studii/documente

MESAJUL ŞEFULUI
STATULUI MAJOR GENERAL
CU OCAZIA SĂRBĂTORIRII ZILEI
SERVICIULUI ISTORIC AL ARMATEI

Z
iua Serviciului Istoric al Armatei, sărbătorită în fiecare
an la 17 martie, constituie pentru comunitatea
militară şi civilă deopotrivă prilejul de a-i omagia
pe toţi cei care, de peste paisprezece decenii, au contribuit la
conservarea şi valorificarea pe plan ştiinţific a testimoniilor
arhivistice ale Armatei României, tezaur spiritual destinat să
păstreze pentru posteritate mărturiile documentare privind
rolul şi locul în societatea românească, evoluţia şi tradiţiile
organismului militar naţional, precum şi faptele de arme, bravura
şi spiritul de jertfă ale militarilor români.
În urmă cu 143 de ani, Înaltul Decret nr. 380 din 17 martie
1867 a consfinţit înfiinţarea „Depozitului General al Războiului”,
cu statut de direcţie a Ministerului de Război, care avea în
compunere Secţia Lucrări istorice. Această structură indispensabilă,
cu atribuţii privind clasarea și conservarea arhivelor militare,
studierea documentelor de arhivă, elaborarea de lucrări referitoare
la istoria Armatei României, coordonarea activităţii bibliotecilor
militare și studierea organizării armatelor străine a constituit
nucleul unei instituţii cu responsabilităţi și sarcini specifice în
gestionarea tradiţiilor militare, care se regăsește în structura
tuturor armatelor statelor membre NATO.
De-a lungul timpului, Serviciul Istoric al Armatei României a asigurat un management eficient al zecilor
de mii de unităţi arhivistice care s-au acumulat în depozitele specializate, concomitent cu derularea unui
proces salutar de valorificare a lecţiilor trecutului prin elaborarea de lucrări ştiinţifice – culegeri de documente,
cronologii, monografii, dicţionare, albume şi enciclopedii – care reflectă cu acurateţe şi obiectivitate un parcurs
glorios şi o evoluţie constant ascendentă a organismului militar românesc.
În această zi aniversară, mă adresez specialiştilor de ieri şi de azi ai Serviciului Istoric al Armatei
- ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari, militari angajaţi pe bază de contract şi personal contractual civil -,
cercetători, arhivari şi arhivişti cu vocaţia eternizării patrimoniului arhivistic militar, cerându-vă să vegheaţi
cu aceeaşi râvnă şi discernământ valorile patrimoniale ale trecutului, pentru a constitui veridice mărturii de
identitate şi elocvente pilde de devotament, conduită onorantă şi incontestabil spirit de sacrificiu pentru
actualele şi viitoarele generaţii de cadre şi angajaţi ai Armatei României.
Odată cu deplina apreciere şi admiraţia sinceră pentru competenţa profesională, pasiunea şi
responsabilitatea cu care v-aţi îndeplinit misiunile specifice, îmi exprim deplina încredere că şi pe viitor veţi
continua să asiguraţi cu aceeaşi probitate expertizarea, tezaurizarea şi valorificarea ştiinţifică a patrimoniului
arhivistic militar şi că nu veţi ezita nicio clipă să vă consolidaţi cu aceeaşi consecvenţă şi tenacitate statutul
privilegiat de autoritate în acest important domeniu de activitate.
La zi aniversară, vă felicit şi vă urez dumneavoastră, partenerilor şi colaboratorilor tradiţionali multă
sănătate, fericire şi prosperitate, precum şi împlinirea tuturor aspiraţiilor atât în viaţa de familie cât şi în
activitatea profesională.

La Mulţi Ani!
ŞEFUL STATULUL MAJOR GENERAL
Amiral dr. GHEORGHE MARIN

document 2010 1 (47)

studii/documente

DESPRE TRECUTUL ARMATEI ROMÂNIEI,

LA TIMPUL PREZENT ŞI VIITOR
COMANDOR DR. MARIAN MOŞNEAGU

Evoluţia Serviciului Istoric al Armatei (S.I.A.) se confundă cu Întâia lucrare va cuprinde o adunătură de faptele cele mai
însăși evoluţia Statului Major General (S.M.G.). De-a lungul celor însemnate de bravură, de generozitate, umanitate, patriotism,
143 de ani de existenţă, acesta a purtat diferite denumiri: Secţia a dezinteresare și eroism prin care ostașii români s-au deosebit în toate
II-a Lucrări istorice (1867; 1870 - 1893), Biroul 3 Istoric (1893 – epocile istoriei noastre. Autorii trebuie să se silească a căuta tot ce
1896; 1897 - 1904), Biroul 1 (1896 - 1897), Biroul 4 (1904 - 1906), poate inspira soldaţilor sentimentele cele mai nobile. Nu trebuie să
Biroul 3 Istoric (1906 - 1907; 1918 - 1920), Biroul 6 Informaţii piardă din vedere că (sic!) cartea ce vor face este destinată pentru
(1907 - 1918), Secţia a VI-a Istoric (1 aprilie 1920 - 1922), Secţia soldaţi, din care cea mai mare parte are prea puţină instrucţie și
a VIII-a Istoric (1922 - 1927), Secţia a VII-a Istoric (1927 – 30 mulţi deloc. Trebuie să fie dar proprie pentru toate inteligenţele
ianuarie 1928), Serviciul Istoric (30 ianuarie 1928 – 1949), Secţia și prin urmare, un stil simplu este de neapărată trebuinţă. Drept
Arhive Militare (1949 - 1 martie 1998), Arhivele Militare Române model se poate însemna concurenţilor episodul istoric Sobieschi și
(1 martie 1998 – 1 decembrie 2000), Serviciul Arhivistic Militar (1 plăieșii români (sln.ns.), descris de C. Negruzi și Circulara din 1
decembrie 2000 – 1 aprilie 2002), Serviciul Arhive și Documentare noiembrie 1860 a domnului M. Kogălniceanu, atunci ministru din
Militară (1 aprilie 2002 – 1 mai 2006) și Serviciul Istoric al Armatei Năuntru către săteni.
(1 mai 2006 - prezent)1. Această lucrare va trebui să aibă materia
Necesitatea unei structuri cel puţin a unui volum în 12, imprimat cu
specializate în structura Marelui Stat „Datorăm miilor de eroi, morţi Cicero și gros de 150 pagini.
Major (M.St.M.) a fost resimţită pentru a ne face o patrie mare şi liberă, A doua lucrare va fi Istoria
încă de la înfiinţarea acestuia. Astfel, militară a României3 (sln.ns.). Această
străduinţa obştească pentru a croi nea-
în ,,Monitorul Oastei”, vol. II/1864, istorie va cuprinde cu amănuntul toate
apărea următoarea Publicaţie, semnată mului românesc în viitor un drum mai evenimentele militare ale istoriei noastre.
de ministrul de Război, generalul fericit, inspirat din gloria trecutului, Autorii vor insista mai cu seamă asupra
Alexandru Iacovache2: ,,Având în dar ferit de greşalele lui”. epocilor lui Ștefan cel Mare și Mihai
vedere folosul ce trage ţara și armata Constantin Kiriţescu Viteazul, precum și a acelora în care
din răspândirea instrucţiei în oaste; Decembrie 1921 s-au organizat pentru întâia oară armate
având în vedere cât de nimerit este de a regulate.
se pune în mâna soldatului cărţi de citit Afară de acestea, autorii vor descrie,
care, aducându-i aminte glorioase suvenire și nobile exemple, să fie în pe lângă istoria războaielor Principatelor, tot ce este indispensabil
același timp în raport cu gusturile și poziţia sa; având în vedere lipsa a se cunoaște din istoria generală a ţărilor. Concurenţii nu trebuie
ce are oastea de o istorie militară a României; având în vedere crearea să piardă din vedere că această carte este destinată mai cu seamă
școlilor prin regimente, am hotărât un concurs pentru adoptarea a la instrucţia subofiţerilor; prin urmare, trebuie a se preciza bine
două opere destinate școlilor regimentare ale corpurilor. faptele, a nu se dezvolta decât cele care au o adevărată importanţă

CRONOLOGIE
1867, 17 martie. Prin Înaltul Decret nr. 380 este
înfiinţat „Depozitul General al Războiului” cu statut de
direcţie a Ministerului de Război. „Depozitul General al
Războiului” era compus din Secţia Harta României şi Secţia
Lucrări istorice. Aceasta din urmă avea ca atribuţii clasarea şi
conservarea arhivelor privitoare la operaţii de război, adunarea
tuturor documentelor necesare pentru istoria militară a
României şi pentru statistica militară, „istoria regimentelor
de la crearea lor şi în general toate lucrările istorice”. Secţia
Lucrări Istorice avea şi misiunea de a coordona activitatea
bibliotecilor militare şi studiul organizării armatelor străine.
1884, 17 ianuarie. Prin Înaltul Decret nr. 158 este
promulgat „Regulamentul asupra serviciului de de stat-major”
care defineşte competenţele fiecărei secţii din compunerea
Marelui Stat Major. Printre atribuţiile Secţiei a II-a se număra
şi „istoricul campaniilor şi marilor operaţiuni ale armatei”.
1892 – Printre atribuţiile Biroului 3 al Secţiei I
a Marelui Stat Major se numără, pe lângă „operaţiuni,
manevre şi instrucţia generală a armatei”, emiterea de
regulamente, întocmirea de „gestiuni statistice” etc., şi
elaborarea „istoricului” Armatei Române.
1903 – Problemele de istorie militară sunt transferate
de la Secţia I a Marelui Stat Major la Secţia a II-a,
Biroul 4 Transporturi, Subbiroul B, care avea în atribuţii
problemele referitoare la „etape, mijloace de corespondenţă
militară şi regulamentele respective, istoricul campaniilor”.

2 1 (47) 2010 document


în analele noastre și să evite disgresiile politice, cu totul străine
destinării acestei lucrări.
Pentru amândouă lucrările se vor admite la concurs operele
imprimate și manuscrise. Toate trebuie depuse la Ministerul de
Război (Direcţia I, Divizia 1), înainte de 31 decembrie 1864”4.
Prin Înaltul Decret nr. 380 din 17 martie 1867, în cadrul
Administraţiei Centrale a Ministerului de Război, sub directa
autoritate a acestuia, a luat fiinţă Depozitul General al Războiului,
ca direcţie independentă. Acesta era format din Secţia I Harta
României. Lucrări topografice interioare și Secţia a II-a Lucrări
istorice. Statistica militară și
lucrări regimentare. Șefii de secţie
erau numiţi de domnitor, ceilalţi
ofiţeri fiind numiţi de ministrul
de Război5. Această structură a
avut o existenţă efemeră, fiind
desfiinţată prin Î.D. nr. 1163 din
11 august 1867.
Prin Înaltul Decret nr. 181
din 3 februarie 1870, regele Carol
I a aprobat ,,Regulamentul relativ
la serviciul ofiţerilor din corpul
de stat major”, prin care s-a
stabilit reînfiinţarea Depozitului
de Război. Conform art. 68,
Secţia a II-a Lucrări istorice
și statistica militară avea ca atribuţii ,,clasarea și conservarea
arhivelor privitoare la operaţii de război. Readactarea oricărei
operaţii militare. Istoricul regimentelor de la crearea lor și, în
general, toate lucrările istorice. Adunarea tuturor documentelor
necesare pentru istoria militară a României și a puterilor străine.
Lucrări și opere publicate în străinătate. Conservarea bibliotecii
și arhivei Depozitului. Examinarea lucrărilor și operelor militare
publicate în România și în străinătate”6. Un regulament ulterior
urma să stabilească în detaliu toate chestiunile care reglementau
activitatea Depozitului7.
Prin Î.D. nr. 158 din 17 ianuarie 1884 a fost aprobat
,,Regulamentul serviciului de stat major”, prin care se menţinea
împărţirea M.St.M. în cele trei secţii, în cadrul Secţiei I regăsindu-
se ca atribuţiune distinctă ,,jurnalul și istoricul în timp de pace și
război”8.
1904 – 5 iulie. Este înfiinţat Biroul Studii istorice şi
statistice din compunerea Secţiei a II-a a Marelui Stat Major.
1906 – În urma reorganizării Marelui Stat Major,
Biroul 3 din cadrul Secţiei I este însărcinat cu lucrările privind
„recunoaşteri, operaţii de război, manevre, concentrări,
calătorii de stat-major, istoricul campaniilor”.
1907-1916 – În această perioadă problemele de istorie
militară revin Biroului 6 Informaţii din cadrul Secţiei a II-a
a Marelui Stat Major.
1919 , 14 mai. Prin Ordinul de Zi nr. 151, se constituie,
în cadrul Secţiei a III-a a Marelui Stat Major, Biroul Istoric,
avînd ca misiune „adunarea, clasarea şi ordonarea datelor şi
documentelor istorice operative ale tuturor marilor unităţi
ale armatei” şi redactarea „istoricului campaniei 1916-
1919”. Se preconiza ca Biroul Istoric să se preocupe şi de
studiul „campaniilor mai vechi ale oştirii române”, precum
şi de „învăţămintele trase din istoricul campaniei privitor la
organizare, instrucţie şi conducere.”
document 2010 1 (47)
studii/documente
În organigrama M.St.M. din
anul 1893, devenit direcţie superioară
în compunerea Ministerului de Război,
în conformitate cu noul ,,Regulament
asupra serviciului de stat major”,
aprobat prin Î.D. nr. 1170 din 13 aprilie
1891, Biroul 3 din cadrul Secţiei I avea
ca atribuţii, printre altele, ,,chestiunile
statistice și Istoricul”9. În anul 1896,
Istoricul M.St.M. se regăsește în
cadrul Biroului 1 al Secţiei I Organizarea, mobilizarea și instrucţia
armatei10 iar în anul 1897 în cadrul Biroului 311.
În anul 1899, denumirea consacrată devine Istoricul
campaniilor și marilor operaţiuni ale armatei”12.
În anul 1904, problematica istorică se regăsește în
responsabilitatea Subbiroului B, Biroul 4 din cadrul Secţiei a
II-a, cu denumirea ,,Etape. Mijloace de corespondenţă militară şi
regulamentele respective. Istoricul campaniilor”13.
De la 5 iulie 1904, Biroul VI din cadrul Secţiei a II-a
reunește ca responsabilităţi ,,Studii istorice, geografice și statistice.
Biblioteca. Redacţia revistei «România militară»14.
În 1905 în cadrul M.St.M. a fost întocmit ,,Istoricul
războiului ruso-japonez”15.
În anul 1906, Istoricul campaniilor se găsea printre
atribuţiile Biroului 3 din cadrul Secţiei I16, birou care din 1907 s-a
numit Istoric și Bibliotecă, cu compartimentele Studii istorice și
statistică, Referate istorice. Biblioteca, Contabilitatea Bibliotecii
,,România militară” și Cazarmarea.17
De la 25 mai 1907, atribuţiile Biroului 6 Informaţii din
cadrul Secţiei a II-a includeau Istoria militară generală. Studii
asupra campaniilor moderne; istoria militară naţională; Istoricul
organizării armatei române, Istoricul manevrelor și al taberelor
de instrucţie, Istoricul regulamentelor de exerciţii și manevre ale
celor trei arme18. Către sfârșitul anului 1909, Biroul 6 Informaţii
încorpora la loc de cinste Istoricul Statului Major General19.
Prin Referatul nr. 6660 din 4 iunie 1918, șeful Secţiei a II-a
din M.St.M., colonelul Constantin Ștefănescu-Amza20 raporta că în
baza informaţiilor furnizate de Biroul 3 Istoric, Serviciul Fotografic
al M.C.G. cuprindea ,,albume de fotografii din război, catalogate,
filme pozitive de cinematograf cu scene de război, în ambalajul lor
special, clișee și filme negative, material prim și aparate”, primele
urmând să fie predate Biroului Istoric. Închirierea filmelor sau
1920, 1 aprilie. În cadrul Marelui Stat Major este
înfiinţată Secţia a VI-a Istoric care avea ca sarcină principală
editarea unei lucrări de sinteză privind participarea
României la Războiul de Întregire Naţională. Această
structură va purta, succesiv, până în anul 1949, denumirile:
Secţia a VIII-a Istoric (1922 – 1927); Secţia a VII-a Istoric
(1927 – 1928) şi Serviciul Istoric (1928 – 1949).
9 iulie. Marele Stat Major ordonă tuturor coman-
damentelor, marilor unităţi şi unităţilor participante la
Primul Război Mondial să trimită Secţiei a VI-a Istoric,
până la 15 septembrie 1920, „toate actele originale, operative
sau în legătură cu operaţiile, de la 14 august 1916 până la
încheierea păcii”.
26 iulie. Pe lângă Secţia a VI-a Istoric din Marele
Stat Major se constituie un Depozit de Arhivă istorică –
embrionul viitorului depozit de arhivă al armatei – în cadrul
căruia au fost centralizate dosarele operative create de
comandamentele, marile unităţi şi unităţile participante la
războiul din 1916-1919.
3
studii/documente
reproducerea lor și a clișeelor fotografice
urma să se facă numai cu aprobarea
M.St.M., sumele încasate fiind vărsate
în fondul orfanilor de război și pentru
procurarea materialelor necesare
Biroului Istoric.
Locotenentul Georgescu, fost
șef al Serviciului Fotografic la M.C.G.,
rămânea atașat la Biroul 3 Istoric pentru
folosirea fotografiilor, înlocuindu-l
în serviciu pe căpitanul Constantin
Zagoritz, căzut prizonier21. Pe Referatul nr. 75 din 5 iunie 1918
al maiorului Jinga referitor la confecţionarea din fondul de război
a unor dulapuri speciale necesare conservării diferitelor grupuri
de documente ale comandamentelor și a hărţilor Istoricului, șeful
Secţiei a II-a a pus următoarea rezoluţie: ,,Am onoare a înainta
acest referat al Biroului 3 Istoric, relativ la înfiinţarea dulapurilor
speciale, pentru păstrarea arhivei de campanie a Biroului Istoric.
Arhiva operativă a tuturor comandamentelor, anexele ei, hărţi,
documente etc, lucrările Biroului, monografiile etc vor forma
pentru viitor tezaurul învăţămintelor ce trebuie a se trage din acest
război. De aceea, susţin cererea Biroului 3 a se aproba înfiinţarea
acestor dulapuri, în număr de 8 (opt)”22.
Acelaşi maior Jinga solicita ca Biroul 3 Istoric să cumuleze
arhivele unităţilor
desfiinţate după partea I a
campaniei, arhiva Armatei
I şi a II-a a campaniei
(arhiva birourilor de stat
major) şi arhiva Corpului
5 Armată (desfiinţat în
partea a doua a campaniei,
după încheierea păcii). Ca
urmare, pentru ca Biroul 3
Istoric să poată corespunde
diferitelor cereri şi pentru
a putea lucra ulterior pe
bază de acte la istoricul
campaniei, ofiţerul mai
solicita ,,toate arhivele
din timpul campaniei
ce nu aparţin Armatelor
1-5 Armată şi Diviziilor
1921, 12 august. Ordinul circular nr. 248 precizează
categoriile de documente create în intervalul 1916-1921, care
prezintă importanţă pentru scrierea „istoricului campaniei”,
precum şi modul în care acestea să fie ordonate, arhivate şi
trimise Marele Stat Major – Secţia a VI-a Istoric.
1923, 16 ianuarie. Prin Decizia ministerială nr. 15 sunt
stabilite o serie de reglementări referitoare la „conservarea
şi manipularea arhivei generale a Ministerului de Război”;
responsabilitatea acestor activităţi revenea Secretariatului
General al Ministerului de Război.
1 aprilie. La fortul Mogoşoaia se înfiinţează Depozitul
de Arhivă al Ministerului de Război, sub denumirea „Arhiva
Generală a Ministerului de Război”. Conform Deciziei
Ministeriale nr. 15 din 16 ianuarie 1923, direcţiile şi serviciile
din minister aveau obligaţia să predea depozitului, între 1 şi
15 mai ale anului în curs, dosarele mai vechi de trei ani, care
cuprind chestiunile terminate”.
4 1 (47)
1-15, precum şi oricărei unităţi, comandament şi serviciu care a
existat în timp de campanie”. În plus, ,,toate comandamentele
(Corpurile 1-5, Diviziile 1-15, brigăzile de infanterie, artilerie
şi cavalerie), precum şi unităţile şi serviciile care au existat pe
timpul campaniei cu acelaşi titlu să trimită la Marele Stat Major
Biroul 3 Istoric un dosar cu copie după ordinele primate şi după
ordinele date în cursul campaniei, precum şi copie după registrul
istoric al comandamentului unităţii sau formaţiunii. Toţii ofiţerii
activi obligatoriu şi cei de rezervă benevol să înainteze ierarhic
un memoriu al activităţii lor în cursul campaniei, arătând în
special chestiunile operative cu critica obiectivă corespunzătoare”.
M.St.M. urma să stimuleze cu premii, recompense etc lucrările
personale cu caracter istoric, psihologic etc sau de critică obiectivă
a diferitelor episoade din campania primului război mondial23.
Prin Referatul nr. 241 din 26 iunie 1918, șeful Biroului
3 Istoric, locotenent-colonelul I. Motaș solicita ,,rezumatele
birourilor din Marele Cartier General, precum și acel al unităţilor
mari, întrucât cercetarea amănunţită a tuturor dosarelor campaniei
nu este posibilă acum”. Cum la Biroul Operaţiilor însărcinat cu
această lucrare fusese desemnat locotenent-colonelul Condeescu,
coordonat în întreprinderea sa de locotenent-colonelul Ţenescu, se
solicita mutarea primului la Biroul Istoric. În rezoluţie, colonelul
Ștefănescu-Amza conchidea: ,,Am onoare a înainta acest referat
al Biroului 3 Istoric, pe care îl susţin în părţile sale de la nr. 1, 2,
3, 4, adică în sensul a se interveni la Birourile din M.St.M. foste
ale M.C.G., și anume
la Biroul Organizării,
Biroul Operaţiilor,
Biroul Informaţii și
Biroul Transporturilor
a se întocmi și înainta
Biroului Istoric o dare
de seamă rezumativă
și cronologică, care să
servească ca bază de
sprijin sau schelet al
lucrării, ce se va dezvolta
apoi de Biroul Istoric.
Cât privește însă și
Corpurile de armată și
diviziile să întocmească
câte un rezumat istoric
așa cum îl cere Biroul
17 mai. Secţia a VIII-a Istoric a Marelui Stat Major
realizează tematica viitorului muzeu militar. În faţa intrării
principale a viitorului muzeu, pe terasa „Cuza Vodă”, este
amplasat Mormântul Eroului Necunoscut.
18 decembrie. Prin Înaltul Decret nr 6. 064, muzeul
devine instituţie de sine stătătoare, sub numele de Muzeul
Militar Naţional, coordonat de Secţia a VIII-a Istoric a
Marelui Stat Major. Noii instituţii – căreia i s-a recunoscut
vechimea din aprilie 1914, când se înfiinţase, la iniţiativa
maiorului (pe atunci) Radu R. Rosetti, de a se organiza
o secţie militară pe lângă Muzeul Naţional de Istorie – îi
revenea îndatorirea de a se ocupa cu adunarea, clasarea,
conservarea şi expunerea mărturiilor referitoare la istoria
Armatei Române, cu înfiinţarea unor secţii militare pe lângă
muzeele regionale din ţară, cu organizarea unor secţii pe
lângă muzeele militare din străinătate.
1924, 5 martie. Prin Înaltul Decret nr. 915 este aprobat
„Regulamentul provizoriu al Muzeului Militar Naţional”.
2010 document

Istoric, nu sunt de aceeași părere, căci cred propunerea imposibil
de realizat în circumstanţele actuale, și mai ales în ceea ce privește
prima parte a campaniei, când foarte multe arhive operatice s-au
pierdut. De aceea, în locul acestei soluţii, propun ca corpurile
de armată și diviziile să trimită copii de pe registrul/jurnal de
operaţii cu anexele și crochiurile respective, însărcinându-se cu
această lucrare un ofiţer, care să nu mai aibă altă însărcinare, luat la
nevoie de la un corp de trupă, și lucrând sub supravegherea șefului
de stat major”. La rându-i, șeful S.M.G., generalul Constantin
Christescu24 a decis: ,,Se aprobă referatul Biroului, dându-se
ordinele necesare. Propunerea Secţiei pentru corpuri de armate și
divizii se admite numai pentru operaţiile campaniei asupra cărora
nu s-ar mai avea arhiva necesară”25. Întrucât rezumatul istoric al
comandamentelor și diviziilor desfiinţate nu putea fi redactat decât
la M.St.M., unde se afla vărsată arhiva acestora, cu referatul nr.
564 din 16 august 1918, generalul Christescu a solicitat detașarea
la Biroul Istoric, pentru maxim patru luni, a unor ofiţeri care au
activat în cadrul acestor comandamente și divizii26.
Rezumatul istoric, semnat de comandant și contrasemnat
de ofiţerul desemnat cu redactarea acestuia, urma să fie înaintat
Biroului Istoric din M.St.M. până la 1 ianuarie 1919.
Cu adresa nr. 307 din 4 iulie 1918, șeful Secţiei a II-a din
M.St.M., colonelul Constantin Ștefănescu-Amza, transmitea
Diviziilor I și a II-a necesitatea de a dispune întocmirea istoricului
rezumativ al operaţiunilor executate de cele două comandamente.
Acesta trebuia să cuprindă ordinea de bătaie a comandamentului și
octombrie. Muzeul Militar Naţional se deschide
pentru public. Instituţia are 17 săli şi 8 galerii în care este
prezentată viaţa militară a poporului român, de la întemeierea
Principatelor până în anul 1922, anul încoronării regelui
Ferdinand I şi reginei Maria, la Alba Iulia. Secţii separate
prezintă unele arme: infanterie, marină, aviaţie, aerostaţie,
artilerie, geniu, serviciul sanitar. În acest an, pragul muzeului
este trecut de 11 648 de vizitatori.
1925, 3 septembrie. Prin Ordinul circular nr. 854,
Marele Stat Major comunică deţinătorilor de arhivă
modalităţile de inventariere şi păstrare a documentaţiei
create în perioada 1913 – 1921, precum şi categoriile de
documente care trebuie trimise Secţiei a VIII-a Istoric.
Aceste îndrumări vor fi repetate şi prin Ordinul circular nr.
854 /17 mai 1929.
1927, 6 mai. Muzeul Militar Naţional se redeschide
pentru public. Partea istorică îmbrăţişa o perioadă largă de
timp, din paleolitic până în 1922, acordându-se o pondere
document 2010 1 (47)
studii/documente
modificările care au survenit, respectiv
ordinele care au stat la baza acestora,
situaţia efectivelor, operaţiunile mai
importante proiectate, operaţiunile
executate, legăturile pe verticală și
pe orizontală, trupele și unităţile
inamicului cu care s-au confruntat,
modul de hrănire și aprovizionare cu
muniţii, aprecieri asupra operaţiunilor
executate, crochiurile necesare etc.
Acest istoric rezumativ urma să fie
completat cu o hartă sau schiţă la scara 1/200.000, pe care se va
trasa cu negru itinerariul Diviziei pe tot timpul campaniei27. În
urma trecerii armatei pe picior de pace, în baza Î.D. nr. 3179 din 28
octombrie 1918, în cadrul Secţiei a II-a Istoric și Etape se regăseau
două birouri - Biroul 3 Istoric, condus de locotenent-colonelul
Dumitru Motaș și Biroul 4 Etape și Biblioteca M.St.M.28.
Prin Referatul nr. 1294 din 10 decembrie 1918 al Biroului 3
Istoric, șeful M.St.M. arăta că deși Ministerul de Război aprobase
înfiinţarea unui post de bibliotecar –arhivar la Biroul Istoric
,,care să ţie firul lucrărilor deoarece ofiţerii biroului se schimbă
destul de des”, din lipsă de personal, Direcţia Personalului nu
încadrase funcţia. ,,Cum Biroul Istoric are menirea a primi o
mare dezvoltare pe viitor – argumenta generalul – și a se ocupa nu
numai cu istoricul campaniei din 1916-1918 ci a îmbrăţișa toate
chestiunile în legătură cu istoricul armatei române și din trecutul
mai îndepărtat, iar noile provincii dobândite prin acest război
lărgind încă câmpul de activitate al acestui serviciu, este nevoie
ca bibliotecarul-arhivar al Biroului Istoric să fie un om cu cultură
superioară, posedând o diplomă universitară, condiţie care nu este
cerută funcţionarilor Ministerului de Război.
Domnul Vasile Lambru, licenţiat în Drept de la Facultatea
din București și fost magistrat, dorind a ocupa această funcţie, după
cum se vede din alăturata petiţiune, cu gradul de șef de birou clasa
I, grad echivalent cu cel avut în magistratură, cu onoare vă rog să
binevoiţi a aproba această numire pe ziua de 15 decembrie”29.
La 11 martie 1919, șeful Biroului Istoric, locotenent-
colonelul Dumitru Motaș, solicita crearea Secţiei Istorice în
cadrul M.St.M. Principalul argument consta în faptul că Biroul
Istoric având de întocmit o lucrare cu totul independentă de
lucrările celorlalte secţii, ofiţerul considera că ,,înglobarea lui
la una din secţii nu prezintă nici un avantaj, ci dimpotrivă are
dezavantajul de a se trece și înregistra arhiva și corepondenţa
mai mare perioadei 1877 – 1918. A fost creată o sală de
onoare în care au fost expuse drapelele militare păstrate în
colecţii şi o rotondă cu numele ofiţerilor căzuţi în Primul
Război Mondial. În aer liber au fost aşezate piesele parcului
de artilerie. Se menţin secţiile înfăţişând evoluţia marinei,
aviaţiei, aerostaţiei şi serviciului sanitar.
1928, 30 ianuarie. Secţia a VII-a Istoric devine
Serviciul Istoric al Marelui Stat Major. În fruntea acestuia
se află colonelul Grigore Constandache.
31 mai. Prin Decretul nr. 1.307 („Monitorul oastei” nr.
117 din 31 mai 1928) intră în funcţiune primul regulament
definitiv al Muzeului Militar Naţional. Cu modificările care
i-au fost aduse în anii 1931 şi 1933, acesta va rămâne în
vigoare până în 1937.
1930, 31 ianuarie. La Muzeul Militar Naţional se
deschide „Sala Aliaţilor din Primul Război Mondial”, în
prezenţa ministrului de Război, a corpului diplomatic şi a
ataşaţilor militari.
5
studii/documente
acestui birou pe la o secţie cu care nu
poate avea nici o comunitate de lucru”.
În plus, argumenta ofiţerul, ,,Pentru a
se putea continua lucrările pregătitoare
întocmirii rezumatului istoric al
campaniei, este nevoie a se dispune
deocamdată de personalul strict necesar
pentru: clasarea arhivei de război,
însărcinându-se cu această operaţiune
cel puţin câte un ofiţer pentru fiecare
corp de armată și unul pentru diferite
servicii ale armatei; centralizarea rezumatelor istorice ce au început
să sosească de la Divizii, precum și coordonarea lor în timp și
spaţiu; studierea diferitelor reclamaţii privitoare la operaţiuni;
redactarea rezumatului istoric al operaţiunilor”. În acest scop,
ofiţerul propunea extinderea urgentă a Biroului Istoric, care la
data respectivă nu dispunea nici măcar de personalul necesar
clasării arhivelor de campanie, clasare care nu putea fi făcută
decât de către ofiţeri care să posede cunoștinţe militare suficiente
(absolvenţi ai Școlii Superioare de Război sau ofiţeri care au servit
la comandamentele de corp de armată, divizii sau brigăzi). Soluţia
era crearea unei Secţii Istorice în cadrul M.St.M., condusă de un
colonel, organizată pe trei birouri: Biroul 1 Istoric, Biroul 2 Arhivă
și Biroul 3 Registratură30.
Ca urmare, în baza Ordinului de Zi nr. 51 din 14 mai 1919,
Secţia a II-a Istoric s-a transformat în Secţia a III-a Instrucţie,
Regulamente și Istoric, având în compunere trei birouri31.
Printre acestea figura și Biroul 3 Istoric, cu trei subbirouri care
aveau ca atribuţii: ,,1. Adunarea, clasarea și coordonarea datelor
și documentelor operative ale tuturor marilor unităţi ale armatei,
precum și întocmirea acestui istoric. Întocmirea istoricului
campaniei 1916-1919. 2. Lucrările Comisiei de monografie și
comisii similare. Învăţămintele trase din istoria campaniilor relativ
la organizare, instrucţie și conducere. 3. Supravegherea lucrărilor
particulare cu caracter istoric mai vechi ale oștirii române.
Monumente istorice, tratamentul prizonierilor și lucrări ce decurg.
Arhiva istorică32”.
În ordinea de bătaie a M.St.M. de la 1 noiembrie 1920
întâlnim Secţia a VI-a Istoric în cadrul Diviziei a II-a, înfiinţată
la 1 aprilie 1920, pe baza Referatului nr. 224 din 28 martie 1920,
aceasta fiind organizată pe două birouri, Biroul 1 Istoric al armatei
române și Biroul 2 Istoric al armatelor străine33. Fiecare birou era
încadrat cu trei ofiţeri și câţiva referenţi. Secţia a început să lucreze
30 mai. La Muzeul Militar Naţional este dezvelită,
în prezenţa regelui Mihai I, a membrilor Regenţei, a
principesei Elena şi a reginei Elena, o placă în memoria
ofiţerilor căzuţi pe câmpul de onoare în Războiul pentru
Întregirea Neamului.
1931, 1 martie - 30 mai. Arhiva Generală a Ministerului
de Război a fost mutată de la Mogoşoaia la Obor, pe lângă
Depozitul General de Imprimate.
1932, 3 martie. Prin Decizia ministerială nr. 67 s-a
hotărât că toate documentele, create de structurile militare
în intervalul 1913 – 1921, sunt „arhive de război” şi, prin
urmare, trebuie păstrate permanent şi în bune condiţii.
1933, 10 iulie. Este publicat primul „Regulament
al Arhivelor Armatei” (promulgat prin Decretul regal
nr. 1 830 din 20 iunie 1933). Regulamentul cuprinde
următoarele capitole: Noţiuni şi definiţii; Depozitarea şi
conservarea arhivelor Armatei; Organizarea şi funcţionarea
depozitelor regionale de arhivă ale comandamentelor
6 1 (47)
efectiv abia în aprilie 1921, când a fost numit un nou șef al secţiei și
s-a trecut la conceperea planurilor pentru întocmirea rezumatelor
operaţiilor militare în campaniile 1916-1918 și 1918-191934.
Primii ofiţeri care au încadrat Secţia a VI-a Istoric, după
înfiinţarea ei,la 1 aprilie 1920,au fost: colonelul Constantin Tănăsescu
– șef de secţie, locotenent-colonelul Constantin Petrovicescu – șef
birou, locotenent-colonelul Barbu Pârâială – șef birou, maiorul
Aurel Aldea, locotenentul Grigorie Basarabescu și căpitanul Mihai
Vitzu. Celelalte funcţii au fost acoperite prin detașarea unor ofiţeri
de la corpurile de trupă. În cursul aceluiași an, colonelul Constantin
Tănăsescu a fost mutat la comanda Regimentului 22 Artilerie,
fiind înlocuit de colonelul Dumitru Paladă, fost comandant al
aceluiași regiment, iar în martie 1921, la conducerea Secţiei a fost
numit colonelul Laurenţiu Bârzotescu. În anul 1921, Secţia a VI-a
din cadrul Diviziei a II-a s-a reorganizat pe trei birouri: Biroul I
Istoricul perioadei neutralităţii și Campania 1916 până la 1 ianuarie
1917, Biroul II Istoricul Campaniei 1 ianuarie 1917 – 1 aprilie 1921
și Biroul III Campanii vechi și arhivă35.
De la 1 aprilie 1922, întâlnim Secţia a VIII-a Istorică
în cadrul Diviziei a III-a, cu două birouri, Biroul 1 Perioada
neutralităţii și operaţiunile până la 1 ianuarie 1917 și Biroul 2
Operaţiunile de la 1 ianuarie 1971 până la trecerea armatei pe
picior de pace36.
În 1923, Secţia a VIII-a Istoricul Campaniei are două
birouri, Biroul 1 Arhive, Cercetări, Muzeul Militar și Biroul 2
Studiul Campaniilor37. În această perioadă, Secţia a VIII-a Istoric
a completat cu documente din
arhivele de război istoricul
părţii a doua a campaniei
1 ianuarie 1917 – 1 august
1918, reorganizarea armatei
române iarna 1916 – 1917,
evenimentele și operaţiunile
dintre 27 noiembrie 1916 și
1 ianuarie 1917 și ofensiva
Armatei a II-a la Mărăști. De
asemenea, a redactat o serie
de lucrări cu caracter istoric,
precum Acţiunea cavaleriei
române în campania 1916 –
1918 (Șarja de la Robănești,
Acţiunea de la Prunari,
Acţiunea Diviziei I și a II-a
teritoriale; Organizarea şi funcţionarea Depozitului de
Arhivă al Ministerului Apărării Naţionale; Organizarea şi
funcţionarea Depozitului de Arhivă al Marelui Stat Major
– Serviciul Istoric. Potrivit prevederilor aceluiaşi decret, au
fost înfiinţate şapte depozite regionale de arhivă pe lângă
cele şapte comandamente teritoriale. Misiunea acestora
consta în a primi şi a păstra arhiva tuturor structurilor
militare aflate în circumscripţia corpului teritorial.
6 august. Este inaugurată, la Mărăşeşti, în prezenţa
regelui Carol al II-lea, o filială a Muzeului Militar Naţional.
Peste 400 de exponate, amintind de epopeea românilor în
anii Primului Război Mondial, sunt adăpostite într-o casă
particulară din apropierea gării din localitate.1934-1946
Sunt elaborate primele 4 volume ale sintezei România în
Războiul Mondial (196-1919), care descriu pregătirea
intrării în război şi acţiunile de luptă până la 20 noiembrie/3
decembrie 1916.
2010 document

Cavalerie în partea a doua
a campaniei) și rezumatul
operaţiunilor armatei române
în Transilvania (noiembrie
1918 - mai 1919) pentru
Ministerul de Externe38.
În anul 1924, Secţia
a VIII-a Istorică cuprindea
Biroul 1 Arhive și Biroul 2
Studiul campaniilor39.
De la 1 octombrie
1927, Secţia a VIII-a Istoric
s-a transformat în Secţia
a VII Istoric, regăsită în
structura Diviziei I, cu Biroul
1 Cercetări istorice, Biroul 2
Arhive, Biroul 3 Istoric și Muzeul Militar Naţional40.
La 30 ianuarie 1928, Secţia a VIII-a Istoric (între timp i
se schimbase numărul), având în subordine Muzeul Militar
Naţional și Depozitul Central de Arhivă al M.Ap.N., a luat
denumirea de Serviciul Istoric, funcţia de șef al acestuia fiind
încredinţată unui general, având ca ajutor un colonel. Prima
misiune a echipei Secţiei a fost să obţină dispoziţiile necesare
pentru adunarea arhivei operative. Astfel, până în anul 1937, Secţia
a reușit să adune 25.558 de dosare, 117 mape de hărţi, 2091 de cărţi,
187 de exemplare ale „Monitorului Oastei” și 11.250 de registre
diverse41. Secţia era informată despre celelalte documente de arhivă
rămase la Comandamentele Teritoriale și despre arhiva preluată la
Depozitul de Arhivă al M.Ap.N. de la Otopeni, pe care îl avea în
responsabilitate directă.
Așadar, în perioada interbelică, organizarea Serviciului
Istoric a fost conformă cu misiunile specifice, urmând exemplul
oferit de serviciul similar din armata franceză. De altfel, în 1929,
șeful Serviciului, generalul Grigore Constandache42, a efectuat un
stagiu de documentare de trei luni la Serviciul Istoric francez. La
1 octombrie 1944, Serviciul Istoric al M.St.M. mai dispunea de
45.864 de dosare, dintre care 35807 priveau numai participarea
armatei române la Primul Război Mondial (mai bine de 18000
de dosare fuseseră distruse ca urmare a bombardamentelor). De
asemenea, Biblioteca Serviciului dispunea de 3.365 de volume,
alte 40.000 fiind referitoare la Primul Război Mondial43.
1934, 2 aprilie. Este promulgat, prin Înaltul Decret
nr. 944, „Regulamentul provizoriu referitor la arhivele de
război şi registrul istoric”.
1935 – Se inaugurează noua clădire a Bibliotecii
Muzeului Militar Naţional în „Parcul Carol”.
1937 – Apare primul număr al „Buletinului Muzeului
Militar Naţional”. Până în 1942 se vor edita 10 numere ale
acestei publicaţii.
1938, 15 iunie. Are loc un puternic incendiu la
Muzeul Militar Naţional, dezlănţuit în urma unei furtuni
cu descărcări electrice. Sinistrul a afectat în mod grav corpul
central al clădirii muzeului şi unele colecţii, fapt care a
determinat închiderea muzeului.
1939, 15 octombrie – 9 decembrie. Arhiva Generală
a Ministerului Apărării Naţionale a fost transferată de la
Obor la fortul Otopeni.
1942, 25 iunie. Serviciul Istoric al Marelui Stat Major
editează Instrucţiunile nr. 626.000 „relative la clasarea,
document 2010 1 (47)
studii/documente
Serviciul Istoric – for tutelar al
Muzeului Militar Naţional
Una dintre atribuţiile Serviciului
Istoric a fost și „supravegherea
conducerii Muzeului Militar Naţional”,
instituţie aflată în subordinea M.St.M.
și în coordonarea Serviciului Istoric.
Nucleul viitorului Muzeu Militar
Naţional l-a constituit Secţia Militară,
creată în cadrul Muzeului Naţional
prin Decretul nr. 1789 din 22 aprilie
1914, la iniţiativa maiorului Radu R. Rosetti. Conform decretului,
cu organizarea secţiei – subordonată administrativ Ministerului de
Război – a fost însărcinată o comisie alcătuită din Vasile Pârvan,
Al. Tzigara-Samurcaș și maiorul Rosetti, care s-a preocupat de
strângerea pieselor vizate pentru a putea fi expuse. Numeroase alte
obiecte de patrimoniu au fost obţinute prin achiziţii directe sau
donaţii.
În septembrie 1923, Serviciul Istoric a înaintat Ministerului
de Război un raport-sinteză cu propuneri detaliate privind
conţinutul știinţific al tematicii Muzeului Militar, care trebuia „să
adune tot materialul privitor la arta și istoria militară a neamului
din tot teritoriul locuit de români” și, în egală măsură, să înfiinţeze
„secţiuni militare pe lângă muzeele regionale din cuprinsul ţării”, să
organizeze „în muzeele militare din ţările aliate secţiuni reprezentând
armata română în războiul mondial, și a da posibilitatea ţărilor aliate
să organizeze secţiuni militare corespunzătoare în muzeul nostru”44.
Ca urmare a acestui raport, prin Decretul 6064 din 18 decembrie
1923 s-au pus bazele Muzeului Militar Naţional. Muzeul și-a
deschis porţile pentru public în anul 1924, fiind amenajate 17
săli și 8 galerii în care era prezentată istoria militară a poporului
român, de la întemeierea principatelor până în anul 1922, anul
încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria, la Alba Iulia.
Secţii speciale erau dedicate armelor infanterie, marină, aviaţie,
aerostatic, artilerie, geniu și serviciul sanitar. În primul an de
funcţionare, muzeul a fost vizitat de 11.648 de oaspeţi.
Activitatea muzeului a fost îndrumată de un Consiliu de
conducere, din care au făcut parte profesorii Vasile Pârvan, Nicolae
Iorga, I. Andrieșescu, I. Ursu, Constantin Moisil, C.C. Giurescu,
Aurelian Sacerdoţeanu, Vl. Dumitrescu și generalii Radu R.
Rosetti, Constantin Ștefănescu-Amza – socotit întemeietorul
muzeului – și Grigore Constandache.
inventarierea şi vărsarea arhivelor din perioada martie 1939
– 21 iunie 1941 şi a arhivelor operative din campania contra
sovietelor”.
5 septembrie. Serviciul Istoric al Marelui Stat Major emite
Ordinul Circular nr. 626.300 referitor la constituirea, inventarierea
şi predarea arhivelor create în perioada 1939 – 1942.
20 septembrie. Serviciul Istoric al Marelui Stat Major
editează „Instrucţiunile nr. 626.900 relative la întocmirea
dosarelor de campanie şi a jurnalelor de operaţii. Evacuarea
arhivelor la organele de mobilizare”.
1943, 9 februarie. Serviciul Istoric al Marelui Stat
Major se reorganizează şi capătă următoarea alcătuire: şef
serviciu; Biroul 1. Istoricul 1916 – 1919; Biroul 2. Istoricul
1941 – 1943; Biroul 3 Marină. Istoricul 1916 – 1919 şi
1941 – 1943; Biroul 4 Aviaţie. Istoricul 1916 – 1919 şi
1941 – 1943, Biroul 5 Adjutantură şi Depozitele de Arhivă;
Biroul 6. Îndrumarea, adunarea şi controlul arhivelor din
campania 1941 – 1943.
7
studii/documente
În centrul preocupărilor au stat
colecţiile muzeului, asupra cărora s-au
făcut studii îndelungate și amănunţite
pentru identificarea, fișarea și
catalogarea pieselor deţinute, precum
și întocmirea unor cataloage și albume
tematice. Printre acestea se numără
,,Albumul uniformelor armatei române
(1830-1930)”, catalogul steagurilor, al
armelor de foc (neterminat), al clișeelor
fototecii ș.a. Dezvoltarea patrimoniului
s-a realizat și prin participarea specialiștilor muzeului la diverse
campanii de săpături arheologice, precum cele de la Fedeleșeni,
Cristești, Turnu Severin, Târgu Mureș etc. Din 1924, Muzeul
Militar și-a alcătuit o bibliotecă proprie, dotată cu lucrări de istorie
militară, adăpostite, din 1935, într-un pavilion special construit în
acest scop, în Parcul „Carol I”.
Muzeul dispunea și de o secţie fotocinematografică,
înzestrată cu filme (peste 42.000 metri de peliculă) și clișee (peste
17.000, în 1937), înfăţișând momente importante, reconstituite,
din Războiul de Independenţă, scene din Primul Război Mondial,
diferite solemnităţi militare sau vizite ale reprezentanţilor ţărilor
străine în România.
Muzeul Militar Naţional a creat secţii militare românești
în muzee din străinătate, precum în Ceholsovacia, Franţa, Italia,
Iugoslavia și Belgia, dar și în muzeele regionale din Arad,Timișoara,
Sibiu, Cluj, Craiova și Constanţa. Filialele de la Mărășești45 și
Craiova, inaugurate în 1933, au
completat „zestrea” Muzeului.
Sub coordonarea
specialiștilor Serviciului Istoric
a fost organizată Biblioteca
M.St.M., aflată, temporar,
în subordinea sa, precum și
numeroase expoziţii la Muzeul
Militar Naţional.
Activitatea documentar-editorială
Încă din anul 1936, Secţia
Istoric a demarat redactarea
istoricului campaniilor Armatei
Române în Războiul de
Independenţă și în Războiul
1941 – 1943. 5 mai. Prin ordin al ministrului Apărării
Naţionale se comunică decizia mareşalului Ion Antonescu,
Conducătorul Statului, de a se demola clădirea Muzeului
Militar Naţional şi a celorlalte anexe, pentru a se face loc
unei catedrale şi unui cimitir al eroilor neamului. Obiectele
au fost evacuate la Sinaia, unele fiind depozitate în Bucureşti,
pe Şoseaua Giurgiului, iar o parte din tunuri şi tancuri pe un
teren din Şoseaua Viilor.
30 octombrie. Serviciul Istoric elaborează
„Instrucţiunile nr. 7 000 relative la clasarea şi păstrarea
arhivelor din perioadele 1 aprilie 1921 – 15 martie 1939; 15
martie 1939 – 21 iunie 1941; de la 22 iunie 1941 – pe toată
durata războiului”, precum şi „Norme pentru întocmirea
registrelor istorice şi a jurnalelor de operaţii”.
1944 ianuarie – iulie. Serviciul Istoric al Marelui Stat
Major adoptă o serie de măsuri pentru punerea în siguranţă
a arhivelor, prin evacuarea şi dispersarea acestora în localităţi
lipsite de importanţă militară şi industrială.
8 1 (47)
pentru Întregire (o cronică foarte valoroasă despre Războiul de
Independenţă, existentă deja la M.St.M., a fost capturată de inamic
în luna decembrie 1916, cu ocazia ocupării Capitalei. În aceste
circumstanţe, deplângând lipsa unei monografii a participării
Armatei Române la Războiul de Independenţă, s-a constituit,
abia în noiembrie 1941, la iniţiativa generalului Radu R. Rosetti,
ministru al Culturii Naţionale și Cultelor, o comisie desemnată să
realizeze o istorie a participării Armatei Române la războiul ruso-
româno-turc din 1877-1878, din compunerea căreia făceau parte
reprezentanţi ai Academiei Române, ai Ministerului de Externe
și ai Serviciului Istoric al M.St.M.46. Din cauza lipsei fondurilor
și a reeșalonării priorităţilor în cercetarea istorică, comisia, fără a
fi reușit să dea la tipar măcar o parte din preconizata monografie,
și-a suspendat activitatea, la 26 ianuarie 194847.
În perioada interbelică, specialiștii Serviciului Istoric
au realizat numeroase lucrări, studii și documentare, printre
care reprezentativă rămâne monografia ,,România în războiul
mondial 1916-1919”, care a presupus o activitate laborioasă de
documentare. Lucrarea, pe care Nicolae Iorga o aprecia ca fiind
„bine făcută din punct de vedere militar” și prin intermediul căreia
se puteau cunoaște „toate mișcările de trupe, toate succesele și
toate neizbânzile”48, a fost astfel structurată:
- volumul I: 671 de pagini, cu 42 de anexe, însoţit de un
volum de documente de 737 de pagini și o mapă cu 92 de hărţi
și schiţe;
- volumul II: 885 de pagini, cu 12 anexe, însoţit de un volum
de documente de 328 de pagini și o mapă cu 65 de hărţi și schiţe.
- volumul III, partea I: l 112 de pagini, însoţit de un volum
de documente de 498 de pagini și o mapă cu 42 de hărţi și 64 de
schiţe.
- volumul III, partea a II-a: 906 de pagini, cu 12 anexe,
însoţit de un volum de documente de 475 de pagini și o mapă cu
43 de hărţi și schiţe.
Primele trei volume tratau doar perioada august – septembrie 1916.
Volumul al IV-lea cuprindea operaţiile din perioada
octombrie – decembrie 1916, volumul al V-lea era dedicat
operaţiilor militare de la 1 ianuarie 1917 pe frontul din Moldova
până la pacea de la București și unirea Basarabiei cu România,
iar volumul al VI-lea era proiectat să cuprindă operaţiile armatei
române în Transilvania și Ungaria (octombrie 1918 - iunie 1920).
Primul volum a apărut abia în anul 1934, iar în aprilie 1944
fuseseră publicate doar primele trei volume (al treilea în două
părţi) și era proiectat să apară volumul al IV-lea.
15/16 iunie. În urma bombardamentului aerian
britanic, executat asupra oraşului Drobeta–Turnu Severin,
au fost distruse 18405 dosare din perioada 1921 – 1944,
aflate în păstrarea Serviciului Istoric.
17 iunie. Şeful Marelui Stat Major, generalul Ilie
Şteflea, emite Ordinul Circular nr. 7 200, referitor la „mărirea
dispersării depozitelor de arhive”. Potrivit acestui ordin,
pentru a proteja documentele de arhivă de bombardamentele
aeriene, incendii etc., depozitele vor fi dislocate numai în
mediul rural, în localităţi lipsite de importanţă militară,
industrială, feroviară etc.”
septembrie. Generalul sovietic Fedenko ordonă, în
numele Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, să-i fie
predate: arhiva Cabinetului Militar al Conducătorului
Statului; întreaga arhivă secretă referitoare la relaţiile
cu Germania; toate documentele capturate de Armata
Română de la trupele germane şi cele ungare. Ordinul a fost
executat.
2010 document

La redactarea acestei lucrări monumentale, realizată sub
coordonarea generalului Grigore Constandache, șeful Serviciului
Istoric în perioada 28 ianuarie 1928 – 31 octombrie 1936 și
ulterior consilier tehnic și a colonelului Constantin Drăgănescu,
șeful Serviciului Istoric între 1 noiembrie 1938 – 10 februarie
1942, au contribuit coloneii Epaminonda Arghiropol, Ioanichie
Filimon, Ioan P. Georgescu, Marin Manafu și Victor Renescu,
locotenenţi-coloneii Paul Alexiu, Petre Andreescu, Ioan Cristescu,
Constantin Drăgănescu, Romulus Dumitrescu, Carol Franc,
Alexandru Ioaniţiu, Scarlat Momiceanu, Ioan Muţiu, Isaia Popa și
Emil Procopiescu, Nicolae Stătescu și Nicolae Tretinescu, căpitan-
comandorul Preda Fundăţeanu, maiorii Alexandru Dumitrescu,
Gheorghe A. Ionescu și Vasile P. Nicolau și căpitanii Ioan
Constantinov, Vasile Garaiac, Traian Lărgeanu și Vasile Nicolau.
Serviciul Istoric s-a preocupat de întocmirea unor cronologii
pentru secţii, servicii, inspectorate și unităţi și a asigurat schimbul
de documente de arhivă cu armatele iugoslavă, poloneză, ungară și
cehoslovacă. De asemenea, a selecţionat un volum impresionant de
documente din străinătate prin atașaţii militari, a identificat și clasat
o cantitate imensă de arhivă militară găsită în Banat, Transilvania
și Basarabia, a clasat și păstrat arhiva câtorva comandamente
rusești, rămasă la Iași și a tradus foarte multe documente de un
real interes istoric. Reprezentanţii Serviciului Istoric au acordat o
atenţie sporită strângerii arhivelor referitoare la români, aflate la
Viena și a desfășurat o muncă intensă de recuperare a unor obiecte
de interes istoric risipite în lume, precum două tunuri de cireș care
ar fi aparţinut lui Avram Iancu.
Iniţial, Serviciul Istoric a depins de șeful M.St.M. (ulterior,
rapoartele curente erau adresate primului sau celui de-al doilea
subșef al M.St.M.) și era organizat pe trei birouri cu câte patru
ofiţeri, doi desenatori, dactilografi și traducători. Biroul nr. 4 Studii
și Arhive era mai mare și gestiona arhiva de la sediul Serviciului,
dar și din teritoriu.
În această componenţă, atribuţiile sale de bază erau: să
redacteze istoricul campaniilor armatei române, să redacteze istoricul
M.St.M., începând cu anul 1831, prin Biroul 4; să facă studiul critic
al campaniilor pentru a folosi la redactarea doctrinei militare a
României.
O altă îndatorire a Serviciului a fost să identifice, să trieze, să
adune și să controleze arhivele armatei, instituţia fiind autorizată să
emită ordine, dispoziţiuni, recomandări și să dea aviz la proiectele
de lege în domeniu. Pe lângă regulamentele generale, activitatea
Serviciului a fost reglementată de „Regulamentul privitor la
28 noiembrie. Prin Ordinul circular nr. 7.600, Serviciul
Istoric al Marelui Stat Major hotărăşte ca arhiva distrusă
în urma bombardamentului aerian din noaptea de 15/16
aprilie 1944 să fie refăcută pe baza copiilor existente.
1945, 10 ianuarie. Prin Ordinul circular nr. 7.700,
Serviciul Istoric al Marelui Stat Major dispune „adunarea
tuturor arhivelor rămase de pe urma comandamentelor,
trupelor şi ser viciilor germane”, pentru a fi exploatate „în
folosul statului român şi al Aliaţilor”.
3 februarie. Din ordinul Comisiei Aliate (Sovietice)
de Control, Serviciul Istoric al Marelui Stat Major predă
arhiva creată de trupele ruseşti care au acţionat în Moldova
în timpul Primului Război Mondial (41 de dosare).
14 mai. Locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate
(Sovietice) de Control din România, generalul I.Z. Susaikov,
ordonă ca, până la 25 mai 1945, să fie predate organelor
sovietice „toate jurnalele de operaţii ale Armatei Române
din perioada 22 iunie 1941 – 23 august 1944”. Ordinul a
fost adus la îndeplinire.
document 2010 1 (47)
studii/documente
adunarea și conservarea arhivelor
armatei” („Monitorul Oficial” nr. 11
din 10 iulie 1933) și „Regulamentul
provizoriu referitor la arhivele de război
și Registrul Istoric” (Înaltul Decret nr.
944 din 2 aprilie 1934).
Serviciul Istoric s-a preocupat
constant de redactarea istoricului
M.St.M., reușind să se realizeze o
lucrare monumentală de 920 de pagini,
cu două schiţe, lista șefilor M.St.M.
între anii 1859 și 1934 – „pentru a se aplica pe placă sintetică”
– monografia localului M.St.M. și multe alte lucrări, parţial
dispărute, din nefericire, în timpul bombardamentelor din aprilie
1944, în gara Turnu Severin49.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Serviciul Istoric
a continuat redactarea volumului IV Istoricul Campaniei 1916,
care cuprindea operaţiunile dintre 10 noiembrie – 31 decembrie
1916: Trecerea Dunării și Oltului de către inamic. Operaţiunile
din Muntenia între 10 – 12 noiembrie 1916, Bătălia de pe Argeş
şi Neajlov. Operaţiunile din zilele de 12 – 15 (inclusiv) noiembrie
1916, Operaţiunile din Dobrogea între 10 – 20 noiembrie 1916 şi
Retragerea. Situaţia în seara de 20 noiembrie 1916 și operaţiunile
din zilele de 21 – 27 (inclusiv) noiembrie 1916, concomitent cu
adunarea arhivelor şi a materialului documentar pentru Istoricul
evenimentelor din perioada 15 martie 1939 – 21 iunie 1941 şi al
Campaniei contra Rusiei Sovietice.
Până la 1 februarie 1943 a fost întocmit un ,,Istoric rezumativ
al raporturilor istorice dintre români și ruși pentru tineretul școlar”
și un altul, pentru școlile militare și s-au pus bazele ,,întocmirii
planului unui istoric al pregătirii de război a armatei noastre sub
Muzeul Militar Naţional, Parcul Carol
17 mai. Din ordin, Serviciul Istoric al Marelui Stat
Major predă Comisiei Aliate (Sovietice) de Control 258
dosare conţinând documentaţia creată de Armata Republicii
Moldoveneşti şi Sfatul Ţării.
31 decembrie. Secretariatul General al Ministerului de
Război informează Serviciul Istoric al Marelui Stat Major că
ministrul „a aprobat înfiinţarea Direcţiei Arhivelor Armatei
(pentru moment în embrion)”, alcătuită din: a. Direcţia
Arhivelor; b. Biroul regional al arhivelor la fiecare Subsecretariat
de Stat (Uscat, Aer, Marină, Înzestrare) şi comandamentele
teritoriale; în fapt, această structură nu a funcţionat.
1946, 17 februarie. Prin Ordinul general nr. 175,
ministrul de Război ordonă: „Se vor da, din arhivă, la cererea
scrisă a Comisiei Aliate (Sovietice) de Control în România
şi a delegaţilor săi de la comandamente, cercuri teritoriale şi
judeţe, orice documente”.
Iunie. Se procedează la centralizarea arhivelor
dispersate şi evacuate în timpul războiului. Procesul durează
până în iulie 1947.
9
studii/documente
toate raporturile, din 1921 – când
armata a trecut pe picior de pace –
până în 1941, la începerea actualului
război”.
Din ordinul Cabinetului Militar
al Conducătorului statului a fost
redactată lucrarea ,,Valoarea aportului
adus de forţele române în Bătălia de
la Odessa, în ansamblul dispozitivului
aliat de la aripa de Sud a frontului de
Est”50.
În timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, Serviciul
Istoric a avut în organică un Birou de Informaţii, care s-a străduit
să consemneze date importante despre mișcările extremiste,
ponderea și influenţa lor în societatea românească, despre riscurile
la care erau expuse depozitele de arhivă și patrimoniul Muzeului
Militar Naţional. Acest birou a făcut o descriere aproape completă
despre distrugerea arhivei aflată în două vagoane de tren,
bombardate la Turnu Severin în noaptea de 15/16 aprilie 1944.
Multe informaţii preţioase, care se regăsesc în fondul Serviciului
Istoric, se referă la arhiva predată comandamentelor sovietice după
12 septembrie 1944 şi la iniţiativa ofiţerilor din Serviciu de a copia
jurnalele de operaţii ale unităţilor înainte de a fi luate de sovietici.
Schimbările produse în Armata Română după 1945, inspirate de
noul aliat sovietiv prezent, inclusiv cu trupe, în România până în
anul 1958, au determinat modificări de structură și atribuţii și
la Serviciul Istoric. În aceste împrejurări, abia după 1960 a fost
reluată cercetarea unor teme de interes pentru istoria militară,
însă fără vigoarea și amploarea celor anterioare
războiului. Serviciul s-a concentrat să rezolve cu
precădere probleme administrative, de gestionare
a arhivelor și de explicare a evenimentelor de la 23
august 1944, a campaniei antihitleriste și a „frăţiei
de arme“ româno-sovietice51.
Revenirea, de la 1 mai 2006, la denumirea
de Serviciul Istoric al Armatei, consacrată tuturor
instituţiilor similare din armatele ţărilor membre
NATO – a reprezentat o reparaţie necesară,
de recuperare a unei tradiţii onorante dar și de
restabilire a domeniului de responsabilitate în
conformitate cu exigenţele conservării, cercetării
și valorificării tezaurului arhivistic și a tradiţiilor
militare ale Armatei României.
1947, 15 iulie. Sunt înfiinţate depozite regionale de
arhivă, potrivit noii organizări teritoriale pe regiuni militare.
Fiecărei regiuni militare îi corespundea câte un depozit, cu
dislocarea la: Timişoara – pentru Regiunea l; Bucureşti –
pentru Regiunea II; Floreşti-Cluj – pentru Regiunea III;
Bârlad – pentru Regiunea IV. În aceste depozite se centralizau
arhivele de la comandamentele, unităţile şi formaţiunile de
pe teritoriul respectiv, cu excepţia unităţilor şi formaţiunilor
direct subordonate Ministerului Apărării Naţionale, precum
şi a unităţilor aero şi de marină, care predau documentaţia la
Depozitul de Arhivă al Ministerului Apărării Naţionale.
20 septembrie. Ministrul Apărării Naţionale ordonă
ca „toate comandamentele, unităţile şi formaţiunile armatei,
inclusiv acelea care se găsesc sub directa conducere a
Ministerului Apărării Naţionale (direcţii, inspectorate
generale etc.) vor lua măsuri, de îndată, pentru trierea
arhivelor aflate asupra lor sau în depozitele de arhivă în
subordine, din perioada 1 aprilie 1938 – 23 august 1944,
10
Activitatea de cercetare știinţifică a specialiștilor din sistemul
arhivistic militar s-a materializat în publicarea a numeroase
culegeri de documente, precum Istoria Statului Major General
Român. Documente. 1859 – 1947 (Editura Militară, Bucureşti,
1994), Şefii Marelui Stat Major Român. Destine la răscruce. 1941
– 1945 (Editura Militară, Bucureşti, 1995), Istoria Statului Major
General, 1859 -2004. Istorie şi transformare (Editura Centrului
Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2004), Armata Română
şi Răscoala din 1907 (Editura Militară, Bucureşti, 2008), Armata
Română şi Unitatea Naţională (Editura Pământul, Piteşti, 2008),
Înzestrarea Armatei Române, vol. I 1919 – 1930 (Editura Academiei
Tehnice Militare, Bucureşti, 2000) şi vol. II 1931- 1935 (Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2008), la care
s-au adăugat, la împlinirea unui secol şi jumătate de la înfiinţarea
S.M.G., volumul Statul Major General în arhitectura organismului
militar românesc (Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,
București, 2009), prima Enciclopedie a Armatei României (Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009) şi Albumul
Armatei României (Editura Militară, București, 2009).
De asemenea, membrii consiliului știinţific al S.I.A.
asigură apariţia trimestrială, din anul 1998, a revistei „Document
– Buletinul Arhivelor Militare Române”, iar din anul 2009, a
,,Calendarului tradiţiilor militare”.
În scopul perfecţionării și amplicării cercetării știinţifice și a
promovării imaginii Armatei României în ţară și peste hotare, S.I.A.
promovează parteneriate de colaborare cu Academia Română,
Arhivele Naţionale, facultăţile de istorie din cadrul Universităţilor
din București, Iași, Craiova, Constanţa și Pitești,
Biblioteca Naţională a României, Institutul de
Studii Politice de Apărare și Istorie Militară,
Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, Muzeul
Militar Naţional ,,Regele Ferdinand I”, Muzeul
Aviaţiei, Muzeul Marinei Române ș.a. De
asemenea, specialiștii instituţiei organizează anual
sesiuni de comunicări știinţifice, mese rotunde,
dezbateri tematice și călătorii de studii cu prilejul
Zilei Serviciului Istoric al Armatei (17 martie) și
Zilei Arhivelor Militare (26 iulie) și participă cu
regularitate la prestigioase manifestări știinţifice
organizate pe plan naţional, precum și la congresele
Comisiei Internaţionale de Istorie Militară.
în scopul de a scoate din dosare piesele cu caracter fascist şi
(sau) antisovietic”.
1949, 18 martie. Serviciul Istoric al Marelui Stat
Major se transformă în Secţia 11 Istoric.
6 iunie 1950 – 15 martie 1954
În cadrul Marelui Stat Major funcţionează Secţia
Arhive, în paralel cu Secţia 11 Istoric. Ulterior, misiunea
acestei secţii este preluată de Biroul Arhive din cadrul
Secţiei 11 Istoric.
1958, 8 septembrie – 15 noiembrie. Depozitul de
Arhivă al ministerului Forţelor Armatei este mutat din
localitatea Otopeni în comuna Pantelimon.
1959, 1 aprilie. Secţia Istoric îşi schimbă denumirea
în Secţia Istorie şi Geografie Militară, fiind subordonată
Direcţiei de Studii şi Cercetări Ştiinţifice, aflată în
compunerea Marelui Stat Major.
1960, 15 iunie – 31 decembrie. Depozitele regionale
de arhivă şi Depozitul de Arhivă al Ministerului Forţelor
1 (47) 2010 document

Un management arhivistic modern și ef icient
După Revoluţia din decembrie 1989, specialiștii și
cercetătorii din cadrul S.I.A., împreună cu arhiviștii din cadrul
Centrului de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice, au
îndeplinit misiuni de maximă responsabilitate privind preluarea
și conservarea unui volum impresionant de material arhivistic de
la diverse unităţi militare și instituţii desfiinţate în procesul de
restructurare și modernizare a organismului militar românesc.
În acest context, prin decizia S.M.G., au fost create trei Depozite
intermediare la nivelul Statului Major al Forţelor Terestre, Statului
Major al Forţelor Navale și Statului Major al Forţelor Aeriene și
un Depozit de arhivă tehnică.
Pentru facilitarea accesului cercetătorilor la fondurile de arhivă,
S.I.A. a organizat simpozionul internaţional cu tema ,,Confruntarea
cu secolul XXI – abordarea provocărilor din domeniul Arhivelor
Militare”52 (București, 4-8 septembrie 1996) și a publicat ,,Ghid
de orientare istorico-arhivistică asupra fondului creat de Consiliul
Superior al Apărării Ţării (Secretariat) (1924, 1927-1940)”,
București, 1996 și inventarele arhivistice bilingve ,,Structuri militare
române care au lucrat pentru aplicarea Convenţiei de Armistiţiu și
a Tratatului de Pace”, vol. I 1944-1948, Editura Militară, București,
1999 și Vol. II 1944-1947, București, 2000, în parteneriat cu
Biblioteca Congresului S.U.A.
Cercul Militar Naţional,
lansarea Enciclopediei Armatei României
Armate se contopesc într-o singură unitate, sub denumirea
„Depozitul de Arhivă al Ministerului Forţelor Armate”,
dislocată în garnizoana Râmnicu Sărat.
1961, 15 mai. Secţia Istorie şi Geografie Militară
devine structură independentă a Marelui Stat Major, în
urma desfiinţării Direcţiei de Studii şi Cercetări Ştiinţifice.
1962, 16 mai. Secţia Istorie şi Geografie Militară se
transformă în Secţia Studii Istorice a Marelui Stat Major.
1969, 1 septembrie. Atribuţiile Secţiei Studii Istorice
sunt preluate de două structuri nou înfiinţate: Institutul
de Istorie şi Teorie Militară şi Secţia Arhivelor Militare,
aceasta din urmă activând ca structură independentă în
cadrul Marelui Stat Major.
1970 – Este demarată operaţiunea de microfilmare a
documentelor valoaroase din arhiva Ministerului Apărării
Naţionale.
10 aprilie 1973 – 16 ianuarie 1974
Depozitul de Arhivă al Ministerului Apărării
document 2010 1 (47)
studii/documente
Începând cu anul 2008, S.I.A.
a realizat, în premieră naţională în
domeniul arhivistic, implementarea
sistemului informatic de asigurare a
managementului integrat al arhivelor
militare, menit să realizeze digitalizarea
și arhivarea în format electronic a
fondurilor de arhivă și facilitarea
cercetării știinţifice a patrimoniului
arhivistic militar naţional.
Concomitent, a fost gestionată activitatea de soluţionare a
unui volum impresionant de cereri din partea unor cetăţeni români
și străini privind eliberarea de certificate și adeverinţe necesare
stabilirii calităţii de veterani de război, luptători în formaţiuni
de rezistenţă, persecutaţi politic, încadraţi în detașamente de
lucru, salariaţi ai M.Ap.N. etc. Din 1991 până în prezent au fost
examinate și soluţionate peste 1.800.000 de cereri și s-au emis
peste 1.250.000 de certificate și adeverinţe.
Cercetarea patrimoniului arhivistic militar este deschisă
tuturor cercetătorilor români și străini la sediile Serviciului
Istoric al Armatei din București și Centrului de Studii și Păstrare
a Arhivelor Militare Istorice din Pitești, fondurile disponibile
pentru cercetare și informaţiile de interes public fiind prezentate
și pe site-ul instituţiei, la adresa www.defense.ro/sia/index.htm.
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I“
lansarea Albumului Armatei României
şi a numărului special al revistei Document
Naţionale este mutat din localitatea Râmnicu Sărat în
garnizoana Piteşti.
1980, 8 - 18 iulie. Reprezentanţi ai Secţiei Arhivelor
Militare participă la lucrările Conferinţei Internaţionale
de Istorie Militară din cadrul celui de-al XV-lea Congres
Internaţional de Ştiinţe Istorice desfăşurat la Bucureşti.
1982-1983 – Secţia Arhivelor Militare a asigurat
documentarea şi a acordat consultaţii de specialitate pentru
realizarea filmelor „Aşteptând un tren” (regia Mircea
Veroiu), „Pe malul stâng al Dunării albastre” (regia Malvina
Urşianu), care au ca subiect evenimentele din august 1944,
şi „Întoarcerea în iad” (regia Nicolae Mărgineanu), a cărui
acţiune se desfăşoară în timpul Primului Război Mondial.
1984, 1 iunie. Depozitul de Arhivă al Ministerului
Apărării Naţionale primeşte denumirea „Centrul de
Valorificare şi Păstrare a Arhivelor Militare”.
1992, 30 august – 5 septembrie. Specialişti din cadrul
Secţiei Arhivelor Militare participă, la Torino, la Congresul
11
studii/documente
NOTE
1
Comandor dr. Marian Moşneagu,
,,Serviciul Istoric al Armatei –
promotorul istoriografiei militare
naţionale”, în ,,Gândirea militară
românească”, nr. 5 septembrie-
octombrie 2009, pp. 109-117.
2
Ministru de Război între
12 octombrie 1863-12 aprilie 1864.
3
Printre lucrările de istorie militară
de referinţă pentru perioada de început a istoriografiei militare
naţionale se numără Locotenent Lascăr Panu, ,,Rezumat din
Istoria Armatei Române (1383-1888)”, Roman, 1889, Ioan
George Lahovari, ,,Genesa oştirei române 1830”, Bucureşti, 1893,
Sublocotenent M. Antonescu, ,,Tratat asupra armatei”, Bucureşti,
1893, ,,Istoricul Armatei Române”, 1902, Maior Ioan Popovici,
,,Organizaţia Armatei Române”, Vol. I şi II, Roman, 1902,
„Locotenent-comandor Constantin Ciuchi, ,,Istoria Marinei
Române în curs de 18 secole”, Tipografia Ovidiu, Constanţa,
1906, General Grigore Crăiniceanu, ,,Istoria Armatei Române”,
comunicare Academia Română, 1912, N. Ştefănescu-Iacint,
,,Războiul româno-bulgar”, Bucureşti, 1914, General M. Aslan,
,,Memoriu asupra căderii capului de pod Turtucaia”, Iaşi, 1918,
General Ion Popovici, ,,Bătălia de la Sibiu”, Roman, 1918,
C. Stere, ,,Marele Războiu şi politica României”, Bucureşti,
1918, General I. Culcer, ,,Note şi cugetări asupra campaniei din
1916”, Iaşi, 1919, General C. Găvănescu, ,,Războiul nostru pentru
Simpozionul itinerant „150 de ani de la înfiinţarea
Statului Major General“, Braşov 2009
Comitetului Internaţional al Arhivelor Militare. În anii
următori, participarea reprezentanţilor Arhivelor Militare
Române la reuniunile internaţionale de specialitate a devenit
o constantă a activităţii instituţiei.
1996, 4-8 septembrie. La Cercul Militar Naţional se
desfăşoară lucrările simpozionului internaţional „Arhivele
Militare în confruntarea cu secolul XXI”, organizat de
Secţia Arhivelor Militare, simpozion care se bucură de
participarea preşedintelui Comitetului Internaţional al
Arhivelor Militare şi a numeroşi reprezentanţi ai arhivelor
militare din ţările europene, SUA şi China. Comunicările
prezentate au fost reunite în volumul omonim apărut în
1997 la Editura Machiavelli.
1998, 1 martie. Pe baza experienţei europene în
domeniu şi a tradiţiilor militare româneşti, sistemul arhivistic
militar românesc se reorganizează, constituindu-seArhivele
Militare Române, în compunerea Statului Major General,
Centrul de Cercetare şi Păstrare a Arhivelor Militare
12
întregirea neamului”, Iaşi, 1919, C.R. Munteanu, ,,Bătălia de la
Mărăşeşti”, Bucureşti, 1919, General A. Stoenescu, ,,În ploaia
de gloanţe”, Bucureşti, 1919, Maior Răzvan Trăznea, ,,Mărăştii”,
Bucureşti, 1919, General Basarabescu, ,,Silistra-Turtucaia”,
Bucureşti, 1920, Contraamiral N. Negrescu, ,,Rolul Marinei în
războiul pentru întregirea neamului”, Bucureşti, 1920, Maior
Teodor Radu, ,,Vânătorii de munte”, Târgovişte, 1920, Mircea V.
Rădulescu, ,,Războiul neamului românesc”, Bucureşti, 1920, A.
Stegărescu, ,,Luptele din Dobrgea, câmpia Munteniei de jos şi din
jurul Mărăşeştilor”, Buşteni, 1920, Constantin Kiriţescu, ,,Istoria
Războiului pentru Întregirea României 1916-1919”, Editura
Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1921, General Constantin Ştefănescu-
Amza, ,,Istoric grafic al războiului neamului românesc”, Bucureşti,
1921, General C. Teodorescu, ,,Turtucaia”, 1921, General G.D.
Mărdărescu, ,,Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea
Budapestei”, Bucureşti, 1922, General A. Teodorescu, ,,Turtucaia,
studiu tactic şi cauzele înfrângerii”, Braşov, 1922, General
Alexandru Averescu, ,,Operaţiunile de la Flămânda”, Bucureşti,
1923, General Alexandru Averescu, ,,Bătălia de pe Argeş”, Ţara
Noastră, Cluj, 1923, Dr. G. Miron, ,,Note din războiul pentru
întregirea Neamului”, Bucureşti, 1923, Pr. N.V. Hodoroabă, ,,Din
războiul de întregire”, Iaşi, 1923, Mih. C. Vlădescu, ,,Generalul
Averescu, sămănătorul de ofensive”, Bucureşti, 1923, General
D. Iliescu, ,,Documente privitoare la războiul pentru întregirea
României”, Bucureşti, 1924, George Lungulescu, ,,Eroismul
cavaleriei române”, Bucureşti, 1924, General Sc. Panaitescu,
,,Turtucaia în războiul mondial”, Bucureşti, 1924, Alexandru
Dăscălescu, ,,Jurnal operativ de pe câmpul de războiu (cu Reg. 56
Infanterie. Antologie eroică)”, Roman, 1925, I. Ursu, ,,Generalul
Grigore Eremia”, Oradea Mare, 1925, M. Văgăonescu, ,,Viaţa
în războiu, însemnări zilnice de pe front 1916-1918”, Bucureşti,
1925, Colonel Laurenţiu Bârzotescu, ,,Armata Română”,
Bucureşti, 1926, Maior D. Georgescu, ,,Istoria Armatei Române”,
Bucureşti, 1928, Nicolae Iorga, ,,Istoria Armatei Româneşti”,
Bucureşti, 1930, Locotenent-colonel V. Nădejde, ,,Istoria Armatei
Române. Vol. I Din primele timpuri cunoscute până la întemeierea
Principatelor Române”, onorată cu premiul Academiei Române
,,Gheorghe Asache”, Tipografia ,,Cultura Românească“, Iaşi, 1930,
Locotenent-colonel V. Nădejde, ,,Centenarul renaşterii Armatei
Române (1830-1930)”, Tipografia ,,Cultura Românească”, Iaşi,
1930, General Ion I. Anastasiu, ,,Oastea română de-a lungul
veacurilor”, Tipografia M.St.M., 1933, Maior R. Dinulescu din
Marele Stat Major, ,,Armata modernă. Concepţiuni moderne în
organizarea armatelor”, Editura Ramuri, Craiova, lucrare premiată
Istorice şi depozitele intermediare de arhivă la structurile
principale din armată.
Octombrie. Vede lumina tiparului primul număr
al periodicului „Document-Buletinul Arhivelor Militare
Române”.
Decembrie. Este lansat, sub egida Arhivelor Militare
Române, volumul Armata Română în Revoluţia din
Decembrie 1989.
1999, 8 februarie. În cadrul unei manifestări cultural-
ştiinţifice desfăşutare la Cercul Militar Naţional sunt lansate
lucrările Îngheţ în plină vară şi Evenimentele din ianuarie
1941 realizate de specialiştii Arhivelor Militare Române
sub coordonarea istoricilor Valeriu Florin Dobrinescu şi,
respectiv, Gheorghe Buzatu.
2000, 28-30 iulie. În cadrul manifestărilor dedicate
sărbătoririi a 80 de ani de la înfiinţarea Centrului de
Studiere şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice (Ziua
Arhivelor Militare), la Piteşti are loc simpozionul „România
1 (47) 2010 document
 studii/documente
adiodifuziune(19361940),vicepreşedin
Simpozionul itinerant „150 de ani de la înfiinţarea te şi administrator delegat al Societăţii
Statului Major General“, Constanţa 2009 de Industrie Chimică (1940-1944) şi
preşedinte al Sindicatului Agricol de
Ilfov (1944-1946). A decedat la 13
februarie 1964, la Bucureşti.
21
S.I.A., fond Microfilme, P II 1
640, c. 751.
22
Ibidem, c. 752.
23
Ibidem, c. 754.
24
Şeful Statului
Major General între 3 decembrie 1913-
1 aprilie 1914, 1 aprilie-8 octombrie 1918 şi 1 aprilie 1920-8 mai
1923.
25
S.I.A., fond Microfilme, P II 1 640, c. 756-758.
26
Ibidem, P II 1 640, c. 767.
de Academia Română ş.a. 27
Ibidem, P II 1 606, c.759-760.
4
,,Monitorul Oastei”, vol. II/1864, pp. 44-46. 28
Ibidem, f. 272.
5
Serviciul Istoric al Armatei (în continuare se va cita S.I.A.), 29
Ibidem, c. 724-725.
Registrul Istoric al Marelui Stat Major, fila 24. 30
Ibidem, P II 1 524, c. 355-356.
6
S.I.A., fond Microfilme, rola R.S.E.M. 1208, c. 130. 31
S.I.A., Registrul Istoric al Marelui Stat Major, f. 273.
7
S.I.A., Registrul Istoric al Marelui Stat Major, f. 30. 32
Ibidem, f. 283.
8
Ibidem, f. 73. 33
Registrul istoric al Marelui Stat Major. Primul şef al Secţiei a
9
Ibidem, f. 99. VI-a Istoric a fost colonelul (general din ianuarie 1926) Constantin
10
Ibidem, f. 110. Tănăsescu.
11
Ibidem, f. 116. 34
Luminiţa Giurgiu, Manuel Stănescu, Lucian Drăghici,
12
Ibidem, f. 124. Cornel Ţucă, ,,În slujba muzei Clio. O istorie a Serviciului Istoric
13
Ibidem, f. 137. al Marelui Stat Major 1920-1945”, Editura Centrului Tehnic-
14
Ibidem, f. 139. Editorial al Armatei, Bucureşti, 2006, p. VII.
15 35
Ibidem, f. 145. S.I.A., Registrul Istoric al Marelui Stat Major, f. 299-300.
36
16
Ibidem, f. 151. Ibidem, f. 318.
37
17
Ibidem, f. 157. Ibidem, f. 322.
38
18
Ibidem, f. 166. Ibidem, f. 349.
39
19
Ibidem, f. 185. Ibidem, f. 459.
40
20
Constantin Ştefan s-a născut la 23 iulie 1875, la Budeşti, Ibidem, f. 624.
41
judeţul Călăraşi. Prin Jurnal al Consiliului de Miniştri, în anul 1904 Arhivele Militare Române (în continuare se va cita A.M.R.),
i s-a aprobat să-şi adauge la numele său patronimic de Ştefănescu, fond 948/52d, dosar nr. 152, f. 2.
42
pe acela de Amza (după mama). A absolvit clasele primare la Generalul Grigore Constandache, fost şef al Serviciului
Şcoala Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român, Şcoala Istoric între 1928-1936, a fost membru al Academiei de Ştiinţe şi
Fiilor de Militari din Iaşi. Încadrat în Regimentul 1 Geniu, între al Societăţii de Arheologie şi Numismatică iar din luna februarie
anii 1903-1905 a fost trimis de Ministerul de Război în Austria 1928, membru în consiliul de conducere al Muzeului Militar
la Batalionul 6 Imperial de Pionieri din Klosternenburg, servind Naţional. A publicat ,,Cavalerismul, originea şi evoluţia sa” (1931),
cu gradul de locotenent în armata austro-ungară. A îndeplinit ,,Problema responsabilităţilor războiului 1914-1916” (1933),
funcţiile de inspector general al Armatei şi apoi ministru de Război ,,Reflecţiuni asupra şefului” (1933), ,,Problema războiului” (1936),
,,Fiinţa şi rostul Istoriei” (1936) ş.a.
în guvernul Iorga (1931-1932). A fost preşedinte al Societăţii de R

în ecuaţia păcii şi dictatului”, la care participă importante
personalităţi ale istoriografiei româneşti. În anii următori,
desfăşurarea simpozioanelor ştiinţifice organizate cu prilejul
Zilei Arhivelor Militare şi editarea în volum a comunicărilor
susţinute cu această ocazie au devenit tradiţionale.
11 decembrie. Arhivele Militare Române îşi schimbă
denumirea în Serviciul Arhivistic Militar.
2002, 1 aprilie. Serviciul Arhivistic Militar se
transformă în Serviciul Arhive şi Documentare Militară.
2006, 20 aprilie. La Cercul Militar Naţional au loc
lucrările simpozionului ştiinţific cu tema „90 de ani de la
intrarea României în P rimul război Mondial”. Organizat
de Serviciul Arhive şi Documentare Militară, la acest
simpozion au participat academicienii Dinu C. Giurescu
şi Florin Constantiniu, alături de numeroşi istorici de
prestigiu. Cu acest prilej a fost lansat volumul În slujba
muzei Clio. O istorie a Serviciului Istoric al Marelui Stat
Major 1920-1945. 1 mai. Serviciul Arhive şi Documentare
Militară devine Serviciul Istoric al Armatei, revenindu-se
astfel la denumirea tradiţională a acestei structuri a Armatei
României.
11 octombrie. La sediul Serviciului Istoric al Armatei
s-au desfăşurat lucrările simpozionului cu tema „Istoriografia
militară românească în vremuri de tranziţie” la care au
participat importanţi istorici militari.
2007, 14-15 mai. Serviciul Istoric al Armatei
desfăşoară o călătorie de studii în zona Rucăr-Bran, având
ca scop evocarea eroicelor bătălii purtate de armata română
în această regiune în toamna anului 1916.
25-26 octombrie. Are loc o călătorie de studii pe
itinerarul Bucureşti-Constanţa-Babadag-Tulcea-Bucureşti,
având ca temă „Luptele purtate de Armata Română în
toamna anului 1916 în Dobrogea”.
2008, 14-15 mai. Serviciul Istoric al Armatei
desfăşoară călătoria de studii cu tema „De la idealul paşoptist
la înfăptuirea Marii Uniri” pe itinerarul Bucureşti-Alba
Iulia-Câmpeni-Ţebea-Deva-Sibiu-Bucureşti. La Cercul

document 2010 1 (47) 13

studii/documente
43
A.M.R., fond 948/53d, dosar nr. 337, f. 11.
44
A.M.R., fond 948/52c, dosar nr. 43, f. 156.
45
Maior loan Th. Dumitru, ,,Muzeul Militar Naţional –
Secţiunea Mărăşeşti”, în „Buletinul Muzeului Militar Naţional”,
Anul II, nr. 3-4/1938-1939.
46
A.M.R., fond 948/52d, dosar nr. 304, f. 8.
47
A.M.R., fond 948/52d, dosar nr. 302, f. 84.
48
„România”, 30 iulie 1938.
49
Pentru detalii, vezi subcapitolul ,,Istoria militară”, în ,,Din
trecutul ,,României Militare” cu prilejul comemorării a 75 de ani
la apariţia ei în viaţa armatei 1864-1938”, Bucureşti, 1939, pp.
244-260.
50
S.I.A., fond Marele Stat Major. Serviciul Istoric, dosar
nr. 852/1942, f. 2-5.
51
Chiar şi în aceste condiţii, istoriografia militară s-a îmbogăţit
cu lucrări memorabile, precum ,,Războiul pentru independenţa
naţională, 1877-1878. Documente militare”, Editura Militară,
1971, Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, ,,Contribuţii la Autoevaluarea Serviciului Istoric al Armatei, 2009
istoria Marinei Române. Vol. I din cele mai vechi timpuri până
în 1918”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979,
Petre Zaharia, colonel Emanoil Ene, colonel Florea Pavlov,
monografiile general-locotenent Ion Şuţa, ,,Infanteria română”,
,,Istoria armei geniu din armata română”, Editura Militară,
vol. I, Editura Militară, 1982, colonel dr. Gheorghe Romanescu,
1995, ,,Logistica armatei române în Al Doilea Război Mondial.
colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel Mihai Cucu, colonel Ioan
Campania din Vest (23 august 1944-9 mai 1945), Bucureşti, 1995,
Popescu, ,,Istoria infanteriei române”, vol. I, Editura Ştiinţifică
Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I . Şcafeş, Cornel
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, Florin Zăgănescu, ,,Aviaţia”,
Andonie, Ioan Dănilă, Romeo Avram, ,,Armata Română 1941-
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, ,,România în
1945”, Editura RAI, Bucureşti, 1996, Cornel I. Scafeş, Horia Vl.
primul război mondial”, Editura Militară, 1986, ,,Istoria trupelor
Şerbănescu, Cornel Andonie, Ioan I . Şcafeş, ,,Armata Română în
de grăniceri”, Editura Militară, 1987, ,,România în anii celui de-
Războiul de Independenţă 1877-1878”, Editura Sigma, Bucureşti,
al Doilea Război Mondial”, vol. I-III, Editura Militară, 1989,
2002, albumele ,,Armata Română în Al Doilea Război Mondial.
,,Istoria militară a poporului român”, vol. I-VI, Editura Militară,
Romanian Army in World War II”, Editura Meridiane, Bucureşti,
1984-1989, colecţia ,,File din istoria militară a poporului român”,
1995, ,,Marina Română în Al Doilea Război Mondial. Romanian
,,Istoria Artileriei Române”, Editura Militară, Bucureşti, 1977,
Navy in World War II”, Editura Modelism, Bucureşti, 1996
urmate, după 1990, de George Petre, Ion Bitoleanu, ,,Tradiţii
ş.a.m.d.
navale româneşti”, Editura Militară, 1991, Colonel Vasile Pricop, 52
colonel Gheorghe Suman, colonel Marin Zaharia, ,,Epopeea ,,Confruntarea cu secolul XXI – abordarea provocărilor din
vânătorilor de munte din armata română”, Editura Militară, 1992, domeniul Arhivelor Militare”, Bucureşti, 4-8 septembrie 1996, cu
General-maior ing. Constantin Nicolescu, ,,Transporturile şi un Cuvânt înainte de general de corp de armată Dumitru Cioflină,
comunicaţiile în armata română”, Editura Militară, 1992, colonel Editura Machiavelli, Bucureşti, 1997.

ABOUT ROMANIAN ARMY PAST, AT PRESENT TIME AND FUTURE –

captain (N.) Marian Mosneagu, Ph.D
Since its creation in 1867, the evolution of Army Historical Service is identical with the one of Romanian Army.
Indifferent the name that it had during time, the institution managed the whole army documentary patrimony.
Keywords: Army Historical Service, military historians, editorial policy, archives management, historiography.

Militar din Alba Iulia specialiştii Serviciului Istoric al
Armatei au susţinut comunicări în cadrul unei manifestări
ştiinţifice dedicate Revoluţiei de la 1848 şi Marii Uniri de
la Alba Iulia.
25-26 iulie. În cadrul simpozionului desfăşurat la
Piteşti cu ocazia sărbătoririi Zilei Arhivelor Militare şi
dedicat aniversării a 90 de ani de la Marea Unire a fost lansat
volumul de studii Armata Română şi Marea Unire elaborat
sub egida Serviciului Istoric al Armatei şi al Centrului de
Studiere şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice.
24-26 septembrie. Pe parcursul călătoriei de studii
organizată de Serviciul Istoric al Armatei s-au desfăşurat
simpozioanele: „Simbioza dintre Armată şi Biserică în
tradiţia spiritualităţii naţionale” (Centrul de Pregătire pentru
Geniu „Panait Donici”, Râmnicu Vâlcea), „Civilizaţia şi
cultul navigaţiei la Dunărea de Sus” (Liga Navală Română,
Drobeta-Turnu Severin) şi „Aspecte militare ale Revoluţiei
de la 1848 din Ţara Românească” (Cercul Militar din
Craiova).
2009 Martie-octombrie. În cadrul manifestărilor
dedicate sărbătoririi a 150 de ani de la înfiinţarea Statului
Major General, Serviciul Istoric al Armatei a organizat
şi desfăşurat simpozionul itinerant cu tema „Statul
Major General – 150 de ani de la înfiinţare”, găzduit de
cercuri militare şi instituţii de învăţământ militar din
Buzău, Focşani, Craiova, Curtea de Argeş, Piteşti, Breaza,
Braşov, Făgăraş, Mangalia, Constanţa. Au fost prezentate
comunicări ştiinţifice privind momentele de răscruce din
istoria Statului Major General şi au fost lansate publicaţiile
recent editate de Serviciul Istoric la Armatei.
9-10 noiembrie. Cu ocazia manifestărilor festive
prilejuite de sărbătorirea a 150 de ani de la înfiinţarea
Statului Major General, la Cercul Militar Naţional şi
respectiv Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”
sunt lansate lucrările Enciclopedia Armatei României,
Albumul Armatei României şi primul număr al publicaţiei
Calendarul tradiţiilor militare, realizate sub egida Serviciului
Istoric al Armatei. Dedicate acestei importante aniversări,
lucrările reprezintă veritabile premiere în istoriografia
militară românească.
LUCIAN DRĂGHICI

14 1 (47) 2010 document


DIN GALERIA COMANDANŢILOR
SERVICIULUI ISTORIC AL ARMATEI
Atunci când
evaluăm, din punct de
vedere profesional, o
instituţie, plecăm de la
calitatea componenţilor
ei, de la concepţiile
deja aplicate sau care
se regăsesc în proiecte
General de viitor concepute cu
de brigadă acribie şi pasiune, în
Laurentiu acelaşi timp. Dincolo
Bârzotescu, de asta, există însă şi
şef al faptele predecesorilor,
Serviciului realizările lor aruncând
Istoric
o rază de lumină
din trecut asupra
între 1921-1927 prezentului, motiv de
justificată mândrie dar
şi imbold pentru a păstra (cel puţin!) tradiţia unei competenţe
care transcede timpul. Serviciul Istoric al Armatei a fost un
„organism viu”, cu o dinamică marcată de „desprinderi”,
„înglobări”, în funcţie de atribuţiile pe care autorităţile
timpului înţelegeau să le pună în sarcina instituţiei. Dincolo
de transformările ei succesive, spiritul de solidaritate
profesională şi pasiune pentru studiu a rămas viu şi el trebuie
conservat şi încredinţat mai departe generaţiilor ce vor veni.
„Omul sfinţeşte locul”, spune o veche zicală românească,
iar Serviciul Istoric a Armatei a avut parte, de-a lungul
vremii, de comandanţi destoinici. Să aruncăm o scurtă privire
asupra celor care, prin munca lor, au contribuit decisiv nu
doar la cercetarea istoriei militare, ci şi la procesul amplu de
modernizare a organismului militar românesc.
Între 1867 şi 1892, diferitele Secţii ale Marelui Stat
Major care aveau, printre alte atribuţii, şi pe cele referitoare la
problemele cu caracter istoric şi de conservare a documentelor,
au fost conduse de coloneii Ioan Argentoianu, Iacob
Lahovari, Constantin Brătianu. Din 1892, la secţia I (biroul
3) a Marelui Stat Major se prevedea şi istoricul campaniilor,
şefi ai acestei secţii fiind coloneii Alexandru Carlaţeanu,
Gheorghe Nistorian, Ioan Borănescu şi Remus Boteanu.
Începând cu anul 1899, Biroul 3 din Secţia I se ocupa şi cu
Istoricul campaniilor şi marile operaţiuni ale armatei, secţia
fiind condusă de colonelul (viitorul mareşal) Alexandru
Averescu. Din anul 1903 problemele de ordin istoric trec de
la secţia I-a la secţia a II-a. Prin ordinul de zi nr. 51 din 14
mai 1919 s-a organizat primul birou istoric, parte a secţiei
a III-a, condus de colonelul Constantin Ştefănescu-Amza,
unul dintre întemeietorii viitorului Muzeu Militar Naţional.
Actul de naştere ca structură de sine stătătoare a
Serviciului Istoric este semnat la 1 aprilie 1920, când, pe baza
referatului nr. 224 din 28 martie 1920, este înfiinţată Secţia
a VI-a istoric a Marelui Stat Major. Primul comandant,
colonelul Constantin Tănăsescu, era născut la 26 noiembrie
1875, la Târgovişte, iar după plecarea din fruntea Secţiei VI
istoric a condus Regimentul 22 artilerie, Brigada 4 artilerie,
Divizia 8 şi 2 infanterie. Generalul Nicolae Samsonovici
aprecia, în 1920, că este mulţumit „de modul cum [colonelul
Tănăsescu] îşi îndeplineşte serviciul. Această secţie a avut mai
întâi nevoie de a fi organizată, căci aşa cum se găsea înainte
de aprilie 1920 nu corespundea scopului pentru care a fost
creată. Colonelul Tănăsescu şi-a dat toată osteneala pentru
organizarea ei şi a reuşit; acum, funcţionează în destul de
document 2010 1 (47)
studii/documente
MANUEL STĂNESCU1
bune condiţiuni, bineînţeles, în raport cu mijloacele restrânse
de local, personal şi material ce are la dispoziţie”2.
Următorul şef al Secţiei a VI-a istoric (din 1922, Secţia
a VIII-a), colonelul Laurenţiu Bârzotescu (din 1926, general
de brigadă), la conducerea instituţiei între 1921 şi 1927, a
fost una dintre personalităţile care şi-a pus amprenta decisiv
asupra instituţiei. Născut la 17 august 1879, în comuna
Miceşti din judeţul Muscel, Laurenţiu Bârzotescu absolvise,
în 1899, Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie şi urmase,
în anii 1904-1906, un stagiu de pregătire în armata austro-
ungară, în Regimentul de Infanterie „Leopold al II-lea,
Regele Belgiei”, unde, potrivit aprecierilor comandantului
regimentului, colonelul Ştefan Vucetici, dobândise „simpatia
şi stima corpului ofiţeresc”. Absolvent al Şcolii Superioare
de Război, în 1908, unde avea să se întoarcă, în rândurile
corpului profesoral de astă dată, între anii 1922-1925,
Laurenţiu Bârzotescu a ţinut cursuri la Şcoala Pregătitoare
şi la Şcoala Specială ale armei cavalerie şi la Centrul de
Instrucţie (cursuri pregătitoare pentru ofiţerii superiori),
preocuparea sa majoră fiind studierea Primului Război
Mondial şi a participării armatei române în Războiul de
Întregire (obiectiv principal al Serviciului Istoric), dar şi a
Războiului ruso-japonez, din anii 1904-1905. În al doilea
deceniu interbelic, generalul Bârzotescu s-a dedicat găsirii
unor soluţii optime pentru problemele de recrutare, în
funcţia de director al Comandamentelor Teritoriale (1933-
1937), iar în iunie 1941, când România intră în război, el
este administrator al moşiilor armatei, culegând calde cuvinte
de apreciere din partea generalului Nicolae Şova, la venirea
acestuia în funcţia de secretar general al Ministerului Apărării
Naţionale. A publicat puţin, majoritatea lucrărilor întocmite
fiind de uz intern, aşa cum a fost cazul unui volum despre
armata română – „în trecut şi în prezent” – realizat pentru
Ministerul Afacerilor Străine sau a raportului întocmit la
Ministerul Finanţelor cu privire la situaţia creată României
în problema reparaţiilor de război şi a datoriilor interaliate3.
Este suficient să aruncăm o privire în aprecierile de
serviciu (foile calificative, după formula din epocă), în care
au fost consemnate de şefi importantele sale contribuţii, dar
şi să lecturăm rapoartele întocmite de acesta sau metoda de
lucru pusă la punct în cadrul Serviciului, pentru a înţelege
rolul său cu privire la structurarea, pe secţii şi pe birouri, a
Serviciului Istoric, organizarea arhivei şi a echipelor destinate
pentru realizarea monografiei dedicate participării României
la Primul Război Mondial,
precum şi coordonarea
Muzeului Militar Naţional,
aşezat – potrivit aprecierilor
de serviciu întocmite de
şefii generalului – „pe
calea prevăzută de legi şi
regulamente”.
O altă personalitate
marcantă, care a lucrat timp
de 10 ani în structurile
Serviciului Istoric (majori-
tatea în funcţia de şef al
Biroului Studii şi Arhive)
a fost generalul de brigadă
General de brigadă
Alexandru Ioaniţiu. În Constantin Miltiade,
noiembrie 1931 a părăsit şef al Serviciului Istoric
Serviciul Istoric având între 1936-1937
gradul de locotenent-
15
studii/documente
colonel. Ulterior a comandat
Regimentul 1 Artilerie Grăniceri
şi apoi a fost încadrat la Secţia
Coordonare a Apărării Ţării din
Marele Stat Major. În perioada
februarie 1939-septembrie 1940
a condus Şcoala Superioară de
Război. La 6 septembrie 1940
a fost numit şeful Marelui
Stat Major şi, începând din 22
iunie 1941, până la tragica sa
moarte, la 17 septembrie 1941,
a îndeplinit funcţia de şef al
Marelui Cartier General, poziţie
în care a contribuit la conceperea
planurilor de operaţii ale
General de brigadă armatei române. L-a secondat în
Traian Georgescu, permanenţă pe front pe generalul
şef al Serviciului Istoric Ion Antonescu, atât în operaţiile
între 1942-1944 pentru eliberarea Basarabiei, cât şi
în operaţia Armatei 4 la Odessa.
Unul dintre cei mai longevivi şefi ai Serviciului Istoric (între
1928 şi 1936) a fost colonelul (din 1928, general de brigadă)
Grigore Constandache. Născut la 30 septembrie 1875, în
Bucureşti, absolvise în 1897 Şcoala de Ofiţeri de Infanterie şi
în 1913 Şcoala Superioară de Război. A fost şef al Serviciului
Istoric în anii 1928-1936, membru al Academiei de ştiinţe şi
al Societăţii de Arheologie şi Numismatică şi, din februarie
1928, membru în consiliul de conducere al Muzeului
Militar Naţional. Apreciat pentru pregătirea sa militară şi
excepţionalele calităţi intelectuale, generalul Constandache a
continuat, după trecerea sa în rezervă, în 1934, să contribuie
la evoluţia Serviciului Istoric, în calitate de consilier tehnic al
şefului acestui Serviciu. A publicat mai multe lucrări, dintre
care amintim: Cavalerismul, originea şi evoluţia sa (1931);
Problema responsabilităţilor războiului, 1914-1916 (1933);
Reflecţiuni asupra şefului (1933); Problema războiului (1936);
Fiinţa şi rostul Istoriei (1936). Sub conducerea sa, realizarea
monografiei consacrate participării României la Primul
Război Mondial, practic cea mai dificilă întreprindere a
Serviciului Istoric, a continuat în ritm intens. Considerată
de Nicolae Iorga „bine făcută din punct de vedere militar” şi
prin intermediul căreia se puteau cunoaşte „toate mişcările
de trupe, toate succesele şi toate neizbânzile”4, lucrarea fusese
structurată în 6 volume, din care primul a apărut în 1934,
până în 1944 fiind publicate doar 3 volume. Tot generalul
Constandache a elaborat o metodă de lucru pentru personalul
Serviciului Istoric, surprinzător de modernă. Sumă de percepte
şi îndrumări, metoda propusă vădea preocupare pentru analiza
minuţioasă a documentelor disponibile, inclusiv a mărturiilor
participanţilor la evenimente – receptate însă cu spirit critic
şi prin confruntare continuă – pentru obiectivitate şi o largă
privire comparativă şi, nu în ultimul rând, sublinia atenţia
care ar trebui acordată formei de redactare – una sobră, „fără
prea multe figuri de stil”, dar suficient de atractivă pentru
publicul interesat să-şi explice şi să înţeleagă modul în care
evenimentele descrise au influenţat, într-un fel sau altul,
evoluţia unui fenomen mai amplu5.
Până la război şi în timpul acestuia, Serviciul a fost
încadrat cu ofiţeri şi specialişti de o valoare recunoscută,
foarte preţuiţi între ofiţerii din Marele Stat Major. În afara
lui Grigore Constandache, generalilor de brigadă Constantin
Miltiade (şef al Serviciului între 1936-1937),Traian Georgescu
(1942-1944), Ioan Iucăl (1945-1946) şi colonelului Victor
Renescu (şef al Serviciului între 1937 şi 1939), instituţia a
fost tot timpul încadrată cu militari de elită (viitorul general
Alexandru Ioaniţiu, deja amintit, Gheorghe Rozin, Scarlat
Momiceanu) şi şi-a asigurat colaborarea generalilor Radu
R. Rosseti, Nicolae Alevra şi Ion Sichitiu. Savantul Nicolae
Iorga a fost membru de onoare al Consiliului de conducere
al Muzeului Militar Naţional, iar în anii dificili ai celui
16
de-al doilea război mondial, Serviciul Istoric a beneficiat de
colaborarea istoricilor Constantin C. Giurescu, Gheorghe
Brătianu şi Victor Papacostea.
Tot în anii războiului Serviciul a avut şansa de a avea
în fruntea sa ofiţeri de mare probitate profesională precum
colonelul Constantin Nicolau (aflat în două rânduri în
fruntea Serviciului Istoric) şi generalul de brigadă Nicolae
Gorsky (la conducerea instituţiei între 1944-1945). Primul
se născuse la 17 februarie 1893 în comuna Şerbeşti, judeţul
Neamţ şi în 1914 absolvise Şcoala Militară de Infanterie, iar
în 1918 Şcoala Specială de Mitraliere a Armatei de Nord.
În 1925 a absolvit Şcoala Superioară de Război. Colonelul
Constantin Nicolau a depus o activitate laborioasă în
răstimpul în care s-a aflat la Serviciul Istoric. „Lucrările sale
sunt caracterizate printr-un fond ştiinţific militar temeinic
şi o conştiinciozitate exemplară în executarea lor, dând
o mare atenţie executării şi clasării documentelor pentru
a corespunde adevărului istoric.” A lucrat la întocmirea
volumului IV al lucrării „România în Războiul Mondial
(1916-1919)”, dedicat perioadei noiembrie-decembrie
1916, la descrierea operaţiunilor armatei române din 1941,
a întocmit un studiu comparativ între campania din 1916-
1919 şi cea din anii 1941-1942. În perioada noiembrie 1943-
mai 1944 a contribuit la operaţiunile de mutare a arhivei
istorice a armatei în zonele evacuare, continuând, în paralel,
redactarea capitolului „Retragerea spre Moldova” din volumul
IV al istoricului Războiului de Reîntregire. A exercitat
funcţia de şef al Serviciului Istoric în perioada 2 septembrie-
31 octombrie 1944, când a întocmit proiectul de reorganizare
a serviciului. Generalul Gheorghe Mihail în foaia calificativă
îl propunea pentru avansare la gradul de general, propunere
respinsă de Consiliul Superior al Armatei6. Născut la 28
iunie 1893, la Tulcea, generalul de brigadă Nicolae Gorsky
a absolvit Şcoala Militară de Infanterie în 1915 şi Şcoala
Superioară de Război în 1924. În perioada 24 aprilie-25
octombrie 1927 a efectuat un stagiu de pregătire la Centrul
de instrucţie al infanteriei de la Versailles şi la cursul practic
de tragere al infanteriei de la Châlons. De la 1 noiembrie
1927 la 1 mai 1928 a făcut stagiu la Regimentul 24 Infanterie
de la Versailles. În perioada 1 noiembrie 1934 - 1 noiembrie
1935 a efectuat un stagiu în armata poloneză.
A îndeplinit funcţiile de şef al Biroului 2 Informaţii
(1 octombrie 1930-1 octombrie 1932), comandant al
Regimentului 12 Dorobanţi (1 aprilie 1939-1 aprilie 1941),
şeful statului major al Corpului 3 Armată (1 aprilie 1941-20
martie 1943), comandant al Diviziei 14 infanterie (20 martie
1943-1 ianuarie 1944) şi al Brigăzii 14 Infanterie (1 ianuarie
1944-22 iunie 1944). La 23 iunie 1944 preia „comanda
permanentă” a Diviziei 14 infanterie.
În iunie 1940, colonelul, pe atunci, Nicolae Gorsky a
fost „unul dintre comandanţii care au făcut o figură frumoasă
în tragedia evacuării Basarabiei prin fermitatea cu care şi-a
comandat regimentul şi prezenţa sa continuă în mijlocul
trupelor.”
În 1933 (sau 1932) a publicat „Călăuza tactică pentru
lupta infanteriei”, iar în anii 1936-1937 a fost profesor-ajutor
la Şcoala Superioară de Război (cursul „Tactica infanteriei”).
General Grigore Constandache alături de membri ai Consiliului
de conducere al Muzeului Militar în al doilea deceniu interbelic
1 (47) 2010 document
 studii/documente

Schimbările produse în 1941 – 1945; România – o fereastră în cortina de fier; Îngheţ

armată după 1945, inspirate
de noul aliat prezent, inclusiv
cu trupe, în România, au
determinat modificări de
structură şi atribuţii şi la
Serviciul Istoric. Abia după
1960 vor fi reluate, cu infinite
precauţii, teme de interes
pentru istoria militară, fără
spiritul şi amplitudinea
Colonel Constantin Nicolau, celor anterioare războiului.
şef al Serviciului Istoric
Serviciul s-a concentrat să
între 1942 şi 1945
rezolve cu precădere probleme
administrative, de gestionare a
arhivelor şi de explicare a evenimentelor de la 23 august 1944,
a campaniei din Vest şi a „frăţiei de arme” româno-sovietice. În
1970, un grup important de ofiţeri din Serviciu au format, în
afara Marelui Stat Major, o structură de cercetare în domeniul
teoriei şi istoriei militare care a evoluat pe coordonate
complexe, cu rezultate meritorii (numit acum Institutul de
Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară). Confruntaţi
cu provocările generate de schimbarea fundamentală produsă
de evenimentele din decembrie 1989, arhiviştii şi cercetătorii
din Serviciu au primit misiuni de maximă responsabilitate
în prelucrarea şi păstrarea unui volum important de material
documentar nemilitar, de la instituţii desfiinţate. Serviciul
Istoric (devenit Secţie Arhive, apoi Serviciul Arhivistic Militar
şi Serviciul Arhive şi Documentare Militară) şi-a menţinut
atribuţiile de bază stabilite de Marele Stat Major (ca secţie în
compunerea acestuia sau ca Serviciu în subordinea Statului
Major General). Un aport important în evoluţia Serviciului
l-a avut colonelul dr. Alexandru Oşca, născut la 30 septembrie
1950 în comuna Sadova, judeţul Dolj. Absolvent al Şcolii
Militare de Ofiţeri Activi de Transmisiuni (1970-1973) şi
al Academiei de Înalte Studii Militare, Facultatea Interarme
(1993-1995), Alexandru Oşca a condus Serviciul între 1992 şi
2005. Între 1988 şi 1993 a urmat studiile Facultăţii de Istorie
a Universităţii Bucureşti, în 2001 obţinând titlul de doctor cu
lucrarea România şi Înţelegerea Balcanică (Convenţii militare)..
Ca o încununare a activităţii sale, prin eforturi susţinute, a
reuşit – de la 1 mai 2006 – să redenumească instituţia cu
titulatura interbelică de Serviciul Istoric al Armatei, oferind
acesteia continuitate, prestigiu şi motivaţie intelectuală. A
acţionat în permanenţă pentru reconfigurarea domeniului şi
compatibilizarea lui cu sistemele militare similare din ţările
membre N.A.T.O. Autor a zeci de articole şi comunicări de
specialitate şi a peste 20 de lucrări, de autor sau în colaborare
cu nume importante a istoriografiei militare româneşti, din
care amintim: Managementul crizelor regionale. Modelul
balcanic interbelic; Destine la răscruce. Şefii Marelui Stat Major
în plină vară; Tentaţia libertăţii. Actualmente colonelul (r)
Alexandru Oşca este conferenţiar la Facultatea de Istorie,
Filosofie, Geografie Universităţii din Craiova şi cercetător în
cadrul Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989.
Poate cea mai sugestivă apreciere a felului în care ar trebui
să arate un ofiţer din Serviciul Istoric a făcut-o generalul
Grigore Constandache într-un scurt eseu, arc peste timp
pentru un model profesional:
„O atenţie deosebită va trebui să fie dată alegerii
personalului Serviciului Istoric, care, de fapt, simte nevoia să fie
recrutat printre ofiţerii absolvenţi ai Şcolii Superioare de Război
sau dintre ofiţerii care au făcut dovada, remarcându-se printr-o
pregătire intelectuală deosebită, având o cultură generală, un
spirit critic alese.
Aceste calităţi sunt necesare pentru că învăţarea meşteşugului
istoric este foarte lungă şi că ofiţerul cel mai inteligent, dacă nu a
făcut niciodată istorie, are nevoie de mai mulţi ani pentru a se
familiariza cu metodele, subiectele şi izvoarele istorice. Cultura
generală, formarea intelectuală şi spiritul critic au o întrebuinţare
de netăgăduit la Serviciul
Istoric, mai mult ca în
orice organ militar, căci
atribuţia acestui serviciu
obligă a se face mereu apel
la aceste calităţi.
Mai trebuie adăugat
la această enumerare şi
gustul ofiţerului pentru General de
istorie. Numai un brigadă
asemenea gust este un Ioan
îndemn la lucru continuu, Iucăl, şef al
zile şi luni, fără oboseală Serviciului
şi fără a căpăta impresia Istoric între
unei opere plicticoase, un 1945-1946
imbold de a nu se descuraja
faţă de un rezultat, în
aparenţă puţin proporţionat în raport cu sforţările făcute.
Numai un asemenea gust îi va permite să adune cu răbdare, timp
îndelungat, fără precupeţirea clipelor, materialul necesar, să-l
despoaie, să coordoneze documentaţia, să mediteze şi să redacteze
astfel ca opera să fie operă de istorie imparţială. (...) Ofiţerii
Serviciului Istoric, la valoare egală, trebuie să aibă acelaşi
tratament ca şi ceilalţi ofiţeri de stat major ai armatei. Termenul
«la valoare egală» nu trebuie să dea naştere la interpretări, el se
aplică la valoarea profesională, intelectuală şi morală a ofiţerului
de la Serviciul Istoric, însărcinat cu o operă cel puţin la fel cu a
ofiţerilor de la alte servicii de stat major.
Interpretat altfel, aceşti ofiţeri riscă să fie trataţi drept nişte
meditativi, care aduc mai puţine servicii ca ceilalţi, pe când, în
realitate, au de îndeplinit o operă absorbantă, delicată şi foarte
utilă intereselor permanente ale armatei”7.
Cuvinte care onorează şi obligă, în egală măsură.

NOTE
1
Serviciul Istoric al Armatei
2
Arhivele Militare Române, fond Memorii Bătrâni, litera „T”, nr. 10.
3
Arhivele Militare Române, fond Memorii Bătrâni, litera „B”, nr. 14.
4
„România”, 30 iulie 1938.
5
Arhivele Militare Române, Fond 948/52d, dosar 143.
6
Arhivele Militare Române, fond Memorii Bătrâni, litera „N”, nr. 8.
7
Arhivele Militare Române, Fond 948/52d, dosar 14, secţiunea I, doc. 26.

FROM THE CHIEF’S GALLERY OF ARMY HISTORICAL

Colonel
dr. Alexandru Oşca,
şef al Serviciului Istoric
între 1993 şi 2005
SERVICE – Manuel Stanescu
Army Historical Service had a dynamic evolution tied with the one of the military
organism. Its chiefs remarked themselves by the effort of keeping alive the army’s memory
and the power of responding to the society’s commandments.
Keywords: tradition, archive, chief, preserving, valorization.

document 2010 1 (47) 17

studii/documente
RESTITUIRI
STATUL MAJOR PRINCIAR ŞI AL OŞTIRII
(1830-1865)
Activitatea prestigioasă desfăşurată de-a lungul celor
143 de ani de specialiştii care au activat în cadrul Serviciului
Istoric al Armatei s-a materializat în numeroase studii,
biografii, monografii, biografii, cronologii etc., păstrate în
fondul propriu de arhivă al instituţiei, multe dintre ele
nefiind publicate.
Având în vedere tematica diversificată, ineditul
şi valoarea acestora, începând cu acest număr, Revista
,,DOCUMENT” va selecta şi publica cele mai interesante
studii şi lucrări realizate de antecesori.
Unul dintre acestea îl reprezintă ,,Statul major
princiar1 şi al Oştirii de la 1830-1865”, pe care, la 8
martie 1934, generalul Ion Antonescu a consemnat, în
rezoluţie: ,,Foarte interesant. La întocmirea istoricului
Statului Major”2.
,,Regulamentul ostăşesc pentru Miliţia Pământească
a Principatului Valahiei” şi ,,Regulamentul pentru Miliţia
Naţională a Moldovei”, adoptate în anul 1831 şi înglobate
în Regulamentele Organice, conţineau dispoziţii
amănunţite privind recrutarea, echiparea, înarmarea,
organizarea, instrucţia şi atribuţiile Miliţiei [Strajei–
n.n.] Pământeşti. Astfel, Miliţia (Straja) Pământească
avea numai atribuţii administrative şi poliţieneşti,
respectiv paza graniţelor, carantinelor, vămilor, cordonul
sanitar, servicii interioare, poliţia oraşelor şi judeţelor
Regimentul 3 Infanterie
18
şi ajutor pentru strângerea dărilor. Straja Pământească
era pusă sub comanda Marelui Spătar. Ea se compunea
din trei polcuri [regimente– n.n.], mixte de infanterie
şi cavalerie. Polcul era organizat pe două batalioane de
infanterie şi două escadroane de cavalerie. Batalionul
avea patru roate [companie – n.n.] a câte două plutoane
cu câte şase despărţiri (secţii). Escadronul avea patru
plutoane a patru despărţiri.Un batalion avea 586 militari,
respectiv 1 maior, 4 căpitani, 8 parucici [locotenenţi –
n.n.], 8 praporcici [sublocotenenţi – n.n.], 16 iunkeri
[cadeţi– n.n.], 1 doctor, 48 unterofiţeri [subofiţeri– n.n.],,
8 trâmbiţaşi şi toboşari, 480 soldaţi în front şi 12 soldaţi
afară de rând. Stabul [stat majorul – n.n.], Spătarului era
format din Marele Spătar, polcovnicul ajutor spătar, 3
polcovnici comandanţi de polc (regiment), 1 polcovnic
adjutant, 1 adjutant mai mare (căpitan) şi 8 scriitori, în
total 17 militari.
În anul 1839, domnitorul Munteniei Alexandru
Dumitru Ghica (1834-1842) a înfiinţat ,,Ştabul
Domnesc” [Statul Major Princiar – n.n.], ,,Dejurstva”
[Administraţia Oştirii– n.n.]. Ştabul administraţiei oştirii
avea trei secţii cu următoarele atribuţii: Secţia I: Personal:
efective, reviste de efectiv, înaintări, licenţieri, concedii şi
justiţie militară; Secţia a II-a: Comandament: dislocări
de trupe, paza frontierelor, corespondenţă cu autorităţile
1 (47) 2010 document

civile şi Secţia a III-a: Administraţie: solde, echipament,
întreţinere, încasări şi plăţi.
Ştabul oştirii era completat cu un veterinar, un
preot militar şi muzica ştabului (un tambur major şi 36
muzicanţi).
* Alexandru Dimitrie Ghica în 1836
* *
Bucureşti
1830. Numele boierilor şi ale altora ce au intrat în
slujbele Miliţiei Pământeşti3 şi ce datorii au a îndeplini:
D. Alexandru Dimitrie Ghica, mare spătar, şeful
Miliţiei Pământeşti:
Statul său Major:
D. Ioan Câmpeanu4, aghiotant comandant
D. Constantin Filipescu, aghiotant comandant
D. Ioan Voinescu I, aghiotant comandant
D. Ioan Voinescu II, aghiotant comandant
D. Nicolae Golescu, aghiotant al D. Spătar5
Iaşi
Numele decretuiţilor ofiţeri ai oştilor Moldovei6
D. Hatman Constantin Palade, general inspector, şeful
tuturor Oştilor Moldovei7
D. Aga Teodor Balş, colonel
D. Spag. Grigori Carp, maior
Şefii de Corpuri ai Armatei Române în anul 1862
document 2010 1 (47)
studii/documente
Divizionul 1 Lăncieri în anul 1859
Iordachi Catargi, praporcici şi mai vechi aghiotanţi
D. Nicolae Mavrocordat şi
Todiraş Palade, praporcici şi mai tineri aghiotanţi ai
hatmanului8
Ştabul Înălţimei Sale Prinţului şi Domnului stăpânitor
Şeful Ştabului
D. Ioan Odobescu, colonel de cavalerie, şeful Ştabului şi
cavaler al mai multor ordine împărăteşti
Aghiotanţii Înălţimii Sale
D. Arnold Iacobson, colonel şi cavaler
D. Vladimir Blaremberg, colonel şi cavaler
D. Constantin Herescu, maior şi cavaler
D. Baron de Borotin, căpitan şi cavaler
D. Ştefan Golescu, căpitan şi cavaler
D. Teodor Popescu, căpitan şi cavaler
D. Dimitrie Mănescu, căpitan
Luminăţia Sa Prinţul Scarlat Ghica, căpitan
D. Teodor Paladi, căpitan
Marele spătar şi şeful Oştirii Româneşti
Excelenţa Sa D. Constantin Dimitrie Ghica, marele
spătar şi general inspector Oştirii Româneşti, cavaler a mai
multor ordine împărăteşti
19
studii/documente
Artileria
Aghiotanţii Excelenţei Sale
D. Constantin Ieronim, căpitan
D. Niculae Crăciunescu, parucinic
Ştabul Oştirii
D. Alexandru Banov, maior şi împlinitorul dejurnă,
ştab ofiţer şi cavaler
Aghiotanţii mari ai Ştabului
D. Ioan Voinescu, aghiotant, maior a Ştabului şi cavaler
D. Alexandru Popescu, aghiotant, maior
D. Ştefan Stoica, parucinic şi aghiotant9
Ştabul Înălţimii sale Prinţului şi Domn stăpânitor
Alexandru Dimitrie Ghica V.V. în 1839
20
Căpetenia Ştabului
D. Ioan Odobescu, polcovnic nacealnic al ştabului
Mării Sale, Comandir Cavaleriei, şi a mai multor ordine
împărăteşti cavaler
Aghiotanţii Înălţimii Sale
Domn Arnold Iacobson, polcovnic şi cavaler a mai
multor ordine
D. Vicomt de Gramont, polcovnic şi cavaler
D. Vladimir Blaremberg, polcovnic şi cavaler
D. Konstantin Xerescu, polcovnic şi cavaler
D. Baron de Borotin, căpitan şi cavaler
D. Ştefan Golescu, căpitan şi cavaler
D. Teodor Popescu, căpitan şi cavaler
D. Dimitrie Mănescu, căpitan
Prinţul Scarlat Ghica, căpitan
D. Teodor Paladi, căpitan
Şeful Oştirii Româneşti Marele Spătar Excelenţa Sa
Domnul Constantin D. Ghica, Marele Spătar şi general
inspector al Oştirii Româneşti, cavaler al mai multor ordine
împărăteşti
Aghiotanţii Excelenţii Sale
D. Constantin Ieronim, căpitan
D. Nicolae Krăţulescu, parucinic
Ştabul Oştirii
D. Alexandru Banov, maior împlinitor datoriilor de
dejurnă ştab ofiţer şi cavaler.
Artilerişti
1 (47) 2010 document

Aghiotanţii mari ai Ştabului Oştirii
D. Ioan Voinescu, maior şi cavaler
D. Alexandru Popescu, maior şi cavaler
D. Ştefan Stoika, parucinic10
Ştabul Înălţimii sale Prinţului şi Domn stăpânitor
Alexandru Dimitrie Ghica V.V.
Nacealnicul Ştabului în 1839
D. Polcovnic Ioan Odobescu, şeful Ştabului Înălţimii
sale, cavaler al Ordinului Sf. Ana clasa a II-a, şi a Sf. Vladimir
clasa a IV-a cu Medaliile campaniilor anilor 1812, 1828 şi
1829 şi cu otomanicescul Ordin ostăşesc în brilianturi
D. Polcovnic Arnold Iacobson, aghiotantul înălţimii
document 2010 1 (47)
studii/documente
sale, cavaler al Ordinului Sf. Ana clasa a II-a şi al Sf. Vladimir
clasa a IV-a cu Medalia campaniei anilor 1828 şi 1829, cu
Ordinul crăiei Prusiei pentru merit şi cu otomanicescul Ordin
ostăşesc în brilianturi
D. Polcovnic Vicomt de Gramont, aghiotant Înălţimii
Sale, cavaler al Ordinului Sf. Ana clasa a II-a, Sf. Vladimir
clasa a IV-a, şi Medalia campaniei anilor 1828, 1829.
Împlineşte slujba de marele cămăraş al curţii domneşti
D. Polcovnic Vladimir de Blaremberg, aghiotantul
Înălţimii Sale, inginerul statului, cavaler al Ordinului Sf.
Vladimir clasa a IV-a, Sf. Ana clasa a III-a, cu Medalia
campanii anilor 1828 şi 1829 şi otomanicescul Ordin ostăşesc
în brilianturi
D. Polcovnic Constantin Xerescu, aghiotantul Înălţimii
Sale, marele armaş al temniţelor, cavaler al Ordinului Sf.
Ana clasa a III-a, sabia cu Decoraţia Sf. Ana clasa a IV-a,
Medalia campanii anilor 1828 şi 1829 şi cu otomanicescul
Ordin ostăşesc în brilianturi
D. Maior Alexandru Popescu, aghiotantul Înălţimii
sale, cavaler al Ordinului Sf. Ana clasa a IV-a
D. Maior Baron Boroţin, aghiotantul Înălţimii Sale,
cavaler al Ordinului Crucii de Fier
D. Maior Ştefan Golescu a 2-lea, aghiotantul Înălţimii
Sale, cavaler al Ordinului Sf. Ana clasa a IV-a şi cu
otomanicescul Ordin ostăşesc în brilianturi
D. Maior Teodor Popescu al 2-lea, aghiotantul
Înălţimii Sale, cavaler al Ordinului Sf. Ana clasa a IV-a şi
cu otomanicescul Ordin ostăşesc în brilianturi
D. Maior Dimitrie Mănescu, aghiotantul Înălţimii
Sale, cavaler al otomanicescului Ordin ostăşesc în brilianturi
21
studii/documente

D. Maior Constantin Cerchez, aghiotantul Înălţimii Ordinului Sf. Ana clasa a II-a, Sf. Stanislav clasa a II-a
Sale, cavaler al otomanicescului Ordin în brilianturi cu Medalia campaniei anilor 1828-1829, cu otomanicescul
D. Căpitan Nicolae Lahovari, aghiotantul Înălţimii Ordin ostăşesc şi cu Ordinul Sf. Gheorghe clasa I al Ducatului
Sale, cavaler al Ordinului otomanicesc cu brilianturi de Luca
D. Căpitan Constantin Bălăceanu, aghiotantul Ajutorul Şefului Oştirii
Înălţimii Sale D. Polcovnic Ioan Odobescu, şeful ştabului Înălţimii
D. Parucic Constantin Călinescu, aghiotantul Înălţimii Sale Sale, comandirul Polcului de cavalerie, cavaler al Ordinului
D. Praporcic Luminăţia sa Beizadea Panaiot Ghica, Sf. Ana clasa a II-a, Sf. Vladim clasa a IV-a, cu Medalia
aghiotantul Înălţimii Sale campaniilor anilor 1812 şi 1828-1829 şi cu otomanicescul
Şeful Oştirilor Ordin ostăşesc
Excelenţa Sa Marele Spătar Constantin Dimitrie De-jurnai stabofiţeri
Ghica, General al oştirii, cavaler al Ordinului Sf. Ana clasa D. Polcovnic Alexandru Banov, cavaler al Ordinului
a II-a în brilianturi, Sf. Stanislav clasa a III-a, cu Medalia Sf. Ana clasa a III-a şi cu Medalia campaniei anilor
campanii anilor 1828 şi 1829 şi cu otomanicescul Ordin 1828-1829.
ostăşesc în brilianturi Marii aghiotanţi
Împlinitorul datoriilor de dejurnăi ştab ofiţer D. Maior Ioan Voinescu I, cavaler al Ordinului Sf. Ana
D. Maior Alexandru Banov, cavaler al Ordinului Sf. clasa a IV-a.
Ana clasa a III-a şi Medalia campaniilor 1828 şi 1829 D. Căpitan Ştefan Stoica
D. Căpitan Alexandru Perdicaru
Mari Aghiotanţi
D. Maior Ioan Voinescu I, cavaler al Ordinului Sf. Ana Aghiotanţii şefului Oştirii
clasa a IV-a. D. Căpitan Constantin Ieronim
D. Căpitan Ştefan Stoica D. Parucic Nicolae Bibescu12
D. Căpitan Alexandru Perdicaru
Aghiotanţii şefului Oştirii Ştabul Domnesc
D. Căpitan Constantin Ieronim Neacealnicul ştabului
D. Parucic Scarlat Filipescu11 Polcovnic D. Ioan Odobescu
Aghiotanţii Măriei Sale
D. Marele logofăt al credinţii Constantin Herescu
Ştabul Milităresc în 1840 Polcovnici
Şeful Oştirilor D. Arnold Iacobson
D. Marele Spătar, Prinţ Constantin Ghica, cavaler al

22 1 (47) 2010 document

 studii/documente

D. Vicomt de Gramont Marii aghiotanţi

D. Vladimir Blaremberg Maiori
D. Nicolae Golescu D. Ioan Voinescu I
Căpitan D. Ştefan Stoica
Maiori D. Alexandru Perdicaru
D. Constantin Fălcoianu
D. Alexandru Popescu I Aghiotanţii şefului oştirii
D. Baron Boroţin D. Căpitan Constantin Ieronim
D. Ştefan Golescu D. Parucic Nicolae Bibescu13
D. Teodor Popescu Ştabul domnesc
D. Dimitrie Mănescu Nacealnicul ştabului
D. Constantin Cerchez I Polcovnic
D. Nicolae Lahovari I D. Marele logofăt al credinţii Ioan Odobescu
Căpitani
D. Constantin Bălăceanu Aghiotanţii Măriei Sale
Parucici D. Marele logofăt al credinţii Vladimir Blaremberg
D. Constantin Călinescu Polcovnici
Luminăţia Sa Beizadea Panaiot Ghica D. Arnold Iacobson
D. Vicomt de Gramont
Ştabul Oştirii în 1841 D. Ioan Voinescu I
D. Mare logofăt al dreptăţii, Constantin D. Ghica, Maiori
şeful Oştirilor Româneşti şi cavaler al Ordinelor imperiale D. Const. Fălcoianu
ruseşti Sf. Ana clasa a II-a în brilianturi, Sf. Stanislav D. Alexandru Popescu I
clasa a II-a şi cu Medalia campaniei anilor 1828 şi 1829 şi D. Ioan Voinescu II
Ordinul ostăşesc în brilianturi şi Crucea Sf. Gheorghe clasa I D. Teodor Popescu II
a Ducatului de Luca. D. Dimitrie Mănescu
Ajutorul şefului oştirii D. Constantin Cerchez
D. Polcovnic Ioan Odobescu D. Nicolae Lahovari I
Dejurnai ştab ofiţer D. Constantin Ieronim
D. Polcovnic Alexandru Banov D. Constantin Bălăceanu

document 2010 1 (47) 23

studii/documente

Căpitani D. Maior Nicolae Bibescu, cavaler a mai multor ordine

Luminăţia Sa Beizadea Panaiot Ghica D. Maior Ioan Florescu, cavaler
D. Constantin Călinescu D. Căpitan Constantin Vilara, cavaler
Parucic Ştabul Oştirii în 1846
D. Scarlat Filipescu D. Marele logofăt al credinţei Polcovnicului Ioan
Ştabul Oştirii în 1842 Odobescu, împlinitorul datoriilor de şef al oştirii, cavaler al
D. Marele logofăt al dreptăţii Constantin D. Ghica, mai multor ordine
ştabul Oştirii Româneşti şi cavaler al Ordinelor Sf. Ana D. Polcovnic Ioan Voinescu 1 dejurnai ştab ofiţer, cavaler
clasa a II-a în brilianturi, al Sf. Stanislav clasa a II-a şi Secţia I
cu Medalia campaniilor anilor 1828 şi 1829, al ordinelor D. Parucic Gh. Dobriceanu, şeful Secţiei
ostăşeşti al imperiului otomanicesc în brilianturi şi Crucea Ajutori
Sf. Gheorghe clasa I a Ducatului de Luca D. Praporcic Dimitrie Artimineanu
Ajutorul Ştabului Oştirii D. Praporcic Constantin Dâmboviceanu
Polcovnic
D. Ioan Odobescu
Dejurnai ştab ofiţeri Secţia II
D. Polcovnic Alexandru Banov D. Căpitan Alexandru Perdicaru, şeful Secţiei
Marii aghiotanţi Ajutori
D. Căpitan Ştefan Stoica D. Parucic Nicolae Borănescu
D. Căpitan Alexandru Perdicaru D. Nicolae Burki
D. Parucic Nicolae Bibescu14
Ştabul Înălţimii Sale Secţia III
Nacealnicul ştabului D. Căpitan Ştefan Stoika, şeful Secţiei
D. Alexandru Banov, cavaler al mai multor ordine Ajutori
D. Parucic Grigore Gărdescu
Aghiotanţii Înălţimii Sale D. Parucic Gh. Paraschivescu
D. Polcovnic Vicomt de Gramon, cavaler al mai multor ordine Aghiotanţii şefului Oştirii
D. Polcovnic Scarlat Creţulescu, cavaler al mai multor D. Parucic Emanoil Polizu
ordine D. Parucic Ioan Cornescu
D. Maior Nicolae Lahovari, cavaler D. Căpitan Constantin Velcea, îngrijitorul Spitalului
D. Maior Constantin Bălăceanu, cavaler Oştirii15

24 1 (47) 2010 document

 studii/documente

Ştabul Înălţimii Sale D. Parucic Gh. Paraschivescu

Nacealnicul ştabului
D. Alexandru Banov, cavaler al mai multor ordine
Aghiotanţii Înălţimii Sale
D. Polcovnic Vicomt de Gramon, cavaler al mai multor ordine
D. Polcovnic Scarlat Creţulescu, cavaler al mai multor ordine
D. Maior Nicolae Lahovari, cavaler
D. Maior Constantin Bălăceanu, cavaler
D. Maior Nicolae Bibescu, cavaler al mai multor ordine
D. Maior Ioan Florescu, cavaler
D. Căpitan Constantin Vilara, cavaler
Ştabul Oştirii
D. Marele logofăt al credinţei Polcovnicul Ioan
Odobescu, împlinitorul datoriilor de şef al oştirii, cavaler al
mai multor ordine
D. Polcovnic Ioan Voinescu 1 dejurnai ştab ofiţer, cavaler
Secţia I
D. Parucic Gh. Dobriceanu, şeful Secţiei
Ajutori
D. Praporcic Dimitrie Artimineanu
D. Praporcic Constantin Dâmboviceanu
Secţia II
D. Căpitan Alexandru Perdicaru, şeful Secţiei
Ajutori
D. Parucic Nicolae Borănescu
D. Nicolae Burki
Secţia III
D. Căpitan Ştefan Stoika, şeful Secţiei
Ajutori
D. Parucic Grigore Gărdescu
Aghiotanţii şefului oştirii
D. Parucic Emanoil Polizu
D. Parucic Ioan Cornescu
D. Căpitan Constantin Velcea, îngrijitorul Spitalului Oştirii16
Oştirea Românească în 1848
Marele logofăt al credinţei Polcovnicul Ioan Odobescu,
împlinitor datoriilor de şef al oştirii, cavaler al mai multor
ordine împărăteşti
Ştabul Domnesc
D. Polcovnic şi cavaler al mai multor ordine Alexandru
Banov, nacealnicul ştabului Înălţimii Sale
Aghiotanţii ai Înălţimii Sale
D. Polcovnic Vicomt de Gramon, cavaler al mai multor ordine.
D. Polcovnic Scarlat Creţulescu, cavaler al mai multor ordine
D. polcovnic şi cavaler Nicolae Lahovari
D. Polcovnic şi cavaler Constantin Bălăceanu
D. Maior polcovnic şi cavaler Nicolae Bibescu
D. Maior polcovnic şi cavaler Ioan Florescu
D. Parucic Ioan Ghica
D. Parucic Constantin Racotă
D. Praporcic Gheorghe Filipescu
Inspectoratul spitalelor şi ştab doctor
D. Maer, cavaler
Recomânduit pe lângă ştabul domnesc
D. Parucic şi cavaler Ioan Călinescu 1
Recomânduit pe lângă D. nacealnic ştabului
D. Parucic Karl Begenau
D. Praporcic Ioan Moscu

document 2010 1 (47) 25

studii/documente

Generalul Ioan Emanoil Florescu

Ştabul oştirii în 1848 D. Colonel şi cavaler Vicomt de Gramon

D. Polcovnic şi cavaler Ioan Voinescu 1, dejurnai ştabofiţer D. Colonel şi cavaler Ioan Voinescu I, însărcinat şi cu
D. Polcovnic şi cavaler Arnold Iacobson, cârmuitor la Brăila funcţiile de şef al ştabului oştirii
D. Polcovnic şi cavaler Niculae Cunescu, pe lângă ştab D. Colonel şi cavaler Ioan Florescu
Aghiotanţii şefului Oştirii D. Colonel şi cavaler Niculae Bibescu
D. Parucic Emanoil Polizu D. Maior Ernest Salman
D. Parucic Ioan Cornescu D. Maior Alexandru Perdicaru
D. Căpitan Constantin Călinescu I
Cancelaria dejurstvi D. Parucic Constantin Racotă
Secţia I D. Parucic Atanasie Călinescu II
D. Parucic Gh. Dovriceanu, şeful Secţiei I
Ajutori Recomânduit pe lângă Ştabul Domnesc
D. Praporcic Dimitrie Artimineanu D. Colonel şi cavaler Anton Garbeţki
D. Praporcic Constantin Dâmboviceanu Ştabul Oştirii
Secţia II D. Colonel şi cavaler Alexandru Banov, însărcinat cu
D. Parucic Grigore Gărdescu, şeful Secţiei îngrijirea strejuirii grănicerilor
Ajutori D. Colonel şi cavaler Niculae Cunescu, însărcinat cu
D. Parucic Nicolae Borănescu preşedinţia comisiei cvartirilor
D. Parucic Nicolae Burki
Secţia III Cancelaria dejurstvi
D. Maior Ştefan Stoica, şeful Secţiei D. Parucic Nicolae Burki, şeful secţiei I
Ajutori D. Parucic Grigore Gărdescu, şeful secţiei II
D. Praporcic Gh. Paraschivescu D. Maior şi cavaler Ştefan Stoica, şeful secţiei III
D. Alexandru Brătianu, praporcic17 D. Parucic Gheorghe Dobriceanu, şeful secţiei IV şi casier.
Ştabul Oştirii Româneşti în 1850 Aghiotanţii şefului oştirii
Marele spătar D. Parucic Emanoil Polizu
D. Marele Spătar logofăt al dreptăţii şi cavaler al D. Parucic Ioan Cornescu18
felului de ordine împărăteşti Constantin Ghica, şeful oştirii Stabul Oştirii Româneşti
Şeful oştirii în 1851
Ajutor D. Marele dvornic şi cavaler al mai multor ordine
D. Colonel şi cavaler Ignatie Paznaschi împărăteşti Constantin Herescu
Aghiotanţi ai Înălţimii Sale

26 1 (47) 2010 document

 studii/documente

Ştabul Domnesc D. Căpitan Constantin Conţescu, mădular al Comisiei

D. Marele logofăt Ioan Solomon
D. Marele logofăt Vicomt de Gramon
D. Polcovnic Ioan Voinescu împlinind şi slujba de şef al
ştabului oştirii
D. Polcovnic Ioan Florescu
D. polcovnic Nicolae Bibescu, şef al cavaleriei
D. Maior Ioan Ţigărlu
D. Maior Ernest Salman, însărcinat cu cancelaria
domnească
D. Maior Alexandru Perdicaru
D. Maior Constantin Călinescu
D. Căpitan Ioan Cornescu
D. Constantin Racotă
D. Parucic Atanasie Călinescu
D. Polcovnic Anton Garbaţki
D. Parucic Dimitrie Ştefanopol
D. Parucic Grigore Porumbaru
Ştabul Oştirii în 1851
D. Polcovnic Ignat Paznaschi, ajutorul şefului Oştirii
D. Parucic Nicolae Burchi, şeful Secţiei I
D. Căpitan Grigore Gărdescu, şeful Secţiei II
D. Maior Ştefan Stoica, şeful Secţiei III
D. Parucic Gheorghe Dobriceanu, şeful seCţiei IV
D. Polcovnic Niculae Kuneski, prezidentul la Comisia
cvartirurilor
D. Maior Baron Borotin, şeful inginerii
Întâia Secţie a Lucrărilor Publice
D. Căpitan Carl Beghinau
D. Căpitan Gh. Ciupagea, îngrijitorul Spitalului OŞtirii
cvartirurilor
D. Parucic Miltiadi Mărculescu, la Comisia îndestulării
oştirilor împărăteşti ruseşti
D. Parucic Gheorghe Paraschivescu, la dejurstvi
D. Parucic Petre Pencovici, la D. Comandirul capitalei
D. Parucic Alexandru Brătianu, mădular la Comisia
cvartirurilor
D. Parucic Petre Măinescu, pe lângă Excelenţei Sa
Vefic. Efendi
D. Parucic Ioan Moschu, la Cancelaria Ştabului Domnesc
D. Parucic Fotache Macri, pe lângă dejurstvi
D. Praporcic Dimitrie Artimineanu, pe lângă dejurstvi
D. Parucic Toma Constantinescu, idem
D Parucic Grigore Niţescu, idem
D Parucic Grigore Ghica pe lângă Excelenţa Sa Vefic. Efendi19
Ştabul Oştirii Româneşti în 1853
Excelenţa Sa marele vornic Constantin Herescu,
şeful oştirilor româneşti şi cavaler al mai multor ordine
împărăteşti.
D. Colonel şi cavaler a mai multor ordine împărăteşti,
Ignat Paznaschi, ajutorul şefului oştirii
Ştabul Domnesc
D. Colonel şi cavaler al mai multor ordine, Ioan
Voinescu, şef al ştabului Înălţimii Sale
Aghiotanţii ai Înălţimii Sale
Luminăţia Sa Colonel şi cavaler al mai multor ordine
împărăteşti, Prinţul Gheorghe Ştirbei
D. Colonel şi cavaler a mai multor ordine Ioan Solomon

document 2010 1 (47) 27

studii/documente

D. Colonel şi cavaler a mai multor ordine Nicolae Bibescu Secţia III

D. Colonel Ioan Ţigărtu
D. Maior şi cavaler Ernest Salmen
D. Maior şi cavaler Ioan Ghica
D. Căpitan Ioan Cornescu
D. Căpitan Constantin Racoviţă, cavaler
D. Căpitan Dimitrie Ştefanopolu
D. Căpitan Atanasie Călinescu, cavaler
Recomănduiţi pe lângă Ştabul Domnesc
D. Căpitan Nicolae Burki, cârmuitor la judeţul Muscel
D. Parucic Grigore Porumbaru
D. Parucic Scarlat Bărcănescu
D. Parucic Grigore Ghica
D. Parucic Ioan Moschu II, lucrător la Cancelaria Ştabului
Domnesc
Cancelaria Departamentului Ostăşesc
D. Colonel şi cavaler al mai multor ordine Ştefan Stoica,
dejurnai ştabofiţer
Secţia I
D. Căpitan Constantin Conţescu, şeful secţiei
D. Parucic Ioan Condeescu I, şeful mesei I
D. Parucic Fotache Macri, şeful mesei a II-a
Secţia II
D. Căpitan Grigore Gărdescu, şeful secţiei
D. Căpitan Nicolae Borănescu, şeful mesei corespondenţei ostăşeşti
D. Parucic, Petrache Munteanu, şeful mesei lucrărilor
cordonului de munte
D. Praporcic, Petrache Negoescu, şeful mesei lucrărilor
graniţei cordonului liniei Dunării
D. Căpitan Gheorghe Paraschivescu, şeful secţiei
D. Căpitan Constantin Viespescu, şef de masă
Secţia IV
D. Căpitan Istrate Sămăşescu, obştesc casier al oştirii
D. Parucic Grigore Niţescu, ajutor
D. Parucic Stavarache Munteanu, obştesc registrator
D. Căpitan şi cavaler Gheorghe Ciupagea, îngrijitorul
spitalului oştirii
D. Parucic Alexandru Brătianu I, îngrijitorul fabricii de
praf de puşcă
Recomânduiţi pe lângă ştabul oştirii
D. Colonel şi cavaler a mai multor ordine, Baron Boroţin
D. Căpitan Carl Begenau
D. Colonel şi cavaler a mai multor ordine Niculae Cunescu,
pe oştire
Peste complet în oştire
D. Căpitan Luminăţia Sa Prinţul Grigore Bibescu
Brâncoveanu
D. Parucic Luminăţia Sa Prinţul Nicolae Bibescu
D. Praporcic Luminăţia Sa Prinţul Gheorghe Bibescu20
Oştirea Românească în 1858
D. Barbu Vlădoianu, colonel şi cavaler al mai multor
ordine împlinitor funcţiilor de şef al oştirii române
Ştabul domnesc
D. Ioan Voinescu, colonel, şef al ştabului Înălţimii Sale şi
cavaler al mai multor ordine
Aghiotanţii
D. Maior Dimitrie Costaforu

28 1 (47) 2010 document

 studii/documente

D. Maior Ioan Ghica, cavaler D. Căpitan Constantin Viespescu, şef de masă

D. Maior Constantin Ieronim Secţia IV-a
D. Maior Ioan Cornescu, cavaler D. Istrate Sămeşescu, casier al oştirii
D. Maior Constantin Racoviţă, cavaler D. Căpitan Constantin Mateescu, ajutor
D. Maior Dimitrie Stefanopulo D. Locotenent Grigore Niţescu
D. Maior Atanasie Călinescu, cavaler Comanda
D. Căpitan Grigore Ghica, cavaler D. Maior Apostol Cuţarida, comandant al garnizoanei
D. Căpitan Niculae Haralambie, cavaler D. Locotenent Gheorghe Condeescu, ajutor

Ataşaţii pe lângă acest ştab Ataşaţii pe lângă Ştabul Oştirii

D. Colonel Baron Borotin, cavaler al mai multor ordine D. Căpitan Carl Beghenau, cu instrucţia topografică
D. Colonel Constantin Caragea, şef al Poliţiei Bucureşti D. Locotenent Toma Constantin, idem
D. Căpitan Alexandru Solomon, cârmuitor la jud. Olt D. Căpitan Alexandru Brătianu, îngrijitorul Fabricii de
D. Locotenent Dimitrie Constantinescu, lucrător în praf de puşcă
cancelaria ştabului D. Locotenent Nicolae Arion, îngrijitorul Spitalului
Ostăşesc din capitală
Cancelaria Ministerului Ostăşesc Preotul Spitalului Sfinţia Sa Părintele Gheorghe
D. Colonel Ştefan Stoica, cavaler al mai multor ordine, Carl Prokeş, veterinar
şeful stat major Peste complet în oştire
Secţia I D. Maior Niculae Burchi
D. Maior Constantin Conţescu, şeful secţiei D. Căpitan Gheorghe Ciupagea, cavaler
D. Locotenent Mihail Munteanu, şeful mesei I Instanţele judecătoreşti ostăşeşti
D. Căpitan Fotache Macri, şeful mesei II Şeful de revizie
Secţia II-a D. Colonel Voinescu, prezident
Membri
D. Maior Grigore Gărdescu, şeful secţiei D. Niculescu
D. Căpitan Nicolae Borănescu, şeful de masă D. Maior Boteanu
D. Căpitan Petrache Munteanu, despărţirea graniţei D. Maior Ghica
D. Sublocotenent Grigore Protopopescu, despărţirea graniţei D. Maior Cuţarida
Secţia III-a D. Maior Culoglu – supleant
D. Maior Gh. Paraschivescu, şeful secţiei D. Căpitan Ioan Condeescu, auditor

document 2010 1 (47) 29

studii/documente

Comisia criminală Corpul de stat major organizat prin Decretul din 12

D. Colonel Macedonski, prezident noiembrie 1863
D. Maior Ciocârlan, membru Colonel
D. Maior Cuţarida, membru Păucescu Ioan, 16 iulie 1859
D. Locotenent Alexandru Sarandi, auditor21 Locotenent-colonel
Beghenau Carol, 24 ianuarie 1863
Statul Major Princiar Maior
Colonei Asachi Alexandru, 26 septembrie 1858
Raneti Iacovache, 2 mai 1852 Căpitani
Casimir Teodor, 24 aprilie 1853 Sachelarie Oton, 26 august 1861
Milo Alexandru, 6 ianuarie 1856 Algin Ion, 6 iunie 1862
Boteanu Emanoil, idem
Ghica Alexandru Grigore, 22 martie 1861 Anghelescu Gheorghe, idem
Locotenenţi-colonei Gramont Alexandru, 24 ianuarie 1863
Pisoschi Nicolae, 24 ianuarie 1863 Vlădescu Matei, idem
Catargiu Gheorghe, 16 iulie 1863 Cantili Grigore, idem
Locotenenţi
Maiori Eraclidi Xenofon, 30 august 1863
Gadela Constantin, 13 octombrie 1858 Iatropolu Teodor, idem
Vilara Diamandi, 10 octombrie 1859 Argintoeanu Ion, idem
Căpitani Carpu Ion, idem22
Gherghel Anibal, 9 februarie 1861 Statul Major Princiar
Greceanu Ioan, 8 aprilie 1862 Adjutanţi
Blaremberg Constantin, 24 ianuarie 1863 Colonei
Ofiţeri de ordonanţă Raneti Iacovache, 16 mai 1852
Maiori Casimir Teodor, 24 aprilie 1853
Bărcănescu Scarlat, 15 decembrie 1860 Milo Alexandru, 6 ianuarie 1858
Căpitan Ghica Alexandru Grigore, 22 martie 1861
Filitis Constantin, 26 mai 1862 Stratulat George, 24 aprilie 1853, reprimit
Ofiţeri de Ordonanţă
Locotenenţi Locotenenţi-colonei
Pisosici Nicolae, 24 ianuarie 1863
Gherman Efrem, 28 octombrie 1862 Alexandri Ion, idem (Agent la Paris)
Sublocotenenţi Catargiu George, idem
Văcărescu Teodor, 24 ianuarie 1861 Gadela Costandin, 30 august 1864
Milo Petre, 24 mai 1863 Vilara Diamandi, idem
Bărcănescu Scarlat, 4 ianuarie 1865
Statul Major General Maiori
Florescu Ion Emanoil, 14 iulie 1860 Libriecht Caesar, 23 mai 1864 (Inspectorul Telegrafelor)
Manu Savel, 24 ianuarie 1864

Militari din Unităţile de Vânători 1865

30 1 (47) 2010 document

 studii/documente

Căpitani
Scheletti Alexandru, 30 august 1860
Greceanu Ion, 8 aprilie 1862
Filitiş Costandin, 24 ianuarie 1863
Mahala Ion, 24 ianuarie 1865
Statul Major General
Florescu Ioan Emanoil, 14 iulie 1860
Iacovache Alexandru, 24 ianuarie 1863
Corpul de Stat Major organizat prin Decretul din 12
noiembrie 1863
Colonei
Păucescu Ion, 16 iulie 1859
Maiori
Algiu Ion, 22 mai 1864
Sachelarie Oton, 30 august 1864
Lupu Lascăr, 24 ianuarie 1865
Căpitani
Boteanu Emanoil, 6 iunie 1862
Anghelescu Gheorghe, idem 7
Gramont Alexandru, idem Hatmanul Constantin Palade a procedat similar cu ,,Regulamentul
Fălcoianu Ştefan, idem pentru Miliţia Naţională a Moldovei”, care a fost înglobat în
Vlădescu Matei, 24 ianuarie 1863 Regulamentul Organic al Moldovei, la cap. VII, art. 211-278. Apud
Cantili Gregoriu, idem Locotenent-colonel V. Nădejde, ,,Centenarul renaşterii Armatei
Gramont Dimitrie, 30 august 1863 Române”, Tipografia ,,Cultura Românească”, Iaşi, 1930, p. 27.
Locotenenţi 8
,,Albina Românească” nr. 61, Iaşi, 11 septembrie 1830.
Eraclid Xenofont, 30 august 1863.23 9
,,Almanahul Ţării Româneşti”, 1836.
10
,,Almanahul Statului din Prinţipatul a toată Ţara Românească”, 1837.
Rubrică realizată de Luminiţa Gavra24. 11
,,Almanahul Statului din Prinţipatul a toată Ţara Românească”,
1839.
NOTE 12
,,Almanahul Statului” 1840.
13
1 Almanahul ,,Ţării Româneşti”, 1841.
Alexandru Dumitru Ghica a împărţit în anul 1835 steaguri 14
,,Almanahul Ţării Româneşti”, 1842.
regimentelor, cu culorile roşu, galben şi albastru aşezate perpendicular 15
,,Almanahul statului”, 1846.
pe lance, având în mijloc, pe un scut cu câmpul alb, acvila munteană. 16
,,Almanahul statului”, 1846.
În acelaşi an a constituit o suită de ofiţeri de ordonanţă. 17
2 ,,Almanahul statului”, 1848.
Arhivele Militare Române, fond Serviciul Istoric al Armatei, 18
,,Almanahul Statului”, 1850.
dosar nr. 44, f. 57-73. 19
3 ,,Almanahul statului”, 1851.
La 5 martie 1831, vel-spătarul Alexandru Dimitrie Ghica a 20
,,Almanahul Statului”, 1853.
prezentat adunării din Muntenia traducerea unui ,,Regulament 21
,,Almanahul statului”, 1858.
ostăşesc pentru Miliţia pământească a Principatului Valahiei”, care a 22
,,Anuarul Militar al Oastei Române”, 1864.
fost aprobat de adunare în şedinţa din 11 aprilie 1831, fiind înglobat 23
,,Anuarul ofiţerilor Armatei Române”, 1865.
în Regulamentul Organic, la cap. XI, art. 379-443. 24
4 Serviciul Istoric al Armatei
,,Ioan Câmpineanu, boier patriot, inteligent şi învăţat, fu cel
dintâi care alergă sub steagurile oştirei româneşti, unde primi gradul de
maior. Aici strânse ele legăturile de prietenie cu Nicolae Golescu, Ioan
Voinescu I-iu, Nicolae Teologu, Dâmboviceanu şi alţi tineri ofiţeri.
În anul 1834 el înfiinţă cu Eliade ,,Societatea Filarmonică”. Ales
deputat în Obşteasca Adunare, se întâlni aici cu fostul său comandir,
Em. Băleanu; împreună cu Iancu Russet şi Grigore Cantacuzino
ei pun bazele Partidului Naţional”. Apud A.D. Xenopol, ,,Istoria
Românilor”, Iaşi, 1896, vol. XI, p. 117-118.
5
,,Albina Românească” nr. 55, Iaşi, 20 iulie 1830.
6
Conform George I. Lahovari, ,,Hârtii vechi”, Bucureşti, 1893, p.
22, ,,Duminică, 14 septembrie 1830, uniforma românească s-a văzut
pentru prima dată pe uliţele Iaşului” iar din ,,Albina Românească”
1830 aflăm că ,,D. Hatman Constantin Paladi, generalul inspector şi
şeful oastei pământeşti, răzând barba şi desbrăcând costumul asiatic,
s-a îmbrăcat în uniforma militărească naţională ca şi toţi ofiţerii
de sub comanda sa, ce poartă cocarda şi steagul naţional de culori
albastru şi roş închis”.

RESTITUTION: PRINCELY AND ARMY GENERAL STAFF (1830-1865) – Luminita Gavra

During time Army Historical Service’s specialists realized studies and documentaries that haven’t been
published. This is the first from the series Restitution.
Keywords: General Staff, organization, decorations, police, functions.

document 2010 1 (47) 31

studii/documente

MĂRIREA ŞI DECĂDEREA ARMEI CĂI FERATE

Colonel (r) MIHAI-COSTACHE HUMĂ

Primele căi ferate din România și lucrătorii militari deosebit când orientarea lor favoriza deplasarea trupelor.
de drum de f ier (1859-1880) Începutul utilizării masive a căilor ferate din România
După Unirea Principatelor Române, construirea pentru transporturile militare îl constituie manevrele din
unei reţele de căi ferate a devenit o necesitate vitală toamna anului 1872.
pentru propășirea economică și asigurarea condiţiilor Avem temei să considerăm că arma căi ferate (ca
de consolidare a cuceririlor poporului și de apărare a specialitate militară) a apărut în Armata Română după
teritoriului naţional. În calitatea de domn al Principatelor manevrele militare din toamna anului 1872, ca urmare a
Unite, apoi al României, Alexandru Ioan Cuza a sprijinit folosirii reţelei feroviare existente atunci, puţin peste 900
realizarea drumului de fier în ţara noastră. În mesajul său de km, de la Suceava până la Vârciorova prin Barboși,
către Adunarea Electivă a României, în sesiunea 1863- Chitila, Pitești, Craiova, pentru transportul de materiale,
1864, printre cele mai importante tehnică diversă, cai și trupă. Chiar
proiecte se număra și ,,Legea de în acel an, generalul Florescu,
concesiuni pentru căile ferate ale „Spre înflorirea mai cu ministrul secretar de stat la
ţărei, pentru împrumut și pentru deosebi a agriculturei noastre, noi Departamentul de Război,
institutele de credit, singurul mijloc
de a da agriculturei, comerciului
vă vom propune introducerea în apreciind rolul trupelor de geniu
în campanii, cerea ca acestea să fie
și industriei noastre o energică și Ţeară a acelor aşezăminte bine-
pregătite și pentru, construcţia,
repede dezvoltare’’. făcătoare care au schimbat faţa reparaţia și demoliţia (demolarea
În calitatea sa de prim- Europei: căile ferate şi institutele - n.a.) drumului de fier”.
ministru, Mihail Kogălniceanu Primele elemente ale
a prezentat, în aceeași sesiune,
de credit“
acestei specialităţi militare în
programul guvernului spunând Armata Română le întâlnim
,,Mesajul Domnesc este însuși în Batalionul de Geniu, înfiinţat
programul nostru”... și în continuare... ,,Spre înflorirea prin Înaltul Decret Princiar nr. 3 531din 14 iulie 1873,
mai cu deosebi a agriculturei noastre, noi vă vom propune în structura căruia trei din cele patru companii, respectiv
introducerea în Ţeară a acelor așezăminte bine-făcătoare care cele de săpători, aveau în compunerea lor și lucrătorii de
au schimbat faţa Europei: căile ferate și institutele de credit”. drum de fier. Decizia ministerială nr. 20 din 30 decembrie
Trecând peste corpurile legiuitoare, care tergiversau și 1875, relativă la determinarea cadrelor și efectivelor
tot amânau luarea unei decizii, la 1 septembrie 1865 batalionului de geniu conform bugetului pentru anul
Cuza a semnat decretul prin care s-a autorizat încheierea 1876, stabilea organizarea acestuia pe cinci companii,
convenţiei de realizare a drumului de fier de la București dintre care primele patru erau de ,,săpători, minari,
la Giurgiu cu Compania Bercley-Staniforth. telegrafie și drum de fier”, fiecare cu câte 1 sergent major,
Condiţiile politice, economice și sociale ale României 1 sergent furier, 8 sergenţi, 16 caporali, 4 gorniști și 110
până la Războiul de Independenţă nu au permis statului soldaţi.
să poată construi căi ferate prin mijloace proprii, fără În perioade premergătoare, dar mai ales pe timpul
ajutor financiar și tehnic venit din afară. Cu eforturi Războiului de Independenţă, căile ferate în lungime de
financiare deosebite, în perioada anilor 1867-1869 a fost 1 264 km au fost intens solicitate pentru mobilizarea
construită prima cale ferată, între București și Giurgiu, 70 și concentrarea Armatei Române în sudul ţării, pentru
de kilometri, concesionată încă de la 1 septembrie 1865 tranzitul pe teritoriul ţării noastre a armatei ruse și
firmei Bercley. În anii următori au fost construite noi linii pentru executarea unor transporturi internaţionale de
ferate, proprietate privată străină, aparţinând societăţilor armament către Serbia. Pentru a răspunde acestor cerinţe,
Offenheim și Stroussberg, care au legat unul câte unul prin ordinul de concentrare, companiile Batalionului de
cele mai importante centre economice ale ţării, au fixat Geniu au fost repartizate astfel: compania 1 la Craiova,
definitiv unirea indisolubilă a celor două principate și au compania 2 la București, compania 3 la Brăila-Galaţi,
contribuit la ridicarea economică și socială a ţării. compania 4 la Focșani iar compania pontonieri la
Încă de la punerea lor în exploatare, căile ferate dispoziţia armatei. Prin Î.D. nr. 1840 din 6 aprilie 1877
din România, puţine câte erau, au fost constant folosite s-a ordonat mobilizarea armatei în vederea participării la
pentru executarea diferitelor transporturi militare, în mod Războiul de Independenţă. Companiile de geniu au fost

32 1 (47) 2010 document

 studii/documente

puse pe picior de război și au participa la reușita acţiunilor Administraţia C.F.R. și subunităţile militare de
de luptă, în funcţie de specializarea fiecăreia. În afara căi ferate (1880-1916)
multor lucrări genistice, aceste subunităţi au fost folosite
Dificultăţile întâmpinate de transportul feroviar în
și pentru executarea unor lucrări pe reţeaua feroviară
timpul Războiului de Independenţă au scos în evidenţă
de către echipele specializate în căi ferate. În timpul
atât necesitatea dezvoltării reţelei interne de căi ferate
Războiului de Independenţă, în sarcina specialiștilor de
cât și îmbunătăţirea calităţii celei existente în ce privește
căi ferate s-a aflat primul tren militar de intervenţie, care a
traseul, lucrările de artă, materialul rulant etc. Conștientă
avut un rol important pe timpul desfășurării operaţiunilor
de costisitoarea experienţă a construcţiilor de acest gen de
militare privind asigurarea trupelor luptătoare cu muniţie
către companiile particulare străine, ca și de importanţa
și materiale necesare. De asemenea, specialiștii militari
obiectivelor propuse și consecventă în realizarea acestora,
feroviari au intervenit în diferite zone pentru executarea
în anul 1879 conducerea ţării a hotărât, pentru prima
unor lucrări importante de căi ferate, precum și pentru
dată, să încredinţeze construcţia unei linii de cale ferată
paza și apărarea unor obiective de pe reţeaua feroviară.
inginerilor români. Este vorba despre linia Buzău-
După terminarea victorioasă a războiului, armata
Mărășești, de 91 km, inaugurată la 18 octombrie 1881.
a trecut pe picior de pace. Batalionul de Geniu s-a
Noua linie a demonstrat capacitatea României de a
reconstituit în cazarma de la Cotroceni, pregătindu-
proiecta și construi cu mijloace proprii o cale ferată,
se pentru participarea la construirea unor obiective
creând posibilitatea formării cadrelor de specialitate
feroviare și altor construcţii în interesul armatei. În lunile
și generalizarea învăţămintelor corespunzătoare și
următoare, găsim companiile Batalionului de Geniu
în rândurile armatei. Construirea acestei linii și cu
dislocate pe sectorul de cale ferată Frătești-Zimnicea,
participarea specialiștilor de căi ferate din subunităţile de
construit de unităţile ruse în 1877, cu misiunea de a-l
geniu, prezenta, din punct de vedere militar, o importanţă
lega de linia ferată București-Svistov (prin podul întins
deosebită, deoarece scurta cu 100 de km distanţa dintre
de ruși peste Dunăre), de asemenea, la Vârciorova, unde
cele două puncte extreme, Burdujeni și Vârciorova, ale
au participat la construirea căii ferate până la Bahna, și la
principalei direcţii feroviare ce traversa Moldova de la
Burdujeni pentru a participa la construirea staţiei de cale
nord la sud și Muntenia de la est la vest. Perseverând pe
ferată. Astfel de acţiuni au avut loc și pe alte sectoare de
această linie, statul român a hotărât răscumpărarea căilor
cale ferată, fapt ce a condus la concluzia necesităţii creării
ferate existente, care în marea majoritate aparţineau unor
unor subunităţi specializate în lucrări de întreţinere,
societăţi particulare cu capital străin. La 29 ianuarie
construcţii, refacere și exploatare a sectoarelor de cale
1880 a fost promulgată Legea pentru cesiunea căilor
ferată, dar și de distrugere a acestora în caz de nevoie.
ferate ale Societăţii acţionarilor către statul român, iar
în baza convenţiei încheiate între guvern și Societatea
acţionarilor, cei 921 km de linie ferată ai acesteia au fost
predaţi Direcţiunii Princiare a Căilor Ferate Române
(devenită peste trei ani Direcţiunea Generală a Căilor
Ferate Române ,,C.F.R”) înfiinţată în același an.
După ce a devenit stăpân pe reţeaua feroviară a
ţării, statul român a construit în mod neîntrerupt și
aproape în fiecare an noi linii de cale ferată, toate în regie
proprie. Acest vast program de construcţii feroviare a
pus noi și mari sarcini lucrătorilor militari de căi ferate,
determinând noi structuri în Batalionul de Geniu prin
înfiinţarea unor subunităţi specializate în lucrări de
întreţinere, construcţii, refacere și exploatare pe calea
ferată. Această măsură a fost concretizată prin Î.D.R.
nr. 2550 din 31 octombrie 1880, publicat în „Monitorul
Oastei” nr. 37 din 11 noiembrie același an. În baza acestui
document, la 16 noiembrie 1880 a fost înfiinţat al doilea
batalion de geniu în care, ca și în primul, s-a constituit
câte o companie de căi ferate. Deci trupele de geniu își
sporesc structura la două batalioane, fiecare având câte o
companie specializată în căi ferate.
Instrucţia de specialitate a militarilor feroviari s-a
efectuat, de regulă, în două etape, cea teoretică în cazărmi,

document 2010 1 (47) 33

studii/documente
în lunile de iarnă, iar cea practică prin participarea
acestora la lucrările curente de pe reţeaua de căi ferate a
României. Încadrarea cu cadre de specialitate s-a realizat
prin repartizarea absolvenţilor Scolii Speciale de Artilerie
și Geniu, cu trei ani pregătire, iar mai târziu din Școala de
Aplicaţiune de Artilerie și Geniu, care pregătea ofiţeri și
în specialitatea căi ferate, dar și dintre cei trimiși la studii
inginerești în Franţa, Belgia sau Germania. Una din
cele mai importante lucrări la care au participat ambele
companii de căi ferate a fost construirea sectorului de cale
ferată Barboși-Hanu Conachi, de 41 km, lucrare care a
început în luna iunie 1881 și a durat aproximativ un an.
Nevoile economice și militare ale ţării au pus sarcini
mereu crescânde privind conducerea, organizarea, dotarea
și instruirea militarilor feroviari, fapt ce a determinat
repetate măsuri de reorganizare a trupelor de geniu. Prin
Î.D.R. nr. 960 din 8 aprilie 1882, batalioanele de geniu
au format Regimentul 1-iu de Geniu, primul comandant
fiind colonelul Constantin Poenaru, urmat la scurt timp
de colonelul Anton Berindei. Prin Î.D.R. nr. 1070 din 27
martie 1884, începând cu 1 aprilie același an Regimentul
1-iu Geniu se compunea din 4 batalioane, fiecare având
câte o companie de căi ferate, sporind la 4 numărul
acestora.
Desele schimbări de organizare nu au slăbit
interesul deosebit pentru instruirea de specialitate a
militarilor feroviari, aceștia participând la executarea
unor lucrări importante pe sectoarele de căi ferate din
ţară. În perioada iulie-august 1882, două companii de
căi ferate au executat lucrări de refacere a sectorului
Comarnic-Sinaia, linie distrusă de inundaţiile provocate
de revărsarea râului Prahova. Darea în circulaţie a
liniei în termen scurt și calitatea lucrărilor executate au
demonstrat buna pregătire a subunităţilor de căi ferate,
dar și unele neajunsuri privind montarea ramificaţiilor,
ridicarea la nivel a liniei prin buraj etc., ceea ce l-a
determinat pe ministrul de Război să ordone detașarea
fiecărei companii, timp de șase luni pe an, de regulă în
perioada aprilie-septembrie, pentru a participa direct la
construirea, întreţinerea și refacerea căilor ferate române.
În acest context, cele patru companii de căi ferate au
participat la construirea sectoarelor de cale ferată Titu-
Târgoviște, Costești-Roșiori-Turnu Măgurele și în parte,
Medgidia-Cobadin, a liniei ce lega staţia Ghencea de
poligonul Cotroceni, a liniei ferate ce deservea Cetatea
București, lucrări de fortificaţii etc.
Experienţa acestor ani a impus necesitatea luării
unor măsuri pentru îmbunătăţirea organizării și înzestrării
trupelor de geniu și a celor de căi ferate. Prin decizie
ministerială, s-a stabilit o nouă compunere a parcului
companiilor, o mai bună dotare cu materiale necesare
construirii și întreţinerii suprastructurii căii ferate, unelte
de tâmplărie și banc de lucru, instrumente de topografie,
materiale pentru construirea terasamentelor.Toate acestea
34
erau containerizate, repartizate pe trăsuri, asigurând un
transport sigur, o manipulare rapidă și păstrarea lor în
condiţii bune, fiind în orice moment funcţionale.
În ceea ce privește organizarea companiilor de căi
ferate, acestea participând în continuare la instruirea
teoretică în unităţi și pregătirea practică pe șantierele
de construcţii, prin decrete și ordine succesive, au fost
restructurate, ajungând la nivel de Batalion de căi ferate
și ulterior la cel de Regiment de căi ferate. Astfel, în
baza Î.D.R. nr. 5 din 8 ianuarie 1887, începând cu
data de 1 februarie a luat fiinţă în cadrul Regimentului
1-iu de Geniu, primul batalion de căi ferate din
Armata Română, cu sediul în Fortul Domnești. Primii
comandanţi ai acestui batalion au fost, succesiv, viitorii
generali de divizie Ioan Culcer și Constantin N.
Hârjeu, ambii distinși ofiţeri de geniu specializaţi în căi
ferate. Atribuţiunile (misiunile) trupelor de căi ferate,
reglementate prin ordine, regulamente și instrucţiuni,
au fost să exploateze reţeaua de căi ferate cuprinsă între
staţiunile de îmbinare (tranziţiune) și staţiunile cap de
etape ferate; să construiască căi ferate de campanie; să
repare și să restabilească căile ferate distruse de inamic,
care apoi să fie puse în circulaţie; să distrugă căile ferate pe
care armata le părăsește în retragerea ei și să exploateze și
să întreţină liniile ferate ale cetăţilor și regiunilor întărite.
De asemenea, s-a stabilit că în campanie, Batalionul
de căi ferate cu personalul și materialul său era afectat
armatei care-l punea la dispoziţia Direcţiunii de căi ferate
de campanie, ca organ de execuţie.
Dezvoltarea reţelei de căi ferate în această perioadă
s-a făcut, evident, în primul rând în funcţie de cerinţele
economice, dar s-au avut în vedere în același timp și
nevoile militare. Numirea colonelului Ștefan Fălcoianu
la conducerea exploatării căilor ferate, în cadrul Direcţiei
Princiare, prezenţa unui ofiţer superior în toate consiliile
de administraţie, până la serviciile speciale existente
și astăzi la Ministerul Transporturilor, la Compania
Naţională de Căi Ferate și la Regionalele C.F.R., atestă
atenţia ce se acorda, de la primele începuturi, intereselor
militare în construcţia și întreţinerea circulaţiei căilor
ferate, la care armata a participat direct prin subunităţile
de căi ferate din componenţa trupelor de geniu. Sub
conducerea inginerilor români, civili și militari, s-au
executat linii mult mai dificile și cu un preţ mult mai
redus decât cel practicat de concesionarii străini. Astfel,
s-au realizat lucrări de adevărată măiestrie tehnică,
precum tuneluri, ziduri de apărare, viaducte și poduri,
culminând cu lucrările de artă de la Dunăre, în sectorul
Fetești-Cernavodă, considerate, la inaugurarea lor, în anul
1895, printre cele mai complexe din Europa.
În afara practicii pe șantierele din reţeaua feroviara
a ţării, în sarcina Batalionului de căi ferate au rămas și
liniile ferate cu destinaţie militară. Astfel, au continuat
lucrările la liniile de cale ferată ale Cetăţii București,
1 (47) 2010 document

la construirea forturilor Ștefănești, Afumaţi, Tunari,
asigurarea serviciului de telegraf și serviciului de mișcare
pe liniile ferate ale Cetăţii. În toamna anului 1897 a
început construcţia căii ferate Cotroceni-Domnești,
destinată să lege linia forturilor cu toate stabilimentele
serviciilor artileriei și subzistenţelor armatei aflate în
București. În aceeași perioadă a fost construită linia ferată
care lega Manutanţa militară și cazarma Sf. Gheorghe cu
Spitalul Militar Central, dar și alte lucrări.
Sarcinile tot mari puse în faţa trupelor de căi ferate
au dus la alte transformări și modificări în organizarea
acestora. Prin Î.D.R. nr. 985 din martie 1908, începând cu
1 aprilie a aceluiași an Batalionul de căi ferate, cu reședinţa
la București, a devenit independent. Primul comandant
al acestuia a fost locotenent-colonelul, viitor general
de divizie, Scarlat Panaitescu, urmat în anul 1912 de
maiorul, viitor general de brigadă, Ion Macri. Cu această
organizare, companiile de căi ferate fiind numerotate de
la 1 la 4, Batalionul s-a deplasat la Medgidia pentru a
participa la construirea căii ferate Medgidia-Cobadin, cu
o lungime de 28 km.
În contextul celui de-al doilea război balcanic,
Batalionul de căi ferate a fost readus la București, iar
după trei zile de marș a ajuns la Turnu Măgurele pentru
a asigura nevoile de transport ale Armatei Române.
Companiile 1, 2 și 3 au fost dislocate pe reţeaua feroviară
de la sudul Dunării, pentru executarea manevrei și
îndrumarea trenurilor care efectuau transporturi în
interesul Armatei Române, precum și pentru paza și
asigurarea transporturilor de materiale și trupe. Compania
4 a rămas la Turnu Măgurele pentru întreţinerea liniilor
de garaj și îmbarcarea locomotivelor și vagoanelor pentru
a fi transportate pe malul bulgăresc cu șalupele. În această
zonă au mai fost construite noi linii de garaj și s-a executat
serviciul de exploatare a trenurilor militare.
După încetarea ostilităţilor din Balcani, marcată
prin Pacea de la București, Batalionul de căi ferate, sub
comanda maiorului Ion Macri, a continuat construcţia
sectorului Medgidia-Cobadin, a construit linia care lega
halta Teiș cu Arsenalul Armatei de la Târgoviște și linia de
legătură între Pirotehnia veche și cea nouă. În anul 1915,
Batalionul de căi ferate a construit linia de 6 km care
lega staţia Bălănoaia de staţia Frătești și în continuare
încă 7 km până la punctul numit Florica de pe malul
Dunării, unde s-au construit fundaţii de beton pentru
două tunuri lungi de coastă, lucrare care a durat până în
primăvara anului 1916. În anul 1916, pentru instrucţia
de specialitate în ramurile mișcare și tracţiune, militarii
document 2010 1 (47)
studii/documente
din specialitatea ,,mișcare” au fost detașaţi Administraţiei
C.F.R., participând la asigurarea exploatării sectoarelor
de cale ferată București-Constanţa, București-Ploiești și
București-Giurgiu.
În perspectiva participării României la Primul Război
Mondial pentru realizarea idealurilor sale naţionale și
datorită unor necesităţi de asigurare logistică a armatei, a
fost emis Î.D.R. nr. 1542 din 9 aprilie 1916, prin care au
fost create comandamente, unităţi și servicii, iar Batalionul
de căi ferate s-a transformat în Regiment de căi ferate,
comandantul batalionului, colonelul Ion Macri, devine
primul comandant al regimentului.
Regimentul de căi ferate în Primul Război Mondial
(1916-1919)
La decretarea mobilizării, la 15 august 1916,
Regimentul de căi ferate cuprindea în organica sa șase
companii de căi ferate, șase echipe de poduri, opt echipe de
linie și trei echipe de tuneluri. Mobilizarea regimentului
a fost efectuată în corturi instalate pe platourile din
spatele forturilor Domnești și Mogoșoaia. Efectivul total
al regimentului era de 938 oameni, din care 32 ofiţeri, 7
subofiţeri, 99 gradaţi și 800 soldaţi. Iniţial, companiile
de căi ferate au fost afectate Armatelor I, a II-a și de
Nord, pentru punerea în funcţiune a liniilor din zonele
lor de acţiune, restabiliri de linii și construcţii de linii noi.
Ulterior, subunităţile de căi ferate au primit misiuni pe
șase direcţii de căi ferate.
Astfel, la Brașov și pe liniile adiacente au fost
trimise companiile 3 și 5 de căi ferate, echipele 4 de
poduri, 2 de linie și 3 de tuneluri. Acestea au executat
recunoașteri pe sectoarele de cale ferată distruse de
inamic, au stabilit caracterul și volumul acestora, au
elaborat soluţiile de restabilire și au redat în funcţiune
linii ferate în folosul trupelor luptătoare. Nevoite să se
retragă pe Valea Prahovei, subunităţile au pregătit pentru
distrugere obiective importante și au evacuat materiale de
cale ferată și instalaţii de pe sectorul Predeal-Câmpina,
făcând impracticabile pentru inamic tunelurile de la
Bușteni și Posada. După îndeplinirea misiunilor în zonă
s-au deplasat cu trenurile de lucru în Moldova, la Iași și
Piatra Neamţ.
Pe Valea Jiului a acţionat un detașament din
compania de căi ferate înguste, echipele 1 de poduri și trei
de linie, care a restabilit sectorul de cale ferată Bumbești-
Târgu Jiu, a executat amenajări pentru captarea apei
35
studii/documente
necesare alimentării locomotivelor, a refăcut și consolidat
poduri de cale ferată, liniile din staţii, cheiurile și rampele
de îmbarcare-debarcare de pe sectorul de cale ferată
Filiași-Târgu Jiu. S-a retras iniţial la Craiova, participând
la pregătirea lucrărilor de minare a podurilor spre Calafat
și Pitești, apoi a fost îndrumat spre Moldova, cartiruindu-
se la Bârlad. Pe Valea Oltului au acţionat compania 2
căi ferate și echipele 4 de linie, 2 de poduri, 3 tuneluri,
cu misiunea de cercetare, recunoaștere și restabilirea
sectoarelor de cale ferată Râul Vadului-Podul Olt, Podul
Olt-Făgăraș și Podul Olt-Sibiu. Aceleași subunităţi
au executat restabiliri în staţii, refacerea podurilor și
exploatarea sectoarelor Turnu Roșu-Podul Olt-Sebeș Olt
și Chitila-Titu. Parte din aceste subunităţi au luat parte la
luptele purtate de unităţile care apărau Defileul Oltului.
Pe sectorul de cale ferată Piatra Olt-Râmnicu Vâlcea au
efectuat lucrări pregătitoare pentru distrugerea liniilor,
podurilor, tunelurilor, precum și evacuări de materiale de
cale ferată. Retrase în Moldova și aceste subunităţi s-au
stabilit la Bârlad.
În zona Ghimeș-Palanca a acţionat compania 1 căi
ferate, împreună cu echipele 3 de poduri și 1 de tuneluri,
care au executat lucrări de restabilire a liniei și traseului
de telecomunicaţii, precum și refacerea podurilor, în mod
deosebit a viaductului Caracău. Tot aceste subunităţi
au asigurat întreţinerea și exploatarea sectorului de
cale ferată Comănești-Ciceu-Ditrău. La sfârșitul lunii
septembrie s-au retras la Piatra Neamţ, unde au fost
folosite la construirea liniei de cale ferată îngustă până
la Bicaz.
Pe direcţia Bacău a acţionat un detașament format
din compania de căi ferate înguste, care a executat lucrări
de întreţinerea liniei ferate și consolidarea terasamentelor
pe sectoarele Bacău-Roman-Pașcani și Bârlad-Berheci.
Pe direcţia Piatra Neamţ au acţionat iniţial
compania 4 căi ferate, un detașament din compania de
căi ferate înguste și o echipă specializată în poduri de
cale ferată. Acestea au avut misiunea de a construi o
cale ferată îngustă din Piatra Neamţ, prin Bicaz, până la
Lunca Bradului, de 65 km, exploatată iniţial în folosul
Armatei Române din zonă, apoi predată Batalionului 17
căi ferate rus. Pe sectorul de cale ferată Piatra Neamţ-
Buhuși au fost consolidate linii, s-au construit noi linii
de garaj, precum și rampe de încărcare-descărcare, apoi
subunităţile noastre de căi ferate au fost dirijate pentru
alte lucrări în complexul feroviar Iași-Socola.
La 1 noiembrie 1916, în cadrul Regimentului de căi
ferate a luat fiinţă o companie de distrugeri organizată
pe patru secţii, fiecare comandată de câte un ofiţer, care a
executat îndeosebi misiuni de distrugeri.
La începutul anului 1917, Regimentul de căi ferate
și-a mutat punctul de comandă de la Bârlad la Socola iar
subunităţile sale au fost regrupate și au primit misiuni în
patru zone.
36
În zona Iași-Socola, au executat lucrări de terasa-
mente, completări de linii de garare și ramificaţii, rampe
de îmbarcare și cheiuri de transbordare în staţiile Socola,
Iași, Nicolina și triajul Păcurari și au fost refăcute liniile
de cale ferată din staţia Ciurea.
În zona Mărășești-Galaţi-Bârlad, după executarea
distrugerii unor obiective din zona fortificată Focșani-
Nămoloasa-Galaţi și a podurilor peste râul Trotuș, au
trecut la lucrări de sporiri de staţii și triaje, construirea
unor rampe de îmbarcare și cheiuri de transbordare, linii
de legătură cu ecartament normal și îngust, înălţarea și
lărgirea liniei ferate Galaţi-Reni, debarcadere și alte
lucrări de reparaţii și întreţinerea liniei ferate.
În zona Bacău, au executat lucrări de sporire a
staţiilor și construirea unor rampe de îmbarcare-debarcare,
precum și un număr important de baracamente sanitare
pentru nevoile armatei.
În zona Zorleni-Crasna au executat lucrări de
sporirea staţiilor și construcţia unor rampe de îmbarcare-
debarcare.
După îndeplinirea misiunilor în cele patru zone,
subunităţile au executat lucrări pregătitoare pentru
distrugeri în staţiile Mărășești, Panciu, Adjud, construirea
unor linii de garare și rampe de îmbarcare-debarcare și
a unor linii noi de interes militar, precum linia ferată
Băcești-Roman cu lungimea de 45 km, linia ferată
Dângeni-Rădăuţi Prut de 58 km și linia ferată îngustă
Huși-Bucovăţ, de 112 km. Această linie traversa râul
Prut și făcea legătura cu linia Ungheni-Chișinău.
Regimentul de căi ferate a cunoscut noi modificări
organizatorice, fiind desfiinţate echipele de linie, poduri
și tunele, prin includerea lor în cadrul companiilor.
Regimentul reorganizat, de data aceasta sub comanda
colonelului Matei Vlădeanu, avea 8 companii de
construcţii căi ferate și o companie de distrugeri. Fiecare
companie cuprindea două subunităţi de construcţii linii,
două subunităţi de poduri căi ferate, două subunităţi
de tracţiune pentru deservirea trenurilor militare și
personalul necesar pentru exploatarea feroviară a două
staţii principale. Cu această nouă structură, Regimentul
a continuat executarea misiunilor primite în vederea
asigurării transporturilor necesare operaţiilor militare.
Astfel, bilanţul misiunilor executate de acesta în
campania din Moldova a însumat refacerea a peste 900 m.l.
poduri căi ferate și consolidarea altora, restabilirea a 421
km de cale ferată pe sectoarele exploatate pentru nevoile
frontului, pregătirea pentru distrugere și distrugerea a
peste 1000 km cale ferată, 93 staţii, 97 poduri, executarea
galeriilor de mină de la podurile de la Asău și Comănești,
sporirea prin construcţii noi a reţelei feroviare din
Moldova cu 60 km linii de garare, 183 km cale ferată cu
ecartament normal, larg și îngust, construirea a 19 poduri
mici și mijlocii cu lungime totală de 380 m.l., construirea
liniei ferate înguste de pe Valea Bistriţei în lungime de
1 (47) 2010 document

120 de km și exploatarea acesteia, dublarea sectorului
de cale ferată Târgu Frumos-Ruginoasa, restabilirea
liniilor de telecomunicaţii de pe sectoarele de cale
ferată afectate, paza și apărarea unor obiective feroviare
importante, precum și participarea alături de personalul
Administraţiei C.F.R. la exploatarea în comun a tuturor
sectoarelor de cale ferată din Moldova.
În ultima parte a războiului și imediat după trecerea
armatei pe picior de pace, Regimentul 1 Căi Ferate
(denumire primită la 1 ianuarie 1918), cu organizarea puţin
modificată, și-a continuat misiunile specifice, contribuind
pe deplin la refacerea și exploatarea reţelei feroviare din
ţara noastră cu următoarele misiuni și dislocare: Comanda
regimentului cu subunităţile de regiment, compania 1
și 2 căi ferate, în garnizoana București, unde executau
program de instrucţie, compania 3 la Cernăuţi, unde,
printre alte misiuni, a menţinut în funcţiune podul de la
Tighina-Tiraspol împotriva grupurilor anarhice rusești,
compania 4 la Iași, unde a executat serviciul de exploatare
în colaborare cu personalul C.F.R., companiile 5 și 7
la Fetești, unde executau construirea feribotului peste
braţul Borcea în vederea restabilirii circulaţiei întrerupte
cu Dobrogea, compania 6 la Brașov, unde executa paza
obiectivelor feroviare din zonă și strângerea materialelor
părăsite de trupele germane, compania 8 la Piatra Neamţ,
unde executa exploatarea și întreţinerea căii ferate înguste
din zonă. De asemenea, Regimentului 1 Căi Ferate a
contribuit la asigurarea circulaţiei trenurilor din întreaga
ţară care aveau destinaţia spre Alba Iulia, pentru marele
eveniment de la 1 Decembrie 1918.
Perspectiva instalării bolșevismului în Ungaria ca
și pericolul pentru consolidarea unirii Transilvaniei cu
România, a determinat acţiunea militară românească
peste Tisa și până la Budapesta, desfășurată în intervalul
martie-august 1919, la care au participat și trei companii
de căi ferate, secţia I poduri, secţia II-a tuneluri și trenul
blindat – apărut pentru prima dată în Armata Română și
dat în subordinea Regimentului 1 Căi Ferate. Misiunile
principale îndeplinite de subunităţile regimentului
au fost: repararea și întreţinerea căilor ferate din zona
operaţiilor, demontarea unor porţiuni de cale ferată de
mică importanţă și folosirea materialului la construirea
altor căi ferate necesare frontului, asigurarea depourilor
cu meseriași, balastarea și burajul unor linii distruse
de inundaţii, exploatarea sectoarelor de cale ferată din
apropierea frontului, cercetarea unor lucrări de artă –
poduri și tuneluri – pentru a fi refăcute și redate circulaţiei.
De asemenea, subunităţile de căi ferate au executat paza
și apărarea principalelor obiective feroviare din zona de
operaţii și a echipat cu personal trenul blindat, pus la
dispoziţia Armatei de Transilvania.
Pentru abnegaţia, curajul, devotamentul, spiritul de
sacrificiu și modul exemplar în care ofiţerii, gradaţii și
soldaţii din trupele de căi ferate și-au îndeplinit misiunile
document 2010 1 (47)
studii/documente
în anii grei ai Războiului de Întregire, conducerea statului,
prin Ministerul de Război, a adresat deseori mulţumiri
și felicitări și a decorat cu cele mai înalte ordine ale
României 11 ofiţeri ai Regimentului și un număr mare
de gradaţi-soldaţi, alţii fiind avansaţi în mod excepţional
la gradul următor. Alţi 214 funcţionari superiori, ingineri
și lucrători ai serviciilor de mișcare și tracţiune din
rândurile personalului C.F.R, au fost distinși cu înalte
ordine iar 858 au fost răsplătiţi cu medalii de război
pentru eroismul de care au dat dovadă, de cele mai multe
ori alături și împreună cu subunităţile de căi ferate, pentru
menţinerea în circulaţie a tuturor sectoarelor de căi ferate,
asigurarea transporturilor de aprovizionare și de evacuare,
executarea unor lucrări de linii noi, mulţi dintre ei până la
sacrificiul suprem.
Participarea unităţilor militare de căi ferate la
refacerea și dezvoltarea reţelei feroviare în România
(1919-1941)
La terminarea războiului, România dispunea de
11.349 km cale ferată, la vechile linii ale ţării în lungime
de 3.805 km adăugându-se 7.544 km ai provinciilor care
se uniseră cu ţara. Provenind de la patru administraţii de
cale ferată, liniile aveau caracteristici diferite din punct de
vedere tehnic, de dotare, întreţinere etc. Ecartamentele
erau de trei tipuri - îngust, normal și larg, iar numărul
tipurilor de șină crescuse de la 7 la 47 (cuprinse între
17 și 45 kg/m.l.). Situaţia căilor ferate, distrugerile
la linii și poduri, uzura căii și a materialului rulant,
risipirea personalului specializat se resimţeau în volumul
traficului, viteza de circulaţie și asigurarea condiţiilor
minime de exploatare. Clădirile din staţii suferiseră și
ele mari stricăciuni, instalaţiile de alimentare cu apă și
combustibil, remizele locomotivelor, triajele, liniile de
garare, macazurile, atelierele de reparaţii etc, erau distruse
sau evacuate de inamic în retragere. Ca urmare a scăderii
puterii de rezistenţă a terasamentelor și liniilor, a lipsei
instalaţiilor de semnalizare, circulaţia trenurilor se făcea
cu mari greutăţi și cu viteze ce abia atingeau 30 km/oră.
În acesta condiţii deosebit de dificile pentru circulaţia
feroviară, statul român a trebuit să facă mari și îndelungate
eforturi financiare și materiale, ca și de muncă umană,
pentru consolidarea terasamentelor și liniilor,reconstrucţia
clădirilor, instalaţiilor de tot felul, magaziilor din staţii,
liniilor de telecomunicaţii, precum și a podurilor distruse,
pentru a asigura o circulaţie fluentă. Abia ulterior s-a pus
problema unui program de dezvoltare pe termen lung,
conform cu cerinţele comerţului, industriei, agriculturii,
precum și nevoile militare și administrative.
Regimentul 1 Căi Ferate s-a situat în mijlocul
efortului general, participând, alături și împreună cu
personalul Administraţiei C.F.R. la refacerea unor
terasamente, montări de ramificaţii de diferite tipuri,
consolidări de linii și poduri de cale ferată, exploatarea
37
studii/documente
unor sectoare de cale ferată, dar și la paza unor obiective
importante de pe reţeaua de căi ferate.
Având în vedere volumul mare de lucrări de
refacere și perspectiva dezvoltării reţelei de căi ferate a
României, ca și importanţa strategică a acestora pentru
ducerea unui război de apărare a ţării, pe baza experienţei
dobândite în urma participării trupelor de căi ferate în
campaniile războiului abia încheiat, a apărut necesitatea
sporirii acestor trupe. Pe baza unui raport-memoriu
comun al comandantului regimentului, colonelul Matei
Vlădeanu și Biroului Transporturi din M.St.M., datat la
mijlocul anului 1918, care cerea creșterea efectivelor dar
și ,,acordarea unei atenţii deosebite recrutării oamenilor,
aceștia să fie știutori de carte și meseriași, ... , ofiţerii să fie
toţi ingineri din Administraţia C.F.R.’’, la 16 octombrie
1919 a fost semnat Î.D.R. nr. 4352 care constituie
actul oficial de înfiinţare a Brigăzii de Căi Ferate și
Pontonieri în subordinea Comandamentului Trupelor de
Comunicaţii, dependentă din punct de vedere tehnic și
disciplinar de Inspectoratul Tehnic al Geniului, iar sub
raport administrativ de Ministerul de Război. Brigada
avea în compunerea sa două regimente de căi ferate și
regimentul de pontonieri. Primul comandant al brigăzii
a fost colonelul Gheorghe Negoescu, comandantul
Regimentului 1 rămânând colonelul Matei Vlădeanu,
al Regimentului 2 colonelul Teodor Constantinescu, iar
al Regimentului de Pontonieri colonelul Dan Florescu.
Fiecare regiment de căi ferate era organizat pe trei
batalioane, fiecare batalion având în subordine patru
companii. Volumul mare de obiective feroviare cu nevoi
de refacere sau consolidare ca și nevoia de specialiști
în ramurile feroviare, a făcut să găsim companiile de
căi ferate în toate zonele ţării - Moldova, Dobrogea,
Muntenia, Oltenia, Banat sau Transilvania, fără a le
putea stabili într-un anume loc din cauza mobilităţii lor
și a deselor schimbări de situaţii de pe reţeaua sporită de
căi ferate a României.
Totodată, regimentele de căi ferate au fost folosite
pentru rezolvarea unor necesităţi ale armatei prin
executarea unor lucrări la căile ferate din depozite,
construirea și repararea unor căi ferate înguste din incinta
unităţilor militare, construirea și întreţinerea unor linii de
garare, experimentări ale podurilor metalice demontabile
de căi ferate de tip Kohn, Rothwagner etc.
38
Un rol important au jucat trupele de căi ferate pe
timpul grevei generale din octombrie 1920, când au
acţionat pentru contracararea efectelor negative asupra
transportului de călători și mărfuri. Conform ordinului
Președinţiei Consiliului de Miniștri din 10 octombrie
1920, personalul de tracţiune C.F.R. a fost mobilizat la
Regimentul 2 Căi Ferate, iar la 3 noiembrie 1920 întregul
personal C.F.R. a fost mobilizat la cele două regimente de
căi ferate, care au luat în primire toate staţiile, depourile,
atelierele din București și din alte localităţi. În Ordinul
de Zi nr. 13 572/1920 al ministrului de Război se arăta că
,,Guvernul ţării a avut sprijinul puternic în oștire, care și
de data aceasta a fost la înălţimea chemării sale. Armata,
prin regimentele de căi ferate, a fost aceea care în ziua
încetării lucrului, în mod hotărât și cu voinţă de fier a
înlocuit personalul grevist și a izbutit imediat să pună
în circulaţie trenurile de persoane și mărfuri. Spiritul
de abnegaţie, sacrificiu, devotamentul fără seamăn cu
care ofiţerii și trupa regimentelor de căi ferate s-au
pus în slujba patriei și binelui obștesc le dau dreptul la
recunoștinţa întregii naţiuni’’.
Anual, Brigada de Căi Ferate încheia cu Direcţia
Generală a C.F.R. o Convenţie în care se precizau
obiectivele și nevoile de instruire, perioadele de instrucţie
practică, pe specialităţi. Avantajele acestei colaborări
ERAU reciproce: pentru cadre și trupă instruirea de
specialitate se făcea în condiţii mai bune în serviciile și
pe șantierele căii ferate, adică aceea pe care trebuia să o
asigure în situaţii de război, iar pentru C.F.R. era avantajul
de a dispune în orice moment de subunităţi instruite și
utilate care să constituie o rezervă permanentă de efective
convenabile și sigure, bine organizate și mobile, capabile
să intervină oportun în orice punct și în orice moment
pe reţeaua feroviară. Asigurarea cu uneltele și utilajele
folosite la lucrările executate pentru nevoile reţelei
feroviare se realiza prin grija Ministerului de Război și a
Ministerului Lucrărilor Publice.
În această scurtă perioadă de la înfiinţarea brigăzii,
în octombrie 1919 până în anul 1921, volumul mare
de lucrări a impus o largă răspândire pe teritoriu, puţin
mobile, greu de coordonat, o varietate mare de lucrări
care impuneau o anume specializare. Aceste neajunsuri
au evidenţiat necesitatea reorganizării și sporirii
efectivelor unităţilor de căi ferate, precum și specializarea
lor în funcţie de categoriile de lucrări necesare a fi
executate. La 20 decembrie 1921, brigada și-a modificat
organizarea. Astfel, regimentul de pontonieri a trecut în
subordinea brigăzii de specialiști, iar brigada de căi ferate
cuprindea regimentul 1, regimentul 2 și regimentul 3,
care s-a înfiinţat ulterior. Această organizare și-a dovedit
eficienţa în activitatea brigăzii în anii următori, deși vor
fi mici modificări și ajustări prin adăugarea batalioanelor
de pază.
Pentru asigurarea specializării trupelor de căi
1 (47) 2010 document

ferate, regimentele s-au organizat pe specialităţi, fiecare
regiment având în compunerea sa câte un batalion
de exploatare și câte două batalioane de construcţii.
Dislocarea și misiunile companiilor din Regimentele 1
și 2 căi ferate erau în funcţie de necesităţile regionalelor
C.F.R. Localităţile în care erau dislocate companiile
variau de la etapă la etapă, unele cu 2-3 locuri anual, în
funcţie de lucrările ce trebuiau executate.
Astfel, Regimentul 1 Căi Ferate, cu 11 companii
(compania 12 era la dispoziţia Ministerului de Război),
a participat la normalizarea căilor ferate din Basarabia,
a organizat exploatarea complexelor feroviare din
București, Ploiești, Galaţi, Adjud, Pașcani, Bălţi,
Chișinău, Iași, Socola, Petroșani, Oradea, Cluj, a executat
lucrări de întreţineri și construcţii de căi ferate în zonele
Reni, Buzău, fortul Otopeni, Cernăuţi, Chișinău, Brașov,
lucrări de deszăpezire, paza unor obiective importante și
lucrări de artă și multe altele. În anii următori, regimentul
a participat la refacţia liniei Buzău-Galaţi și Mărășești-
Tecuci, ambele cu șină tip 45, Roman-Burdujeni, Tecuci-
Iași, Tecuci-Barboși, toate cu șină tip 40, alte lucrări în
triajul Galaţi-Brateș, linia ferată Galaţi-Reni, staţia Reni
și un pod peste râul Prut etc.
Regimentul 2 Căi Ferate a executat lucrări de
exploatare la Petroșani, Craiova, Brașov, Arad, Dej,
Cluj, Reghin, Teiuș, Târgu Mureș, dar și la București
Mărfuri, Pitești, precum și alte lucrări de construcţii și
întreţineri la Făurei, Reni, Cotroceni, București Mărfuri,
Buzău, Chitila, Ploiești, Galaţi, Slatina, Adjud, ca și
la normalizarea liniei Ungheni-Chișinău. În zona de
vest a ţării a executat lucrări de refacţii, construcţii noi,
exploatarea reţelei feroviare.
La 1 aprilie 1926, a avut loc o altă organizare a celor
două regimente, fiecare dispunând de patru batalioane,
două de exploatare, unul de construcţii și unul de poduri
și căi ferate înguste, fiecare batalion cu patru companii,
deci 16 la regiment. Efectivele brigăzii cuprindeau 9818
oameni, Regimentul 1 cu 5089 oameni iar Regimentul
2 cu 4729 oameni. Companiile celor două regimente,
32 la număr, erau împânzite pe întregul teritoriu al
României Mari. Efectivele erau cazate, în marea lor
majoritate, în vagoane clasă, de marfă acoperite, iar pentru
utilaje și materiale erau folosite vagoane descoperite,
subunităţile fiind în continuă deplasare de la un șantier
la altul, vagoanele le asigurau rapiditatea mișcării. Pentru
pregătirea cadrelor și a trupei a fost înfiinţată prima școală
de specialiști de poduri căi ferate la Cosmești, pe Siret.
Pentru pregătirea militarilor în ramurile mișcare (acari,
frânari, manevranţi, impiegaţi de mișcare), tracţiune
(mecanici și fochiști de locomotivă), ca și personalul din
ramura întreţineri linii și revizori de vagoane, funcţionau
școli în cadrul regimentelor. Absolvenţii acestor școli erau
verificaţi și majoritatea autorizaţi de comisii ale organelor
C.F.R., în special în domeniul siguranţei circulaţiei, apoi
document 2010 1 (47)
studii/documente
admiși să execute serviciul pe propria răspundere.
Și în anii următori, activitatea subunităţilor de căi
ferate s-a desfășurat la serviciile și pe șantierele C.F.R.,
pe baza convenţiilor încheiate anual între Ministerul
de Război și Ministerul Comunicaţiilor, convenţii care
stabileau toate problemele legate de folosirea efectivelor,
hrănirea, echiparea, cazarea, plata militarilor, răspândirile,
drepturile cadrelor și trupei, alte elemente necesare
desfășurării activităţilor pe timpul instrucţiei practice.
Trupele de căi ferate au continuat astfel să
contribuie substanţial la procesul de refacere, dezvoltarea
și modernizarea reţelei de căi ferate din ţara noastră.
Treptat, prin activitatea muncitorilor ceferiști și a
militarilor feroviari au fost lichidate consecinţele nefaste
ale războiului, prin înlăturarea distrugerilor provocate
căii ferate, trecându-se la consolidarea și extinderea
reţelei feroviare în funcţie de nevoile mereu crescânde ale
economiei naţionale. Consultarea factorilor competenţi
pe linie economică și politică, precum și a M.St.M.
a permis elaborarea mai multor programe. Astfel, era
evidentă necesitatea executării cu precădere a liniilor
Bumbești-Livezeni, din care până în anul 1941 se
executase doar porţiunea dintre Bumbești și Meri, în
lungime de 8 km, Salonta-Chișinău Criș, pentru legarea
Ardealului de Oradea, 35 km, Brașov-Întorsura Buzăului-
Nehoiașu-Buzău, din care, din lipsă de finanţare, s-a dat
în circulaţie secţiunea Hărman-Întorsura Buzăului, în
lungime de 31 km, Sighet-Salva, până în anul 1939 s-au
lucrat doar 14 km (Salva-Telciu), Caransebeș-Reșiţa, 41
km, lucrare încheiată până în octombrie 1938, Tulcea-
Babadag, 39 km, construcţie încheiată în martie 1939,
Ilva Mică-Vatra Dornei, 75 km, începută în anul 1915 de
către armata austro-ungară, lucrare reluată după 1924 și
dată în exploatare în decembrie 1938, București-Roșiori-
Caracal-Craiova, lucrările încep în anul 1915, se reiau abia
în anul 1940, parţial se dau sectoare în exploatare, dar se
vor termina după război, ca și liniile București-Urziceni-
Făurei și Urziceni-Slobozia, Curtea de Argeș-Râmnicu
Vâlcea, studiată pe teren dar nefinanţată și feribotul de la
Giurgiu-Ruse, pentru legătura feroviară cu Bulgaria.
La marea majoritate a acestor lucrări au participat
și subunităţile brigăzii de căi ferate, la unele chiar cu
majoritatea efectivelor. De exemplu, linia Ilva Mică-Vatra
Dornei, cea mai mare investiţie a României în perioada
interbelică și una din cele mai frumoase linii ferate din
România, a cunoscut intervenţia ostașilor de căi ferate de
la inaugurare, 10 iulie 1934, până la intrarea în întregime
în exploatare, la 18 decembrie 1938 și ulterior lucrările
de consolidare, care au continuat în anii 1939 și 1940.
Efectivele militare au fost în permanentă creștere, de la
2 000 la începutul lucrărilor la 4 800 în campania 1937/1938
(87 ofiţeri, 39 subofiţeri, 276 sergenţi și caporali), 54%
lucrând la terasamente, din care o treime în stâncă, dar și
la construcţia taberelor, drenaje și consolidări, montarea
39
studii/documente
suprastructurii, încărcări și descărcări de materiale, clădiri
și instalaţii în staţii, pază etc.
În anii premergători celui De-al Doilea Război
Mondial, Brigada de Căi Ferate a luat măsuri de sporire
a sarcinilor de instruire a efectivelor, ridicarea nivelului
pregătirii ofiţerilor, subofiţerilor și gradaţilor, participarea
doar la acele lucrări care răspundeau interesului armatei.
A fost creat Centrul de Instrucţie Poduri la Mintia de
pe râul Mureș, iar în fiecare regiment a luat fiinţă câte
o școală de distrugeri, având în compunere 6 ofiţeri, 2
subofiţeri, 307 gradaţi și soldaţi. S-au impus și unele
măsuri de organizare, de creștere a efectivelor, de formare
a altor batalioane de pază și a unor detașamente care
au executat lucrări numai cu caracter militar, inclusiv
fortificaţii în Basarabia și în Transilvania, evacuări de
materiale din Ardealul răpit, minarea unor obiective la
graniţe etc. Brigada era comandată de generalul Gheorghe
Tudor Coatu, Regimentul 1 de colonelul Ion Arbore, iar
Regimentul 2 de colonelul Ion Gheorghe.
Reţeaua feroviară a avut mult de suferit de pe
urma amputărilor teritoriale impuse României în anul
1940. Lungimea reţelei s-a redus cu circa 3800 km,
parcul de locomotive și vagoane a scăzut proporţional,
inventarul C.F.R. fiind puternic mutilat, cu efecte
negative din punct de vedere politic, economic, social
și militar. Participarea iminentă a României la război a
determinat măsuri în consecinţă și pentru Brigada de
Căi Ferate, inclusiv prin numirea unor noi comandanţi.
Astfel, comandant al Brigăzii a fost numit colonelul Vasile
Brăiloiu, avându-l șef al Biroului Tehnic pe locotenent-
colonelul Adrian Petruc, comandantul Regimentului 1
colonelul Ortenziu Panţu, avându-l ajutor pe locotenent-
colonelul Victor Burdeanu, comandantul Regimentului 2
colonelul Ioan Grigorovici, având-l ajutor pe locotenent
colonel Traian Panaitescu.
Brigada de Căi Ferate în al Doilea Război Mondial
(1941-1945)
În primele zile de la decretarea mobilizării și
intrarea României în război, unităţile de căi ferate au
acţionat în sprijinul forţelor luptătoare, lucrând în zonă
la consolidarea liniilor, a podurilor și instalaţiilor de cale
ferată. Urmând drumul marilor unităţi operative, trupele
de căi ferate au fost dispuse către front, începând cu 1 iulie,
astfel: Comanda Brigăzii 303 căi ferate și Regimentul 1
la Iași iar Regimentul 2 la Galaţi. În luna august, sediile
Brigăzii și Regimentului 1 au fost stabilite la Chișinău, iar
al Regimentului 2 la Românești (Basarabeasca), pentru
ca la sfârșitul anului să se înapoieze la reședinţele de
bază, Iași și Chitila, de unde se puteau conduce mai bine
și trupele rămase la misiuni pe sectoarele de cale ferată
din interior, pe întreaga reţea din Moldova, Muntenia,
Oltenia, Banat și Transilvania.
40
Regimentul 1 Căi Ferate, cu parte din cele 16 companii
de specialităţi diferite, a trecut Prutul și începând cu 6 iulie
a dispus subunităţile succesiv la refacerea liniilor, staţiilor,
podurilor și telecomunicaţiilor de căi ferate distruse de
inamic pe direcţiile Ungheni, Bălţi, Florești, Rezina (pe
Nistru), apoi în continuare, peste Nistru, pe calea ferată
dintre Râbniţa și Slobotka (situată pe magistrala Odessa-
Moscova), iar de aici spre nord, până la Zmerinka. Misiunile
au constat în refacerea liniilor distruse în procent de 20%,
normalizarea liniilor prin trecerea de la ecartamentul
rusesc de 1524 mm la cel normal, european de 1435 mm,
deci fiecare metru liniar de linie a fost luat la mână pentru
a deplasa unul din fire spre interior cu 89 mm. Același
lucru, cu liniile din staţii, triajele și schimbătoarele de cale.
Podurile și podeţele au suferit distrugeri totale, refacerea
lor solicitând la maximum companiile de poduri și un
consum mare de materiale, mai ales cel mare de la Rezina,
peste fluviul Nistru.
Regimentul 2 Căi Ferate, de asemenea cu parte din
cele 18 companii, a trecut Prutul și succesiv a executat
misiuni de refacere și exploatare a sectoarelor de cale
ferată de pe direcţiile Ungheni, Chișinău, Tighina,
apoi peste Nistru, la Tiraspol, Razdelnaia, Odessa. În
continuare, unele subunităţi au urmărit calea ferată în
Crimeea și în bazinul Doneţului până la Stalino (Iuzovka),
prin compania 13 comandată de locotenentul Ioan V.
Giumale (avansat în anul 1995 la gradul de general de
brigadă în retragere), altele primind misiuni pe sectoarele
de cale ferată din sudul Basarabiei de la Galaţi și Reni,
pe direcţiile Ismail, Românești, Cetatea Albă și apoi
până la Fălciu. Adevărate fapte de eroism au săvârșit
companiile 21 și 22 pentru refacerea podurilor mari de
la Ungheni de peste râul Prut și de la Tighina de peste
Nistru, atât prin soluţiile adoptate cât și prin faptul că
s-a lucrat neîntrerupt ziua și noaptea, sub dese și intense
bombardamente ale aviaţiei inamice.
Regimentul 3 Căi Ferate, înfiinţat prin Decretul
nr. 1343 din 6 mai 1942 semnat de însuși mareșalul Ion
Antonescu, cu sediul iniţial la Chitila, apoi în garnizoana
de pace de la Sibiu, a preluat unele subunităţi și misiunile
acestora de la celelalte două regimente. S-a apreciat că
cele două regimente sunt insuficiente pentru lucrările
cerute de Direcţia Generală a C.F.R. și mai ales de
cele impuse de situaţia de război. În plus, numărul prea
mare de companii în fiecare din cele două regimente,
răspândite pe toată reţeaua de căi ferate a ţării, făcea
aproape imposibilă administraţia, controlul, instrucţia
și mobilizarea. Comandant al regimentului a fost numit
colonelul Traian Panaitescu.
Începând din vara anului 1943, ca urmare a
ofensivei trupelor sovietice spre vest, s-au retras succesiv
și subunităţile de căi ferate, ele primind misiuni în ţară
de refacere și exploatare, de construcţii noi, dar și de
pregătire pentru distrugerea prin minare și cu exploziv a
1 (47) 2010 document

unor obiective feroviare, precum și paza acestora. Printre
construcţiile noi de cale ferată la care au participat
militarii feroviari s-au numărat București-Roșiori-
Caracal- Craiova, București-Urziceni-Făurei, Urziceni-
Slobozia-Ţăndărei-Lunca Dunării, Valea Homorod-
Șercaia, dar și alte lucrări cerute atât de economie cât și
de interesele militare.
La 1 octombrie 1943, colonelul Ion Grigorovici a
fost numit comandantul Brigăzii 303 Căi Ferate, sediile
unităţilor subordonate, comandanţii și efectivele lor
stabilindu-se astfel: Regimentul 1, cu sediul la Focșani,
comandat de colonelul Ortenziu Panţu, avea ca efective
70 de ofiţeri, 71 subofiţeri, 4043 gradaţi și soldaţi,
Regimentul 2, cu sediul la Chitila, comandat de colonelul
Ion Bădiceanu, avea ca efective 165 ofiţeri, 131 subofiţeri
, 8898 gradaţi și soldaţi, Regimentul 3, cu sediul la
Sibiu, comandat de colonelul Traian Panaitescu, avea ca
efective 55 ofiţeri, 69 subofiţeri, 3529 gradaţi și soldaţi,
Comandamentul detașamentelor de lucru căi ferate, cu
sediul la București, comandat de locotenent-colonelul
Adrian Petruc, avea ca efective 430 ofiţeri, 281 subofiţeri,
49230 gradaţi și soldaţi, Comandamentul batalioanelor
de pază căi ferate, cu sediul la București, comandat de
colonelul Nicolae Poenaru, avea ca efective 170 ofiţeri, 95
subofiţeri, 10 065 gradaţi și soldaţi.
Rezultă că Brigada de Căi Ferate, a cărei organizare
s-a menţinut intactă până la sfârșitul anului 1944, avea
un total de 77.302 oameni, din care 890 ofiţeri, 647
subofiţeri și 75.765 trupă. Lucrările executate de Brigadă,
de la intrarea în război și până la sfârșitul anului 1943,
au însumat 17.323.503 oameni/zile, la care se adăuga un
plus de 34.414 oameni/zile folosiţi de către batalioanele
de pază căi ferate.
Anul 1944 a găsit Brigada în aceeași organizare,
cu mici modificări în dislocarea subunităţilor, impuse
de necesităţile operaţiunilor militare. Mersul războiului,
victoriile din Est și din Vest ale coaliţiei antihitleriste,
luptele în retragere spre teritoriul ţării noastre ale
armatei germane, au impus noi misiuni unităţilor de căi
ferate, în afara celor la care erau deja angajate. Astfel,
în lunile februarie și martie s-au organizat 144 partide
document 2010 1 (47)
studii/documente
de tren, 47 partide de locomotivă și 8 partide de staţii
din Regimentul 1; 120 partide de tren, 40 partide de
locomotivă și 32 partide de staţii din Regimentul 2; 48
partide de tren, 28 partide de locomotivă și 26 partide de
staţii din Regimentul 3 Căi Ferate, gata să intre în serviciu
în 48 de ore de la avizare. Foarte des se iveau alte și alte
situaţii care cereau unităţilor specializate să intervină
pentru rezolvarea unor probleme legate de asigurarea
transporturilor pe calea ferată, în parte determinate de
bombardamentele artileriei și aviaţiei, dar și de haosul
creat de retragerea dezordonată a armatei germane, ca și
de coloanele de refugiaţi în panică, care se întindeau pe
zeci de kilometri și blocau drumurile și calea ferată.
În perioada aprilie-august 1944, Brigada a participat
la înlăturarea urmărilor bombardamentelor și refacerea
obiectivelor de căi ferate distruse în toate localităţile cu
noduri feroviare. În afară de aceste lucrări, au continuat
misiunile de construire a căii ferate înguste Traian Sat-
Cotești, căilor ferate normale București-Făurei, Făurei-
Tecuci, București-Craiova, sporirea staţiei Bacău,
reconstruirea căii ferate Iași-Târgu Frumos, consolidarea
liniei Târgu Jiu-Valea Sadului, serviciu de exploatare pe
majoritatea direcţiilor de cale ferată, paza și apărarea
unor obiective importante de cale ferată.
În cadrul luptelor desfășurate în timpul și după data
de 23 august 1944 în împrejurimile Capitalei, a participat
și compania 9 din Regimentul 2 căi ferate, cu 250 de
oameni, care a lichidat rezistenţa trupelor germane din
complexul feroviar Chitila. Pe Valea Prahovei, în cadrul
luptelor desfășurate de trupele Corpului V Teritorial
pentru curăţirea zonei petroliere de trupe hitleriste, a
participat și compania 8 din același regiment, cu un
efectiv de peste 300 de militari. La Slobozia, compania
3 din Regimentul 1 a participat la oprirea și dezarmarea
unei coloane hitleriste care se îndrepta spre Călărași și
a zădărnicit, în gara Slobozia, încercarea acestora de a
arunca în aer o garnitură de tren încărcată cu exploziv.
Misiuni asemănătoare au îndeplinit și subunităţi ale
Regimentului 3 căi ferate în zona Sibiu, punând stăpânire
pe aeroporturile Turnișor și Șura Mică și interzicând
folosirea lor de către germani. De asemenea, a salvat de
la distrugere tunelul de la Beia. Imediat după 23 august,
aceste subunităţi au primit misiunea de a curăţa zona și
de a interzice retragerea coloanelor izolate hitleriste pe
șoseaua Sibiu-Alba Iulia.
În operaţiunile pentru eliberarea teritoriului
naţional, Armata Română a dispus de o Brigadă de Căi
Ferate compusă din trei regimente, un grup de batalioane
pentru paza și apărarea căii ferate și 28 de detașamente
de lucru și pază. Unităţile de căi ferate au rămas în
mod nemijlocit subordonate Brigăzii de Căi Ferate, dar
misiunile lor s-au executat de comun acord cu organele
de resort sovietice, fiind dislocate astfel: Regimentul 1
în localităţile Brăila, Galaţi, Adjud, Buzău, Măicănești,
41
studii/documente
Traian Sat, Gugești și Tulcea, Regimentul 2 în București,
Chitila, Brăila, Ploiești și Brașov și Regimentul 3 în
Ilia,Timișoara, Brașov, Reșiţa, Sibiu, Făgăraș, Caransebeș,
Caracal, Roșiori de Vede și Brăila.
Având în vederea urgenţa restabilirii comunicaţiilor
feroviare în Transilvania, la 11 septembrie 1944, din
ordinul M.St.M., s-a constituit o grupare de unităţi de
căi ferate sub comanda comandantului Regimentului
3 căi ferate, colonelul Traian Panaitescu, cu misiunea
iniţială de a restabili direcţiile principale de cale ferată
Brașov-Teiuș-Cluj-Oradea și Apahida-Dej-Carei-Satu
Nare. Gruparea era compusă din toate subunităţile
Regimentului 3 căi ferate (13 companii organizate în
patru batalioane), 3 companii construcţii căi ferate din
Regimentul 2, o companie de poduri din Regimentul 1,
organele de întreţinere și de poduri ale C.F.R. aflate în zonă
și unele detașamente de lucru căi ferate aflate cu misiuni
în Transilvania. Grosul forţelor a fost concentrat la centru,
în zona Podu Olt, Sibiu, Copșa Mică, pentru a se putea
interveni cu tot efortul pe direcţia principală și la nevoie,
spre Făgăraș și Vinţu de Jos-Șibot. Misiunile de restabilire
a liniilor și telecomunicaţiilor, deminări și extrageri de
bombe neexplodate, refacerea podurilor etc. s-au executat
prin suprapunerea eforturilor militarilor feroviari cu cele
ale ceferiștilor din zonă. După 20 septembrie, efortul
militarilor feroviari s-a mutat pe direcţiile de căi ferate
Brașov-Sfântu Gheorghe și Războieni-Câmpia Turzii,
cărora trupele hitleristo-hortiste le provocaseră distrugeri
importante. Mari distrugeri au fost provocate de inamic,
în retragerea sa spre Cluj, explodând în întregime sau
parţial cele 8 tuneluri aflate între staţiile Valea Florilor
și Cojocna.
În paralel cu îndeplinirea misiunilor în zona teatrului
de operaţiuni în Transilvania, o activitate la fel de laborioasă
pentru normalizarea circulaţiei trenurilor s-a desfășurat
în interiorul ţării de către unităţile de căi ferate rămase
disponibile, împreună cu ceferiștii din zonele respective,
respectiv lucrări atât la refacerea terasamentelor, liniilor,
staţiilor, triajelor, instalaţiilor, și podurilor de cale ferată
distruse pe timpul acţiunilor militare cât și la lucrările de
investiţii ale Direcţiei C.F.R.
În prima decadă a lunii octombrie au intrat în zona
de operaţii și unităţile militare sovietice de căi ferate.
La ordinul M.St.M., colonelul Traian Panaitescu a luat
legătura cu șeful transporturilor militare al Frontului
2 Ucrainean și a discutat situaţia legată de necesităţile
urgente de refacere a circulaţiei pe calea ferată. La 9
octombrie s-a constituit Grupul operativ al Brigăzii
de Căi Ferate române, sub comanda colonelului Traian
Panaitescu, care a fost pus la dispoziţia Comandamentului
trupelor de căi ferate al Frontului 2 Ucrainean. În
compunerea acestui grup au intrat Regimentul 3 căi
ferate, Batalionul 4 poduri din Regimentul 1 căi ferate,
Batalionul 3 construcţii și compania 13 transmisiuni din
42
Regimentul 2 căi ferate și un batalion de pază căi ferate
(19 companii cu un efectiv de 87 ofiţeri, 100 subofiţeri
și 3730 trupă). Grupul a urmat progresiunea frontului
până la terminarea războiului, iar mișcarea și misiunile
acestuia au fost fixate de Comandamentul trupelor de căi
ferate al Frontului 2 Ucrainean, întocmai ca și pentru cele
două brigăzi de căi ferate sovietice care au participat la
restabilirile ulterioare. Începând cu 16 septembrie 1944,
Punctul de comandă al grupului a fost stabilit la Sibiu,
primele misiuni, încadrate în operaţia de la Debreţin,
constând în restabilirea liniilor și staţiilor de pe sectoarele
de cale ferată Câmpia Turzii-Tunel, Cluj-Oradea și
Oradea-Valea lui Mihai, participarea la lucrările de
refacere a patru tuneluri duble dintre staţiile Războieni
și Apahida (unul dintre acestea a fost ocolit din cauza
distrugerii totale), construirea podului de la Câmpia
Turzii, de peste râul Arieș și participarea la refacerea
podurilor de peste râul Mureș dintre staţiile Războieni
și Târgu Mureș, participarea la refacerea viaductului de la
Caracău și la restabilirea liniei de cale ferată Ciceu-Târgu
Mureș, participarea la restabilirea instalaţiilor de telegraf,
telefon, semnalizare în triunghiul Cluj, Oradea, Satu
Mare și participarea la restabilirea suprastructurii liniei
de cale ferată Apahida-Dej-Zalău și refacerea podurilor
dintre Apahida și Dej.
După eliberarea întregii Transilvanii, începând cu 18
octombrie 1944 Punctul de comandă al Grupului operativ
s-a mutat la Arad, unităţile de căi ferate participând cu
Batalioanele 2 și 3 construcţii la restabilirea liniei de rocadă
Timișoara-Arad-Oradea-Satu Mare și refacerea podurilor
de la Arad, Zerind, Oradea, Diosig și Satu Mare. Podul de
la Arad, cu lungimea totală de 310 ml (3x51,42+2x76,80), a
fost refăcut de companiile 11 și 12 poduri din Regimentul
3 căi ferate, fiind terminat în 28 de zile. Batalionul de
poduri reface podurile de peste Crișul Negru, Batalionul de
exploatare a asigurat circulaţia trenurilor în zona frontului,
iar compania de transmisiuni restabilirea legăturilor
telefonice, telegrafice și semnalizarea feroviară pe aceste
sectoare. Corespunzător mersului frontului în lunile
noiembrie și decembrie, misiunile au constat în asigurarea
circulaţiei pe prima rocadă, de la Arad și Oroshaza în sud
și până la Zahany în nord, pe toate direcţiile până la râul
Tisa și refacerea podurilor la capetele acestor direcţii, dintre
care cel mai mare la Szeghed. Începând cu 3 noiembrie
1944, Punctul de comandă al Grupului operativ s-a mutat
la Gyula.
La începutul anului 1945, în cadrul operaţiunilor
de la Budapesta, militarii feroviari români au participat
restabilirea liniilor ferate de convergenţă de la podurile
peste râul Tisa spre Budapesta, restabilirea rocadei
paralelă cu Tisa, Kecskemet-Szolnok și Hatvan-Lucenec,
consolidarea și menţinerea în circulaţie a podurilor
provizorii, de peste râul Tisa și afluenţii săi, ameninţate de
îngheţ, dezgheţ și ape mari, restabilirea telecomunicaţiilor
1 (47) 2010 document

și exploatarea reţelei feroviare, aprovizionarea cu materiale
pentru diferite șantiere și pentru misiunile următoare.
După terminarea, la 13 februarie, a operaţiei de la
Budapesta, ritmul alert al acţiunilor spre vest a impus ca
și lucrărilor de restabilire a circulaţiei să li se imprime
un ritm mărit. Începând cu 22 martie 1945, Punctul de
comandă al Grupului operativ s-a mutat la Budapesta,
iar subunităţile române de căi ferate aduse în zonă au
reconstruit liniile din depoul Rendezo, au repus în
funcţiune staţii de cale ferată, au restabilit circulaţia
feroviară la vest de Budapesta, au refăcut liniile ferate ale
rafinăriei Shell, au încărcat un mare număr de trenuri cu
materiale de război, toate în sprijinul trupelor operative
sovietice și române care au continuat ofensiva în Austria
și Cehoslovacia.
Pe ansamblu, în Ungaria, în condiţiile lucrului
de noapte, sub bombardamentele artileriei și aviaţiei
inamice, dar mai ales pe viscol, pe ger și pe ploaie, trupele
române de căi ferate au refăcut peste 170 de km de cale
ferată și au restabilit 260 km de telecomunicaţii feroviare,
au refăcut și consolidat peste 600 ml pod peste râul Tisa
și peste alte cursuri de apă, au asigurat exploatarea și paza
reţelei de cale ferată în volum de 60.000 oameni/zile.
În etapa finală a războiului, trupelor române de
căi ferate le-au revenit misiuni importante pe teritoriile
Cehoslovaciei și Austriei. Începând cu 7 aprilie 1945,
Punctul de comandă al Grupului operativ s-a mutat
la Nove Zamky, iar pe 14 aprilie 1945 la Piestany,
în Cehoslovacia, unde se afla și punctul de comandă
al Armatei a IV-a, și la 25 aprilie 1945 la Malacky.
Pe teritoriul Cehoslovaciei, subunităţile de căi ferate
române au participat la refacerea liniilor de cale ferată
de pe traseele Filakovo-Lucenec-Zvolen, Zvolen-Banska
Bistrica, Taekany-Nove Zamy-Galanta-Bratislava și
Vesely-Szenec-Brno, inclusiv podurile peste afluenţii
Dunării Hron, Nitra, Vah și Morava.
Prima subunitate română de căi ferate care
a executat misiuni de specialitate pe teritoriul Austriei a
fost compania 1 construcţii din Regimentul 3 căi ferate.
Împreună cu o companie de căi ferate sovietică, la 23
aprilie 1945 a început lucrările pentru restabilirea reţelei
de cale ferată din spaţiul de la nord de Viena, executând
refaceri pe secţiile de linie Viena-Mistelbach-
Laa, Viena-Stockerau-Ziesdorf, Zelerndorf-Laa și
Leopoldau-Absdorf-Hron. La terminarea lucrărilor din
Cehoslovacia au fost aduse în Austria pentru refacerea
reţelei feroviare la nord de Viena și companiile 11 și 12
poduri din Regimentul 1 căi ferate, precum și compania
5 construcţii din Regimentul 3 căi ferate.
Grupul operativ al Brigăzii de căi ferate române
a continuat să îndeplinească misiuni de specialitate pe
teritoriile Cehoslovaciei și Austriei până spre sfârșitul
lunii iunie 1945, perioadă în care a realizat peste 32 km
refaceri linii și peste 46 întreţineri linii de cale ferată,
document 2010 1 (47)
studii/documente
a montat și demontat un număr mare de ramificaţii, a
refăcut și consolidat 27 poduri feroviare, a restabilit trasee
de telecomunicaţii ale reţelei de căi ferate pe mai mult
de 120 de km și a refăcut peste 941 m.c. de terasamente.
Pe ansamblu, în perioada octombrie 1944 – iunie 1945,
lucrând în condiţii foarte grele, mai mult iarna și de foarte
multe ori sub focul aviaţiei, artileriei și aruncătoarelor
inamice, uneori la mai puţin de 3 km de front, cu preţul
a 33 de morţi și 108 răniţi, între care 2 ofiţeri și 5
subofiţeri, Grupul operativ al Brigăzii de căi ferate a redat
circulaţiei în interesul frontului 2.270 km de cale ferată.
Brigada de Căi Ferate în efortul de lichidarea
urmărilor războiului, de dezvoltare și modernizare
a reţelei feroviare (1945-1989)
La încheierea războiului, transportul feroviar din
ţara noastră funcţiona la 30% din capacitate din cauza
pagubelor mari provocate de război, a volumului mare
de distrugeri a reţelei de linii, a instalaţiilor aferente și
a materialului rulant, precum și a construcţiilor refăcute
provizoriu. Situaţia grea a reţelei feroviare și nevoile de
readucere la normal a economiei naţionale impuneau
refacerea cât mai urgentă a liniilor și instalaţiilor de căi
ferate distruse, precum și definitivarea construcţiilor
provizorii executate pe timpul războiului.
Înapoierea în ţară a Grupului operativ al Brigăzii
de căi ferate s-a încheiat la sfârșitul lunii iunie 1945,
subunităţile reîncadrându-se în regimentele de bază
și primind misiuni pe toată reţeaua naţională de căi
ferate. Într-o perioadă scurtă, Brigada de căi ferate a fost
succesiv reorganizată. Prin preluarea a două regimente
de geniu, s-a organizat pe cinci batalioane, cu sediile la
Focșani, Chitila, Sibiu, Râmnicu Vâlcea și Brașov, precum
și Grupul batalioanelor de pază. În luna martie 1946, a
fost desfiinţat Grupul de batalioane de pază, Brigada de
căi ferate, sub comanda generalului Adrian Petruc, fiind
reorganizată pe cinci Regimente de căi ferate și pază cu
sediile în vechile localităţi. Și în noile condiţii, principala
misiune a unităţilor de căi ferate a fost participarea la
acţiunea de refacere definitivă a reţelei feroviare. Peste
numai trei luni, Brigada a rămas numai cu Regimentele
1 și 2 căi ferate, celelalte trei s-au desfiinţat, efectivele
și înzestrarea lor fiind preluate de cele două rămase în
structura brigăzii. Efectivele celor două regimente erau
egale, ele însumând fiecare câte 60 de ofiţeri, 74 subofiţeri
și 1399 trupă.
Cele mai importante lucrări la care au luat parte
unităţile de căi ferate au fost terminarea și darea în
exploatare a liniei Roșiori-Caracal-Craiova, sporirea
sectorului de cale ferată Filiași-Bumbești, încheierea
lucrărilor pe sectoarele nou construite Vânători-Odorhei,
Salva-Vișeu, Bumbești-Livezeni, refacerea cu soluţii
43
studii/documente
definitive a podurilor mari de la Dej și Satu Mare peste
râul Someș, a podurilor de la Luduș și Arad peste râul
Mureș, și a celui de la Căciulaţi, refacerea prin soluţii
definitive a liniilor și podurilor de pe secţiile Deda-
Sărăţel, Ciceu-Deda, Teiuș-Simeria-Arad, construirea
feribotului de la Calafat, a podului de la Brănișca peste
râul Mureș, a podului ,,Prieteniei” de la Giurgiu, peste
Dunăre ș.a. În același timp, subunităţile de exploatare
au participat la asigurarea circulaţiei feroviare pe diferite
secţii, militarii feroviari din ramurile mișcare, tracţiune și
vagoane, alături de lucrătorii din depouri, atelier, staţii și
triaje de cale ferată depunând eforturi însemnate pentru
readucerea acestora la parametrii normali în scopul
satisfacerii nevoilor crescute de transport.
O nouă reorganizare a Brigăzii de căi ferate s-a făcut
în baza Ordinului M.Ap.N. nr. 46580 din 23 iulie 1949,
Ordinul M.Ap.N. nr. 46580
din 23.07.1949
44
când s-a revenit la structura pe batalioane, cele două
regimente de căi ferate desfiinţându-se iar batalioane
constitutive ale acestora devenind independente, câte
două de fiecare specialitate: construcţii, exploatare și
poduri căi ferate, subordonate direct Comandamentului
Brigăzii 65 Căi Ferate. De asemenea, în anul 1949 a
fost înfiinţată Școala Militară de Ofiţeri de Căi Ferate
și au fost instituite cursurile de perfecţionare a pregătirii
comandanţilor de companii și de batalioane, precum și
a subofiţerilor de căi ferate. În anul 1956 în subordinea
Brigăzii s-au înfiinţat încă două batalioane, unul la
Timișoara, care se va muta la Săcălaz și altul la Iași, care
s-a mutat în 1958 la Focșani.
În anul 1962, noua structură a Brigăzii cuprindea
Comandamentul Brigăzii 38 Căi Ferate, cu reședinţa în
garnizoana București, Batalionul 123 poduri căi ferate,
cu reședinţa în garnizoana Aiud-
Alba, Batalionul 137 poduri căi
ferate, cu reședinţa în garnizoana
Focșani, Batalionul 171 construcţii și
exploatare căi ferate Brașov, Batalionul
178 construcţii și exploatare căi ferate
București-Chitila și Batalionul 186
construcţii și exploatare căi ferate, cu
reședinţa în Săcălaz-Timiș.
Conform H.C.M. nr. 344 din
3 martie 1956, începând cu 1 martie
1956, Brigada 65 Căi Ferate, care
și-a schimbat indicativul în Brigada
38 Căi Ferate, a fost detașată de la
M.F.A. la Ministerul Căilor Ferate,
în scopul instruirii efectivelor sale în
specialităţile militare de căi ferate,
prin activitate productivă în cadrul
acestui minister, funcţionând conform
Decretului nr. 199/1949, pe principiul
autogestiunii și autogospodăririi.
Efectivele Brigăzii erau stabilite
anual prin H.C.M., la propunerile
Ministerului Căilor Ferate, de comun
acord cu M.F.A. Pentru anul 1956,
efectivul brigăzii a fost de 8.579
militari în termen, cadrele de bază
ale Brigăzii fiind formate din ofiţeri
activi ai M.F.A. Soldele cadrelor și
militarilor în termen se plăteau din
veniturile realizate de brigadă, după
normele M.F.A. În acest scop, a fost
aprobat Regulamentul de funcţionare
1 (47) 2010 document
 studii/documente

al Brigăzii 65 Căi Ferate, anexă la această hotărâre iar șină 45, 60 sau 65 și traverse de beton precomprimat,
în baza acestei H.C.M., prin ordin comun al M..F.A. și dublări de linii și electrificare, construcţii de poduri,
M.C.F., au fost aprobate Instrucţiunile privind relaţiile tuneluri, staţii și triaje de cale ferată, complexul de căi
dintre unităţile Ministerului Căilor Ferate și unităţile ferate și poduri adiacente Canalului Dunăre-Marea
Brigăzii de Căi Ferate. Aceste documente au stat la baza Neagră, podurile noi de cale ferată și șosea de la Fetești și
instrucţiei practice a militarilor pe șantiere până la H.G. Cernavodă, Metroul bucureștean și regularizarea cursului
nr. 570 din 21 august 1991, prin care Brigada de Căi Dâmboviţa, pe segmentul din București, participarea cu
Ferate s-a desprins de S..N.C.F.R., trecând în subordinea personal specializat la exploatarea multor sectoare de cale
Direcţiei Transporturi și Comunicaţii Militare. ferată, inclusiv în Combinatele Siderurgice de la Reșiţa și
Subordonându-se directivelor de mai sus, activităţile Hunedoara, paza lucrărilor de artă de pe sectorul de calea
subunităţilor Brigăzii de Căi Ferate, după efectuarea ferată Ilva Mică-Vatra Dornei și a celor dobrogene de
timp de o lună și jumătate a instrucţiei militare de bază la Agigea, Cernavodă și Giurgeni-Vadu Oii, înlăturarea
în cazărmi, în poligoane și săli de specialitate proprii efectelor provocate de înzăpeziri, inundaţiile din 1970 și
(pentru militarii școlilor de specialiști se adăugau încă trei 1975, precum și a cutremurului devastator din 1977, la
luni de pregătire), fiecare pluton sau companie, conform care se adaugă lucrările de reparaţii și refaceri cu șină de
cerinţelor direcţiilor de specialitate
din M.C.F., era repartizat pe
șantierele de construcţii ale
acestora, iar specialiștii din
ramurile mișcare, tracţiune,
vagoane, echipau cu personal
staţii de cale ferată, trenuri,
locomotive, depouri, remize și
compartimentele de revizie ale
principalelor staţii și noduri de
cale ferată. În acest interval de 35
de ani, nu a existat practic nicio
lucrare durată în fier, ciment, lemn
și pietriș, niciun obiectiv important
sau sector de cale ferată care a
modificat geografia feroviară a
ţării, să nu încorporeze munca,
inteligenţa, pasiunea și sacrificiul
atâtor generaţii de cadre militare
și ostași români ai drumului de
fier. Printre cele mai importante
obiective se numără reţelele de
căi ferate de la Porţile de Fier, de
la Mangalia, pentru extinderea
șantierului naval, cele de la
Combinatul Siderurgic Galaţi,
pentru fiecare constituindu-
se temporar câte un batalion
de căi ferate, construcţii de căi
ferate noi Deva-Brad, Bărăbanţ-
Zlatna, Vâlcele-Râmnicu Vâlcea
și Băbeni-Berbești-Alunu-Târgu
Cărbunești – ultimele două Ordinul M.Ap.N. nr. 46580
nedefinitivate, refacţii cu tip de din 23.07.1949

document 2010 1 (47) 45

studii/documente
tip superior a celor câteva sute de km de cale ferată din
depozitele armatei, la care s-a intervenit în repetate ori.
În anul 1964 a fost înfiinţat învăţământul
academic pentru ofiţerii din armă, prin crearea grupei de
transporturi și căi ferate la Academia Militară, un număr
important de ofiţeri și subofiţeri urmând institute de
învăţământ superior sau mediu de profil, iar în 1985 a fost
creat și învăţământ postuniversitar de transporturi. Ziua
săptămânală de instrucţie a soldaţilor, ședinţele de tragere
cu armamentul din dotare și de aruncare a grenadelor de
război, convocările lunare sau trimestriale de pregătire a
cadrelor și-au dovedit pe deplin eficienţa în exerciţiile
anuale cu plutonul și compania, conduse de comanda
batalionului, ca și în aplicaţiile tactice și de mobilizare
executate anual cu fiecare batalion și comandament de
brigadă, alternativ pe hartă și în teren cu transmisiuni
sau cu trupe, conduse de comandamentul brigăzii sau
de eșaloanele superioare. În afara celor desfășurate în
poligoanele de specialitate de la Râul Vadului, Focșani
sau Aiud, s-au evidenţiat prin complexitate aplicaţiile
cu trupe de la Arapu-Brăila (1967), în cadrul căreia s-a
construit un pod provizoriu cu suporţi înalţi din lemn
peste un braţ al Dunării; Lipova-Arad (1969), unde s-a
construit pod, peste râul Mureș, pe suporţii ficși rămași de
la o construcţie anterioară; Ciulniţa-Ialomiţa (1981), în
cadrul căreia s-a construit triajul de cale ferată; în același
an, triajul de la Ronaţ-Timiș, s-a construit, de asemenea,
în cadrul unei aplicaţii cu trupe; Șercaia-Brașov, s-a
construit un pod de 110 m.l. peste râul Olt; Crăciunel-
Alba (1985), prilej cu care s-a construit un pod cu suporţi
de lemn și grinzi laminate și nituite în lungime de 101
m.l. peste Târnava Mare, în 1987; Poiana Mare-Vâlcea,
peste râul Olteţul, s-a construit podul în lungime de 96
de m.l., pe deschiderea centrală fiind montată o grindă
cu zăbrele de 38 m.l., precum și aplicaţiile de la Valul
lui Traian, Luduș, pod peste râul Mureș, Șona, pod peste
Târnava Mică sau Satu Mare, pod peste Someș.
Detașarea Brigăzii de Căi Ferate la Ministerul
Transporturilor, pentru pregătirea practică în specialităţile
feroviare, nu a însemnat și nu a fost o schimbare a
statutului, rolului și misiunilor brigăzii și unităţilor de
căi ferate și nu a constituit doar un depozit de forţă de
muncă al C.F.R. Așa cum s-a întâmplat încă din 1882,
în toţi acești ani, îmbinând armonios pregătirea militară
și activitatea practică de șantiere, s-a acţionat permanent
și s-a reușit formarea cadrelor și militarilor în termen ca
buni specialiști de căi ferate, foarte mulţi, la trecerea în
46
rezervă, fiind angajaţi ca muncitori permanenţi în unităţile
și serviciile C.F.R. Brigada de Căi Ferate a fost permanent
receptată ca o mare unitate tactic-operativă a Armatei
României, cu evidenţierea specificului acestei arme.
Brigada de Căi Ferate în Revoluţia din
Decembrie 1989
În luna decembrie 1989, Brigada avea în subordine
două batalioane de construcţii căi ferate, la Chitila și
Săcălaz, doua batalioane de poduri căi ferate, la Aiud
și Focșani și un batalion de drumuri la Târgoviște.
Subunităţile se aflau fie la instrucţie în cazărmi fie la
instrucţie de specialitate pe șantierele Ministerului
Transporturilor, conform dispozitivului aprobat de
eșalonul superior. Faţă de statele de organizare, efectivele
brigăzii erau asigurate în proporţie de 93% la ofiţeri, 83%
la subofiţeri și 104% la trupă. Asigurarea cu armament
era de 100%, iar la autovehicule de 53%. Armamentul,
muniţia și autovehiculele subunităţilor de pe șantiere
erau păstrate în depozitele de la sediile unităţilor, retrase
conform unui ordin superior primit cu mai puţin de un an
înainte. Efectivele brigăzii erau dispersate în 5 cazărmi,
3 poligoane de specialitate și 53 tabere de instrucţie
dislocate în toate judeţele ţării, mai puţin în partea de
nord a Moldovei.
După declanșarea evenimentelor de la Timișoara,
în mai multe tabere din dispozitivul brigăzii au avu loc
situaţii speciale. Astfel, la 20 decembrie, subunitatea
de la Reșiţa, cu 4 ofiţeri, 2 subofiţeri și 120 de militari
în termen, incluzând și plutonul școală de gradaţi,
aparţinând Batalionului 123 Poduri Căi Ferate din Aiud,
în absenţa armamentului din dotare, a fost cantonată
la Comandamentul Centrului Militar Judeţean, fiind
înarmată cu pistoalele mitralieră ale gărzilor patriotice,
muniţie și grenade defensive și se constituie în dispozitive
de apărare a CMJ și a altor obiective, inclusiv a Divizionului
A.A. din garnizoană. Au fost mai multe atacuri teroriste
ziua, dar mai ales noaptea, pricinuind subunităţii pierderi
constând în 2 morţi și 5 răniţi, dintre care un ofiţer. La
22 decembrie, un autocamion aparţinând Batalionului
195 Drumuri din Târgoviște, care transporta armamentul
și muniţia pentru subunitatea de la Otopeni, intrată în
dispozitivul de apărare al aeroportului, a fost atacat cu
focul de arme automate ale unei subunităţi de securitate, la
numai 2 km de aeroport, suferind pierderi care au constat
în 4 morţi, dintre care un ofiţer superior și doi răniţi. La
23 decembrie, o subunitate a Batalionului 178 Căi Ferate,
1 (47) 2010 document

care asigura paza și apărarea Regulatorului de Circulaţie
din Gara de Nord București, a fost surprinsă de focuri de
arme izolate, suferind pierderi constând în 4 militari răniţi,
din care un ofiţer. La 25 decembrie, din ordin superior,
un Detașament de 400 de militari constituind dispozitivul
de apărare a cazărmii Batalionului178 Căi Ferate și
Depozitului de Materiale Căi Ferate din garnizoana
Chitila, a înregistrat un militar rănit. În noaptea de 26-27
decembrie, subunitatea care asigura paza unui tren sanitar
venit din Austria cu ajutoare, garat în staţia Timișoara
Nord, a fost atacată cu focuri, probabil de niște răufăcători,
unul dintre militari fiind rănit.
Conform Jurnalelor acţiunilor de luptă ale
comandamentului brigăzii și unităţilor subordonate,
militarii feroviari au participat și la refacerea unei
porţiuni de cale ferată distrusă cu exploziv, construirea
de ambuscade diferite, constituirea unor dispozitive de
apărare în localităţi, scotocirea locurilor de ascundere
a presupușilor teroriști, cercetarea și deminarea unor
obiective, misiuni de pază și apărare la peste 80 de
obiective diferite, dintre care 14 sedii ale F.S.N., 33 staţii
și triaje de cale ferată, 10 staţii de metrou, 14 poduri
de cale ferată, 4 Centre Militare Judeţene, 5 poște și
centrale telefonice, 6 școli și licee, 3 hoteluri, 4 baraje
hidrotehnice, 3 depozite de exploziv, 3 hoteluri, 3 depouri
de locomotive, Televiziunea și Radiodifuziunea Română,
descărcarea, sortarea, paza și distribuirea de ajutoare etc.
În total, în timpul Revoluţiei Române, 112 ofiţeri,
48 maiștri militari și subofiţeri, și aproape 2 000 trupă din
compunerea Brigăzii 38 Căi Ferate au îndeplinit misiuni
în peste 135 de locuri de pe întregul cuprins al ţării, din
care 37 în București, cu preţul a 6 eroi martiri, dintre care
un ofiţer superior și 13 luptători răniţi în revoluţie, dintre
care 2 ofiţeri.
Brigada de Căi Ferate în anii 1990 – 2001
În anul 1990, după retragerea tuturor subunităţilor
care îndepliniseră misiuni pentru paza și apărarea
diferitelor obiective feroviare sau de altă natură,
batalioanele Brigăzii, cu efective diminuate în urma
trecerilor în rezervă, a desfășurat instruirea militarilor în
cazărmi, concomitent cu executarea misiunilor specifice
încredinţate anterior Revoluţiei.
Începând cu ultima parte a anului 1991, când prin
H.G. nr. 570 din 21 august, a încetat detașarea Brigăzii de
Căi Ferate la S.N.C.F.R. din Ministerul Transporturilor,
document 2010 1 (47)
studii/documente
s-au încercat mai multe variante de menţinere a structurii
cu cinci batalioane. Pe baza unor înţelegeri între cele
două ministere și a bunelor relaţii din lunga perioadă
de conlucrare, a fost continuă efectuarea instrucţiei de
specialitate pe vechile șantiere. Cheltuielile M.Ap.N.
cu Brigada începând să crească, în luna ianuarie 1993
Batalionul de la Săcălaz a fost desfiinţat. Ca soluţie de
compromis, la 1 noiembrie 1994 s-a creat Brigada 93
Căi Ferate și Drumuri, cu opt batalioane, dintre care
4 de drumuri, 2 de construcţii căi ferate și 2 de poduri
căi ferate, având ca misiuni instrucţia de specialitate
a efectivelor prin executarea de lucrări de construcţii,
întreţineri și reparaţii la căile de comunicaţii și lucrările
de artă feroviare și rutiere aparţinând diferitelor societăţi
din Ministerul Transporturilor.
Printr-o Hotărâre a Consiliului Suprem de Apărare
s-a convenit ca necesarul de funcţii la pace al Brigăzii 93
Căi Ferate și Drumuri ,,Inginer Anghel Saligny” să nu fie
inclus în necesarul de funcţii la pace al armatei, urmând ca
brigada să se finanţeze în anul 1997 din alocaţii de la buget
și din venituri extrabugetare, iar din anul 1998 numai din
venituri extrabugetare. În anul 1998, Batalionul de poduri
de la Focșani a fost desfiinţat, iar în anul 2000 alte două
batalioane au fost transformate în Centre de Instrucţie.
Prin Hotărârea nr. 59 din 20 aprilie 2001 a C..S.A.T.,
Brigada 93 Căi Ferate și Drumuri ,,Inginer Anghel
Saligny” cu toate unităţile subordonate, a fost desfiinţată.
Astfel, și-a încheiat istoria de aproape 130 de ani în
Armata Română Arma Căi Ferate. Activitatea remarcabilă
și edificiile ctitorite în cele treisprezece decenii de existenţă
rămân întipărite pentru posteritate în presa epocii și în cele
câteva monografii, precum și în memoria documentelor
de arhivă expuse în muzeul din cazarma de la Chitila a
fostului Regiment 2 Căi Ferate, din respect pentru cariera
și performanţele generaţiilor de cadre militare care și-au
slujit arma, constituite astăzi în Asociaţia Cadrelor Militare
de Căi Ferate și Transporturi.
47
studii/documente

EROII BRIGĂZII -
CĂZUŢI LA DATORIE
ÎN REVOLUŢIA
DIN DECEMBRIE 1989

48 1 (47) 2010 document

 studii/documente

COMANDANŢII BRIGĂZII DE CĂI FERATE BIBILIOGRAFIE SELECTIVĂ

(1919-2002)
General de brigadă Gheorghe NEGOESCU (octombrie
1919 – aprilie 1924)
General de brigadă Constantin TEODORESCU
(aprilie 1924 – octombrie 1932)
General de brigadă Emil LIBERT (octombrie 1932 –
noiembrie 1937)
General de brigadă Gheorghe COATU (noiembrie 1937
– noiembrie 1940)
Colonel Vasile BRĂILOIU (noiembrie 1940 –
septembrie 1942)
Colonel Nicolae COJOCARU (septembrie 1942 –
septembrie 1943)
General de brigadă Ioan GROGOROVICI (septembrie
1943 – noiembrie 1944)
General de brigadă Ion POPESCU (noiembrie 1944 -
mai 1945)
Colonel Alexandru SACHELARIE (mai 1945 – iulie
1946)
General de brigadă Adrian PETRUC (iulie 1946 –
februarie 1958)
Colonel Vasile RÂNCĂ (februarie 1958 – martie 1962)
Locotenent-colonel Florian BODOGAI (martie 1962 –
octombrie 1964)
Locotenent-colonel Vasile BUZULOIU (octombrie
1964 – octombrie 1967)
Colonel Florian BODOGAI (octombrie 1967 –
decembrie 1980)
Locotenent-colonel Mircea MODÂRJAC (ianuarie1981
– septembrie1982, împuternicit să asigure comanda brigăzii)
Colonel (general de brigadă din 1990)
Constantin COMAN (septembrie 1982 – noiembrie 1994;
până în decembrie 1989 a fost împuternicit să asigure comanda
brigăzii)
Colonel Gheorghe DUMINICĂ (1 noiembrie 1994 –
ianuarie 1999)
Colonel Nicolae COZMA (ianuarie 1999 – iunie 2001)
Colonel Vasile NEICU (1 iulie 2001 – 31 martie 2002,
împuternicit să asigure comanda brigăzii până la lichidarea
gestiunii acesteia)
Bellu Radu, Conducători ai Căilor Ferate Române,
Editura Feroviară, Bucureşti, 1998
Bellu Radu, Istoria ilustrată a staţiilor de cale ferată,
Editura Filaret, Bucureşti, 2006.
Cernăianu Adrian, Comunicaţiile feroviare şi
mobilitatea trupelor, Editura, Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti, 2001
Hriţuleac Florin, Contribuţii la istoricul trupelor române
de căi ferate Editura Filaret, Bucureşti, 1994
Humă Mihai, Grigorescu Mihai, Cavalerii roţii
înaripate - înaintaşi şi contemporani ai armei căi ferate
şi transporturi militare, ediţia a II-a, Editura ASAB,
Bucureşti, 2007.
Nicolescu Constantin, Transporturile şi comunicaţiile
în armata română, Editura Filaret, Bucureşti, 1992.
Nicolescu Constantin, Hriţuleac Florin, Roata cu aripi
– 115 ani de la înfiinţarea trupelor de căi ferate în armata
română, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1995.
Stoica Ion, O viaţă închinată armei – general Nicolae-
Traian Panaitescu. Însemnări de război, Editura Nelmaco,
Bucureşti, 1995.
Revista Trupelor de uscat, număr aniversar 3 – 4/1994.
In Memoriam, nr. 1, Revistă omagială, 115 ani de la
înfiinţarea armei căi ferate, 1995.
In Memoriam, nr. 2, Ediţie omagială, aniversarea a 80
de ani de la înfiinţarea Brigăzii de căi ferate în Armata
Română, 1999.
Revista Geniului, număr omagial dedicat împlinirii a
140 de ani de la înfiinţarea primei unităţi de geniu în
Armata României, 1999.
Revista omagială Transporturi Militare şi Căi Ferate,
2000.
Revista Forţelor Terestre, nr. 4/2003.
Revista omagială Ziua Transporturilor Militare, 2005.
In Memoriam – album aniversar, 2007.
Monitorul Oastei, nr. 54/1863, nr. 55/1863, nr. 22/1873,
nr. 1/1876

Abstract:
Since 1873, the elements of the Railway Branch of the Romanian Military Service and Army develop
consequently at all levels: Railway sections, companies, battalions and regiment, the latter participating actively
during the WWI and, afterwards, in the foundation and consolidation of the Romanian National State.
The development of the Railway Network as a necessity for the economy and defence of the country determined
the creation in 1919 of the Railway Brigade which had three regiments.
After the WWII campaigns, the Railway Brigade actively participated in the refection of the war
destroyed railway objectives and the development of the transport systems until 2001 when the Brigade had
been dismissed.

document 2010 1 (47) 49

studii/documente
PERSONALITĂŢI
MILITARE ÎN SERVICIUL
JANDARMERIEI RURALE
(1893-1949)
-REPERE BIOGRAFICE-
GENERAL MR. (R) PROF. IOAN P. SUCIU
„Pentru ca statul să poată
veghea la menţinerea ordinii
interne şi garantarea libertăţii şi
siguranţei individului a creat un
corp armat – JANDARMERIA.
General de divizie Constantin
Dimitrescu”
Înfiinţată prin Legea din 01.09.1893, organizată în
patrule, posturi, secţii, legiuni de jandarmi, etc., Jandarmeria
Rurală a reuşit într-un timp relativ scurt să acopere din
punct de vedere poliţienesc întreg teritoriul rural.
Creându-şi centre de instrucţie, baze logistice,
instituţii de învăţământ proprii Jandarmeria a devenit una
dintre formele de organizare poliţienească într-un teritoriu
care reprezintă aproximativ 80% din suprafaţa ţării, unde
trăiau şi munceau peste 75% din populaţia României.
Comandată de ofiţeri recrutaţi din armată, cu
jandarmi în termen pregătiţi şi în arma infanteriei,
Jandarmeria Rurală, organizată în subunităţi speciale a
participat la războaiele duse de Armata Română. Prin
jertfă şi fapte de eroism date atât în timp de pace, cât şi în
timp de război, jandarmeria şi-a găsit un loc de cinste în
istoria armatei şi a poporului român.
Jandarmeria rurală are şi ea eroii şi martirii ei, are
şi ea veteranii de război pe piepturile cărora strălucesc
medalii şi ordine ale statului român şi a altor state.
Considerăm că personalizarea onorifică a unităţilor
constituie un act care depăşeşte cu mult dimensiunea
istorică a oricărui eveniment, este un gest de recunoştinţă
şi patriotism. Cunoscându-i, omagiindu-i, pomenind în
diferite ocazii numele lor, ei vor continua să trăiască în
memoria noastră şi a generaţiilor ce vor urma.
Fie că s-au numit inspectori generali, inspectori sau
comandanţi de corp, ei au fost investiţi cu această funcţie
nobilă la care poate aspira un ofiţer, aceea de a reprezenta
şi conduce interesele armei pe care au slujit-o în scopul
intereselor reale ale statului care a creat-o.
50
Când vorbim de aceşti comandanţi ca personalităţi
să nu uităm că în spatele lor au stat şcoli şi practici de un
înalt nivel, că prin activitatea lor, ei ne-au lăsat mărturii
nemuritoare, despre această armă şi menirea ei.
În anul 1894 a intrat în vigoare prima Lege a
Jandarmeriei Rurale, în baza căruia se înfiinţează
Inspectoratul General al Jandarmeriei.
Inspectoratul avea următoarele încadrare: 1 inspector
general cu gradul de general; 1 maior ajutor; l căpitan,
şeful cancelariei; 1 căpitan şi 1 locotenent şefi de serviciu;
1 contabil intendenţă şi materiale şi 4 inspectori de
circumscripţii.
Jandarmeria era organizată pe 4 circumscripţii, 32
companii de jandarmi, 47 plutoane, 213 secţii şi un singur
post de jandarmi.
După punerea bazei jandarmeriei rurale s-a considerat
că, efectivele fiind mici aceasta, poate fi comandată de
ofiţeri superiori şi nu de către un general. Din 01.03.1896
legea jandarmeriei rurale a suferit modificări substanţiale.
*
* *
General Rasty Mihail,
arma cavaleriei, primul
inspector general
al Jandarmeriei
Rurale, 09.06.1894 –
01.04.1896
Născut la 10.09.1841,
în Bucureşti,
Colonia Verde,
judeţul Ilfov
Părinţi: tata Ioan,
mama Ana
Studii:
- elev la Şcoala Militară 10.07.1857, arma cavaleriei;
-avansat sublocotenent 10.07.1859 şi repartizat la
Regimentul 2 Cavalerie;
-avansat locotenent la 30.08.1863 la aceeaşi unitate;
- înaintat la gradul de căpitan la 12.05.1866 a fost
repartizat la Regimentul 2 Roşiori;
- avansat maior la 06.07.1872 şi repartizat la
Regimentul 5 Călăraşi adjutant, unde a fost avansat
locotenent colonel la 01.01.1878;
- a fost avansat colonel la 19.07.1886 şi repartizat la
Regimentul 2 Călare. Până în 1891 a comandat mai multe
regimente: 2 Călăraşi, 7 Călăraşi, etc.;
- în 08.03.1891 prin Decretul nr. 1673 este trecut în
rezervă şi ocupă postul de prefect al Poliţiei Capitalei până
la 08.06.1894; la 09.06 a fost înălţat la gradul de general
de brigadă;
- activat în 1894 şi numit comandant al Brigăzii 2
Cavalerie;
- la 09.06 este trecut disponibil şi numit inspector
general al Jandarmeriei Rurale. (Pentru a face serviciul în
Jandarmeria Rurală ofiţerul trebuia să fie trecut mai întâi
în disponibilitate);
1 (47) 2010 document

- în 1896 a fost rechemat în armată avansat general
de divizie şi numit comandant al Diviziei 8 Infanterie
Botoşani;
- din 1901 lipsesc date fiindcă s-a retras din armată.
Campanii:
În anul 1875 a participat la Războiul din Spania
alături de Don Carlos, în bătălia de la Mantilie.
Decoraţii (după anuarul Ministerului de Interne
1894):
- Medalia „Alfons al XII”;
- Virtutea Militară de Aur;
- Comandor al Ordinului Regal „Isabela - catolică”;
- Ordinul „Sfânta Eva” cl. III;
- Comandor al Ordinului „Steaua României”;
- Medalia „Trecerii Dunării”;
- Medalia „Apărătorii Independenţei”;
- Medalia „Comemorativă” rusă;
- Ofiţer al Ordinului „Steaua României”;
- Comandor al Ordinul „Coroana României”;
- Comandor al Ordinului „Ernestin” (Meiningen);
- Mare Ofiţer al Ordinului „Francisc Iosif ”;
- Crucea de „Merit Militar” cl. II.
* Născut la 14.06.1838
* *
Locotenent colonel
Manoliu Ioan, arma
cavalerie
Inspector general al
Jandarmeriei Rurale:
01.04.1896 –
10.02.1898
Născut la 06.08.1861,
în comuna Piatra, plasa
de Jos, judeţul Neamţ
Părinţi: tata Ioan,
mama Eufrosina
Căsătorit: la 27.02.1894 cu Alice Davidoglu.
Studii:
- elev la Şcoala Militară 01.07.1881 şi avansat
sublocotenent la 01.07.1883;
- repartizat la Regimentul 2 Roşiori;
- avansat locotenent la 16.04.1889 şi repartizat la
Regimentul 11 Călări;
- avansat căpitan la 01.01.1895 şi repartizat la
Regimentul 10 Călări, ulterior la Regimentul 11 Călări;
- la 16.08.1892 îl găsim comandant al Escadronului
de Jandarmi Iaşi – escadron care făcea parte din Corpul
4 Armată, iar în 01.08.1893 trecut disponibil; în 1894
activat la Regimentul 2 Roşiori;
- la 01.12.1895 demisionează din armată şi îl găsim
şef al Circumscripţiei de Jandarmi Craiova şi ajutor al
inspectorului general-generalul Rasty Mihail;
- la 17.03.1896 având gradul de locotenent colonel
este numit în funcţia de inspector al Jandarmeriei, funcţia
de inspector general fiind desfiinţată;
Aduce prin Legea din 17.03.1896 modificări
esenţiale celei din 01.09.1893, transformând companiile
de jandarmi în escadroane de jandarmi călări. A desfiinţat
document 2010 1 (47)
studii/documente
jandarmeria comunală cu toate dispoziţiunile ce o priveau.
Jandarmeria a luat denumirea de „corp de jandarmi”, cu
reşedinţele la Iaşi şi Craiova. În conducerea jandarmeriei
a fost ajutat de un ofiţer superior cu gradul de maior.
Plutoanele de jandarmi se reînfiinţează. Cele 32 companii
de judeţe şi cele 119 plăşi, în total 151, iau denumirea de
staţiuni. Efectivul total al jandarmilor ajungând la 812
persoane. La reşedinţa fiecărei plăşi se aflau un sergent,
un brigadier şi 4 jandarmi. Divizioanele, escadroanele şi
companiile de jandarmi Bucureşti şi Iaşi, rămân în vechea
organizare, ca parte integrată în Armată Permanentă.
Legea a fost finalizată la 10.12.1898, când predă
comanda locotenentului colonel Poroianu Sache.
*
* *
Locotenent colonel
Poroianu Sache, arma
cavalerie
Inspector general al
Jandarmeriei Rurale:
10.02.1898 –
02.04.1899
în Târgul Vesti, plasa
Ialomiţa
Părinţi: tata Sache, mama Zoie
Căsătorit: la 22.07.1866 cu Maria Slătineanu,
căsătorie autorizată de Ministerul de Război cu nr. 4772
din 22.05.1866.
- încorporat în armată la 01.02.1858 cu gradul de
iuncăr.
- avansat sublocotenent la 20.08.1860 şi repartizat la
Regimentul 3 Infanterie.
- avansat locotenent la 30.08.1863 şi repartizat la
Brigada de Artilerie îndeplinind funcţia de comandant de
baterie.
- avansat căpitan la 04.09.1865 şi repartizat
comandant la Escadronul de Dorobanţi Argeş. A mai
făcut serviciu la Escadronul Călări Vlaşca, Escadronul
Călări Ialomiţa; Regimentul 3 Călăraşi.
- avansat maior la 08.04.1879, repartizat la
Regimentul 8 Călăraşi şi apoi la 5 Călăraşi şi 4 Călăraşi.
- în 17.08.1892 demisionează şi este trecut în
rezervă.
- în 1896 îl găsim şeful Circumscripţiei de Jandarmi
Craiova şi ajutor al inspectorului de Jandarmi Bucureşti.
- obţine gradul de locotenent colonel şi este numit
inspector al Jandarmeriei la 10.02.1898.
Ca inspector al Jandarmeriei a continuat operaţiunea
de dotare a Jandarmeriei cu cai. Şi-a încheiat cariera
militară în 1899 având vârsta de 61 de ani.
Campanii:
- a participat la Războiul de Independenţă 1877-1878.
Decoraţii:
- Semnul onorific de argint pentru serviciul militar
de 18 ani. (Decretul nr. 536/1876);
- Semnul onorific de aur pentru serviciul militar de
25 de ani. (Decretul nr. 2198/1883);
- Cavaler al ordinului „Steaua României”. (Decretul
nr. 533/1878);
51
studii/documente
- Medalia „Trecerii Dunării;
- Medalia „Apărătorii Independenţei”.
Predă comanda colonelului Alexandrescu Niculae la
02.04.1899.
*
* *
Colonel Alexandrescu
Niculae, arma cavalerie
Inspector general al
Jandarmeriei Rurale
02.04.1899 – 01.04.1901
Născut la 01.01.1842
în comuna Scurta, plasa
Bistriţa, judeţul Bacău
Părinţi: tata Alexandru,
mama Elena
Studii:
- elev în Şcoala Militară 15.07.1861
- avansat sublocotenent la 15.07.1863 şi repartizat
la Regimentul 1 Lăncieri, ulterior la Regimentul 2
Lăncieri(1865), iar din 1867 în Regimentul 1 Roşiori;
- avansat locotenent la 01.01.1872 şi este repartizat
la Escadronul Călăraşi Putna;
- avansat căpitan în 1873; încadrat în Escadronul
de Călăraşi Râmnicul Sărat, ulterior la Regimentul 2
Roşiori;
- din 08.02.1876 este comandant al Escadronului de
Jandarmi Iaşi;
- avansat maior la 01.01.1880 a fost încadrat în
Escadronul Călăraşi Râmnicul Sărat;
- avansat locotenent colonel la 01.01.1880; repartizat
ca şef de birou la Detaşamentul 3 Infanterie;
- avansat colonel la 10.05.1891, îl întâlnim în mai
multe unităţi militare (Călăraşi, Roşiori, etc.);
- la 28.06.1894 demisionează şi este trecut în miliţie
(de fapt în Jandarmeria Rurală)
- este activat în 1896, trecut în rezervă….(lipseşte
data).
- la 02.04.1899 este numit inspector al Jandarmeriei.
* - a fost reactivat şi repartizat la Regimentul 24 Bacău
* *
La 30.06.1899 se adoptă o nouă lege a jandarmeriei
rurale prin care se anulează toate dispoziţiunile cuprinse
în Legea din 1896, revenindu-se la prevederile celei din
01.09.1893.
Se reînfiinţează funcţia de inspector general şi se
restructurează jandarmeria astfel: cele 32 judeţe aveau în
total 304 staţiuni cu un efectiv total de 2.102 jandarmi.
La reşedinţa fiecărui judeţ se afla o secţie condusă de
un sergent şi formată din 6 jandarmi, toţi călări.
Aceiaşi organizare o aveau şi staţiunile de la reşedinţa
plăşilor.
La fiecare comună rurală putea fi organizată o
staţiune de jandarmi cu un caporal al staţiunii şi câte un
jandarm la 100 de familii.
Jandarmeria urma să fie condusă de un inspectorat
52
general cu gradul de general de brigadă sau un ofiţer
superior cu gradul de colonel ajutat de 4 ofiţeri superiori.
În continuare au fost menţinute escadroanele şi
companiile de jandarmi pedeştri din Bucureşti şi Iaşi.
*
* *
Maior Miricescu Gheorghe, arma infanterie
Inspector General al Jandarmeriei Rurale
01.04.1891 – 01.04.1908
Născut la 25.02.1860 în Bucureşti, plasa Dâmboviţa,
judeţul Ilfov
Părinţi: tata Alexandru,
mama Elena
Căsătorit: la
15.07.1884 cu Elena
Anghelescu, recăsătorit
în 21.09.1886 cu
Maria, a avut 2 copii.
Din 01.10.1896 îşi
stabileşte domiciliu în
Bucureşti;
Decedat în 16.08.1908.
Studii:
- elev în Şcoala Militară 01.07.1880;
- avansat sublocotenent la 01.07.1882 şi repartizat la
Regimentul 20 Dorobanţi, iar din 10.05.1885 la Batalionul
4 Vânători când a fost avansat locotenent şi repartizat la
Regimentul 14 Dorobanţi;
- avansat căpitan la 10.05.1891 şi repartizat la
Regimentul 7 Linie, a mai făcut serviciul la Regimentul
26 Dorobanţi şi la şcoala de subofiţeri (…), iar în 1896 îl
găsim comandant al companiei de jandarmi Iaşi;
- avansat maior la 08.04.1897 la Regimentul 14
Roman;
- trecut indisponibil 16.07.1899 fiind numit în
jandarmeria rurală. A fost avansat locotenent colonel la
10.05.1907 (Decretul nr. 2299);
(Decretul nr. 1232);
- din 20.06.1912 îl găsim comandant al Cercului de
Recrutare şi a Batalionului de Rezervă Bacău;
- a fost trecut în poziţia retragere la 01.10.1912
(Decretul nr. 4000) din cauza unor infirmităţi naturale.
Campanii:
- a participat la Războiul de Independenţă 1877-1878.
În timpul scurt în care a condus jandarmeria rurală
participă împreună cu armata la restabilirea ordinii, cauzată
de unele mişcări populare, ca urmare adoptării şi aplicării
legii maximale din aprilie 1899.
Decoraţii:
- Cavaler al Ordinului „Steaua României” (Decretul
nr. 2936/1877);
- Semnul Onorific de Argint pentru serviciul militar
de 18 ani;
1 (47) 2010 document

- Semnul Onorific de aur pentru serviciul militar de
25 de ani (Decretul nr. 1348/1885);
- Virtutea Militară de Aur (Decretul nr.
1249/1879);
- Coroana de Fier comemorativă rusă cl. a III-a,;
- Medalia „Trecerii Dunării”;
- Medalia „Apărătorii Independenţei”;
- Coroana de Fier cl. a II-a, dată de M.S. Imperială
Frantz Josef în septembrie 1896;
- Coroana României cl. a III-a (Decretul nr.
2439/1900).
Activitatea în jandarmerie:
Cu toate că s-a revenit la Legea Jandarmeriei Rurale
din 1893, care prevedea ca funcţia de inspector general al
jandarmeriei să fie îndeplinită de un general de brigadă,
totuşi la comanda acesteia a fost numit un ofiţer superior
cu gradul de maior (01.04.1891).
A continuat reorganizarea instituţiei, ajutat fiind
de maiorul Ciocazan D., având ca şef de cancelarie pe
căpitanul Sporidi Gheorghe, ajutat de locotenentul
Sideri C. La 13.07.1905 ca şef al cancelariei a fost numit
căpitanul Cămărescu.
Renunţându-se la jandarmii călări, efectivul
jandarmeriei a crescut la 2.612 (49 ofiţeri: 3 maiori, 30
căpitani, 8 locotenenţi şi 8 sublocotenenţi; 30 sergenţi
majori, 204 sergenţi, 48 brigadieri şi 1.856 jandarmi
pedeştri), organizarea rămânând tot pe 32 companii, 134
plutoane, 337 secţii şi doar 68 posturi ale jandarmeriei,
deşi existau aproape 3.000 de comune, împărţirea a rămas
tot pe 4 circumscripţii.
La 10.05.1907 prin I.D. nr. 2299 a fost avansat
locotenent colonel.
În 1904 a înfiinţat „Atelierul de Confecţii” pentru
jandarmii şi sergenţii de oraş.
La 01.03.1906 înfiinţează, pe lângă Ministerul
de Interne, „Casa de Ajutor al Jandarmeriei Rurale” în
scopul de a veni în ajutorul subofiţerilor, brigadierilor şi
jandarmilor rurali, precum şi a familiilor lor, „servindu-li-
se în cazuri de nevoie şi urmaşilor lor ajutoare şi pensiuni”
(n.n. pensii de retragere).
Veniturile din care au fost realizate fondurile casei,
au fost asigurate prin reţinerea lunară a 5% din soldele
tuturor subofiţerilor, brigadierilor şi jandarmilor rurali,
fie că erau plătiţi de stat sau de către sate din fondurile
comunale, precum şi din alte surse.
Registrul istoric al I.G.J., pe anii 1831-1931,
consemnează faptul că în perioada cât a condus jandarmeria,
în lunile februarie şi martie 1907 s-au desfăşurat marile
răscoale ţărăneşti.
Până la sosirea armatei, Inspectoratul General al
Jandarmeriei a concentrat în judeţele mai ameninţate,
jandarmi de la alte companii, iar acolo unde aceştia
păreau nu fi destul de energici sau prezentau o atitudine
binevoitoare, întregul efectiv a fost înlocuit.
Cu toate măsurile luate mişcarea populaţiei lua
proporţii. Deoarece efectivul jandarmilor era insuficient,
iar diferitele concentrări nu s-au mai putut face la timp s-a
impus intervenţia armatei.
În 1908 înfiinţează prima Companie Mobilă şi
Şcolile pentru şefi de posturi şi pentru şefi de secţii.
document 2010 1 (47)
studii/documente
Decoraţii:
- Cavaler al Ordinului „Coroana României” (1896);
- Semnul Onorific de Aur pentru serviciul de 25 de
ani în armată (Decretul nr. 4866/1905);
-Medalia Jubiliară Carol I - 1906
(Decretul nr. 5384 din 28.12.1906).
*
* *
Locotenent colonel
Berlescu Anton, arma
artilerie
Inspector General al
Jandarmeriei Rurale
01.04.1908 –
01.06.1917
Născut la 21.08.1861
în Oraşul Brăila
Părinţi: tata Costache,
mama Elena
Studii:
- Şcoala Fiilor de Militari 01.09.1876;
- Şcoala Militară 16.07.1879;
- avansat sublocotenent 01.07.1881 şi repartizat la
Regimentul 3 Artilerie;
- a continuat activitatea în acest regiment fiind
avansat locotenent la 01.11.1884, iar din 10.05.1886
activează în Regimentele 5 şi 3 Artilerie unde este avansat
căpitan la 01.03.1890;
- avansat maior la 01.10.1896 îl întâlnim activând
alternativ, când la Regimentul 5 Artilerie, când la
Regimentul 3 Artilerie, unde a fost avansat locotenent
colonel la 10.05.1904;
- şi-a continuat activitatea în cadrul Ministerului de
Război, iar la 01.04.1908 a fost numit inspector general al
jandarmeriei. A fost avansat colonel la 10.09.1908. Prin
Î.D. nr. 3785 din 10.05.1913 a fost avansat general de
brigadă.
*
* *
În timp de aproape 10 ani, au fost adoptate şi aplicate
două legi a jandarmeriei, timp în care Jandarmeria Rurală
a aparţinut de Ministerul de Război.
A avut ca ajutor pe lt. col. Casianu P., şef al cancelariei
pe cpt. Dobrescu Al., iar ca şef al Serviciului Administrativ
pe căpitanul intendent Lobei C.
Iniţial a menţinut organizarea jandarmeriei pe 4
circumscripţii. Din 1908 a luat măsuri speciale de pregătire
şi întărire a efectivelor de jandarmi în situaţii deosebite:
a întărit posturile de jandarmi din sudul Dobrogei, a
înfiinţat Detaşamentul Mobil format din 4 ofiţeri şi 200
jandarmi pentru intervenţii rapide în zona de frontieră; a
mărit efectivele, astfel că la începutul Războiului Balcanic,
jandarmeria avea aproximativ 6.000 de oameni.
Aduce unele modificări la Legea din 1908,
completând articolele 18, 22, 32, 41 şi 82.
Armata Română participă la Războiul Balcanic; în
acest timp a îndeplinit funcţia de mare Pretor pe lângă
53
studii/documente
Marele Cartier General (în continuare M.C.G.-n.r.),
ajutat în această funcţie de lt. Moroianu Ion (O.Z. nr. 1
din 20.07.1913).
Pe timpul îndeplinirii misiunii de Mare Pretor a lăsat
printr-un Ordin de Zi mobilizator comanda Jandarmeriei
Teritoriale col. Casianu P. obligându-l pe acesta ca, din 15
în 15 zile, să-i raporteze situaţia acesteia.
După terminarea Războiului Balcanic, reia
comanda inspectoratului, aducând elogii celor peste
1.000 de jandarmi care au participat în război la partea
activă, decorând aproape toţi comandanţii. Organizează
jandarmeria în sudul Dobrogei, constituind pentru început
„Detaşamentul Dobrogea”, iar ulterior constituie două
companii de jandarmi în judeţele Durustor şi Caliacra.
La 01.08.1914 înfiinţează cea dea cincia circumscripţie
în care a încadrat companiile din judeţele Durustor şi
Caliacra, Bacău, Neamţ, ca mai târziu să facă o reorganizare
a companiilor în toate cele cinci circumscripţii.
A luat măsuri de supraveghere a serviciului de pază
şi ordine cu prilejul vizitei în ţară, la 01.06.1914, a familiei
imperiale ruse conduse de împăratul Nicolae al II-lea şi a
suitei lor.
A fost foarte ataşat de întregul efectiv al jandarmeriei,
adresându-se acestora cu cuvinte elogioase atât cu prilejul
zilei patronului spiritual, cât şi cu prilejul anului nou.
Rămân memorabile cuvintele adresate cu prilejul lui
01.01.1916 „...vă urez ca anul nou ce începe să-l înfăptuiţi
cu aceeaşi abnegaţie de fiinţa noastră pentru binele obştesc.
(…) vă urez din toată inima izbândă desăvârşită în toate
aşteptările voastre...”.
La începutul Primului Război Mondial, a organizat
în mod reproşabil participarea la această conflagraţie,
constituind unităţi de jandarmi operative.
Îndeplineşte din nou funcţia de Mare Pretor la
M.C.G., lăsând comanda Jandarmeriei Teritoriale
generalului Mustăţea Alexandru, mobilizat la partea
sedentară conform Ordinului nr. 13.945 din 01.01.1917.
Organizează un detaşament format din 150 de
jandarmi pentru luptă împotriva grupurilor bolşevice care
acţionau în Deltă.
La 18.06.1917 gl. Berlescu A. este pus în retragere,
predând comanda col. Sterea Constantin.
Campanii:
A participat la Războiul Balcanic şi la prima parte
a Primului Război Mondial, îndeplinind funcţia de Mare
Pretor.
Decoraţii:
-Ordinul „Stema României”;
- Ordinul „Coroana României”;
- Medalia „Bărbăţie şi Credinţă”;
- Crucea „Meritul Sanitar”.
* rezervă (prin Î.D. nr. 1345 din 09.05.1934).
* *
Colonel Sterea V. Constantin, arma artilerie
Inspector General al Jandarmerie 18.06.1917 –
25.05.1918
Născut la 16.07.1871 în plasa Bilceşti,
judeţul Putna
Părinţi: tata Vasile, mama Smaranda
54
Căsătorit la 27.02.1894 cu Despina Mărgăritescu
A avut 4 copii: Amara 12.01.1897; Vasile: 24.09.1899;
Octavia: 27.04.1902; Smaranda Melania: 12.01.1905
Studii:
- Şcoala Fiilor de
Militari Iaşi 1887-1890;
- Şcoala de Ofiţeri
Artilerie şi Geniu: 1891-
1892;
- avansat sublocotenent
la 15 iulie 1892, repartizat
la Regimentul 7 Artilerie
ulterior la Regimentele 2, 6,
11 Artilerie;
- avansat locotenent la
10 iulie 1895 ;
- la 01.11.1897 a fost
mutat la Şcoala Fiilor de Militari de la Craiova;
- avansat căpitan la 22.11.1902 şi repartizat la
Regimentul 1 Cetate;
- repartizat în jandarmerie cu gradul de căpitan la
01.07.1908 (prin Î.D. nr. 2230) numit comandant al
companiei mobile;
- a fost confirmat în jandarmerie la 01.07.1909 (prin
Î.D. nr. 2187);
- a fost avansat maior la 01.04.1911; locotenent
colonel la 10.05.1915; colonel la 01.11.1916.
- numit inspector general al jandarmeriei la
01.06.1916 (prin Î.D. nr. 591)
A fost numit în această funcţie importantă fiind
considerat un ofiţer cu o înaltă pregătire militară: „După
părerea mea col. Sterea este singurul indicat a fi inspector
general al jandarmeriei şi nu pot fi decât mâhnit că acest
merituos ofiţer care a dus servicii imense ţării nu a fost încă
înaintat la gradul de general pe care îl merită cu prisosinţă”
(gl. Prezan).
La numirea în funcţie s-a adresat, atât jandarmilor
de la partea activă cât şi celor de la partea sedentară,
cerându-le să lucreze repede şi cu pricepere, să dea ajutor
autorităţilor administrative, să apere avutul şi onoarea
familiilor celor ce luptă pe front (…).
A fost numit comandantul Brigăzii 4 Jandarmi
Transilvania, a organizat jandarmeria în Ardeal şi la 25.06.1920
predă comanda şi rămâne la dispoziţia corpului.
În 1922 a fost însărcinat ca inspector al batalioanelor
de recruţi.
La 08.11.1922 ia comanda Brigăzii 2 Jandarmi
organizând jandarmeria în Bucovina şi Basarabia.
A fost trecut în rezervă pentru limită de vârstă
la 01.04.1929 (prin Î.D. nr. 894) rămânând în evidenţa
Corpului de Jandarmi.
La 10.05.1934 a fost avansat general de brigadă în
Campanii:
În campania din 1913 a îndeplinit funcţia de Pretor
la Corpul 4 Armată.
În campania din 1916-1918 a îndeplinit funcţia de
Mare Pretor la M.C.G..
Încă înainte de a fi numit în această funcţie la
15.09.1918 din proprie iniţiativă a încolonat şi trecut prin
1 (47) 2010 document

defileul Oltului ocupat de inamic, trăsurile şi materialul
greu al corpului de armată salvând prin această acţiune
averea corpului.
Aflându-se în Valea Jiului înainte de prima retragere
de la Petroşani a împiedicat dezlănţuirea panicii şi fricii în
rândul personalului trenurilor de luptă ale regimentelor şi
Diviziei 11 care se afla în luptă.
Ca Pretor la M.C.G. a manifestat un tact deosebit
în contact cu trupele ruse, determinându-le să respecte
dispoziţiile poliţieneşti în salvarea cetăţenilor români.
Decoraţii:
- Medalia Jubiliară „Carol I” - 1906 (Brevetul nr.
184);
- Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” (22.12.1910);
- Coroana României clasa a V-a (23.01.1912);
- Ordinul Sfântului Ladislav cl. a II-a (01.06.1914);
- Ordinul „Coroana României” în grad de
comandor;
- Ordinul „Coroana Italiei”;
- Ordinul „Sfântului Andrei” cl. a II-a cu spade (Î.D.
nr. 589/1918);
- Ordinul „Crucea Regina Maria” (Î.D. nr. 829);
- Ordinul „Sfântului Vladimir” cl.II (Î.D.nr. 4309);
- Ordinul Meritul Sanitar cl. I-a (Î.D. nr. 2554);
- Ordinul „Sfântul Stanislav” cl. I-a cu placă.
Alte probleme: a fost trimis în judecata Curţii
Marţiale a Corpului 6 Armată
(conform ordinului nr. 233/1920), sub acuzaţia de
trafic de automobile procurate de către ofiţeri şi grade
inferioare, în perioada cât a fost comandant al Brigăzii 4
Jandarmi, fiind condamnat la un an de închisoare şi achitat.
A fost notat negativ de către comandantul corpului de
jandarmi gl. Racoviţă.
* de secţie, etc.
* *
General Miricescu Ludovic,
arma cavalerie
Comandant al Corpului
de Jandarmi
27.03.1918 – 10.01.1919
Născut la 22.11.1872
în comuna Frăţeşti,
plasa Margina, judeţul Vâlcea
Părinţi: tata Costache,
mama Maria
Căsătorit: divorţat în 1904
Copii: Ion (10.09.1903)
Studii:
- Gimnaziul Militar şi Şcoala Fiilor de Militari;
- Şcoala Militară de Infanterie Cavalerie: 1906;
- Şcoala Superioară de Război: 1908;
- a obţinut gradul de sublocotenent şi a fost repartizat
la Regimentul 10 Cavalerie (1893-1896) şi tot acolo a
obţinut şi gradul de locotenent;
- căpitan în 1903; absolvent al Şcolii Superioare de
Război promoţia a II-a;
- şef de cabinet al ministrului de război;
document 2010 1 (47)
studii/documente
- a stat în Germania (1907-1909) pentru recepţia
mitralierelor pentru cavalerie;
- maior şi lt. col. - ataşat militar la Berlin (1911-1916);
- şef de stat major la Divizia 1 Cavalerie (1916);
- colonel, comandant al Brigăzii 2 Roşiori 1917, când
obţine şi gradul de general de brigadă;
- numit comandant al Corpului de Jandarmi la 18
mai 1918 (Î.D. nr. 1199/1918).
După unirea Basarabiei cu România şi încheierea
Păcii de la Bucureşti, gl. Miricescu i s-a încredinţat sarcina
de reorganizare şi punere în aplicare a Legii Jandarmeriei
în Basarabia şi în toată ţara.
În Ordinul de Zi dat cu acest prilej precizează: „…
fiind primul comandant al corpului, luând comanda (…)
cunosc activitatea...în acest război, sprijinul dat armatei şi
administraţiei.
Ofiţeri şi jandarmi:
Ocrotirea celor săraci şi obidiţi, stabilirea şi
păstrarea ordinii la sate, respectarea legilor, executarea
tuturor ordonanţelor legale şi administrative (…) Ţin
să răspundeţi la sacrificiul pe care ţara vi-l cere în aceste
vremuri (…). Cer de la toţi ofiţerii şi jandarmii a pune
toată puterea de muncă pentru a face din acest corp un
corp de elită „ (…) Plin de încredere a găsii în fiecare dintre
voi sprijinul preţios pentru a învinge greutăţile începutului
[a fost primul comandant al corpului înfiinţat în baza
legii din 1918 - n.a.] noul vostru comandant doreşte la
toţi sănătate. Dumnezeu să binecuvânteze şi să rodească
munca voastră pentru binele şi fericirea scumpei noastre
ţări” [Iaşi, 27.05.1918 - n.a.].
Peste câteva zile prin Î.D. nr. 1198/1918 a fost
modificată Legea Jandarmeriei: de acum corpul de
jandarmi făcea parte integrantă din Puterea ţării, fiind
organizat pe brigăzi. Se introduc noi termeni: cai, sergenţi,
sergent instructor, plutonier, şefi de post, plutonier major
A părăsit comanda corpului la 01.01.1919 adresându-
se ofiţerilor şi jandarmilor: „…Plecând de la capul corpului
ţin să vă mulţumesc fiecăruia în parte, ofiţeri şi jandarmi,
pentru sprijinul ce mi-aţi dat şi dorind prosperitate
corpului vă urez sănătate şi la mulţi ani”.
După plecarea din jandarmerie a îndeplinit funcţia
de director superior al Şcolii de Cavalerie (1919).
A comandat Divizia a 8-a Infanterie (1920).
Avansat general de divizie (1926).
Fiind considerat un ofiţer cu o înaltă cultură generală,
militară şi profesională a fost numit ministru de Război
(1926).
Demisionează din funcţie şi este numit inspector
general al Corpului de Cavalerie (1927).
A participat ca delegat la Conferinţa de Pace.
Decoraţii:
- Medalia jubiliară „Carol I”- 1906;
- Medalia „Avântul Ţării” (1913);
- Medalia pentru Serviciul de 25 de ani;
- Ordinul „Coroana României” cl. a III-a cu spadă;
- Comandor al Ordinului Militar „Sf. Gheorghe”;
- Ordinul „Mihai Viteazul”, cl. a III-a.
Se pare că a decedat în anul 1927, la vârsta de 55 de ani.
*
* *
55
studii/documente
General Ştefănescu Ştefan,
arma infanterie
Comandant al Corpului de
Jandarmi
19.01.1919 - 09.08.1920
şi 09.02.1922-01.04.1927
Născut la 16.05.1865
în oraşul Giurgiu,
plasa Mărgineşi,
judeţul Vlaşca
Părinţi: tata Andrei,
mama Elena
Căsătorit în 9.04.1892 cu Aristiţa Voiculescu
A avut 3 copii: Florica Maria Virginia (născută la
26.02.1893); Constantin (născut la 28.03.2896); Radu
(născut la 21.04.1906).
Studii:
- a fost soldat intrând în armată la 14.12.1880 unde
a obţinut gradele: caporal, sergent şi sergent major la
Regimentul 2 Linie [infanterie - n.a.].
- elev la Şcoala de Subofiţeri Bistriţa 01.10.1886;
- sublocotenent la 01.08.1888 în Regimentul
Dorobanţi Dobrogea, unde a obţinut şi gradul de
locotenent;
- a fost mutat la Regimentul 33 Tulcea şi la Statul
Major al Armatei;
- avansat căpitan la 08.04.1898 şi mutat la Batalionul
5 Vânători, ulterior la Regimentul 7 Vânători;
- a trecut la grăniceri la 01.04.1905 unde a comandat
mai multe batalioane de grăniceri şi la Regimentul 8
Buzău ;
- a fost avansat maior (10.05.1908) şi lt.col. la
16.01.1912;
- trecut definitiv în Corpul Grănicerilor la 20.07.1912
(Î.D. nr. 3812) îndeplinind funcţia de comandant al
Regimentului 1 Grăniceri (Î.D. nr. 3813);
- comandant al Regimentul 6 Infanterie la 01.10.1914,
unde a fost avansat colonel.
- înaintat la gradul de general de brigadă la 01.09.1917
(Î.D. nr. 1405), fiind mutat la Brigada 16 Infanterie la
01.06.1918 (Î.D. nr. 1240);
- Numit comandant al Corpului de Jandarmi (1919)
funcţie pe care o deţine până în 1920.
În această perioadă organizează pe lângă Consiliul
Dirigent cu sediul în Sibiu un Serviciu Special al
Jandarmeriei şi înfiinţează 18 companii de jandarmi cu un
efectiv de 130 ofiţeri şi 3.000 trupă.
Se înfiinţează Jandarmeria în Dobrogea.
Înfiinţează Brigada 4 Jandarmi Ardeal compusă din
3 regimente de jandarmi şi 6 batalioane teritoriale.
A înfiinţat, la Oradea, Marea Şcoală de Jandarmi.
Fiind mutat la comanda Corpului de Grăniceri,
lasă în urma sa o jandarmerie organizată în 4 brigăzi, 9
regimente şi un batalion independent în Moldova, 2 şcoli,
un atelier de confecţii, 30 batalioane de jandarmi, din care
10 de instrucţie, 122 companii, 237 plutoane, 609 secţii şi
4.415 posturi. La predarea comenzii se adresează ofiţerilor
şi jandarmilor: „…Vă mulţumesc din suflet pentru modul
cum m-aţi secondat şi vă rog ca în interesul scumpei noastre
patrii mărite să continuaţi şi pe viitor să fiţi straja cea mai
vigilentă, a ordinii perfecte şi siguranţei publice …”
56
La 01.08.1920 revine în funcţia de comandant al
Corpului de Grăniceri. Revine în 10.02.1922 în funcţia
de comandant al Corpului de Jandarmi (Î.D. nr. 737)
Este înaintat la gradul de general de divizie în
16.03.1923 (Î.D. nr. 1116). Trecut în rezervă pentru limită
de vârstă la 01.04.1927 (Î.D. nr. 310).
A făcut parte din rezerviştii Corpului II Armată.
Reluând comanda Jandarmeriei dă un amplu O.Z.
în care arată: „…Fiind numit comandant al Corpului
de Jandarmi i-au comanda convins că regăsesc în ofiţeri
şi jandarmi înaltul spirit, devotament şi jertfă care au
alcătuit întotdeauna temelia disciplinei acestui corp (…)
jertfa noastră nu a fost zadarnică; ea a rodit liniştea pe
care se reclădeşte astăzi înăuntru ţara noastră (…).
Fiţi slujitorii drepţi ai legii, nu pătimiţi şi nu neîndreptăţiţi
pe nimeni, călăuziţi-vă numai de idei de cinste şi dreptate;
iubiţi pe locuitori în mijlocul cărora veţi fi veşnic, pilda
adevărului...”. Instituţia a avut un efectiv de 537 de ofiţeri,
6.350 de reangajaţi 25 civili şi peste 2.400 de jandarmi.
Şcoala de la Oradea a început pregătirea cadrelor
pentru întreaga jandarmerie. După apariţia Revistei
Jandarmeriei în 1922 aceasta şi-a mărit triajul.
A condus cu competenţă jandarmeria în această
perioadă deosebit de tensionată mai ales în Basarabia şi
Dobrogea. Au fost înfiinţate Companiile de Jandarmi de
oraş la Cluj, Chişinău, Cernăuţi, Tighina, Soroca, iar pe
lângă Diviziile 8, 12, 14 şi 1 Infanterie s-a înfiinţat şi câte
un batalion de jandarmi.
Unităţile de jandarmi din Bucureşti au cunoscut o
dezvoltare şi prin trecerea la M.I., devenind batalion şi
ulterior regiment.
Campanii:
În timpul Campaniei din 1913 a comandat
Regimentul 1 Grăniceri şi a făcut parte din ordinea de
bătaie a Diviziei a 9-a.
A organizat şi condus garnizoana Silistra, după
eliberarea acesteia; a organizat cordonul sanitar în Primul
Război Mondial.
A condus trupele din garnizoana Iaşi.
A îndeplinit funcţia de Mare Pretor.
„S-a găsit în gl. Ştefănescu cel mai bun element care
să corespundă acestei delicate misiuni” (Gl. Prezan).
Decoraţii:
- Medalia jubiliară „Carol I”- 1906;
- Ordinul „Coroana României” în grad de mare ofiţer
(Î.D. nr. 4768/1922);
- Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler
(Î.D. nr. 2672);
- Semnul Onorific de 25 de ani;
- Ordinul „Stema României” cl. a V-a (Î.D. nr.
3730/1922);
- Medalia „Victoria” (cf. Brevetului nr. 4278/1924);
- Ordinul „Sfântul Sava” cl. I-a;
- Ordinul „Stema României” în grad de mare ofiţer
(M.O. nr.8/1927);
- Ordinul „Coroana României” cu spade şi panglică
de virtute militară cl. a III-a;
- Ordinul „Stema României” cu spade şi panglică de
virtute militară cl. a IV-a;
- Legiunea de Onoare în grad de ofiţer;
- Ordinul „Sfântul Vladimir” - Crucea de război cl. a II-a.
*
* *
1 (47) 2010 document

General Racoviţă Mihail,
arma artilerie Comandant al
Corpului de Jandarmi
05.08.1920 – 1.02.1922
Născut la 05.11.1867
în comuna Ciorâţa,
judeţul Vaslui
Părinţi: tata Ioan,
mama Maria
Căsătorit la 20.11.1894 cu Eufrosina Orăşanu
A avut 2 copii: Mihai născut la 09.02.1895 şi
Mircea născut la 16.03.1899.
Studii:
- Şcoala de Ofiţeri Artilerie şi Geniu 01.07.1886;
- avansat sublocotenent la 01.07.1888 şi repartizat la
Regimentul 7 Artilerie;
- locotenent 01.07.1891; repartizat la Regimentul 4
Artilerie ulterior Regimentul 7 Artilerie
- căpitan la 08.04.1896; numit comandantul „Cetăţii
Bucureşti”; continuă activitatea la Regimentele 6 şi 11 Artilerie;
- avansat maior 27.11.1907 (Î.D. nr. 3958/1907);
- a mai lucrat în cadrul Ministerului de Război şi în
Direcţia Artilerie;
- repartizat în Jandarmeria Rurală la 01.07.1908
(Î.D. nr. 2252/1908);
- confirmat în jandarmeria rurală la 01.07.1909 (Î.D.
nr. 2189/1909);
- a fost avansat lt.col. la 01.04.1912 şi col. la
10.05.1915;
După o activitate rodnică în unele unităţi din
jandarmerie, avansat gl. bg. la 23.07.1920, cu vechimea de
la 01.04.1919 (M.O. nr. 89/1920) şi este numit provizoriu
comandant al Corpului de Jandarmi la 05.08.1920 (Î.D.
nr. 3257), iar la 20.12.1920 a fost confirmat definitiv în
funcţia de comandant.
La preluarea comenzii, în Ordinul de Zi arată: „De la
reorganizarea jandarmeriei din 1908 şi până azi am lucrat
necontenit împreună, astfel că am avut prilejul să vă cunosc
aproape pe toţi şi să mă cunoaşteţi (…). Am luat comanda
cu neclintită hotărâre de a nu ocoli niciun sacrificiu pentru
îndepărtarea lipsurilor şi îndreptarea relelor. În acest
simţământ cer de la fiecare din voi a pune în aplicare o
supraveghere continuă şi control pe timpul demobilizării
şi deplasării trupelor. Decretarea demobilizării armatei
prin Î.D. 897 din 01.04.1921, precum şi o nouă evidentă
şi corectă activitate a şefilor posturilor de jandarmi. Voi fi
pentru toţi un foarte bun, dar sever şi drept, căci ne leagă
o muncă continuă de 12 ani, de aceea vă recomand din
prima zi, disciplină de fier, seriozitate cumpătată şi multă
blândeţe. Voi fi drept în a recunoaşte drepturile şi meritele
fiecăruia, dar aspru şi necruţător cu cei răi şi nărăviţi …”.
MILITARY PERSONALITIES IN RURAL POLICE SERVICE – major general (r.) Ioan P. Suciu
The author presents the biographical details of Romanian Army personalities that organized and leaded
the Rural Police and also the laws that improved this field of National Defense System.
Keywords: Rural Police, military speciality, campaign, reward, law.
document 2010 1 (47)
studii/documente
În activitatea desfăşurată în Jandarmerie s-au pus în
aplicare două legi importante, cele din 1908 şi din 1919.
Totodată a luat măsura ca Şcoala de Jandarmi Oradea
Mare, începând de la 01.09.1920, să devină o şcoală pentru
pregătirea militarilor din întregul corp.
Cele două batalioane de jandarmi „Moldova” din
Bucovina şi „Dobrogea” au fost transformate în regimente,
iar Brigada a I-a Jandarmi a fost contopită cu Brigada
a III-a Jandarmi luând denumirea de Brigada a II-a
Jandarmi Iaşi.
În timpul cât a comandant Corpul de Jandarmi
efectivele s-au mărit ajungând la cifra de 30.350.
A lăsat comanda la 10.02.1922, fiind pus la
dispoziţia M.R. pentru inspecţii. La 15.04.1926 a fost
numit comandantul Brigăzii 4 Jandarmi, dar nu s-a prezentat
la serviciu pe motiv de boală. După o absenţă de 6 luni a
fost trecut în disponibilitate şi din oficiu în rezervă la
01.10.1927. A fost trecut în retragere la 01.01.1934.
Campanii:
În campania din 1913 lt. col. Racoviţă a îndeplinit
funcţia de pretor la Corpul I Armată.
În prima parte a companiei din 1916-1919 a
îndeplinit funcţia de pretor (15.01.1917 – 14.03.1918) pe
lângă Armata a 2-a.
Pe timpul trupelor din Basarabia a fost pretor la
Corpul 2 Armată. A comandat Brigada a III-a Jandarmi
Basarabia, în timpul reorganizării Jandarmeriei. A fost
apreciat de gl. Văitoianu, fost comisar al guvernului
în Basarabia, ca „un ofiţer de elită, iar Jandarmeria în
Basarabia a fost primită cu încredere, astăzi este respectată
de toată lumea”.
„Este cel mai pregătit colonel din Jandarmerie, îl
propun pentru gradul de general„ (gl. Ştefănescu).
Notat negativ de col. Sterea, Consiliul Inspectoratului
General a avizat a i se şterge notarea, fiind în contradicţie
cu notările anterioare.
În timpul campaniei a fost rănit.
Decoraţii:
- Medalia jubiliară „Carol I” (Î.D. nr. 5384/1906);
- Ordinul „Coroana României” în grad ofiţer (Î.D.
nr. 1710/1910);
- Semnul onorific de 25 de ani serviţi în armată
(Î.D. nr. 2325);
(n.n.: din documentele studiate nu a rezultat că a
avut şi alte decoraţii).
(Arhivele Militare Române, Fond Registru foi
matricole, ofiţeri activi din cavalerie, Dosar 27/ vol. I şi
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Inspectoratul
General al Jandarmeriei, Registrul Istoric pe anii
1831-1931).
- VA URMA -
57
studii/documente
Datorită situaţiei internaţionale, ce s-a creat în urma primului război mondial, Dobrogea şi „...se cunosc unele
aproape întreg litoralul acesteia a fost cucerită de trupele germane, bulgare şi turce. Pentru acest motiv,
flota noastră s-a retras la gurile Dunării, iar mulţi dintre tinerii marinari au ajuns să lupte la bordul date privind zborurile
avioanelor pe diferite teatre de operaţii. Dar înainte de aceasta, marinarii au fost învăţaţi să piloteze şi unii submaistrului de marină
dintre ei s-au dovedit foarte talentaţi. De altfel singurul aviator român care a doborât două avioane într-o
luptă aeriană a fost marinar: Ion Muntenescu. Printre cei care au reuşit să înveţe pilotajul avioanelor a Bonţescu Vasile, efectuate
fost şi submaistrul de marină Vasile Bonţescu, cel care în septembrie 1909, în urma unui concurs destul
de pretenţios, a devenit elev la Şcoala de Marină. A fost brevetat pilot aviator în 15 noiembrie 1916, iar ca tânăr pilot, dificultăţile
la 1 decembrie 1916 se afla încă în Şcoala de Antrenament de la Bârlad, unde continua să se antreneze. întâmpinate şi modul lor
Sosise în şcoală la 22 august 1916 şi avea doar 3 zboruri executate în simplă comandă pe avionul MF.
Însă, în săptămâna 15-22 aprilie, a realizat 2.50 ore, ridicându-se de fiecare dată la mai mult de 1.200 m. de rezolvare...”
De asemenea, în perioada 23-30 aprilie, a executat mai multe zboruri pe avionul Bleriot al cărui motor
avea 80 CP, din care a adunat 2.45 ore, urcându-se în mai multe rânduri la 2000 m1.
Brevetat mai târziu, s-a considerat că nu se antrenase îndeajuns pentru
TRAGICUL SFÂRŞIT a lua parte la luptele de pe front, fapt pentru care şi-a continuat pregătirea la
Odessa2, unde se dispersase Şcoala de Pilotaj. Însă acolo condiţiile au fost vitrege
din cauza evenimentelor ce aveau loc în Rusia de atunci.
AL UNUI MARINAR În lucrarea regretatului comandor (r) de marină Petrescu C. Nicolae Marinari
pe cerul Patriei, Editura Europroduct, Piteşti, 2003, la pagina 160 se scrie:
„Dintr-un memoriu adresat Direcţiei Aeronauticii se cunosc unele date

DEVENIT AVIATOR
ING. VASILE TUDOR
Lt. post-mortem
Vasile Bonţescu
Pe drum mă lasă iar motorul însă reuşesc să-l repun în
funcţiune, ţinând aparatul puţin picat şi ajung la Chişinău
unde mi se controlează motorul, iau benzină şi a doua zi pe
la 10.15 plec la Iaşi, unde sosesc după o oră şi jumătate. Mi se
revizuieşte motorul şi în 20.04 plec din Iaşi spre Tecuci, unde
sosesc după o oră şi 30 minute. Am 2.000 m, sting motorul,
fac o spirală şi cum jos era vânt puternic, repun motorul şi
virez încă odată ca să aterizez pe aerodrom. Motorul mă
lasă complet şi sunt nevoit să aterizez cu vântul în coadă,
neavând decât 20 m înălţime – aterizez bine pe roţi, însă
derapând, cedează o roată, lovind cu elicea de pământ căreia
i se rupe vârful.
4
Motorul m-a lăsat ca la staţia Colfu” .
În martie 1919 se afla în cadrul Escadrilei
Nieuport 10 comandată de locotenentul. Paşcanu, ce
făcea parte din Grupul III Aeronautic5. Până la urmă,
a ajuns în cadrul Grupul 5 Aviaţie de la Cluj, unde în
26 mai 1919, ora 19, a căzut în Grădina Botanică din
acea localitate cu un avion Fokker din cele capturate în
Ungaria. Probabil, în urma unor evoluţii acrobatice, s-a
desfăcut cusătura pânzei care acoperea aripa superioară şi
avionul s-a rupt în aer6.
privind zborurile submaistrului de marină Bonţescu Vasile, efectuate ca tânăr pilot,
dificultăţile întâmpinate şi modul lor de rezolvare. Astfel, primul său zbor a avut loc
la 30 noiembrie 1917. Atunci a decolat cu un aparat Bleriot 80 CP de pe aerodromul
de la Bârlad în căutarea lt. Ionescu Tudose, care aterizase forţat pe lângă localitatea
Zorleni, având defecţiuni la motor. Din cauza ceţei care se lăsase la 30 m, n-a văzut
locul de aterizare fiind în imposibilitate să se orienteze. În situaţia creată, a luat
înălţime şi găsind o spărtură în nori, a coborât până ce a descoperit calea ferată Galaţi-
Bârlad pe care a survolat-o la înălţimea stâlpilor de telegraf, aterizând, din cauza
ceţei şi a întunericului, lângă o fabrică. A asigurat avionul, ancorându-l cu ţăruşi şi
frânghii. Dimineaţa a dus aparatul în zbor la aerodrom, unde a aterizat bine”.
În decembrie 1917 a fost din nou în dificultate tot cu un avion Bleriot.
Fiind la 2.200 m, zburând prin nori, pe ceaţă, împins de curenţi puternici la
20 km de Bârlad, i s-a oprit motorul din cauza benzinei care se terminase. A
executat mai multe spirale pompând combustibilul cu mâna din rezervorul
suplimentar. A trecut prin nori, căutând terenul de aterizare care nu se vedea,
având motorul alimentat manual, a reuşit să iasă sub plafon la înălţimea de 100
m. Cu soarele în spate, orientându-se după linia ferată, după două ore de zbor a
aterizat cu totul în regulă.
În martie 1918 se afla la Odessa. Acolo ajunsese nu de mult împreună cu
mr. Ştefan Protopopescu, care era comandantul şcolii, cu locotenenţii Nicolae
Cotache şi Marin Bădină, precum şi cu ajutorii de sublocotenent Nicolae Tănase
şi Ion Gruia3. Din perioada cât a fost la Odessa ne-a rămas în arhivele militare
un raport al său din care se vede bine stadiul pregătirii sale ca pilot aviator şi
chiar situaţia materialului volant ce-l aveam:
„În 24 martie 1918, plec cu un avion Bleriot 80 CP spre Iaşi. Neavând busolă
şi hartă, ţin direcţia Akerman, urmând apoi Nistrul şi după o oră şi un sfert găsesc
Benderul. Am 1.200 m, e puţină ceaţă şi nu pot zări bine solul. Sting contactul şi
pichez: zăresc podul de peste Nistru şi urmez calea ferată. Deasupra staţiei Colfu
îngheaţă motorul complet. Se ancrasase bujiile din cauză că uleiul era prea mult.
Acesta-i defectul motoarelor Gnome când merg mai multe ore şi li se stinge contactul
electric de mai multe ori, nu mai reprinde.
Aterizez, scot bujiile, le curăţ, controlez motorul, curăţ magnetourile şi placa de
ebonită, iar a doua zi pun un rus voinic să învârtească de elice şi plec spre Chişinău.
NOTE
1
A.M.R., fond 3011, dosar nr. crt.
28, p. 48.
2
Ibidem, dosar nr. crt. 95, p. 180.
3
Ibidem .
4
Petrescu C.N., Marinari pe cerul
Patriei, Editura Europroduct, Piteşti,
2003, p. 160
5
A.M.R., fond 3011, dosar nr. 177,
p. 42.
6
Rămăşiţele avionului Ibidem, p. 122.

THE TRAGIC END OF A SAILOR WHO BECAME PILOT – Vasile Tudor

The occupation of Dobrogea in 1916 had as consequence the fact that a part of sailors fought as pilots, in the
air. Army apprentice (N.) Vasile Bontescu is an example of behavior in combat.
Keywords: sailor, pilot, flight, accident, detachable material.

58 1 (47) 2010 document

 studii/documente
Deşi Primul Război Mondial se încheiase, în conştiinţa întregului popor, dar mai ales a militarilor, era încă trează memoria celor care s-au
jertfit şi sacrificat pentru împlinirea idealului de libertate şi unire a tuturor provinciilor locuite de români într-un singur stat.
Acest sublim sentiment naţional a generat în întreaga ţară multiple iniţiative şi acţiuni privind înălţarea pe locurile marilor bătălii din anii Marelui
Război pentru Reîntregirea Neamului, precum şi în numeroase localităţi urbane şi rurale, a unor edificii monumentare menite să menţină mereu vie flacăra
recunoştinţei generaţiilor prezente şi viitoare şi să eternizeze memoria celor care s-au jertfit pentru libertatea şi neatârnarea poporului român.
Pentru imortalizarea faptelor de război săvârşite de geniştii români pentru îndeplinirea acestui măreţ ideal, în anul 1925, gl. de div.
Constantin Ştefănescu Amza, în calitate de comandant al Şcolii Militare de Geniu a luat iniţiativa realizării unui monument al eroilor armei.
În urma discuţiilor purtate cu gl. de div. Aristide Razu, inspectorul general al geniului, s-a hotărât:
- monumentul să fie amplasat lângă Cazarma Geniului pentru a servi ca pildă vie pentru viitorime;
- fondurile necesare să fie realizate prin contribuţia ofiţerilor şi a trupelor de geniu, donaţii şi alte resurse extrabugetare;
- stabilirea prin concurs a machetei monumentului;
- constituirea unui colectiv de iniţiativă cu rol executiv având ca preşedinte pe gl. Constantin Ştefănescu Amza, iar ca membrii pe:
arhitectul D. Ciortan, pictorul D. Verana şi sculptorul D. Mirea.
Pentru alegerea şi stabilirea machetei monumentului s-au
desfăşurat, în cursul anului 1925, două concursuri. La primul
concurs s-au prezentat patru machete, toate fiind respinse întrucât MONUMENTUL LEUL -
nu exprimau suficient de bine „spiritul şi particularităţile armei
geniu”. La cel de-al doilea concurs, desfăşurat la 02.06.1925, câştig
de cauză a avut macheta sculptorului Spiridon Georgescu, artist
SIMBOLUL GLORIEI ŞI
cu studii temeinice dobândite în ţară şi în Italia, care se remarcase
anterior prin patriotismul şi înclinaţiile sale pentru subiectele de
război.
ETERNITĂŢII ARMEI GENIU
Având o înălţime de aproximativ 12 metri, Monumentul COLONEL (R) MARIAN GARGAZ
Eroilor din Arma Geniu a fost terminat în anul 1929. În ansamblul
său lucrarea include un ansamblu de piese din bronz, turnate la
Monumentul „LEUL“

„SPUNEŢI GENERAŢIILOR
VIITOARE CĂ NOI
AM FĂCUT
SUPREMA JERTFĂ
PE CÂMPURILE DE BĂTAIE
PENTRU ÎNTREGIREA
NEAMULUI”.

Fabrica V.V. Rascanu din Bucureşti, care împreună constituie o

grăitoare şi expresivă formă de reprezentare a specificului Geniului.
Elementul dominant al monumentului, care simbolizează
chintesenţa tăriei armatei, sufletul mare, mândru şi generos al
soldatului român este Leul, regele forţei şi al frumuseţii, simbolul
curajului, spiritului de sacrificiu şi al mândriei ostăşeşti.
Având o lungime de 5,40 m şi o înălţime de 4,4 m Leul, dispus
pe partea superioară a unui soclu principal, scrutează cu încredere şi
mândrie sfârşitul glorios al războiului, stând biruitor într-o poziţie
triumfală cu labele din faţă pe unele însemne militare ale adversarilor:
arme, scuturi şi o ţeava de mortier peste care se desfăşoară faldurile
unui drapel de luptă.
Specificul armei este redat prin:
- 4 statuete cu înălţimea de 2,20 metri dispuse aproape de
mijlocul soclului principal, perpendicular pe muchiile acestuia, pe
socluri secundare, reprezentând chipeşii genişti ai specialităţilor de
bază ale armei - pionieri, pontonieri, telegrafişti şi lucrători căi ferate
- echipaţi adecvat pentru îndeplinirea misiunilor de luptă.
- 4 metope reprezentând în basorelief aspecte din acţiunile
caracteristice fiecărei specialităţi militare, dispuse pe fiecare latură a
soclului principal, la nivelul părţii inferioare a statuetelor, astfel:
- pe latura din faţă, construcţia unor infrastructuri de cale ferată;
- pe latura stângă, organizarea trecerii unui curs de apă cu
ambarcaţiuni mobile şi pe vase de echipaj;
- pe latura dreaptă, amenajarea unei poziţii de apărare cu
tranşee, reţele de sârmă şi lucrări de nuielărie;
- pe latura din spate, realizarea şi deservirea posturilor/centrelor
telefonice şi telegrafice;
- 2 embleme reprezentând semnul de armă la acea vreme,
dispuse pe laturile din stânga şi dreapta a soculului principal la nivelul
părţii superioare a statuietelor.
Pe faţada soclului, aproape central se află inscripţia „SPUNEŢI
GENERAŢIILOR VIITOARE CĂ NOI AM FĂCUT SUPREMA
JERTFĂ PE CÂMPURILE DE BĂTAIE PENTRU ÎNTREGIREA
NEAMULUI”, iar în partea inferioară un medalion înconjurat de lauri
din care rezultă în cinstea cui s-a ridicat acest monument triumfal:
„EROILOR DIN ARMA GENIU 1913; 1916- 1919”.
Inaugurarea monumentului s-a desfăşurat în ziua de 29 iulie 1929
în cadrul unei grandioase festivităţi în prezenţa reprezentaţiilor Casei
Regale, a guvernului, a capilor oştirii, a unui mare număr de generali
de geniu activi şi în rezervă, a şefilor serviciilor şi comandamentelor
unităţilor de geniu, a întregului corp ofiţeresc şi profesoral al Şcolilor
de Geniu şi a tuturor elevilor acestora.
În acelaşi context s-a mai sărbătorit jubileul împlinirii a 70 de ani
de la atestarea oficială a înfiinţării primei unităţi de geniu din armata
română modernă şi înălţarea în gradul de sublocotenent a absolvenţilor
Şcolii de Ofiţeri de Geniu şi ai celei de Guarzi de Geniu.
Începând cu primele ore ale dimineţii au sosit rând pe rând
invitaţi de vază la ceremonie, dintre care amintim pe:
- Iuliu Maniu, primul ministru al României;
- Gl. Henry Cihoschi, ministrul de război;
- Vaida Voievod, ministru de interne;
- Virgil Madgearu, ministrul industriilor;
- Gl.c.a. Constantin Prezan, fost şef al M.C.G;
- Gl.c.a.Gheorghe Mărdărescu, fost ministru de război;
- Gl.div. Nicolae Petala, inspector al armatei;
- Gl.div. Nicolae Samsonovici, şeful M.St.M;
- Gl.div. Mihail Ionescu, inspectorul învăţământului militar;
- Gl.div. Constantin Dragu, inspectorul infanteriei;

document 2010 1 (47) 59

studii/documente
- Gl.div. Alex Hanzu, coman- de război, fiind inclus în lista
dantul Corpului de Munte; monumentelor istorice, ediţia
- Gl.div. Nicolae Condiescu 2004, cod B 3-m-B 20.010, sub
din Statul Major Regal; denumirea de „Monumentul
- Gl.div. Aristide Hazu, Eroilor din Arma Geniu – Leul”.
inspectorul general al geniului. Administrativ,monumentul
La orele 10.00 în piaţa din se află în jurisdicţia Direcţiei
faţa monumentului, încadrată cu Monumentelor şi Patrimoniului
elevii Şcolii Militare de Geniu, Turistic a Municipiului Bucureşti
înalţi demnitari ai statului şi şi a Direcţiei de Cultură a
Oştirii Române aşteptau sosirea sectorului 5.
A.S.R. Principele Nicolae. După aproape 80 de
Ceremonialul acestei ani de existenţa, Monumentul
festivităţi a fost deschis de gl. Eroilor din Arma Geniu-
div Constantin Ştefănescu LEUL se înfăţişa asemenea
Amza, preşedintele Comitetului oricărui edificiu care nu mai
de iniţiativă. încântă pe trecător/vizitatori, ca
În cadrul alocuţiunii sale a urmare a degradării acestuia şi a
elogiat faptele de bravură şi aspectului neîngrjit al zonei de
jertfele ofiţerilor şi trupelor dispunere.
de geniu de-a lungul celor 70 de ani de existenţă, iar în încheiere a Drept urmare, la iniţiativa col.(r) Marian Gargaz, Asociaţia
încredinţat măreţul monument şcolilor de geniu, ca acestea să aibă în Ofiţerilor de Geniu în Rezervă şi Retragere a început demersurile
permanenţă în faţă pilda virtuţiilor şi sacrificiilor generaţiilor care au necesare reabilitării monumentului.
făcut războiul pentru reîntregirea neamului. În acest scop, colectivul format din col.(r) Nicolae Vesa -
A urmat serviciul religios preşedintele Asociaţiei Ofiţerilor de
şi sfinţirea monumentului de Geniu în Rezervă şi Retragere, col.
către P.S.S. părintele Costea, (r) Marian Gargaz, col.(r) Mircea
subdirectorul Seminarului Central Sclipcea şi col. arh.(r) Frantz Ion
din Bucureşti. au elaborat un memoriu tehnic
În aplauzele unei imense privind restaurarea monumentului
asistenţe monumentul a fost şi reconfigurarea zonei adiacente
dezvelit de către A.S.R. Principele care, în principal viza:
Nicolae, care apoi a înmânat premii - recondiţionarea elementelor
de studii celor mai merituoşi elevi ai din zidărie ale soclului, aflat într-un
şcolilor de geniu şi a fixat pe umerii stadiu avansat de degradare ;
unora dintre absolvenţii promoţiei - curăţirea tuturor pieselor
1929, tresele de sublocotenent. metalice (din bronz) oxidate;
Monumentul Leul, aşa - înlăturarea gardului viu din
cum este el cunoscut cetăţenilor jurul soclului şi a celui din beton
capitalei, străjuieşte cu aceiaşi cu panouri din sârmă împletită
grandoare piaţa delimitată de Inaugurarea monumentului „LEUL“ care împrejmuieşte monumentul;
intersecţia bulevardului Iuliu realizarea în locul acestora a unei
Maniu cu bulevardul Geniului, peluze moderne adecvată;
Palatul Cotroceni şi Grădina Botanică, amintind trecătorilor despre - toaletarea şi, după caz, înlăturarea copacilor din jurul
măreţele fapte de arme ale bravilor genişti din Armata României. monumentului;
Statutul juridic al monumentului este reglementat prin Legea - realizarea unui sistem de iluminare pe timp de noapte;
nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice şi Legea nr. - instalarea catargelor pentru arborarea drapelelor cu prilejul
379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative diferitelor ceremoniale militare;
- refacerea dispozitivelor de aşezare a coroanelor de flori;

În cursul lunii decembrie 2008, cu sprijinul decisiv al col.(r) Ilie

Schipor, director adjunct la Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor,
documentul menţionat a fost înaintat la Direcţia Monumente
şi Patrimoniu Turistic din Primăria Municipiului Bucureşti, în
administraţia căreia se află monumentul Leul şi acceptat spre finanţare
în anul 2009.
După analizarea memoriului tehnic menţionat de către
specialiştii Primăriei Generale şi parcurgerea procedurilor privind
achiziţiile publice, lucrările proiectului de restaurare a monumentului
LEUL, potrivit competenţelor legale în vigoare, au început în luna
aprilie şi s-au finalizat în luna octombrie2009, stadiul realizării
acestora fiind urmărit îndeaproape de către col.(r) Mircea Sclipcea.
În prezent, monumentul şi zona adiacentă au o nouă înfătişare,
făcând din acesta un punct de atracţie turistică, pe măsura grandorii
conferite de cei care l-au ridicat, în anul 1929, în semn de recunoştinţă
şi eternizare a memoriei geniştilor români care s-au jertfit pentru
libertatea şi neatârnarea neamului.

60 1 (47) 2010 document

 studii/documente

Inaugurarea monumentului „LEUL“

“LEU” MONUMENT – A GLORY AND ETERNITY SYMBOL OF ENGINEER TROOPS –

colonel (r.) Marian Gargaz

The memory of soldiers that made the supreme sacrifice on the battle field is materialized by monumental edifices.
One of the most representative statues is “Leu”, dedicated to the memory of engineer troops and officers.
Keywords: monument, engineer troops, statue, initiative committee, bas-relief.geopolitics, strategy, cold war.

document 2010 1 (47) 61

studii/documente
CEREMONIALUL
DE REÎNHUMARE
A DOMNITORULUI
CONSTANTIN
BRÎNCOVEANU
LUMINIŢA GIURGIU1
„La ieşire armata dă
onorurile, preoţii şi călugării
fiind nemişcaţi la locurile lor,
muzica militară sau în lipsa
ei corul intonează «Imnul
Regal»...”
În perioada interbelică, în atenţia Consiliului de
Miniştri au stat şi desfăşurarea unor ceremoniale prin care
opiniei publice să i se inducă sentimente de mândrie faţă
de trecutul glorios, de apartenenţă la o istorie plină de
fapte măreţe, înălţătoare.
Alături de Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir
s-a aflat şi Constantin Brâncoveanu. Lunga sa domnie
începută în anul 1688 s-a încheiat în mod tragic la 15
august 1714. Epoca sa este una a negocierilor, echilibrului,
a relaţiilor interpersonale cu liderii contemporani lui.
Ţara Românescă a reuşit să-şi menţină autonomia între
Imperiile Otoman, Ţarist şi Habsburgic. În această periodă
de linişte Constantin Brâncoveanua a iniţiat o politică de
dezvoltare a culturii, de construire a unor aşezăminte laice
şi bisericeşti, care se disting printr-un stil arhitectural
propriu. Averea imensă, dar şi intrigile au determinat
sfârşitul său tragic. Refuzând trecerea la mahomedanism
în schimbul libertăţii, Constantin Brâncoveanu a preferat
moartea în demnitate alături de cei patru fii ai săi şi de
sfetnicul Ianache Văcărescu. Data de 15 august - Praznicul
Adormirii Maicii Domnului - a reprezentat sfârşitul unei
mari personalităţi. Au fost decapitaţi la Ialy-Kioşc, în
apropierea Marelui Serai, în prezenţa sultanului Ahmed
al III-lea, a vizirului Gin Ali, precum şi a ambasadorilor
marilor pureri europene. Trupurile celor şase martiri
au fost aruncare în apele Bosforului, iar capetele au fost
înfipte în zidurile seraiului unde au stat 3 zile. Pe ascuns,
rămăşiţele au fost îngropate, nu departe, în Insula Halchi,
în Biserica Mânăstirii Maicii Domnului, căreia Constantin
Brâncoveanu îi făcuse danii.
Doamna Marica, după închisoarea şi exilul impus de
otmani, s-a reîntors în ţară în anul 1716. În anul 1720 a
adus şi înhumat osemintele lui Constantin Brâncoveanu
în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, între mormintele lui
Ion Mavrocordat şi Grigorie Brâncoveanu. Pe lespedea
mormântului nu a fost înscris numele, ci a fost săpată
numai stema Ţării Româneşti.
62
În anul 1934, la iniţiativa patriarhului Miron Cristea,
cu prilejul praznicului Sfinţilor Mari Împăraţi, întocmai
cu Apostolii, Constantin şi mama sa Elena, sicriul cu
osemintele Domnului Constantin Brâncoveanu au fost
aduse, în cadrul unei fastuoase ceremonii, la Catedrala
Pariarhală, unde s-a desfăşurat procesiunea religioasă,
după care au fost reînhumate în Biserica Sfântul Gheorghe
Nou, unde se regăsesc şi astăzi.
Din anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
îi va trece pe cei şase în rîndul sfinţilor, cu zi de prăznuire
16 august. Supunem atenţiei cititorilor Programul2
ceremoniei desfăşurate în Bucureşti.
*
* *
Nr. 2378 din 19 mai 1934
Domnule Ministru,
Am onoarea a vă înainta odată cu aceasta, Programul
pentru comemorarea şi reînhumarea osemintelor marelui
martir domnitor Constantin Brâncoveanu şi vă rugăm din
partea d.lui Prim-ministru să binevoiţi a da dispoziţiile ce
le veţi găsi de cuviinţă pentru executarea lui, în ce priveşte
Departamentul Dvs.
Totodată vă rugăm să binevoiţi a desemna un
funcţionar care să ia contact cu Prefectul Poliţiei pentru
fixarea străzilor şi a locului pe trotuar ce urmează să-l
ocupe fiecare şcoală din Capitală, care va fi plasată,
conform programului de la Patriarhie, până la Biserica Sf.
Gheorghe Nou, pe tot parcursul ce-l va urma cortegiul.
Se vor da deasemeni, dispoziţiile necesare în ceea ce
priveşte Clerul.
Secretar general, SS
Şeful Serviciului Secretariatului SS
Domnului ministru al Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor.
PROGRAMUL
Comemorării martirului Constantin Brâncoveanu
1. Notă introductivă
Ceremonia comemorării măritului Constantin
Brâncoveanu, va avea loc în ziua de 21 mai 1934, cu
următorul program:
Biserica
Sfântul Gheorghe Nou
1 (47) 2010 document

În dimineaţa zilei de 21 mai a.c. se va săvârşi în
paraclisul Palatului Patriarhal Liturghie de pomenire
pentru domnitorul martir Constantin Brâncoveanu, de
către clerul Sfintei Patrirhii (fără cor) în prezenţa I.P.S.
Patriarh şi a PP. SS. membrii care vor fi de faţă. Serviciul
religios se va sfârşi cel mai târziu la orele 8.30-9.00. În
acest timp sicriul cu relicvele Marelui Constantin se va
afla în mijlocul paraclisului sub policandru, aşezat pe un
catafalc anume amenajat din timp.
Între orele 9-10 urmează sosirea M.S. Regelui, M.S.
Marelui Marelui Voevod Mihai, M.S. Reginei-Mamă,
M.S. Regina Elisabeta, A.S.R. Principele Nicolae cu toată
Curtea, Corpului Diplomatic, Primului-Ministru cu întreg
Guvernul, înaltelor autorităţi militare, civile şi PP. SS.
membrii ai Sf. Sinod. La orele 10 fix patru episcopi ridică
sicriul cu oseminte şi-l duc pe drumul indicat în protocol în
curtea Sf. Mitropolii, în faţa bisericii catedrale, aşezându-l
pe catafalc. Urmează imediat parastasul de pomenire, în
prezenţa M.S. Regelui, Curţii Regale, reprezentanţilor
străini, Guvernului şi a înaltelor autorităţi civile şi
militare. După săvârşirea parastasului începe procesiunea
în sunete de clopote şi salve de tunuri pe parcursul indicat,
până la Biserica Sf. Gheorghe Nou, unde se oficiază, un
trisaghion, iar sicriul se coboară în cripta din biserică,
din vreme pregătită. Pe tot parcursul se fac trei opriri la:
Biserica Domniţa Bălaşa, ctitorie brâncovenească, în faţa
Universităţii şi la Biserica Sf. Gheorghe Nou.
2. Desfăşurarea programului.
20 Mai a.c.; Preotul C. Popescu, parohul Bisericii Sf.
Gheorghe Nou şi cu arhim. Filaret Jocu şi protos. Nicodem
Zamfirescu, arhid. Evghenie Orghidan şi ierod. Lavru,
slijitori ai Patriarhiei, înveşmântaţi, preoţii cu epitrahil
şi diaconii în stihare, la orele 6 p.m., după rostirea unui
trisaghion, vor ridica sicriul cu osemintele domnitorului
Constantin Brâncoveanu şi le vor transporta la Sf.
Patriarhie, unde le vor depune în paraclisul Patriarhal.
La ora 7: clerul şi cântăreţii ai Patriarhiei cu P.S.
Platon Ploeşteanu vicar, vor săvârşi Sfânta Priveghere,
vestită Capitalei de clopotul cel mare şi de clopotele tuturor
bisericilor din oraş. În cursul nopţii candelele vor arde fără
încetare, patru făclii de ceară curată vor străjui catafalcul la
colţuri, iar din ceas în ceas, tinerii monahi ai Seminarului
Călugăresc din Sfânta Mânăstire Cernica – patru câte patru
– vor priveghia la căpătâi, rostind – după o ordine înainte
stabilită – psalmii de umilinţă ai împăratului David.
21 Mai a.c.:
Dis de dimineaţă, ora 7-8.30, P.S. Arhiereu Titu
Târgovişteanul sau în lipsă P.S.Arhiereu Platon Ploeşteanul,
împreună cu clerul catedralei, preoţii: arhim. Filaret Jocu şi
protos. Nicodem Zamfirescu şi diaconii: arhid. Evghenie
şi ierod. Lavru vor sluji Sfânta Liturghie, răspunsurile
fiind date de cei patru cântăreţi ai Patriarhiei. Sunt de faţă:
I.P.S. Patriarh al României, PP.SS. membrii ai Sf. Sinod şi
înaltele autorităţi care vor fi de faţă. În timpul Sf. Liturghii,
sicriul cu osemintele rămâne la locul său, adică în mijlocul
paraclisului, străjuit de patru ieromonahi sau ierodiaconi
de la Seminarul Monahal Cernica, fiind îmbrăcaţi curat,
cu camilavcă, metanie şi lumini de ceară curată având în
mână. Între orele 9-9.45 vor ocupa locurile specificate în
planul întocmit de noi, de comun acord cu Prefectul Poliţiei,
în curtea Mitropoliei, invitaţii: I.P.S. Patriarh al României,
PP. SS. membrii ai Sf. Sinod, mitropoliţi şi episcopii străini,
Corpul Diplomatic, invitaţi străini, preşedintele Consiliului de
document 2010 1 (47)
studii/documente
Miniştri, membrii Guvernului,
înaltele autorităţi civile şi
militare, corul învăţătorilor
sub conducerea prof. N.
Oancea. Nimeni nu pătrunde
în curtea Sf. Patriarhii, fără
de invitaţie specială eliberată
de autorităţile competente şi
anume: Preşedinţia Consiliului
de Miniştrii pentru înaltele
autorităţi civile, Ministerul
de Externe pentru Corpul
Diplomatic, Ministerul de
Război pentru autorităţile
militare, Prefectura Poliţiei
pentru cler, oaspeţi şi alte
persoane. Ministerul de
Interne prin Siguranţa şi Candela de argint ajurat pusă
Prefectura Capitalei va ordona deasupra mormântului lui
să se aşeze gărzi la cele două Constantin Brîncoveanu de
căi de pătrundere în curtea doamna Marica.
Mitropoliei, delegaţii săi
[vor controla] riguros toate invitaţiile. Pentru identificarea
clerului, în comisia de control va lua parte Pc. Protoereu
al capitalei Traian Vintilescu. La ora 9.55 autorităţile
specificate găsindu-se de faţă la locurile indicate, soseşte
M.S. Regele cu toată Curtea, care este întâmpinat şi
condus la locul său de I.P.S. Patriarh.
Imediat după sosirea M.S. Regelui, porneşte cortegiul,
cu osemintele Domnitorului din mijlocul paraclisului care
se desfăşoară precum urmează:
În frunte se găsesc 16 călugări, patru înainte,
fără nimic în mână şi 12 cu ripide, aleşi dintre elevii
Seminarului Cernica, îmbrăcaţi în mantie, cu camilavcă
şi metanie, aranjaţi patru câte patru, după înalţime, cei
mai mărunţi înainte şi cei mai înalţi pe urmă. După ei vin
diaconii Patriarhiei cu potcapete în cap, înveşmântaţi şi cu
cădelniţe în mână: ierod. Petru şi Nicolae înainte, purtând
lumânări şi apoi ierod. Evghenie şi Lavru cu trichere şi
dichere, cădind. Urmează: arhim. Iustin Şerbănescu,
protos. Nicodem Zamfirescu, împreună, iar după ei:
arhim. Filaret Jocu şi arhim. Serafim Georgescu stareţul
Sfintei Mânăstiri Sinaia. Toţi preoţii sunt înveşmântaţi cu
epitrahil şi sfită, poartă camilavcă şi bastoane în mână.
Îndată, după ei, vine sicriul cu oseminte purtat de
patru arhierei: P.S. Tit Târgovişteanu, vicarul Sfintei
Patriarhii şi P.S. Grigore Botoşăneanul, vicarul Sfintei
Mitropolii a Moldovei, înainte, iar la urmă: D.S. Grigore
al Aradului şi P.S. Nifon al Huşilor. Sunt înveşmântaţi
cu: epitahil şi omfor, şi poartă calilavce. Ei duc sicriul cu
oseminte pe umeri. La pornirea cortegiului din paraclis,
cântă corul Oancea: „Plâng şi mă tânguiesc...”.
Parcursul cortegiului este acesta: plecarea din
mijlocul paraclisului, sala paraclisului, salonul cel mic,
holul Palatului, ieşirea prin intrarea principală a Palatului
şi coborârea pe treptele Palatului până la masa din curte.
În curte se află o masă. Masa este îmbrăcată în pluş
de culoarea vişinei putrede, ca poala Sfintei Mese. Pe masă
se găsesc două sfeşnice cu picioare. Venind cortegiul, cei 16
călugări trec în careul corului la locul rezervat lor, diaconii,
preoţii şi arhiereii la locurile lor şi imediat începe parastasul.
Parastasul se oficiază de I.P.S. Patriarh Miron, înconjurat
de înaltul cler. Răspunsurile se dau de corul dlui Oancea.
Toate după un tipic anume rânduit, în care se va specifica
slujba, cine şi ce trebuie să răspundă fiecare. Tipicul se
63
studii/documente

comunică din vreme personalului şi se face repetiţie mai
înainte. Înainte de „Veşnica Pomenire” Sanctitatea Sa
Patriarhul cuvântează. La „Veşnica Pomenire”, un călugăr
aşezat pe treptele Catedralei, cu mantie şi camilavcă dă în
toacă, răspunde clopotul cel mare şi clopotele oraşului, se trag
101 lovituri de tunuri după care se desfăşoară procesiunea în
acest chip: Organele în drept, Preşedinţia Consiliului de
Miniştrii, sesizate de noi, vor aranja ca pe tot parcursul
procesiunii străzile să fie măturate, aşternute cu nisip şi
udate, casele, prăvăliile şi instituţiile pavoazate cu drapele şi
coroane naţionale. Circulaţia pietonilor şi autovehiculelor
întreruptă de la o anumită oră. Şcolile, după gradul lor
de învăţământ, masate în puncte precise, începând de la
Patriarhie, până la ora 9 fix cel mai târziu. Din loc în loc
aranjate muzici militare, care să intoneze „Rugăciunea”,
când cortegiul ajunge în dreptul lor. Ordinea va fi
menţinută de: Armată, Jandarmerie, Poliţie şi Siguranţă.
Pe tot parcursul vor fi înşirate rânduri de jandarmi sau şi
alte arme: unul în faţă şi altul în spate, pe trotuare unii pe
dreapta, iar pe stânga şcolile. În spatele lor şcolile, începând
în mod ierarhic chiar din Piaţa Bibescu Vodă, Biserica Sf.
Gheorghe Nou, dincolo de grilaj, curtea ei prin urmare,
înconjurată de armată, care să împiedice îmbulzeala
publicului. Cortegiul va fi încadrat la jandarmi în ţinută,
excorta regală sau şi de poliţişti, mergând pe lângă bordura
trotuarului, la distanţe reglementare şi mişcându-se odată
cu cortegiul. Cortegiul se alcătueşte şi se mişcă în felul
următor:
În Piaţa Bibescu Vodă, chiar la intrarea aleei către
Patriarhie se găseşte un cordon de deschidere a cortegiului,
iar lângă el trăsura prefectului de poliţie, care vine aici după
ce prefectul a condus
în curte Patriarhiei pe
M.S. regele.
În capul aleei din
dreapta, cum mergi spre
ieşire se află paracliserul
Nicolae Cenuşe, de la
Patriarhie, îmbrăcat
în vesminte şi purtând
crucea patriarhală.
După el vin cântăreţii
din oraş cu praporele,
îmbrăcaţi în orar şi stihar
şi cei patru cântăreţi ai
Patriarhiei, în ordinea
stabilită, înveşmântaţi
şi cu lumini în mână.
Apoi corul „Carmen”
sub conducerea dlui
prof. I. Chirescu sau
în lipsa acestuia corul
Bisericii „Amza”, de
sub conducerea dlui
prof. N. Lungu, care
să cânte pe tot timpul
procesiunii bucăţile
stabilite cu ei în de
comun acord. Corul stă
aşezat în grup compact,
după voci, pregătit să
Constantin Brîncoveanu, înceapă cântarea la
domnul Ţarii Româneşti, timpul rânduit. După
pictură votivă cor urmează călugăriţele
de la mănăstirea Hurezu. din eparhie şi din ţară,
îmbrăcate în camilavcă şi cu lumini în mână, iar îndată
stareţele, îmbrăcate cu camilavcă şi cu mantie, cu lumânări
şi bastoane în mână. Stareţele vor urma ordinea vârstei şi a
rangurilor: adică cele tinere întâi, cele bătrâne după ele, iar
cele cu cruce în urma acestora. La urma călugăriţelor vine
Seminarul Monahal Cernica cu elevii săi, tot după ordinea
vârstei a hirotoniei şi a rangurilor şi imediat călugării din
ţară şi apoi stareţii mânăstirilor, păstrând aceiaşi dispoziţie
ca şi stareţele. Marele eclisiarh arhim. Galaction Cordun
sau delegatul său păr. prof. ierodiacon Firmilian, îi va aşeza
în ordine mai înainte de pornire. După aceştia urmează
diaconii Capitalei, în stihar şi cu culioane, purtând în mâine
lumini, cădelniţe şi ripide, aşezaţi în ordinea aici stabilită:
lumini, cădelniţe şi ripide. Urmează apoi preoţii Capitalei
cu epitrhail culion şi brâu şi cu cruci în mână. Cei tineri
înainte, cei bătrâni şi apoi cei cu ranguri. Aceştia din urmă
vor purta însemnele rangurilor sau dregătoriilor lor: adică
brâne de distincţie, culionul colorat şi crucea. După cinci
rânduri de preoţi, aşezaţi în rând patru câte patru, vine la
distanţă de un metru un protopop, care să supravegheze
ordinea, buna rânduială şi cuvinnţa, îmbrăcat ca şi preotul,
cu culion roşu cu lumină şi baston în mână.
După preoţii Capitalei vin cosilierii: preoţii:
Negulescu, Dron, Elehorschi, Comerzan, Iordănescu,
Bulacu, Moldovan şi Crăciunescu.
Călugăriţele, călugării, diaconii şi preoţii, începând
de la Patriarhie, în dreptul intrării în Camera Deputaţilor
şi până în Piaţa Bibescu Vodă, acolo unde va ajunge şirul
lor, sunt orânduiţi, pe aleea din dreapta, cum mergi către
ieşire, pe marginile trotuarelor: doi într-o parte şi doi în
cealaltă parte a aleei. Lângă bordură în faţa lor se găsesc,
din distanţă în distanţă, jandarmii care încadrează cortegiul
şi se mişcă împreună cu el, iar în spatele lor şirul dublu al
soldaţilor, care menţin ordinea. La semnalul de pornire,
cele două şiruri se unesc în mijlocul aleei, aşa ca să meargă
patru câte patru.
Plecarea cortegiului se face astfel:
După cuvântarea I.P.S. Patriarh, diaconul Lavru
rosteşte „Întru fericita adormire...”, călugărul din faţa
Bisericii Catedrale loveşte în toacă, clopotul cel mare
începe să sune, iar după el clopotele bisericilor. Tunurilor
forturilor răspund cu 101 lovituri de tun, iar călugării,
diaconii şi preoţii din cortegiu coboară după trotuar
şi se încolonează. În acest timp clerul cântă „Veşnica
Pomenire” I.P.S. Patriarh rosteşte: „Pentru rugăciunile...”.
Corul răspunde: Amin şi îndată porneşte cântând... şi
se încolonează la spatele consilierilor. Urmează arhiereii,
episcopii şi mitropoliţii patru câte patru şi în ordine
ierarhică, toţi în epitrahil, omofor, camilavcă şi cu bastoane
în mână. Vine îndată I.P.S. Patriarh, încadrat de: arhim.
Iustin Şerbănescu şi protos. Nicodem Zamfirescu înainte
şi arhim. Filaret Jocu şi Serafim Georgescu după. Apoi
cei patru diaconi ai Patriarhiei: Petru şi Nicolae înainte,
Evghenie şi Lavru în urmă, având în mâini: cădelniţe şi
lumini, primii lumânări, cei din urmă trichere şi dicher.
Îndată cei 16 călăgări în mantie şi camilavce şi metanii
ies din rândul corului şi se aşează: patru înainte purtând
ripide, patru apucă sicriul şi-l poartă pe umeri, patru
îi încadrează pentru schimb, iar patru cu ripide vin în
urmă. Distanţa între sicriu şi între călugării cu ripide şi
înainte şi înapoi este de un metru. După aceştia urmează:
M.S. Regele, Prinţul Brâncoveanu, dra Bibescu, Curtea
Regală, Preşedintele Consiliului, Guvernul etc. Corpul
Diplomatic, invitaţii, clerici (străini) militari, civili. Între
sicriu încadrat de călugări şi între diaconii dinainte se

64 1 (47) 2010 document


Palatul de la Mogoşoaia,
clădit de Constantin Brîncoveanu
păstrează distanţă de patru metrii, iar între sicriu şi înalta
asistenţă care urmează, distanţa de trei metri. Cortegiul
este închis de un alt cordon de jandarmi.
După ce se termină încolonarea toaca dă semnalul de
plecare, clopotele sună, iar cortegiul se mişcă. Călugărul cu
toaca rămâne la locul său şi apoi se dezbracă.
Procesiunea se desfăşoară pe următorul parcurs:
Curtea Sf. Patriarhii, pornirea prin faţa Camerii
Deputaţilor, aleea din dreapta, Piaţa Bibescu Vodă,
str. Bibescu Vodă, Bdul Maria, Splaiul Independenţei
[Spitalul] Brâncovenesc, Piaţa Senatului, Cal. Victoriei
până la Alcalay, Bdul Academiei, str. Colţei, Biserica Sf.
Gheorghe Nou. Pe tot acest parcurs, muzicile militare
vor intona „Rugăciunea” când fruntea cortegiului ajunge
în dreptul lor, şi vor înceta după scurgerea cordonului de
închidere. Se fac trei stări: la Biserica Domniţa Bălaşa, ctitorie
brâncovenească, Universitate şi Biserica Sf. Gheorghe Nou.
Când sicriul cu oseminte ajunge în aceste puncte
în faţa lor, cârmacii grupelor, protopopi şi stareţi, în mod
discret, dau cuvând de oprire. Corul din frunte încetează.
Iar diaconii: Evghenie la Domniţa Bălaşa, Lavru la
Universitate şi Petru la Sf. Gheorghe rostesc ectenia
mică a morţilor. Ecfonisul „Că Tu eşti Invierea...” îl
rostesc: la Domniţa Bălaşa I.P.S. Patriarh, la Universitate
I.P.S. Pimen al Moldovei, iar la Sf. Gheorghe Nou I.P.S.
Mitropolit al Ardealului. În lipsa acestora, cei după dânşii.
Răspunsurile se dau de către cei patru diaconi ai Patriarhiei,
bisericeşte. Pe tot drumul procesiunii clopotele şi toacele
nu încetează.
La Biserica Sf. Gheorghe Nou:
Ajungând fruntea cortegiului acolo, şi biserica fiind
înconjurată de armată aşa fel ca să rămână toată curtea
şi grădina libere de public, se desface cortegiul în două
NOTE
1
Serviciul Istoric al Armatei
2
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Preşedinţia Consiliului
de Miniştri, dosar nr. crt. 2/1934, pp. 73-82
PRINCE CONSTANTIN BRANCOVEANU
BURIAL CEREMONY – Luminita Giurgiu
In 1934 Price Constantin Brancoveanu burial
ceremony took place. It was a pompous one because
he was considered a symbol of national dignity.
Keywords: Saint Gheorghe Nou church, religious
ceremony, military, civil and religious authorities.
document 2010 1 (47)
studii/documente
şiruri de câte două persoane unul şi se aranjează de dl.
maior Papadopol... pe dreapta şi pe stânga, la intrare,
înlăuntrul curţii, călugăriţele şi călugării înlături jos în
curte, diaconii Capitalei între dânşii şi preoţii pe treptele
bisericii, lăsând spaţiu pentru trecere. Intră înlăuntru
numai: cei patru preoţi ai Patriarhiei, membrii Sf. Sinod,
patru diaconi ai Patriarhiei, sicriul încadrat de călugării
săi, M.S. Regele, Familia Regală, I.P.S. Patriarh, curtea şi
toată oficialitatea.
Se va păstra cu cea mai mare stricteţe această
ordine, protoerii şi stareţii fiind direct răspunzători
de oricine ar cuteza să intre înlăuntru, în afară de cei
arătaţi. Corul rămâne afară şi tace. Imediat începe corul
Bisericii Sf. Gheorghe Nou în cafas, cântând troparul „Cu
sfinţii fă odihnă...”, chiar de la uşa bisericii, până lângă
criptă. Alături de aceasta se găseşte o masă îmbrăcată de
asemenea cu pluş. Călugării care duc sicriul, îl depun pe
masă şi împreună cu purtătorii ripidelor se retrag imediat
în faţa altarului pe trepte: cei fără ripide pe prima treaptă,
iar cei cu ripide în spatele lor pe a doua treaptă. Toate
luminile altarului, policandrului candelelor, amvonului
sunt aprinse, iar uşile altarului deschise. PP.SS. membrii
ai Sinodului trec în faţa altarului, asistenţa rămâne ceva
mai în urmă, cântăreţii trec la strana stângă, iar lângă criptă
înaintează preoţii Patriarhiei şi parohul: doi într-o parte şi
trei în cealaltă, diaconii la fel, I.P.S. Patriarh, M.S. Regele şi
M.S. Marele Voevod şi eventual un reprezentant al Familiei
Brâncoveanu, prinţul Brâncoveanu şi principesa Marta
Bibescu. Arhidiaconul Evghenie rosteşte ectenia mică a
morţilor, răspunsurile le dă cântăreţii, ecfonisul parohul C.
Popescu, iar diaconul Evghenie conduce pe I.P.S. Pimen să
citească rugăciunea ce mică de dezlegare, ierodiaconul Lavru
zice „Întru fericita adormire...” şi răspunde clerului „Veşnica
pomenire...” odată, iar corul Bisericii Sf. Gheorghe de două
ori. În vremea când corul începe „Veşnica pomenire...”
diaconii Patriarhiei apucă doi câte doi de colţurile sicriului
şi-l coboară în criptă. Preotul paroh rânduieşte cele
necesare şi ajută. I.P.S. Patriarul stropeşte sicriul în criptă
cu vin, rostind formula „Al Domnului este pământul...” şi
apoi „Pentru Rugăciunile...”. Apoi preoţii înainte PP.SS.
membrii ai Sinodului, diaconii şi I.PS. Patriarh, conduc
pe M.S. Regele la ieşire. În acest timp corul cântă iarăşi
„Trăiască Regele”.
La ieşire armata dă onorurile, preoţii şi călugării fiind
nemişcaţi la locurile lor, muzica militară sau în lipsa ei
corul intonează „Imnul Regal” şi astfel ceremonia ia sfârşit,
permitându-se după aceea accesul publicului în biserică.
Paraclisul aşezării de la Mogoşoaia zidit în 1688.
65
studii/documente

DIN NOU DESPRE „PROIECTUL TAŞAUL”

DR. CORNEL ŢUCĂ1

Problematica realizării practice a unei „Baze navale la Taşaul”, dincolo de multiplele discuţii teoretice purtate
în jurul ei, a constituit una din constantele dialogului româno-engleze din deceniul al patrulea al secolului trecut. O
prezentare succintă a desfăşurării acestora, până la sfârşitul anului 1935, a fost publicat în articolul: Comandor Gheorghe
Niculescu: „Proiectul Taşaul” şi tratativele româno-britanice din perioada interbelică („Document”, an XI, nr. 2 (49), 2008,
p. 28-34).
În prezentul articol propun cititorului lecturarea integrală a „Notei informative” din 6 februarie 1936, a
comandorului Gheorghe I. Niculescu (Documentul nr. 1) referitoare la analiza interesului englez şi mai ales, pentru
România, a avantajului realizării „noului port Taşaul”. Această notă a fost însoţită - ca anexă - de „Raportul” nr. 42 din 5
februarie 1936, al aceluiaşi autor, înaintat Secretariatului General al Ministerului Apărării Naţionale (Documentul nr.
2). Raportul în cauză a fost întocmit după participarea comandorului Gheorghe Niculescu la conferinţa susţinută de
ing. Cotovu (4 februarie 1936) la Societatea Politehnică pe tema locului, rolului şi perspectivelor portului Constanţa.
Documentul este publicat integral în continuarea primului. Documentele vin în completarea cunoaşterii unor aspecte
relevante în legătură cu disputa pro şi contra interesului Marii
Britanii faţă de construirea Bazei Navale Taşaul.
Realizarea unei Baze „O bază navală modernă, cu Navale moderne la Taşaul,
însoţită de lucrările necesare multiple posibilităţi de mutare a unei bune operaţionalităţi a
acesteia, de construirea canalelor Cernavodă - Constanţa care
ar fi făcut posibilă dislocarea navelor de luptă, apărată puternic rapidă a flotei militare române
în alte porturi, instalarea unor terestru şi aero, putea constitui un aeroporturi militare şi centre
de apărare antiaeriană şi baterii
imediat înconjurătoare acesteia,
atu decisiv în instalarea unei flote de artilerie de coastă în zone
avea drept rezultantă creşterea
rolului maritim al României în britanice în zonă”. zona Mării Negre.
Finalitatea unui asemenea proiect, din păcate pentru
România, a cunoscut încă din debutul său împotrivirea unor
forţe politice, economice şi militare române puternice. Direct sau
indirect, influenţaţi şi/sau cointeresaţi de forţe străine adverse, făcând cu bună ştiinţă sau din varii motive jocul forţelor
ostile, factorii români de decizie politică şi militară s-au dovedit incapabili a duce la bun sfârşit această oportunitate.
O bază navală modernă, cu multiple posibilităţi de mutare a navelor de luptă, apărată puternic terestru şi aero, putea
constitui un atu decisiv în instalarea unei flote britanice în zonă. Această posibilitate, ipotetic analizată, prezenţa unei
flote militare engleze în Marea Neagră, ar fi dus indubitabil la schimbarea evoluţiei ulterioare a evenimentelor istorice,
cel puţin la nivel regional.
Dar, ca un corolar al tergiversărilor, inacţiunii, pierderii oportunităţilor ivite, duplicităţii unora dintre factorii de
decizie şi neacordării priorităţii cuvenite unei asemenea realizări, proiectul a fost abandonat în ajunul anului 1940.
Realizarea puternicii baze navale de la Taşaul, dublată de perspectiva prezenţei navelor militare engleze în Marea
Neagră, au alertat încă din faza de proiect Uniunea Sovietică, Turcia şi Franţa. Nici unul dintre aceste state nu putea
accepta instalarea unei flote engleze în zonele lor de influenţă maritimă (U.R.S.S. şi Turcia - mai ales că statutul
Strâmtorilor nu era clar) sau politică (opoziţia Franţei). Fără a face analiza raportului dintre previzibilele acţiuni
ale acestora, şi mai ales, acţiunii directe a forţelor politice şi militare naţionale, putem constata cu regret că, soarta
„Proiectului Taşaul” a fost: abandonul.

DOCUMENT 1
„Bucureşti, 6 februarie 1936

NOTĂ INFORMATIVĂ2
În diferite cercuri, oficiale şi neoficiale, precum şi unele
cercuri politice, se vorbeşte despre proiectele Bazei Navale
şi se pun în sarcina englezilor pretenţii exagerate ca motiv
al nereuşitei tratativelor duse până azi.
În mod mai precis:
1. cu ocazia unor conversaţii cu ingineri de la
Ministerul Comunicaţiilor;
Ofiţer de marină primind ordine 2. cu ocazia unor conversaţii cu domnul inginer

66 1 (47) 2010 document


Greceanu, C.E.D. [Comisia Europeană a Dunării - n.n.]
sâmbătă 1 februarie 1936;
3. cu ocazia conferinţei ing. Cotovu, la Societatea
Politehnică, 4 februarie 1936, domnul amiral Niculescu
R., comandor Negru C..
***
a. Referitor la (1) şi (2):
Englezii au pretins ca Guvernul Român să contribuie
la lucrările proiectelor Taşaul, cu suma de lei 3 miliarde şi
să garanteze rambursarea celorlalte 4 miliarde ce ar urma
să investească ei, englezii.
Englezii să aibă executarea exclusivă a lucrărilor
şi comanda întreprinderii tehnice şi comerciale, ceea
ce ar însemna excluderea elementului românesc de la
colaborare şi cooperare etc.
Englezii ar voi decăderea porturilor Brăila - Galaţi -
Sulina, în favoarea noului port Taşaul care are mari venituri
în favoarea exploatării ce vor să acapareze pentru ei.
Soarta Constanţei va fi de asemenea pecetluită.
a. Referitor la (3).
Care este cauza pentru care au eşuat tratativele cu
englezii.
***
Raportez şi susţin cu toată insistenţa următoarele:
Nu am angajat nici un fel de discuţie sau explicaţie
de nici un fel de categorie.
Am înregistrat - numai - comentariile şi curiozităţile
ce se debitează şi se pun în circulaţie, în sarcina tratativelor
englezeşti, asupra acestei întreprinderi cu caracter şi de
interes naţional.
Cu regret constat însă, că sunt încercări interesate
de a se pune dificultăţi în calea tratativelor acestei
înfăptuiri, creindu-se atmosferă nefavorabilă în jurul
ofertei englezeşti, care după cum voi arăta mai jos, este
extrem de logică, acceptabilă şi departe de a fi atinsă de
curiozităţi de categoria celor arătate mai sus.
Relativ la realitatea faptelor:
Ca singura persoană însărcinată oficial de a trata
această problemă la Londra, sunt singura persoană
în măsură a da relaţiile cele mai exacte răspunzând
curiozităţilor de mai sus şi anume:
a) Oferta englezească este întocmită pe baza
tratativelor duse la Londra sub ochii oficialităţilor
guvernamentale britanice.
b) Oferta este scrisă, studiată şi înregistrată la Foreign
Office-ul englezesc, şi a luat caracterul de oficialitate, din
momentul ce litigiul firmelor ofertante cu statul a fost
clarificat.
c) Oferta propune - categoric şi explicit - guvernului
român:
1. Înfiinţarea unui consorţiu anglo-român cu capital
lichid integral englezesc, necesar lucrărilor proiectelor
Taşaul.
2. Statul român nu e chemat la nici o contribuţie
bănească.
3. Executarea lucrărilor: cu personal şi material
român, cu excepţia celor ce nu se găsesc în România.
4. La expirarea contractului concesionar, statul
român intră în posesia exclusivă a lucrărilor şi instalaţiilor,
aşa cum se vor găsi la acea dată, fără a mai fi chemat
document 2010 1 (47)
studii/documente
Remorcher pe Dunăre
să plătească vreo diferenţă, în caz că întreprinderea nu
a rentat suficient pentru acoperirea capitalului investit –
capital pur englezesc.
***
d) Nu este adevărat că englezii ar fi cerut bani.
În decursul celor 5 ani de tratative, niciodată şi
nicio persoană engleză: oficialitate, firmele ofertante,
cercurile financiare sau experţii autorizaţi n-au făcut vreo
aluzie la obligativitatea guvernului sau Statului Român
de a contribui băneşte, ştiut fiind că baza tratativelor era
principiul cointeresării capitalului investit sau al regiilor
mixte - comandat de legile ţării.
e) Din moment ce lucrările experţilor nu au fost
efectuate şi nu se cunoaşte - încă - suma necesară
executării lor, nu se putea pune chestiunea niciunui fel de
miliard din cele amintite mai sus şi este surprinzător, cum
se pot inventa astfel de cifre, etc..
f ) Referitor la porturile Galaţi - Brăila şi
Constanţa:
Se fac - de asemenea - exagerări şi absenţe de
delicateţă faţă de Amiralitatea Britanică, care prin
Amiralul ei - amiral R. Henderson, a propus proiectele
Taşaul, ca o soluţie - cea mai nimerită - pentru rezolvarea
definitivă a unei ieşiri permanente, sigure şi largi la mare,
a situaţiei de la Sulina, soluţie care ne putea dispensa de
a mai fi tributarii C.E.D. pentru traficul nostru, o soluţie
care rezolvă problema Bazei noastre navale, etc..
Amiralul britanic nu s-a gândit nicio clipă să atingă
interesele porturilor Galaţi, Brăila şi Constanţa, ba din
contră:
Prin [lipsă text - n.n.] extinderea proiectelor spre
Prut-Vistula se deschid perspective şi orizonturi noi şi
nebănuite acestor porturi, iar Constanţa nu are decât
de câştigat din ansamblul sau cu Taşaulul şi Cernavodă,
ajutate de o intensificare a traficului internaţional din
Bazinul Mediteranei de Răsărit şi Marea Neagră.
g) Referitor la interesul pe care Anglia îl are în
executarea proiectelor Taşaul:
Oficial NU. Anglia nu va confirma niciodată - oficial
- că are sau nu, vreun interes personal - politic sau militar
- în această chestiune.
Oficial, Amiralitatea Britanică mi-a confirmat - în
scris - că pune interes pentru această lucrare întrucât a fost
propusă de un amiral din Marina Britanică şi [lipsă text -
n.n.] pentru că este de un mare interes pentru România şi
Marina Română, faţă de care Amiralitatea poartă multe
simpatii. Scrisoarea este cunoscută la guvernul englez.
Această comunicare este mai mult decât se poate
aşteptata, cunoscând, mai ales, felul de gândire şi lucru
al englezilor.
67
studii/documente
***
Dar [lipsă text - n.n.] dacă Oficialitatea engleză
a încuviinţat şi încurajat tratativele, mergând până
acolo că a consimţit ca firmele contractante să prezinte
oficial oferta, într-o epocă de crize politice şi economice
internaţionale, şi tocmai când interdicţiunea pe exportul
de capital era în vigoare, rămâne pentru noi să înţelegem şi
să apreciem puntea ce ne-o întinde Cea Mai Mare Putere
Navală din Lume şi aceia ce deţine în mână supremaţia şi
controlul Mării Mediterane şi Răsăritul Apropiat, tocmai
acolo unde se găsesc debuşeurile noastre maritime, etc. şi
interesele exportului nostru maritim.
***
Că [lipsă text - n.n.] pe lângă o afacere legată de
o investiţie de capital, Anglia întrevede şi posibilitatea
unor facilităţi politico-strategice ce interesează Imperiul
Britanic, aceasta nu o va confirma scris sau oficial nimeni
- în Anglia. Şi [lipsă text - n.n.] dacă mi-a fost dat de
atâtea ori să înţeleg, a fost numai în mod excepţional şi
pe baza autorizaţiei şi însărcinării speciale de a trata şi
pe considerentul raporturilor de prea strânsă prietenie şi
confidenţă, în speranţa că voi putea convinge România
că nu ar avea decât de câştigat alături de Anglia, în
însărcinările avute. Ţin să repet aici, că în situaţii de felul
acesta, caracterul englez, îl opreşte de a face intervenţii
oficiale directe, deoarece nu voieşte a da impresia că
intervine pentru a influenţa felul de gândire al nostru,
punând în acelaşi timp încredere că în timp vom şti să
luăm apărarea intereselor noastre naţionale.
Comandor Niculescu Gh.”
DOCUMENT 23
MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE
„Inspectoratul General al Marinei
Ofiţer Superior Bucureşti, 5 februarie 1936
Nr. 42
OBIECT:
Portul Constanţa
Conferinţa ing. Cotovu la
Societatea Politehnică
Comandor Niculescu I. Gheorghe
Santinelă pe ţărm
68
Baterie de coastă
către
SECRETARIATUL GENERAL,MINISTERUL
APĂRĂRII NAŢIONALE
Am onoare a raporta următoarele:
În conformitate cu ordinul Ministerului Apărării
Naţionale, am luat parte la conferinţa ţinută ieri la
Societatea Politehnică, de către inginer Cotovu asupra
portului Constanţa.
Auditor:
1. Membrii Societăţii Politehnica,
2. Inginerii Direcţiei Superioare din Ministerul
Comunicaţiilor.
3. Ingineri aflaţi în Bucureşti,
4. Domnii: amiral Niculescu Rizea, comandor
Negru Constantin etc..
Începând cu istoricul traficului maritim pe coastele
Mării Negre, inginerul Cotovu arată originea portului
Constanţa ca datând de prin secolul VI a.c..
Se ocupă, apoi, de dezvoltarea tehnică şi comercială
în timp şi spaţiu a portului, lucrările de construcţie
inaugurate în septembrie 1909, legătura sa cu ţara prin
podul de la Cernavodă şi calea ferată Bucureşti, precum şi
de evoluţia dezvoltării tehnice a portului până azi.
Cu cifre şi date statistice, a dezvoltat, în urmă, latura
comercială a portului. Într-adevăr, de la război încoace şi
în special în cursul ultimilor ani, traficul prin acest port ia
proporţii din ce în ce mai mari.
Raportat la volumul tonajului, inginerul Cotovu
plasează portul Constanţa - cu un tonaj de peste 6.000.000
tone - deasupra portului Marsilia, care rămâne în cursul
anilor 1934/35 la tonajul de 5.900.000 numai.
Raportându-se la exportul total al ţării, pe toate
căile, inginerul Cotovu arată că portul Constanţa ia 83%
din totalul acestui export.
Importul prin Constanţa ia 34% din importul
total al ţării. Raportându-se la exportul pe categorii, ing.
Cotovu arată că petrolul ocupă cea mai mare parte din
acest volum şi plasează Constanţa la locul nr. 1.
Pe perioada 1934-1935 volumul exportului de petrol
a rămas pentru prima oară staţionar.
Din cauza platformelor de depozit şi manipulare,
Galaţiul deţine încă poziţia nr.1 la exportul lemnului,
iar Brăila la exportul cerealelor - în special la operaţia
de transbordare, care a dat pentru perioada 1934 - 1935
volumul de 1.000.000 tone.
1 (47) 2010 document

De câtăva vreme, se observă o creştere a volumului
de export - lemn şi cereale - prin portul Constanţa - şi
ing. Cotovu arată că dacă şi atunci când Constanţa va
avea platforme de depozit şi manipulare bune, acest port
se va plasa pe locul nr. 1 şi în privinţa acestor articole.
Din valoarea totală de 22 miliarde lei, import-
export, al ţării, Constanţa dă aproape 12 miliarde, deci
mai mult de jumătate, cu tendinţe de creştere.
Raportându-se la traficul de pasageri, conferenţiarul
arată că cifra maximă ajunsă în 1934 a scăzut în 1935
şi domnia-sa explică aceasta prin lipsa de vapoare cu
confort modern, care să atragă pe călători.
Pe de altă parte, majoritatea traficului de pasageri o
formează emigranţii polonezi care voiajează mai mult cu
vapoarele lor.
Relativ la traficul pe ţări:
Cu date statistice bine justificate, inginerul Cotovu
clasează Italia pe locul nr. I, Anglia pe locul nr. 2 etc..
***
După ce arată organizarea şi funcţionarea magaziilor
noi de la Dana nr. 6 - 7 şi a silozurilor cu uscătoria de
porumb, domnia-sa trece la capitolul congestionării
portului şi perspectivele de a nu mai putea face faţă
unui trafic mărit, dacă nu se vor lua urgente măsuri de
ameliorări şi lărgire.
Domnia-sa arată propunerile de construcţie a unui
nou bazin de petrol, a unui bazin de radoub, a unui port
pentru submarine, a noului mole, a unui şantier de reparaţii
şi construcţii, etc., extinderi de refacerea portului spre
sud, fapt ce necesită prelungirea digului mare de la N-E.
Cu această ocazie, conferenţiarul semnalează condiţiile
topografice şi meteorologice locale, nefavorabile din
cauza Promontorului şi Capului Constanţa, prea scurte,
ceea ce obligă la lucrări tehnice costisitoare pentru a se
putea asigura o suprafaţă de apă protejată necesară vieţii
interne a portului.
Conferinţa inginerului Cotovu a fost foarte
interesantă şi bine studiată.
Din ea se desprind două elemente importante şi
anume:
1. Unul încurajant, ce indrituieşte mari speranţe de
viitor.
El arată că traficul nostru maritim face mari progrese
şi promisiuni. El dovedeşte că - într-adevăr - poziţia
geografică a coastei noastre maritime reclamă rolul şi
importanţa pierdute în decursul vremurilor.
AGAIN “TASAUL PROJECT” –
Cornel Tuca, Ph.D
Creating a modern naval base with English
expertise was one of Romanian authorities concerns.
The negotiations that took place in 1936 are presented
in two unpublished documents.
Keywords: negotiation, financing, English
authorities, naval base, offer.
document 2010 1 (47)
studii/documente
Monitor la ancoră
2. Dimensiunile actuale mici, ale portului, poziţia
topografică cu consecinţele condiţiilor meteorologice,
cer cheltuieli mari pentru lucrări tehnice de ameliorare,
înlărgire şi asigurarea unei suprafeţe suficiente de apă
protejată în interior, necesare unui confort şi manipulări
cerute de un trafic mare şi mereu crescând.
Acestea, ca elemente privite de la uscat.
Conferenţiarul nu s-a atins de nici unul din elementele
ce afectează navigaţia şi pe navigatorii de la larg.
Acestea, au fost discutate în raportul subsemnatului,
din 18 noiembrie 1935.
Se pune, acum, marea problemă firească şi naturală:
a) Traficul mereu crescând, via Constanţa, cere
mijloace de acomodare şi facilităţi de manipulare cât mai
multe şi cât mai urgente, pentru a nu-l lăsa să se dirijeze
pe alte vii: Odessa, Fiume, Trieste, etc..
b) Inconvenientele unui port croit mic şi greutăţile
de îndreptare din lipsa de mijloace financiare necesare
unor întreprinderi de largă amenajare.
c) Portul nefiind încăpător azi, va fi şi mai
neîncăpător, mâine, pentru un volum de trafic mărit şi
[lipsă text] cu atât mai puţin încăpător pentru aăpostirea
navelor Marinei Militare şi, în special, impropriu pentru
un adăpost de submarine, alături de portul comercial.
De aici, preocupările Marinei Militare de a se duce la
Taşul şi chemarea statului la obligaţia a două cheltuieli:
În raportul de la 18 noiembrie 1935 şi precedentele
sale, am arătat că toate problemele maritime şi acelea
ale Dunării Maritime se pot - în mod fericit - rezolva
printr-o singură întreprindere, aceia a proiectelor Taşaul,
fără ca statul să mai fie chemat la vreo cheltuială şi după
urma căreia ar trage numai foloase, de toate categoriile,
iar pentru Marina noastră Militară, toate perspectivele
unor largi orizonturi de propăşire şi activitate.
Comandor Gh. Niculescu”
NOTE
1
Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice
2
Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Istorice Militare,
Piteşti, fond Ministerul de Război, Secretariatul General,
dosar nr. 1433. f. 274-276.
3
Ibidem, f. 277-281.
69
studii/documente
Arhivele Militare Române sunt păstrătoarele unui tezaur inestimabil de
documente create de structurile Ministerului Apărării Naţionale din epoca
modernă şi până în prezent.
ARHIVELE
Înfiinţate la 17 martie 1867, sub numele Depozitul General al Războiului,
acestea s-au integrat sistemului Arhivelor Statului, care au emis în anul MILITARE ROMÂNE
1869 primul Regulament care cuprindea dispoziţii referitoare la obligaţiile
instituţiilor şi ministerelor pe linie de arhivă.
Ministerul de Război, în anul 1870, a elaborat propriile norme de aplicare
ÎN SERVICIUL
prin Regulamentul serviciului interior, stabilind atribuţiile, pe această linie, ale
unor compartimente şi persoane din structura sa.
Aceste prime reglementări au fost completate ulterior cu alte acte normative,
CETĂŢENILOR
cum ar fi Regulamentul serviciului registraturii şi arhivelor din administraţia
centrală din anul 1897, cu aplicabilitate şi în Armata României. TEODORA GIURGIU1
Folosite pentru scrierea istoriei militare, Arhivele au fost folosite şi pentru
rezolvarea unor probleme de ordin personal ale cetăţenilor.
Supunem atenţiei Decizia Ministerială nr. 5350 P din 16.02.1938 adoptată „...în fiecare admi*-
în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri pentru rezolvarea în mod „grabnic şi
automat” a cererilor adresate de cetăţeni instituţiilor statului. nistraţie publică, este necesară
Menţionăm că această obligaţie a avut continuitate în timp, fiind prezentă raţionalizarea activităţii servi-
ca prevedere şi în Legea Arhivelor Naţionale nr. 16 din 2 aprilie 1996. Conform ciilor printr-o sistematizare
Capitolului IV - Folosirea documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic
Naţional al României [din care fac parte şi arhivele create de Ministerul a atribuţiilor şi determinarea
Apărării Naţionale – n.n.], la solicitarea persoanelor fizice sau juridice competenţelor...”
interesate instituţia noastră este obligată să elibereze, potrivit legii, adeverinţe,
certificate, extrase de pe documente privind situaţia militară, participarea pe
front, activitatea militară, vechimea în muncă, drepturile băneşti sau orice alte particulari astfel ca să se evite deplasarea lor de la
date care pot fi extrase din documentele deţinute. periferie la centru, spre a urmări rezolvarea cererilor
– care le provoacă numai pierdere de timp şi cheltuieli
DECIZIA NR. 5350 P din 16.02.19382 zadarnice.
Având în vedere că, pentru grabnica soluţionare
Decizia nr. 5350 P din 16.02.1938 a fost dată în urma hotărârii Consiliului a cererilor cetăţenilor, cum şi a lucrărilor cu caracter
de Miniştri luată în şedinţa din 12.02 cu privire la îndatorirea administraţiilor administrativ de resortul acestui departament şi al
publice de a rezolva grabnic şi automat cererile prezentate de cetăţeni şi de a le administraţiilor dependinte, se impune economisirea de
comunica rezultatul obţinut. timp atât pentru locuitori, cât şi pentru serviciile publice,
Noi, ministru Secretar de Stat la Ministerul de Interne; şi ca fiecare funcţionar să-şi îndeplinească atribuţiile
Având în vedere hotărârea Consiliului de Miniştri, luată în şedinţa din sale la vreme şi în mod conştiincios, dându-şi silinţa să
12.02.1938, cu privire la îndatorirea administraţiilor publice de a rezolva grabnic execute zilnic toate lucrările ce cad în competenţa sa;
şi automat cererile prezentate de cetăţeni şi de a le comunica rezultatul obţinut; Având în vedere, de altă parte, că administraţiile
Având în vedere că, în fiecare administraţie publică, este necesară raţionalizarea locale dependinte de Ministerul de Interne sunt
activităţii serviciilor printr-o sistematizare a atribuţiilor şi determinarea obligate ca, în raporturile lor de serviciu cu autoritatea
competenţelor; superioară, să pună cea mai mare diligenţă şi rapiditate
Având în vedere că pentru asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice în executarea ordinelor sale, dându-i astfel putinţa să
– puse la îndemâna cetăţenilor pentru satisfacerea intereselor colectivităţii sau a soluţioneze în timp util cererile cetăţenilor şi chestiunile
celor individuale – urmează a se reglementa raporturile dintre administraţie şi care – pentru valabilitatea lor – au nevoie de o aprobare
a acestei autorităţi;
Având în vedere, în fine, că – pentru asigurarea
mersului regulat şi legal al serviciilor – trebuie să se
oprească accesul în birouri al persoanelor interveniente
şi al acelora care, prin mijloace ilicite, ar căuta să
influenţeze soluţionarea lucrărilor, răpind în acelaşi timp
funcţionarilor liniştea şi libertatea de a lucra conform
dispoziţiilor legale şi rezoluţiilor date de superiorii lor;
Pentru aceste motive
DECIDEM
Art. I – Se înfiinţează, pe lângă registratura generală
a Ministerului de Interne şi la toate administraţiile
locale (primării şi prefecturi de judeţe) un birou special
pentru primirea petiţiilor adresate de locuitorii ţării,
cum şi pentru informarea lor, care va funcţiona după
normele de mai jos.
Art. II – Oricine are de făcut o cerere sau pretinde
satisfacerea unui drept legal direct de la acest Minister
sau de la autorităţile administrative exterioare
dependinte, o va formula printr-o petiţie, timbrată cu
8 lei timbru fiscal şi cu 1 leu timbru de aviaţie, adresată
şefului autorităţii – în care va arăta, citeţ, în afară de
semnătură: numele şi prenumele, cum şi domiciliul ales
Cercul Militar Naţional în perioada interbelică
(oraşul, comuna, strada şi numărul casei).
Petiţia se trimite prin poştă sau se depune direct la

70 1 (47) 2010 document


registratura autorităţii respective (Biroul de petiţionare).
Orice petiţie de resortul unei autorităţi locale, primită însă de la
Ministerul de Interne, va fi trimisă – fără soluţionare – administraţiei
respective, spre a dispune potrivit competenţei sale.
În comunele rurale, cererile locuitorilor se primesc de către notar,
care le dă cursul legal, rezolvând singur pe cele de competenţa lui
şi supunând aprobării primarului pe acelea ce intră în atribuţiile
acestuia şi ale consiliului comunal, date prin legi şi regulamente.
Notarul va primi şi cererile adresate de săteni altor administraţii
publice, cărora le înaintează cât mai grabnic, pe cheltuiala
petiţionarilor.
La cererea locuitorilor, notarul este obligat a redacta diferite cereri
şi reclamaţii, în schimbul plăţii sumelor fixate prin tariful aprobat de
Ministerul de Interne.
Dacă petiţionarul doreşte să obţină un răspuns imediat despre
cursul ce s-a dat cererii sale, este obligat să alăture la petiţie o carte
poştală marcată suficient (3½ lei + 0,50 bani timbru de aviaţie), cu
care şeful Biroului de petiţionare (în comunele rurale notarul) îi va
comunica rezultatul.
În petiţie se va menţiona dacă s-au anexat mărci sau o carte
poştală pentru răspuns.
Orice petiţie prezentată fără îndeplinirea condiţiilor de mai sus
nu este luată în considerare.
Art. III – Procedura de urmat pentru grabnica soluţionare a
cererilor locuitorilor este cea următoare:
1. Şeful Biroului de petiţionare şi informaţie, după ce ia cunoştinţă
de cuprinsul cererii, scrie, în rezumat obiectul ei, cu cerneală roşie, pe
marginea petiţiei şi apoi o înregistrează, în registrul de petiţii, chiar
în ziua primirii.
Dacă redactarea petiţiei nu este lămurită şi petiţionarul a
prezentat-o personal, şeful biroului îi poate da indicaţii despre modul
cum trebuie s-o modifice.
Când cererea are legătură cu lucrări anterioare, petiţionarul va
arăta numărul de înregistrare al primei petiţii sau numărul ordinului
autorităţii superioare dat organelor în subordine, ori numărul
raportului primăriei sau prefecturii respective.
Se va elibera petiţionarului – când este de faţă – o dovadă cu
numărul de înregistrare al petiţiei.
2. Petiţiile se trec, în ordinea numerică, într-un registru general,
care va cuprinde:
a) numărul de ordine (înregistrare);
b) numele de familie şi prenumele petiţionarului;
c) localitatea şi domiciliul (strada şi numărul casei);
d) obiectul cererii în rezumat;
e) direcţia şi serviciul la care se repartizează;
f ) rezoluţia dată, în rezumat;
g) numărul şi data ordinului sau adresei cu care s-a scris organelor
în subordine, spre a referi sau a face vreo cercetare;
h) numărul cu care şi data când s-a comunicat petiţionarului (cu
carte poştală sau cu adresă);
i) termenul fixat pentru primirea răspunsului;
j) numărul şi data ordinului repetitor, în cazul când autoritatea
sau organul subaltern n-a răspuns în termen;
k) numărul şi data raportului cu care s-a comunicat rezultatul de
către autoritatea respectivă;
l) numărul şi data adresei, cu care s-a înştiinţat petiţionarul
despre rezultatul definitiv al cererii sale.
În acest registru, şeful Biroului petiţionare ţine evidenţa la
zi a cursului ce s-a dat fiecărei petiţii şi este răspunzător de orice
întârziere, lipsă de diligenţă sau neglijenţă în serviciu, împreună cu
şeful serviciului registraturii generale, care nu l-a controlat.
Şeful Biroului de petiţionare mai ţine un registru alfabetic de
petiţii, menit să uşureze darea informaţiilor despre soluţionarea
oricărei petiţii.
În acest registru se trece:
a) numărul de ordine (curent) la fiecare literă, sub care se
înregistrează petiţia;
b) numele (de familie) şi prenumele (de botez) al petiţionarului;
c) numărul sub care s-a înregistrat petiţia în registrul general
al petiţiilor;
d) serviciul căruia i s-a repartizat petiţia.
document 2010 1 (47)
studii/documente
Palatul Regal în perioada interbelică
3. După înregistrare, petiţiile se trimit – cu o condică în care
sunt trecute numai numerele de înregistrare – în minister: la arhivele
serviciilor fiecărei direcţii; iar la administraţiile locale, direct serviciilor:
judeţean, comunal, tehnic, sanitar, etc.
Şeful arhivei sau locţiitorul său semnează de primire, în condică.
4. Petiţiile se trec în registrul de intrare al serviciului respectiv,
dându-li-se numărul de înregistrare curent.
Cu o condică de distribuţia hârtiilor – în care se trec numai cele
două numere de intrare de la Biroul de petiţionare şi de la arhivă
(de ex. 1/305) şi data predării – petiţiile sunt trimise în aceeaşi zi
şefului de serviciu de care depinde soluţionare lor. El le controlează şi
semnează de primire, în condică.
Dacă mai sunt lucrări anterioare, arhivarul le alătură la petiţia
respectivă.
5. Şeful serviciului soluţionează direct cererile socotite de
competenţa sa – punând data deasupra rezoluţiei – şi care nu au
nevoie de referate; ori cere şefului biroului respectiv (referentului)
să studieze chestiunea ce face obiectul petiţiei; iar, chestiunile, ce
socoteşte că-i exced competenţa, le reţine şi le prezintă spre rezolvare
subdirectorului sau directorului.
Petiţiile din primele categorii le trimite, spre executare, birourilor
respective, înscriindu-le în condica sa de distribuţie, care cuprinde:
a) numele biroului; b) numărul curent din condică; c) numerele de
înregistrare de la Biroul de petiţionare şi arhivă; d) data predării la
referent; e) semnătura de primire a şefului de birou (referentului); f )
termenul de executare.
6. Şeful biroului (referentul) examinează conţinutul fiecărei
petiţii, redactează referatul potrivit obiectului ei, sau execută rezoluţia
şefului serviciului, concepând sau dictând direct dactilografei ordinul
ce trebuie să emane; prezintă, apoi şefului serviciului referatul spre
soluţionare sau corespondenţa spre a fi semnată – după ce a citit-o cu
toată atenţia şi a corectat erorile de maşină.
După semnarea hârtiilor, şeful fiecărui birou le revizuieşte în
vederea expediţiei – prinzând anexele cu ace sau agrafe; le notează în
condica sa de muncă, în care trece şi modul cum s-a rezolvat cererea şi
data când le trimite Arhivei, spre a fi expediate.
Şeful arhivei respective dă numere de ieşire şi apoi predă lucrările
Biroului de expediţie de la Registratura generală.
Înainte de expediere, şeful biroului de petiţionare trece în registrul
de petiţii numărul de ieşire al fiecărei petiţii. Apoi înştiinţează pe
petiţionar despre rezultat, pe cartea poştală anexată petiţiei sau îi
comunică răspunsul la prezentare.
Dacă în termenul fixat pentru răspuns, autoritatea respectivă nu
s-a conformat, şeful biroului – care a efectuat lucrarea – este obligat
ca, în mod automat, să repete primul ordin, cerând executarea în 24
ore.
Condica de muncă – ce constituie şi evidenţa zilnică despre
activitatea funcţionarului – va cuprinde:
a) data primirii de la şeful serviciului (ziua, luna, anul);
b) numărul de înregistrare al hârtiei, în condică;
c) numerele de înregistrare la Biroul de petiţionare şi la Arhivă,
care se trec pe concept, împreună cu numărul dosarului;
d) data executării referatului sau a rezoluţiei ori a ordinului,
71
studii/documente
Atheneul Român în perioada interbelică
care se trece şi pe conceptul lucrării;
e) data când se dă la copiat dactilografei, care este obligată să
scrie pe concept data transcrierii la maşină şi să semneze;
f ) modul cum s-a rezolvat cererea;
g) data când s-a făcut expediţia;
h) semnătura de primirea lucrărilor spre expediere, la arhivă;
i) termenul până la care trebuie să sosească răspunsul;
j) numărul şi data ordinului de repetare;
k) soluţia definitivă dată lucrării.
7. În cazul când directorul din administraţia centrală a
ministerului socoteşte că asupra unora din cererile supuse de subdirector
urmează să decidă şeful administraţiei, ele vor fi supuse d-lui secretar
general, însoţite de referate cu concluzii precise, cum şi de orice alte
acte în legătură cu obiectul cererii.
D-l secretar general va prezenta subsemnatului, spre soluţionare,
numai cererile ce va găsi cu cale.
Art. IV – Normele de procedură stabilite pentru petiţii se aplică
şi celorlalte lucrări emanate de la minister şi asupra corespondenţei
urmate cu administraţiile locale sau cu autorităţi şi instituţii
pendinte de alte departamente – în ce priveşte accelerarea în executare
şi evidenţă – lucrări care şi ele privesc interesele generale obşteşti sau
interesele individuale.
Se vor aplica aceleaşi norme şi de către autorităţile exterioare
centrale şi de către cele în subordine, în tot ce priveşte procedura
administrativă a cercetărilor ordonate sau executarea ordinelor
primite pentru satisfacerea cererilor locuitorilor, cum şi a celor relative
la soluţionarea lucrărilor obişnuite administrative.
Art. V – Termenele de rezolvarea petiţiilor şi lucrărilor sunt
următoarele:
a) cel mult 3 zile de la data înregistrării, pentru petiţiile al căror
obiect n-are nevoie de referat şi cercetare locală;
b) cel mult 5 zile de la înregistrare pentru petiţiile şi lucrările cu
referate şi cele cu lucrări anterioare;
c) 10 zile de la data primirii în localitate, pentru petiţiile şi
NOTE
1
Serviciul Istoric al Armatei
2
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Preşedinţia Consiliului
de Miniştri, dosar nr. crt. 37/1937-1938,
pp. 85-89
THE ROLE OF ARCHIVES TO SERVE
THE CITIZENS – Teodora Giurgiu
The archives deposit valuable documents in
order to be used for writing the history and also for
solving citizens’ problems.
Keywords: archives, petition, administration and
public services, citizen, civil servant.
72
lucrările trimise administraţiilor locale pentru cercetări, culegeri de
date sau deliberări ale organelor respective.
În ordinele de serviciu, prin care se cere întocmirea de studii,
proiecte de lucrări, regulamente, culegere de date statistice, etc., se va
fixa timpul de întocmire şi prezentare, ţinându-se seamă de natura
lucrărilor.
Cererile cu caracter urgent sau declarate urgente de şeful
administraţiei trebuie rezolvate în termen de 24 ore.
Prelungirea termenelor de mai sus nu se poate aproba decât în
cazuri excepţionale şi numai în cazuri excepţionale şi numai de către
şeful administraţiei sau locţiitorul său, pe baza unui referat bine
motivat al şefului serviciului respectiv.
Evidenţa respectării termenelor se ţine de către şeful serviciului
în condica sa de distribuţie pentru lucrările obişnuite şi petiţii şi de
către referenţi în condicile lor de muncă, cum şi de către şeful biroului
petiţionare în ce priveşte petiţiile – fiecare fiind obligat să urmărească
executarea în timp util şi să îngrijească de repetarea ordinului, îndată
după expirarea termenului fixat, referind şefului ierarhic asupra
motivului întârzierii.
Art. VI – Toţi funcţionarii din administraţia centrală a
Ministerului de Interne, ca şi cei din administraţiile locale, sunt
îndatoraţi – fiecare în sfera atribuţiilor sale legale – să execute toate
lucrările repartizate, în aceeaşi zi când le-au primit, evitând orice
întârziere şi depăşire a termenelor fixate la Art. V de mai sus, şi a ţine
la curent evidenţa în condicile de distribuţie şi de muncă.
Orice întârziere în mersul normal al lucrărilor – provenită din
neglijenţa sau reaua credinţă, ori reaua voinţă a unui funcţionar – se va
pedepsi cu amendă şi în caz de recidivă cu lăsarea în disponibilitate.
Art. VII – Este strict interzisă intrarea în birouri a particularilor.
Funcţionarii de la şef de serviciu în jos din toate direcţiile nu
au dreptul să dea relaţii particularilor – acest atribut fiind rezervat
numai directorului, subdirectorului şi şefului de serviciu respectiv, iar
în privinţa petiţiilor informaţiile se dau numai de şeful biroului de
petiţionare. De asemenea, se interzice cu desăvârşire staţionarea şi
convorbirile particularilor cu funcţionarii pe sălile ministerului.
Art. VIII – Cu controlul şi supravegherea executării deciziei de
faţă de către toate direcţiile din administraţia centrală a ministerului
se însărcinează d-l inspector general administrativ Ilie Gănescu, care –
prin referate scrise – ne va semnala orice abatere şi va propune sancţiuni
împotriva funcţionarilor care vor nesocoti dispoziţiile de mai sus.
După punerea în aplicare a acestei decizii, domnia sa va face
inspectarea tuturor birourilor, va constata lucrările nerezolvate la
timp şi cauza întârzierii şi va face propuneri în scris.
În administraţiile locale (primării de oraşe şi municipii
şi prefecturi de judeţe) controlul acesta va fi exercitat de către
secretarul primăriei şi subprefectul prefecturii – care vor cere şefului
administraţiei pedepsirea funcţionarilor dovediţi neglijenţi, de rea
credinţă sau rea voinţă.
Dacă şeful administraţiei locale va constata personal că vina
neexecutării la timp a lucrărilor cade în sarcina funcţionarilor
superiori, va cere ministerului să le aplice pedepse în raport cu
gravitatea faptei. La primăriile comunelor rurale, controlul executării
în termenele fixate a lucrărilor va fi făcut de pretori.
D-nii inspectori generali administrativi – cu prilejul efectuării
inspecţiilor sau anchetelor ordonate prin delegaţiile date de minister –
sunt obligaţi a face şi acest control şi a referi despre constatările făcute,
propunând şi măsuri de sancţionare.
Art. IX – Prezenta decizie va fi publicată în Monitorul Oficial
şi se va aduce la cunoştinţa Direcţiilor din Administraţia Centrală
şi a şefilor administraţiilor locale (prefecţi şi primari de oraşe şi
municipii), spre executare.
Art. X – Direcţiunea Administraţiei de Stat este însărcinată cu
aducerea la îndeplinire a acestei decizii.
Dată astăzi 16.02.1938
Ministru,
(ss) Armand Călinescu
Director,
(ss) D. Tomescu
1 (47) 2010 document
 studii/documente

La nivelul opiniei publice, eliberarea Basarabiei şi nordului

Bucovinei apare ca o operaţiune desfăşurată în marş triumfal, fără
LUPTELE DIVIZIEI 35 sincope, cele 35 de zile de lupte aducând eliminarea consecinţelor
brutalului ultimatum sovietic din iunie 1940. O simplă privire
asupra pierderilor (25 000 de morţi, răniţi şi dispăruţi din cei peste
INFANTERIE ÎN 450 000 de militari care au luat parte la operaţiuni2) ne arată o altă
realitate, una a jertfei importante de sânge pentru reîntregirea
SUDUL BASARABIEI, graniţei de est a ţării. Dacă, per ansamblu, campania s-a desfăşurat
cu succes, toate obiectivele propuse fiind atinse, au existat şi
momente dificile, disfuncţionalităţi în actul de comandă. Unul
IULIE 1941 dintre aceste episoade a avut loc în sectorul de front al Armatei a
4-a. Ofensiva acesteia în sudul Basarabiei a fost precedată de un
MANUEL STĂNESCU 1 atac demonstrativ în flancul stâng efectuat de Divizia 35
Infanterie (comandant: generalul Emil Procopiescu3), în zona
de joncţiune cu Armata 11 germană. Aflată în rezerva armatei,
în raionul Vaslui, divizia a primit ordin să se deplaseze spre nord pentru a ajunge la 2 iulie în zona oraşului Huşi şi a
fi în măsură să forţeze Prutul şi să realizeze un cap de pod în zona Coştiuleni,
Prisăcani4. Pentru îndeplinirea misiunii, marea unitate a fost întărită cu
Grupul 55 Cercetare al Corpului 3 Armată, Batalionul 5 Mitraliere „Analiza cauzelor care au
Divizionar, Compania 6 Poduri-Râuri, Divizioanele 53 şi 55 Artilerie Grea generat această severă înfrângere
Moto şi 4 grupe antitanc5. În după amiaza zilei de 2 iulie, la orele 16.45, relevă grave greşeli şi neglijenţe
vârful de lance constituit din Regimentul 67 Infanterie a început forţarea, în
prezenţa generalului Ion Antonescu şi a comandantului Armatei a 4-a, în conducerea operaţiunilor”
generalul Nicolae Ciupercă. Până la căderea serii, Regimentul 67 Infanterie
a reuşit să treacă la est de Prut, cu pierderi minime, două batalioane, care au
pus stăpânire pe creasta dealului Coştiuleni. A doua zi, 3 iulie, Regimentul 67
Infanterie, susţinut de 5 divizioane de artilerie de câmp şi de un divizion de artilerie grea, a dezvoltat prin luptă capul
de pod spre est, în timp ce Regimentul 55 a acţionat – la cererea şefului de stat major al Corpului 54 Armată german
– spre nord pentru a face siguranţa podurilor germane de la Tutora şi Ungheni6. Până în seara zilei de 7 iulie, Divizia
35 Infanterie a înfrânt rezistenţele opuse şi contraatacurile executate de trupele sovietice la Brătuleni, Vărzăreşti şi
Nisiporeni, ajungând pe aliniamentul 1,5 km. est Cinteşti, Căbeşti şi cu Regimentul 67 Infanterie pe aliniamentul 1
km est Nisiporeni, 1 km est Vărzăreşti7. Văile Bâcului şi Bucovăţului ofereau un excelent avantaj strategic pentru a
întoarce frontul inamic din masivul Corneşti şi din zona capitalei Basarabiei. Un aport hotărâtor a avut Regimentul
63 Artilerie, aflat în permanenţă în spatele infanteriei şi ai cărui comandanţi de baterie s-au dovedit foarte buni
trăgători8. În ziua de 8 iulie, la ora 8 dimineaţa, ofensiva a fost reluată pe două direcţii, în conformitate cu ordinele
generalului Procopiescu. Astfel, Gruparea Tactică „Nord” (Regimentele 55 Infanterie, 64 Artilerie şi Grupul 35
Cercetare), comandată de colonelul Varduca Pericle, urma să reia înaintarea spre est pentru a ajunge în seara zilei
următoare în zona Călăraşi Târg Tuzara, iar Gruparea Tactică „Sud” (compusă din Regimentele 67 Infanterie, 63
Artilerie şi Grupul 53 Cercetare), comandată de colonelul Păun Dumitrescu, trebuia să ajungă la Bucovăţ, acoperindu-
se spre est şi sud cu Grupul 53
Cercetare9. Grupul „Nord” a raportat
Luptele duse la ora 10.30 că a pus stăpânire pe
de Divizia 35 la înălţimile situate la sud de Şipoteni şi
08.07.1941 - schiţă la sud de Pietriceni şi că înaintează
spre Călăraşi Târg10. La ora 10.45,
Grupul 53 Cercetare (care era format
din 3 escadroane de cavalerie)11 a
trimis un raport, în care preciza: „Am
ocupat Dealul Miclăuşeni, cota 376,
pod Răcătău. Fiind informat că
inamicul se retrage spre Chişinău,
continui urmărirea spre vârful
Bâcului”12. Acest raport (care va fi
ultimul al Grupului 53 Cercetare
până la data de 10.07.1941) a avut o
importanţă capitală în evenimentele
care s-au succedat. De fapt, ambele
informaţii erau eronate, de vreme ce
zona de declanşare a contraatacului
inamic în flancul şi spatelui
Batalionului 2 din Regimentul 67
Infanterie a fost chiar cea despre care
unitatea raportase că a fost ocupată.
În plus, deşi Gruparea Tactică „Sud”
fusese întărită cu un post radio special

document 2010 1 (47) 73

studii/documente
pentru legătura cu divizia, în tot cursul zilei nu a luat
legătura cu eşalonul superior prin niciun mijloc de
transmisiuni, cu toate că se găsea cu punctul de comandă
la circa 1 km. de cel al diviziei, după cum avea să se afle
prin investigaţiile ulterioare. Punctul de comandă pe care
îl raportase prin raportul operativ din seara de 7 iulie era
părăsit13. Apreciind că, „deşi se semnalizează rezistenţe
reduse şi discontinue, acţiunea progresează prea încet”14,
generalul Procopiescu a ordonat reluarea înaintării.
Misiunea de a comunica ordinul unităţilor din subordine
a revenit şefului biroului de operaţii al diviziei, maiorul
Nicolae Cambrea15, care s-a deplasat în zonă însoţit de
maiorul german Herbas Coziker16. Din informaţiile
furnizate de colonelul Păun Dumitrescu (comandantul
Grupului 53 Cercetare) şi maiorul Teodoru (comandantul
Batalionului 2 din Regimentul 67 Infanterie) s-a constatat
că rezistenţele inamice aflate în satul Dolna şi şoseaua de
pe valea Bucovăţului fuseseră respinse de Batalionul 2,
Regimentul 67 Infanterie. În acel moment (era
aproximativ ora 11-11.30) cavaleria se afla în spatele
infanteriei; domnea o totală acalmie, nu se auzea nici un
foc de armă17. În consecinţă, s-a luat hotărârea ca Grupul
53 Cercetare (cavaleria) să depăşească infanteria, în speţă
Batalionul 2 din Regimentul 67 Infanterie, accelerând pe
direcţia valea Bucovăţului şi în lungul crestelor, de la N şi
S de această vale. Batalionul II urma să înainteze pe şosea,
precedat de avangardă. Obiectivul final pentru vârful de
lance (cavaleria) era Bucovăţ, cât mai departe spre S-E.
Către orele 13, maiorii Cambrea şi Herbaus s-au înapoiat
la postul de comandă înaintat, raportând situaţia de pe
front18. La ora 17.30 inamicul a declanşat un contraatac
pornit din zona înălţimilor situate la nord de Miclăuşeni
şi a pădurii Răcătău, pe care Grupul 53 Cercetare
raportase încă de la ora 10.45 că le cucerise, concomitent
cu un alt contraatac din direcţia pădurilor Miclăuşeni şi
Lazova19. Infanteria şi tancurile sovietice au pus în derută
subunităţile Regimentului 67 Infanterie, în special
compania din rezerva Batalionului 2 şi parte din
Batalionul 3, care s-au retras în debandadă, împreună cu
personalul trenului de luptă al Grupului 53 Cercetare şi
Batalionul 2 din Regimentul 67 Infanterie. Inamicul a
pătruns astfel spre Dolna şi a flancat toată valea
Bucovăţului, unde se afla artileria diviziei în deplasare.
Regimentul 63 Artilerie, deşi surprins, a reuşit să pună
câteva piese în poziţie de tragere. În valea Bucovăţului
„s-a încins o luptă...unde artileria a dat dovadă de un
eroism legendar, luptând până la moarte. Colonelul
Cocinschi, personal, punând mâna pe o puşcă mitralieră
a luptat în Bateria I, până a căzut răpus”20. Panica
subunităţilor Regimentului 2 Infanterie şi părăsirea luptei
în dezordine au lăsat fără apărare valea Bucovăţului,
Pod peste Prut sub focul artileriei inamice, iunie 1941
74
creasta sud Miclăuşeni şi Dolna. Generalul Procopiescu a
încercat să redreseze situaţia, oprind „fugarii” şi dirijându-i
spre zonele de unde apăreau elementele de contraatac
inamice21. Situaţia a fost totuşi restabilită către ora 20 cu
Regimentul 50 Infanterie din rezerva diviziei, care din
ordinul generalului Procopiescu s-a instalat în apărare pe
înălţimile imediat est Şeudreni şi Vărzăreşti, iar cu un
batalion a contraatacat pe direcţia 3 km est de cota 392 şi
½ km S-E cota 325, oprind inamicul22. Batalionul a fost
instalat pe baza de plecare şi dirijat pe direcţia de
contraatac de şeful Biroului 3, maiorul Cambrea.
Pierderile în oameni nu au fost mari, însă s-au pierdut
materialele de luptă ale Regimentului 63 Artilerie şi 3
baterii de 50 mm., motorizate, datorită faptului că
inamicul nu a putut fi respins, rănirea căpitanului Voicu,
comandantul Batalionului, oprind contraatacul23.
Concomitent, Gruparea Tactică „Nord” a reuşit să
ajungă în seara zilei pe înălţimile situate la nord şi sud-
vest de Călăraşi, fără a reuşi însă să intre în localitate,
care era puternic apărată de inamic. În jurul orei 20,
însă, inamicul a contraatacat dinspre Micşani, cu trupe
de cavalerie şi dinspre pădurea Mândra, cu infanterie,
reuşind să respingă unităţile de la flancul stâng al grupării
până pe aliniamentul sud Călăraşi, pădurea Lupuşani.
Faţă de această situaţie, comandantul diviziei a hotărât
replierea Grupării Tactice „Nord” şi realizarea legăturii
cu Gruparea Tactică „Sud” la colţul de sud-est al pădurii
situate la sud-vest de Pârjolteni24. Dispozitivul s-a
comunicat prin ordine verbale, date direct comandantului
Regimentului 50 Infanterie şi prin radio către Gruparea
Tactică „Nord”. În seara zilei nu se ştia nimic de Grupul
53 Cercetare (socotit pierdut) şi nici de Regimentul 67
Infanterie. Conform jurnalului de operaţii al diviziei,
pierderile zilei de 8 iulie se ridicau la 96525.
În dimineaţa zilei de 9 iulie, către orele 4.30 inamicul
a început bombardarea satului Vărzăreşti şi a şoselei de la
vest de sat. S-a deschis foc de răspuns cu artileria grea, la
ora 9 bombardamentul încetând din toate părţile. La ora
8 s-a primit un ordin telefonic de la Corpul 3 Armată
prin care se arăta că Divizia 15 Infanterie a constituit un
detaşament tare de un batalion, 2 companii care de luptă,
1 pluton de cavalerie, care se va deplasa pe itinerariul:
Bolţun, Cristeşti, Turceni, pentru a ataca pe inamic
din spate. Până la sfârşitul zilei s-a aflat că Grupul 53
Cercetare este înconjurat de inamic în pădurea Răcătău26.
Prin intermediul postului de radio al Regimentului 50
Infanterie, care făcuse legătura, s-a trimis ordinul ca
Grupul să se retragă pe la Ciorăşti, spre Siliştea Veche.
La ora 10 00 s-a aflat că Batalionul 1 din Regimentul 67
Infanterie, împreună cu resturi din Batalionul 3, se află pe
înălţimile de la est de Turceşti, unde a ocupat poziţie.
La 10 iulie, generalul Ion Antonescu însoţit de
regele Mihai I au sosit la postul de comandă al Diviziei 35
Infanterie, la Boldureşti. Analizând situaţia de ansamblu,
comandantul de căpetenie al frontului român a hotărât
dirijarea Diviziei 72 Infanterie germană din rezerva
Armatei 11 pe valea Bâcului spre Călăraşi pentru a lovi
în flanc gruparea de forţe inamice din zonă, simultan cu
bombardarea poziţiilor acestora de aviaţia germană pentru
a înlesni desprinderea trupelor române şi deplasarea lor
spre vest. Atacul Diviziei 72 Infanterie germană în lungul
văii Bucovăţului s-a produs la 15 iulie, în cooperare cu
un detaşament din Divizia 35 Infanterie (3 batalioane
de infanterie şi două divizioane de artilerie) şi a avut ca
rezultat respingerea forţelor sovietice spre est27. Divizia
1 (47) 2010 document
 studii/documente

35 Infanterie a fost trecută ulterior în rezerva Corpului 3

Armată, în primul rând datorită pierderilor grele pe care
le suferise28. După ce a fost din nou introdusă în luptă
în zona Chişinău şi sudul Basarabiei, la 27 august a fost
desconcentrată şi ulterior desfiinţată29. Analiza cauzelor
care au generat această severă înfrângere relevă grave
greşeli şi neglijenţe în conducerea operaţiunilor. În primul
rând, deplasarea a fost organizată „fără nici o măsură de
siguranţă, deşi toate probabilităţile arătau că întâlnirea cu
inamicul era aproape sigură”, aprecia Alexandru Ioaniţiu,
şeful Marelui Cartier General30. Principalul vinovat a
fost comandantul Grupului 53 Cercetare, care nu a fost
în măsură să constate prezenţa inamicului, dezinformând Mitralieră românească în poziţie, vara anului 1941
chiar comandamentul Diviziei în legătură cu ocuparea
înălţimilor de la nord de Miclăuşeni şi a pădurii Răcătău.
La rândul său, Gruparea Tactică „Sud” nu a luat măsuri NOTE
de siguranţă prin unităţi mobile de cercetare în flancuri
care să descopere prezenţa inamicului. Comandantul 1
2
Serviciul Istoric al Armatei
regimentului de artilerie nu a organizat deplasarea Istoria Românilor, vol. IX, coordonator Dinu C. Giurescu, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2008, p. 243.
divizioanelor (bateriilor) pe poziţii succesive, pentru a 3
General Emil Procopiescu (10 iunie 1889, Islaz, judeţul Romanaţi – m. 4
avea permanent la dispoziţie subunităţi de artilerie în august 1979, Bucureşti). Studii militare: Şcoala militară de ofiţeri de infanterie
poziţie de tragere, marşul fiind executat „ca în timp de (1909-1911)< Şcoala Superioară de Război (1919-1921). General de brigadă
pace”31. Generalul de armată (r) Ion Tutoveanu, pe front din 1941, a condus Divizia 35 Infanterie în perioada 10 mai – 19 iulie 1941.
Înlocuit de la comandă în urma acestei înfrângeri, obligat să demisioneze la
sublocotenent în Regimentul 50 Infanterie al Diviziei 19 iulie şi trecut în rezervă la 31 august 1941 (Alesandru Duţu, Florica Dobre,
35, consideră că „s-a săvârşit astfel marea greşeală de a se Leonida Loghin, Armata Română în al Doilea Război Mondial 1941-1945,
încerca constituirea coloanei în teritoriul controlat încă Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pag. 340).
4
de inamic, lăsând să se deplaseze pe valea Bucovăţului Armata Română în al Doilea Război Mondial, vol. I, coordonatori col. dr.
Alesandru Duţu, conf. univ. dr. Mihai Retegan, Editura Militară, Bucureşti,
întreaga artilerie a grupării tactice având în faţă un singur 1996, p. 248.
batalion de infanterie, iar restul infanteriei să se deplaseze 5
Ibidem, p. 248.
iniţial pe la sud de pădurea Dolna, la interval mare faţă de 6
7
Ibidem, p. 248.
restul coloanei şi pe o altă direcţie decât cea care fusese Ibidem, p. 248.
8
Arhivele Militare Române, Fond Microfilme, rola II. 2. 1202, cd. 313.
stabilită. Această greşeală a fost agravată de neluarea 9
Armata Română..., p. 248-249.
măsurilor de cercetare şi siguranţă ce se impuneau 10
Ibidem, p. 249.
(flancgărzi fixe şi mobile, secţii de artilerie în poziţie gata 11
12
Arhivele Militare Române, Fond Microfilme, rola II. 2. 1202, cd. 318.
să deschidă focul în cazul unui atac inamic etc.), precum Ibidem, cd. 318.
13
Ibidem, cd. 319.
şi de constituirea defectuoasă a coloanei (trenuri de luptă 14
Ibidem, cd. 318.
intercalate între subunităţile de artilerie)”32. Maiorul 15
general Nicolae Cambrea (n. 5 aprilie 1900, Târgu Jiu – m. 5 februarie
Nicolae Cambrea, aflat în zonă între orele 10.30 şi 13.00, 1976, Bucureşti). Studii militare: Şcoala militară de ofiţeri de infanterie de
nu a sesizat deficienţele de organizare şi de executare a rezervă (1917-1918), Şcoala Superioară de Război (1927-1929). Între 1 iunie
şi 10 septembrie 1941 a ocupat funcţia de şef Birou Operaţii din Divizia 35
asigurării de luptă şi nu a luat măsurile de remediere ce Infanterie. Între 1-22 noiembrie 1942 a ocupat funcţia de şef de stat major al
se impuneau. La toate acestea s-au adăugat şi slăbiciunile Diviziei 5 Infanterie, având gradul de locotenent-colonel). Luat prizonier de
subunităţilor de infanterie, intrate în panică înainte de a război la Serafimovici, în cotul Donului şi internat în lagărul de la Suzdal. În
opune o cât de mică rezistenţă33. oct. 1943 a fost numit comandant al Diviziei „Tudor Vladimirescu”, constituită
de sovietici din prizonieri de război români. Reîncadrat în armata română la
Înfrângerea Diviziei 35 Infanterie pe valea 15 august 1945 cu gradul de general de brigadă, trecut în rezervă la 15 ianuarie
Bucovăţului a afectat întreaga operaţiune de cucerire a 1950 (Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, op. cit., pp. 72-73).
masivului Corneşti, care a fost temporar oprită. Reluarea 16
Arhivele Militare Române, Fond Microfilme, rola II. 2. 1202, cd. 319.
17
ofensivei pe întregul front al Armatei a 4-a se va produce Ibidem, cd. 319.
18
Ibidem, cd. 319.
la 14 iulie, printr-o nouă concepţie operativă care 19
Ibidem, cd. 319.
prevedea cucerirea acestui masiv muntos ce constituia 20
Ibidem, cd. 319.
cheia strategică a Basarabiei prin acţiunea conjugată a 21
Ibidem, cd. 321.
22
marilor unităţi de la flancul drept al Armatei 11 germane Ibidem, cd. 319.
23
Ibidem, cd. 319.
şi de la flancul stând al Armatei a 4-a române. 24
Armata Română..., p. 250.
25
Ibidem, cd. 322.
26
Ibidem, cd. 323.
The fights of the 35th Infantry Division on 27
Armata Română..., p. 250.
28
Într-un timp extrem de scurt (câteva zile) Divizia 35 Infanterie a pierdut 2
Bucovat Valley, between 7 an 10 July 1941 it shows 781 militari (177 morţi, 2 295 răniţi şi 309 dispăruţi). Alesandru Duţu, Mihai
equally, deficiencies of leadership but also bravery Retegan, op. cit., p. 188.
29
and heroism of bath the officers an soldiers. Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, op. cit., pp. 190-191.
30
Apud Alesandru Duţu, Dezastrul de la Miclăuşeni, în „Armata României”,
The retreat of 35th Division stopped for a little Supliment de istorie militară, nr. 1, iunie 1994, p. 6.
31
time, the offensive in Corneti mountains. Armata Română..., p. 251.
32
Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei (1941-1945). Spre cetăţile de pe Nistru,
Keywords: 35th Infantry Division, Bucovat Valley, coordonatori: general de corp de armată (r) Nicolae Bărboi, general de brigadă
Corneti mountains, The 4 Rumanian Army, War. (r) Gheorghe Ioniţă, colonel dr. Alesandru Duţu, p. 315.
33
Ibidem, p. 251.

document 2010 1 (47) 75

studii/documente

În cele ce urmează readucem în memoria contemporanilor,

ITINERARIUL EROIC nume de oameni şi locuri mai puţin cunoscute, în ce priveşte
participarea Diviziei 1 Blindate române la luptele, din iarna anului
AL DIVIZIEI 1942, purtate la Cotul Donului (U.R.S.S.).
„... După cucerirea Odessei, (16 octombrie 1941- n.n) Armata
Română şi-a considerat misiunea încheiată. S-a hotărât demobilizarea
1 BLINDATE ROMÂNE armatei, operaţie, ce s-a derulat în a doua jumătate a lunii noiembrie
1941. Dar contraofensiva sovietică şi mult contestatul „general iarnă”
IARNA ANULUI 1942. au produs prima defecţiune majoră a maşinii de război germane.
În mod firesc, a urmat o reevaluare a cooperării militare germano-
române. Pentru mareşalul Ion Antonescu prioritatea priorităţilor o
COTUL DONULUI. constituia recuperarea Transilvaniei de Nord răpită de Ungaria în
condiţiile ştiute. Memoriul cu care delegaţia română, în frunte cu
BĂTĂLIA Ion Antonescu, s-a prezentat la întâlnirea cu Hitler, din 11 februarie
1942, este semnificativ: „întregul efort al României în est este dictat
de idealul refacerii hotarelor ţării şi în vest, ţel pe care România nu
PENTRU LIBERTATE şi-l putea propune de una singură, ci numai într-o coaliţie”1.Cum ar
fi reacţionat Ungaria, aflată şi ea în coaliţie, în cazul în care România
COL. (R) GEORGE GHEORGHIU şi armata ei ar fi respins cererea lui Hitler? Diplomaţia maghiară ar
fi stat în expectativă sau ar fi amplificat demersurile pentru a face să
crească bunăvoinţa Führerului faţă de aliatul hortyst rămas „fidel”?
Cererea lui Hitler de
a se amplifica contribuţia
Armatei Române la campania „Cu dărnicie de
Wermacht-ului din vara anului nemuritori data-au patriei
1942 pe frontul de răsărit, a fost viaţa fragedă de muritori”
condiţionată de şeful statului Vasile Pârvan
român de respectarea de către
Înaltul Comandament german a
angajamentelor asumate de acesta
referitor la îmbunătăţirea dotării diviziilor române cu armament greu
de artilerie, în special antitanc ş.a. la echivalentul dotării germane.
Drept urmare, s-a hotărât amplificarea eforturilor de participare a
marilor unităţi române la campania din vara anului 1942 pe frontul de
răsărit. În acest efort s-a înscris şi trimiterea, începând cu 21 august
Generalul Radu Gherghe
1942, pe frontul sovietico-german, a Diviziei 1 Blindate române.

Un nou început de drum
În urma unei analize atente a experienţei de război
reieşite din operaţiile Diviziei 1 Blindate în campania din
vara anului 1941, Marele Stat Major a considerat ca fiind
pe deplin justificată şi necesară, înfiinţarea în structura
organică a diviziei, unui al doilea regiment de vânători
moto, căruia i s-a dat numărul 4 (Regimentul 4 Vânători
Moto, comandat locotenent de cavalerie Gheorghe Z.
Popescu). Prin includerea în organica Diviziei Blindate
a celui de-al doilea regiment motorizat, capacitatea ei
operativă a crescut în mod apreciabil.
Un element important în structura diviziei - faţă de
anul 1941 - îl constituie apariţia Grupului de Specialităţi
Moto (comandant colonel Otto Benedict) cu transformarea
Batalionului de Cercetare în Grup de Cercetare
(comandant maior Ioan D. Nicolau, ofiţer brevetat de stat
major) precum şi apariţia unui al doilea batalion şi anume
Batalionul Antitanc, iar pentru protecţia antiaeriană
existenţa unei companii cu 4 plutoane, comandant căpitan
Leon Anghelescu.
La sfârşitul primei decade a lunii ianuarie 1942
comanda Diviziei 1 Blindate a fost încredinţată generalului
(de infanterie) Radu Gherghe [Numele corect al
veteranului din Primul Război Mondial este GHERGHE
– Radu Gherghe şi nu Gheorghe, cum greşit mai apare
în unele lucrări memorialistice sau de istorie militară. S-a
născut la 19 septembrie 1886 în Tichileşti, plasa Silistra,
judeţul Brăila. A comandat Divizia 1 Blindată de la 10
ianuarie 1942 până la 20 martie 1943; ca participant la
ambele războaie mondiale, a fost unul dintre cei mai
valoroşi generali pe care i-a avut Armata Română în
perioada celui de-al Doilea Război Mondial - n.n.] care
„şi-a preluat funcţia la 10 ianuarie 1942”2.
Pregătirea de război prin instruirea practică şi
educaţia voinţei şi a calităţilor morale ale militarilor din
unităţile Diviziei Blindate a avut o durată scurtă de 163
zile (2 martie – 10 august 1942).
Un mare accent s-a pus pe instrucţia individului.
Marele Stat Major a acordat unităţilor o mare cantitate de
muniţie de război pentru antrenarea oamenilor în tragerile
cu toate categoriile de armament, ziua şi pe timp de noapte
- potrivit consemnului dat de comandantul Diviziei
Blindate: „foc pustiitor tras dintr-o formaţie permanent
coerentă în disciplină şi camaraderie”. Instrucţia s-a făcut
sub presiunea timpului, Divizia Blindată trebuia să plece şi
să fie cât mai repede posibil în zona de operaţii a Armatei
a 3-a comandată de generalul Petre Dumitrescu, aflată de
la 10 septembrie 1942 la Cotul Donului, care avea nevoie
urgentă de o M.U. mobilă şi cu o mare putere de foc, ca
rezervă de Armată.

76 1 (47) 2010 document


La Cotul Donului
32 de trenuri militare au transportat întregul efectiv
al diviziei (12.196 oameni) şi tehnică de luptă a acesteia pe
teatrul de operaţiuni din est.
Precedate de un detaşament precursor (sub comanda
maiorului Ioan Mavrichi şeful Biroului Operaţii), cei 700
km care despărţeau gara de debarcare Staliono de zona de
operaţii a Armatei a 3-a române de la Cotul Donului au
fost parcurşi de către unităţile diviziei prin marş, realizat
într-o perfectă execuţie şi disciplină, în mai multe etape.
Divizia Blindată a ajuns, cu tot efectivul în oameni
şi tehnica de luptă în stare operativă în bune condiţii şi în
ordine la Cotul Donului, în zona de acţiune a Corpului
5 Armată comandat de generalul Aurelian Son. La 21
septembrie 1942, Divizia 1 Blindată „...era în măsură să
intervină în prima urgenţă, în fâşia de apărare a Diviziei
6 Infanterie spre Kletscaia, Raspopinscaia, Golovschi, cota
176,7”3. La 21 septembrie 1942 „timpul a fost frumos;
noaptea foarte rece. A îngheţat apa în bidon”4.
La sfârşitul lunii septembrie 1942 „...efectivul diviziei era
complet echipat cu micul echipament (cămăşi, două rânduri,
izmene în afară de 1/3 care al doilea rând a fost echipat cu
chiloţi) două perechi de ciorapi de bumbac, 2/3 din efectiv,
echipat cu bocanci noi, 1/3 echipat cu bocanci reparaţi. În
plus, divizia avea 7.000 perechi de ciorapi de lână”5.
Divizia 1 Blindată primeşte un „cadou” puţin
relevant din partea Führerului
La 17 septembrie 1942, şeful Misiunii Militare
Germane în România, generalul maior Arthur Hauffe, a
făcut cunoscut Marelui Stat Major următoarele:
„...Misiunea Militară Germană are onoarea de a
vă comunica referitor la întrevederea domnului general
al Marelui Stat Major (generalul Ilie Steflea - n.n.) cu
comandantul Trupelor Rapide, colonelul Krammer şi cu
Cartierul Misiunii Militare Germane din 16 septembrie
1942 următoarele:
1. Din ordinul special al Führer-ului şi comandant
suprem al Armatei Germane, Divizia 1 Blindată primeşte
pentru întărirea forţei de acţiune de la Armata Germană:
11 care de luptă tip T.3 cu tun de 75 mm scurt, 11 care de
luptă tip T.4 cu tun de 75 mm lung, 9 tunuri anticar de 50
mm şi 9 tunuri anticar de 75 mm cu maşinile de tractat.
2. Din carele de luptă T.3 şi T.4 se alcătuiesc la cele
două batalioane ale regimentului de care (Regimentul 1
Care de Luptă - n.n.), în plus, câte o companie care de
luptă mijlocii, compusă din două plutoane mijlocii şi un
pluton uşor.
3. Cu tunurile anticar - 9 piese de 50 mm şi 9 piese
de 75 mm - se vor alcătui la Batalionul Anticar al Diviziei
1 Blindate o companie mijlocie anticar şi o companiei grea
anticar compuse din câte 3 plutoane cu câte 3 piese.
4. Instrucţia celor 4 companii noi şi a rezervelor de
personal va avea loc în cantonamentul diviziei blindate şi
sub conducerea ei”6.
Activitatea de instruire a personalului care trebuia
să încadreze noile subunităţi constituite, de tancuri
mijlocii şi antitanc a început la „14 octombrie 1942”7 sub
conducerea locotenentului-colonelului Virgil Runceanu
din Regimentul 1 Care de Luptă, ajutat de un mic grup de
instructori germani în frunte cu căpitanul Harry Dünsch
şi sublocotenentul von Falkenheim, veniţi de la Wünsdorf
(Germania) odată cu noua tehnică de luptă. Celor 22
tancuri tip mijlociu şi 18 tunuri antitanc furnizate Diviziei
Blindate de către aliatul german, li s-au adăugat „un tanc
document 2010 1 (47)
studii/documente
Tun antitanc cu afet mobil (TACAM) T 60 - 1943
de comandament (pentru comandantul diviziei ) şi 4
autoblindate pentru cercetaşii diviziei”8.
Plini de entuziasm, cu un moral ridicat, tanchiştii
regimentului au manifestat o voinţă impresionantă şi au
depus eforturi fizice extraordinare pentru îndeplinirea
programului de instrucţie pe noul material blindat.
Instruirea s-a făcut mai mult static, în condiţii de campanie
şi vitrege ale vremii (vânt, ploaie, frig) cu restricţii, cu mari
greutăţi materiale şi economii de muniţii şi carburanţi.
În ziua de 11 noiembrie 1942, către amiază, îşi
făceau intrarea în satul Petrovca ofiţerii de stat major ai
comandamentului Corpului 48 Blindat german comandat
de generalul Ferdinand Heim. De la această dată, conform
ordinului Armatei a 3-a române nr. 300.198 din 10
noiembrie 1942, Divizia 1 Blindată a intrat în compunerea
Corpului 48 Blindat german împreună cu Divizia 22
Blindată germană, cu începere de la 11 noiembrie 1942.
Divizia 1 Blindată s-a deplasat, în ziua de 11 noiembrie
1942, în zona de primă destinaţie Perelasovschi, Vernih
Cerenschi, Ruine Hf. Urasov, gata de intervenţie spre
Kletscaia, Raspopinscaia şi Blinoff ”9.
Furtuna s-a dezlănţuit!
La 19 noiembrie 1942, ora 5.00 artileria sovietică
a deschis focul vestind începutul declanşării marii
contraofensive de la Cotul Donului. La ora 5.30 sovieticii
cu aproximativ 200 de tancuri mijlocii (T.34) şi grele
(T.70 şi KW-2) s-au năpustit la atac cu lovitura principală
la joncţiunea dintre Corpurile 2 şi 5 Armată din fâşia
de apărare a Armatei a 3-a. De la această oră, Divizia 1
Blindată se află în stare de alarmă.
Sovieticii au rupt şi au pătruns în fâşia de apărare a
Corpului 2 Armată, în zona Diviziei 14 Infanterie română
pe o adâncime de 15 km, ameninţând flancurile Diviziei
5 Infanterie.
Pentru respingerea forţelor sovietice şi refacerea
sistemului de apărare în fâşia Corpului 2 Armată,
comandamentul german al Corpului 48 Blindat a hotărât
declanşarea unei contralovituri prevăzută pentru 20
noiembrie. Concepţia prevedea executarea a două lovituri
convergente de către cele două divizii blindate asupra
flancurilor „vârfului” inamicului, pe două direcţii: Divizia
22 Blindată germană a colonelului Roth, din raionul său de
dispunere urma să atace în 20 noiembrie, spre nord, lovind
flancul drept al grupării sovietice, înaintând spre Petşani,
venind în întâmpinarea Diviziei 1 Blindate române şi cu
care trebuia să se întâlnească în acest punct.
77
studii/documente
Divizia 1 Blindată română din raionul Sircovschi,
Sredni Zarizinschi, Korotcovschi, Nijni Zarizinschi
trebuia ca în dimineaţa zilei de 20 noiembrie „...să atace
spre vest. Cucereşte înălţimile la sud de Teich şi drumul
Teich - Petşani. Pe acest drum, se întoarce, îndeosebi
carele de luptă, spre Petşani unde face legătura cu Divizia
22 Blindată”10.
Conform concepţiei Corpului 48 Blindat german,
Divizia Blindată română trebuia să facă legătura cu
Divizia de Tancuri germană a colonelului Roth, DUPĂ
UN EFORT PROPRIU DOAR PE PARCURSUL
UNEI SINGURE ZI DE LUPTĂ.
Pentru îndeplinirea misiunii ordonate de către
comandantul Corpului 48 Blindat german, generalul
Gherghe a constituit 3 grupări tactice:
- gruparea tactică nr. 1 de izbire (principală) sub
comanda colonelului Alexandru Pastia (comandantul
secund al Diviziei Blindate - n.n.) constituită din tanchiştii
Regimentului 1 Care de Luptă, vânători din Regimentul 4
şi Divizionul 2 Obuzier, Regimentul 1 Artilerie Moto;
- gruparea tactică nr. 2 comandată de colonelul
Constantin Nistor constituită din Regimenul 3 Vânători
Moto, Divizionul 3 Tunuri (comandat de maiorul
Constantin Durican) şi Compania Anticar Greu calibru
75 mm. comandată de căpitanul Victor Davidescu;
- gruparea tactică nr. 3 comandată de colonelul
Otto Benedict formată din Grupul Specialităţi Moto
şi Compania 1 Pionieri Moto comandată de căpitanul
Popa.
În rezerva Diviziei Blindate era păstrat Batalionul
Geniu Moto (mai puţin Compania 1 Pionieri), Compania
2 Anticar comandată de căpitanul Vasile Diaconescu
şi Compania A.A. comandată de căpitanul Leon
Angelescu.
Începerea acţiunii a fost stabilită pentru ziua de 20
noiembrie 1942, ora 4 dimineaţa. Dar, inamicul a vrut altfel...
20 noiembrie 1942 - Prima zi de luptă
La ora 4.00 dimineaţa, sub protecţia întunericului,
două batalioane de infanterie sovietice, strecurate prin
vâlcelele adiacente văii Zariza, au atacat prin surprindere
punctul de comandă al Diviziei Blindate şi cantonamentul
Regimentului 4 Vânători Moto.
S-a luptat pe întuneric, la baionetă pentru respingerea
inamicului. La ordinul generalului Gherghe, Batalionul
2 al maiorului Teodor Cotuţiu (Regimentul 4 Vânători
Moto) a atacat vijelios şi prin luptă corp la corp, la ora
6.00 inamicul a fost azvârlit la vest de vale.
Tancul R35 Renault
78
În luptă a fost distrusă (pierdută) staţia de radio
germană care asigura legătura cu Corpul 48 şi cu
Divizia 22 Blindată germană. La apelurile insistente
ale radiotelegrafiştilor, comandamentul Armatei a 3-a
române, nu răspunde.
Ora 7.30 dimineaţa. Mercurul termometrelor arată
– 20° temperatura aerului. A început să ningă. Cu o
întârziere de 3 ore, cele 3 grupări ale Diviziei 1 Blindate
(care avea indicativul radio „SĂGEATA” au început atacul
general. La punctul de comandă al diviziei (aflat sub tirul
violent al aruncătoarelor grele inamice) prin eforturile
transmisioniştilor căpitanului Varia, statul major al diviziei
are asigurate legăturile radio cu toate grupările.
Gruparea tactică nr. 1 de izbire a început atacul
pe frontul de 7 km şi năvălind ca o săgeată asupra
inamicului, sub sprijinul focului de artilerie executat de
către Divizionul 2 Obuziere (comandat de căpitan Ioan
B. Ionescu) împrăştie un regiment de infanterie sovietic
cantonat de colhozul Winterlanger şi pe înălţimile din
apropiere. După aproximativ 2 ore în urma atacului, a
fost cucerit mamelonul cu cota 204,5, iar în continuare
până la miezul nopţii, Gruparea Blindată pune stăpânire
pe înălţimile dintre valea Zariza şi valea Zusca, ţintuind
în faţa ei Brigăzile 216 şi 219 de Tancuri şi Divizia 119
Infanterie - sovietice.
Divizia 1 Blindată română a ajuns la timp la locul
ordonat de către comandantul Corpului 48 Blindat german.
Dar, stupoare! Niciun tanc din Divizia 22 Blindată germană
nu se găsea aici. Generalul Gherghe nu ştia că Divizia
Blindată germană din Corpul 48 Blindat fiind copleşită de
superioritatea inamicului, nu numai că nu începuse atacul
pe direcţia ordonată, dar ducea lupte grele de apărare la
o depărtare de 20-25 km de divizia română şi nu a putut
ajunge la timpul şi locul stabilit de întâlnire. Divizia 1
Blindată a rămas izolată şi încercuită de forţele inamice
pătrunse în spaţiul gol, dintre ambele divizii.
În urma ordinului dat de colonelul Pastia,
Regimentul 1 Care de Luptă, sub cerul liber, în dispozitiv
„arici” împreună cu vânătorii din 4 Moto s-a consolidat
pe aliniamentul atins. Nu s-a restabilit legătura radio cu
Corpul 48 Blindat german.
În dimineaţa zilei de 20 noiembrie datorită
pătrunderii forţelor sovietice care au interceptat valea
Zariza şi au ocupat localităţile Wiasovscoe, Vernih
Cerenschi, Parelasovschi, trenurile de luptă ale unităţilor
care primiseră dispoziţia înainte de începerea atacului de a
rămâne pe loc în cantonamente, s-au găsit izolate de grosul
forţelor române. Ca atare aprovizionarea unităţilor diviziei
cu muniţie, hrană şi carburanţi nu a mai fost posibilă.
Unităţile combatante, puteau fi aprovizionate DOAR
ÎN URMA UNOR INIŢIATIVE PERSONALE
ALE COMANDANŢILOR acestor formaţii şi execuţii
îndrăzneţe şi riscante de pătrundere prin dispozitivele
unităţilor sovietice.
Pierderi suferite de către:
Regimenul 1 Care de Luptă
ofiţeri: morţi: 1 (lt. col. Virgil Runceanu); răniţi: 4
subofiţeri: morţi 1; răniţi 2
gradaţi: morţi 8
soldaţi: mort 1
„...4 care tip mijlocii şi 14 care Skoda R.2 – distruse în
luptă;
...5 care de luptă Skoda R.2 au fost pierdute din
cauză de pană de motor”11.
1 (47) 2010 document
 studii/documente

Regimentul 1 Artilerie Moto

„Morţi: 1 subofiţer (sergent major Mircea Petrică)
Răniţi: 2 ofiţeri (lt. col. Laurenţiu Hulubei şi maiorul Pe Frontul de Est -
Gh. Butnăreanu) 1943
Dispărut: un ostaş,
Consum muniţie : 725 proiectile de 100 mm şi 674
de 105 mm”12.
Gruparea tactică nr. 2 - Regimentul 3 Vânători Motorizat
Ofiţeri: morţi 6 (căpitanii Gh. Rotaru şi Iosif Vital,
lt. Gh. Brega, sublocotenenţii Gh. Tilea, Liviu Vişan şi
Gh. Frâncu).
Gruparea tactică nr. 3 - Grupul Specialităţi Moto
„... morţi: 2 ofiţeri, 1 subofiţer şi 34 ostaşi;
Răniţi: 3 ofiţeri, 3 subofiţeri, 55 ostaşi.
Dispăruţi: 1 ofiţer, 30 ostaşi.
S-au pierdut 10 autocamioane, 24 de motociclete, 4
tunuri anticar, 4 mitraliere şi 16 puşti mitraliere”13.
A doua zi de luptă 21 noiembrie 1942. Îngheţ
Temperatura aerului -20° . Vizibilitate până la
600-800 m
Regrupate la adăpostul întunericului în noaptea de
20 spre 21 noiembrie, în dimineaţa zilei de 21 noiembrie
1942, unităţile Diviziei 119 Infanterie precum şi Brigăzile
Blindate 216 şi 219 sovietice au trecut la atac cu scopul
vădit de a împiedica realizarea joncţiunii Diviziei Blindate
române cu cea germană, a o înfunda şi nimici în valea
Zarizei. În tot cursul acestei zile, unităţile Diviziei Blindate
au respins atacurile înverşunate date de cele 3 mari unităţi
sovietice.
Conturându-se pericolul de a fi aruncată în valea
mlăştinoasă a Zarizei şi de a fi capturată sau nimicită, la divizia, fără condiţii de adăpostire, sub cerul liber şi fără să
ora 14, Divizia 1 Blindată a primit ordin de la generalul
fi beneficiat de hrană caldă, aştepta ivirea zorilor zilei de
locotenent Heim „să străpungă cu toate forţele spre sud
spre Bolsaia Doncinsca pentru a face acolo legătura cu 22 noiembrie cu speranţa că, în a treia zi de la începerea
Divizia 22 Blindată germană”14. Misiunea primită de operaţiunilor, se va reuni cu tanchiştii germani.
divizie de a străpunge spre Doncinsca schimba complet Operaţia de repliere a diviziei din valea Zariza la
datele problemei, întrucât acum îi revenea diviziei vest de râul Cir.
generalului Radu Gherghe misiunea de a realiza joncţiunea „Marea vânătoare” sovietică pentru capturarea sau
cu tanchiştii colonelului Roth comandantul Diviziei 22 nimicirea Diviziei Blindate române
Blindate germane „FULGERUL”. Mijloacele de luptă ale În dimineaţa zilei de 22 noiembrie, a treia zi de
diviziei erau mult disproporţionate în raport cu misiunea
primită, tanchiştii care uşoare R.2 urmau să facă joncţiunea luptă, ceaţa începuse parţial să se risipească; mercurul
cu tanchiştii germani de pe tancurile mijlocii T.4! termometrelor înregistrau temperatura aerului de - 20°.
Din 21 noiembrie 1942, ora 14 când s-a primit În această dimineaţă, unităţi din Divizia 21 Cavalerie
ordinului Corpului 48 Blindat german începe faza de sovietică, comandată de generalul Borisov, (aparţinând
APĂRARE a diviziei prin acţiuni de repliere, cu scopul Corpului 8 Cavalerie), bine hrănite, odihnite şi
zădărnicirii intenţiilor comandantului sovietic de a o aprovizionate, întărite în tancuri, desăvârşiseră încercuirea
încercui şi captura (nimici). Diviziei 1 Blindate. Cavaleria stăpânea localitatea
Generalul Gherghe a hotărât: străpungerea cu orice Doncinschi şi înălţimile adiacente.
preţ spre Bolşoia Doncinsca. Colonelul adjutant Alexandru Situaţia, din punct de vedere operativ, a Diviziei
Pastia, comandantul Grupării tactice nr. 1, în timp ce se Blindate era deosebit de gravă. Pentru a treia zi consecutiv
deplasa cu maşina către zona periclitată flancgărzii mobile lupta singură, fără hrană, aprovizionări cu muniţie şi
a grupării (Compania a 5-a din Regimentul 4 Vânători carburanţi pe sfârşite, cu formaţiile trenurilor de luptă
Munte) a fost rănit moral (cota 193, 7-9 km vest Sircovschi). risipite, dispărute sau capturate, împotriva unui inamic
Conform ordinului prin radio al comandantului diviziei, care avea un raport de forţe de ¼. Unica soluţie care putea
colonelul Emilian Ionescu a preluat comanda grupării. fi adoptată era aceea de a relua mişcarea cu orice preţ spre
În noaptea de 21/ 22 noiembrie 1942, Divizia Bolşoia Doncinsca, pentru ca cel puţin în această zi să se
Blindată a executat un marş neînchipuit de greu, în stepa unească cu divizia germană.
îngheţată, lipsită de drumuri, pe ger şi viscol, temperatura Sub „ploaia de foc”executată de bateriile Regimentului
aerului fiind - 22°, prin văi viroage şi râpe greu accesibile 1 Artilerie Motorizat, care trag numai la vedere, tun lângă
unde stratul de zăpadă era mai gros datorită faptului că nu tun, tanchiştii şi vânătorii moto ai maiorului Teodor
erau expuse vântului. Ariergarda (Grupul de Specialităţi Cotuţuiu din Regimentul 4 Vânători Moto lovesc inamicul
Moto - n.n.) a fost tot timpul atacată de tancurile T.34, de prin foc de mitraliere şi de tunuri care provoacă pierderi
front şi pe ambele flancuri. La capătul unei nopţi agitate, şi derută inamicul. La acţiunea de atac asupra cavaleriei

document 2010 1 (47) 79

studii/documente
Carul de luptă R 35
modernizat în 1939
inamice de front, la iniţiativele personale ale căpitanilor
Ioan Marotinenu şi Petre Stoian (din Batalionul 1
Vânători Moto/ Regimentul 4 Vânători de Munte) au
executat direct din maşini o manevră pe la sud-est de satul
Doncinschi, de unde au declanşat atacul prin surprindere
asupra escadroanelor de cavalerie sovietice, care au suferit
pierderi şi s-au retras în debandadă. În vacarmul luptei,
cu fum de explozii, schije şi bucăţi de pământ, cu zăpadă
îngheţată aruncate în aer, comandantul Corpului 8
Cavalerie şi generalul Borisov comandantul Diviziei 21
Cavalerie sovietică au reuşit să scape cu fuga.
La ora 9.30 s-a raportat Corpului 48 Blindat că:
„MUREŞUL” (indicativul radio al diviziei pentru această
zi) a atacat cu succes spre sud. Au fost cucerite localitatea
Donşinschi şi înălţimile de la est. S-a cerut Corpului 28 să
precizeze situaţia Diviziei 22 germane. La acest mesaj nu
s-a răspuns. De aceea el a fost repetat la ora 11.20: „Rugăm
comunicaţi urgent situaţia Diviziei 22 germane”15. La cele
două cereri ale diviziei române, Corpul 48 Blindat nu a
transmis nici un răspuns.
Divizia a reluat mişcarea spre sud şi respingând toate
forţele inamice întâlnite a ajuns către ora 14.30, la 3 km
sud-vest de Bolşoia Doncinsca, pe înălţimea cu cota 178,9;
patrulele de recunoaştere trimise s-au înapoiat... raportând
că localitatea este ocupată de inamic.
Fără legătură (radio) de 3 zile cu generalul Petre
Dumitrescu, comandantul Armatei 3, neprimind niciun
răspuns din partea Corpului 48 la rapoartele repetate
adresate acestuia, fără să cunoască niciun fel de date cu
privire la situaţia operativă a Diviziei germane de Tancuri,
cu cantităţi din ce în ce mai mici de carburanţi şi muniţii,
fără hrană, unităţile diviziei complet epuizate au trecut
la sud de râul Kurtlak şi la căderea serii s-au regrupat
în perimetrul localităţilor Osserschi, Ossinovschi,
Klepovschi, la câţiva de kilometri de râul Cir. A trecut şi
cea de a treia zi şi joncţiunea cu tanchiştii colonelului Roth
nu s-a făcut. În această zi au fost pierdute 10 care de luptă.
Generalul Gherghe era extrem de abătut. Unităţile diviziei
erau istovite; principala forţă de şoc a Diviziei Blindate,
Regimentul 1 Care de Luptă suferise pierderi grele şi cu
mare dificultate mai era posibil să fie întrebuinţat în acţiuni
de luptă. Pentru menţinerea capacităţii operative a diviziei,
erau necesare aprovizionări urgente cu benzină şi muniţii.
În cazul în care Divizia Blindată nu primea sprijin pe cale
aerului de la Armata a 3-a, urma să ordone distrugerea
tehnicii de luptă înainte ca aceasta să cadă în mâinile
inamicului. În seara zilei de 22 noiembrie 1942, generalul
Gherghe, acest ofiţer calm dar extrem de hotărât, nu ştia
80
că şansa diviziei sale pentru a doua zi, 23 noiembrie, va
consta în „reuşita” căpitanului aviator Valentin Stănescu.
Trecuseră 3 zile de la declanşarea operaţiunilor şi
generalul Petre Dumitrescu, lipsit de orice informaţii,
nu ştia nimic despre M.U. române care luptau în
fâşia de apărare a Armatei a 3-a. Era îngrijorat şi de
soarta Diviziei Blindate române, în ceea ce priveşte
localizarea şi nevoile ei de aprovizionare. Din această
stare de mare încordare psihică, l-a scos tânărul aviator
Valentin Stănescu [absolvent al Şcolii de Război; şef al
Biroului 2 la Comandamentul Aero ataşat Armatei a
3-a; principala sa îndatorire era culegerea de informaţii
de la escadrilele aviaţiei de recunoaştere şi transmiterea
lor la Comandamentul Armatei a 3-a şi la Corpul Aerian
Român care avea comandamentul la Tacinskaia – n.n.].
Generalul Petre Dumitrescu a aprobat cererea din
proprie iniţiativă a căpitanului aviator Valentin Stănescu
de a pleca în căutarea M.U. române. Ofiţerul a îndeplinit
cu succes misiunea pentru care s-a oferit voluntar. În zborul
de întoarcere, deşi atacat de avioane sovietice, căpitanul
aviator Stănescu a descoperit într-o formaţiune de romb
uriaş, cu tunurile la mijloc şi tancurile pe margini, unităţile
Diviziei 1 Blindate române încremenite în stepa îngheţată
din lipsă de benzină. Generalul Dumitrescu a luat imediat
măsurile ce se impuneau pentru a doua zi....
23 noiembrie 1942. A patra zi de la declanşarea bătăliei.
Gerul muşcă cu furie. Temperatura aerului - 20°
Regrupată în raionul Novoriabuchin (Grupul de
Specialităţi), Osserschi ( Regimentul 3 Vânători Moto),
Ossinovschi (comandamentul diviziei şi Regimentele 1
Care de Luptă, 4 Vânători şi 1 Artilerie) divizia era în
dispozitiv de apărare circular, fără hrană şi aprovizionări
de primă necesitate pentru capacitatea operativă, lipsită
complet de carburanţi şi cu foarte puţină muniţie de
artilerie. Începând cu ora 9 dimineaţa, ceaţa existentă
de patru zile a început să se destrame. În jurul orei 12,
în apropierea poziţiilor artileriştilor colonelului Mihail,
comandantul Regimentului Artilerie Moto, a aterizat un
avion de observare, iar pilotul român, locotenentul aviator
Tanasă T. Mancu [originar din Ungureni, jud. Tecuci;
făcea parte din Flotila 2 Aviaţie Informaţie, Escadrila
13. Condiţiile în care a zburat de pe aerodromul de la
Morozovscaia au fost vitrege, pe o ceaţă deasă şi un
plafon de cca. 10-15 m. Ajuns în dreptul zonei în care
era divizia, pe care o avea marcată pe hartă, a identificat
uşor tancurile după stemele româneşti care erau vopsite pe
turle. Iniţial a tras o rachetă albastră cu 5 stele, semnul de
identificare stabilit ca fiind avion amic. Apoi a aterizat.-
n.n.], a adus un suflu de îmbărbătare, aducând vestea că a
fost identificată zona în care se află Divizia şi că s-au luat
măsuri pentru aprovizionarea ei cât se poate de repede,
pe calea aerului, cu muniţie, carburanţi şi hrană. A cerut
să se treacă repede la amenajarea locului de aterizare a
avioanelor de transport.
La Regimentul 1 Care de Luptă, „4 avioane de
transport «Junkers - 52» au adus 4.000 litri de benzină
şi 4.000 kg alimente. Până în seara zilei s-au mai făcut
două transporturi aero, continuând cu acest transport au
fost evacuaţi ofiţerii morţi: colonelul Alexandru Pastia,
locotenent colonelul Virgil Runceanu, căpitanul Victor
Stroescu şi răniţii: căpitanul Petre Naghel, sublocotenentul
Ilie şi 90 de oameni de trupă”16. În tot cursul zilei de 24
noiembrie 1942, avioanele de transport au continuat
aprovizionarea unităţilor blindate cu benzină, muniţie
1 (47) 2010 document

şi alimente; la înapoierea către bazele lor, avioanele au
evacuat răniţii, bolnavii şi degeraţii în urma luptelor
de la 20 la 24 noiembrie. Divizia Blindată trăia, nu era
„terminată”. La aceasta au contribuit în ordine, căpitanul
aviator Valentin Stănescu, generalul Petre Dumitrescu,
locotenentul aviator Tănasă T. Mancu şi bravii aviatori
din Escadrila 108 Transport Greu comandată de curajosul
căpitan comandor av. Constantin Abeles. Transmisioniştii
căpitanului Varia au reuşit să restabilească legătura radio
cu Armata a 3-a.
Luptele din 24 noiembrie 1942.
Străpungerea celei de a doua încercuiri
În 24 noiembrie 1942 timpul era cu zăpadă şi ger.
Vizibilitatea bună, mercurul termometrelor înregistra -
25°. Cu gând de revanşă şi de a face uitată umilinţa trăită
în urmă cu 36 de ore de ostaşii Diviziei 21 Cavalerie
Doncinschi, în jurul orei 6 dimineaţa, unităţi din Divizia
58 Cavalerie rusă împreună cu o coloană motorizată, au
trecut râul Cir, s-au îndreptat şi apoi au atacat unităţile
Diviziei Blindate române în două direcţii. Mii de călăreţi
atacau vijelios din toate direcţiile. Generalul Gherghe
a cerut intervenţia grabnică a aviaţiei. Curând cerul
din zona de acţiune a fost împânzit timp de o oră de
escadrile de avioane germane de bombardament în picaj
„Stukas”. Bombele cădeau cu precizie asupra atacatorilor;
au fost împrăştiate coloanele de luptă inamic şi distrus
materialul de artilerie şi aruncătoare, punându-l pe inamic
în imposibilitate să continue atacurile. La cumplitul val
de foc al bombelor de aviaţie pogorâte din văzduh, s-au
adăugat tragerile terestre prin ochire directă ale tunurilor
şi mitralierelor de pe tancuri.
Cu toată rezistenţa curajoasă opusă atacurilor în
valuri ale cavaleriei ruse, cu tot spiritul de abnegaţie din
partea ostaşilor, subofiţerilor şi ofiţerilor, situaţia operativă
a Diviziei Blindate continuă să fie critică. Dinspre est,
inamicul continua să preseze puternic dispozitivul care
era încercuit, iar către vest drumurile erau interceptate de
inamic. Generalul Gherghe a hotărât ca în noaptea de 24/25
noiembrie 1942 să descleşteze resturile diviziei şi să treacă cu
aceasta la vest de râul Cir - în avangardă, un eşalon de care de
luptă, iar în ariergardă Regimentul 4 Vânători Moto. Marşul
s-a executat în tot cursul nopţi de 24/25 noiembrie fără
contactul cu inamicul. Divizia a trecut râul Cir, la ora 4.30, pe
la Gusinca, iar la ora 10 (era 25 noiembrie) s-a regrupat zona
Solotvschi, Mihailovca. În tot cursul acestei zile, unităţile
diviziei au staţionat în localităţile susmenţionate unde s-au
aprovizionat cu muniţie, carburanţi şi hrană şi au evacuat
răniţii şi degeraţii. Aprovizionarea a început după amiază şi
s-a terminat către ora 20.00. Primindu-se ordin ca „...Divizia
Blindată română să facă legătura cu Divizia germană,
atacând dinspre nord-vest spre Cernişevscaia, nimicind
inamicul de pe râul Cir”17, marşul Diviziei Blindate
române spre Cernişevscaia a început la 26 noiembrie.
Comandantul avangărzii: colonelul Otto Benedict,
comandantul Grupului de Specialităţi Moto. În vârful
avangărzii: motocicliştii căpitanului Gheorghe Manolescu.
Avangarda era urmată îndeaproape de un detaşament
blindat în care se găseau plutoanele sublocotenenţilor
Alexandru Velican, Gheorghe Budu, Virgil Petrescu şi
Ştefan Stoenescu, cu tancurile mijlocii comandate printre
alţii de sergenţii majori Atanasie Manolescu, Ştefan
Răducu, Matei A. Dobra. Cu ultimele forţe ÎNAINTE
spre Cernişevscaia, în ajutorul camarazilor germani....
document 2010 1 (47)
studii/documente
În sfârşit, după 6 zile şi nopţi „vânătoarea” ia
sfârşit. Camarazii români şi germani dau mâna la....
Cernişevscaia!
26 noiembrie 1942; temperatura aerului - 20°.
Precedată de avangardă, Divizia Blindată, cu ultimele
forţe, cu capacitatea combativă micşorată, s-a pus în marş
către Cernişevscaia, unde trebuia să facă legătura cu divizia
de tancuri germană.
Uzbeci, kirghizi şi turcmeni, încălţaţi cu bocanci
de iarnă „made in U.S.A.” din Regimentele 11 şi 66
Infanterie sovietice, atacă flancul drept descoperit al
Regimentului 4 Vânători Motorizat (din organica Diviziei
1 Blindate), în scopul de a învălui pe la sud de Divizia
22 Blindată germană izolată în Cernişevscaia. Sprijinită
de tot armamentul greu al Batalionului 2 Vânători Moto,
Compania 7 Vânători a oprit atacul inamicului. Moare, în
fruntea companiei, cu puşca mitralieră în mână, căpitanul
Vintilă V. Racoveanu [fiul colonelului de cavalerie Vintilă
Racoveanu care, la rândul său s-a comportat strălucit cu
unitatea sa, în timpul operaţiunilor militare din Primul
Război Mondial. Atât tatăl cât şi fiul au aparţinut aceste
sublime arme, considerată „prinţesa” câmpului de luptă -
n.n.] comandantul ei.
La ora 15.00 motocicliştii căpitanului Manolescu se
întâlnesc cu autoblindatele comandamentului Corpului
48 german, iar câteva minute mai târziu, colonelul Otto
Benedict, comandantul Grupului Specialităţi Moto se
găsea în faţa generalului locotenent Ferdinand Hei. Acesta,
cere ofiţerului român să îndrepte unitatea sa cât mai repede
spre Cernişevscaia, unde facă legătura cu divizia germană.
Prompt, colonelul Benedict cere maiorului Victor Burchi
să îndrepte detaşamentul blindat către Cernişevscaia..
În înaintarea lor, carele de luptă au distrus 4 tunuri
antitanc, aproximativ 10-12 arme anticar, numeroase
branduri şi armament automat şi, la aproximativ 3 km
sud de localitate, s-au oprit întrucât două care de luptă ale
sergenţilor Atanasie Manolescu şi Matei A. Dobra au fost
luate de căpitanul german Mielenhause din Divizia 22
Blindată. Acesta împreună cu căpitanul Florea Pârvănescu,
la comanda unui detaşament, s-a îndreptat spre localitatea
Warlamuff unde au despresurat un grup de grenadieri
germani încercuiţi aici de ruşi.
În seara zilei de 26 noiembrie, unităţile Diviziei
Blindate române se găseau la sud vest de râul Cir şi erau
alături de tanchiştii germani ai Diviziei 22 Blindate
„Fulgerul” cu flancul stâng pe localitatea Cernişevscaia.
Aici, după 6 zile şi nopţi de lupte sângeroase, şi-au dat
mâna, camarazii români şi germani; vânătoarea sovietică
Pictura - tancuri în dispozitiv 1943
81
studii/documente
Fabrica Malaxa 1941
care a urmărit capturarea sau nimicirea Diviziei 1 Blindate
sub comanda generalului de infanterie Radu Gherghe
s-a sfârşit cu un eşec umilitor. Orăşelul Cernişevscaia -
important nod rutier de comunicaţii este înconjurat din
toate părţile de înălţimi domoale ale căror creste ofereau
importante puncte de observare, de conducere a focului
şi desfăşurarea forţelor pentru atac. Aceste înălţimi erau
ocupate de trupe sovietice care aveau posibilitatea să
lovească cu foc din toate părţile Divizia germană de Tancuri.
Dacă nu stăpâneau crestele de la sud de Cernişevscaia,
germanii s-ar fi găsit în mare pericol fiind ameninţaţi de
a fi închişi într-un cerc, fără libertate de mişcare. Numai
un atac din partea Diviziei Blindate române care să
cucerească şi să păstreze cu orice preţ înălţimile de la sud-
est Cernişevscaia făcea posibilă eliminarea acestui pericol.
La rândul lor, sovieticii trebuiau să atace rapid pentru a
zădărnici ocuparea înălţimilor de către români, a cotelor
133, 2, 125,7 şi 132,0.
În dimineaţa zilei de 27 noiembrie, Regimentele
11 şi 66 Infanterie, un regiment de cavalerie întărite cu
tancuri şi artilerie pe viscol, ger puternic (temperatura
aerului - 25°) şi o vizibilitate redusă, sovieticii au trecut
la atac. Încleştarea a fost deosebit de sângeroasă. A durat
până seara când noaptea a pus capăt luptelor. Unităţile
Diviziei Blindate române nu au putut fi clintite din
poziţiile ocupate.
La atac cu ultimele forţe
La 29 noiembrie 1942, unităţile diviziei cu efectivele
împuţinate şi-au strâns rândurile şi au trecut din nou la
atac. Scopul acţiunilor ofensive, care trebuiau duse pe o
adâncime de 5-7 km era cucerirea şi stăpânirea înălţimilor
situate la 3 km sud-est Cernişvscaia. Unităţile române cu
o capacitate combativă extrem de redusă (50% valoarea
operativă) au fost întărite cu subunităţile germane de
artilerie de însoţire.
La ora 9, Regimentul 3 Vânători Motorizat cu 6 care
de luptă mijlocii ale căpitanului Florea Pârvulescu, cu 4
tunuri antitanc greu de 75 mm, la care s-au adăugat şi 3
piese a.a. calibrul 88 mm, sub comanda căpitanului german
Millenhause, a început atacul pentru cucerirea înălţimii cu
cota 132,0. Dispozitivul inamicului a fost sfărâmat cu focul
armamentului de la bordul carelor de luptă mijlocii din
plutoanele comandate de sublocotenenţii Gheorghe Budu
şi Virgil Petrescu, care prin atacul impetuos al tancurilor, au
nimicit prin foc şi strivire cu şenila, armamentul automat
şi aruncătoarele inamice aflate pe direcţiile de înaintare.
Cu unităţile greu încercate, epuizate fizic şi slab hrănite,
82
cu efectivele reduse, cu mult personal degerat, Divizia 1
Blindată stăpâneşte ferm înălţimile din sectorul Cir de la
sud-est Cernişevscaia.
De la 27 noiembrie 1942 generalul colonel von
Weichs comandantul Grupului de Armate „B” a
încredinţat Corpului 48 Blindat o altă misiune. Divizia
22 Blindată germană a fost încadrată operativ în Corpul
2 Armată român comandat de generalul Nicolae
Dăscălescu. Tot aici va fi încadrată la 3 decembrie 1942
şi Divizia 1 Blindată română. Generalul Heim [Ulterior,
din dispoziţia lui Hitler, generalul Ferdinand Heim a fost
găsit vinovat pentru incapacitatea de a riposta atacurilor
sovietice şi îndepărtat din Wermacht; vezi Adrian Pandea,
Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Românii la Stalingrad,
Bucureşti, Editura Militară, 1992, p. 346] a întocmit şi
înaintat superiorilor săi o sinteză cu privire la acţiunile
operative ale Corpului 48 de la declanşarea operaţiunilor
din 19 noiembrie. În această sinteză, „comportarea Diviziei
Blindate române a fost trecută sub tăcere”18!
La 3 decembrie 1942, Divizia 1 Blindată a ieşit
din compunerea Corpului 48 Blindat german şi a intrat
în subordinele Corpului 2 Armată român comandat de
generalul Nicolae Dăscălescu.
Între 3 şi 31 decembrie 1942, acţiunile operative ale
Diviziei 1 Blindate s-au desfăşurat în cadrul Corpului 2
Armată. Rezistenţa Diviziei Blindate pe râul Cir, la sud
de Cernişevscaia, a fost neclintită de la 26 noiembrie la 23
decembrie 1942.
Drama de la Skobelev
În 22 decembrie 1942 colonelul Vasile Mihail,
comandantul Regimentului 1 Artilerie Moto a primit
ordin din partea generalului Gherghe ca să organizeze
cu divizionul comandat de căpitanul Maftei Ion (cu
două baterii reduse, reorganizate) împreună cu vânătorii
maiorului Teodor Cotuţui şi cu Batalionul 3 Ciclişti din
Regimentul 360 Grenadieri german, apărarea nodului de
comunicaţii de la localitatea Pokrovschi.
Abia a ajuns colonelul Mihail în zona observatoarelor
situate la înălţimea de la nord Pokrovschi când bateriile au
deschis focul în sprijinul vânătorilor români şi batalionului
de ciclişti german, atacaţi de tancurile ruseşti.
Artileriştii colonelului Mihail au sprijinit cu foc intens
retragerea celor două batalioane spre Skobelev. Deoarece
batalionul de ciclişti, sub presiunea blindatelor ruseşti, s-a
retras în dezordine, divizionul căpitanului Maftei a rămas
singur, fără niciun element de acoperire în faţa tancurilor
ruseşti. Divizionul s-a încolonat şi s-a pun în mişcare spre
Morovzovscaia, coada coloanei a fost surprinsă de tancurile
ruseşti; acestea au distrus prin foc de tun şi călcare cu şenila,
toate tunurile, obuzierele şi maşinile. Generalul Dăscălescu
a dat ordin de retragere. În dimineaţa zilei de 24 decembrie,
colonelul Mihail s-a îndreptat din nou spre Skobelev pentru
a recupera din materialul de artilerie pierdut. La ieşirea din
satul Semionovsca, un tanc rusesc şi câţiva partizani au
deschis focul prin surprindere, distrugând 5 maşini şi un tun
anticar. Căpiatul Dumitru Prisecaru a fost ucis, iar colonelul
Vasile Mihail, căpitanul Ion Ciobanu şi sublocotenentul
Salustiu Sigartău grav răniţi. Căpitanul Maftei a urcat
răniţii şi morţii în maşini şi a revenit în dispozitivul
regimentului... Retragerea de la râul Cir începută în noaptea
de 23/24 decembrie pentru a ieşi a treia oară din încercuirea
inamicului a fost un mare succes. Pe gerul năprasnic din 25
şi 26 decembrie 1942, la Solotovschi, a fost sfărâmat atacul
Diviziei 22 Moto siberiene.
1 (47) 2010 document

Crăciun la Cotul Donului
„...Către ora 11, generalul comandant al diviziei s-a
deplasat în prima linie, la fiecare unitate, transmiţând
tradiţionalele urări de Sfintele Sărbători...” .
Jurnalul de operaţii al Regimentului 4 Vânători
Moto consemnează: „...Dimineaţa primei zile de Crăciun.
Suntem fără alimente; oamenii îngheţaţi după o noapte
petrecută în luptă cu frigul şi cu drumul greu. Benzină
avem doar pentru o etapă de marş. La lumina palidă a
câtorva lumânări prinse pe o creangă de brad, ne-am
amintit că suntem în prima zi a Crăciunului Sfânt şi o clipă,
ne-am întors gândul spre înapoi spre ţară, la obiceiurile
noastre creştineşti” . Întrucât Divizia 1 Blindată nu mai
era capabilă să îndeplinească nici cea mai neînsemnată
misiune de apărare, Marele Cartier General a hotărât
scoaterea ei de pe zona de operaţii şi aducerea în ţară. La
31 decembrie 1942, cu Regimentul 4 Vânători Moto în
frunte, Divizia 1 Blindată a început marşul de reîntoarcere
acasă. Regimentul 1 Care de Luptă a sosit la Târgovişte, la
29 martie 1943, la ora 5,17 dimineaţa.
Unităţile Diviziei Blindate
Regimentul 3 Vânători Moto
Comandant: colonel Nistor Constantin
Regimentul a avut o acţiune glorioasă şi o dârzenie
neclintită în toate luptele din iarna anului 1942/ 1943 de la
Cotul Donului. „...Timp de 42 de zile, de la 19 noiembrie
la 31 decembrie 1942, Regimentul 3 Vânători Moto nu a
ştiut ce este odihna, căldura şi adăpostul; a stat neclintit
la datorie în viscol, zăpadă şi ger, menţionează generalul
Gherghe în ORDINUL DE ZI PE DIVIZIE nr. 82/
11.03.1943” .
Fapte de arme:
„...Plutonul comandat de locotenentul (r) Vladimir
Moraru din Compania a 3-a, la Oserschi, pe râul Cir, în
zilele de 23 şi 24 noiembrie a REZISTAT TIMP DE
24 DE ORE atacurilor repetate date de inamic cu forţe
superioare. În 29 noiembrie 1942, ofiţerul cu plutonul său
a pătruns adânc în liniile inamice, în urma cărui fapt a fost
încercuit. Atacat de inamic, a rezistat 3 ore, până a fost
despresurat” . Pe zăpadă şi ger aspru, flămânzi şi extenuaţi,
sub focul inamicului, au înscris pagini de epopee în Cartea
de Aur a regimentului: sergenţii: Dumitru Gherasim,
Ioan Mureşanu, Eremia Ursan, Sava Rus, plutonier Ioniţă
Iovan; sublocotenenţii: Iuliu Vişan, Grigore Tilea, Dumitru
Crăciun, Gh. Frâncu; locotenenţii: Gh. Ionescu, Eugen
Mardaloescu, Gh. Brega şi Ioan Gh. Gheorghe; căpitanii:
Gh. Rotaru, Iosif Vital, Tiberiu Stoianovici, A. A. Vâlcea,
Filip Gospodaru, Anghel Dragostin, Ştefan Rădescu; maior
Gh. Şerban şi locotenent colonel Virgil Rusu.
Au asigurat zile şi nopţi la rând mişcarea regimentului
prin teren accidentat: sublocotenent tehnic Florea
Tănăsescu, plutonier tehnic Maria Enache, sergenţii
majori Alescu Tansan, Ioan Manolache, Ioan Burtea, Gh.
Brânzan, Alexandru Simionescu, Petre Şerban, Nicolae
Niţă, Ioan Grozăvescu, Ioan Otavă, Andrei Gurgui,
submaiştrii civili Teianu Neagu, Naghi Stavri şi Alexandru
Dumitrescu.
Regimentul 4 Vânători Moto
Comandant: locotenent colonel din cavalerie Gh. Z.
Popescu. A intrat direct în focul luptelor de la Cotul Donului
la 20 noiembrie 1942, când a trecut valea mocirloasă Zariza
şi împreună cu tancurile au nimicit inamicul de la colhozul
Winterlager şi a cucerit mamelonul cu cota 204,5. În
document 2010 1 (47)
studii/documente
22.11.42 a întâlnit pe direcţia de mişcare, la Donşinschi,
Divizia 21 Cavalerie din Corpul 8 Cavalerie sovietic pe
care atacat-o direct din maşini şi a împrăştiat-o fulgerător.
Între 2 noiembrie şi 20 decembrie, cu efective reduse în
urma pierderilor suferite, a menţinut neclintit sectorul de
apărare de pe râul Cir, la sud de Cernişevscaia.
Fapte de arme:
Soldatul Vasile Oţel (ctg.1941) în atacul pentru
respingerea inamicului pătruns în satul Sircovschi să
scoată din luptă punctul de comandă al diviziei „...cu
echipa sa de la puşca mitralieră a curăţat prin foc două case
din care inamicul executa foc automat în flancul şi spatele
companiei sale, nimicind din aceste case 9 soldaţi inamici.
Îşi continuă înaintarea cu echipa; a descoperit un pluton
inamic pe care l-a nimicit cu focul puştii mitraliere.”
„...Sergentul Nicolae I. Mihalcea (ctg.1940) a atacat
în fruntea grupei sale o poziţie inamică unde se găseau
9 tunuri anticar şi 5 căruţe cu muniţii, capturând totul.
Continuă lupta, capturează 10 prizonieri şi a salvat de la
moarte, chiar în momentul execuţiei, un sublocotenent
şi 5 ostaşi români de la Cartierul Diviziei 14 Infanterie,
luaţi prizonieri de sovietici” . Cu iubirea de ţară şi credinţă
în Dumnezeu, au dovedit un eroism incredibil, au luptat
cu bravură şi dispreţ total faţă de moarte, soldaţii: Vasile
Oţel, Emilian Pârvan, Constantin Popescu; fruntaşii:
Nicolae Iancu, Ştefan I. Rădulescu, Radu Constantin;
caporalii: Gh. Bâlbă, Ştefan Mitocaru; sergenţii: Nicolae
Mihalcea, Vasile Iftode, Florea Angheloiu; sergenţii
t.r. Florea Pătrunjeanu şi Iordache Sfârleză; sergenţii
majori: Vasile Aniculăesei, Gh. Ionescu, Marin Radu,
Constantin Miu; plutonier Aurel Voicu; sublocotenenţii:
Teodor Văzdăuţeanu, Cristu Fulga, anton Grigăruţă,
Zaharia Dionisie; sublocotenenţii medici Laureţiu Voicu
şi Constantin Nuţuless; sublocotenenţii (r) Victor Pop,
Alexandu Homotescu, Petre Nucuţă, Ion Armenu, Ion
Popescu; locotenenţii: Gh. Mărăşescu, Vasile Manoloiu,
Octavian Talea, Petru Anastasiu, Florea Pierdevară;
căpitanii: Graţian Opriş, Ioan Marotinenu, Dumitru
Pruncu, Petre Stoian, Alexe Georgescu, Vintilă Racovean;
maiorii: Nicolae Iliescu, Teodor Cotuţui; locotenent
colonel Ioan T. Ionescu
Regimentul a fost citat pe DIVIZIE prin O.Z.
nr. 83/11.03.1943.
Regimentul 1 Artilerie Motorizat
Comandant: colonel artilerie Vasile Mihail
Fapte de arme:
De câtă măiestrie artileristică, de câtă pricepere,
Generalul Constantin Pantazi în inspecţie
pe front - 08.08.1942
83
studii/documente
Kerci 1943
spirit de sacrificiu, bravură legendară şi artă militară au dat
dovadă comandanţii Divizionului 3 Tunuri Grele (maiorul
Constantin Durican), Bateriei 8 (căpitanul Ion Maftei),
artileriştii colonelului Vasile Mihail (la vest de Skobelev)
care au sprijinit luptele ariergărzilor Diviziei Blindate.
Din regiment au căzut la datorie: căpitanii Dumitru
Prisecar şi Antoniu Viorel; locotenenţii Păiuş Mircea,
Brâzan Vasile, Ionescu Florea; sublocotenenţii: Vasilescu
Stabu, Ceauşelu, Strănchescu, Gheorghieţ Bitea, Popescu
Mircea, Pietrăreanu Emil, Bereşteanu Gh.; sublocotenentul
mecanic Stâncic Constantin; sublocotenenţii (r) Ciplea
Vasile, Danciu Traian, Ceapă Nicolae, Chireanu Teodor;
subofiţerii tehnici Ion Ciornei, Tibulcă Dumitru, segentul
major Constantin Gavrilă; sergenţii Ion Vasile, Gherasim,
Dudău, sergentul t.r. Dumitru Tapu.
ÎN MEMORIAM
„...În inima mea va rămâne neştearsă, toată viaţa
mea, amintirea Divizionului 1 din Regimentul 1 Artilerie
Motorizat, care a intrat cel dintâi în luptă la 23 septembrie
1942 în sectorul Diviziei 1 Cavalerie şi care a CĂZUT
EROIC LA STALINGRAD” .
„...Regimentul a revenit în Bucureşti, în ziua
de duminică 28 martie 1943, în cazarmă, la ora 9.00
dimineaţa. S-a scurs abia o oră şi la ora 10, generalul
Radu Gherghe s-a găsit în mijlocul unităţii sosite de pe
front, aducând mulţumiri verbale pentru faptele de arme
şi vitejie săvârşite de regiment pe timpul operaţiunilor din
campania anului 1942” .
Regimentul 1 Care de Luptă
Comandant: colonel Ionescu Emilian
Fapte de arme:
În iarna anului 1942, pe gerul năpraznic al stepei
îngheţate, în încleştarea pe viaţă şi pe moarte cu valurile de
cavalerie şi de tancuri mijlocii T. 34 - 76, voinţa şi puterea
de luptă a echipajelor tancurilor uşoare „Skoda R.2” au fost
de nezdruncinat în îndeplinirea misiunilor de sacrificiu
pentru ruperea încercuirilor inamicului, după cum reiese
şi din următoarele emoţionante exemple:
„...La Ossinovschi compania căpitanului Pârvănescu,
timp de 7 ore, a supravegheat continuu şi a distrus prin
foc de mitralieră şi tun, valurile de călăreţi care şarjau satul
şi care încercau să infiltreze în spatele Regimentului 3
Vânători Moto” .
„...La 24 noiembrie Plutonul Care de Luptă mijlocii
T.4, comandat de sublocotenentul Alexandru Velican,
contribuie cu focul armamentului său condus magistral,
la apărarea localităţii Ossinovschi şi la distrugerea unui
84
formidabil atac al cavaleriei bolşevice. Ofiţerul a dat dovadă
de foarte mult curaj, pricepere avânt şi dibăcie. Este unul
din cei mai bravi ofiţeri ai regimentului” .
„...Sublocotenentul Virgil Gh. Petrescu, comandant
de pluton de care mijlocii, a luat parte la toate acţiunile
companiei sale. În ziua de 28 noiembrie 1942 a atacat şi
cucerit cota 132 de la sud est Cernişevscaia în sprijinul
Regimentului 3 Vânători Moto. A acţionat cu multă
repeziciune şi pricepere uşurând mult lupta infanteriei: în
toate acţiunile ofiţerul a dat dovadă de foarte mult curaj,
pricepere şi îndrăzneală” .
„...Fruntaşul David Mihai (din comuna Moţăieni,
Dâmboviţa, ctg. 1941) mecanic conductor pe tanc mijlociu
T.3, la 23 noiembrie 1942, rămâne în pană, iese afară din
car şi sub focul inamicului îşi deplasează carul. La 24
noiembrie a descoperit 4 care R.2 împotmolite într-o
mlaştină, în pană, în pericol de a fi capturate sau distruse
de inamic. Le-a remorcat şi le-a scos din mlaştină. După
ce a stat timp de 8 zile neîntrerupte pe poziţie cu carul său,
a refuzat să fie schimbat cu un alt conductor, sub motivul
CĂ NU POATE ÎNCREDINŢA CARUL ORIŞICUI”
[minunat exemplu de dragoste faţă de arma tancuri şi
regiment - n.n.].
„...Sergentul Dinu Alexandru (din Dinu, Târgovişte)
din Compania a 6 „Skoda R.2”, artelnic la aprovizionare
[veselarul companiei - n.n.], în timp ce transporta alimente
pentru unitate, a găsit un car de luptă pe câmp, în pană,
al cărui conductor fusese rănit. Fără a aştepta îndemnul
nimănui, fiind instruit conductor, a reuşit să depaneze
carul şi să-l aducă în cantonament la Cernişevscaia, sub
focul inamicului, dovedind curaj deosebit” .
Pentru eroism exemplar şi bravură dovedite pe timpul
luptelor, au fost decoraţi cu „VIRTUTEA MILITARĂ”
cl. I-a sergenţii majori Axente V. Gh. Atanasie Manolescu,
Ştefan N. Răducu, Matei A. Dobra, Ion M. Dogaru,
sergentul Vasile C. Grigore şi caporalul Vasile Fănuţ.
Au căzut la datorie: locotenent colonelul Virgil
Runceanu, căpitanii: Nicolae Apostol, Victor Stroescu,
Ioan Drăghicescu, sublocotenentul (r) Gheorghe V.
Roman, plutonierul Nicolae Bărăgău, sergenţii majori:
Constantin N. Vălenu, Stelian I. Ionescu, sergenţii Ion
Radu, Ioan I. Stoenescu, Ilie Tutulescu, Nicolae Dandu,
caporalii: Ioan Dumitrescu, Florea N. Bâră, Ion Vasilescu,
Vasile Tănase, Constantin Popescu, fruntaşii: Fănică
Popescu; Ion I. Keler, Traina Moise, Nicolae Ungureanu,
soldaţii: Nicolae Grigoresu şi Andrei Butnaru.
Pierderile în carele de luptă ale Regimentului 1 au
fost: „....75 care de luptă R.2 dintre care 27 distruse în
lupte, 27 pierdute din cauză de pană de motor, iar 21 din
cauză de pană de benzină. Care de luptă mijlocii T.3-5
dintre care 3 distruse în lupte, iar două pierdute din cauză
de pană de motor. Care de luptă mijlocii T.4 -7 dintre care
două distruse în lupte, iar 5 din cauză de pană de motor” .
Grupul de Specialităţi Moto
Comandant: colonel Benedict Otto
A inclus: Grupul de Cercetare ( 4 companii)
Batalionul Tunuri Anticar ( 4 companii)
Compania Antiaeriană şi Trenul Grupului
Fapte de arme:
Misiunea principală a Grupului de Specialităţi Moto
a fost asigurarea flancurilor şi spatelui diviziei blindate. Au
comis acte de eroism ieşite din comun prin iniţiative, curaj
extrem şi exemple personale SALVATOARE căpitanii:
Gh. Manolescu, Petre Zănescu şi Dumitru Picioroga,
1 (47) 2010 document
 studii/documente

sublocotenenţii: Mircea Ralea, Ştefan Ţarălungă, Nicolae

Soare, Ioan Păcală, Constantin Zapan şi sublocotenentul
(r) Gh. Stângaciu.
La Cotul Donului „...Batalionul Antitanc, comandat
de maiorul Alexandriu Dumitrescu, a distrus în cursul
acţiunilor de luptă, dintre 20-26 noiembrie, 45 de care
inamice” . Compania 1-a Antitanc (comandant cpt.
Alexandru Giurgiu) în ziua de 22 noiembrie, în ariergarda
Diviziei Blindate a ajuns în satul Doncinscaia. Aici „...
compania a fost atacată pe uliţele satului de 8 care sovietice
pe care le-au traversat de câteva ori. Cum rezultatele Tancul Renault R2 1941-1942
obţinute de la tunurile cal. 47 mm [din dotarea companiei
n.n.] au fost slabe, proiectilele nu au pătruns blindajul la sosirea în această zonă a unităţilor diviziei. După
carelor, sergenţii Iovănel, Mihăilescu şi Ion Zazaria şi două zile, în urma gravelor răni primite, bravul căpitan
fruntaşul Ambrozie Marta s-au urcat pe carele inamice cu Gheorghe Gh. Dorângă se stinge din viaţă cu zâmbetul pe
buze şi cu gândul la pionierii săi” . Ofiţerul a fost citat prin
sticle de benzină, incendiind 3 care” . ORDINUL DE ZI nr. 83 pe Divizia 1 Blindată. În ziua
Pe gerul năprasnic al stepei îngheţate, în noapte, de 30 martie 1943, Batalionul 1 Geniu Moto a revenit în
într-o situaţie confuză şi de derută, în pericol de a fi garnizoana de reşedinţă Piteşti.
capturat de călăreţii sau tancurile sovietice sergentul major
Niţă Ştefan (originar din comuna Surdila, judeţul Brăila), PREOŢII MILITARI din unităţile şi comandamentul
manifestând spirit de iniţiativă, voinţă şi mult curaj, găseşte Diviziei Blindate au sfinţit troiţe ridicate de unităţi, au
depozitul volant al M.U: încarcă maşina cu muniţii şi se efectuat ceremonialul religios la înmormântarea ostaşilor
prezintă la timp la unitate spre satisfacţia comandanţilor căzuţi la datorie şi până la începere luptelor „...au botezat
săi, căpitanul Mircea Rotaru şi colonelul Otto Benedict. copii locuitorilor din satele cazacilor de pe Don, situate în
Unitatea sa „trăieşte” şi poate continua lupta... fâşia de acţiune a Diviziei Blindate”.

Morţi Răniţi Dispăruţi Degeraţi Bolnavi evacuaţi Pierderi totale

Subofiţeri

Subofiţeri

Subofiţeri

Subofiţeri

Subofiţeri

Subofiţeri
Perioada
Ofiţeri

Ofiţeri

Ofiţeri

Ofiţeri

Ofiţeri

Ofiţeri
Trupă

Trupă

Trupă

Trupă

Trupă

Trupă
19-31 august 1942 - - - - - - - - - - - - 1 - 5 1 - 5

1-30 septembrie - - 1 - 2 5 - - 4 - - - 2 1 33 2 3 43

1-30 octombrie 1942 - - 4 2 - 14 - - - - - - 2 4 81 4 4 99

1-30 noiembrie 1942 26 14 401 48 24 835 13 19 812 15 18 125 - 4 50 102 79 3356

1-31 decembrie 1942 5 3 62 16 6 312 - - 123 6 4 691 1 2 9 28 15 1197

1-31 ianuarie 1943 - - 2 - - 5 19 19 481 23 27 912 12 8 174 54 54 1574

1-28 februarie 1943 1 - 2 - - 4 - - - - - - - 2 29 1 2 35

Total general 32 17 472 66 32 1175 32 38 1420 44 49 2861 18 21 381 192 157 6309

Întocmit de maior Stoenescu Dumitru – şeful biroului 1 şi căpitan Bănescu Nicolae – ajutor şef birou

Batalionul 1 Geniu Moto

Comandant: locotenent - colonelul Bădiceanu
Fapte de arme:
Admirabil spirit de sacrificiu şi sublime fapte de
arme au săvârşit în încleştările sângeroase cu inamicul,
pionierii căpitanilor Popa şi Gh. Dorângă, comandanţii
Companiilor 1 şi 2 Pionieri Moto, locotenent Bădescu,
sublocotenentul (r) Iuliu Rădulescu.
„...Căpitanul Gh. Dorângă, comandantul Companiei
2 Pionieri Moto, cu toate că a fost grav rănit pentru a doua
oară de schijele unui proiectil şi deşi pierde pe ultimul
ofiţer subaltern, îşi reorganizează în grabă compania şi
Tancul Skoda R2
continuă lupta neclintită dârzenie, zădărnicind astfel
pătrunderile inamicului la sud-est Cernişevscaia, până

document 2010 1 (47) 85

studii/documente

Tanc în luptă
Prea Cucernicilor preoţi militari căpitanii (r) Anatolie
Brună, Nicolae Popescu; Ioan R. Ionescu, Constantin
Costache, Ioan Munteanu (din Focşani) le aducem pe
această cale un respectuos OMAGIU pentru tot ce au
făcut pentru ostaşii Diviziei 1 Blindate, de întărirea lor
în credinţa strămoşească. Semnificativ este faptul că în
campania grea din iarna anului 1942 nu s-a înregistrat
niciun caz de dezertare pe divizie!
În noiembrie 1942, Divizia 1 Blindată a dus o luptă
pe viaţă şi pe moarte cu un inamic bine dotat şi temeinic
instruit în ducerea acţiunilor pe timp de iarnă, care a avut
în „gerul necruţător” (mai ales pe timp de noapte), un al
doilea aliat.
Forţa de atac a inamicului în care au excelat tancurile
mijlocii T.34 în raport cu divizia română a fost triplă.
Promisiunile Înaltului Comandament al Armatei
Germane de livrare cu blindate şi piese antitanc făcute
în iarna anului 1942 au fost respectate doar parţial, în
cantităţi nesemnificative.
Ieşirea din cele două încercuiri (pe timpul cât Divizia
Blindată s-a găsit sub comanda germană) s-a făcut cu forţe
proprii pe ger şi viscol, pe un teren înzăpezit şi frământat
- situaţie tactică - operativă nu prea întâlnită pe timpul
operaţiunilor militare desfăşurate în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial.
Unităţile Diviziei Blindate (printre care şi Regimentul
1 Care de Luptă) sub comanda bravului general Radu
Gherghe şi-au păstrat nealterate voinţa de a lupta precum
şi mai ales dorinţa de a nu trăi umilinţa captivităţii.
S-au luptat pentru LIBERTATE! ŞI AU ÎNVINS!
HEROIC ITINERANT OF ROMANIAN
DIVISION 1 ARMOURED –
colonel (r.) George Gheorghiu
The participation of Romanian Division 1 Armoured
at Don Bend fights meant on the one hand the effort to
confront a motivated and well-equipped enemy and on the
other hand adverse weather conditions.
Keywords: armoured car, fight, armoured, coalition, frost.
NOTE
1
Adrian, Pandea, Ion, Pavelescu, Eftimie, Ardeleanu, Românii la
Stalingrad, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 24-26.
2
Arhivele Militare Române, fond Divizia Blindată, dosar 549/2, f. 188.
3
Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 Care de Luptă, dosar
204/21 (nr. 30), vol.1, f. 77.
4
Arhivele Militare Române, fond Grupul Specialităţi moto, dosar
790/1, f. 9
5
Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată – stat major
-biroul 4–livret nr. 2 echipament, inventar sub nr. 191/ 42, f. 9
6
Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 care de luptă, dosar
218/42, f. 20 – 21 (Misiunea militară germană în România – Eşalonul
mobil nr. 090/42, Cartier general la 17 septembrie 1942).
7
Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar 549/5, f. 5-6.
8
Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar 549/5, f. 5-6.
9
Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar 126/42 f. 6.
10
Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar 126, stat
major bir. 3 (nr. 34) – vol. II f. 7; 85; 89.
11
Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar 126, stat
major bir. 3 (nr. 34) – vol. II f. 7; 85; 89.
12
Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 Artilerie Moto, dosar
1255/2 (dosar nr. 32) f. 196.
13
Arhivele Militare Române, fond Grupul Specialităţi moto, dosar
790/2 (8598) f. 17.
14
Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar curent nr.
126 (nr. 34) vol. II, f. 13; 39-40, f. 95, f. 98; f. 20.
15
Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar curent nr.
126 (nr. 34) vol. II, f. 13; 39-40, f. 95, f. 98; f. 20.
16
Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar curent nr.
126 (nr. 34) vol. II, f. 13; 39-40, f. 95, f. 98; f. 20.
17
Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar curent nr.
126 (nr. 34) vol. II,f. 13; 39-40, f. 95, f. 98; f. 20.
18
Manfred Kehrig, Stalingrad. Analyse und Dokumentation einer
Schlacht, Stuttgart, 1979, p. 263.
19
Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar 549/5 f. 65.
20
Arhivele Militare Române, fond Regimentul 4 Vânători Moto, dosar
1126/1, f. 71.
21
Arhivele Militare Române, fond Regimentul 3 Vânători Moto ,dosar
150/42 (dosar 31-vol. I-bir. operaţii) f. 136; 140.
22
Arhivele Militare Române, fond Regimentul 3 Vânători Moto, dosar
150/42 (dosar 31-vol. I-bir. operaţii) f. 136; 140.
23
Arhivele Militare Române, fond Regimentul 4 Vânători Moto, doar
117/ 15 fond decoraţii, f. 128.
24
Arhivele Militare Române, fond Regimentul 4 Vânători Moto, doar
117/15 fond decoraţii, f. 128.
25
Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 Artilerie Moto, dosar
1255/2 (32), f. 259.
26
Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 Artilerie Moto, dosar
1255/2 (32), f. 259.
27
Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 Care de Luptă, dosar
225/42, f. 129-131.
28
Dosar personal de activitate al ofiţerului; notarea în foaia calificativă
pentru 1 noiembrie 1942-31 octombrie 1943, f. 29-30.
29
Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 Care de Luptă, dosar
225/42, f.336; 419; 423.
30
Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 Care de Luptă, dosar
225/42, f. 336; 419; 423.
31
Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 Care de Luptă, dosar
225/42, f. 336; 419; 423.
32
Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar 126, f. 6.
33
Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar inventariat
sub nr. 174/42, livret 2- armament, f. 88.
34
Arhivele Militare Române, fond Grupul de Specialităţi Moto, dosar
790/2 (8598), f. 47.
35
Arhivele Militare Române, fond Regimentul 3 Vânători Moto, dosar
150/42 (31 vol. 1) bir. operaţii, f. 142.

86 1 (47) 2010 document


La 4 noiembrie 1957, o aeronavă de tip ,,IL-14”, cu
echipaj sovietic, având la bord o delegaţie a Republicii
Populare Române, care mergea la ceremoniile legate de
împlinirea a 40 de ani de la declanşarea Marii Revoluţii
Socialiste din Octombrie, s-a prăbuşit, la aterizare, lângă
aeroportul Vnukovo, situat lângă capitala moscovită.
În urma accidentului şi-au pierdut viaţa 3 membri ai
echipajului, dar şi ministrul de externe al României,
Grigore Preoteasa. Ceilalţi membri ai delegaţiei de partid
şi guvernamentale a Republicii Populare Române - printre
care se aflau Chivu Stoica, Alexandru Moghioroş, Nicolae
Ceauşescu, Ştefan Voitec, Leonte Răutu, Ştefan Voicu,
Mihai Novicov (translator), Ion Petrescu (stenograf ),
Al. Micu (aghiotantul lui Chivu Stoica) - au fost răniţi
uşor. Comunicatul oficial al T.A.S.S. spunea la vremea
aceea că aeronava cu care călătorea delegaţia română
„a suferit în timpul aterizării pe aerodrom o avarie. În
timpul accidentului a murit tovarăşul Grigore Preoteasa
(…). Ceilalţi membri ai ai delegaţiei şi persoanele care o
însoţesc - se spune în continuarea comunicatului de presă
- au suferit contuziuni şi răniri uşoare. Situaţia generală a
sănătăţii lor este în prezent mulţumitoare”1.
Despre acest incident aviatic în care şi-a pierdut
viaţa Grigore Preoteasa, membru supleant al Biroului
Politic şi secretar al C.C. al P.M.R, au existat opinii care
au speculat multă vreme că, în realitate, nu ar fi fost vorba
de o eroare de pilotaj, după cum stipula raportul oficial,
ci de un act de sabotaj, pus la cale de Moscova. Cel vizat
era chiar secretarul general al Partidului Muncitoresc
Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, care începuse să
intre în contradicţie cu interesele Moscovei, insistând
pentru retragerea trupelor şi a consilierilor sovietici de
la Bucureşti.
Această variantă era întărită de faptul că delegaţia
oficială care făcea deplasarea la Moscova, trebuia să fie
condusă chiar de Gheorghe Gheorghiu Dej, care din
motive personale şi-a amânat vizita în ultimul moment.
Astfel un comunicat radio difuzat în seara zilei de
4 noiembrie şi reprodus apoi în „Scânteia”, a explicat
românilor că liderul român nu a mers la Moscova, fiind
„suferind de gripă şi conform avizului medicilor nu se
poate deplasa”. Până la urmă conducerea delegaţiei a
revenit lui Chivu Stoica, membru al Biroului Politic al
C.C. al P.M.R. şi preşedinte al Consiliului de Miniştri2.
În ciuda speculaţilor, raportul oficial întocmit de
autorităţile sovietice, confirmă faptul că accidentul în
care fusese implicată aeronava de tip ,,IL-14” având la
bord delegaţia de partid şi guvernamentală a Republicii
Populare Române a fost provocat de o apreciere eronată a
comandantului Sleacov Valerii Nicolaievici, în condiţiile
în care ceaţa persista, la Vnukovo, în momentul aterizării.
document 2010 1 (47)
studii/documente
ACCIDENTUL AVIATIC
DE LA VNUKOVO
ALEXANDRU ARMĂ
„La apropierea de pista
de aterizare avionul s-a lăsat jos
prea devreme, s-a agăţat de vârful
pădurii, în urma cărui fapt şi-a
pierdut viteza şi a căzut pe pământ
la orele 17.58”
De asemenea, expertiza tehnică efectuată, imediat după
accident, de o comisie condusă de inginerul şef al Direcţiei
din Moscova a Aviaţiei de Transporturi a Flotei Aeriene
Civile, reprodusă şi ea în documentele publicate mai jos,
relevă faptul că avionul ,,IL-14”, care avea la activ 253 ore
de zbor fără a avea reparaţii, nu suferise nicio defecţiune
tehnică, întărind încă odată varianta erorii umane ca sursă
principală a producerii accidentului.
Un rezultat imediat al catastrofei de la Vnukovo,
a fost renunţarea la echipajele sovietice care asigurau
transportul aerian al oficialităţilor române. Astfel, la trei
luni de la accidentul de la Vnukovo, membrii Biroului
Politic al C.C. al P.M.R. au adoptat o hotărâre prin care a
fost înfiinţată „o subunitate specială de aviaţie de transport
în cadrul Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R. şi
anume pe lângă Regimentul 108 Aviaţie Transport -
Otopeni”. Subunitatea a fost dotată cu câte două aparate
„IL-14” şi „Li-2”, „avionul „IL-14” fiind destinat pentru
efectuarea de curse lungi şi în afara graniţei, cu aterizare
pe aerodroame amenajate, iar avionul „Li-2” fiind
destinat pentru efectuarea de curse mai mici, de regulă în
interiorul ţării şi care impun aterizarea pe aerodroame de
dimensiuni mai reduse”.3
Avionul IL 14 asemănător cu cel implicat în catastrofa
de la Vnukovo
87
studii/documente
Moartea lui Grigore Preoteasa, ministru al afacerilor
externe, nu a lăsat indiferente autorităţile comuniste de
la Bucureşti şi Moscova, care au pregătit ceremonia de
repatriere şi înhumare cu mult fast. La Moscova, corpul
lui Grigore Preoteasa, a fost depus pe un catafalc la
Casa Sindicatelor, iar printre cei care au format garda
de onoare s-a aflat şi liderul sovietic, Nikita Hruşciov.
Corpul neînsufleţit avea să fie transportat, a doua zi, în
România, cu un tren special.
La Bucureşti s-a stabilit în sedinţa Biroului Politic
C.C. al P.M.R., din 5 noiembrie 1957, modul în care
aveau să se desfăşoare funerariile lui Grigore Preoteasa.
La 13 noiembrie 1957, membrii C.C. al P.M.R.
şi ai Consiliului de Miniştri al R.P.R. au hotărât ca, în
memoria acestuia, numele său să fie atribuit mai multor
obiective şi totodată editarea unui volum care să cuprindă
biografia şi o culegere de articole ale acestuia.
Documentele supuse atenţiei, fac parte din arhiva
Biroului Politic al C.C. al P.M.R. şi prezintă concluziile
Comisiei sovietice, condusă de A. N. Kosîghin,
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al U.R.S.S.,
înaintate ataşatului militar al României la Moscova.
Astfel, pe lângă descrierea împrejurărilor care au
dus la accident, sunt date şi o serie de informaţii despre
pregătirea echipajului sovietic care pilota aeronava în
momentul incidentului. De asemenea, sunt prezentate:
raportul medical referitor la starea de sănătate a
membrilor delegaţiei de partid şi guvernamentale a
R.P.R., concluziile examinării medico-legale a cadavrului
lui Grigore Preoteasa şi expertiza tehnică a resturilor
aeronavei ,,IL-14”.
Din documentele originale, am omis procesul-verbal
a examinării medico-legale a cadavrului lui Grigore
Preoteasa (care nu făcea obiectul cercetării noastre) şi
stenograma cu înregistrarea convorbirii dintre dispecerul
punctului de comandă al aeroportului de la Vnukovo şi
comandantul aeronavei, Sleacov, întrucât acestea erau
prezentate detaliat, iar spaţiul nu permitea reproducerea
lor în întregime. Ultimele două documente prezentate
sunt Protocolul cu privire la organizarea funeraliilor şi
Hotărârea C.C. al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri al
R.P.R. cu privire la omagierea lui Grigore Preoteasa.
***
Secret
PROCES-VERBAL4
despre rezultatele cercetărilor cu privire la cauzele
avarierii avionului ,,IL 14” cu membrii delegaţiei de
88
Colegii de partid veghează la catafalcul lui Grigore Preoteasa
partid şi guvernamentale a Republicii Populare Române
[ în continuare R.P.R. –n.n.].
În conformitate cu însărcinarea dată de C.C. al
P.C.U.S. de la 5 noiembrie 1957, Comisia guvernamentală
compusă din tovii: Kosîghin A.N., Jigariov P.F., Zaharov
N.S. cu participarea reprezentanţilor de la Forţele Militare
Aeriene – tov. Cutasin A.I. (locţiitorul şefului Statului
Major) de la Comitetul Securităţii de Stat – tov. Justiaiev
G.N., de la Comisia Controlului Sovietic, tov. Minin N.I.,
de la Direcţia Centrală a Serviciului Hidrometeorologic
– tov. Popov A.V. (membru colegiului), de la Direcţia
Treburilor Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. – tov.
Revencov V.I. şi cu atragerea specialiştilor respectivi de
la Forţelor Militare Aeriene şi Direcţia Centrală a Flotei
Aeriene Civile, a făcut la Aeroportul Vnukovo cercetarea
cauzelor şi împrejurărilor, care au dus la avarierea
avionului.
La lucrările comisiunii pentru cercetarea avarierii
avionului „IL-14” au luat parte ataşatul militar al R.P.R.,
colonelul Baciu şi translatorul - cpt. Drăgoi.
1. Descrierea scurtă a întâmplării:
Avionul „IL-14” care aparţine R.P.R., a zburat din
Bucureşti la 4 noiembrie a.c. la orele 9.48 (ora Moscovei)
având la bord Delegaţia de partid şi guvernamentală a
R.P.R. în frunte cu preşedintele Consiliului de Miniştri,
tov. Chivu Stoica. La orele 12.31 avionul arătat mai
sus a făcut aterizarea la aeroportul din Kiev pentru a-şi
complecta combustibilul, iar de acolo şi-a luat zborul la
orele 15.27 cu scopul de a sosi la Moscova, la aeroportul
Vnukovo, al orele 18.
În raionul aeroportului Vnukovo avionul a sosit la
orele 17.48. Echipajul a condus avionul spre aterizare
1 (47) 2010 document

folosindu-se de mijloace radiotehnice. Timpul la
aeroportul Vnukovo era: înnourarea de 10 puncte, ceaţă,
vizibilitatea orizontală 600 metri, vizibilitatea verticală –
60 metri.
La apropierea de pista de aterizare avionul s-a lăsat
jos prea devreme, s-a agăţat de vârful pădurii, în urma
cărui fapt şi-a pierdut viteza şi a căzut pe pământ la orele
17.58. Lovindu-se de pământ avionul s-a dărâmat şi a ars
în parte.
La avarierea avionului au pierit: membrul
delegaţiei de partid şi guvernamentale a R.P.R. tov.
Grigore Preoteasa şi navigatorul avionului Hrincalov.
Comandantul avionului Sleacov şi tehnicianul de bord
Pavlicov în urma rănirii grele au decedat la spital.
Restul membrilor delegaţiei şi membrilor echipajului
au primit vătămări corporale de diferite grade.
2. Împrejurările care au dus la avariere:
Din materialele cercetărilor Comisia a constatat,
că echipajul avionului conform indicaţilor dispecerului
radiolocatorului de aterizare al aeroportului Vnukoco
tov. Filatov, a făcut escala pentru aterizare în mod
reglementar până în momentul apropierii de staţiunea
radio de transmisie apropiată, ce este situată la distanţă
de 1 km. de la începutul fâşiei de aterizare, peste care
avionul trebuia să zboare la înălţime nu mai joasă de 50 de
metri. La apropierea avionului de staţiunea radio de mai
sus dispecerul radiolocatorului de aterizare a prevenit de
două ori pe comandantul avionului, ca să nu lase mai jos,
la care lucru comandantul a răspuns: „Bine, eu văd fâşia”.
După ce dispecerul radiolocatorului de aterizare
a transmis pe bordul avionului, că avionul trece peste
staţiunea de radio apropiată, responsabilul pentru zboruri
al aeroportului tov. Iacovlev, văzând că avionul zboară mai
jos de înălţimea reglementară a dat imediat comanda să
nu se lase jos. Însă comandantul avionului Sleacov n-a
executat această comandă, avionul a continuat să se lase
în jos la 80 de metri, după ce a trecut peste staţiunea de
radio apropiată a început să se agaţe de vârfurile copacilor
din pădure la o înălţime de 10-15 metri, pe un parcurs de
120 metri, în urma cărui fapt a căzut în pădure făcând o
înclinare spre stânga şi s-a aprins.
Locul căderii avionului se află la 500 metri de la
începutul pistei de aterizare şi la 130 metri mai la stânga
de axa pistei de aterizare.
Toate concluziile date de dispeceratul şi de
responsabilul pentru zboruri, precum şi răspunsurile
comandantului avionului sunt imprimate pe banda de
magnetofon.
Fiind interogat la 10 noiembrie, pilotul al doilea
al echipajului tov. Saraichin, ce se afla la tratament la
Spitalul „Botchin”, el a declarat Comisii, că „la escala
document 2010 1 (47)
studii/documente
pentru aterizare la aeroportul Vnukovo avionul a trecut
la o înălţime de 150 metri peste staţiunea de radio
îndepărtată” (staţiunea de radio de transmisie îndepărtată
este situată la 4 km. de la începutul pistei de aterizare şi
avionul când face escală pentru aterizare trebuie să treacă
peste ea cel puţin la 150 metri. Comisia). Când avionul a
continuat, în intervalul dintre ambele staţiuni de radio să
se lase tot mai jos, pilotul al doilea a văzut pe aparatul de
măsurat înălţime prin radio că avionul se află la înălţimea
de 80 metri, iar în faţă de-a lungul cursului zborului a
văzut trei pete roşii. După aceia avionul s-a lovit de ceva
şi a căzut apoi pe pământ. Cauzele avarierii tov. Saraichin
nu le-a putut explica.
După documentaţia tehnică ce s-a păstrat şi
concluziile specialiştilor, ce au cercetat partea materială
a avionului, s-a constatat că avionul „IL-14” înaintea
zborului şi în procesul zborului s-a aflat într-o stare
bună.
Comisia a verificat mijloacele de radio – lumină -
tehnice ce se află la aeroportul Vnukovo, şi a constatat că,
ele sunt în stare bună şi în ziua sosirii avionului au fost în
acţiune în întregime.
Prognosticul timp dat la aeroportul Vnukovo de
Direcţia Centrală a Serviciului Hidrometeorologic la 4
noiembrie, orele 14 şi 17, pentru perioada de la orele 15 şi
până la orele 21, n-a presupus ceaţă în raionul aeroportului
Vnukovo. Însă la 17.30 aceiaşi staţiune meteorologică
aviatică a dat o prevenire „caz de furtună” cu privire la
aceia, că în raionul Vnukovo la perioada de la orele 18
până la orele 21 se aşteaptă o ceaţă, iar vizibilitatea va fi
mai mică de 1.000 metri.
În momentul sosirii avionului la orele 17.48, timpul
de fapt la aeroportul Vnukovo era: înnourare 10 puncte,
ceaţă, vizibilitatea orizontală 600 metri, vizibilitatea
verticală – 60 metri. O astfel de situaţie meteorologică,
Resturile avionului IL 14
care transporta delegaţia românească împrăştiate
în pădurea de lângă aeroportul Vnukovo
89
studii/documente
Resturile avionului IL 14
care transporta delegaţia românească împrăştiate
în pădurea de lângă aeroportul Vnukovo
după regulile existente de primire a avioanelor la
aeroportul Vnukovo, permitea primirea de avioane ce au
echipaje pregătite pentru astfel de condiţii.
Observările timpului de fapt se făcea la punctul de
comandă de decolare a aeroportului la fiecare 15 minute
şi se transmiteau imediat responsabilului pentru zboruri
tov. Iacovlev, iar apoi aceste date se transmiteau la timp
prin radio pe bordul avionului.
Echipajul avionului, delegat de Ministerul Apărării
al U.R.S.S. în 1954 pentru deservirea avionului „IL-12”
livrat în 1949 către R.P.R., era compus din următoarele
persoane:
Comandantul avionului - Sleacov Valerii Nicolaievici.
Pilotul doi - Saraichin Vladimir Iacovlevici.
Navigatorul avionului - Hrincalov Ivan Ivanovici.
Tehnicianul de bord - Pavlicov Nicolai Zaharovici.
Radistul de bord - Romanov Anatolii Grigorievici.
Mecanicul de bord - Gurov Valerii Alexeievici.
În legătură cu faptul că în decembrie 1956 s-a
livrat R.P.R. din U.R.S.S un avion nou „IL-14” echipajul
avionului lui Sleacov a fost recalificat pentru a lucra pe
avionul „IL-14”. După această pregătire comandantul
unităţii generalul-maior al aviaţiei Petrov i-a pus
comandantului avionului Sleacov condiţii meteorologice
minimale pentru zboruri cu avionul „IL-14” şi anume:
ziua - la înălţimea marginii înnourării de 150 de metri;
vizibilitate orizontală de 1500 metri, iar noaptea respectiv:
200 metri şi 2.000 metri în conformitate cu rezultatele
timpului de fapt în momentul verificării, despre care lucru
Sleacov a ştiut (în cartea lui de aviator există semnătura
personală a lui Sleacov).
Tov. Sleacov s-a născut în 1923, a avut stagiul de
pilot de la 1941 cu zborul total pe diferite tipuri de
avioane de 2.745 ore şi 35 minute, printre care cu avionul
„IL-14” - 336 ore şi 18 minute, din acestea în condiţiile
meteorologice complicate ziua - 143 ore [şi] 08 minute,
iar noaptea - 44 ore [şi] 23 minute. Ultima dată el a
zburat în condiţii meteorologice complicate în ziua de 26
septembrie 1957 şi noaptea - la 17 septembrie 1957.
În 1953 tov. Sleacov a primit titlul de „Pilot militar
cl. I” după verificarea lui pe avionul „IL-12”.
De la 18 decembrie 1956 echipajul avionului lui
Sleacov n-a fost verificat din punct de vedere al tehnicii
90
de pilotaj.
Echipajul avionului lui Sleacov, aflându-se în
delegaţie în R.P.R., era supus în toate privinţele şefului
Sectorului Administrativ al C.C. al P.M.R. şi primea de
la acesta sarcina efectuării zborurilor.
Cum a arătat pilotul doi Saraichin şi mecanicul
de bord Gurov, comandantului avionului i-au fost date
dinainte, de către şeful Sectorului Administrativ al C.C.
al P.M.R. formulare-sarcini, în alb, pentru zbor, semnate
de el şi întărite prin sigiliu.
Completarea formularului-sarcini, conform regulii
stabilite trebuia să se facă de comandantul aviatic superior
sau de şef.
De fapt, completarea acestor formulare se făcea
de navigatorul avionului după indicaţia lui Sleacov -
comandantul avionului. Cu acest prilej comandantul
avionului admitea exagerat calificarea echipajului, arătând
în formulare-sarcini condiţiile minimale ale timpului
pentru a face posibilă executarea zborului la înălţimea
marginii de jos a înnourării de 50 de metri şi vizibilitatea
orizontală de 500 metri şi câteodată - la înăţimea norilor
de 100 metri şi vizibilitatea orizontală de 1.000 metri.
Echipajul nu şi-a făcut antrenamentul de aterizare
radiolocatoric „R.S.P.-4” (radiolocatorul de aterizare) şi
la sistemul de aterizare de curs-glissore „S.P.-50” şi de
obicei zbura la înăţimea marginii de jos a norilor de 100
-150 metri.
Echipajul singur pregătea avionul pentru zbor şi
deservea singur avionul. Înainte de a zbura la Moscova
avionul a făcut zboruri de probă la 2 noiembrie, condus
numai de comandantul avionului Sleacov fără navigator
şi fără pilotul doi.
La Aeroportul din Kiev locţiitorul provizoriu al
şefului aeroportului pentru mişcare - tov. Dedovici
şi dispecerul aeroportului - tov. Nichitin au admis o
încălcare, ce s-a exprimat în aceea că la darea aprobării
pentru zbor la Moscova ei n-au controlat documentaţia
de zbor a echipajului şi în telegrama prin care s-a anunţat
plecarea avionului, au arătat, pe baza numai a cuvintelor
comandantului avionului Sleacov, că acest echipaj
are minimul timpului 1/1 ce trebuia să corespundă
pregătirii echipajului la executarea zborului în condiţii
meteorologice complicate la înălţimea înnourării de 50
metri şi vizibilitatea de 500 metri ziua şi noaptea.
Conform comunicării şefului Direcţiei Teritoriale
Ucrainiene a Flotei Aeriene Civile, tov. Bebesco,
comandantul avionului Sleacov aflându-se la aeroportul
Kiev i-a raportat personal despre pregătirea sa pentru
zborul la Moscova la minimul timpului 1/1 - 50 metri
înălţimea înnourării şi 500 metri vizibilitatea orizontală
atât ziua cât şi noaptea.
La apropierea avionului de Moscova, dispecerul
aeroportului Vnukovo l-a întrebat pe comandantul
avionului, ce minim de timp are. Acesta i-a răspuns:
„minimul de timp 1/1 (despre care lucru există o inscripţie
la radio-jurnalul dispecerului aeroportului Vnukovo).
Mai departe, la apropierea avionului de aeroportul
Vnukovo, dispecerul de comandă tov. Fedorov a
1 (47) 2010 document

comunicat comandantului avionului tov. Sleacov, că
„timpul pe aerodrom marginea de jos a înnourării 50
metri, la proiector vizibilitatea 500 metri, ceaţă”, apoi
a întrebat: „Ei, cum timpul, condiţiile timpului, nu vă
deranjează, e normal?” La aceasta comandantul avionului
Sleacov a răspuns „Nimic, nimic, nimic”. „E normal, vom
veni şi vom ateriza”.
După aceasta dispecerul punctului de comandă a
transmis comandantului avionului: „Avem o rugăminte
la dvs. Îndepliniţi întocmai comenzile dispecerului
radiolocatorului”.
În timpul escalei spre aterizare, după ce avionul a
executat desfăşurarea a patra, dispecerul radiolocatorului
de aterizare tov. Filatov a transmis avionului indicaţia:
„după ce veţi trece peste apropiata urmăriţi înălţimea, din
locator se vede prost”. (Avionul trebuia să treacă peste
apropiata staţiune de radio cu transmisiune la o înălţime
de 50 metri). Toată convorbirea dintre dispecerul şi
comandantul avionului Sleacov este imprimată pe banda
de magnetofon.
Responsabilul pentru zboruri de la aeroportul
Vnukovo, tov. Iacovlev, ce se afla cu staţiunea radio la
punctul de decolare scos înainte, între începutul pistei de
aterizare şi apropiata staţiune de radio de transmisie, a
comunicat Comisiei:
,,Eu am concentrat atenţia la focurile de coduri,
adică la locul unde se află staţiunea de radio apropiată,
de unde trebuia să apară avionul. Avionul s-a ivit la
nivelul (după înălţime) focurilor de coduri, adică la
înălţimea vârfurilor copacilor şi eu am comunicat imediat
comanda: a urma fără a lăsa mai jos şi a trage (adică a
adăuga turaţii la motor - Comisia). Însă acţiuni necesare
din partea comandantului avionului n-au fost, judecând
după poziţia avionului în aer. În clipa următoare am auzit
că avionul a atins ceva şi am văzut că a început să încline
pe aripa stângă şi să cadă”.
3. CONCLUZII:
Pe baza materialelor cercetării împrejurărilor ce
au dus la avariere, Comisia a ajuns la concluzia: [...]
cauza nemijlocită a avarierii este greşeala comandantului
avionului Sleacov, care a executat bine zborul de direcţie,
dar după ce a văzut (după raportul lui) luminile pistei,
probabil, şi-a concentrat atenţia la observarea pistei de
aterizare şi, în ciuda comenzii date de la pământ, de a
nu se lăsa mai jos, a continuat escala şi a admis pierderea
timpurie a înălţimii. Ca urmare avionul imediat după ce
a trecut peste apropiata staţiune de radio cu transmisie a
început să atingă vârfurile copacilor, a pierdut viteza şi a
căzut apoi pe pământ cu înclinare spre stânga.
Ca împrejurări, care au contribuit la avariere, sunt:
starea de nepregătire a echipajului la efectuarea aterizării
noaptea în condiţiile meteorologice când înălţimea
înnourării este de 50 metri şi vizibilitatea orizontală
de 500 metri. Afară de aceasta, comandantul avionului
Sleacov, în zbor, raporta de mai multe ori, în mod înşelător
despre calificarea lui de pilot, prin care lucru a indus în
eroare Serviciul Mişcării aeroportului Vnukovo.
În acelaşi timp Comisia subliniază că echipajul,
document 2010 1 (47)
studii/documente
delegat în R.P.R., s-a aflat timp îndelungat în afară
controlului din partea specialiştilor aviaţiei. Echipajul
n-a avut antrenamentul special în ce priveşte tehnica
pilotajului, în urma cărui fapt pierderea din calificarea lor
de piloţi.
Înaintea zborului pentru executarea unei sarcini de
importanţa deosebită echipajul şi avionul nu erau nici
pregătiţi, nici verificaţi. Aceste condiţii au contribuit
la manifestarea unei încrederi în sine exagerate şi
supraaprecierea forţelor, personal de către comandantul
avionului Sleacov.
ANEXE:
1. Informaţia Direcţiei Centrale a 4-a a Ministerului
Sănătăţii U.R.S.S. cu privire la starea sănătăţii membrilor
delegaţiei de partid şi guvernamentale a R.P.R.
2 Procesul-verbal al examinării medico-legale a
corpului lui Grigore Preoteasa.
3. Schema locului căderii avionului.
4. Fotografii - 4 bucăţi.
5. Stenograma imprimării de pe banda de
magnetofon.
6. Procesul-verbal tehnic despre starea părţii
materialelor a avionului.
Acest proces-verbal şi concluziile comisiei sînt aduse
la cunoştinţa ataşatului militar al R.P.R. la Moscova,
colonelul Baciu R.
COMISIA GUVERNAMENTALĂ: A. Kosîghin
P. Jigariov
N. Zaharov
Reprezentanţii departamentelor ce au participat la
cercetare:
Kutasin (Forţele Militare Aeriene) .
Beleţchi (Direcţia Centrală a Flotei Aeriene Civile)
Jutiaiev (Comitetul Securităţii de Stat)
Minin ( Comisia Controlului Sovietic)
Popov (Direcţia Centrală a Serviciului
Hidrometeorologic)
Revencov (Direcţia Treburilor Consiliului de Miniştri
al U.R.S.S.)
Resturile avionului IL 14
care transporta delegaţia românească împrăştiate
în pădurea de lângă aeroportul Vnukovo
91
studii/documente
MINISTERUL SĂNĂTĂŢII U.R.S.S.
Anexa No. 1
la Procesul verbal al Comisiei
Direcţia a IV-A
4 noiembrie 1957
Copie
No. 553
Secret
INFORMAŢIE
despre starea sănătăţii membrilor
Delegaţiei de partid şi guvernamentale a R.P.R.
La 4 noiembrie a.c., la orele 19.15, au fost aduşi,
la Spitalul No. 1 al Direcţiei No. 4 de la aerodromul
Vnukovo, 9 oameni membri ai delegaţiei şi persoanele
însoţitoare, cu leziuni traumatice de diferite grade. La
toţi s-a dat ajutor de către profesorii: V. S. Maial, A.V.
Guliaiev, V. I. Pşenicinicov, E. N. Manuilov, chemaţi
urgent şi de medicii specialişti ai Spitalului No. 1.
După prepararea primară a rănilor bolnavilor s-a
făcut röentghenografie şi ei au fost examinaţi de specialişti
- neuropatolog, oculist, terapeut, otorinolaringolog. La
toţi cei traumatizaţi s-a introdus pentru profilaxie serul
antitetanic, s-a fixat pe loc un tratament corespunzător,
în săli au fost instalate posturi medicale.
Starea sănătăţii tovarăşilor:
1. Tov. Chivu Stoica - preşedintele Consiliului de
Miniştri al R.P.R.; în timpul catastrofei el a primit o
contuzie în zona colţului stâng al maxilarului de jos, cu o
hemoragie în ţesuturile moi, o rană în zona de deasupra
sprâncenei drepte, o contuzie la gamba dreaptă, jupuituri
la faţă. Starea generală este satisfăcătoare. Temperatura
corpului 37,3º.
2. Tov. Voitec Ştefan - locţiitorul preşedintelui
Consiliului de Miniştri al R.P.R.; în timpul catastrofei
el a primit o fractură a claviculei drepte, o leziune a
zonei cefei cu fenomene de comoţie cerebrală. Jupuituri
Resturile avionului IL 14
care transporta delegaţia
românească împrăştiate
în pădurea de lângă
aeroportul Vnukovo
92
pe pielea capului, mâinilor, picioarelor. Temperatura
corpului 37,2º. Starea generală de gravitate medie. Se
cere un regim de pat strict pe timp de nu mai puţin de
trei săptămâni.
3. Tov. Moghioroş Alexandru - locţiitor al
preşedintelui Consiliului de Miniştri al R.P.R. are o rană
sfâşiată în partea stângă a creştetului, cu dezgolirea osului
craniului. Jupuituri pe faţă şi picioare. Temperatura
corpului 37,0º. Starea generală satisfăcătoare.
4. Tov. Ceauşescu Nicolae secretar al C.C. al
P.M.R..
A căpătat o contuzie la jumătatea dreaptă a coşului
pieptului şi a încheieturii stângi a gambei. Jupuitori la
faţă, mâini şi picioare. Temperatura corpului 37,7º. Stare
generală satisfăcătoare.
5. Tov. Răutu Leonte - şeful Secţiei de Propagandă
şi Agitaţie a C.C. al P.M.R.; o rană în zona tâmplei
drepte. Leziune la încheieturile genunchiului şi a gambei
stângi. Temperatura corpului 38,4º. Starea generală
satisfăcătoare.
6. Tov. Voicu Ştefan - redactor responsabil al revistei;
leziune cu hemoragie în ţesăturile moi ale fesei drepte;
multe jupuituri la picioare şi mâini. Au fost observate
fenomenele şocului. Temperatura corpului 37,6º. Starea
generală de gravitate medie.
Starea sănătăţii persoanelor care însoţesc delegaţia:
1. Novicov Mihai - scriitor - translator. Are o
rană sfâşiată şi penetrabilă a nasului cu fractura oaselor,
ruptura cartilajelor. O rană sfâşiată a părţii drepte a limbii.
Jupuituri multiple la corp. Temperatura corpului 37,7º.
Starea generală satisfăcătoare.
2. Micu Alexandru - colaborator; rană sfâşiată a
pleoapei drepte. Leziuni la piept şi gît, jupuituri la faţă.
Temperatura corpului 37,8º. Starea generală de gravitate
medie.
3. Petrescu Ion - stenograf; leziune la şale. Mici
jupuituri la picioare. Temperatura corpului 37,3º. Starea
generală bună.
Şeful Direcţiei Generale No. 4
De pe lângă Ministerul Sănătăţii U.R.S.S.
A. Marcov
Pt. conformitate (indescifrabil)
CONCLUZIE
Prin examinarea medico-legală a cadavrului tov.
Preoteasa Grigore au fost constatate arsuri extrem de
intense pricinuite întregului corp de flacără, arsuri ce în
general s-au transformat în carbonizare, o distrugere
însemnată prin flacără a ţesuturilor moi şi a oaselor
craniului, a trunchiului extremităţilor şi a unei părţi ale
organelor interne, precum şi schimbările organelor, ce s-au
1 (47) 2010 document

păstrat, intervenite sub acţiunea unei temperaturi mari.
Pe părţile cadavrului, ce s-au păstrat, n-au fost
găsite leziuni, pricinuite de unelte perforante, tăietoare,
despicătoare sau de o armă de foc.
Cauza morţii tov. Preoteasa după datele examinării
cadavrului nu se poate stabili din pricina distrugerii prin
flacără a unei părţi a organelor.
Găsirea funinginii în căile respiratorii şi culoarea
roşie deschisă a sângelui arată că tov. Preoteasa a căzut în
flacără fiind încă în viaţă. Acestei concluzii nu contrazic
analiza negativă a sângelui cu privire la prezenţa oxidului
carbonic, întrucât acest oxid se poate găsi în sânge numai
la concentraţii importante.
La examinarea chimică a organelor alcoolul etilic
n-a fost găsit. Datele examinării cadavrului arată, că
tov. Preoteasa Grigore, când a fost în viaţa, a suferit
de arterioscleroză cu o afecţiune însemnată a arterelor
coronare ale inimii, precum şi de o ciroză oarecare şi
obezitate a ficatului şi de scleroză a rinichilor.
Expertul medico-legal
Gorschi
Anexa No. 6 la
Procesul-verbal al Comisiei
ACTUL TEHNIC5
Comisia compusă din: inginerul şef al Direcţiei,
din Moscova, a Aviaţiei de Transporturi a Flotei Aeriene
Civile tov. Voiţehovici C.V., inginerul principal -
inspector al Direcţiei Exploatării şi a Reparaţiilor Militare
în Domeniul Tehnicii Aviatice a Forţelor Militare
Aeriene, locotenentul colonel Cozenco P.I. şi inspectorul
pentru Siguranţa Zborurilor al Direcţiei, din Moscova,
a Aviaţiei de Transporturi a Flotei Aeriene Civile tov.
Levin E.A., a făcut la 6 noiembrie 1957 cercetarea stării
avionului „IL-14” cu numărul uzinei no. 146.001.010 cu
două motoare AS-82 T NN B 2645760 (stângul) şi B.
2645766 (dreptul) ce a suferit o catastrofă la 4 noiembrie
1957 la aerodromul Vnukovo.
Avionul scos din Uzina „cutia poştală 2402” la 27
noiembrie 1956 cu resurse de 1000 ore,la momentul întâmplării
a avut 253 ore de zbor fără a avea reparaţii. Motoarele au făcut
în aer 253 ore, având resursele uzinei de 300 ore.
În urma examinării avionului şi a documentaţiei
tehnice la locul incidentului s-au stabilit următoarele:
Înaintea zborului, conform inscripţiei la formularele
avionului şi a motoarelor, lucrările reglementare se
executau la timp şi cu volum complet. Punerile la punct
din partea uzinei, conform buletinului la data de 10.10.57,
sînt executate în întregime.
Aprovizionarea avionului a fost normală.
În zbor, până la ciocnirea avionului cu piedica,
document 2010 1 (47)
studii/documente
Resturile avionului IL 14
care transporta delegaţia românească
împrăştiate în pădurea
de lângă aeroportul Vnukovo
partea materială a lucrat normal, ce se confirmă prin
datele convorbirilor la radio între echipajul şi punctul
de dispecer şi de comandă, declaraţiile mecanicului de
bord tov. Gurov şi pilotului doi tov. Saraichin, precum şi
de caracterul deteriorărilor avionului şi a agregatelor lui
după ciocnirea cu pământul.
După ce a zburat deasupra staţiunii de radio cu
transmisiune apropiată s-a atins de pădure şi a primit
primele deteriorări neînsemnate la căptuşeala aripei. Părţi
mici de căptuşeală şi frânturi de sticlă de la reflectoarele
felinarelor de aterizare au fost găsite în pădurea din faţa
pistei de aterizare printre bucăţile rupte de la vârfurile
copacilor (vezi schema).
Partea principală a avionului şi a agregatelor lui a
fost distrusă după ce avionul s-a lovit de pământ în urma
pierderii vitezei. Cu acest prilej avionul a atins pământul
întâi cu aripa stângă, apoi cu prova fuselajului.
În urma faptului că înainte de a se lovi de pământ
n-au fost oprite motoarele şi acumulatoarele a izbucnit
un incendiu în avion, în timpul căruia au ars: partea
principală a fuselajului, gondola de stânga a motorului,
capacul dinapoi şi agregatele motorului stâng şi au ars
parţial centroplanul şi ampenajul principal al avionului.
La examinarea rămăşiţelor avionului s-au constatat
următoarele:
- motoarele în timpul zborului n-au avut stricăciuni,
ce se dovedeşte prin lipsa şpanului metalic pe filtrele de
ulei şi dopurile magnetice, prin prezenţa în motoare a
uleiului curat, caracterul deformaţiei a elicelor aeriene şi
starea bujiilor de aprindere în cilindri;
- semnele refuzului organelor girării avionului nu sunt;
- aparatele de navigare şi instalaţiile din cabina
pilotului se aflau în stare de lucru. Aparatele barometrice
(indicatoarele vitezei, altimetru şi variometru) sunt
distruse, radio-altimetru este oprit pe scara înălţimilor
mici, radio-busola este în lucru;
- şasiul avionului este scos afară, partea din faţă şi
cea din dreapta şasiului sînt rupte la nodurile de întărire;
- sistemul stingerii incendiului n-a fost pus în
mişcare de echipaj.
93
studii/documente

CONCLUZIA:
Partea materială n-a refuzat în timpul zborului. Avionul,
motoarele şi agregatele au devenit complet nefolositoare şi
trebuie scoase complet din evidenţă.
Comisia: Voiţehovici
Inginerul locotenent col. Kozenco Levin

***
No. 1009/1957
PROTOCOL No. 296
Al şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 9 nov.
1957.
Participă la şedinţă tovaraşii: Gh. Apostol, E.
Bodnăraş, P.Borilă, Al. Drăghici, L. Sălăjan, I. Fazekas.
Şedinţa începe la ora 12.
Prezidează tov. Gh. Apostol.
Ordinea de zi:
Cu privire la organizarea funeraliilor tov. Grigore
Preoteasa, membru supleant al Biroului Politic, secretar al C.C.
al P.M.R..
În urma discuţiilor, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. aprobă
măsurile propuse de Comisia de organizare a funeraliilor cu
privire la organizarea aducerii în ţară a corpului neînsufleţit al
tov. Grigore Preoteasa şi a funeraliilor tov. Grigore Preoteasa.
Mitingul de doliu va fi deschis de tov. Dănălache Florian.
La mitingul de doliu vor lua cuvântul tov. Gh. Apostol în numele
Prezidiului Marii Adunări Naţionale, a Guvernului şi a C.C.
al P.M.R.; Aurel Mălnăşan din partea Ministerului Afacerilor
Externe; Iliescu Ion din partea studenţilor; Trofin Virgil din
partea C.C. al U.T.M.; Geo Bogza din partea scriitorilor şi al
oamenilor de ştiinţă şi Borş Gheorghe, secretar al Comitetului
de Partid de la Complexul „Griviţa Roşie”.
EM 2 ex.
19. XI. 1957.
Proiect
HOTĂRÂREA7
C.C. al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri al R.P.R., cu
privire la cinstirea memoriei tov. Grigore Preoteasa, membru
supleant al Biroului Politic, secretar al C.C. al P.M.R.
Pentru cinstirea memoriei tov. Grigore Preoteasa membru
supleant al Biroului Politic, secretar al C.C. al P.M.R., fiu
credincios al clasei muncitoare şi al poporului nostru, militant
devotat al partidului,
Schema cu locul căderii avionului
C.C. al P.M.R. şi Consiliul de Miniştri al R.P.R., hotărăsc:
1. Să se atribuie numele de: GRIGORE PREOTEASA
Întreprinderii Poligrafice nr. 1 din Bucureşti
Străzii Cerna din Bucureşti, raionul Griviţa Roşie, unde
a copilărit tovarăşul
Grigore Preoteasa.
Şcolii Elementare de 7 ani nr. 168 din Bucureşti, str. Zoie
Grand, nr. 9, unde a învăţat tovarăşul Grigore Preoteasa.
Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti. În această
casă va fi aşezat un bust al tovarăşului Grigore Preoteasa.
2. Să se aprobe propunerea ţăranilor colectivişti din
Gospodăria Agricolă Colectivă Progresul din comuna Gighera,
satul Gighera, raionul Gura Jiului, regiunea Craiova ca această
gospodărie să poarte numele tovarăşului Grigore Preoteasa.
3. Să se editeze un volum care să cuprindă biografia vieţii
tovarăşului Grigore Preoteasa şi o culegere de articole scrise
de el.
Prim-secretar Preşedintele
al Comitetului Central Consiliului de Miniştri
al Partidului Muncitoresc al Republicii Populare
Român Române
VNUKOVO AVIATION ACCIDENT –
Alexandru Armă
In 1957 took place an aviation accident in which Grigore
Preoteasa – Romanian Minister for Foreign Affairs –
died.
Keywords: aviation accident, death, Minister for Foreign
Affairs, weather conditions, technical defect

NOTE
1
http://www.verticalonline.ro/cum-a-scapat-gh-gheorghiu-dej-de-
la-moarte.
2
Idem.
3
http://1989.jurnalul.ro/stire-special/nicolae-ceausescu-si-avioanele-
sovietice-ale-escadrilei-speciale-de-transport-526430.html.
4
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Comitetul Central al
Partidului Comunist Român, Cancelarie, dosar 50/1957, f. 1-10.
5
Ibidem, f. 19-20.
Schema cu locul căderii avionului 6
Ibidem, dosar 51/1957, f. 2.
7
Ibidem, dosar 52/1957, f. 4.

94 1 (47) 2010 document


ACTIVITATEA DIPLOMAŢIEI MILITARE ROMÂNEŞTI
PENTRU ADERAREA LA N.A.T.O.
La 2 aprilie 2004, România a deschis o etapă nouă şi decisivă din
istoria sa. Aderarea oficială la Alianţa Nord-Atlantică, cea mai puternică
organizaţie de securitate colectivă din toate timpurile, a marcat împlinirea
unuia dintre obiectivele majore ale politicii externe şi de securitate româneşti,
dar şi un moment crucial al definirii locului nostru ca stat pe scena
internaţională contemporană. După ani de izolare, ţara noastră revenea
în familia euroatlantică de securitate şi valori.
Armonizarea obiectivelor noastre cu cele ale aliaţilor noştri, în
plan regional, european şi internaţional a consfinţit ieşirea României
din logica acţiunii individuale şi a izolării şi trecerea la o abordare
modernă a rolului său în lume.
„Instituţia atașaturii apărării
constituie și va fi și pe mai departe
principalul instrument diplomatic
la nivelul Ministerului Apărării
Naţionale...”
Aderarea României la N.A.T.O. a contribuit în mod esenţial
la transformarea democratică, la consolidarea statului de drept, la
progresul economic şi social din ţara noastră. În egală măsură însă,
acest proces a contribuit la consolidarea securităţii şi stabilităţii în
spaţiul euroatlantic şi în regiunea noastră. România nu a întârziat să
se afirme ca un membru activ, dinamic, flexibil şi creativ al Alianţei,
printr-o participare consistentă şi cu rezultate larg apreciate, alături de
parteneri în toate operaţiunile şi în conturarea politicilor N.A.T.O..
Ţara noastră şi-a câştigat astfel un profil strategic bine conturat, care
evidentiază poziţia geostrategică a României, ca stat a cărui frontieră
naţională coincide cu frontiera estică şi sudică a N.A.T.O..
Însă drumul aderării României la N.A.T.O. a fost un proces,
început în anul 1990 şi cu repere cardinale în 2002 (summit-ul
N.A.T.O. de la Praga când ţării noastre i-a fost oferită invitaţia la
aderare) şi 2004 (anul aderării oficiale la N.A.T.O., prin depunerea
instrumentelor de ratificare), proces în care o contribuţie deosebită
şi-a adus Armata, iar în cadrul acesteia un loc distinct l-a avut
Diplomaţia Apărării, respectiv Ataşatura Militară.
În acest context, se poate aprecia că în cei 150 de ani de existenţă
aproape neîntreruptă, Ataşatura Militară s-a afirmat ca o componentă
permanentă, activă şi reprezentativă a diplomaţiei române, pentru
promovarea cu succes a obiectivelor politicii externe şi de securitate a
României, iar aderarea acesteia la N.A.T.O. o confirmă o dată în plus.
Ceremonia de înălţare a celor doua drapele al României
şi N.A.T.O.
document 2010 1 (47)
studii/documente
GL. BG. (R) AUREL ENE
SITUAŢIA ATAŞATURII MILITARE
ÎN DECEMBRIE 1989
Rememorând din punct de vedere istoric, instituţia Ataşaturii
Militare a fost înfiinţată în anul 1859 prin Înaltul Ordin De Zi nr. 83
al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, sub denumirea de „Secţia a 2-a
Statistică şi Studiul Armatelor Străine” – prima structură română de
informaţii militare.
Făcând un arc peste timp se poate aprecia că în Decembrie
1989 Ataşatura Militară românească se afla într-o stare precară, pe
fondul accentuării regimului totalitar şi subestimării rolului şi locului
diplomaţiei militare în promovarea obiectivelor de politică externă în
domeniul apărării.
Starea total necorespunzătoare a Ataşaturii Militare româneşti
în ajunul evenimentelor din Decembrie 1989 îşi are unele explicaţii în
măsurile luate de autorităţile timpului începând cu anul 1980, când,
invocându-se în principal dificultăţi financiare s-au luat o serie de
măsuri aberante, concretizate în:
- frânarea treptată, urmată de stoparea procesului de înlocuire a
ataşaţilor militari români odată cu încheierea stagiului la post;
- retragerea celor mai mulţi dintre ataşaţii militari români de la
post fără înlocuitori, din raţiuni de vârstă şi stare a sănătăţii;
- suprimarea din statele de organizare a funcţiilor de ataşaţi
militari adjuncţi, secretari ai birourilor ataşaţilor militari, şoferi, la
toate posturile existente.
Urmare a acestor măsuri iresponsabile s-a ajuns la situaţia
ca, în Decembrie 1989, Armata Română să aibă doar patru ataşaţi
militari încadraţi la post – la Belgrad, Berlin, Budapesta şi Roma – în
condiţiile în care existau 30 de funcţii de ataşaţi militari în statul de
organizare.
PRIMELE MĂSURI PENTRU REFACEREA
ATAŞATURII MILITARE
DUPĂ DECEMBRIE 1989
Evenimentele din Decembrie 1989 au creat condiţiile
schimbării acestei situaţii de neacceptat. Astfel, s-a raportat noii
conduceri a statului situaţia Ataşaturii Militare şi s-au făcut
propuneri pentru redeschiderea Birourilor Ataşaţilor Militari
prin numirea şi acreditarea de noi ataşaţi militari. Întrucât acţiunea
trebuia făcută în cel mai scurt timp, iar procesul de selecţie şi pregătire
ar fi fost relativ îndelungat, Direcţia Informaţii Militare a hotărât să
folosească în primul rând ofiţeri din structura existentă, cu pregătire
operativ-informativă şi buni cunoscători ai statelor în care urmau să
fie acreditaţi. Acest lucru a fost posibil întrucât Direcţia Informaţii
din Marele Stat Major (M.St.M.) dispunea în Decembrie 1989 de un
corp de ofiţeri foarte bine pregătiţi şi cu multă experienţă în munca
de informaţii şi reprezentare, ceea ce a permis realizarea încadrării
birourilor ataşaţilor apărării într-un timp scurt. Mulţi din aceşti ofiţeri
îndepliniseră diferite misiuni în străinătate sau deţinuseră funcţii
importante în cadrul direcţiei, fiind propuşi, în repetate rânduri,
pentru ocuparea funcţiilor de ataşaţi militari.
Concomitent cu plecarea noilor ataşaţi militari la posturi s-a
intensificat procesul de selecţie din armată, cu accent pe identificarea
de ofiţeri tineri, care în mod treptat urmau să ia locul celor trimişi în
străinătate, creându-se şi o rezervă de cadre pentru misiunile viitoare
de reprezentare.
Concomitent cu iniţierea procesului refacerii Ataşaturii
Militare, în ianuarie 1990, conducerea Direcţiei Informaţii Militare
(D.I.M.) a convocat întregul personal al structurii, prelucrând
noile orientări în politica militară a statului:
- „România şi armata ei nu mai consideră ţările membre N.A.T.O. ca
inamici potenţiali şi doreşte dezvoltarea relaţiilor militare cu toate ţările care
acceptă acest lucru, cu respectarea principiilor egalităţii şi respectului reciproc”.
95
studii/documente

- „Ataşatura Militară română şi organele de informaţii militare au ca sarcină

primordială desfăşurarea activităţilor specifice în exterior care să servească, exclusiv, interesele
apărării naţionale a României şi determinarea pericolelor care s-ar putea ivi la adresa ţării
noastre, indiferent din ce direcţie ar veni acestea.”
- „În paralel cu distanţarea faţă de Tratatul de la Varşovia, au fost luate măsuri pentru
apropierea de N.A.T.O. Prin ataşaţii militari ai ţărilor membre la Bucureşti au fost trimise
mesaje privind dorinţa României de a dezvolta relaţiile militare cu aceste ţări şi de a stabili
contacte şi vizite reciproce la diferite niveluri între armatele noastre. Mesaje similare au fost
transmise şi către ţări occidentale din afara N.A.T.O..”

RELUAREA REPREZENTĂRII MILITARE

ÎN STRĂINĂTATE ŞI INIŢIEREA RELAŢIILOR OFICIALE CU N.A.T.O.
În prima parte a anului 1990, la propunerea Direcţiei Informaţii Militare, au
fost trimişi la post 28 de ataşaţi militari în următoarele ţări: Anglia, Austria, Bulgaria,
Canada, Cehoslovacia, China, R.P.D. Coreeană, Egipt, Elveţia, Franţa, R.D. Germană,
R.F. Germania, Grecia, India, Indonezia, Iordania, Iran, Italia, Iugoslavia, Japonia, Maroc,
Polonia, Portugalia, Siria, S.U.A., Turcia, Ungaria, U.R.S.S.
În anii următori au mai fost înfiinţate următoarele posturi: Belgia - 1991, Coreea
de Sud - 1991, Spania - 1991, Israel - 1992, numărul birourilor ataşaţilor militari cu
reşedinţă permanentă ajungând la 33. În scurt timp, noii ataşaţi militari români au reuşit
să refacă legăturile între armata noastră şi armatele ţărilor de acreditare, să promoveze şi
să organizeze schimburi de vizite la nivelul conducerii Ministerului Apărării Naţionale
(M.Ap.N.), Statului Major General (S.M.G.), Direcţiei Informaţii Militare (D.I.M.) şi
altor structuri ale armatei.
În felul acesta s-a reuşit să se afirme în străinătate noua politică militară
românească şi să se stabilească relaţii de încredere şi cooperare cu armatele ţărilor
membre N.A.T.O. şi cu alte armate prietene. Ceremonie de înălţare
Desfiinţarea la 31 martie 1991 a Tratatului de la Varşovia, a permis o dezvoltare
rapidă a relaţiilor militare bilaterale cu alte state şi a mărit importanţa Ataşaturii Militare ca a Drapelului naţional
factor activ, de primă linie, în afirmarea noilor orientări politico-militare româneşti. După la Cartierul General
ce în luna iulie 1990, primul-ministru al României a adresat în scris Secretarului General al N.A.T.O. Bruxelles
N.A.T.O. invitaţia de a vizita România, propunând acreditarea
unui ambasador român la N.A.T.O., în octombrie acelaşi an, partea semnificativă în dezvoltarea relaţiilor militare externe, optimizându-se
română a autorizat pe ambasadorul român în Belgia să iniţieze relaţii dispozitivul Ataşaturii Militare într-o manieră corelată şi compatibilă
diplomatice cu N.A.T.O. cu structurile similare din statele membre N.A.T.O.. De asemenea,
La 13 decembrie 1990, şeful M.St.M. al Armatei României a fost extins şi adâncit procesul de întinerire a corpului de cadre al
împreună cu şeful D.I.M. au efectuat prima vizită oficială la sediul Direcţiei Informaţii Militare, a fost lărgită baza de selecţie a viitorilor
N.A.T.O. din Bruxelles. Cu acest prilej s-au întâlnit cu Secretarul ataşaţi militari prin scoaterea la concurs a posturilor pentru încadrare
General al N.A.T.O. şi cu reprezentanţii permanenţi militari ai (a fost asumată noţiunea de „ataşat al apărării”, denumire adecvată şi
statelor membre N.A.T.O., purtându-se discuţii referitoare la uzitată în statele N.A.T.O.).
apropierea României şi armatei sale de structurile Organizaţiei La 3 noiembrie 1993, partidele politice reprezentate în
Nord-Atlantice, stabilindu-se unele înţelegeri de principiu referitoare Parlamentul României au decis constituirea Consiliului Naţional
la relaţiile Armatei Române cu armatele ţărilor membre N.A.T.O. Consultativ pentru Integrare Euroatlantică având ca obiectiv principal
După aceste contacte, procesul de apropiere a ţării şi armatei noastre „sprijinul politic pentru accelerarea procesului de integrare a României
de structurile N.A.T.O. a continuat, dând un nou impuls activităţii în structurile euroatlantice şi Vest Europene, mai ales în sensul
Ataşaturii Militare pe linia dezvoltării relaţiilor militare externe ale armonizării legislative şi alinierii măsurilor adoptate pe plan intern
ţării noastre. la cerinţele acestui proces”. Acest demers de revenire a României în
Astfel, în perioada 4-5 iulie 1991, Secretarul General N.A.T.O. spaţiul politic, economic, social, spiritual şi militar tradiţional a fost
a vizitat România, la 21 august 1991 a avut loc vizita ministrului iniţiat la nivel naţional, printr-o strategie coerentă şi unitară, în cadrul
român al apărării la sediul N.A.T.O., iar în octombrie 1991 căreia s-a perfectat dimensiunea militară a integrării, la punerea
preşedintele României a trimis Secretarului General N.A.T.O. un căreia în practică Ataşatura Apărării a fost chemată să joace un rol
mesaj în care afirmă disponibilitatea României de a se angaja într-o distinct, ca principal instrument diplomatic al M.Ap.N.
cooperare strânsă cu N.A.T.O., aceasta fiind singura organizaţie
capabilă din punct de vedere politic şi militar să asigure stabilitatea şi ATAŞATURA MILITARĂ ŞI PARTENERIATUL
PENTRU PACE
securitate noilor democraţii europene.
Reuniunea miniştrilor de externe şi a miniştrilor apărării În perioada 10-11 ianuarie 1994, la Reuniunea la vârf de
din statele membre N.A.T.O., din anul 1992, de la Roma, a făcut la Bruxelles, şefii de stat şi de guvern din ţările Alianţei au lansat
cunoscută decizia Alianţei de a primi în structurile sale şi alte state Parteneriatul pentru Pace (PfP) dând publicităţii Documentul-
care doresc acest lucru. Deschiderea anunţată de către N.A.T.O. a cadru al PfP.
creat premisele vizitei preşedintelui României la Cartierul General Parteneriatul pentru Pace a reprezentat o iniţiativă majoră a
N.A.T.O. - februarie 1993 - prilej cu care acesta a reafirmat dorinţa N.A.T.O., vizând:
României de a se integra în structurile euroatlantice. În perioada 16- - creşterea încrederii şi eforturilor de cooperare între statele
19 august 1993, preşedintele Comitetului Militar N.A.T.O. a efectuat membre N.A.T.O. şi statele care doresc să adere la Alianţă;
o vizită oficială în România, după care, urmare firească a obiectivului - creşterea transparenţei bugetelor apărării concomitent cu
creşterea controlului democratic asupra organismului militar;
strategic al României de aderare la N.A.T.O., începând cu data de - planificarea comună de exerciţii militare şi formarea
15 septembrie 1993, generalul de brigadă Paul Şarpe a fost numit deprinderilor de a acţiona împreună cu statele membre N.A.T.O. în
reprezentant al armatei noastre la Cartierul General al N.A.T.O. din domenii cum ar fi menţinerea păcii, căutarea - salvarea, operaţiunile
Bruxelles. Totodată, se poate aprecia că anul 1993 a marcat o evoluţie umanitare şi alte domenii ce ar putea fi convenite.

96 1 (47) 2010 document


La 26 ianuarie 1994, ministrul afacerilor externe al României a
semnat la sediul N.A.T.O., Documentul-cadru al Parteneriatului pentru
Pace, urmând ca la 28 aprilie 1994 să aibă loc Ceremonia de inaugurare
a Celulei de Coordonare a Parteneriatului, instalată în perimetrul
S.H.A.P.E., Mons, Belgia. Cu acest prilej, ministrul Apărării Naţionale
al României a remis N.A.T.O. documentul de prezentare supus de
România în cadrul Parteneriatului pentru Pace, în 14 septembrie 1994
fiind aprobat oficial Programul de Parteneriat Individual al României cu
N.A.T.O., elaborat în cadrul PfP.
Participarea României la Parteneriatul pentru Pace a constituit
o etapă indispensabilă în procesul pregătirii pentru aderarea la
N.A.T.O. şi a fost principalul instrument de realizare a obiectivelor
de interoperabilitate, la care o contribuţie deosebită şi-a adus-o
Ataşatura Apărării, desfăşurându-şi activitatea în concordanţă cu
noua politică militară românească şi cu evoluţia fenomenului militar
internaţional. În ceea ce priveşte promovarea candidaturii României
la N.A.T.O., Ataşatura Militară a acţionat în următoarele direcţii:
- pregătirea vizitelor personalităţilor militare şi politico-militare
române în ţările N.A.T.O. şi partenere;
- organizarea de activităţi vizând promovarea intereselor
României pe lângă structurile politico-militare din ţara de acreditare
şi în mediul diplomatic militar precum şi mediatizarea participării
Armatei României la exerciţiile PfP, la misiuni internaţionale şi la
eforturile de luptă împotriva terorismului internaţional;
- informarea permanentă cu privire la atitudini şi poziţii
exprimate de personalităţi militare şi politico-militare străine faţă de
extinderea N.A.T.O. şi de candidatura României.
În anul 1995, dispozitivul Ataşaturii Apărării includea
următoarele ţări: Anglia, Austria (cu extindere în Elveţia şi Slovacia),
Belgia (cu extindere în Olanda şi Luxemburg), Bulgaria (cu extindere
în Albania), Cehia, China, Coreea de Sud (cu extindere în Indonezia),
Croaţia, Egipt (cu extindere în Emiratele Arabe Unite), Iordania,
Siria, Franţa, Germania, Grecia, Israel, Italia, Iugoslavia, Japonia,
Moldova, Polonia, Portugalia, Federaţia Rusă, S.U.A. (cu extindere
în Canada), Turcia (cu extindere în Pakistan), Ucraina, Ungaria şi
răspundea cerinţelor etapei pentru atingerea obiectivului strategic al
politicii externe româneşti: aderarea României la N.A.T.O..
Astfel, se asigura reprezentarea Armatei Române în 36 de
ţări, din care în 24 de ţări cu reşedinţă permanentă şi în 12 ţări prin
extindere de acreditare, intrarea în normalitate a schimbării ofiţerilor
de la posturi în conformitate cu uzanţele diplomatice, dar şi în
concordanţă cu interesele de întinerire a corpului de ataşaţi militari
şi de promovare cu mai multă tărie a obiectivului major al politicii
externe şi de securitate româneşti - aderarea la N.A.T.O..
În iulie 1997 a avut loc Summit-ul N.A.T.O. de la Madrid.
Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au primit invitaţia de a se alătura
Alianţei. Comunicatul final al Summit-ului a confirmat continuarea
procesului de lărgire a Alianţei, textul nominalizând România
printre statele candidate care au realizat progrese semnificative în
îndeplinirea criteriilor de aderare la N.A.T.O..
După hotărârile luate de N.A.T.O. la Madrid şi luând în
calcul aspectele constatate de N.A.T.O. după primul val de extindere,
Ataşatura Militară a acţionat pentru informarea conducerii M.Ap.N.
privind:
- identificarea de forme şi metode adecvate de dobândire a
unui statut de ţară responsabilă angajată consecvent în îndeplinirea
sarcinilor asumate;
- semnalarea importanţei, în concepţia N.A.T.O., a continuării
programului de modernizare continuă a forţelor armate şi alocarea
unui buget care să asigure îndeplinirea în continuare a programului de
modernizare şi înzestrare;
Sediul N.A.T.O.
document 2010 1 (47)
studii/documente
- modalităţi pentru dobândirea unei imagini proprii, distincte,
în rândul statelor N.A.T.O., pentru a beneficia de un sprijin real şi de
audienţă la toate palierele de decizie ale Alianţei;
- realizarea de performanţe care să plaseze România alături de
statele care au aderat în primul val;
- promovarea cu şi mai multă tărie a atuurilor de aderare ale
României, respectiv:
- îndeplinirea integrală a criteriilor stabilite de N.A.T.O. pentru
admiterea ţărilor candidate în Alianţă;
- poziţia geostrategică a ţării noastre;
- evidenţierea capacităţii ţării şi armatei noastre de a acţiona ca
o ţară membră N.A.T.O. prin:
- îndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul Parteneriatului
pentru Pace;
- dovedirea capacităţii de a participa, conform angajamentelor
asumate, la mai multe operaţiuni de menţinere a păcii, simultan,
relevând capacităţi de desfăşurare strategică independente, cu elemente
aparţinând celor trei categorii de forţe ale armatei.
De asemenea, Ataşatura Militară românească a contribuit în
continuare la menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor cu armatele ţărilor
din N.A.T.O.. În relaţiile cu S.U.A. un rol deosebit a avut Parteneriatul
strategic - 1997 şi „Programul Mil to Mil”.
STRUCTURI DE REPREZENTARE ALE ROMÂNIEI
LA N.A.T.O. - 1998
Obiectivul strategic al aderării la N.A.T.O. a generat în timp
măsuri organizatorice şi structurale la nivelul organigramei M.Ap.N.
astfel, în cadrul Departamentului pentru Politica de Apărare, a
luat fiinţă, în anul 1997, Direcţia de Integrare Euroatlantică a
Ministerului Apărării Naţionale, cu misiunea principală de întocmire
a „strategiei de acţiune a M.Ap.N. pentru integrarea în N.A.T.O.” şi
de urmărire a implementării acestei strategii.
În anul 1998 s-a înfiinţat la Bruxelles, Misiunea României
la N.A.T.O. şi U.E.O. (având în compunere o secţiune politică şi
o secţiune militară), precum şi Reprezentanţa Militară a Statului
Major General la N.A.T.O., structuri în care diplomaţii militari
încadraţi au asigurat expertiza şefului de misiune / reprezentanţă în
domenii de referinţă, precum:
- Programul Naţional de Aderare;
- Programul de Lucru al Parteneriatului;
- Programul Individual de Parteneriat România – N.A.T.O.;
- Procesul de Analiză şi Revizuire a Parteneriatului / P.A.R.P.;
- Parteneriatul Intensificat ş.a.
Ofiţerii M.Ap.N. încadraţi în Misiunea României la N.A.T.O.
şi U.E.O., precum şi în cadrul Reprezentanţei Militare a S.M.G. la
N.A.T.O. au desfăşurat o activitate laborioasă luând măsuri eficiente
pentru:
- pregătirea vizitelor la Bucureşti ale echipelor N.A.T.O. de
evaluare;
- pregătirea participării reprezentanţilor români la reuniunile
de la Bruxelles în format N.A.T.O. + România;
- pregătirea participării româneşti la reuniunile miniştrilor
apărării;
- organizarea de întâlniri de lucru cu reprezentanţi ai Alianţei
pe probleme privind cooperarea N.A.T.O. – România.
Şi în cursul anului 1998, ataşaţii militari au contribuit la
organizarea şi desfăşurarea unui număr mare de vizite a unor
reprezentanţi militari români în ţările de acreditare şi a unor
personalităţi militare străine în România. De asemenea, au asigurat
baza documentară informativă necesară reformelor din Armata
Română în perspectiva viitoarei aderări la N.A.T.O..
În cursul anului 1999, Ataşatura Militară a fost conectată la
evoluţiile din zonele de conflict care interesau politica de apărare şi
securitate a României şi a sprijinit în continuare dialogul dintre Armata
României şi armatele statelor membre N.A.T.O. în scopul îndeplinirii
cât mai repede posibil a criteriilor de aderare, aducând o contribuţie
hotărâtoare la îndeplinirea M.A.P.-ului (Membership Action Plan),
mecanism de pregătire şi evaluare individuală a ţărilor candidate.
În anul 2001, eforturile Direcţiei Informaţii şi Reprezentare
Militară (D.I.R.M.) au fost concentrate pe linia activităţii de
reprezentare, de colaborare militară bilaterală şi de sporire la maxim
a contribuţiei D.I.R.M. la efortul României pentru integrarea
în N.A.T.O., în perspectiva Summit-ului de la Praga. Unul din
obiectivele prioritare l-a constituit complexul de măsuri întreprinse
în vederea consolidării şanselor de aderare ale ţării noastre la
structurile euroatlantice, cu accent pe adaptarea la evoluţia N.A.T.O.,
97
studii/documente
în contextul noilor ameninţări asimetrice.
Pe linia reprezentării Armatei României s-a avut în vedere
optimizarea dispozitivului B.A.Ap., în funcţie de evoluţia situaţiei
politico-militare internaţionale în corelaţie cu interesele României.
Astfel, s-a deschis postul Vilnius (care a p reluat de la postul Varşovia
extinderea pentru spaţiul Baltic) făcând ca la acea dată D.I.R.M. să
dispună de 34 de posturi încadrate cu ataşaţi ai apărării, structura
realizată la acea dată acoperind nevoile de reprezentare ale Armatei
României şi de cooperare cu armatele ţărilor de acreditare.
Pe linia colaborării militare bilaterale s-a remarcat o creştere a
implicării Ataşaturii Apărării în urmărirea, perfectarea, organizarea
şi desfăşurarea activităţilor din planurile de relaţii internaţionale ale
M.Ap.N. şi Direcţia Generală de Informaţii a Apărării (D.G.I.A.).
În vederea atingerii obiectivului integrării au fost luate
următoarele măsuri:
- s-a acţionat profesional pe linia implementării „Strategiei de
promovare politică a candidaturii României la N.A.T.O., în perspectiva
Summit-ului de la Praga” - folosind cadrul favorizant al raporturilor de
colaborare între M.Ap.N. - Ministerul Afacerilor Externe (M.A.E.),
în acest domeniu;
- au fost valorificate mai eficient resursele de care a dispus
Ataşatura Apărării, focalizându-se pe demersurile concrete derulate
în plan politico-militar;
- au fost promovate mai activ elementele pozitive din procesul
de însuşire şi implementare a normelor, valorilor şi principiilor
împărtăşite de Comunitatea Euroatlantică, precum şi progresele
obţinute în contextul parcurgerii M.A.P.-ului;
- s-a instituit un mecanism de coordonare permanentă, atât între
structurile din ţară, cât şi între factorii de execuţie din exterior, astfel
încât să se realizeze o armonizare deplină a demersurilor M.A.E. şi
M.Ap.N., orientate spre valorificarea sprijinului factorilor de decizie
politico-militară din statele membre N.A.T.O. pentru candidatura
României;
- a fost intensificată colaborarea între reprezentanţii M.Ap.N.
şi cei ai M.A.E. pe linia valorificării tuturor oportunităţilor oferite
de realizarea unor vizite în statele membre N.A.T.O. de unii înalţi
oficiali români; s-au transmis simultan, pe linie militară şi politică,
mesaje substanţiale şi convergente la progresele realizate de România
pe linia pregătirii pentru aderare, precum şi pe planul identificării
disponibilităţii unor structuri din ţările membre ale Alianţei de a oferi
asistenţă României.
După aprecierea progreselor realizate în reforma sectorului
militar de către Comandantul Suprem al Forţelor Aliate (ianuarie
2002 - Bucureşti) şi evidenţierea ultimelor realizări ale României
în îndeplinirea obiectivelor Planului Naţional de Aderare (de către
Reuniunea Consiliului Nord-Atlantic ~ România/aprilie 2002) a
urmat Summit-ul N.A.T.O. de la Praga.
INVITAREA ROMÂNIEI LA ADERAREA LA N.A.T.O.:
SUMMIT-UL N.A.T.O. DE LA PRAGA -
21 NOIEMBRIE 2002
La 21 noiembrie 2002, cu prilejul Summit-ul N.A.T.O. de la
Praga, România a fost invitată să adere la Alianţa Nord-Atlantică,
moment în care Ataşatura Română a Apărării a fost mobilizată integral
pentru sprijinirea acestui important deziderat. Cu acest prilej, aliaţii
au lansat invitaţii de aderare pentru şapte state - Bulgaria, Estonia,
Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia. Reuniunea şefilor
de stat şi de guvern ai ţărilor membre N.A.T.O. a fost momentul
culminant al eforturilor şi demersurilor naţionale, politico-militare
întreprinse de ţara noastră.
Anvergura documentelor aprobate la Praga situează Summit-ul
între momentele istorice, de referinţă ale N.A.T.O..
Decizia adoptată la Praga, precum şi plusul de credibilitate
obţinut de România, cu această ocazie, au determinat o şi mai mare
răspundere din partea instituţiilor statului în direcţia respectării
angajamentelor asumate pe linie N.A.T.O., de intensificare a
reformelor, în special în domeniul militar şi de soluţionare a
principalelor probleme identificate în comun cu aliaţii. Astfel, după
invitarea la aderare a României au urmat runde de convorbiri cu experţi
N.A.T.O. în probleme de apărare, securitate şi economie, discutându-
se calendarul pentru finalizarea reformelor în fiecare domeniu.
La 29 martie 2004, România a aderat în mod oficial la N.A.T.O.
prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de
Stat al S.U.A., stat depozitar al Tratatului Alianţei Nord-Atlantice.
Depunerea instrumentelor de ratificare a fost urmată, la 2 aprilie
2004, de ceremonia arborării oficiale a drapelului României la sediul
98
Palatul Parlamentului, ceremonia oficială
de aderare a României la N.A.T.O.
N.A.T.O., încheindu-se un proces în care instituţia Ataşaturii
Apărării şi-a dovedit cu prisosinţă rolul de principal instrument
diplomatic la nivelul M.Ap.N., în îndeplinirea cu succes a obiectivului
major al politicii externe şi de securitate a României: aderarea la
N.A.T.O.. La acest moment de succes, România deţinea ataşaţi ai
apărării în 58 de state, din care 42 de birouri ale ataşaţilor apărării cu
reşedinţă permanentă în ţările de acreditare şi 16 state acoperite prin
extindere de acreditare. Aderarea la Comunitatea Nord-Atlantică a
fost un obiectiv ambiţios care a coagulat energiile întregii societăţi
româneşti, în ansamblul ei. În acelaşi timp nu putem şi nu trebuie
să uităm eforturile constante depuse de Armata României pentru
împlinirea acestui deziderat, militarii trăind momentele principale ale
aderării ţării noastre la N.A.T.O., în teatrele de operaţiuni militare
sau în mediile diplomatice. Şi datorită lor, România s-a dovedit un
aliat serios, predictibil, fiind în acelaşi timp, un furnizor de securitate
în cadrul Alianţei.
Acum putem afirma cu certitudine că suntem în măsură să
ne îndeplinim misiunile şi obligaţiile în cadrul celei mai puternice
Alianţe de securitate din istorie. În acelaşi timp, pentru a face faţă
adaptării permanente a Alianţei la mediul actual de securitate aflat în
continuă schimbare, Armata României desfăşoară un proces activ de
transformare şi de profesionalizare, în vederea perfecţionării instruirii
şi dotării trupelor pentru a fi interoperabile, dislocabile şi sustenabile în
teatrul de operaţii, capabile să desfăşoare gama întreagă de misiuni ale
Alianţei. Toate aceste succese pe linia aderării şi integrării României
în N.A.T.O. sunt legate şi de valoarea profesională a corpului de
cadre al D.I.M. şi de activitatea şefilor acestei structuri de elită a
armatei române - generalii Marin Pancea, Paul Şarpe, Decebal Ilina,
Mihaiu Mărgărit, Sergiu Medar, Gheorghe Savu, Dan Plăviţiu - care
au armonizat şi valorificat cunoştinţele şi pasiunea „vechii gărzi” a
Ataşaturii Militare cu dinamismul şi perseverenţa noilor generaţii de
diplomaţi militari, urmare a unui amplu proces de selecţie şi a unei
pregătiri adecvate obiectivului de îndeplinit.
Referitor la importanţa diplomaţiei militare române cât şi
a instituţiei Ataşaturii Apărării, generalul dr. ing. Gheorghe Savu
menţiona în lucrarea întocmită de Asociaţia Diplomaţilor Militari în
Rezervă şi în Retragere „Alexandru Ioan Cuza”„Diplomaţia Română a
Apărării”, Editura MEDRO, 2007, următoarele:
„Instituţia ataşaturii apărării constituie şi va fi şi pe mai departe
principalul instrument diplomatic la nivelul Ministerului Apărării
Naţionale, centru focal pentru relaţiile militare externe, factor activ de
transpunere în practică a obiectivelor politicii externe române, constituind
astfel un veritabil vârf de lance al diplomaţiei militare româneşti.”
THE ROMANIAN MILITARY DIPLOMATIC
ACTIVITY FOR ADHERING TO NATO –
brigade general (r.) Ene Aurel
After 1989, the military attachés participated actively for
sustaining the Romanian diplomatic activity in order to integrate
in the European security and values system. Its corollary was in
2004 when our country has been invited to adhere to NATO.
Keywords: military attachés, diplomacy, NATO, EU, foreign
policy, security.
1 (47) 2010 document

CONSIDERAŢII
PRIVIND ÎNFIINŢAREA
UNEI INSIGNE
A CADRELOR
MILITARE ÎN REZERVĂ
SAU ÎN RETRAGERE
COL. (R) PROF. EUGEN ICHIM
În epoca modernă, dar şi în cea contemporană, a fi cadru activ
în Armata României a însemnat pentru mulţi tineri un prilej de a-şi
realiza un vis, o profesie demnă şi respectată în societate. Îmbrăcând
de la o vârstă fragedă uniforma militară, renunţând de bună voie
la bucuriile şi plăcerile unei tinereţi trăită tumultos precum cei din
generaţia lor, aceşti oameni au acceptat fără murmur toate rigorile şi
servituţile vieţii ostăşeşti, dând dovadă de o voinţă deosebită şi de o
tărie de caracter mai presus de orice îndoială. După absolvirea studiilor
de bază - respectiv a şcolilor de ofiţeri, de maiştri sau subofiţeri -
viaţa cadrului militar nu era, precum nu este nici astăzi, deloc uşoară.
Zilele şi nopţile petrecute în cazarmă, pe câmpurile de instrucţie, în
poligoane, aplicaţii sau teatre de operaţii, schimbările frecvente de
garnizoană, precum şi alte servituţi specifice vieţii ostăşeşti şi-au pus
amprenta pe felul lor de a fi şi pe sănătatea lor. Acest mod de viaţă a
avut repercursiuni nu tocmai fericite şi asupra familiilor lor, fiecare
mutare fiind în felul ei o mică dramă cu urmări resimţite ani la rând.
Armata Română, condusă cu destoinicie de cadrele ei, a fost cea
care şi-a adus prinosul de sânge la cucerirea Independenţei Naţionale, la
făurirea României Mari, la eliberarea teritoriilor româneşti răpite în al
Doilea Război Mondial, la victoria Revoluţiei din Decembrie 1989 şi a
avut rolul esenţial în integrarea ţării noastre în structurile euroatlantice.
Putem afirma, fără să greşim, că însăşi existenţa statului român în
actualele graniţe se datorează armatei şi sacrificiilor sale, jertfei supreme
a miilor de cadre şi a sutelor de mii de soldaţi şi gradaţi.
În anii dictaturii socialiste, mii de cadre militare se aflau alături
de zeci de mii de soldaţi pe toate marile şantiere de construcţii din
ţară, la canalul Dunăre - Marea Neagră, la Transfăgărăşan, în mine, la
împăduriri, la irigaţii sau la culesul recoltei unde programul normal de
lucru era de „zi lumină”. Multe din marile construcţii, cu care astăzi ne
mândrim, au încorporate truda şi eforturile ostaşului român indiferent
de gradul pe care-l purta.
După o viaţă petrecută în uniformă şi răspunzând prezent la
orice oră, cadrele militare sunt trecute în rezervă, fie la termenul legal,
fie că s-a mai făcut o restructurare, după
care, cea mai mare parte sunt uitate şi
ignorate, au parte de un anonimat nu de
puţine ori dureros şi nemeritat.
Acomodarea la viaţa civilă este
grea, nu puţine cadre militare în rezervă
suferă, sunt supuse la apostrofări şi
jigniri de tot felul din partea unor
persoane care-şi fac din asta un prilej de
a ieşi în evidenţă, de a-şi etala o aşa zisă
superioritate materială şi socială sau pur
Insigna Cadru militar rezervă
şi simplu pentru că au ceva cu armata.
- propunere
Instituirea unei insigne pentru cadrele
document 2010 1 (47)
studii/documente
militare în rezervă sau în retragere
ar fi în momentul de faţă benefică,
ar contribui la o cunoaştere mai
bună a statutului lor social, ar evita
punerea acestora în situaţii neplăcute,
ar îmbunătăţi imaginea armatei în
societate şi nu în ultimul rând ar fi o
reparaţie morală binemeritată pentru
cei care decenii la rând au slujit sub
drapelul patriei.
Din punct de vedere istoric,
apariţia acestui tip de insignă nu ar Insigna Ofiţer rezervă retragere
fi o noutate pentru armata română
(in perioada interbelica)
şi nici pentru alte armate care ne sunt partenere în diferite alianţe.
Asemenea însemne au fost purtate cu demnitate până în anul 1947
de ofiţerii şi subofiţerii români aflaţi în rezervă şi în retragere. Aş
exemplifica în materialul de faţă doar cu o singură reglementare
din acea perioadă şi anume „Insigna ofiţerilor în rezervă şi retragere
proveniţi din activitate” care, după părerea unanimă a specialiştilor, dar
şi ai purtătorilor acesteia, era cea mai reprezentativă şi mai frumoasă.
Înfiinţarea ei s-a făcut prin Decretul Regal nr. 3209 din anul 1936,
publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 14 din 19 ianuarie 1937.
Acest insemn, confecţionat din argint masiv, avea formă ovală
cu dimensiunile de 5/4 cm., reprezenta un vultur cruciat de culoare
aurie ce avea pe piept scutul din stema ţării, coroana, cifra regală,
precum şi un înscris stilizat al literelor ORR aşezat pe ramuri de stejar
şi de laur legate cu o panglică în culorile naţionale (anexa 1).
Se acorda „tuturor ofiţerilor de rezervă şi retragere proveniţi
din activitate ce trec în rezervă prin demisie, limită de vârstă (...) sau
în retragere pentru infirmităţi incurabile”. Insigna era însoţită de un
brevet al cărui număr era înscris într-un registru special. Se purta în
toate ocaziile fiind prinsă pe partea stângă a pieptului. Având la bază
această insignă, cu câteva modificări şi actualizări (înlocuirea scutului
stemei României interbelice cu scutul din stema României de astăzi,
eliminarea cifrei şi coroanei regale, înlocuirea literelor ORR [ofiţer
rezervă retragere - n.n.] cu CMR [cadru militar rezervă – n.n.] şi
adăugarea sub scut a două arme încrucişate care au scopul de a o
personaliza, dar şi de a o asemăna puţin cu insigna veteranilor de
război) se poate realiza o insignă care să corespundă nevoilor actuale.
În nici un caz nu este nevoie de doi R deoarece un cadru militar
nu poate fi concomitent ci succesiv în cele două ipostaze ( în rezervă
şi ulterior în retragere). Mărimea insignei ar putea fi redusă la 4/3 cm,
iar modelul insignei ar arăta ca cel din anexa 2. Pentru a simplifica
lucrurile ar fi de dorit să fie instituit un singur tip de insignă ce ar
putea fi conferită tuturor categoriilor de cadre în rezervă sau retragere,
diferenţa fiind dată doar de materialul din care este confecţionată
(aurit, argintat sau brumat).
Acordarea insignei se va putea face numai pe baza unor
reglementări stricte aprobate de organele abilitate, iar posesorul va
primi odată cu insigna şi un brevet. Vor fi, cum este şi firesc, şi cadre
militare ce nu pot primi acest însemn, precum cei trecuţi în rezervă
din motive incompatibile cu statutul de militar.
Am expus, în rândurile de mai sus, câteva argumente precum şi
o modalitate facilă de a rezolva acest deziderat, cu precizarea că vreme
de aproape un an am purtat discuţii pe această temă cu specialişti şi cu
un număr mare de cadre militare în rezervă sau în retragere - viitori
posibili beneficiari ai acestei insigne - atât din Bucureşti, dar şi din alte
garnizoane, care au manifestat un real interes şi au apreciat favorabil
acest demers. Unii, au venit cu idei constructive, parte dintre acestea
fiind incluse şi în materialul de faţă.
Rugămintea mea este ca cei îndreptăţiţi să ia decizii în această
problemă importantă şi de stringentă actualitate pentru miile de cadre
militare în rezervă sau în retragere, să exprime un punct de vedere.
99
studii/documente
Semnale
Contents
• Editorial, The message of Chief of General Staff for the Day
of Historical Army Service, Admiral dr. Gheorghe MARIN
• About Romanian Army past, at present time and future,
captain (N.) Marian MOSNEAGU, Ph.D • Chronology,
Lucian DRAGHICI • From the chief ’s gallery of Army
Historical Service, Manuel STANESCU • Restitution:
Princely and Army General Staff (1830-1865), Luminita
GAVRA • Ups and downs of the Railway Army Department,
colonel (r) Mihai-Costache HUMĂ •Military personalities
in Rural Police Service, major general (r) Ioan P. SUCIU •
The tragic end of a sailor who became pilot, Vasile TUDOR •
“LEU” monument – a glory and eternity symbol of engineer
troops, colonel (r.) Marian GARGAZ • Prince Constantin
Brancoveanu burial ceremony, Luminita GIURGIU • Again
“Tasaul Project”, Cornel TUCA, Ph.D • The role of archives
to serve the citizens, Teodora GIURGIU • The fightings of
35th Infantery Division in Bessarabia, july 1941, Manuel
STANESCU • Heroic itinerant of Romanian Division 1
Armoured, colonel (r) George GHEORGHIU • The plain
crash of Vnukovo, Alexandru ARMA • the Romanian Military
Diplomatic activity for adhering to N.A.T.O., brigade general
(r) Ene AUREL • Consideration regarding the establishment
of an insignia for the retired military man, colonel (r)
prof. Eugen ICHIM
100
Nicolae Iorga: 1871-1940. Studii şi documente, vol.
VIII, coordonatori Constantin Buşe, Constantin Gaucan,
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009,
494 p.
Comunicările ştiinţifice de la Vălenii de Munte au
fost reunite în cel de-al 8-lea volum închinat vieţii şi
operei lui Nicolae Iorga „apostolul cauzei Românilor de
pretutindeni”. Deosebit de interesante studiile prezentate
de Gheorghe Buzatu, Ion Bitoleanu, Nicolae Ciobanu şi
Marian Moşneagu.
Stela Cheptea (coordonator),
Paradigmele istoriei. Omagiu profesorului
Gh. Buzatu, Casa Editorială Demiurg,
Iaşi, 2009, vol. I, 530 p., vol. II, 566 p.
Cele două volume de studii sunt
dedicate Profesorului Gheorghe Buzatu,
Omul şi formatorul de conştiinţe. La ceas
aniversar, sub atenta coordonare a distinsei
colaboratoare Stela Cheptea, istorici din
toată ţara au dedicat maestrului pagini din
ceea ce a constituit crezul său de viaţă.
Marusia Cîrstea, Ataşaţi militari români în Marea
Britanie (1919-1939), Editura Universitaria, Craiova,
2009, 400 p.
Volumul, bazat pe o temeinică documentare în
arhive şi biblioteci, se înscrie în seria Din istoria relaţiilor
anglo-romîne (1936-1939) şi Europa în balanţa forţelor
(1919-1939). Structurat pe 4 capitole, conţine un corpus
de documente inedite, deosebit de valoroase pentru epoca
vizată.
Dr. Marian Macri, dr. Alexandru Manafu-
Târgovişte, Medicina militară în campanie, Bucureşti,
Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2009,
164 p.
Lucrare de un deosebit interes pentru cititori, în
situaţia în care eforturile oamenilor în halate albe pentru
salvarea altor oameni, în condiţii de cele mai multe ori
vitrege, trec de multe ori neobservate. Evoluţia acestei
specialităţi militare este urmărită pe parcursul a aproape
două secole de existenţă.
Nicolae C. Petrescu, Marina Română în războiul
antisovietic. Submarine, vedete torpiloare, canoniere,
torpiloare, baraje de mine, comandamentul Portului şi Zonei
Constanţa, remorchere dragoare şi hidroaviaţia. Comandanţi.
Editura şi Tipografia Europroduct, Piteşti, 2008, 280 p.
Subtitlurile cărţii constituie tot atâtea capitole,
provocare adresată istoricilor şi nu numai de a afla modul
în care Marina Română a acţionat în cea de-a Doua
Conflagraţie Mondială. Lucrarea este bogat ilustratăşi
documentată cu schiţe şi fotocopii ale documentelor de
interes pentru tema analizată.
1 (47) 2010 document