Suport Curs Istorie Militara

ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU”
FACULTATEA DE MANAGEMENT MILITAR

DEPARTAMENTUL ȘTIINȚE MILITARE ȘI MANAGERIALE
SIBIU
ISTORIA MILITARĂ A ROMÂNILOR

(în șapte teme)
SUPORT DE CURS
COLONEL LECT. UNIV. DR. FLORIN ȘPERLEA
2017
ISTORIA MILITARĂ A ROMÂNILOR COLONEL LECT. UNIV. DR. FLORIN ȘPERLEA
CUPRINS
I. Obiectivele cursului, teme, evaluare și bibliografie generală. 3

II. Tema 2: Armata şi societatea românească în secolele XIV – XVI: război asimetric 7
în Evul Mediu.
III. Tema 3: De la praful de puşcă la războaiele epocii industriale. Renaşterea 16
armatei române.
IV. Tema 4: Războiul românilor pentru întregirea naţională. Un război prea mare 39
pentru... România Mare?
V. Tema 5: România în Al Doilea Război Mondial. Blitzkrieg şi Campania din Est. 54
VI. Tema 6: 23 August 1944: un act controversat. O mică victorie într-o mare 64
înfrângere. Studiu de caz.
VII. Tema 7: Sfârşitul armatelor de masă. Avatarurile armatelor postbelice. 68
VIII. Model de test de evaluare 73
IX. Ghid de întocmire a lucrărilor de licență (istorie militară) 75
2
OBIECTIVELE CURSULUI
Cursul „Istoria militară a românilor” își propune să prezinte studenților din al doilea an de
studii din Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” evoluția structurilor militare create
de-a lungul timpului de poporul român în vatra sa existențială, în contextul politico-
economic și social specific al Țărilor Române și al statului național unitar român modern.
Cursul a fost gândit printr-o amplă raportare la fenomenul militar european, prin integrarea
abordării evoluțiilor militare românești în contextul schimbărilor majore petrecute pe
continentul european din anii evului mediu timpuriu până în secolul al XX-lea.
Cursul își propune să dezvolte capacitatea studenților de a interpreta evoluţia fenomenului
militar românesc în contextul evoluţiilor fenomenului militar regional şi global, de a
identifica fundamentele teoretice ale specializării în armă, locul, rolul, organizarea şi
misiunile structurilor de armă de la baza ierarhiei militare, de a descrie organizarea,
înzestrarea şi modul de acţiune a adversarului potenţial şi de a explica bazele logisticii
militare, bazele aplicative ale lucrului de stat major, principiile constructive şi de
funcţionare, precum şi modul de utilizare a tehnicii, aparaturii şi armamentului specifice
armei în diferite contexte situaţionale (la pace, în situaţii de criză şi la război);
De asemenea, se va urmări înțelegerea conceptelor specifice teoriilor despre societate, stat
şi naţiune, înţelegerea drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor cetăţeneşti, interpretarea
sistemului socio-global, a raţiunii funcţionale a armatei în statul de drept şi explicarea
mecanismului statului de drept, a mecanismului economiei de piaţă şi a cerinţelor protejării
mediului.
Organizarea cursului în numai șapte teme a impus gândirea fiecărei teme pe baza unui
concept-cheie (de pildă, războiul asimetric, revoluția în afacerile militare, războaiele epocii
industriale), astfel:
1. Curs introductiv: Rolul și importanța istoriei militare.1
2. Conflict asimetric în Evul Mediu. De ce nu au cucerit turicii Tările Române?
3. De la praful de puşcă la războaiele epocii industriale. Renaşterea armatei române.
1
Nu se regăsește în acest suport de curs și nu este avut în vedere în cadrul evaluării finale.
3
4. Războiul românilor pentru întregirea naţională. Un război prea mare pentru...

România Mare?
5. România în Al Doilea Război Mondial. Blitzkrieg şi Campania din Est.
6. 23 August 1944: un act controversat. O mică victorie într-o mare înfrângere. Studiu
de caz.
7. Sfârşitul armatelor de masă. Avatarurile armatelor postbelice.
EVALUARE
Evaluarea studenților se va face astfel:
• evaluare continuă (30% din nota finală) – se realizează prin evaluarea participării la
dezbaterile din cadrul orelor de curs şi seminar, portofoliu alcătuit din referat şi
testare intermediară;
• evaluare finală (60% din nota finală) se realizează prin colocviu sau examen scris
(test-grilă și eseu).
• participarea studenților la Cercul de Istorie Militară constituie un atu în compunerea
notei finale (10%).
Standardele minime de performanţă presupun însuşirea noţiunilor fundamentale referitoare
la teoria generală a istoriei militare, precum şi a problemelor care privesc evoluţia
organismului militar românesc, în contextul fenomenului militar general european, şi
implicarea armatei române în confruntările militare de-a lungul timpului.
BIBLIOGRAFIE
Bibliografia indicată este orientativă și oferă o viziune mai largă asupra principalelor lucrări
care ar putea fi utile în condițiile unui studiu asiduu. Dicționarele și instrumentele de lucru
sunt esențiale atât pentru cursuri, cât și pentru seminarii, contribuind la orientarea
studenților în procesul de pregătire individuală, inclusiv în întocmirea lucrărilor de parcurs
cerute.
La finalul fiecărei teme sunt indicate însă maximum două lucrări, cu precizarea paginilor care
sunt obligatorii pentru studiu.
A. Dicționare, instrumente de lucru
4
100 de mari bătălii din istoria României (coord. Petre Otu), Bucureşti, Editura Orizonturi,
2009.
Atlas istoric ilustrat al României (Petre Dan-Străulești), București, Editura Litera, 2009.
Comandanți militari. Dicționar (C. Căzănișteanu, V. Zodian, A. Pandea), București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1983.
Duţu, Alesandru, Dobre Florin, Loghin Leonida, Armata română în Al Doilea Război Mondial
(1941-1945). Dicţionar Enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999.
Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor (coord. George Marcu), București, Editura
Meronia, 2011.
Enciclopedie de istorie militară universală (Vl. Zodian, Adrian Pandea), București, Editura
militară, 2006.
Istoria României în date, coord. Dinu C. Giurescu, București, Editura Enciclopedică, 2003.
The Collins Encyclopedia of Military History (R. Ernest Dupuy, Trevor N. Dupuy).
B. Lucrări generale
Baboş, Alexandru, Brezoiu, Miron, Istoria militară a românilor. Culegere de lecţii, Sibiu,
Editura AFT, 2008.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers
enciclopedic, patru ediţii, 1997, 1998, 2002, 2007. De preferat ediția a IV-a, ultima, întrucât
autorul a adăugat un important capitol privind problemele controversate din istoria
României.
Gaddis, John Lewis, Războiul rece, București, Editura RAO, 2009.
Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, 3 vol., ed. Dinu C. Giurescu, București, Editura
ALL, 2013.
Fuller, J.F.C., Armament and History. The Influence of Armament on History from the Dawn
of Classical Warfare to the End of the Second World War, New York, 1998.
Fuller, J.F.C., The Conduct of War. A Study of the Impact of the French, Industrial, and
Russian Revolutions on War and its Conduct, 1789 – 1961, New Brunswick, 1992.
Howard, Michael, Războiul în istoria Europei, Timişoara, Editura Sedona, 1997.
Iorga, N., Istoria armatei româneşti, Bucureşti, Editura militară, 1970. Este o ediție
„ciuntită”, într-un singur volum. Este de preferat ediția din 1910/1919, văzută de Iorga, în
5
două volume. Primul volum conține și o bună introducere în geografia militară a României,
prin descrierea vadurilor importante și a pasurilor Carpaților.
Istoria artei militare, Bucureşti, vol.I (1989), vol.II (1990), vol. III (1988), vol. IV (1993).
Istoria militară a poporului român, Bucureşti, Editura militară, vol.II, 1986, vol. III, 1987,
vol.IV, 1987, vol.V, 1988, vol. VI, 1989.
Istoria românilor, vol. III-IX, sub egida Academiei Române, Bucureşti, 2003-2010.
Keegan, John, A History of Warfare, Vintage Books, 1994.
Kennedy, Paul, Ascensiunea și decăderea marilor puteri, Iași, Editura Polirom, 2011.
Kiriţescu Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I-II, Bucureşti, 1989.
Lexicon militar, Bucureşti, 1980.
Maxim Mihai, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în
Evul Mediu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993.
Moskos, Charles, Armata, mai mult decât o ocupaţie?, Bucureşti, Editura Ziua, 2005.
Parker, Geoffrey, The Military Revolution. Military innovation and the rise of the West, 1500-
1800, Cambridge University Press, 1996.
Războiul din Golf, studiu politico-militar, Bucureşti, 1991.
România în anii primului război mondial, vol. I- II, Bucureşti, Editura militară, 1987.
Rosetti, Radu, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, ed.
1947, ed. 2002, Editura Corint (îngrijită de Petre Otu).
Șperlea, Florin, De la armata regală la armata populară. Sovietizarea armatei române, 1948-
1955, București, Editura Ziua, 2003.
The Cambridge History of Warfare (ed. Geoffrey Parker), Cambridge University Press, 2005.
Torrey, Glenn E., România în Primul Război Mondial, București, Editura Meteor Publishing,
2014.
Van Creveld, Martin, The Changing Face of War: combat from the Marne to Iraq, New York,
2008.
6
TEMA 2
CONFLICT ASIMETRIC ÎN EVUL MEDIU.
DE CE NU AU CUCERIT TURCII ȚĂRILE ROMÂNE?
A. Conflictul asimetric
Definiţie
Termen folosit mai ales după Al Doilea Război Mondial pentru a desemna conflictele din
Asia de Sud-Est, Indochina şi Algeria, când forţele locale naţionaliste şi-au atins obiectivele în
confruntări armate cu puteri industriale care deţineau o covârşitoare superioritate în
privinţa capacităţilor militare convenţionale. Exemple de astfel de conflicte:
Războiul din Indochina (1946-1954)
Războiul din Vietnam (1955-1975)
În acest fel este pusă sub semnul îndoielii convingerea potrivit căreia trebuie să prevaleze
superioritatea militară şi tehnologică în conflictul convenţional.
Deşi puterea metropolitană nu câştigă din punct de vedere militar, nu este nici înfrântă din
punct de vedere militar. Succesul forţelor insurgente nu vine din victorii decisive pe terenul
de luptă – chiar dacă ele există –, ci mai degrabă dintr-o uzură progresivă a capacităţii
politice a puterii metropolitane de a purta războiul.
În astfel de conflict, insurgenţii pot câştiga o victorie politică dintr-o situaţie militară fără
ieşire sau chiar dintr-o înfrângere a puterii metropolitane. Printr-o simplă înlocuire a
termenilor „insurgenți” și „putere metropolitană”, putem obține o formulare aplicabilă
conflictului care a opus Țările Române Imperiului Otoman în secolele XIV-XVI. Iată: În astfel
de conflict, Țările Române pot câştiga o victorie politică dintr-o situaţie militară fără ieşire
sau chiar dintr-o înfrângere a Imperiului Otoman.
Exemple de conflict asimetric în istoria românilor:

• 514 î. Hr. Geţii se opun lui Darius I, împăratul perşilor, în campania sa împotriva
sciţilor. Imperiul Persan era, la acea vreme, o „superputere” , iar Herodot considera
că geţii erau „nebuni” opunându-i-se lui Darius I, având în vedere superioritatea
numerică a adversarului.
7
• 335 î. Hr. Alexandru cel Mare, la Dunăre, se confruntă cu localnici geți, pe care îi
înfrânge, după ce cucerește un oraș în care aceștia se refugiaseră. Locul este probabil
să fi fost Zimnicea sau una din cetățile situate în partea de răsărit a Olteniei.
• 101-102, 105-106 d. Hr. Războaiele dacilor cu romanii.
• Noiembrie 1330. Ca urmare a bătăliei de la Posada, în care se înfruntă oștile conduse
de Basarab I și regele angevin al Ungariei, Carol Robert de Anjou, Țara Românească
se emancipează de sub suzeranitatea maghiară.
• 1359-1365, emanciparea Moldovei de sub suzeranitate maghiară.
B. De ce nu au cucerit turcii Țările Române?

Prima lucrare în care un istoric român încearcă să răspundă la întrebarea de ce nu au cucerit
turcii Țările Române este aceea a lui P.P. Panaitescu, „Interpretări românești” 2.
Argumente?
• Ţările române nu se aflau pe principala direcţie otomană de expansiune spre Europa
Centrală.
• Regimul indirect de dominaţie, prin intermediul unei administraţii româneşti, era mai
rentabil.
Mihai Maxim, în lucrarea sa „Țările Române și Înalta Poartă”3, adaugă noi argumente celor
schițate în 1947 de P.P. Panaitescu și se pronunță pentru un cumul de factori care ar fi
contribuit la prezervarea independenței statale și, mai târziu, a autonomiei tributare a
Țărilor Române:
Preluarea de către otomani a conceptului de dromocraţie şi thalassocraţie de
inspiraţie romano-bizantină (controlul căilor comerciale și militare terestre și
maritime);
Sincronismul evoluţiei Imperiului Otoman şi a Ţărilor Române. Dezvoltarea acestor
entități statale se produce în aceeași perioadă. Procesul de centralizare a Țărilor
Române și de întărire a autorității domnești coincide cu dezvoltarea Imperiului
2
Petre P. Panaitescu (1900-1967), istoric și filolog român, membru al Academiei Române. Prima ediție a
lucrării „Interpretări românești” a apărut în 1947. O nouă ediție a fost publicată, în 1994, la Editura
Enciclopedică. Studiul la care ne referim este De ce n-au cucerit turcii Țările Române, pp. 111-118.
3
Mihai Maxim, Țările Române și Înalta Poartă. Cadrul juridic al relațiilor româno-otomane în evul mediu,
București, Editura Enciclopedică, 1993, pp. 111-142.
8
Otoman și extinderea sa spre SE Europei. În aceeași perioadă, țaratele bulgar și sârb

se află într-o perioadă de disoluție a autorității centrale, ceea ce face ca acestea să
nu reușească să opună o rezistență puternică înaintării în Europa a armatei otomane.
Solidaritatea celor trei ţări române şi spaima turcilor de efectele acestei solidarităţi;
Specificul organizării militare a românilor;
Diplomaţia activă şi corolarul ei – alternanţa suzeranităţii;
Rentabilitatea regimului indirect de dominaţie, prin intermediul unei administraţii
româneşti.
B.1. Preluarea de către otomani a conceptului de dromocraţie şi thalassocraţie de

inspiraţie romano-bizantină:
• Aceasta se întemeiază pe controlul marilor drumuri naturale, în special a Dunării și
Mării Negre. Imperiul Otoman urmează principalele drumuri imperiale romano-
bizantine.
• Polihistorul otoman Katib Çelebi definește, în secolul al XVII-lea, principalele direcții
ale ofensivei otomane în Europa: partea dreaptă – sağ kol (spre Silistra şi malurile
Dunării, Dobrogea), partea de mijloc – orta kol (spre Belgrad-Buda), partea stângă –
sol kol (Salonic şi Moreea). În termeni otomani nu există o cale principală de
expansiune, ci o cale de mijloc, orta kol, care concide cu drumul imperial romano-
bizantin (Via militaris) sau Tzarski drum (în documentele sârbeşti), Istanbul-Edirne-
Sofia-Niș-Belgrad, cu prelungire spre Buda și Viena. Vechia Via Egnatia (spre coasta
dalmată şi Grecia) corespunde cu sol kol, potrivit clasificării lui Katib Çelebi.
B.2. Sincronismul evoluţiei Imperiului Otoman şi a Ţărilor Române

Turcii nu acţionează pe două fronturi, ci fie în Orient, fie în Europa, pe așa-numita
parte de mijloc – orta kol.
Ţările Române, spre deosebire de ţaratele bulgar şi sârb, care cad pradă luptelor
interne, sunt în plin proces de centralizare a puterii.
Românii utilizează ridicarea la oaste a tuturor, ţărani liberi şi boieri, în oastea cea
mare, folosind activ diplomaţia şi sprijinul puterilor creştine care se opun Imperiului
Otoman.
9
B.3. Solidaritatea celor trei ţări române şi spaima turcilor de efectele acestei solidarităţi
• Iancu de Hunedoara (ca și regii maghiari înaintea lui!) gândește sistemul defensiv al
Ungariei și Transilvaniei prin prisma consolidării unor domnii favorabile politicii sale
antiotomane în Moldova și Țara Românească.
• Același lucru va face și Ștefan cel Mare în raport cu domnia Țării Românești,
intervenind în mai multe rânduri pentru a impune pe scaunul de la Târgoviște domni
favorabili politicii sale antiotomane.
• A. Verancsics, arhiepiscopul de Strigoniu, scrie despre campania lui Soliman cel Mare
în Moldova, în 1538, că sultanul se temea de solidaritatea celor trei țări românești,
care formau, în viziunea factorilor de decizie otomană, o unitate politico-strategică:
„Dar s-a temut Soliman ca nu cumva când ar încerca el să ocupe Transilvania sau
Ţara Românească sau Moldova, toate aceste ţări să se unească împreună şi să se
apere”.
• În 1598, în Consiliul de război otoman, prezidat de marele vizir Cerrah Mehmet Pașa,
se considera că „până ce vilaietul Transilvaniei nu va fi devastat cu armele, (nici) Țara
Românească și Moldova nu vor fi stăpânite”.
• În 1660, Grigore Ghica, domnul Țării Românești, în legătură cu intenția marelui vizir
Köprülü Mehmed Pașa de a transforma Țara Românească în pașalâc, spune: „De vor
auzi celelalte țări precum că fac ei (otomanii) beglerbei în Țara Românească, atunci
vor face una, și moldovenii încă, fiind ei drepți, se vor face și ei haini numai cât se va
afla acest cuvânt cu beglerbei în Țara Românească. Zău că va vrea vizirul să-i așeze
(pe beglerbei) și nu va putea”.
B.4. Specificul organizării militare a românilor

Oastea cea mare, întemeiată pe datoria de a lupta a tuturor (boieri, ţărani liberi și
târgoveți instruiţi). Potrivit cronicarului polon Jan Dlugosz, dacă Ștefan cel Mare afla
„că vreun țăran n-avea săgeți, arc sau sabie sau că a pornit la luptă fără pinteni, îi
tăia capul fără nicio milă”.
Capacitate de mobilizare foarte mare (max. 3 săptămâni)
Arme: arcuri, săgeți, scuturi, săbii, topoare, coase, securi, ghioage ghintuite (iar din a
doua jumătate a secolului al XV-lea și arme de foc, puști și tunuri)
10
Mobilitate mare (numeroşi cai), posibilități maneviere mari şi echipament uşor.

Buni arcaşi călări (arc: bătaie peste 500 m/12 săgeţi pe minut).
Sistem defensiv întărit, la hotare și înăuntrul țării, mai ales în Transilvania și Moldova
(cetăți, curți domnești, mănăstiri, biserici, așezări urbane și chiar rurale fortificate)
Bun serviciu de informații (observatori/trimiși/soli în țările vecine, informații la
schimb), comunicare rapidă (focuri pe dealuri, curieri/ștafete).
Tactici de luptă:
retragere simulată (neînchidere în cetăţi);
atacul prin surprindere și hărţuirea adversarului;
pârjolirea terenurilor, otrăvirea fântânilor;
atragerea inamicului numeros în zone dificile (păduri, munţi, mlaştini).
Efective mobilizate (cifre probabile pentru a doua jumătate a secolului al XV-lea): 32.000
(Moldova), 38.000 (Ţara Românească).
B.5. Diplomația activă și corolarul ei – alternanța suzeranității

Utilizarea disensiunilor dintre puterile înconjurătoare pentru prezervarea
independenţei sau autonomiei;
Interes pentru crearea unor zone-tampon care să prevină şi să atenueze şocul
confruntărilor directe dintre puterea otomană şi statele creştine;
Domnii români trebuie să vegheze la respectarea principiului balanţei de putere în
trei (doi contra unu);
Alternanţa suzeranităţii (domnii pot alege un suzeran sau altul – ungur, polon sau
turc, în logica echilibrului de putere în trei).
B.6. Rentabilitatea regimului indirect de dominaţie, prin intermediul unei administraţii

româneşti
Ţările Române alternează plata tributului cu războiul, în funcţie de conjunctura
politico-militară, până în secolul al XVI-lea;
Turcii devin conştienţi de eficienţa unei administraţii româneşti, mai ales după
declinul Imperiului (după moartea lui Soliman cel Mare, în 1566) şi evidenta
incapacitate a administraţiei otomane de a mai colecta taxe şi impozite.
11
Evliya Celebi, istoric și geograf turc, trăitor în secolul al XVII-lea, scrie: „Sărmanul de mine
cunosc bine situaţia din acele părţi... Demnitatea de voievod [de Moldova şi Ţara
Românească] este mai productivă decât aceea de beilerbei de Egipt [adică regiunea care
aducea cele mai mari venituri oficiale statului otoman!, n. F.Ș.]”.
C. Exemple de conflict asimetric

C.1. Atacul de noapte al lui Vlad Țepeș, 16/17 iunie 1462 (lângă Târgoviște)
Este un bun exemplu de victorie militară, dar înfrângere politică (domnul nu poate
exploata victoria de pe câmpul de luptă, pierde tronul și libertatea, fiind întemnițat la
Vișegrad de Mathias Corvin, regele Ungariei).
Cauze: refuzul plății tributului (din 1459) și mai cu seamă atacurile lui Vlad Țepeș împotriva
posesiunilor turcești, la începutul anului 1462, când cucerise Giurgiu și trecuse prin foc și
sabie mai multe localități și cetăți de la sud de Dunăre, omorând peste 20.000 de oameni,
potrivit unei scrisori pe care domnitorul român o adresează regelui maghiar Mathias Corvin.
Beligeranți: Țara Românească (Vlad Țepeș), Imperiul Otoman (Mehmed al II-lea).
Efective: Țara Românească (c. 30.000), Imperiul Otoman (c. 100.000 de oameni).
Rezultat: înfrângere militară a turcilor (pe câmpul de luptă), dar înfrângere politică a lui Vlad
Țepeș, care nu poate exploata victoria militară (pierde domnia, iar turcii impun un nou
domn, Radu cel Frumos, obedient lor).
Pierderi (discutabil): c. 16.000 (Imperiul Otoman), c. 5.000 (Țara Românească).
Desfășurare:
Refuzul lui Vlad Țepeș de a plăti tribut Porții otomane, din 1459, și acțiunile din prima parte
a anului 1462, când au fost trecute prin foc și sabie o seamă de localități și cetăți aparținând
Imperiului Otoman în sudul Dunării, îl determină pe Mehmed al II-lea să inițieze o campanie
împotriva Țării Românești în vara anului 1462. Sultanul trece Dunărea în fruntea unei
armate puternice (o altă parte a armatei otomane a fost adusă pe Marea Neagră, apoi pe
Dunăre până la Brăila), iar domnitorul a pornit un război total, încercând să-i lipsească pe
turci de surse de aprovizionare și hărțuind permanent trupele răzlețe. Cronicarul bizantin
Laonic Chalcocondil spune că domnitorul muntean, în fruntea unui corp de 7.000-10.000 de
oșteni îmbrăcați turcește și cu torțe aprinse a pătruns în noaptea de 16/17 iunie 1462 în
tabăra turcilor, lângă Târgoviște, unde a produs panică de nedescris, mulți fugind care
încotro. Sunt mărturii care arată că însuși sultanul, pierzând încrederea în trupele sale a fugit
12
pe ascuns din tabără. Vlad Țepeș nu poate exploata deruta armatei otomane, se refugiază în
Transilvania, în speranța obținerii unui sprijin militar maghiar, dar este arestat din ordinul
regelui Mathias Corvin. Turcii îl instalează pe tronul Țării Românești pe fratele lui Vlad
Țepeș, Radu cel Frumos. Acțiunea neașteptată a domnitorului muntean i-a adus însă
respectul sultanului, Laonic Chalcocondil punând pe seama lui Mehmed al II-lea declarația
că „nu poate să ia țara unui bărbat care face lucruri așa de mari” și care „ar fi vrednic de mai
mult”.
C.2. Bătălia de la Valea Albă-Războieni, 25-26 iulie 1476.

Exemplul ilustrează cel mai bine conflictul asimetric dintre Țările Române și Imperiul
Otoman, în condițiile în care Ștefan cel Mare este înfrânt pe câmpul de luptă, la Valea
Albă-Războieni, dar obține victoria politică prin prezervarea independenței țării și a
tronului său, turcii retrăgându-se cu mari pierderi.
Cauze: dezastrul armatei otomane din 1475 aduce o nouă expediție de pedepsire a
domnitorului moldovean, condusă de însuși Mehmed al II-lea.
Beligeranți: Oastea Moldovei (Ștefan cel Mare), Imperiul Otoman (Mehmed al II-lea) și
oastea Țării Românești (Laiotă Basarab).
Efective: Moldova (c. 12.000), Imperiul Otoman (între 90.000 și 150.000 de oameni), la care
se adaugă 10-12.000 de oșteni ai lui Laiotă Basarab (Țara Românească).
Rezultat: înfrângere militară a lui Ștefan cel Mare (pe câmpul de luptă), dar victorie politică
a lui Ștefan (păstrează domnia și țara, turcii se retrag).
Pierderi (discutabil): 30.000 (Imperiul Otoman), „au fost uciși vreo 200 și prinși cam 800”
(Moldova, după mărturia lui Giovanni Angiolello, trezorierul sultanului).
Desfășurare:
Pentru a răzbuna înfrângerea suferită de oastea otomană în 1475, la Vaslui, sultanul
Mehmed al II-lea decide să atace personal Moldova lui Ștefan cel Mare. Trupele otomane
trec Dunărea pe la Brăila. O oaste tătărască a atacat în Nordul Moldovei, înaintând până la
Ștefănești, însă Ștefan îi pune pe fugă peste Nistru. Îi învoiește pe țărani să meargă la
familiile lor pentru a le pune la adăpost și le ordonă să revină la oaste după 15 zile cu arme și
hrană, în vreme ce el se deplasează cu boierii și curtenii spre Sud. Oastei otomane, care
înaintează pe Siret cu gândul de a pune stăpânire pe Suceava, i se alătură și trupele din Țara
Românească sub conducerea lui Laiotă Basarab. Moldovenii hărțuiesc constant inamicul.
13
Martor ocular la evenimente, Giovanni Maria Angiolello: „Noi am intrat în ţara

[Modovei] unde am găsit toate satele şi aşezările părăsite şi ogoarele arse, deoarece
contele Ştefan, dându-şi seama că nu va putea ţine piept sultanului, se gândise să
izbândească în alt chip. Astfel, a pus pe locuitori să fugă din ţara sa dincolo de munţi
şi să meargă spre Polonia. (...) De asemenea, (Ștefan) a poruncit ca toate grânele să
fie tăiate şi până şi [papura] din mlaştini şi, după ce s-au tăiat toate ierburile şi
grânele, a pus să fie totul ars, astfel că sultanul a rămas păcălit, deoarece crezuse că
găseşte ţara îmbelşugată în grâne şi păşuni, cum este ea într-adevăr, şi a găsit-o
deşartă de oameni şi retutindeni se ridica un praf de cărbune într-atât încât umplea
cerul de fum şi de câte ori ajungeam la popas eram cu toţii negri la faţă şi de
asemenea şi hainele noastre de sus până jos pătimeau”.
Ștefan decide întărirea într-o poziție defensivă la Războieni, după modelul husit, dar atacă,
la 25 iulie, printr-o ieșire spectaculoasă, avangarda turcească a lui Soliman Hadâmbul –
beilerbeiul Rumeliei, pe care îl învinsese la Vaslui – care înaintează spre Suceava. Bătălia
decisivă se dă la Războieni, la 26 iulie, și, după o luptă crâncenă, moldovenii sunt învinși. La
adăpostul acestei rezistențe, Ștefan se refugiază în munți pentru a-și reorganiza armata și
pentru a obține sprijin din partea polonilor și ungurilor.
După bătălia de la Războieni, detașamente otomane se îndreaptă spre cetățile Neamț,
Suceava și Hotin, dar garnizoanele lăsate aici de domnul Moldovei rezistă atacurilor
otomane.
Uzura armatei turcești (lipsa hranei și apariția holerei) și neputința de a pune mâna pe
Ștefan cel Mare și pe cetățile sale întărite, ca și amenințarea unei noi înfruntări cu o armată
refăcută și sprijinită de unguri, fac astfel încât sultanul să decidă retragerea. Trupele
otomane sunt permanent hărțuite în drumul lor spre Dunăre și nimicite înaintea trecerii
fluviului.
G.M. Angiolello: „Văzând sultanul că-şi pierde vremea şi că foametea e mare, căci cei
mai mulţi trăiau numai cu carne şi miere şi ceva brânză, deoarece pâine nu se mai
putea avea, nici nutreţ pentru cai, câmpul fiind ars peste tot precum s-a spus, s-a
ridicat tabăra şi am plecat spre Dunăre”.
Șfefan cel Mare profită de conjunctura ivită și, în înțelegere cu ungurii, decide să-l
reinstaleze pe tronul de la Târgoviște pe Vlad Țepeș, care nu va rezista mai mult de două
luni, fiind ucis de boieri.
14
D. Consecințele războiului asimetric

Victoriile militare și politice au însemnat, pentru ţările române din afara arcului carpatic:
Menţinerea domniei româneşti și a organizării social-politice;
Înlăturarea primejdiei de transformare a ţărilor române în paşalâc.
În 1490, umanistul italian Filippo Buonaccorsi-Callimachus spune că românii „nu numai că au
rezistat timp foarte îndelungat cu forţe atât de mici, împotriva întregii puteri a turcilor, dar
foarte adesea chiar i-au atacat. (...) După ce au respins armele şi încercările Porţii otomane,
ei s-au învoit prin tratate, nu ca învinşi, ci ca învingători”.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
• Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ed. a IV-a, București, Editura
Univers Enciclopedic, pp. 87-118.
• Radu R. Rosetti, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea,
București, 1947, pp. 63-116.
15
TEMA 3
DE LA PRAFUL DE PUȘCĂ LA RĂZBOAIELE EPOCII INDUSTRIALE.
RENAȘTEREA ARMATEI ROMÂNE
A. Revoluţiile în afacerile militare (Revolution in Military Affairs, RMA)

Definiție
RMA se referă la schimbările de natură tehnică și organizațională care au loc de-a lungul
timpului. Acestea generează comportamente noi pe câmpul de luptă și adaptări succesive
ale luptătorilor, potrivit inovațiilor produse.
Revoluţia prafului de puşcă (1453 - sf. sec. XIX)
Prima revoluţie industrială (1800-1914)
A doua revoluţie industrială (1914- 1991)
Revoluţia informaţională (după Primul Război din Golf)
Fenomene militare care se suprapun, în multiple feluri, pe perioade întinse, mai ales în
cazul revoluţiei prafului de puşcă şi a celei industriale (pe parcursul secolului al XIX-lea). Ele
coexistă, chiar pe durate mai lungi, schimbările nefiind întotdeauna atât de vizibile pentru
contemporani.
Context
În istoriografa militară occidentală s-a impus, de mai bine de 60 de ani, un concept, introdus
de Michael Roberts, în 1956, care a făcut o carieră impresionantă, dacă judecăm după
numărul specialiştilor care s-au implicat în această amplă dezbatere şi a studiilor şi
volumelor care au fost publicate până acum pe această temă. Este vorba de revoluţia în
afacerile militare (Revolution in Military Affairs) care se referă la schimbările sistemice în
organizarea şi ducerea războiului. De la Michael Roberts, care fusese interesat mai degrabă
de impactul unor inovaţii (precum scara de şa, arcul şi arma de foc) asupra modului de
ducere a războiului (The Military Revolution, 1560-1660), şi până la Geoffrey Parker, cel care
a preluat şi extins analiza lui Roberts (The military revolution. Military innovation and the
rise of the West, 1500-1800, Cambridge University Press, 1996), au fost propuse numeroase
clasificări, care încearcă necesare corelaţii între inovaţia tehnică şi modificarea chipului
16
războiului, sub toate aspectele sale, de la echiparea, compunerea şi organizarea armatelor

până la schimbările de tactică şi strategie.
Cea mai nouă îi aparţine lui Max Boot, într-o carte elogios recenzată în revistele de
specialitate (War Made New. Weapons, Warriors and the Making of the Modern World,
Gotham Books, New York, 2006), care identifică patru astfel de revoluţii: cea a prafului de
puşcă, prima şi a doua revoluţie industrială (o distincţie cu care nu sunt neapărat de acord,
între prima revoluţie industrială, pe care Max Boot o identifică în perioada ulterioară
Revoluţiei franceze, care aduce o aşa-numită „democratizare a războiului” sau, altfel spus,
„naţiunea sub arme”, până la Primul Război Mondial, şi a doua revoluţie industrială, din anii
’20 ai secolului trecut până spre sfârşitul Războiului rece) şi, în fine, revoluţia informaţională,
identificabilă, în opinia lui Boot, în conflictele de după Primul Război din Golf (1991). El
constată, corect, de altfel, că intervalul cronologic de generalizare a inovaţiilor tehnice care
individualizează o revoluţie sau alta se reduce simţitor, de la aproape 400 de ani, în cazul
revoluţiei prafului de puşcă, la numai 30 de ani în cazul revoluţiei informaţionale. (Este şi
motivul pentru care unii specialişti se întreabă despre ce fel de revoluţii vorbim în condiţiile
în care acestea durează zeci sau sute de ani!) Pe de altă parte însă, delimitările cronologice
pe care acesta le propune între revoluţiile în afacerile militare analizate nu sunt atât de utile,
din punctul meu de vedere, pentru înţelegerea apariţiei, impunerii şi generalizării unor tipuri
de armamente sau modalităţi de ducere a războiului, întrucât discutăm de fenomene
militare care se suprapun, în multiple feluri, pe perioade întinse, mai ales în cazul revoluţiei
prafului de puşcă şi a celei industriale, aşa cum se va vedea.
De la tun la puşcă
Revoluţia prafului de puşcă este, în esenţă, un conflict care opune o artilerie greoaie la
început şi dificil de transportat, cetăţii întărite. Era general acceptat, spre sfârşitul secolului
al XVI-lea, că un singur tun avea nevoie de 20 sau 30 de cai pentru a-l trage şi alţi 40 erau
necesari pentru căruţele cu muniţie. Fortificaţiile au evoluat de la castelul sau cetatea
întărită a nobilului feudal la sistemul de frontiere continue pe care arhitectul francez Vauban
l-a edificat în Franţa, el fiind şi inovatorul de succes al sistemului defensiv care îi poartă
numele. Este un fenomen care poate fi urmărit între 1453, odată cu asediul
Constantinopolului, până către începutul secolului al XIX-lea, în directă legătură cu evoluţia
artileriei, care devine mai mobilă şi mai eficientă.
17
Armele mici, cu toate că se impun mai repede, sunt grele, imprecise şi trag la distanţe mici.
Înlocuirea archebuzei cu muscheta nu a însemnat neapărat un progres, de vreme ce aceasta
din urmă era mai grea ca prima, avea nevoie de o furcă de sprijin şi se putea încărca în urma
unui lung şi incomod proces. Treptat, închizătorul cu fitil devine închizător cu cremene,
suliţa se transformă în baionetă, dar fără o creştere substanţială a bătăii focului.
B. Schimbarea „chipului” armatelor Țărilor Române sub impactul răspândirii armelor de

foc
Se trece de la „oastea cea mare” la oști compuse cu precădere din mercenari.
• Aceștia sunt instruiți să participe la războaie și au arme de foc.
• Armele de foc nu sunt fabricate de țărani, care nu dispun de mijloacele necesare
(inclusiv producerea pulberii trebuincioase) și nici nu dispun de bani pentru a-și
achiziționa arme de foc.
• Stăpânii satelor nu au interes ca țăranii să fie înarmați și să se revolte.
• Lipsa armelor de foc face ca aservirea țărănimii să fie tot mai accentuată pe fondul
interesului domniei ca armele să fie mânuite de oameni de meserie, contra cost.
Aspecte social-economice
• Creșeterea obligațiilor bănești către Poarta otomană îi afectează pe țăranii liberi,
incapabili să mai facă față dărilor crescânde și obligațiilor, așa încât își vând pământul
și apoi chiar pe ei înșiși (se vând ca forță de muncă pe moșiile boierești).
• Domnia e defavorizată de declinul acestor pături intermediare și de polarizarea
crescândă a societății, care o lasă fără elementele ce se puteau opune influenței
marii boierimi.
• Prin mutarea interesului major al Imperiului Otoman spre centrul continentului
european, boierimea pierde interesul luptei antiotomane și preferă plata tributului și
conservarea statutului țării, fără pierderi generate de efortul uman, material și
financiar al războaielor.
• Fuga țăranilor de pe o moșie pe alta (în funcție de tipul înțelegerilor dintre rumâni,
adică țăranii aserviți, și boieri, oferirea de adăpost fiind generată de avantajul unei
forțe de muncă suplimentare, dar cu aceeași bază de impozitare!) generează o
îngustare severă a bazei de contribuabili, veniturile fiscale ale țării fiind în evidentă
18
scădere. Toate acestea se petrec într-un spațiu cu un accentuat deficit demografic

(lipsa forței de muncă).
• Nevoia domniei de a plăti armate de mercenari, într-un anume context est-european
care sprijină ideea luptei antiotomane, dar și nevoia de a curma litigiile generate de
readucerea pe moșii a țăranilor fugari fac necesar așezământul lui Mihai Viteazul din
1595 („legarea de glie”, începutul șerbiei/iobăgiei țăranilor în Țara Românească, în
Moldova se va ajunge la un proces similar în timpul domniei lui Miron Barnovschi, în
1628), care stabilea ca orice țăran aservit să rămână „legat” de moșia pe care se afla
la momentul promulgării așezământului și, în cazul fugii, să poată fi înapoiat
proprietarului, atunci când va fi găsit, pe durata a 100 de ani. Reglementarea are un
profund caracter fiscal, mai degrabă decât unul social.
• Mihai Viteazul s-a aflat permanent în criză de mijloace pecuniare pentru plata
trupelor angajate.
C. Bătălia de la Călugăreni, 13/23 august 1595, circumscrisă acestui context.

Exemplul ilustrează, de asemenea, conflictul asimetric dintre Țările Române și Imperiul
Otoman, în condițiile în care Mihai Viteazul câștigă la Călugăreni o victorie de etapă, însă
se retrage de pe câmpul de luptă (ceea ce, de obicei, în epocă, era asociat cu o înfrângere)
pentru a obține victoria politică prin prezervarea independenței țării și a tronului său,
turcii retrăgându-se cu mari pierderi (noiembrie 1595), după o încercare eșuată de a
transforma Țara Românească în pașalâc.
Cauze: necesitatea înlocuirii din scaun a lui Mihai Viteazul, care ridicase steagul luptei
antiotomane și intenția Porții de a transforma Țara Românească și Moldova în pașalâcuri.
Beligeranți: Oastea Țării Românești (Mihai Viteazul) și un contingent maghiar, Imperiul
Otoman (octogenarul Sinan Pașa, numit mare vizir în iulie 1595).
Efective: Țara Românească (c. 10-16.000 de oameni, 12 tunuri, mercenari cazaci și 4.000 de
maghiari și secui, sub comanda lui Albert Kiraly, în baza tratatului din 20 mai 1595, prin care
domnitorul muntean recunoștea suzeranitatea lui Sigismund Bathory), Imperiul Otoman
(între 50.000 și 60.000 de oameni, plus personalul auxiliar).
Rezultat: victorie militară de etapă a lui Mihai Viteazul (pe câmpul de luptă, dar o retragere
strategică, ceea ce, în epocă, echivala cu o înfrângere), victorie politică a lui Mihai Viteazul
19
(păstrează domnia și țara, turcii se retrag în toamna anului 1595, eșuând în încercarea de a
impune o administrație otomană în Țara Românească).
Desfășurare:
La 11 august 1595, Sinan Pașa ajunge la Rusciuk și, câteva zile mai târziu, începe trecerea
Dunării spre Giurgiu. Domnitorul alege Călugărenii, pe apa Neajlovului, ca loc de bătălie,
fiind o zonă mlăștinoasă care nu permitea desfășurarea impresionantei armate otomane.
În zorii zilei de 13/23 august, Mihai Viteazul atacă cu grosul armatei sale, păstrând o rezervă
și un corp de călăreți. Scopul era atragerea infanteriei otomane în bătaia artileriei muntene.
Sinan Pașa ordonă un atac frontal pe podul de pe Neajlov, iar flancurilor oastei sale le
stabilește misiunea învăluirii armatei muntene, prin est și vest. Muntenii se retrag ordonat
spre rezervă, se regrupează și resping atacurile pe flancuri, provocând pierderi însemnate
turcilor, care se retrag în dezordine, mulți murind înecați în mlaștină. Este momentul în care
Mihai Viteazul ordonă un contraatac, în mijlocul trupelor sale, însuflețindu-i pe propriii săi
ostași. Inferioritatea numerică îl determină însă pe domnul muntean să se retragă la
adăpostul întunericului.
Într-o scrisoare adresată marelui duce al Florenței, Ferdinand de Medici, Mihai Viteazul
descrie el însuși bătălia de la Călugăreni: „Mă încăierai cu ei într-o bătălie în așa fel că ținu
toată ziua, unde făcui mare pagubă turcilor, spre rușinea lui Sinan Pașa, căci în lupta aceea
însuși Sinan Pașa se prăvăli de pe cal într-o mlaștină foarte întinsă, de unde cu mare
greutate fu scos... Și după ce Sinan a îndurat o așa mare batjocură de la noi, se mânie foarte
și așa se hotărî să pornească cu toți ai săi asupra noastră. Deci eu, văzând că nu voi putea
ține piept, venii la Târgoviște”.
Domnitorul se va retrage pe valea Prahovei pentru a aștepta ajutoarele promise de
Sigismund Bathory, în vreme ce în București și Târgoviște turcii încearcă stabilirea
administrației otomane, fără a reuși în demersurile lor. La Codlea, lângă Brașov, se strâng
efectivele principelui Transilvaniei și ale domnului Moldovei, Ștefan Răzvan, iar la Rucăr vor
face joncțiune cu oastea lui Mihai Viteazul (6 octombrie 1595). Polonia și cetățile săsești din
Brașov, Sibiu, Mediaș și Bistrița au trimis și ele luptători. Aliații creștini pun stăpânire pe
Târgoviște, iar Sinan Pașa se retrage spre București, apoi spre Giurgiu, pentru a trece
Dunărea. Aici, oastea otomană este supusă tirului artileriei creștine și împinsă dincolo de
Dunăre, cu mari pierderi. Efectul asupra oștii otomane a fost devastator. Cronicile spun că s-
au recuperat cei 10.000 de robi pe care turcii îi luaseră, dar și o pradă de 2.000.000 de
20
galbeni, astfel încât fiecare ostaș mai mic „avea măcar pentru cai, afară de alte spolii”. De
altfel, Sinan Pașa a fost destituit, în noiembrie 1595, pentru înfrângerile suferite, numai
moartea subită a înlocuitorului său, Lala Mehmed Pașa, aducându-l din nou în poziția de
mare vizir, în decembrie 1595, pentru câteva luni, până la moartea sa.
Concluzii
Părăsirea liniei politice de apărare a fiinţării statelor româneşti şi adoptarea unei politici
de implicare în conflictele altora (în sprijinul sau împotriva puterii suzerane, Imperiul
Otoman)
Folosirea altui tip de armată (mercenari, lefegii) impune schimbări de:
Armament (de foc);
Formaţiuni de luptă;
Tactică (câmp deschis vs. locuri greu accesibile)
Procedeele şi tacticile de luptă în secolele XVI-XVII sunt din ce în ce mai asemănătoare
armatelor din centrul şi vestul Europei.
În secolul al XVII-lea, armatele Țărilor române sunt compuse exclusiv din lefegii, pentru ca
în veacul următor, cel fanariot, să mai existe doar o gardă a domnitorului și o structură de
pază internă.
Fenomenul militar european în secolul al XVIII-lea

Armatele regale, cu scopuri care deservesc interese politice înguste (frontiere, cuceriri)
sau dinastice, devin armate naţionale de masă:
Războiul american de Independenţă;
Revoluţia Franceză (națiunea sub arme pentru apărarea Revoluției franceze de
coalițiile ridicate împotriva tinerei republici revoluționare);
Războaiele napoleoniene.
Supusul regal devine cetăţean şi se înrolează în armata naţională care apără ţara, nu
interesele dinastiei/monarhului:
Armată de masă
Schimbarea tacticii de luptă, prin aducerea pe câmpul de luptă a unor mari mase
de oameni (ceea ce înseamnă: disciplină, bună instruire pentru deplasarea unor
21
mari mase de oameni, disciplina focului, pe rânduri de trăgători, acțiuni decisive

cu mari mase de luptători)
Franţa revoluţionară şi napoleoniană nu-şi datorează realizările unor arme noi, ci mai
degrabă unor inovaţii tactice îngăduite de armata de conscripţie, de aducerea naţiunii
sub arme pentru apărarea idealurilor revoluţionare:
împărţirea armatelor în divizii autonome, care asigură deplasarea mai rapidă şi
flexibilitatea în acţiune;
implicarea infanteriei în ambuscade şi diversiuni;
mobilitatea artileriei pe câmpul de luptă şi folosirea coloanei de atac în locul
şirurilor, cu accent pe ofensivă.
D. Renașterea armatei pământene

1822 – Restabilirea domniilor pământene, după revoluția lui Tudor Vladimirescu din
1821. Se pune capăt regimului fanariot.
1830-31 – Regulamentele organice în Moldova și Țara Românească.
Se înființează milițiile pământene, pentru paza statului, granițelor și ordinii
interne. Sunt adoptate regulamente pentru organizarea, recrutarea, dotarea și
instruirea noilor armate.
1833 – Drept de navigație sub pavilion național.
1838, august. București
Prima școală ostășească. Profesor de istorie: iunkerul Nicolae Bălcescu.
1843, Galați.
Se lansează la apă prima goeletă militară românească.
1847, București
Prima școală militară pentru ofițeri (infanterie, cavalerie, artilerie), cu durata de
doi ani (din 1849, de patru ani).
Cum se reconstruiește elita militară românească după veacul fanariot?

Fapt: La 13 septembrie 1848, la Bucureşti, are loc o întrevedere între colonelul Radu
Golescu, comandantul Regimentului 2 Infanterie, cel căruia Locotenenţa Domnească îi
ceruse să-şi deplaseze efectivele în Dealul Spirii pentru a participa la primirea unei coloane
otomane, şi Kerim Paşa, comandantul acestei coloane, sosite în faţa cazărmii din Dealul
22
Spirii. Somat de generalul otoman să predea cazarma, colonelul român a refuzat categoric,
pretextând că nu are ordine în acest sens din partea superiorilor săi, iar atunci când i s-a
cerut să dezarmeze întreaga unitate, el a declarat, plin de mândrie, că „datoria unui soldat
este să moară cu arma în mână şi că mai mulţumit este în acest caz decât să se vadă
dezarmat”.
După un veac fanariot în care ideea unei armate româneşti practic dispăruse, aceasta fiind
redusă la o simplă gardă de corp a domnitorului, o nouă elită militară redescoperă, prin
vocea colonelului Radu Golescu, demnitatea militară şi onoarea de a reprezenta cu fruntea
sus statul român modern, mândria de a-i spune, în buna tradiţie a eforturilor antiotomane
de altădată, unui reprezentant al unui imperiu ce ameninţase independenţa ţărilor române
mai bine de câteva secole, că dezarmarea nu este şi nu poate fi o soluţie pentru un militar
care îşi cunoaşte bine datoria.
Cum a apărut şi cum s-a format noua elită militară românească în veacul al XIX-lea?
Țările române păşesc în era modernă, din punct de vedere economic şi politic, abia odată cu
Tratatul de la Adrianopol (1829), care avea să distrugă monopolul turcesc asupra economiei
şi să asigure prefacerea unei economii naturale într-una bănească, dominată de schimb. Mai
cu seamă după adoptarea Regulamentelor Organice în Ţara Românească şi Moldova,
concurenţa dintre Rusia şi Imperiul Otoman pentru controlul Principatelor stă la originea
emancipării acestor teritorii.
Dar dacă schimbările cu caracter economic au un caracter lent, cele de ordin politic sunt
radicale şi, în această parte de lume, atipice.
Schimbările economice aduse de Tratatul de la Adrianopol, prin eliminarea monopolului
turcesc asupra comerţului cu grâne, ca şi influenţa comerţului apusean care este tot mai
prezent prin deschiderea Dunării ca o cale liberă de navigaţie, fac astfel încât pământul
devine o marfă, în cel mai capitalist sens al cuvântului. Până atunci, doar o proprietate
uzufructuară, într-un mod tipic economiei naturale, pământul capătă valoare de schimb
fiindcă începe să producă pentru o piaţă care explodează.
Boierimea românească se scindează, sub asaltul economiei de schimb. Pe de o parte, marii
proprietari, tradiţionalişti şi conservatori, care se vor dovedi, în planul politic pe care îl
acaparează, apărătorii marii proprietăţi şi vechilor rânduieli agrare şi ai privilegiilor clasei pe
23
care o reprezintă, iar pe de altă parte o mică boierime, mici proprietari care sunt mai lesne
câştigaţi de spiritul şi interesele capitalismului, de comerţ şi capital. Este, de fapt, o
desfacere a boierimii în două facţiuni care vor constitui bazele politice ale
conservatorismului şi liberalismului în secolul al XIX-lea. Dintre cei din urmă, sub impactul
ideilor Revoluţiei Franceze, va apărea, într-un timp scurt, burghezia românească, în vreme
ce în Occidentul european burgheziei i-au trebuit câteva secole pentru ca piaţa şi
schimburile economice să-i poată permite să impună ideile liberale şi abolirea privilegiilor.
Această mică boierime românească devine burghezia liberală revoluţionară care va evolua,
pe parcursul întregului secol al XIX-lea, de la pătura de agricultori capitalişti la bancocraţia
deţinătoare a marii finanţe, pentru ca în secolul al XX-lea să devină adevărata burghezie
financiară şi industrială.
Nevoile de recrutare impuse de crearea „armatelor pământeşti”, în al patrulea deceniu al
secolului al XIX-lea, au determinat asimilarea rangurilor boiereşti cu gradele militare, ceea
ce a contribuit la transpunerea, la nivelul militar, a aceleiaşi scheme a boierimii româneşti,
deja scindată în planul politic şi economic aşa cum am văzut. Vornicii, hatmanul, vistiernicul
şi postelnicul moldoveni deveneau generali şi comandanţi de armate, în timp de vel spătarul
muntean obţinea acelaşi grad militar. Clucerii, slugerii şi jitnicerii, în Moldova, vel pitarii şi
vel armaşii, în Ţara Românească căpătau grade de sublocotenent sau de ajutor al
comandantului de pluton.
Dimitrie Pappasoglu, în „Cronica Regimentului de Infanterie nr. II”, descrie
momentul recrutării, la 1830: „Ca prin farmec năvăli toată nobilimea ţării a se
pune sub drapele şi, după exemplul lor şi toată cealaltă tinerime, din toate
unghiurile ţării, căci le plăcea tuturor să îmbrăţişeze această nobilă carieră a
armelor”. Nicolae Kretzulescu îşi aminteşte şi el: „Am văzut boieri mari ca d-alde
Manolache Băleanu, Iancu Câmpineanu, Alexandru Florescu, Costache Filipescu,
lepădându-şi anteriile, giubelele, işlicele şi îmbrăcând, după rangurile de boierii ce
aveau, uniforma militară de coloneli, maiori, căpitani. Feciori de boieri, tineri încă
şi fără ranguri de boierie, erau primiţi ca prapurgici [sublocotenenţi, n.n.], cum se
chemau atunci”.
După trei ani de serviciu militar, ofiţerii puteau părăsi cariera militară, asimilându-li-se
gradul militar cu „rangul politic” corespunzător sau mai mare, ceea ce făcea ca armata să fie,
24
în egală măsură, o cale de promovare în plan politic, o dorință neîndoielnică a fiilor micilor
boieri.
Dar tocmai ei sunt aceia care, fiind şi cei mai numeroşi prin logica piramidală de construire a
unei armate, vor fi purtătorii ideilor liberale revoluţionare, într-o armată care le oferea
posibilitatea de a servi sub drapelul românesc. Aşa sunt fraţii Goleşti, de pildă, Nicolae,
Ştefan şi Radu, fiii lui Dinicu Golescu, care se înrolează în armata pământeană şi care vor
juca un rol important în timpul Revoluţiei de la 1848 în Ţara Românească. La fel Nicolae
Bălcescu, toţi având, la 1848, în jur de 30 de ani. Gheorghe Magheru şi Christian Tell se
alătură şi ei armatei pământene, având experienţe militare importante, primul în armata
ţaristă, al doilea în armata otomană. La 1848, ambii au puţin peste 40 de ani.
Deşi militari, îi regăsim alături de tineri care studiaseră la Paris, ca Ion Ghica sau C.A. Rosetti,
provenind, primul, dintr-o veche familie boierească ce dăduse câţiva domni pe tronurile
ţărilor româneşti, iar al doilea dintr-o familie importantă de greci fanarioţi, în aceeaşi
asociaţie, „Frăţia”, de inspiraţie francmasonică, întemeiată de Nicolae Bălcescu, în 1843, ce
va constitui şi nucleul Revoluţiei din Ţara Românească. Aici sau la Paris se întâlnesc şi cu
fraţii Brătianu, Dimitrie şi Ion, care, alături de Rosetti, sunt membri, în acelaşi timp, ai celei
mai republicane loji francmasonice franceze, L’Athenee des Etrangers. Lor aveau să li se
alăture şi alţi militari, ca Ioan Voinescu II, căpitanul Nicolae Pleşoianu, locotenenţii Iona
Deivos şi Alexandru Christofi.
În casa colonelului Ion Câmpineanu, şeful „partidei naţionale” din Ţara Românească, cel care
pusese la punct un proiect de Constituţie, se adunau atât boieri, cât şi militari, ca fraţii
Golescu sau ofiţeri din regimentul lui Câmpineanu însuşi.
Aşadar, nu este de mirare că trimisul special al ţarului în Moldova şi Ţara Românească,
generalul A. O. Duhamel, constata că, în ajunul revoluţiei de la 1848, „ofiţerii erau
contaminaţi de spiritul revoluţionar”.
Însă cea mai elocventă dovadă a scindării armatei pământeşti după modelul boierimii o
putem regăsi în acţiunea coloneilor Ioan Odobescu (şeful Oştirii) şi Ioan Solomon
(comandantul Regimentului 3 Infanterie din Bucureşti), care, la 1 iulie 1848, au arestat
membrii guvernului revoluţionar, numai intervenţia energică a populaţiei reuşind să pună
capăt acestei acţiuni.
La polul opus se situează colonelul Radu Golescu şi atitudinea sa fermă în faţa generalului
otoman Kerim Paşa, la 13 septembrie 1848.
25
E. Unirea Principatelor Române. Alexandru Ioan Cuza

1859, 24 ianuarie
Unirea Principatelor Române
1859, aprilie-octombrie. Florești
Tabără de instruire comună pentru armatele celor două principate.
1859, 23 iulie, București.
Apare „Observatorul militar”, prima publicație militară din România. Tipărit și
astăzi, ca produs editorial săptămânal al Ministerului Apărării Naționale.
1859, 12 noiembrie
Se înființează Statul Major General. Primul șef: generalul Ioan Emanoil Florescu
1860, 13 mai
Lege privind instrucția comună a armatei Principatelor Unite.
1861, 22 iulie
Fuzionarea școlilor militare din Iași și București, cu o durată de studii de patru ani
(din 1865). Cursurile sunt deschise de Cuza, în septembrie 1862.
1862, 24 ianuarie
Primul guvern unic al României, cu 8 ministere. Apare primul Minister unic de
Război.
1862, 1 septembrie
Domnitorul Cuza oferă drapele unice unităților militare și rostește un discurs cu
acest prilej: „Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați! Astăzi va fi una din cele mai
însemnate zile din datinile noastre... Primind dar steagurile cele noi, aduceți-vă
pururea aminte că vă încredințez onoarea Țării. Steagul e România. Acest
pământ binecuvântat al Patriei este stropit cu sângele străbunilor noștri și
îmbelșugat cu sudorile muncitorului... Steagul e încă simbolul devotamentului,
ordinei și al disciplinei ce reprezintă oastea... Jurați să păstrați cu onoare și fără
pată steagurile voastre și astfel veți corespunde încrederii și așteptării ce am pus
cu Țara întreagă în oaste.”
Misiunea Militară Franceză în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Realitățile epocii prin ochii
străinilor.
26
Cu puţine şi notabile excepţii, istoriografia militară românească, înainte, dar şi după

decembrie 1989, a tratat într-o manieră triumfalistă şi descriptiv-evenimenţial perioada
construirii armatei române moderne în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. O epocă de prefaceri
importante în viaţa tânărului stat român, fără nicio îndoială, dar intrată, din păcate, de cele
mai multe ori, pe făgaşul ditirambic al înşiruirii realizărilor cu iz de epopee homerică.
Crearea armatei române moderne nu a fost lipsită de dificultăţi şi controverse, determinate,
pe de o parte, de statutul internaţional al noului stat român care îşi căuta propriul loc pe
harta unei Europe în plină reconfigurare, iar pe de altă parte, de inerentele aşezări ale
oricărui început.
Armata română s-a aflat, în anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, sub influenţă militară
franceză, în baza unor considerente de natură politică, economică, militară (armata franceză
era socotită, până la 1870, cea mai bună armată), dar şi sentimentală, cooperarea militară
româno-franceză, promovată atât de Cuza, cât şi de împăratul Napoleon al III-lea vizând
toate compartimentele esenţiale care conferă forţă şi eficienţă unei armate, de la organizare
şi înzestrare la învăţământ şi pregătire de luptă.
„Pofte” şi arbitrariu
Din această perspectivă, un rol important l-a avut Misiunea Militară Franceză – solicitată
împăratului Napoleon chiar de domnitorul român prin trimisul său special la Paris, Vasile
Alecsandri – misiunea fiind compusă, la început, din ofiţeri şi subofiţeri de intendenţă şi
administraţie, iar mai apoi şi din ofiţeri şi subofiţeri de trupă, stat-major, vânători, artilerie şi
geniu, care au activat în mediul militar românesc din 1860 până în 18694. În pofida dorinţei
guvernanţilor de la Bucureşti de a se obţine instructori pentru toate genurile de arme, în
1860 ajung în România doar ofiţeri din serviciile administrative, printre care se afla şi
subintendentul Gui Le Cler, iar în martie 1861 este trimis şi maiorul Eugène Lamy, şef de
escadron, un experimentat ofiţer care luptase în Africa, Italia şi Crimeea, în calitate de şef al
Misiunii Militare Franceze. El va fi înlocuit, în 1866, de fratele său, căpitanul de vânători Paul
Lamy.
4
Pentru detalii privind acest subiect, vezi Maria Georgescu, Misiunea militară franceză în România, în „Anuarul
Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară”, 1997, 1998. Memoriile subintendentului Guy
Le Cler au fost publicate în limba română la Editura Institutul European, în 2014.
27
Misiunea Militară Franceză a introdus în armata română regulamentele tactice şi de

administraţie în vigoare în Franţa (adesea prin traducerea lor cu mici modificări), a
contribuit la accelerarea procesului de unificare a armatei şi la îmbunătăţirea procesului de
instruire a trupei; a contribuit, de asemenea, la reorganizarea învăţământului militar, la
constituirea corpului de stat-major (după modelul francez, invalidat însă, cum vom vedea,
de modelul prusac de organizare a Statului Major General în anii Războiului franco-german
din 1870-1871), a corpului ofiţerilor de administraţie, a intendenţei militare şi a atelierelor
militare. Membrii Misiunii au avut statutul de consilieri tehnici în problemele organizării,
administraţiei şi instrucţiei militare, fiind totodată învestiţi de domnitor şi cu putere de
control, cu drept de a afectua inspecţii în unităţile din orice armă, recomandările lor având
valoarea unor ordine (dar nu întotdeauna respectate!).
Dispunem de numeroase rapoarte adresate de subintendentul Le Cler şi maiorul Lamy
ministrului francez de Război, mareşalul Jacques Louis Randon, care reflectă, cu
subiectivismul lesne de înţeles al autorilor, realităţile armatei române din anii 1860-1866.
Ceea ce în mod evident îi frapa pe cei doi militari francezi – şi răzbate din mai toate
rapoartele lor – era lipsa disciplinei şi a respectului faţă de regulă în primul rând la corpul
ofiţerilor, la care se adăugau certurile interne şi, spunea Lamy, „neputinţa de a lucra
metodic şi serios”.
Deşi îl aprecia pe generalul Ioan Emanoil Florescu, ministrul român de Război, ca fiind
inteligent, foarte activ şi dornic să fie de folos ţării sale, „singurul – arăta Lamy – pe care l-
am găsit întotdeauna gata să ajute Misiunea Militară Franceză”, acesta era primul care
dădea tonul arbitrariului. „A avut pentru unii ofiţeri o îngăduinţă supărătoare – scria maiorul
francez despre Emanoil Florescu –, pentru alţii a fost de o severitate peste măsură, neţinând
seama nici de legi, nici de regulamente, neavând altă purtare decât cea dictată de interesele
sale, de simpatia sau ura sa”. La infanterie şi cavalerie, observa Lamy, pregătirea de luptă se
face „după pofta şefilor de corpuri şi chiar a ofiţerilor inferiori; activitatea autorităţii nu se
vede nicăieri; nimeni nu comandă şi nici nu ştie să se facă ascultat; se dau ordine şi se fac
recomandări, cu nemiluita, dar nu se supraveghează executarea lor, iar în caz de greşeală,
nimeni nu îndrăzneşte să pedepsească”. E drept că Eugène Lamy lăuda, în acelaşi raport,
felul în care se desfăşura instrucţia la vânători şi la artilerie, adică la armele care aveau
instructori francezi, unul dintre aceştia fiind chiar fratele său, Paul Lamy!
28
Recomandări inutile, corupţie şi hoţie

Pe de altă parte, subintendentul Le Cler era uimit că ordinele şi recomandările ministrului,
deşi erau publicate în „Monitorul Oastei”, nu erau întotdeauna respectate, sesizările sale
neavând succes. El constata, de pildă, că funcţiile contabile se dădeau şi se retrăgeau „cu o
uşurinţă de plâns, după toanele titularului sau fantezia şefului”, iar „corpurile fac după după
cum cred şi nu am putut până acum să obţin pedepse pentru încălcarea regulamentelor, nici
împotriva încetinelii voite în executarea dispoziţiilor ministeriale”. Iar maiorul Lamy,
analizând activitatea cavaleriei, observa lipsa instructorilor necesari, generată şi de faptul că
doi ofiţeri, deşi absolviseră Şcoala de specialitate din Saumur (Franţa), erau – remarcaţi
ironia maiorului francez – „prin bunăvoinţa şi inteligenţa obişnuită a birourilor ministerului”
transformaţi ad-hoc, unul în căpitan cu îmbrăcămintea, iar altul în căpitan de jandarmi!
Lamy constata că, în România, poţi face din soldat ceea ce vrei, greutăţile, însă, arăta el, „nu
vin decât de la ofiţeri şi, mai ales, de la ofiţerii superiori”. „La subofiţeri şi la trupă găseşti
supunere şi ascultare, dar şi multă indiferenţă şi moliciune. Aceasta, spunea Lamy, din cauza
indolenţei ofiţerilor şi a lipsei pedepselor disciplinare eficiente”.
Atât Le Cler, cât şi Lamy constatau, nu de puţine ori, că multe din recomandările lor nu erau
luate în seamă şi puse în aplicare. „Observaţiile mele erau primite – spune Lamy – mi se
promitea că se vor lua măsuri, se dădeau sau se făceau că dau ordine , dar zilele următoare
regăseam totul în aceeaşi situaţie. De aici, noi sfaturi, noi ordine date sau nedate, dar tot
neexecutate, ca şi primele”.
Şeful Misiunii Militare Franceze remarcase că recrutarea era deficitară, în primul rând
pentru că era îngăduită sustragerea de la serviciul militar a tinerilor care aveau unele
posibilităţi financiare şi care mituiau Comisiile de revizie organizate la nivelul Ministerului de
Interne. „Astfel – scrie Lamy – cel supus recrutării, valid şi bine legat, dar având câţiva
ducaţi, a obţinut scutirea, în timp ce au fost admişi ca buni pentru serviciu cei ce nu aveau
niciuna din calităţile cerute, dar care erau săraci”. „Nu ştiu – continuă maiorul francez – ca
aceste comisii de revizie să fi fost pedepsite sau măcar mustrate”.
Corupţia şi hoţia din armată îl îngrijorau pe Eugène Lamy. El constata că „fiecare caută să
profite de situaţia sa pentru a-şi crea beneficii nepermise”, arătându-se revoltat că „furtul
rămâne pedepsit”. El considera că „exemplul rău porneşte adesea de foarte sus şi cu toată
vanitatea lor, morga lor, gradele înalte ale armatei vând cu uşurinţă influenţa lor şi acordă
protecţia lor în schimbul plăţii”. „Este îndeobşte cunoscut că există la corpurile de trupă
29
numeroase deturnări de fonduri; ofiţerii vor mult să aibă comanda unei companii, a unui
escadron sau a unei baterii pentru a putea dispune de fondurile trupei şi de a scoate de aici
un câştig”. Iar Le Cler se plângea că recrutarea unor ofiţeri de administraţie nu se făcuse
printr-un examen, ci dintre militarii „care persistaseră în vechile lor obiceiuri”, altfel spus,
dintre aceia care îşi plătiseră, de fapt, noul post!
Am fi nedrepţi însă dacă nu am spune că sunt, în rapoartele celor doi ofiţeri francezi, şi
numeroase aprecieri pozitive: în fond, toate aceste neajunsuri semnalate mareşalului
Randon, trebuiau să pună în valoare eforturile lor de a îndrepta lucrurile într-o ţară de la
capătul Europei în care fuseseră trimişi cu misiunea de a reorganiza o armată mică, după
model francez. Cum ar fi putut străluci, altminteri, cei doi dacă nu ar fi înfăţişat starea de
lucruri pe care o găsiseră printr-un contrast puternic cu propriile lor realizări şi reuşite?
Pe de altă parte, discrepanţa evidentă între poziţia lor (ei fiind asociaţi unor inspectori cu
drepturi depline în armata română) şi gradul pe care îl purtau i-a făcut pe cei doi,
subintendentul Le Cler şi maiorul Lamy, să intre în conflict cu numeroase persoane. Le Cler a
fost nevoit să părăsească România, în 1864, iar Eugène Lamy l-a urmat, în 1866, lăsându-l la
şefia Misiunii Militare Franceze, până în 1869, pe fratele său, Paul Lamy.
Deşi apreciată atât de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cât şi de generalul Ioan Emanoil
Florescu, misiunea celor doi nu a fost socotită de diplomaţia franceză un succes, mai ales în
condiţiile reorientării politicii româneşti spre Prusia şi, implicit, regândirii fundamentelor
instituţiei militare, după model german, odată cu venirea pe tronul ţării a principelui Carol I.
În iulie 1866, baronul d’Avril, reprezentantul diplomatic al Franţei la Bucureşti îi transmitea
la Paris, ministrului de Externe, Drouyn de Lhys, „că nicio misiune pe care guvernul
împăratului [Napoleon al III-lea] a trimis-o în Principate nu a reuşit complet”. Motivele erau,
spunea d’Avril, „reaua credinţă a acelora care profitau de starea de lucruri dezordonată şi de
susceptibilitatea oamenilor”, precum şi „caracterul personal al acelora care erau însărcinaţi
să instruiască”. El arăta că, dincolo de unele excepţii, „funcţionarii noştri simt superioritatea
lor şi, iritaţi de obstacolele pe care le întâlnesc, au tratat pe autohtoni cu un înalt dispreţ şi
cu o supărătoare zeflemea. Prădaţi de ruşi, umiliţi de francezi, românii au ajuns în acest
moment să nu mai aibă respect pentru misiunile străine”.
Transfer de... „tare”?
30
Sunt istorici militari care discută Misiunea Militară Franceză în Principate în vremea lui
Alexandru Ioan Cuza din perspectiva înfrângerii armatei franceze în Războiul franco-prusac
din 1870-1871, socotind, aşadar, că instructorii militari francezi nu au reuşit decât să grefeze
tarele armatei lui Napoleon al III-lea, ruşinos înfrântă la Sedan, peste acelea ale unei oştiri
tinere şi fără experienţă, precum cea românească. Ceea ce este foarte greu de susţinut în
realitate.
În pofida celebrei replici, rostite sau nu, a mareşalului Edmond Leboeuf, pentru care acesta
a fost ironizat cu asupra de măsură, potrivit căreia „armatei franceze nu-i lipseşte niciun
nasture”, fiind, deci, gata de o înfruntare cu Prusia, Războiul franco-german nu a adus cu
sine o înfrângere a unei armate franceze slab pregătite, aşa cum s-a spus şi s-ar putea crede,
incapabilă să acţioneze eficient într-un conflict militar, invalidându-se, aşadar, modelul
francez de organizare militară şi de ducere a războiului. Nu este vorba de un conflict care
opune armate cu mult diferite una de cealaltă, ci de o înfruntare în care una din părţi
utilizează ingenios câteva inovaţii tehnice, tactice şi de organizare.
Prusia lui Otto von Bismarck, artizanul creării Imperiului german, a mizat pe câteva atuuri,
exploatate cu inteligenţă şi pragmatism, pe care Franţa a fost nevoită să le analizeze cu
atenţie şi să şi le însuşească abia după eşecul suferit în 1870-1871.
În fapt, victoriile prusace sunt consecinţa a trei schimbări esenţiale:
a. Utilizarea căilor ferate care au permis germanilor să transporte cu rapiditate pe lina
frontului o forţă superioară numeric, francezii trezindu-se faţă în faţă cu o armată de
aproximativ 450.000 de oameni desfăşurată rapid şi capabilă să micşoreze semnificativ
distanţele impuse de necesităţile de aprovizionare a frontului. De aceea, J.F.C. Fuller spunea,
pe bună dreptate, că George Stephenson, inventatorul locomotivei cu aburi şi părintele
căilor ferate, este, mai degrabă decât Napoleon sau Clausewitz, cel care consacră, prin
invenţiile sale, conceptul „naţiunii sub arme”.
b. Din 1866, prusacii introduc noul tun de oţel cu încărcare pe la culată, inventat de Friedrich
Krupp, care anunţă ceea ce Primul Război Mondial va confirma şi anume că artileria va
deveni arma esenţială pe câmpul de luptă.
c. Crearea unui Stat Major General prusac eficient, operă a generalului Helmuth von Moltke,
cel care a pus la punct un sistem de pregătire a ofiţerilor de stat major, capabili să acţioneze
unitar, indiferent de condiţiile particulare ale unui câmp de luptă, în fruntea unor unităţi de
luptă interconectate şi standardizate din punctul de vedere al mărimii, structurii şi pregătirii
31
de luptă (se spune că standardizarea germană a mers până acolo încât chiar şi numărul de
linguri şi gamele era acelaşi!). De asemenea, acesta a gândit rapida înlocuire a unei divizii
epuizate cu o alta similară, aflată în spatele frontului.
Din acest punct de vedere, Statul Major General Francez s-a dovedit a fi, în timpul Războiului
franco-prusac, doar un grup de mesageri şi de slujbaşi servindu-l pe comandant, în vreme ce
unităţile aflate pe câmpul de luptă nu puteau fi coordonate în vederea atingerii scopului
propus, în lipsa unui plan de luptă prestabilit.
Este şi motivul pentru care, după modelul german, Adolphe Thiers, primul preşedinte al
celei de-a treia Republici Franceze, ieşite din vâltoarea Comunei din Paris, după prăbuşirea
imperiului lui Napoleon al III-lea, va consimiţi la crearea unui adevărat Stat Major General a
cărui lipsă fusese dureros resimţită în timpul războiului.
Aceste schimbări nu pot susţine însă argumentul înfrângerii unei armate franceze presupus
slab pregătite care ar fi exportat în Principate, în anii 1860-1869, mai degrabă tarele ei decât
un model eficient de organizare.
Înlocuirea treptată a acestui model cu unul german, după instalarea lui Carol I ca domn la
Bucureşti, în 1866, nu diminuează cu nimic eforturile militare franceze în anii creării statului
român modern.
Inovațiile tehnico-militare ale celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și rolul lor în
definirea noului conflict al epocii industriale.
J.F.C. Fuller observa că societatea secolului al XIX-lea este mai mult bazată pe manufactură
decât pe agricultură, factorul dominant fiind energia aburului mai degrabă decât religia.
Graţie căilor ferate, care capătă importanţă strategică, armate numeroase pot fi
transportate cu uşurinţă la distanţe mari. Războiul franco-prusac din 1870-1871 o va dovedi
cu prisosinţă, francezii trezindu-se faţă în faţă cu o armată de aproximativ 450.000 de
oameni desfăşurată rapid şi capabilă să micşoreze semnificativ distanţele impuse de
necesităţile de aprovizionare a frontului.
Cu toate acestea, abia inovaţiile tehnologice din secolul al XIX-lea şi generalizarea lor vor
face câmpul de luptă unul sângeros cu adevărat. Multe invenţii sunt ulterioare războaielor
napoleoniene, dar posibilitatea punerii lor în practică este limitată de nevoia de reaşezare a
Europei şi de lungile perioade de pace.
32
Războiul Civil American, care începuse, în 1861, ca un război de mişcare, cu acţiuni rapide şi
eficiente, devine, din 1863, dar mai ales după cele aproape 10 luni de lupte de tranşee de la
Richmond-Petersburg (1864-1865), foarte asemănător cu ceea ce se va întâmpla mai târziu,
în anii Primului Război Mondial. Unei armate începe să-i fie din ce în ce mai greu să se
apropie de inamic pentru a-l înfrânge.
În primul rînd, ca urmare a două invenţii care schimbă modul de utilizare a puştii de către
infanterist. Pe de o parte, ţeava ghintuită şi glonţul cilindro-conic (e de tot hazul că această
invenţie importantă, aparţinând unui căpitan englez, Norton, a fost respinsă, iniţial, de
Guvernul britanic pentru a fi preluată apoi de francezi!) au mărit cadenţa de tragere,
precizia şi distanţa. Puştile, care bat acum la aproape 1.000 de metri, se răspândesc şi se
generalizează. Sunt inventate capsa de iniţiere a încărcăturii (graţie descoperirii fulminatului
de mercur de către Edward Charles Howard), cartuşul, foarte apropiat de forma pe care o
ştim astăzi şi încărcătoarele care asigură muniţia necesară pentru un foc susţinut. Pentru
prima dată, infanteristul îşi poate ucide adversarul la o distanţă de câteva sute de metri, fără
să fie el însuşi o ţintă. Inamicului îi este din ce în ce mai greu să se mai apropie de
obstacolele naturale ale celor pe care îi atacă (care beneficiază acum, la rândul lor, de o
putere de foc sporită şi de apariţia sârmei ghimpate), fără pierderi semnificative. Puterea de
foc va creşte, odată cu apariţia primelor mitraliere, iniţial Gatling (invenţia americanului
Richard Gatling, patentată în timpul Războiului Civil American, mai degrabă o puşcă ce avea
zece ţevi decât o mitralieră în adevăratul sens al cuvântului!), apoi, spre sfârşitul secolului al
XIX-lea, a mitralierei Maxim, care se va generaliza până la Primul Război Mondial în armatele
engleză, germană şi rusă. Era nevoie, aşadar, de o nouă „armură” şi de o creştere a vitezei
de deplasare (căci cavaleria se va dovedi la fel de vulnerabilă în faţa mitralierelor şi a
artileriei!), iar tancul, prin apariţia sa timidă în Primul Război Mondial, va întruni aceste
condiţii, dovedindu-şi performanţele în anii celui de Al Doilea Război Mondial.
În al doilea rând, datorită progreselor importante înregistrate şi de artilerie, prin apariţia
tunului de oţel încărcat pe la culată, inventat de Friedrich Krupp, care îşi va dovedi eficienţa
mai ales în timpul Războiului Franco-Prusac din 1870-1871. Artileria este cea care câştigă
terenul, iar infanteria cea care îl menţine. Însă terenul dintre adversari devine un no man’s
land care se dovedeşte a fi mult prea periculos pentru a fi străbătut. Ieşirea din tranşee pare
o aventură mortală costisitoare pentru armatele de masă inaugurate de Revoluţia Franceză.
33
Soldatul român în faţa Plevnei

Cu toate acestea, la Plevna, armata română scrie o pagină de glorie militară, în pofida bunei
dotări a armatei otomane. După o adevărată revoluţie care viza modernizarea armatei
otomane, inaugurată de sultanul Selim al III-lea – un proces amplu, continuat, mai apoi, de
Abdulmecid I – armata otomană era bine înzestrată, dispunând de armament modern. Este
suficient să amintesc că artileria turcească dispunea de tunurile de oţel ghintuite fabricate
de Krupp, cele mai bune guri de foc ale vremii, iar infanteria şi cavaleria aveau puşti
perfomante Henry-Martini (cu încărcare pe la culată) şi Winchester (cu magazie pentru
muniţie), ambele cu o bătaie de peste 1.000 de metri.
Armata română era una tânără, reînfiinţată şi organizată în vremea lui Alexandru Ioan Cuza,
fără o dotare corespunzătoare, dar compusă în majoritate din soldaţi proveniţi din mediul
rural care aveau calităţi excelente pentru un câmp de luptă al cărui chip se schimbase într-
atât în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Călătorii străini în Ţările Române remarcau
rezistenţa lor la „osteneală”, la „munci şi lipsuri”, răbdarea cu care înfruntă frigul şi arşiţa,
foamea şi setea, şi asta, spune un călător, „încă din leagăn”. Dimitrie Drăghicescu, în
lucrarea sa „Din psihologia poporului român”, are o formulare convingătoare: „Au fost
atâtea suferinţe în trecutul neamului celor de la sate, încât lumea, care se închină şi se
prosternează la suferinţele lui Hristos, te miri cum de nu bănuieşte, când trece pe lângă o
şubă sau un suman sfios şi umilit, că sub acel suman trăieşte un om care numără desigur mai
mulţi Hristoşi printre strămoşii lui”.
Memorialiştii epocii observă grija specială a lui Carol I pentru armată, fiind foarte mândru să
prezinte reprezentanţilor armatelor străine „tânăra sa armată instruită de el”. Descriind
misiunile care îi fuseseră încredinţate în România, G.I. Bobrikov sublinia buna colaborare
stabilită cu militarii români: „În chestiunile militare am avut ajutorul colonelului Slăniceanu,
de la statul-major, şi al ministrului de Război, generalul Cernat. În chestiunile de transport
pe căile ferate şi cele de ordin intern am avut de a face cu colonelul Fălcoianu, foarte amabil
şi priceput. Nu-mi aduc aminte de numele tuturor, dar toţi absolut, fără nicio excepţie, mă
întâmpinau cu atenţie, interesându-se de doleanţele mele şi în cel mai scurt timp căutau să-
mi dea informaţiile necesare”.
În pofida convingerii tacticienilor vremii că un atac reuşit este rezultatul direct al intensităţii
de foc mai mare decât puterea de apărare, militarii români, alături de cei ruşi, au
demonstrat că o bătălie poate fi câştigată, atât timp cât una din părţi nu se consideră pe
34
sine învinsă. Se impunea însă o analiză serioasă şi atentă pentru stabilirea unor soluţii mai
avantajoase (tehnic şi material) în cazul unui nou conflict.
Cucerirea Plevnei, cu importante pierderi, s-a încadrat, aşadar, într-un context mai larg,
inaugurat de Războiul Civil American şi care se întinde până către Primul Război Mondial,
generat de inovaţiile tehnologice şi schimbările survenite în modul de ducere a luptei,
marcând, deopotrivă, apogeul şi sfârşitul revoluţiei prafului de puşcă şi, în acelaşi timp,
debutul revoluţiei industriale. Cele două fenomene militare se întrepătrund pe parcursul
secolului al XIX-lea, în forme diferite, dar este evident, cu toate acestea, că semnalele oferite
de cele trei „bătălii ale tranşeelor”, de care aminteam la început, nu au influenţat
semnificativ modul de gândire al tacticienilor, care s-au trezit în vâltoarea Primului Război
Mondial, întocmai ca mareşalul Foch, cu profeţiile neîmplinite.
O schimbare decisivă avea să fie înregistrată însă abia după consumarea primului mare
conflict al revoluţiei industriale – Primul Război Mondial.
Cronologie esențială a Războiului de Independență (Războiul ruso-româno-turc, 1877-

1878):
1877, 4/16 aprilie, București.
Semnarea Convenției româno-ruse, prin care:
se permite armatelor rusești trecerea pe teritoriul României spre Balcani,
toate cheltuielile de transport și alte necesități fiind asigurate de guvernul
țarist;
guvernul rus se obligă să mențină și să apere integritatea teritorială a țării
și să respecte drepturile politice ale statului român.
1877, 6/18 aprilie
Este publicat decretul de mobilizare generală, fiind aduși sub arme aproximativ
100.000 de oameni (58.700 alcătuiau armata de operații).
1877, 10/22 aprilie
Sunt întrerupte relațiile diplomatice dintre România și Imperiul Otoman.
1877, 2/14 mai, Ploiești.
Întâlnire între domnitorul Carol I și Marele Duce Nicolae, comandantul armatei
ruse pe frontul din Balcani, la care nobilul rus solicită participarea armatei
române la operațiile militare împotriva Imperiului Otoman. Domnitorul spune că
35
armata română va intra în luptă după stabilirea condițiilor cooperării cu armata

rusă.
1877, 9/21 mai, București.
Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților, care proclamă independența de
stat a României. Mihail Kogălniceanu, ministru de externe, declară, în fața
Adunării: „În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem
independenți, suntem națiune de sine stătătoare... suntem o națiune liberă și
indepenentă”
1877, 10/22 mai, București.
Domnitorul Carol I sancționează decizia Parlamentului și participă la festivitățile
Zilei Independenței, începute cu 21 de lovituri de tun.
1877, 19/31 iulie
După înfrângerea suferită în al doilea atac asupra Plevnei, Marele Duce Nicolae
adresează domnitorului Carol I o telegramă în care solicită, cu insistență, trecerea
armatei române la sud de Dunăre și participarea la operațiile militare: „Turcii,
adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune,
demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum dorești.
Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru
înlesnirea mișcărilor mele”. Primele unități ale armatei române trec Dunărea.
1877, 16/28 august, Gorni-Studen, sudul Dunării
Domnitorul Carol I are convorbiri cu țarul Alexandru al II-lea, asistat de Marele
Duce Nicolae. Se decide constituirea unei grupări militare Armata de Vest, pe
frontul de la Plevna, trupele române și ruse fiind plasate sub comanda lui Carol I,
secondat de generalii Pavel Zotov, șef de stat major, și Alexandru Cernat,
comandantul armatei române de operații. Cartierul general va fi stabilit la
Poradim (7 km est de Plevna).
1877, 30 august/11sept. – 28 nov./10 dec.
A treia bătălie de la Plevna, în care rolul militarilor români este esențial, mai ales
la redutele Grivița 1 și 2. La 28 nov./10 dec., după o încercare nereușită de a
sparge încercuirea Plevnei, printr-un atac masiv, generalul Osman Pașa se predă
și semnează capitularea armatei turce de la Plevna (34.000 de militari). Căderea
Plevnei, la care contribuția românilor a fost determinantă, a avut consecințe
36
semnificative pentru desfășurarea ulterioară a războiului, eliberând importante

forțe rusești pentru acțiuni în alte zone ale frontului.
1877, 7/19 nov. – 9/21 nov.
Trupele române, comandate de colonelul George Slăniceanu, ocupă, după lupte
grele, orașul-cetate Rahova, aflat la 60 km NV de Plevna.
1878, 12/24 ian.
Trupele române ocupă, după un atac energic, localitatea Smârdan, punct
important al sistemului de apărare al Vidinului.
1878, 23 ian./4 febr., Adrianopol
Armistițiu ruso-turc. Reprezentantul României, colonelul Eraclie Arion, nu este
acceptat la negocierea și semnarea armistițiului.
1878, 19 febr/3 mart., San Stefano
România nu este acceptată la negocierea și semnarea Tratatului de pace ruso-
turc, motivându-se că independența proclamată nu este recunoscută de marile
puteri și, deci, România, nu este subiect de drept internațional. Prin tratat,
Poarta recunoștea independența României, a Serbiei și Muntenegrului,
autonomia Bulgariei, iar Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor erau cedate de
Imperiul Otoman Rusiei. Mihail Kogălniceanu va protesta împotrva deciziilor
luate la San Stefano.
1878, 1/13 iun. – 1/13 iul., Berlin
Congres internațional convocat în vederea revizuirii clauzelor Tratatului de la San
Stefano. România nu e admisă, din aceleași motive ca la San Stefano, dar îi sunt
recunoscute independența și drepturile asupra Dobrogei (frontiera sudică fiind
stabilită ulterior, printr-o comisie internațională), Deltei Dunării și Insulei
Șerpilor, cu condiția acceptării încorporării sudului Basarabiei la Rusia (partea
obținută în 1856, Cahul, Ismail și Bolgrad), deși, în baza Convenției româno-ruse
din aprilie 1877, Rusia se angajase să respecte integritatea teritorială a României.
1878, 8/20 oct.
Armata română intră victorioasă în Capitală, pe Podul Mogoșoaiei, care se va
numi, de atunci încolo, Calea Victoriei.
37
• J. F.C. Fuller, Armament and History. The Influence of Armament on History from the
Dawn of Classical Warfare to the End of the Second World War, New York, 1945 (sau
ediții ulterioare). Capitolul IV, The Age of Gunpowder, și Capitolul V, The Age of Steam.
• Michael Howard, Războiul în istoria Europei, Timișoara, Editura Sedona, 1997, pp. 66-
128.
• Guy Le Cler, Moldo-Valahia. Ce a fost, ce este, ce-ar putea fi, Iași, Institutul European,
2010.
• Dicționare
100 de mari bătălii din istoria României (coord. Petre Otu), București, Editura
Orizonturi, 2009.
Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor (coord. George Marcu), București,
Editura Meronia, 2011.
38
TEMA 4
RĂZBOIUL ROMÂNILOR PENTRU ÎNTREGIREA NAŢIONALĂ.
UN RĂZBOI PREA MARE PENTRU... ROMÂNIA MARE?
România intră în primul conflict major al epocii industriale – Marele Război, cum i-au spus
contemporanii, sau Primul Război Mondial – la 4/17 august 1916, după semnarea
tratatului politic și a convenției militare cu Antanta. A fost oare România pregătită pentru
o asemenea încleștare nemaiîntâlnită de forțe, umane și materiale? A fost armata română
pregătită să facă față acestui nou tip de conflict? Răspunsul este simplu: nu. Ar fi putut fi?
Răspunsul nu mai este deloc atât de simplu. Majoritatea contemporanilor recunoaște că o
singură țară și armata sa păreau să întrunească toate caracteristicile necesare, în 1914,
pentru a ieși victorioase din Marele Război: Germania și a sa armată imperială (Deutsches
Heer). Însă Al Doilea Reich, proclamat în Sala Oglinzilor de la Versailles, în 1871, se
prăbușește după mai puțin de jumătate de veac de existență, încheind dezastruos patru
ani de război. Cine și-ar fi putut închipui?
Războiului izbucnit în 1914 și încheiat în 1918 i s-a atribuit, judecând după numărul
victimelor – peste 9 milioane de combatanți și 7 milioane de civili – statutul de „carnagiu
mondial”, pentru că „beneficiază” de inovațiile epocii industriale, ceea ce i-a conferit valențe
mortale la o scară extinsă, nebănuită până atunci. Va fi războiul care se va extinde
tridimensional, impunându-se pe uscat, naval și aerian.
Căile ferate, performanțele artileriei, sârma ghimpată, puterea de foc și precizia

armamentului de infanterie (care vor face ca tancul să devină noua „armură” a războiului
industrial), utilizarea pe scară largă a telegrafului cu fir și fără fir, a baloanelor de observație
(înlocuite rapid de avioane care se dezvoltă în primul rând în scopuri militare) și a
ambulanțelor pentru scoaterea rapidă de pe câmpul de luptă a răniților, prețioși în condițiile
unui război a cărui desfășurare începe să se numere în ani, toate acestea schimbă radical
chipul câmpului de luptă.
A. România neutră
1914
România aliată cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, printr-un
tratat secret, din 1883), dar cu o opinie publică ostilă Austro-Ungariei (care
stăpânea Ardealul şi Bucovina).
21 iulie/3 august 1914, Consiliul de Coroană decide ca România să rămână
neutră.
39
Regele Carol I decide să abdice. Moare la 27 septembrie/10 octombrie 1914.

1914-1916 – dezbateri aprinse:
Trebuie România să intre în război?
De partea cui, a Antantei sau a Puterilor Centrale?
Adepții securității naționale văd primejdia reprezentată de Rusia, în drumul ei
către Strâmtori, pentru România (C. Stere, P.P. Carp)
Adepții unității naționale (sprijiniți de un larg curent de opinie publică pentru
obținerea Ardealului) vizează desăvârşirea unităţii naţionale, pe seama
Austro-Ungariei, dar fără Basarabia (care este parte din Imperiul Țarist, din
1812). Reprezentanți: Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu,
Nicolae Iorga.
B. România în război
4/17 august 1916
Convenţie politică semnată cu Antanta:
Prevede obţinerea teritoriilor stăpânite de Austro-Ungaria: Bucovina,
Transilvania, Crişana, Maramureş, Banat.
Convenţie militară semnată cu Antanta:
România se obligă să-şi mobilizeze toate forţele terestre şi navale
până cel mai târziu la 15/28 august 1916.
Sprijin militar din partea Antantei (trupe, muniţii)
14/27 august 1916
Consiliu de Coroană, Palatul Cotroceni. Cu o mare majoritate, Consiliul
aprobă tratativele angajate de Ion I. C. Brătianu pentru intrarea României în
război de partea Antantei.
Schimb de replici între liderul conservator P.P. Carp și regele Ferdinand I, la
Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916.
P.P. Carp: A merge cu Rusia este a izbi în interesele ţării. Doresc să fiţi
învinşi, pentru că victoria voastră ar fi ruina ţării. Am trei fii, îi dau
Maiestăţii Voastre să se bată şi să moară. Iar eu mă voi ruga lui
Dumnezeu ca armata română să fie bătută.
40
Ferdinand I: Nu cunosc decât interesele ţării. Dinastia va urma soarta

ţării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece Dinastia mea este
română [nu germană, cum susţinuse Carp, n.n.]. Revendic pentru casa
mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest
popor i-a încredinţat-o.
România declară război Austro-Ungariei. În noaptea de 14/27-15/28 august,
armata română trece Carpații în Transilvania, punând stăpânire pe trecătorile
Carpaților și angajaând lupte la Timișu de Jos, la sud de Sibiu și în apropiere
de Orșova. Populația românească de dincolo de Carpați face o primire
entuziastă trupelor române.
Efective mobilizate: 658.088 (din care ofițeri: 15.949 și trupă: 642.139). Se
mai adaugă: întreprinderi industriale militare: 41.592 (ofiţeri şi trupă) și părţi
sedentare: 133.921 (ofiţeri şi trupă). Total mobilizare: 833.601.
Planul de campanie: Ipoteza „Z”, operaţii militare pe două fronturi:

N şi NV, împotriva Austro-Ungariei (ofensivă strategică);
S, împotriva Bulgariei, aliata Puterilor Centrale (iniţial, defensivă strategică).
Un front de aproape 1.500 km, pe care se află mobilizați 650.000 de oameni.
Pe un front similar, în Est, Rusia are dispuși 4.000.000 de oameni numai în
linia I (!);
Generalul Alexandru Averescu, în „Răspunderile” (manifest prin care dorea
stabilirea celor vinovați de intrarea României în război fără a fi pregătită
temeinic o astfel de acțiune, îndreptat mai ales împotriva PNL și a lui Ion I.C.
Brătianu): „Cine au fost aceia care au conceput planul ca armata noastră,
întărită numai cu două singure divizii ruseşti, să se întindă de la Mare până la
Dorna, trecând prin Tr. Severin şi să opereze ofensiv în două direcţiuni:
Budapesta şi Târnovo [Bulgaria]? Este o monstruozitate militară mai mare?
Punerea în aplicație a monstruosului nostru plan de operațiuni a fost nu mai
puțin monstruoasă”.
Înzestrare
Bugetul alocat armatei crește (1914-1916):
87 de milioane de lei (1914/1915),
41
97 de milioane de lei (1915/1916)

117 milioane lei (1916/1917)
1914-1916: Creditul pentru război a fost declarat nelimitat. Până la 1 august
1916 s-au angajat peste 800 de milioane de lei.
Armament și tehnică de luptă:
450.000 de puşti de infanterie (din care numai 330.000 erau Mannlicher,
până în 1912)
70.000 erau puşti Henry Martini, din 1877 (fără repetiţie). Alte 50.000 de
puşti fuseseră comandate în Italia
500 de mitraliere (la noi: 1/batalion, la inamic: 6/companie!)
1.400 tunuri de câmp, din care numai 750 cu tragere rapidă;
15.000 de săbii (!)
37 de avioane (Bleriot, Farman, Voisin, cu o mitralieră, Nieuport, cu o
mitralieră). Doar 12 avioane din 37 aveau câte o mitralieră, ceea ce înseamna
că misiunile de supraveghere și observare în terenul inamic rareori se
sfârșeau prin a aduce informațiile necesare despre dispunerea trupelor
inamicului.
Lipsuri grave:
Număr mic de mitraliere, 1/8 în raport cu inamicul;
Nu există artilerie antiaeriană şi de munte;
Nu există baloane de observaţie;
Artilerie grea aproape inexistentă;
Nu există telefoane şi fir (comunicaţii lente și nesigure, prin... ştafete
între trupă şi comandamente);
Nu există puşti mitralieră;
Nu există grenade, măşti contra gazelor şi... căşti!
Era armata română pregătită pentru asemenea schimbări?
Răspunsul trebuie căutat atât în structura personalului și a nivelului de instruire, cât și în
dotarea cu mijloace moderne de luptă și capacitatea de organizare la pace și la război.
Armata română era, în bună măsură, oglinda perfectă a societății românești. Un corp de
comandă compus din ofițeri provenind din clasele medii și superioare, afișând o
superioritate disprețuitoare în raport cu baza ierarhiei militare, și un corp de soldați, în
42
majoritate analfabeți, cu o educație precară, dar care erau capabili să reziste cu cerbicie,
prin traiul lor de zi cu zi, marcat de greutăți și lipsuri, unui câmp de luptă complet modificat
în raport cu ceea ce, probabil, își aminteau părinții și bunicii lor din vremea Războiului de
Independență. Bine instruiți și cu echipament modern, acești țărani-soldați aveau să
demonstreze, în vara anului 1917, în triunghiul de foc al Moldovei, că sunt capabili de
performanță și sacrificiu.
Nivelul instruirii trupei era dependent de sistemul de recrutare al armatei de conscripție

(prin „tragere la sorți”, inclusiv din rațiuni financiare, căci uneori nu putea fi adus sub arme
întregul contingent, ceea ce făcea ca mulți țărani tineri, capabili, să se sustragă recrutării),
de utilizarea celor mai buni ofițeri instructori și gradați în unitățile armatei permanente și
neglijarea trupelor teritoriale (atât în privința comenzii, căci ofițerii ocoleau unitățile
teritoriale, cât și a calității instrucției și a soldaților, concentrați periodic, cei mai mulți
îmbătrâniți), dar mai ales de încadrarea deficitară a unităților, de lipsa câmpurilor de
instrucție și a poligoanelor de tragere. În 1916, cele 7.800 de plutoane aduse în prima linie
aveau doar 6.700 de comandanți (locotenenți), 75% fiind rezerviști (majoritatea absolvenți
de liceu, funcționari, profesori, învățători, farmaciști sau negustori), iar din cele 1.700 de
companii constituite, numai 820 aveau comandanți (căpitani), 30% fiind rezerviști, complet
neinstruiți în ducerea luptei în războiul în care erau angajați.
Ofițerii erau slab instruiți, nu erau deloc familiarizați cu noile realități ale câmpului de luptă,
nu aveau deprinderi de comandă, nu știau cum să se facă ascultați și urmați în luptă. Unii,
sub masca severității, au abuzat de dreptul de comandă, bătând soldații și aplicând
pedeapsa execuției sau cerând judecarea unor ofițeri din subordine sub pretextul
neexecutării unor ordine. Alții, fricoși și lași, s-au închis în cantonamente, securizându-se pe
ei înșiși, cu gardă, departe de trupă. La unele companii și batalioane ei au rămas mult în
spatele frontului cu câte o rezervă, neavând nicio legătură cu evoluția acțiunilor militare. S-a
dovedit că Bucureștii deveniseră locul în care nu ajungeau să fie repartizați ofițerii merituoși,
ci numai „acei cu sprijin, cu protecții”, scrie generalul Ioan Anastasiu, într-un amplu studiu
critic asupra războiului pentru întregirea neamului. „De câte ori nu s-a încercat trimiterea în
provincie a acestor ofițeri care acaparaseră Bucureștii, fără însă a se reuși și deci a se face
acest serviciu trupelor de București?” Locurile din Capitală erau hărăzite, scrie Anastasiu,
„celor încărcați cu favoarea școalelor, a comisiilor de tot felul, productive numai lor”. Ei
43
lăsau instrucția „pe seama celor nechemați, necorespunzători”, în vreme ce privilegiații

„trăgeau doar folosul înaintărilor, diurnelor, misiilor, perspectivelor de viitor”.
Din totalul efectivului mobilizat, 833.601 oameni (peste 80% din trupe erau de infanterie),
abia jumătate aveau o pușcă, două treimi din acestea fiind Mannlicher, model 1893, calibru
6,5 mm, relativ moderne, în vreme ce peste 70.000 de puști erau Henry Martini, cu repetiție,
folosite în Războiul de Independență! O mitralieră (Maxim fiind cea mai răspândită) revenea
unui batalion, în vreme ce inamicul avea șase mitraliere la o companie. Puterea de foc a
inamicului și precizia sa au avut influențe nefaste asupra moralului soldaților români, își
amintește Ștefan Zeletin, mobilizat la comanda unui pluton în 1916, căci bieții de ei
ajunseseră să creadă că militarii germani sunt atât de eficienți încât reușesc să trimită
gloanțele exact pe țeava puștilor românești care le explodează în față. Zvonul acesta, spune
Zeletin, era împărtășit de atât de mulți încât era cu neputință contracararea lui. Ofițerii ar fi
trebuit să beneficieze de pistoale sau puști, iar grenadele, acolo unde au existat, cele cu
sfoară, s-au dovedit a fi nepractice și o adevărată spaimă pentru soldații neinstruiți să lupte
cu ele. Îndată după începerea războiului, au sosit din Franța peste un milion de bucăți, dar
personalul nu a putut fi instruit pentru a le folosi până în 1917. Trupa noastră s-a dovedit
surprinsă de procedeele inamicului, care a lansat atacuri în uniforma armatei române,
utilizând limba română, inclusiv în cursele întinse în locuri izolate.
Comunicațiile
Comunicarea era viciată de lipsa telefoanelor de campanie, a firului necesar, astfel încât cea
mai uzitată modalitate de transmitere a ordinelor a fost prin... ștafete, care, în cel mai fericit
caz, făceau câteva ore între eșalonul superior și trupa aflată în prima linie. „Cu regimentul
nu am avut legătură telefonică nici până în momentul retragerii, căci pentru aceasta lipsea
peste un kilometru de fir – își amintește Ștefan Zeletin. Rapoartele noastre erau duse de la
postul de comandă al batalionului la acela al regimentului de soldaţi, pe jos, ceea ce în
împrejurările cele mai fericite cerea trei ceasuri!” S-au folosit și porumbei, spune generalul
Ioan Anastasiu, dar rezultate pozitive s-au înregistrat „numai dinainte înapoi”, adică din
prima linie spre adâncimea frontului, probabil pentru că înaripații mesageri erau prea
speriați de vacarmul câmpului de luptă pentru a se mai întoarce.
Artileria
44
Marii comandanți au fost convinși că acest război poate fi abordat în cheie clasică, rolul
artileriei fiind doar acela de a deschide calea pentru atacul la baionetă. Ei erau încredințați
că vechile lozinci despre atacul hotărât, cu „piepturile soldaților”, sub „culorile patriei”, vor
aduce victoria. Ion Buricescu, învățător, mobilizat pe front la comanda unui pluton,
relatează, în cartea lui de amintiri de pe front, că un ofițer francez, întâlnit în toamna anului
1916, i-a spus: „Vă luptați cu un inamic față de care nu e de ajuns curajul. Un prizonier
german tocmai îmi spunea ieri: «Dar spuneți românilor să se mai ascunză!»”
Din cele 1.400 de tunuri de câmp, numai 750 erau cu tragere rapidă. Despre eficiența
artileriei românești scrie Ștefan Zeletin în cartea sa de memorii, „Retragerea”: „În prima
parte a campaniei, pentru lucru rar între Cer şi Pământ aveau soldaţii noştri atât dispreţ ca
pentru artileria noastră. Trăgea prost, scurt şi rar, iar ghiulele ei, în loc de a-şi lua zborul spre
duşman, nu odată se opreau între noi, de altfel fără a ne pricinui vreun rău. Soldaţii spuneau
«iar au început ai noştri să pocnească din biciuşcă». (...) Nu de puţine ori eram ameninţaţi
de comandanţi că artileria noastră va trage în noi – ea făcea asta şi fără ordin! – dacă vom
părăsi poziţia.”
Aviația
Ne mândrim cu pionieratul nostru în istoria aviației mondiale, dar intrarea României în
război, în 1916, nu este deloc de admirat din această perspectivă. Aviația română dispunea
de 44 de avioane, din care numai 24 puteau îndeplini misiuni de front, toate nearmate și
modele vechi (Farman, Bleriot, Voisin), ceea ce înseamnă că misiunile de recunoaștere și
supraveghere erau sortite cel mai probabil eșecului, fiindcă neavând posibilitatea de a se
apăra de focul inamic, informațiile obținute nu ajungeau la beneficiar! Majoritatea
aparatelor erau fabricate în anii 1913-1915, aveau o autonomie de zbor de trei ore și viteze
mai mici de 50 km/h. Prin comparație, Puterile Centrale mobilizaseră numai pe frontul
românesc 250-300 de aparate de zbor performante, piloții acestora având deja o experiență
de război de doi ani. Conducerea aviației militare române era formată din ofițeri de stat
major care nu zburaseră niciodată și care nu aveau cunoștințele necesare folosirii
aeronauticii în luptă. În plus, nevoia acoperirii unui front întins pe sute de kilometri a făcut
ca aparatele de zbor să fie cu atât mai ineficiente prin puținătatea lor. Aeronautica militară
română avea, în 1916, patru secții de aerostație cu câte un balon captiv de proveniență
45
germană (Drachen), în vreme ce bulgarii, numai pe frontul românesc, au mobilizat un

batalion de aerostație, comandat de un căpitan.
Evaluări greșite
Peste toate acestea s-a suprapus, în mod nefast, victoria rapidă din Al Doilea Război Balcanic
(1913). „Plimbarea” armatei române la sud de Dunăre, așa cum a fost considerată acțiunea
militară a României în epocă, întâlnind un singur inamic redutabil – holera – care a făcut
peste 1.000 de victime în rândurile celor mobilizați (pentru că singura mare unitate bulgară
capturată era deja pe fugă spre Sofia, în debandadă!), a adormit multe conștiințe și a
îngăduit factorilor de decizie politică și militară, printr-o victorie neașteptată, să considere
că armata română este pregătită pentru un conflict militar de anvergură. Ca întotdeauna, în
astfel de împrejurări, laurii victoriei ascund eșecurile, neajunsurile, neputințele, ticăloșiile,
corupția și incompetențele, fără să îngăduie eforturi temeinice și tenace de a le elimina. Ele
aveau să iasă la lumină, cu uimire pentru cei mai mulți, după numai trei ani, atunci când
România decidea să intre, după doi ani de neutralitate, în Primul Război Mondial.
Convingerea că bulgarii sunt nepregătiți pentru război a dăinuit, atât în gândirea Marelui
Stat Major, transpusă în planul de campanie al armatei române, numit și Ipoteza „Z”, dar și
în mentalul ofițerilor de comandă. Locotenent-colonelul Sterea Costescu descrie, în jurnalul
său de front, la 20 august 1916 (așadar, înaintea căderii Turtucaiei), botezul focului pentru
compania sa, parte a Diviziei 19 Infanterie, comandată de generalul de brigadă Nicolae
Arghirescu, dispusă în Dobrogea, între Bazargic și Marea Neagră. „Un singur rezultat pozitiv
se poate zice că s-a obținut – scrie Costescu. Contrar de cele ce ne spunea comandantul
diviziei, că avem în față numai bande de comitagii (bulgari), noi, ofițerii, ne convingem, din
contra, că avem în fața noastră trupe bulgare organizate, dotate suficient și cu artileria
necesară. După cât știu, și de data aceasta comandantul diviziei tot neconvins rămâne.
Drept este că e foarte ușor a face critici dupa răsboiu, dar ca unul care am luat parte la
această luptă, convingerea aceasta pe care am avut-o atunci o păstrez și astăzi...”
Planul de campanie – Ipoteza „Z”

Marele Stat Major definitivează, în iulie 1916, Planul de campanie – Ipoteza „Z”, care preciza
că dezideratul principal al României era „întregirea neamului, cucerirea teritoriilor locuite de
români, ce se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro-ungară”. Planul prevedea
46
desfășurarea operațiilor militare pe două fronturi: în nord și nord-vest contra Austro-

Ungariei și în sud, în cazul unei acțiuni a Bulgariei, aliata Puterilor Centrale. Altfel spus,
ofensivă strategică în nord, înainte ca Puterile Centrale să poată concentra efective din
rezervă sau de pe celelalte fronturi și defensivă strategică în sud, întemeiată pe faptul că
trupele germano-bulgare de la sudul Dunării urmau să fie fixate de Armata aliată de la
Salonic. Acest plan de campanie viza o pătrundere rapidă în Transilvania, într-un entuziasm
general, al populației și al combatanților români (ceea ce s-a întâmplat!), dar nu lua în calcul
posibila reacție a inamicului în nord și/sau în sud, în condițiile în care orice conflict pe două
fronturi este coșmarul oricărei armate, mai ales dacă deplasarea trupelor este dificilă din
cauza unei infrastructuri rutiere și de căi ferate precară (calea ferată însemnând transport
rapid, trupe odihnite aruncate în luptă și o întindere apreciabilă a liniilor de aprovizionare a
frontului, securizate împotriva artileriei inamicului). Își putea pemite Germania, deși s-a
văzut ea însăși prinsă ca într-o cușcă în propria-i strategie! – un plan de operații pe două
fronturi, împotriva Franței și a Rusiei țariste, pentru că rețeaua căilor ferate germane era
extrem de întinsă și bine dezvoltată, astfel încât se poate susține că planul militar german
lua în seamă realitățile infrastructurii de transport. Nu era însă cazul României, în 1916,
unde rețeaua de cale ferată era în extindere modestă, cu puține linii care să facă legătura
între nord și sud, pe un singur tronson (și doar una de est la vest), fiindcă cele mai multe linii
duble de cale ferată, să nu uităm, sunt realizate la noi după Al Doilea Război Mondial!
Marele Stat Major a beneficiat de 1.500 de automobile particulare, rechiziționate pentru
nevoile frontului, dar armata nu avea decât 150 de camioane. În schimb, existau 50.000 de
căruțe, luate de la țărani și mânate de civili speriați pe drumurile pe care, curând, capriciile
toamnei aveau să le facă impracticabile.
Frontul pe care era dispusă armata română era unul foarte larg (aproximativ 600.000 de
militari, din care 420.000 numai pe frontul transilvănean, pe 1.500 km, în raport cu frontul
franco-englez, de pildă, unde, pe o întindere de 700 km se aflau patru milioane de oameni,
sau frontul rus, de la Riga la Dorna, 1.500 km, pe care numai în linia întâi se aflau tot patru
milioane de oameni!), determinat, în bună măsură de poziția strategică dificilă a României
Marele Stat Major a socotit că reacția Puterilor Centrale la ofensiva din Transilvania va fi
modestă – o imensă greșeală, de altminteri, fiindcă ipotezele de lucru nu luau în seamă o
acțiune inamică hotărâtă, iar ofensiva, în nord, lentă, a fost oprită în apropierea Sibiului
(deși trupele trebuiau să ajungă pe Mureș, sub protecția sprijinului ofensiv rusesc în zona
47
Bucovinei, care nu a mai avut loc!), orașul de pe Cibin rămânând un fel de no man’s land
(părăsit însă de autoritățile austro-ungare!), înainte ca importante efective românești din
nord să fie transferate pe frontul de sud pentru o acțiune ofensivă dincolo de Dunăre
(Manevra de la Flămânda). Să vedem și perspectiva inamicului, așa cum este ea consemnată
în memoriile sale de Erich Ludendorff, devenit, din august 1916, unul dintre cei mai
importanți membri ai triadei de comandă a armatei germane, coordonatorul militar al
efortului de război german: „Marșul nostru pe Mureș se prelungi până la sfârșitul lui
septembrie (1916). Un atac repede din partea românilor l-ar fi spulberat. (...) Tot așteptând
ca rușii să se hotărască să treacă Carpații, armata română înainta cu iuțeala unui melc.
Intențiunea Rusiei și a României era scoborârea în linie strânsă între Carpați și Dunăre, în
câmpia joasă a Ungariei. Dar pentru aceasta trebuiau azvârlite dincolo de Carpați forțe
rusești importante. Iar românii, intrevenind viguros împotriva concentrărilor noastre de
trupe ar fi trebuit să dechidă rușilor trecătorile Carpaților. Au făcut tocmai contrariul.
Necunoscând războiul în stil mare, n-au știut deloc să profite de împrejurările favorabile ce li
se ofereau mereu. Înaintau foarte încet și astfel pierdură mult timp. Fiecare zi ne aducea noi
avantaje! Și rușii lucrau și ei fără nicio logică. Preferau mai bine să se repeadă în Carpați
decât să dea o lovitură prin Moldova flancului nostru deschis. Intrarea României în
campanie se făcea fără nicio metodă și cooperațiunea cu Rusia părea compromisă.”
După eșecul Manevrei de la Flămânda, Marele Stat Major a început un nou calvar: transferul
trupelor din sud spre nord, pentru a putea face față puternicei ofensive a Puterilor Centrale.
Acțiuni militare:
18/31 aug. – 19 aug./1 sept. 1916. Trupele bulgare atacă (fără o declarație
prealabilă de război) elementele înaintate ale armatei române din Dobrogea.
1/2 sept. – 6 sept. 1916, Turtucaia – „capul de pod fără pod”, prima
înfrângere militară. Trupele române (sub comanda generalului Constantin
Teodorescu), rău conduse și slab sprijinite, sunt nevoite să se predea.
Dezastrul de la Turtucaia a costat armata română 160 de ofițeri și 6.000 de
soldați, morți și răniți, alți 28.000 de soldați și 480 de ofițeri fiind făcuți
prizonieri. Din încercuire au mai scăpat doar 5.500 de militari. Puternică
impresie negativă în rândul opiniei publice românești.
48
2/16 septembrie 1916, Periș. Întrunire a comandanților de armate la Marele

Cartier General, unde se decide oprirea ofensivei din Transilvania (în ciuda
opoziției generalului Constantin Prezan, care vrea păstrarea planului inițial),
întărirea pozițiilor ocupate și transferul forțelor necesare pe frontul de sud.
13/26 sept. – 15/28 sept. 1916, Bătălia de la Sibiu. Prima mare bătălie în
nord (orașul, deși evacuat de autoritățile austro-ungare, nu a fost ocupat de
trupele române aflate în ofensivă, care s-au întărit în zona Șelimbăr!), trupele
germano-ungare, conduse de generalul Erich von Falkenhayn, îi silesc pe
români să se retragă în defileul Oltului. Presiunea trupelor germano-austro-
ungare se simte intens pe toată linia Carpaților.
18 sept./1 oct. – 22 sept./5 oct. 1916. Manevra de la Flămânda. Acțiune
curajoasă a generalului Alexandru Averescu pe frontul de sud, care miza pe
trecerea Dunării pe la Flămânda și încercuirea trupelor inamice printr-un atac
conjugat dat de forțele trecute pe malul drept al fluviului și de cele româno-
ruse din Dobrogea. Planul se baza pe un avantaj meteorologic: apele Dunării
erau scăzute și monitoarele austro-ungare, aflate la Orșova, nu puteau coborî
pentru a ataca podul de vase construit peste Dunăre. Deși trecerea trupelor
române peste Dunăre, la 18 sept./1 oct. 1916, a creat derută în
comandamentul bugaro-german al feldmareșalului August von Mackensen,
creșterea apelor Dunării (în urma unor ploi torențiale cu furtună) a dus la
ruperea podului de vase și a permis sosirea monitoarelor austro-ungare care
au început să bombardeze podul.
22 sept./5 oct. 1916. Sunt oprite acțiunile din sud și trimise iar forțe pe
frontul din Carpați, ca urmare a agravării situației pe frontul din Transilvania,
unde forțele germano-austro-ungare trec la o puternică ofensivă.
2/15 noiembrie 1916. După o rezistență eroică în trecători, unde eforturile
țăranului român mobilizat au făcut minuni, trupele Puterilor Centrale pătrund
în Valea Jiului, cuceresc Tg. Jiu (populația s-a comportat admirabil, sprijinind
acțiunile militare), apoi este ocupată Oltenia (Râmnicu Vâlcea și Curtea de
Argeș sunt ocupate la sfârșitul lunii noiembrie). Forțele germano-bulgare trec
Dunărea pe la Zimnicea, în vederea unui efort conjugat de a scoate România
din război, prin ocuparea Capitalei.
49
16/29 nov. – 20 nov./3 dec. 1916. Bătălia de la Neajlov sau „Bătălia pentru
București”, cea mai mare operație militară pe frontul românesc în 1916,
ultima încercare a armatei române, comandată de generalul Constantin
Prezan, de a apăra Bucureștii. Cea mai grea înfruntare a avut loc la Călugăreni
(16-17 nov.). După un succes inițial, armata română, copleșită numeric și
tehnic, este nevoită să înceapă retragerea spre Moldova.
23 nov./6 dec. 1916. Armatele germano-austro-ungare ocupă Bucureștii.
Decembrie 1916. Linia frontului se stabilizează pe Siret și sunt ocupați
Focșanii. Guvernul și Parlamentul se mută la Iași. Sub ocupație germană
rămân aproape trei sferturi din țară (Oltenia, Muntenia și Dobrogea).
Cauzele eșecului în campania din 1916

Nu putem căuta cauzele eşecului şi înfrângerii noastre în 1916 numai prin recurgerea la o
analiză rece a mijloacelor tehnice de care dispunea armata română intrată în prima
conflagrație majoră a epocii industriale. Am încercat un tablou mai amplu, militar, economic
și social – adăugându-i componenta cooperării deficitare cu aliatul rus – care ar putea fi
simplificat în câteva puncte:
1) ofensivă lentă (8-12 km/zi) în nord, care a permis inamicului să redistribuie trupe de pe
alte fronturi (deplasare rapidă cu trenuri speciale);
2) dispunerea efectivelor în sud cu lungi intervale între marile unităţi şi contarea iluzorie pe
efective aliate (ruseşti);
3) mutarea trupelor haotic, de la nord la sud şi din nou de la sud la nord, în funcţie de
intensitatea acţiunilor inamicului;
4) slaba înzestrare tehnică şi incapacitatea aprovizionării eficiente a trupelor proprii (cu
muniție, echipament și hrană);
5) defetismul şi instalarea convingerii că trupele Puterilor Centrale nu pot fi învinse;
6) raporturile viciate între comandă şi execuţie.
Armata română se reface în teritoriul liber din Moldova, cu sprijinul Misiunii Militare
Franceze, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, sosită în țară la 3/16 octombrie
1916. În primele luni ale anului 1917, datorită lipsurilor de tot felul (alimente, combustibil,
50
îmbrăcăminte și mijloace de transport), dar și igienei precare, epidemia de tifos

exantematic a făcut ravagii în rândurile armatei și populației civile.
23 mart./5 apr. 1917, Răcăciuni, pe frontul Armatei a II-a a generalului Averescu.

Regele Ferdinand ține un important discurs în care promite o largă reformă agrară și
votul universal: „Vouă, fiilor de țărani care ați apărat cu brațul vostru pământul unde
v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru, că, pe lângă răsplata cea
mare a izbândei, care va asigura fiecăruia recunoștința neamului nostru întreg, ați
câștigat, totodată, dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-
ați luptat. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pilda. Vi se va da și o largă participare
la treburile publice”. Discursul regal a avut menirea de a-i mobiliza pe cei care urmau
să participe la luptele din vara anului 1917 (pentru țăranul-soldat, împroprietărirea
era un vis de împlinit!) și a reușit să asigure păstrarea unității de comandă și a
disciplinei în rândurile armatei române, atunci când armata țaristă a fost cuprinsă de
haos și dezorganizare sub impactul ideilor bolșevice.
11/24 iul.- 19 iul./1 aug. 1917, Bătălia de la Mărăști (operație ofensivă). Armata a
II-a, condusă de generalul Alexandru Averescu, în cooperare cu Armata a 4-a rusă, l-a
surprins pe adversar. Sunt eliberate peste 30 de localități și cuceriți 500 km2. Se face
o puternică breșă în dispozitivul inamic. Succesul nu a putut fi exploatat, datorită
ordinului guvernului lui Kerenski de a suspenda acțiunile ofensive ale armatei ruse pe
întreg frontul oriental și ca urmare a pătruderii trupelor austro-ungare în Cernăuți.
Este importantă bătălia pentru moralul trupelor care văd, pentru prima oară în 11
luni de la intrarea României în război, că inamicul fuge din fața lor și că sunt luați
prizonieri germani și capturat material de război.
24 iul/6 aug.-6/19 aug. 1917, Bătălia de la Mărășești (operație defensivă). Este
episodul cel mai glorios al războiului de întregire, românii făcând față unei puternice
ofensive germano-austro-ungare care viza străpungerea frontului, ocuparea
Moldovei și scoaterea României din război. Prin durata, proporțiile și intensitatea ei,
este cea mai mare bătălie de pe frontul românesc din tot cursul războiului. Cele mai
dramatice momente sunt pe platoul Muncelului (2/15-5/18 aug.) și lupta de la
Răzoare (6/19 aug.). Este meritul militarilor români, comandați de generalii
Constantin Christescu (schimbat, ca urmare a neînțelegerilor cu comandanții ruși, la
51
30 iul./12 aug.) și Eremia Grigorescu, care i-a urmat la conducerea Armatei 1

române. Pierderi (morți, răniți sau dispăruți): 610 ofițeri și 26.800 de soldați și
gradați (români) și 47.000 (trupele germano-austro-ungare).
26 iul./8 aug. – 9/22 aug. 1917, a treia bătălie de la Oituz (operație defensivă).
Acțiune ofensivă a armatei germano-austro-ungare, cu Grupul Gerok, care urmărea
străpungerea munților pe Valea Trotușului (bătălia pentru trecătorile din vestul
Moldovei). Împreună cu izbânda de la Mărășești, victoria în bătălia de la Oituz a
zădărnicit planul strategic al adversarului și a împiedicat trupele germano-austro-
ungare să pătrundă în Valea Trotușului. Pierderi proprii (morți, răniți și dispăruți):
12.000 de oameni.
Autoritățile române au rămas pe teritoriul național, au fost înlocuite unitățile ruse
intrate în panică sau fără voință de luptă ca urmare a propagandei bolșevice, dar
evenimentele din Rusia, prin declanșarea revoluției bolșevice, au creat un cadru
politico-militar nefavorabil țării noastre (Lenin decide încheierea unui armistițiu
ruso-german, la Brest-Litovsk, la 22 nov./5 dec. 1917), care va fi nevoită să încheie
un armistițiu cu Puterile Centrale, la Focșani, la 26 nov./9 dec. 1917, apoi o pace
draconică la București (24 aprilie/7 mai 1918), în condiții foarte aspre, care nu a fost
însă niciodată ratificată de regele Ferdinand I. În aceste condiții, războiul României,
început în august 1916, se încheiase.
29 oct./11 nov. 1918. Se semnează Armistițiul de la Compiegne, într-un vagon de
tren, între Puterile Centrale și Antanta. Luptele încetează pe toate fronturile.
Germania recunoaște caducitatea Tratatului de la București, fiind obligată să-și
retragă armata din România.
Vor urma actele de voință ale românilor din Basarabia (27 martie/9 aprilie 1918), Bucovina
(15/28 noiembrie 1918) și Transilvania (18 nov./1 Decembrie 1918) de a se uni cu Patria-
Mamă, în contextul prăbușirii Imperiilor Țarist și Austro-ungar. Se creează România Mare.
52
• Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, București, Editura Meteor, 2014.
• Dicționare
Orizonturi, 2009.
53
TEMA 5
ROMÂNIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.
Blitzkrieg şi Campania din Est
A. România în Al Doilea Război Mondial.

Blitzkrieg = Război fulger. Concept care marchează acțiunile militare ale Germaniei naziste
în prima parta a celui de Al Doilea Război Mondial (1939-1940), dar care devine inoperant
după 1941/1942, în campania din Est, împotriva URSS (Operațiunea Barbarossa).
1. Ce l-a determinat pe Hitler să atace URSS?

Parteneriatul germano-sovietic, inaugurat prin Pactul Molotov-Ribbentrop (23 august 1939)
se desfăşurase atât de satisfăcător, încât la 8 martie 1940, Hitler îi scria lui Mussolini că nu
mai există motive pentru un conflict între Germania şi URSS. Această percepţie s-a schimbat
radical în următoarele luni.
Oricât ar părea de surprinzător, dar la originea acestei schimbări s-a aflat... România!
Articolul 3 din Protocolul adiţional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop avea o redactare
voit confuză: URSS îşi arăta interesul pentru Basarabia, în timp ce Reichul exprima „totalul
dezinteres politic pentru aceste regiuni“, un plural care trimitea la sud-estul Europei,
menţionat la începutul articolului. Din această redactare se putea înţelege că 1) Germania
consimţise la anexarea Basarabiei de către URSS, dar şi că 2) URSS poate anexa şi alte
teritorii din Europa de Sud–Est decât Basarabia, cu condiţia să respecte interesele
economice ale Germaniei în această parte a continentului.
La 23 iunie 1940, V.M. Molotov, în calitate de comisar al poporului pentru Afaceri Străine, l-
a informat pe contele von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, că URSS va
cere României să-i cedeze Basarabia şi Bucovina şi, în cazul unui refuz, va recurge la forţă,
problema fiind foarte urgentă. Ambasadorul a atras atenţia că Germania avea mari interese
economice în România, care puteau fi prejudiciate de o acţiune militară sovietică. Faptul că
Schulenburg nu a obiectat la revendicarea Bucovinei arată că el dădea articolului 3 al
Protocolului adiţional secret cea de a doua interpretare.
Cererea privind Bucovina l-a iritat pe Hitler. Provincia nu prezenta pentru el interes
economic sau strategic, dar Führerul a văzut în revendicarea ei de către Stalin o primă
54
încălcare a înţelegerilor germano-sovietice din august-septembrie 1939, săvârşită într-un

moment când Reichul, victorios în Vest, nu dispunea de mijloace militare în Est, în cazul
schimbării de atitudine a URSS. În revendicarea Bucovinei, Hitler vedea — există mărturii în
acest sens, între care cea a lui Ribbentrop — un prim pas al URSS spre vest, dincolo de limita
îngăduită de el.
Pentru a nu deteriora raporturile cu Germania, dar şi pentru a nu da o dovadă de slăbiciune,
abandonând Bucovina, Stalin, într-un gest de bunăvoinţă faţă de Germania, a limitat
revendicarea la nordul provinciei, evident, pe lângă Basarabia (ocuparea ţinutului Herţa de
către trupele sovietice, la 29 iunie necesită o discuţie separată, care nu-şi are locul aici).
Gestul lui Stalin nu a risipit iritarea şi îngrijorarea lui Hitler. El a înţeles acum mult mai bine
că Anglia – rămasă singură în război – va continua să lupte în aşteptarea unui conflict
germano-sovietic, care, acum, după episodul bucovinean, îi apărea lui Hitler ca probabil (în
convorbirile cu Molotov din 12–13 noiembrie 1940, el a invocat un „acord verbal“, potrivit
căruia teritoriile care aparţinuseră coroanei austriece, precum Bucovina, nu puteau intra în
„sfera de interese“ a URSS; dacă acest acord va fi existat – deocamdată nu există nici o altă
mărturie care să-i confirme existenţa – el fusese încălcat la împărţirea Poloniei între
Germania şi URSS, când Uniunii Sovietice i-au revenit şi teritorii poloneze, anexate de
Imperiul habsburgic la sfârşitul secolului al XVIII-lea).
Preocupat tot mai mult de intenţiile expansioniste ale lui Stalin şi de posibilitatea unei
apropieri între Anglia şi URSS, Hitler a anunţat, la sfârşitul lui iulie 1940, înalţilor responsabili
militari, decizia sa de a zdrobi URSS în cursul unei campanii în primăvara anului următor
(iniţial, avusese de gând să o înceapă în toamna lui 1940, dar generalul Jodl i-a explicat
imposibilitatea pregătirii ei).
În vederea campaniei din Est, Hitler a hotărât să garanteze frontierele României (imediat
după reglemetarea litigiului româno–ungar), pentru a proteja teritoriul românesc de orice
nouă încălcare sovietică. România furniza Germaniei grâne şi, mai ales, petrol, indispensabil
petnru economia de război a Reichului (în primele opt luni de război, România a acoperit
94% din importurile de petrol ale Germaniei).
Garanţia acordată de Germania (secondată de Italia) României, la 30 august 1940, îndată
după dictatul de la Viena, a nemulţumit profund Moscova. Două au fost reproşurile făcute
de Molotov lui Schulenburg: 1) Germania nu se consultase cu URSS, înainte de a da garanţia
României, ţară limitrofă cu URSS, deşi potrivit tratatului din 23 august 1939, cele două părţi
55
trebuiau să se consulte în probleme de interes comun; 2) URSS renunţase temporar la

nordul Bucovinei, iar Germania, acordând garanţia României, ignorase interesele sovietice
(în colecţia de documente diplomatice sovietice, nota de conversaţie Molotov–Schulenburg,
în care cel dintâi ar fi spus că renunţarea la sudul Bucovinei este doar temporară, a fost dată
numai în rezumat, fără această precizare. Schulenburg, în raportul său, nu pomenea nimic
despre această precizare!).
Vizita lui Molotov la Berlin şi conversaţiile purtate de el cu Hitler şi Ribbentrop l-au convins
pe Führer că interesele Germaniei şi ale URSS nu puteau fi conciliate. Încercarea germană de
a deplasa expansiunea sovietică spre zona Golfului Persic şi a Indiei, pentru a îndepărta
URSS de Europa şi a o împinge în conflict cu Anglia a eşuat. Molotov a cerut, printre altele,
ca URSS să dea o garanţie Bulgariei, întocmai ca garanţia germano–italiană acordată
României, şi să introducă trupe sovietice pe teritoriul bulgar (din octombrie 1940, în
România începuseră să sosească trupe germane). Hitler a respins cererea sovietică, invocând
faptul că Bulgaria nu solicitase garanţie, şi Italia trebuia consultată.
Faţă de interesul arătat de Molotov pentru problemele europene (inclusiv România), Hitler a
ajuns la concluzia că o confruntare cu URSS era inevitabilă. S-a hotărât, aşadar, să elimine
URSS ca factor de putere, înainte de a încheia războiul cu Anglia şi înainte ca URSS să se
întărească.
La 18 decembrie 1940, el a semnat Directiva nr. 21, cuprinzând Planul „Barbarossa“
(campania împotriva URSS).
2. Cine şi când a decis participarea României la Campania din Est?

Fără a consulta, în prealabil guvernele României şi Finlandei, Hitler a inclus în Directiva nr.
21, din 18 decembrie 1940, participarea celor două ţări la războiul împotriva URSS, convins
că ele vor voi să-şi recupereze teritoriile anexate de URSS în 1940 şi, în consecinţă, se vor
alătura Germaniei.
În privinţa României, Directiva nr. 21 prevedea: „Misiunea României va fi de a sprijini, cel
puţin în faza iniţială, atacul aripii de sud germane cu forţe de elită, de a fixa adversarul unde
nu sunt angajate forţe germane şi de a executa servicii auxiliare în zonele din spatele
frontului“.
3. Când a aflat Antonescu despre intenţia lui Hitler de a ataca URSS?
56
Misiunea militară germană şi unităţile Wehrmachtului, sosite pe teritoriul României aveau

ordin să nu comunice nimic despre apropiata campanie împotriva URSS (cunoscută, evident,
numai la nivel de comandament). Mişcările de trupe germane pe teritoriul României
dezvăluiau treptat Marelui Stat Major Român adevăratele lor planuri, dar, potrivit unei
înţelegeri tacite, aceste probleme nu erau discutate (cel puţin oficial).
În stadiul actual al informaţiei, se pare că Antonescu a căpătat prima informaţie despre
iminenta campanie din Est, în cursul întrevederii sale cu H. Göring, desfăşurată la Viena, în
ziua de 5 martie 1941. Cu acest prilej, Göring i-a vorbit generalului despre campania
proiectată şi i-a solicitat participarea a 20 de divizii româneşti.
La 11 iunie 1941, în ajunul întâlnirii sale cu Hitler, Ion Antonescu i-a spus lui R. Bossy,
ministrul României la Berlin, că generalul E. Hansen, şeful Misiunii Militare germane în
România, îi vorbise despre apropiata campanie împotriva URSS (o făcuse la ordin sau,
dimpotrivă, încălcând ordinul amintit?).
Oficial, Antonescu a fost informat de către Hitler despre atacul împotriva URSS, în cursul
întrevederii lor de la München, în ziua de 12 iunie 1941.
4. Ce a cerut Hitler şi ce a oferit Antonescu?

Hitler i-a spus lui Antonescu că Germania nu procedează ca Anglia, punând pe alţii să lupte
pentru ea (temă favorită a propagandei germane, care stăruia asupra prezenţei militarilor
din dominioane şi coloniile britanice în rândurile armatei engleze). El i-a cerut lui Antonescu
numai acordul ca trupele germane de pe teritoriul României să desfăşoare acţiuni împotriva
URSS. Antonescu a răspuns că România nu-l va ierta niciodată dacă, în timp ce soldatul
german luptă împotriva ruşilor „armata română va sta cu arma la picior”. El şi-a exprimat
dorinţa de a lupta alături de Germania, din prima zi a războiului din Est. Antonescu a mai
afirmat, în cursul discuţiei cu Hitler, că, spre deosebire de campania lui Napoleon din 1812 şi
primul război mondial, prezenţa motorului „în aer şi pe pământ exclude spaţiul ca aliat al
Rusiei“. Opinie care se va dovedi eronată.
5. Care erau obiectivele de război ale lui Antonescu?

Angajând România în război împotriva URSS, Antonescu a avut următoarele obiective:
57
a) recuperarea teritoriilor răpite de URSS în iunie 1940: Basarabia, nordul Bucovinei şi

ţinutul Herţa (şi, de la sine înţeles, ostroavele de pe braţul Chilia, ocupate de trupele
sovietice în septembrie–noiembrie 1940);
b) anularea dictatului de la Viena; Antonescu credea că printr-o cooperare totală şi loială îl
va determina pe Hitler să revină asupra deciziei „arbitrilor“ de la Viena astfel ca România să
redobândească teritoriul transilvan, anexat de Ungaria la 30 august 1940;
c) să anexeze teritoriul dintre Nistru şi Bug (Transnistria) pentru a include în statul român pe
românii transnistreni şi a face din Odessa un mare port românesc;
d) să vindece trauma suferită de poporul şi armata română ca urmare a cedării, fără luptă, a
teritoriilor româneşti revendicate de URSS, Ungaria şi Bulgaria.
6. Cum a reacţionat opinia publică românească la intrarea ţării în război?

Intrarea României în război, la 22 iunie 1941, a fost privită cu satisfacţie de imensa
majoritate a românilor, dar nu s-a mai repetat entuziasmul din august 1916.
În chiar prima zi a războiului, regele Mihai I, deşi aflase de la radio de intrarea ţării sale în
război şi nu fusese informat (necum consultat!), în prealabil de Ion Antonescu, a adresat o
telegramă acestuia, în care spunea printre altele: „Vă sunt recunoscător domnule general,
pentru că numai prin munca, tăria şi străduinţa domniei voastre, neamul întreg şi cu mine
trăim bucuria zilelor de glorie străbună“.
Partidele „istorice“ – PNŢ şi PNL – au salutat eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. La
18 iulie 1941, Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ, îi scria lui Antonescu: „Întreaga naţiune a fost
cuprinsă de nespusă bucurie, când a aflat că Cernăuţii, Chişinăul şi alte oraşe au fost
eliberate de cotropitori. Vom încerca cu toţi cea mai mare satisfacţie când vom afla în
comunicate că reocuparea întregii Basarabii şi Bucovine s-a terminat. Bucuria şi satisfacţia
noastră, a tuturor românilor, va fi fără margini nu numai pentru că am recâştigat două
provincii frumoase şi că am readus milioane de suflete româneşti la vatra strămoşească, ci şi
pentru că jertfa sângelui scump al armatei noastre glorioase a reparat ruşinea pe care
cârmuitorii inconştienţi de pe vremuri au adus-o ţării noastre. Recunoştinţa ţării pentru,
generalii, ofiţerii şi soldaţii români şi pentru dv., domnule general, comandant de căpetenie,
va fi eternă“.
Această atitudine s-a schimbat pe de-a întregul după trecerea Nistrului de către armata
română.
58
7. De ce a continuat Antonescu operaţiile militare dincolo de Nistru?

Decizia lui Ion Antonescu de a angaja armata română în adâncimea teritoriului sovietic,
dincolo de vechea frontieră, pe Nistru, a avut două motivaţii:
a) militară — atât timp cât inamicul nu a fost anihilat sau nu îşi arată dorinţa de a face pace,
operaţiunile militare continuă. In pofida marilor înfrângeri suferite de Armata Roşie, în faza
de început a războiului, ea şi-a păstrat capacitatea de luptă, iar URSS nu manifesta intenţia
de a face pace. Sondajul — dacă a existat —, ordonat de Beria, la 26 iulie 1941, prin
ministrul Bulgariei la Moscova, Stamenov, în vederea încheierii păcii cu Germania (vezi
discuţia la Pavel şi Anatol Sudoplatov, Misiuni speciale, Ploieşti/Odorheiu Secuiesc, 1994, p.
149–152, unde demersul este prezentat ca o dezinformare „pentru a da timp guvernului
sovietic să mobilizeze repede“) nu a avut nici un fel de urmări şi, oricum, repetăm, dacă a
existat nu a fost cunoscut de Antonescu (Sudoplatov afirmă că Stamenov nu a urmat
instrucţiunile sovietice);
b) A doua motivaţie a continuării operaţiunilor dincolo de Nistru a fost politică. Antonescu
îşi imagina că Hitler, impresionat de fidelitatea şi cooperarea României cu Germania, va
anula dictatul de la Viena (singurul rezulatat obţinut de mareşal în acestă privinţă a fost
declaraţia confidenţială făcută de Hitler lui Antonescu, la 23 martie 1944, că Germania nu se
mai consideră semnatară a arbitrajului de la Viena)
8. De ce se opuneau PNŢ şi PNL la continuarea acţiunilor armatei române dincolo de

Nistru?
PNL şi PNŢ, ca şi o parte — greu de evaluat — a opiniei publice din România s-au pronunţat
împotriva continuării operaţiunilor militare ale armatei române dincolo de vechea frontieră
româno–sovietică.
În cuprinsul aceleiaşi scrisori din 18 iulie 1941, Iuliu Maniu îl avertiza pe Ion Antonescu:
„Dacă întreaga opinie publică românească, cu noi toţi, am fost pentru recucerirea
provinciilor rupte prin agresiune de la patria mamă, suntem categoric în contra ca România
să urmărească obiective de agresiune“.
Liderul PNŢ considera că, acţionând cu armata sa dincolo de Nistru, România săvârşeşte trei
erori: „Nu este admisibil – arăta el în scrisoarea citată – să ne prezentăm ca agresori faţă de
Rusia, astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru alt obiectiv decât Bucovina sua
59
Basarabia, în tovărăşie de arme cu Ungaria şi cu Axa“. În afară de aceste două erori –

agresiune împotriva URSS, devenită aliata Angliei, câştigătoarea probabilă a războiului, şi de
participarea la o coaliţie, condusă de Germania şi în care era prezentă şi Ungaria – Iuliu
Maniu era de părere că „Ar fi prea pretenţios să credem că continuarea războiului germano–
rus ar depinde de colaborarea noastră, precum este nu mai puţin pretenţios să proclamăm
noi, România, război sfânt contra Rusiei, pentru organizarea ei internă, de stat şi socială.
Războiul sfânt, militar şi politic, să-l prestăm pentru România mare, cu toate provinciile
sale“.
În privinţa românilor transnistreni, Iuliu Maniu scria: „Este adevărat că la nord şi la est de
Nistru avem foarte mulţi fraţi români aşezaţi acolo de veacuri, la care avem dreptul să
aspirăm pentru întregirea naţională. Pe aceştia însă nu-i putem câştiga şi, mai ales, nu-i
putem păstra cu armele. Anexarea lor trebuie să se întâmple cu liberul lor consimţământ şi
cu aprobarea marilor puteri, atunci când se va stabili statutul teritorial definitiv al Europei.
Fără această aprobare, noi nu ne vom putea bucura de alăturarea fraţilor noştri de peste
Nistru, ci vom avea din ea numai nesfârşite încurcături şi greutăţi. În schimb, în baza unei
înţelegeri generale se pot găsi soluţii, care să ne satisfacă pe noi şi să nu provoace nici
rivalitatea sau duşmănia vecinilor noştri. Adevărul însă trebuie continuu accentuat că nimeni
altul nu are dreptul asupra Republicii Moldoveneşti (este vorba de Republica Autonomă
Sovietică Socialistă Moldovenească, creată în 1924 de conducerea sovietică în stânga
Nistrului) în măsura în care avem noi“.
Iuliu Maniu atrăgea atenţia că orice extindere în răsărit ar putea favoriza propaganda
maghiară, potrivit căreia „Spaţiul vital al României este la est de Carpaţi, iar al Ungariei în
partea de vest al Carpaţilor“.
9. Care a fost atitudinea Partidului Comunist din România (PCdR) faţă de intrarea ţării în
război?
PCdR a condamnat statornic „criminalul război antisovietic“. Conducerea Kominternului
(Internaţionala a III-a Comunistă) a emis, la 7 iulie 1941, o directivă (întemeiată pe indicaţiile
lui Stalin) cerând partidelor comuniste din ţările aflate sub controlul Germaniei să creeze
fronturi unice naţionale împotriva „jugului hitlerist“. Structura politică, preconizată de
Komintern, reprezenta o amplă coaliţiei în cadrul căreia, partidele comuniste urmau să
colaboreze cu toate forţele „burgheze“, dispuse să lupte împotriva Germaniei naziste.
60
Cu o remarcabilă promtitudine, CC al PCdR a emis Circulara sa din 8 iulie 1941 care chema la
constituirea Frontului Unic Naţional „Comuniştii — se scria în Circulară — trebuie să-şi
concentreze toate forţele pentru formarea Frontului Unic Naţional. Social–democraţii,
naţional–ţărăniştii, ţărăniştii–radicali, liberalii şi masele largi de sub influenţa lor“ precum şi
„masele gardiste, lovite de clica sângeroasă a generalului Antonescu, de armatele ocupate
(referire la sprijinul dat de Hitler lui Antonescu în zilele rebeliunii legionare din 21–23
ianuarie 1941 — n.n.) (...) eliberate de sub influenţa şefilor lor“, toate aceste forţe politice
erau chemate de PCdR să participe la Frontul Unic Naţional (evident, nu se făcea nici o
referire la Directiva Kominternului din 7 iulie 1941!).
PCdR a urmărit în anii 1941–1944, crearea acestei mari coaliţii politice (legionarii au fost,
însă, lăsaţi la o parte!), recomandată de Komintern.
Ea s-a realizat la 20 iunie 1944 sub forma Blocului Naţional Democratic (BND) care reunea
PNŢ, PNL, PSD şi PCdR, dar nu ca urmare a demersurilor făcute de comunişti, ci pentru că
Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au crezut că, prin includerea PCdR în BND, Moscova va fi mai
binevoitoare faţă de România. De altminteri, la Cairo, Constantin Vişoianu l-a întrebat pe
diplomatul britanic Christopher Steel, dacă Maniu ar trebui să-i includă şi pe comunişti în
coaliţia care urma să scoată România din orbita Berlinului. Răspunsul lui Steel a fost că,
potrivit opiniei lui, o coaliţie largă de acest fel — adică numărându-i în rândurile ei şi pe
comunişti — ar fi „salutată cu căldură de opinia publică aliată“. Răspunsul diplomatului
britanic nu a fost dezavuat de Anthony Eden, ministrul de Externe al Angliei, informat
despre întrebare lui Constantin Vişoianu.
10. Care a fost natura relaţiilor dintre România şi Germania în timpul Campaniei din Est?
România a aderat la Pactul Tripartit (Germania, Italia şi Japonia) la 23 noiembrie 1940 şi la
Pactul Antikomintern (semnat la 25 noiembrie 1936 între Germania şi Japonia şi la care au
aderat apoi Italia şi alte state), la 25 noiembrie 1941, dar nu a avut un tratat bilateral de
alianţă cu Germania, fapt subliniat de Ion Antonescu în scrisoarea adresată feldmareşalului
E. von Manstein, la 9 decembrie 1942 şi în discuţia cu generalul Hans Friessner,
comandantul Grupului german de armate „Ucraina de Sud“, din 21 august 1944.
„România — scria Antonescu lui Manstein — şi-a oferit aproape totalitatea forţelor ei
armate, cu cel mai moderne cadre, cu cei mai bine instruiţi soldaţi şi cel mai modern
material de care a dispus, ca, alături de armata germană, să contribuie la zdrobirea
61
bolşevismului, îndeplinind asfel un rol european, foarte depărtat de modestele ei idealuri

naţionale şi politice. Această jertfă generoasă nu trebuie privită ca o obligaţiune fără
restricţiuni. Nimeni nu poate cere altceva decât ceea ce noi consimţim a da, între Germania
şi România neexistând până la această dată, nici o convenţie politică, nici militară“.
Potrivit surselor germane, în septembrie 1942, Mihai Antoenscu propusese lui Ribbentrop
un pact bilateral, româno–german, politic, militar şi economic deoarece cooperarea dintre
cele două ţări depăşea pactele multilaterale la care aderase România (Pactul Tripartit şi
Pactul Antikomintern). Ribbentrop a refuzat propunerea spunând că „sângele vărsat în
comun este o legătură mult mai solidă decât orice pact“.
Iată de ce Antonescu i-a spus generalului Friessner, la 21 august 1944, că, în fapt,
cooperarea româno-germană era „singurul caz în istorie când un popor intră ca aliat într-un
război, fără să aibă un tratat de alianţă militară şi politică“.
În condiţiile încheierii Pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), România nu

putea evita războiul:
o Un eventual statut de neutralitate nu putea oferi României intangibilitate în faţa
expansionismului german sau sovietic;
o Opţiunea pentru Germania:
independenţa statului (chiar limitată);
menţinerea regimului politico-social;
promisiunea refacerii integrităţii ţării.
o „Opţiunea” pentru URSS:
deznaţionalizare;
regim politico-social şi economic străin de tradiţiile româneşti.
Obiectivele lui Stalin:
o Obţinerea unui „brâu de securitate” la graniţele URSS (obsesia insecurităţii la
liderii bolşevici după 1917)
o Negocieri teritoriale cu Germania (23 august 1939-22 iunie 1941). Obține teritorii
la granița de vest a URSS
o Negocieri teritoriale cu Marea Britanie şi SUA (după 22 iunie 1941) . Obține
aproximativ aceleași avantaje teritoriale pe care le obținuse și de la Hitler. La
62
încheierea războiului, prin forța și prezența Armatei Roșii, va controla jumătatea

răsăriteană a continentului european.
Obiectivele SUA şi ale Marii Britanii:
o Sprijinirea economico-militară a URSS împotriva Germaniei (după 22 iunie 1941);
Autonomizarea obiectivului militar (înfrângerea Germaniei) în raport cu
cel politic (reconfigurarea vechii Europe dinaintea agresiunilor naziste)
o Împiedicarea unei păci separate între Germania şi URSS (după modelul consacrat
al Pactului Ribbentrop-Molotov), prin concesii acordate URSS.
63
TEMA 6
ROMÂNIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.
23 august 1944, un act controversat. O mică victorie într-o mare înfrângere
(studiu de caz)
B. 23 august 1944, un act controversat.

Aspecte militare:
o Directiva Înaltului Comandament Sovietic (Directiva Stalin), 2 august 1944:
Fronturile 2 şi 3 Ucrainene vor atinge aliniamentul Bacău – Vaslui – Huşi –
Leova – Tarutino – Moldavska.
Dezvoltarea atacului în direcţia: Focşani, Reni, Ismail.
o Nu era vizată Capitala, București, ceea ce înseamnă că obiectivele stabilite de
Stalin erau limitate, așteptându-se la o rezistență hotărâtă pe aliniamentul întărit
Focșani-Nămoloasa-Galați.
o Obiectivele mareșalului Ion Antonescu:
Oprirea înaintării trupelor sovietice pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-
Brăila;
Obţinerea „libertăţii de acţiune politică” prin discuţii cu Germania, pentru
a convinge că România trebuie să încheie armistiţiu;
Continuarea negocierilor cu anglo-americanii (prin mijlocirea Turciei) şi cu
sovieticii (la Stockholm).
„Directiva operativă” a generalului Gh. Mihail:
o Document politic sau militar? „Scopul politic” impus era acela ca armata română
să înceteze lupta alături de trupele germane pentru „a obţine pacea de la
Naţiunile Unite şi de a reîncepe lupta alături de forţele armate ale acestor puteri
pentru eliberarea Ardealului de Nord”.
o Armatei române i se cere să înceteze lupta alături de trupele germane...
unilateral, în vederea obţinerii unei păci ipotetice.
o Armata română este silită să acţioneze pe două fronturi. Consecințe:
Trupele germane, devin inamice;
64
Trupele sovietice, care nu recunosc niciun armistiţiu (de altminteri,

inexistent!), rămân inamice!;
Stalin, 24 august: „Trupele Fronturilor 2 şi 3 ucrainene vor continua
misiunile stabilite, neluând în seamă nicio declaraţie a românilor despre
încetarea acţiunilor militare”.
Peste 150.000 de militari români (potrivit cifrelor furnizate de Comisia
Română pentru Aplicarea Armistițiului) sunt luaţi în prizonierat de
trupele sovietice.
Flotele maritimă, fluvială şi comercială sunt capturate de sovietici:
o 106 vase de război (dintre care 15 vase de luptă şi 91 de vase auxiliare)
o Consecinţa? Prin capturarea navelor româneşti de la Marea Neagră şi Dunăre,
marina regală s-a aflat în imposibilitatea de a întreprinde acţiuni ofensive în
colaborare cu forţele navale sovietice.
o Flota fluvială a fost arestată, prin vicleşug, de contraamiralul sovietic Gorşkov, la
Ismail, cu întreg comandamentul forţelor fluviale!
Avea dreptul regele să-l înlocuiască din funcție pe mareșalul Ion Antonescu (deci nu e
„trădare”, nici „lovitură de stat”, la 23 augst 1944!)? Da, avea!
DECRETUL 3053/6 septembrie 1940
o Art. I. Învestim pe d-l general Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri,
cu puteri depline pentru conducerea statului român.
o Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:
El este capul oştirii;
El are dreptul de bate modenă;
El conferă decoraţiunile române;
El primeşte şi acreditează ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari;
El numeşte pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri;
El are dreptul de amnistie şi graţiere;
o Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de preşedintele Consiliului
de Miniştri.
MIHAI I
65
Aspecte politice:
o Proclamaţia regelui Mihai I către ţară:
„România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea
Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment, încetează lupta şi
orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de
război cu Marea Britanie şi Statele Unite”.
o Declaraţia noului guvern român:
„În domeniul politicii externe, prima măsură luată de guvern a fost
acceptarea armistiţiului cu Naţiunile Unite”
Însă ARMISTIŢIUL NU EXISTĂ!
Armata română a ţinut sub control teritoriul ţării şi a oprit încercările unităţilor
germano-ungare de a înainta spre linia Carpaţilor (mica victorie)
Armata Roşie a făcut un salt de 500-600 km, în mai puţin de 3 (trei) săptămâni, fără vreo
rezistenţă!
Wehrmacht-ul a fost obligat să evacueze Bulgaria şi, în următoarele 8 săptămâni, Grecia
(Creta şi celelalte insule din Marea Egee). Într-o discuție cu Ante pavelic, liderul croat, la
18 septembrie 194, Hitler îi spune acestuia că actul de la 23 august, în desfășurarea
războiului poate sta alături de Debarcarea Aliaţilor în Normandia, la 6 iunie 1944, și de
Prăbuşirea Grupului de Armate „Centru”, în Bielorusia, al doilea Stalingrad pentru armata
germană.
Consecinţa? Acordul de procentaj Churchill-Stalin, octombrie 1944, Moscova. România,
intrată în sfera de influență sovietică, este considerată, în pofida efortului extraordinar,
uman, material și financiar în Campania din Vest (echivalentul a două miliarde de
dolari!), alături de Națiunile Unite, o țară învinsă la Conferința păcii din 1946 (MAREA
ÎNFRÂNGERE) .
66
• Dinu C. Giurescu, România în Al Doilea Război Mondial, București, Editura ALL, 1999.
• Dicționare
Orizonturi, 2009.
Alesandru Duțu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în Al Doilea
Război Mondial (1941-1945). Dicționar enciclopedic, București, Editura
Enciclopedică, 1999.
67
TEMA 7
SFÂRȘITUL ARMATELOR DE MASĂ.
AVATARURILE ARMATELOR POSTBELICE
A. Context postebelic
Foștii aliați din Al Doilea Război Mondial devin inamici. Se declanșează Războiul Rece (socotit
altfel decât războaiele calde, precedente, fiindcă nu începe cu o declarație de război și nu s-
a încheiat cu o conferință de pace). Războiul rece, ca înfruntare între cele două superputeri
ale perioadei postebelice, este marcat însă de numeroase conflicte calde, în care
superputerile se implică direct (Războaiele din Coreea și Vietnam) sau prin interpuși
(Războiul dintre Iran și Irak, alte conflicte din Orientul Mijlociu).
Se creează două grupări politico-militare:
în jurul SUA (SUA și țările Europei occidentale, cu instrumente politico-economico-
militare, Comunitatea europeană, țările Europei occidentale reunite în plan economic, și
NATO în plan militar, incluzând SUA).
în jurul URSS (URSS și țările est-europene convertite la regimuri staliniste, reunite în
plan economic prin CAER – Comunitatea de Ajutor Economic Reciproc – și Organizația
Tratatului de la Varșovia, din 1955, în plan militar).
D. Sovietizarea armatei române

Instalarea regimului comunist în țările Europei Centrale și de Sud-Est a cunoscut etape
diferite, dar, în linii generale, se poate stabili o etapizare caracteristică unui proces bine
precizat, în ciuda diferențelor cronologice care, din perspectiva duratei lungi a istoriei, nu au
nici o semnificație.
Primă perioadă, 1945-1948 — reprezintă tranziția de la armata regală la armata
populară (concept care desemnează, în opinia liderilor comuniști, armata care
aparține poporului, prin contradicție cu „armata burgheză” (regală), ca instrument
de opresiune a poporului în mâna burgheziei), în care accentul a căzut pe epurarea
personalului și politizarea acestuia, în contextul generat de încheierea celui de Al
Doilea Război Mondial și controlul URSS asupra estului continentului european.
68
A doua perioadă, 1948-1955 – sovietizarea armatei române, sub controlul Partidului

Comunist Român (PCR), cu sprijinul consilierilor sovietici.
De ce 1955?
Rațiunea acestei limite cronologice este tot una de ordin intern și nu una de ordin extern,
așa cum ar putea să pară la prima vedere, anul 1955 fiind acela al creării Organizației
Tratatului de la Varșovia.
În fapt, Stalin pusese la punct, spre sfârșitul anilor ’40, sistemul tratatelor bilaterale de
prietenie, cooperare și asistență mutuală între URSS și țările de democrație populară, pe de
o parte, și între țările de democrație populară, pe de altă parte, care, de facto și de jure,
completa controlul politic, economic și militar asupra statelor din sfera de hegemonie
sovietică. Așadar, crearea Tratatului de la Varșovia, într-un cu totul alt context internațional,
nu făcea decât să confirme un sistem care devenise operațional cu mult timp înainte, deci
anul 1955 este prea puțin relevant, din această perspectivă.
La cel de-al doilea Congres al PMR (al VII-lea al PCR) din decembrie 1955 Gheorghiu-Dej și
Emil Bodnăraș apreciau că sarcinile impuse în 1948, cu prilejul primului Congres PMR,
fuseseră îndeplinite până în 1955. Nu era vorba doar de simple discursuri destinate
partidului și menite să glorifice, festiv, realizările celor care raportau, ci reflectau o realitate
la care Emil Bodnăraș contribuise în mod decisiv.
TREI sunt trăsăturile principale care definesc controlul Partidului Comunist asupra armatei,
potrivit modelului sovietic:
a) subordonarea armatei partidului, prin intermediul unei Direcții Politice — ca secție
a Comitetului Central al Partidului Comunist — și ramificațiile sale prin organizațiile
de partid;
b) impunerea lucrătorilor politici, atent selecționați, la toate structurile militare și
crearea a două canale de comandă (politic și militar);
c) utilizarea structurilor de contrainformații (a poliției secrete) pentru conservarea
„ortodoxiei“ orientării comuniste a armatei.
Acest model a funcționat în întreaga perioadă a regimului comunist, cu particularitățile
implicite, chiar și după distanțarea liderilor comuniști români față de Moscova (1964-1989).
69
Baza legislativă pentru noua armată:

Legile 205 și 206 — adoptate în anul 1947 și amendate pentru a corespunde realităților de
după 1948;
noile decrete adoptate de Marea Adunare Națională, din multitudinea deciziilor
ministeriale, ordinelor generale, dispozițiilor — care stabileau noi reglementări cu caracter
intern;
regulamentele sau instrucțiunile care au completat acest proces, cele mai multe traduse
întocmai după cele sovietice;
formula Jurământului militar depus de militarii armatei române în decembrie 1949, la doi
ani de la proclamarea Republicii Populare, a fost copiat după cel sovietic.
s-a renunțat la o „doctrină specific românească”, în condițiile în care regimul politic de la
București a devenit executantul fidel al instrucțiunilor venite de la Moscova, iar trupele
sovietice se aflau în țară ca trupe de ocupație (până în 1958).
Armata română și-a însușit doctrina și regulamentele sovietice, ceea ce a însemnat
integrarea — la nivel strategic, operativ și tactic — în forța militară a lagărului socialist,
centrul de decizie fiind la Moscova.
„Armata populară”, creată de regimul comunist, s-a întemeiat pe o compoziție socială

majoritar muncitoresc-țărănească a corpului de cadre și a militarilor în termen, verificați din
punct de vedere politic și controlați, permanent, în privința „ortodoxiei” orientării lor
politice prin structurile de contrainformații.
Schimbarea structurii sociale avea un dublu scop:
pe de o parte, crearea unui corp de cadre cu o structură socială corespunzătoare
regimului „democrat popular“ și după chipul și asemănarea conducerii politice a
României (alcătuită, se spunea, din reprezentanții clasei muncitoare, ai țărănimii
muncitoare și intelectualității progresiste);
pe de altă parte, asigurarea obedienței acestui corp în condițiile în care își datora
statutul sprijinului și avantajelor oferite de Partidul Comunist.
În esență, politica promovată de noul regim pentru schimbarea compoziției sociale a

armatei române s-a axat pe următoarele coordonate:
70
un sistem de promovare enunțat de Emil Bodnăraș încă din 1948 și care eluda vechile
reglementări referitoare la vechime și stagiu în grad;
selecționarea candidaților, prin grija organelor locale de partid, după criteriile politic și al
originii sociale;
trecerea în rândul ofițerilor a subofițerilor sau militarilor în termen care corespund
cerințelor „politico-sociale“;
reeducarea acelor cadre din vechea armată care probaseră atașamentul față de regim;
înlăturarea celor socotiți „nedemni“ de a face parte din „armata populară”;
un sistem de învățământ în mod semnificativ ideologizat, aflat sub controlul aparatului
politic, deschis celor cu origine socială „sănătoasă”.
Noul sistem de învățământ

număr mare al școlilor militare și o durată de școlarizare redusă (de la câteva luni la un an).
sistemul de promovare a noilor cadre nu a ținut cont, în primii cinci ani de la preluarea
controlului efectiv asupra armatei de către comuniști, de vechime, grad sau stagiu în grad,
dar, treptat, din necesități specifice unui organism ierarhizat, s-a revenit la criteriile
condamnate altădată ca fiind „burgheze”.
promovarea ofițerilor în corpul generalilor a devenit o decizie eminamente politică – spre
deosebire de perioada interbelică – ceea ce a și rămas, până la sfârșitul regimului comunist.
O statistică, întocmită în 1955, oferă imaginea studiilor efectuate de ofițerii armatei române
până la acea dată:
superioare (terminate – 5,80%; neterminate – 0,73%);
medii (terminate – 22,17%; neterminate – 10,35%);
elementare (terminate – 54,68%; neterminate – 6,24%).
Așadar, 60% dintre ofițerii români aveau, în 1955, numai studii elementare (terminate sau
nu), iar peste 30% studii medii (terminate sau nu)!
DSPA, Direcția Superioară Politică a Armatei – aparatul politic al armatei, potrivit

modelului sovietic
Rolul politic și ideologic al Direcției Superioare Politice a Armatei a fost fundamental în
crearea unei noi mentalități a personalului „armatei populare“. Schimbările operate la
71
nivelul conducerii armatei, atenta recrutare și selecție a personalului, activitatea

propagandistică și controlul politico-ideologic exercitat prin intermediul organizațiilor de
partid și de tineret și a structurilor contrainformative, la toate nivelurile ierarhiei militare, au
contribuit la crearea unei noi armate, profund schimbate.
Schimbarea fundamentală este una de mentalitate, mai puțin prin reeducarea vechilor
cadre – un proces îndelungat și costisitor, ceea ce comuniștii și-au dat destul de repede
seama –, ci mai degrabă prin „construirea”, cu tenacitate, a unor noi ofițeri, subofițeri și
militari în termen, cu o educație de bază precară, prea puțin preocupați să caute alternative,
să-și spună punctul de vedere, dar hotărâți să-și asume și să respecte întocmai „linia
partidului”, ca fiind singura adevărată.
72
TEST DE EVALUARE
MODEL
1. Citiţi rândurile de mai jos:

„Mircea, strângând oastea ţării, nu şi-a făcut planul să vină asupra lui [Baiazid] şi să dea
lupta, ci (...) se ţinea şi dânsul cu armata pe urma lui Baiazid prin pădurile de stejar ale ţării,
şi (...) săvârşea isprăvi vrednice de amintit, dând lupte, când vreo unitate duşmană, rupându-
se, se îndrepta undeva prin ţară după hrană sau la prădat vite; şi cu aşa mare îndrăzneală se
ţinea de armată. Ţinându-se de urma lui Baiazid, se lupta întruna cu dânsul în chip strălucit”.
Indicaţi:
a. Locul în care a avut loc bătălia decisivă în conflictul militar pe care cronicarul Laonic
Chalcocondil îl evocă.
b. Anul în care acesta s-a desfăşurat.
2. Domnitorul Ţării Româneşti, ........., la Posada, în anul ........, îl învinge pe regele angevin al
Ungariei, Carol Robert de Anjou.
3. În urma conflictului care, în Evul mediu, a opus Ţările Române Imperiului Otoman,
Moldova şi Ţara Românească:
a. au fost transformate în paşalâc;
b. şi-au menţinut domniile româneşti şi autonomia;
c. au devenit provincii otomane independente.
5. Ştefan cel Mare este înfrânt în bătălia de la:
a. Vaslui;
b. Codrii Cosminului;
c. Valea Albă-Războieni.
6. Mihai Viteazul reuşeşte unificarea Ţărilor Române, la 1600, în urma:
a. Bătăliei de la Şelimbăr şi a campaniei din Moldova;
b. Bătăliei de Mirăslău şi a campaniei din Moldova;
c. Bătăliilor de la Guruslău şi Mirăslău.
7. După Războiul de Independenţă, România obţine, în urma Congresului de la Berlin, din
iunie - iulie 1878:
73
a. Recunoaşterea independenţei şi provinciile Dobrogea, Basarabia, Bucovina şi Ţinutul

Herţa;
b. Recunoaşterea independenţei, Dobrogea, Insula Şerpilor şi judeţele din sudul Basarabiei,
Cahul, Ismail şi Bolgrad.
c. Recunoaşterea independenţei, Dobrogea şi Insula Şerpilor.
8. România intră în Primul Război Mondial în anul:
a. 1914;
b. 1916;
c. 1918.
9. Partizanii Antantei doresc intrarea României în Primul Război Mondial de partea:
a. Angliei, Franţei şi Rusiei bolşevice;
b. Angliei, Franţei şi Rusiei;
c. Angliei, Franţei, Rusiei şi Turciei.
10. România intră în Al Doilea Război Mondial în anul:
a. 1939;
b. 1940;
c. 1941.
ESEU
23 august [1944] s-a dovedit a fi una din zilele decisive ale întregului război [Al Doilea Război
Mondial]. În acest fel apreciază istoricul John Erickson desprinderea României de Germania
nazistă, la 23 august 1944.
Pornind de la convingerea exprimată de istoricul britanic, întocmiţi un scurt eseu (nu mai
mult de 2 pagini) în care analizaţi evenimentele petrecute la 23 august 1944, reliefând:
• contextul internaţional şi militar în care are loc actul desprinderii României de
Germania nazistă (2 p.);
• atitudinea monarhului, a apropiaţilor săi şi a partidelor istorice (3p.);
• atitudinea mareşalului Ion Antonescu şi modul în care a acţionat armata română
îndată după declararea armistiţiului cu Naţiunile Unite (3 p.).
74
GHID PENTRU ÎNTOCMIREA

LUCRĂRILOR DE LICENȚĂ (ISTORIE MILITARĂ)
STRUCTURA LUCRĂRII
Lucrarea va avea următoarea structură (potrivit Ghidului AFT, disponibil pe site-ul AFT):
o Introducere, în care se prezintă succint relevanţa şi actualitatea temei abordate şi

metodologia utilizată;
o Partea teoretică, în care se sintetizează, se analizează critic şi se dezvoltă conţinutul

ştiinţific al lucrării, în urma documentării de specialitate;
o Partea practică, în care se prezintă (după caz, în funcţie de specificul domeniului ştiinţific
abordat): obiectivele şi ipotezele cercetării, metodele şi instrumentele utilizate, se
detaliază demersul practic-aplicativ întreprins de autor, rezultatele obţinute şi se
formulează ideile, opiniile, explicaţiile ce decurg din studiul sau cercetarea desfăşurate;
o Concluzii, în care se prezintă concluziile generale ale lucrării şi se evidenţiază contribuţia

personală în abordarea şi soluţionarea problematicii;
o Bibliografie – va cuprinde, în ordine alfabetică, sursele bibliografice (cel puţin 20)

consultate de autor şi citate sau menţionate pe parcursul lucrării;
o Anexe – tabele, scheme, grafice, schiţe, texte, imagini etc. la care se face referire în
conţinutul lucrării. Anexele trebuie să fie numerotate şi să aibă un titlu scurt.
o Va conține capitole și subcapitole (trei capitole și maximum trei subcapitole pentru

fiecare capitol)
REGULI DE REDACTARE
A. Întreaga lucrare de licenţă va fi redactată cu următoarele caracteristici (ţineţi seama şi

de indicaţiile din site-ul AFT cu privire la modul de redactare şi tehnoredactare a lucrărilor
de licenţă):
o font: Times New Roman, dimensiune font 14, Justified, single (la un rând), aliniat 1 cm.
o Titlurile capitolelor: cifre romane (I, II, III) bold, cu litere mari, centrat, Times New
Roman, dimensiune font 16.
75
o Intertitluri, în capitole: cifre romane, corespunzător capitolului, urmate de punct şi cifre

arabe, corespunzător intertitlului (I.1, I. 2, II. 1, II.3, IV.2, IV.4), cu bold, litere mici, aliniat
stânga.
o linii: pentru: de-a, s-a, l-a, le-au, Jean-Luc, 1939-1940, pp. 5-6, locotenent-colonel (cu
ajutorul tastaturii, setare RO);
o pentru linia care marchează întreruperile în text (linia de pauză) se va folosi alt + 0150: –
;
o pentru linia de dialog, în citarea documentelor care conţin linie de dialog, se va folosi alt
+ 0151: —.
o ghilimele: deschidere: „ ; închidere: ” (cu ajutorul tastaturii, setare RO); pentru
ghilimelele necesare în interiorul citatelor se vor folosi: la deschidere: « (alt + 0171); la
închidere: » (alt + 0187);
o se va folosi „â”, potrivit regulilor stabilite de Academia Română, în 1993;
B. Întocmirea notelor de subsol (notele, indicate prin cifre arabe, vor fi aşezate la subsolul
fiecărei pagini, Times New Roman, dimensiune font 12, la un rând).
Note:
1. Autor, Titlul lucrării, Localitatea, Editura (complet), Anul, pagina (notat p.), paginile
(notat pp.). Se poate rămâne doar la varianta abrevierii cu un singur p., chiar şi
pentru mai multe pagini.
2. Idem (Eadem), pentru acelaşi autor (autoare), dar altă lucrare decât cea citată
anterior, sau Ibidem, p. (o pagină sau mai multe) sau, opţional, pp. (pentru mai
multe pagini).
3. Repetarea aceluiaşi autor şi a aceleiaşi cărţi citate anterior, după alte câteva note
de subsol, dar cu trimitere la o nouă pagină se face prin: Autor, op. cit., p. xxx.
4. Autor, Titlul articolului, în „Revista”, anii de când apare publicaţia, cu cifre romane
(dacă se indică) sau numărul (nr.)/anul, pagina.
Model:
1. Nicolae Iorga, Chestiunea Oceanelor, Bucureşti, Editura Vremea, 1945, p. 25
76
2. Ibidem, pp. 63-65.

3. Grigore Gafencu, Misiune la Moscova, Bucureşti, Editura Vremea, 2000, p. 234.
4. Idem, Preliminariile războiului din Est, Bucureşti, Editura Globus, 1996, p. 367.
5. Grigore Gafencu, op. cit., p. 255.
6. Martin Eghelsart, Diplomaţia de argint, în „Revista de istorie”, anul XXI, nr. 3-4/1998,
pp. 100-125.
7. Documente privind istoria României între anii 1918-1944 (coordonator Ioan Scurtu),
Bucureşti, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, 1995, p. 28.
8. Arhivele Militare Române (complet prima oară, cu iniţiale apoi, AMR), fond Marele
Stat Major, dosar 34 (rola P II 3.56, dacă documentul este microfilmat), fila/lele
(f./ff.) 45 sau 45-49 (ori c. 34, unde „c” provine de la abrevierea cadrului pe rola de
microfilm).
9. Ibidem, f. 46 (c. 56).
10. AMR, fond 3756, dosar 30, ff. 34-38.
C. Întocmirea bibliografiei, la finalul lucrării de licenţă:
Categorii de surse:
A. Arhive
B. Documente oficiale
C. Cronologii, culegeri de documente, enciclopedii, dicţionare
D. Jurnale, memorii, mărturii
E. Periodice
F. Lucrări şi studii
G. Internet
Lucrările sunt trecute în ordine alfabetică, la categoriile mai sus menţionate, după numele
autorului sau numele lucrării, astfel:
Lucrare, Localitatea, Editura, Anul (se indică f.l., fără loc, dacă lipsește localitatea, sau
f.a., fără an, dacă lipsește anul editării)
77
Autor (Nume, prenume), Titlul lucrării, Localitatea, Editura (complet), Anul.

Autor, Titlul articolului, publicaţia şi anii de când apare, cu cifre romane (dacă se indică),
ţara de provenienţă sau numărul (nr.)/anul, pagina.
Indicare link, urmată de precizarea datei accesării.
Exemplu:
Volum de documente
Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. II. 1935-1941. Responsabil volum Costin Ionescu,
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003.
Lucrări
Cayon, Gilbert, Francezii şi sufletul lor, traducere de Irina Crocodil-Coşcaru, note şi cuvânt
introductiv de Marcel Cuţu, Bucureşti, Editura Vivaldi, 2002.
Fromm, Erich, Frica de libertate, Bucureşti, Editura Teora, 1998.
Pelavrancea, Iancu, Despre alegerea cailor de rasă, Bucureşti, Editura Amvon, 2001.
Articol/Studiu
Vandraghelis, Pangalos, The War of the Next Century, în „Survival”, Marea Britanie, nr. 4,
winter 1998-1999 (sau nr. 6/1998).
Internet
http://www.ioanscurtu.ro/basarabia-in-relatiile-romano-sovietice-1918-1947/, sursă/pagină
web accesată la 10 octombrie 2012.
D. Reguli de citare
Poate fi citat orice autor, în limita a patru rânduri de text, obligatoriu cuprinse între
ghilimele. Orice text preluat dintr-o lucrare/articol/studiu fără menţionarea
autorului şi a sursei se numeşte PLAGIAT (furt intelectual) şi se pedepseşte prin
eliminarea lucrării de la susţinere!
78
Citatele mai mari de patru rânduri, absolut necesare in integrum (aşadar, acelea
care, prin parafrazare, şi-ar pierde din valoarea intepretativă pe care dorim să o
păstrăm) se utilizează prin plasarea lor în interior, cu un aliniat diferit de celelalte
paragrafe ale lucrării, cu un corp de literă mai mic, în limita a zece rânduri de text.
Este de preferat parafrazarea și evitarea citatelor lungi.
Orice idee enunţată, care aparţine unui autor anume, se include în lucrare printr-o
formulă de felul: „În volumul/cartea/studiul..., publicat(ă) de N. Iorga, în 1936,
istoricul reia ideea problemei naţionalismului...”. La finalul enunţului şi a ideilor
parafrazate se indică, prin cifra care trimite la nota de subsol, volumul/cartea/studiul
citat(ă), fără pagină dacă ace(a)sta a fost rezumat(ă) în câteva rânduri, sau cu
pagină/pagini, dacă referirea se face la o anume problemă dezbătută de autor în
corpul lucrării.
Nu se citează idei generale:

Exemplu:
o „România a intrat în sfera de influenţă sovietică”.
o „Armata română a fost sovietizată”.
o „Al Doilea Război Mondial a fost o încleştare radicală de resurse umane,
materiale şi financiare, fără precedent în istoria omenirii”.
NU UITAŢI!
Potrivit regulilor impuse de AFT, lucrarea de licenţă va avea minimum 50 de pagini (însă
nu mai mult de 70, în opinia mea!), iar bibliografia va conţine minimum 20 de lucrări.
Anexa de documente nu face parte din cele 50 de pagini alocate lucrării de licență.
79

Suport Curs Istorie Militara

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs Istorie Militara

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU”

FACULTATEA DE MANAGEMENT MILITAR

ISTORIA MILITARĂ A ROMÂNILOR

COLONEL LECT. UNIV. DR. FLORIN ȘPERLEA

I. Obiectivele cursului, teme, evaluare și bibliografie generală. 3

VIII. Model de test de evaluare 73

IX. Ghid de întocmire a lucrărilor de licență (istorie militară) 75

4. Războiul românilor pentru întregirea naţională. Un război prea mare pentru...

A. Dicționare, instrumente de lucru

Exemple de conflict asimetric în istoria românilor:

B. De ce nu au cucerit turcii Țările Române?

Otoman și extinderea sa spre SE Europei. În aceeași perioadă, țaratele bulgar și sârb

B.1. Preluarea de către otomani a conceptului de dromocraţie şi thalassocraţie de

B.2. Sincronismul evoluţiei Imperiului Otoman şi a Ţărilor Române

B.4. Specificul organizării militare a românilor

Mobilitate mare (numeroşi cai), posibilități maneviere mari şi echipament uşor.

B.5. Diplomația activă și corolarul ei – alternanța suzeranității

B.6. Rentabilitatea regimului indirect de dominaţie, prin intermediul unei administraţii

C. Exemple de conflict asimetric

C.2. Bătălia de la Valea Albă-Războieni, 25-26 iulie 1476.

Martor ocular la evenimente, Giovanni Maria Angiolello: „Noi am intrat în ţara

D. Consecințele războiului asimetric

A. Revoluţiile în afacerile militare (Revolution in Military Affairs, RMA)

războiului, sub toate aspectele sale, de la echiparea, compunerea şi organizarea armatelor

B. Schimbarea „chipului” armatelor Țărilor Române sub impactul răspândirii armelor de

scădere. Toate acestea se petrec într-un spațiu cu un accentuat deficit demografic

C. Bătălia de la Călugăreni, 13/23 august 1595, circumscrisă acestui context.

Fenomenul militar european în secolul al XVIII-lea

mari mase de oameni, disciplina focului, pe rânduri de trăgători, acțiuni decisive

D. Renașterea armatei pământene

Cum se reconstruiește elita militară românească după veacul fanariot?

E. Unirea Principatelor Române. Alexandru Ioan Cuza

Cu puţine şi notabile excepţii, istoriografia militară românească, înainte, dar şi după

Misiunea Militară Franceză a introdus în armata română regulamentele tactice şi de

Recomandări inutile, corupţie şi hoţie

Transfer de... „tare”?

Soldatul român în faţa Plevnei

Cronologie esențială a Războiului de Independență (Războiul ruso-româno-turc, 1877-

armata română va intra în luptă după stabilirea condițiilor cooperării cu armata

semnificative pentru desfășurarea ulterioară a războiului, eliberând importante

Căile ferate, performanțele artileriei, sârma ghimpată, puterea de foc și precizia

Regele Carol I decide să abdice. Moare la 27 septembrie/10 octombrie 1914.

Ferdinand I: Nu cunosc decât interesele ţării. Dinastia va urma soarta

Planul de campanie: Ipoteza „Z”, operaţii militare pe două fronturi:

97 de milioane de lei (1915/1916)

Nivelul instruirii trupei era dependent de sistemul de recrutare al armatei de conscripție

lăsau instrucția „pe seama celor nechemați, necorespunzători”, în vreme ce privilegiații

germană (Drachen), în vreme ce bulgarii, numai pe frontul românesc, au mobilizat un

Planul de campanie – Ipoteza „Z”

desfășurarea operațiilor militare pe două fronturi: în nord și nord-vest contra Austro-

2/16 septembrie 1916, Periș. Întrunire a comandanților de armate la Marele

Cauzele eșecului în campania din 1916

îmbrăcăminte și mijloace de transport), dar și igienei precare, epidemia de tifos

23 mart./5 apr. 1917, Răcăciuni, pe frontul Armatei a II-a a generalului Averescu.

30 iul./12 aug.) și Eremia Grigorescu, care i-a urmat la conducerea Armatei 1

A. România în Al Doilea Război Mondial.

1. Ce l-a determinat pe Hitler să atace URSS?

încălcare a înţelegerilor germano-sovietice din august-septembrie 1939, săvârşită într-un

trebuiau să se consulte în probleme de interes comun; 2) URSS renunţase temporar la

2. Cine şi când a decis participarea României la Campania din Est?

3. Când a aflat Antonescu despre intenţia lui Hitler de a ataca URSS?

Misiunea militară germană şi unităţile Wehrmachtului, sosite pe teritoriul României aveau

4. Ce a cerut Hitler şi ce a oferit Antonescu?