul ethnic în războaiele României Moderne 1877-1878,
1916-1918 şi 1941-1945, Bucureşti, Editura Militară, 1994.
3. Culegeri de documente publicate:
3.1. Istoria Statului Major General Român, Documente 1859-1947, Bucureşti, Editura Militară,
1994.
3.2. POPA, Vasile, CERĂCEANU, Ion, MANEA, Vasilica, Generalul Coandă la Kiev 1917-
1918, Bucureşti, Editura Militară, 2012.
5. Periodice:
5.1. Gândirea Militară Românească, aprilie-decembrie 2016
5.2. Document, 2011-2014.

Se găsesc în note, mai am de adăugat cărți și fonduri de arhivă, de aranjat anexele si usor de
completat capitolul metodologic.

Vă mulțumesc pentru ajutor și răbdare!

79