BULETINUL ARHIVELOR MILITARE ROMÂNE Anul XIX, nr.

1(75)/2017

SERVICIUL ISTORIC AL ARMATEI

LA CEA DE-A 150-A ANIVERSARE

• România şi Primul Război Mondial

• O fotografie simbol
• Colonelul Otto Erich Benedict

smg.mapn.ro/SIA/index.html
 editorial

ORDINUL
MINISTRULUI APĂRĂRII NAŢIONALE
PRIVIND SĂRBĂTORIREA A 150 DE ANI
DE LA ÎNFIINŢAREA SERVICIULUI ISTORIC AL ARMATEI

L
a 17 martie 1867, prin Înaltul Decret nr. 380 emis de
domnitorul Carol I, a fost înfiinţat Depozitul General al
Războiului, cu statut de direcţie a Ministerului de Război,
care avea în compunere Secţia Lucrări Istorice. Această structură, cu atribuţii
privind clasarea și conservarea arhivelor militare, precum și elaborarea de
lucrări referitoare la istoria Armatei României, a constituit embrionul din
care s-a dezvoltat, pe parcursul anilor, Serviciul istoric al armatei.
De-a lungul timpului, Serviciul istoric al armatei a asigurat, cu
responsabilitate și competenţă, administrarea patrimoniului arhivistic
militar, încredinţând posterităţii un tezaur de o inestimabilă valoare
istorică. Totodată, specialiștii Serviciului istoric al armatei, cadre militare
și personal civil contractual, au valorificat documentele istorice păstrate
în arhivele militare prin elaborarea de lucrări știinţifice – culegeri de
documente, monografii, albume și enciclopedii, care au reflectat etapele
evoluţiei organismului militar românesc, viaţa și activitatea celor mai de
seamă comandanţi militari, luptele duse de Armata României pentru
cucerirea și apărarea independenţei, suveranităţii și integrităţii teritoriale
a statului român.
Gestionarea patrimoniului arhivistic militar, proces bazat pe
competenţa, responsabilitatea și, nu în ultimul rând, pasiunea specialiștilor
în domeniu și-a dovedit importanţa și utilitatea pentru elaborarea de
programe educaţionale necesare formării cadrelor militare și de proiecte
culturale în care este reflectat rolul însemnat al instituţiei militare în cadrul
societăţii românești.
Doamnelor și domnilor ofiţeri, subofiţeri, soldaţi și gradaţi
profesioniști, personal civil contractual,
Vă adresez mulţumirile mele pentru activitatea depusă și îmi exprim
convingerea că și pe viitor veţi lucra cu aceeași competenţă profesională,
responsabilitate și pasiune pentru administrarea, protejarea și valorificarea
știinţifică a patrimoniului arhivistic al Ministerului Apărării Naţionale.
Astăzi, la aniversarea a 150 de ani de la înfiinţarea Serviciului istoric
al armatei, vă felicit și vă urez multă sănătate, fericire și prosperitate, precum
și împlinirea tuturor aspiraţiilor, atât în activitatea profesională, cât și în
viaţa personală.

La mulţi ani!

MINISTRUL APĂRĂRII NAŢIONALE

GABRIEL-BENIAMIN LEȘ

document 2017 1 (75) 1

studii/documente
ŞI MARINARII FAC ISTORIE!
Contraamiral Cătălin-Silviu DUMISTRĂCEL
Locţiitor pentru Resurse al Statului Major General
R
ecunosc faptul ca mă număr printre cei care
nu numai că primesc, dar și citesc cu interes
și încântare, număr de număr, prestigioasa
revistă „Document. Buletinul Arhivelor Militare”,
purtând marca excelenţei cu care ne-au obișnuit, iată,
de 150 de ani (!), experţii Serviciului Istoric al Armatei.
O fac, poate dintr-un gest reflex, al predispoziţiei la
care mă obligă și mă îndeamnă sorgintea și filiaţia pur
militară, dar și sumarul constant echilibrat și captivant
al subiectelor abordate. Și, de cele mai multe ori,
documentele inedite, inspirat selectate și bogat ilustrate
(re)aduse în atenţie.
Fără să fac din aceasta o obsesie, am urmărit și
identificat, în paginile aceleași sobre și elevate publicaţii,
condusă, iată, de o Mare Doamnă a istoriografiei noastre
militare – dr. Luminiţa Giurgiu (fiică de militar, soţie
de istoric militar și mama unei tinere arhiviste militare
în plină ascensiune publicistică!) – cu aceeași savoare,
subiectele referitoare la istoria Marinei Române.
Chiar și la o primă lectură, am constatat, cu un
justificat temei, că a existat o pleiadă (ca să n-o
etichetez, de-a dreptul, constelaţie) de marinari, care nu
numai că au făcut istorie, în funcţiile și la eșaloanele la
care au activat, ci au și scris istorie, cu mult devotament,
unii chiar la Serviciul Istoric al Armatei.
Desigur, pentru specialiști, lucrările de referinţă în
domeniu ale comandorilor Constantin Ciuchi, Nicolae
Bîrdeanu, Dan Nicolaescu și Niculae Koslinski, din
vechea gardă, sau Nicolae Petrescu, Rotaru Jipa, Ion
Ionescu, Ioan Damaschin, Marian Sârbu, fondatori
sau consecvenţi susţinători ai istoriografiei navale, sunt
arhicunoscute și bine apreciate. Alţii, mai îndepărtaţi
cronologic dar nu și tematic, ocupă un loc distinct în
elita „Cavalerilor de Clio”.
Comandant titular al Diviziei de D unăre
(14-24 august 1916) și comandant al flotei de
operaţiuni româno-ruse pe Dunăre (24 august -
8 noiembrie 1916), contraamiralul Nicolae Negrescu
(1864-1940) a publicat în anul 1920 lucrarea „Rolul
marinei în războiul pentru întregirea neamului și
recompensa finală. Icoane și documente de război”1,
urmată de o altă lucrare, editată în limba franceză, sub
titlul „Comment on fit la guerre sur le Danube”.
Combatant pe frontul dunărean din Primul
Război Mondial, când s-a remarcat în luptele de
2 1 (75)
la Turnu-Măgurele, în
ofensiva pe care forţele
inamice bulgaro-germane,
forţând trecerea Dunării,
cu ostașii săi a ţinut piept
dușmanului, înlesnind în
bune condiţii retragerea
trupelor românești, cavaler
al O rdinului „Mihai
Viteazul” și reputat doctor
în drept, viceamiralul
Preda Fundăţeanu (1890-
1969), a activat, începând
cu l aprilie 1928, la Serviciul Istoric al Marelui Stat
Major. Aici s-a remarcat prin cercetarea dosarelor și
întocmirea fișelor pentru operaţiile Marinei în timpul
războiului – de la Turtucaia, Rasova, Cernavodă și
Canalul Măcin –, distingându-se prin „zel, metodă și
un deosebit discernământ caracteristic inteligenţelor
superioare și oamenilor de cultură aleasă”.
Pe l septembrie 1938, contraamiralul Nicolae
Steriopol (1889-1978) a fost mutat la Serviciul
Istoric al Marelui Stat Major unde, împreună cu
șeful acestuia, colonelul Grigore Constandache, a
conlucrat la elaborarea antologiei „România în războiul
mondial”, redactând capitolul „Istoricul operaţiunilor
Marinei Militare în Războiul de întregire a neamului
1916-1919”. Între anii 1939 și 1943 a fost profesor la
Școala Superioară de Război, unde a predat „Istoria
războaielor navale”.
Începând cu 8 septembrie 1966, contraamiralul
Florea Diaconu (1922-1980) a fost numit cercetător
militar principal pentru studii istorice în Secţia Studii
Istorice a Marelui Stat Major2.
Absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul
Universităţii din București, viceamiralul Ștefan Dinu3
(1929-2012) s-a preocupat îndeaproape de consolidarea
imobilului și reamenajarea expoziţiei Muzeului Marinei
Române. Membru al Societăţii de Știinţe Istorice din
România, a condus un colectiv de cadre didactice
angajat în redactarea istoriei Marinei Militare Române
și a publicat, printre altele, „Consideraţii privind
rolul armatei în anii comunismului”, „Opinii privind
relaţiile militare ale României postbelice”, „Serviciul de
Informaţii al Armatei în tradiţiile militare ale poporului
2017 document

român”, „Enigme ale perioadei premergătoare celui
de-al Doilea Război Mondial și consecinţele lor
asupra României”, „Direcţia de Informaţii a Armatei
sub reflectorul Revoluţiei Române din Decembrie
1989”, „Contribuţii ale Marinei Române la Războiul
de Independenţă 1877-1878”, „Structuri economice
interstatale postbelice și convergenţa acestora spre o
economie integrată globalizată”, „Din culisele militare
ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989”4 ș.a.
Locţiitor, ulterior șef al Secţiei învăţământ (1954) și,
din anul 1955, șef al Catedrei de Tactica Flotei, Istorie
și Geografie Maritimă Militară în cadrul Școlii Militare
Superioare de Marină, contraamiralul Raymond-Albert
Stănescu (1920-2010) a desfășurat o activitate asiduă
nu numai pentru dezvoltarea învăţământului de marină,
ci și în domeniul istoriei navale, fiind coautor al celor
trei volume din „Marina Română în al Doilea Război
Mondial” și al lucrărilor „Oţel, aburi, torpile. Marina
Română în războiul de independenţă” și „Marina
Română în Primul Război Mondial”5.
Fost șef al Sectorului Istorie militară contemporană
la Secţia Istorie Militară din cadrul Centrului de Studii
și Cercetări de Istorie Militară al Ministerului Forţelor
Armate (l iunie-23 septembrie 1971), contraamiralul
George Petre (1934-2012) este coautor al unor
lucrări de referinţă precum „Tradiţii navale românești”
(Editura Militară, București, 1991), „Monografia
Liceului Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza”,
„Noi contribuţii la studierea războiului pe Dunăre
1877-1878. Studii documentare” (București, Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2007) și
„Contribuţii la o istorie navală în date” (Constanţa,
Editura Muzeului Marinei Române, 2013)6.
Revenind la instituţia-fanion a Armatei României,
nu pot să nu remarc activitatea prodigioasă din
ultimele decenii, în fieful arhiviștilor militari, a
comandorului Marin Amuza, la Serviciul Istoric al
Armatei, comandorului Mihai Colcer și maistrului
militar principal Dănuţ Dobrinoiu, la Centrul de
Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice din
Pitești, precum și a comandorului Ion-Dan Ionescu,
căpitanului Viorel Ion, căpitanului Claudiu Alexandru
Cristea și locotenent-comandorului Dan Mihai
Gugeanu, la Depozitul Intermediar de Arhivă al
Forţelor Navale din Constanţa.
NOTE
1
Bucureşti, Tipografia Gutemberg, Societate Anonimă, 1920, 22 pagini.
2
Marian Moşneagu, Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale, Bucureşti, Editura Militară, 2013, pp. 49-50.
3
Fost şef al Direcţiei Informaţii a Armatei (10 octombrie 1978) şi şef al Direcţiei a 3-a Contraspionaj din Departamentul Securităţii Statului (25 ianuarie -11 iunie 1990).
4
În anul 2010 a publicat la Editura Neverland volumul memorialistic Condamnat la discreţie, în care dezvăluie din tainele unei cariere dedicate Armatei şi
Serviciului Secret de Informaţii Militare, făcând şi unele dezvăluiri din culisele militare ale Revoluţiei române din decembrie 1989 şi despre fenomenul terorist-
diversionist din decembrie 1989.
5
Comandor dr. Marian Moşneagu, Dicţionarul marinarilor români, Bucureşti, Editura Militară, 2008, pp. 448-449.
6
Ibidem, pp. 374-375.
document 2017 1 (75)
studii/documente
Și, pentru că, pentru o perioadă, am avut privilegiul
și satisfacţia să coordonez personal activitatea
Serviciului Istoric al Armatei, nu-l voi omite pe
comandorul dr. Marian Moșneagu, primul ofiţer de
marină care, aproape un deceniu, a condus această
prestigioasă instituţie, cu performanţe notabile și
deosebit de onorante pentru istoriografia militară
naţională. Este vorba, în primul rând, despre elaborarea
primei „Enciclopedii a Armatei României”, lansarea și
consacrarea colecţiei de studii și comunicări „Armata
Română și [...] societatea civilă/ patrimoniul naţional/
unitatea naţională/ cultele/ mass-media/ politica
naţională”, fondarea și coordonarea apariţiei anuale,
între 2009 și 2014, a „Calendarului tradiţiilor militare”
și de relansarea apariţiei, la termen și în condiţii
grafice adecvate, a revistei „Document. Buletinul
Arhivelor Militare Române”. La acestea se adaugă
sesiunile știinţifice anuale organizate cu prilejul Zilei
Arhivelor Militare și editarea, în premieră, a „Ghidului
Arhivelor Militare Române” și a primei monografii
a instituţiei, „Serviciul Istoric al Armatei în slujba
culturii naţionale”, pagini dense de istorie autentică,
edificatoare pentru statutul, misiunea și devenirea
acestei instituţii garant al aplicării strategiei naţionale
privind păstrarea și valorificarea unui patrimoniu
arhivistic militar inestimabil.
În anul 2013, când personal i-am înmânat trofeul
„Omul Anului” pentru Premiul I obţinut la Secţiunea
a X-a „Istorie, cultură și tradiţii militare”, în cadrul
concursului organizat la nivelul Statului Major General,
am fost mândru că un camarad de armă obţine, pentru
a doua oară, odată cu această distincţie, recunoașterea
supremă la nivelul Ministerului Apărării Naţionale.
La împlinirea a 150 de ani de la constituirea
Serviciului Istoric al Armatei, aniversare care reconfirmă
rolul și importanţa Serviciului Istoric al Armatei în
păstrarea și valorificarea trecutului, a tradiţiilor de luptă
și arsenalului de lecţii învăţate ale Armatei României,
urez arhiviștilor și istoricilor militari multă sănătate,
inspiraţie și puterea de a valoriza pe multiple planuri
epopeea militară naţională și satisfacţii depline în această
prodigioasă activitate, desfășurată cu girul și în beneficiul
generaţiilor de militari și civili din Armata României.
BUN CART ÎNAINTE ÎNTRU MULŢI ANI!
3
studii/documente
ARC PESTE TIMP – SERVICIUL ISTORIC AL ARMATEI
(1867-2017)
Comandor (r) Dr. Marian MOŞNEAGU1
Evoluţia Serviciului Istoric al Armatei (S.I.A.) se
confundă cu însăși evoluţia Statului Major General
(S.M.G.). De-a lungul celor 150 de ani de existenţă,
acesta a purtat diferite denumiri: Secţia a II-a Lucrări
Istorice (1867; 1870-1893), Biroul 3 Istoric (1893-
1896; 1897-1904), Biroul 1 (1896-1897), Biroul 4
(1904-1906), Biroul 3 Istoric (1906-1907; 1918-1920),
Biroul 6 Informaţii (1907-1918), Secţia a VI-a Istoric
(1 aprilie 1920-1922), Secţia a VIII-a Istoric (1922-
1927), Secţia a VII-a Istoric (1927-30 ianuarie 1928),
Serviciul Istoric (30 ianuarie 1928-18 martie 1949),
Secţia XI Istoric (18 martie 1949-1 august 1950), Secţia
Istoric (1 august 1950-1 aprilie 1959), Secţia Istorie
și Geografie Militară (1 aprilie 1959-16 mai 1962),
Secţia Studii Istorice (16 mai 1962-11 octombrie
1969), Secţia Arhivelor Militare (11 octombrie 1969-
1 aprilie 1973), Arhivele Ministerului Apărării
Naţionale (1 aprilie 1973-25 ianuarie 1984), Secţia
Arhive (24 ianuarie 1984-1 martie 1998), Arhivele
Militare Române (1 martie 1998-1 decembrie 2000),
Serviciul Arhivistic Militar (1 decembrie 2000-1
aprilie 2002), Serviciul Arhive și Documentare Militară
(1 aprilie 2002-1 mai 2006) și Serviciul Istoric al
Armatei (1 mai 2006 până în prezent)2.
Necesitatea unei structuri specializate în structura
Marelui Stat Major (M.St.M.) a fost resimţită încă de
la înfiinţarea acestuia. Astfel, în ,,Monitorul Oastei”,
vol. II/1864, apărea următoarea Publicaţie, semnată de
ministrul de Război, generalul Alexandru Iacovache3:
,,Având în vedere folosul ce trage ţara și armata din
răspândirea instrucţiei în oaste; având în vedere cât
de nimerit este de a se pune în mâna soldatului cărţi
de citit care, aducându-i aminte glorioase suvenire
și nobile exemple, să fie în același timp în raport cu
gusturile și poziţia sa; având în vedere lipsa ce are oastea
de o istorie militară a României; având în vedere crearea
școlilor prin regimente, am hotărât un concurs pentru
adoptarea a două opere destinate școlilor regimentare
ale corpurilor. Întâia lucrare va cuprinde o adunătură
de faptele cele mai însemnate de bravură, de generozitate,
umanitate, patriotism, dezinteresare și eroism (s.n.)
prin care ostașii români s-au deosebit în toate epocile
istoriei noastre. Autorii trebuie să se silească a căuta
tot ce poate inspira soldaţilor sentimentele cele mai
4 1 (75)
nobile. Nu trebuie să piardă din vedere că (sic!) cartea
ce vor face este destinată pentru soldaţi, din care cea
mai mare parte are prea puţină instrucţie și mulţi deloc.
Trebuie să fie dar proprie pentru toate inteligenţele și
prin urmare, un stil simplu este de neapărată trebuinţă.
Drept model se poate însemna concurenţilor episodul
istoric Sobieschi și plăieșii români (s.n.), descris de
C. Negruzi și Circulara din 1 noiembrie 1860 a domnului
M. Kogălniceanu, atunci ministru din Năuntru către
săteni. Această lucrare va trebui să aibă materia cel
puţin a unui volum în 12, imprimat cu Cicero și gros de
150 pagini. A doua lucrare va fi Istoria militară a României
(s.n.). Această istorie va cuprinde cu amănuntul toate
evenimentele militare ale istoriei noastre. Autorii vor
insista mai cu seamă asupra epocilor lui Ștefan cel
Mare și Mihai Viteazul, precum și a acelora în care s-au
organizat pentru întâia oară armate regulate. Afară de
acestea, autorii vor descrie, pe lângă istoria războaielor
Principatelor, tot ce este indispensabil a se cunoaște
din istoria generală a ţărilor. Concurenţii nu trebuie să
piardă din vedere că această carte este destinată mai cu
seamă la instrucţia subofiţerilor; prin urmare, trebuie a
se preciza bine faptele, a nu se dezvolta decât cele care
au o adevărată importanţă în analele noastre și să evite
disgresiile politice, cu totul străine destinării acestei
lucrări. Pentru amândouă lucrările se vor admite la
concurs operele imprimate și manuscrise. Toate trebuie
depuse la Ministerul de Război (Direcţia I, Divizia 1),
înainte de 31 decembrie 1864”4.
Prin Înaltul Decret nr. 380 din 17 martie 1867,
în cadrul Administraţiei Centrale a Ministerului
de Război, sub directa autoritate a acestuia, a luat
fiinţă Depozitul General al Războiului, ca direcţie
independentă. Acesta era format din Secţia I Harta
României. Lucrări Topografice Interioare și Secţia
a II-a Lucrări Istorice. Statistica Militară și Lucrări
Regimentare. Secţia a II-a avea ca obiect de activitate
„Clasarea și conservarea arhivelor privitoare la operaţii
de război. Redactarea oricărei operaţii militare. Istoria
regimentelor de la crearea lor și, în general, toate
lucrările istorice. Adunarea tuturor documentelor
necesare pentru istoria militară a românilor. Adunarea
documentelor privitoare la statistica militară. Lucrări
și opere publicate în străinătate. Examinarea și
2017 document

conservarea lucrărilor militare executate în fiecare an
de regimentele de infanterie și cavalerie. Conservarea
bibliotecii și a arhivelor. Organizarea armatelor străine.
Bibliotecile corpurilor. Școlile regimentare.” Șefii de
secţie erau numiţi de domnitor, ceilalţi ofiţeri fiind
numiţi de ministrul de Război5. Această structură a
avut o existenţă efemeră, fiind desfiinţată prin Înaltul
Decret nr. 1163 din 11 august 1867.
Prin Înaltul Decret nr. 181 din 3 februarie 1870,
regele Carol I a aprobat ,,Regulamentul relativ la
serviciul ofiţerilor din corpul de stat-major”, prin care s-a
stabilit reînfiinţarea Depozitului de Război. Conform
art. 68, Secţia a II-a Lucrări Istorice și Statistica
Militară avea ca atribuţii ,,clasarea și conservarea
arhivelor privitoare la operaţii de război. Redactarea
oricărei operaţii militare. Istoricul regimentelor de
la crearea lor și, în general, toate lucrările istorice.
Adunarea tuturor documentelor necesare pentru istoria
militară a României și a puterilor străine. Lucrări și
opere publicate în străinătate. Conservarea bibliotecii
și arhivei Depozitului. Examinarea lucrărilor și operelor
militare publicate în România și în străinătate”6. Un
regulament ulterior urma să stabilească în detaliu toate
chestiunile care reglementau activitatea depozitului7.
Prin Înaltul Decret nr. 158 din 17 ianuarie 1884
a fost aprobat ,,Regulamentul serviciului de stat-
major”, prin care se menţinea împărţirea M.St.M.
în cele trei secţii, în cadrul Secţiei I regăsindu-se ca
atribuţiune distinctă ,,jurnalul și istoricul în timp de
pace și război”8.
În organigrama M.St.M. din anul 1893, devenit
direcţie superioară în compunerea Ministerului de Război,
în conformitate cu noul ,,Regulament asupra serviciului
de stat-major”, aprobat prin Înaltul Decret nr. 1170 din
13 aprilie 1891, Biroul 3 din cadrul Secţiei I-a avea ca
atribuţii, printre altele, ,,chestiunile statistice și Istoricul”9.
În anul 1896, Istoricul M.St.M. se regăsește în
cadrul Biroului 1 al Secţiei I Organizarea, Mobilizarea
și Instrucţia Armatei10, iar în anul 1897 în cadrul
Biroului 311.
În anul 1899, denumirea consacrată devine „Istoricul
campaniilor și marilor operaţiuni ale armatei”12.
În anul 1904, problematica istorică se regăsește în
responsabilitatea Subbiroului B, Biroul 4 din cadrul
Secţiei a II-a, cu denumirea ,,Etape. Mijloace de
corespondenţă militară și regulamentele respective.
Istoricul Campaniilor”13.
De la 5 iulie 1904, Biroul VI din cadrul Secţiei a II-a
reunește ca responsabilităţi ,,Studii istorice, geografice
și statistice. Biblioteca. Redacţia revistei ,,România
militară”14.
document 2017 1 (75)
studii/documente
În anul 1906, „Istoricul campaniilor” se găsea
printre atribuţiile Biroului 3 din cadrul Secţiei I-a15,
birou care, din 1907, s-a numit Istoric și Bibliotecă,
cu compartimentele Studii istorice și statistică,
Referate istorice. Biblioteca, Contabilitatea Bibliotecii
,,România militară” și Cazarmarea16.
De la 25 mai 1907, atribuţiile Biroului 6 Informaţii
din cadrul Secţiei a II-a includeau „Istoria militară
generală. Studii asupra campaniilor moderne; istoria
militară naţională; Istoricul organizării armatei române,
Istoricul manevrelor și al taberelor de instrucţie,
Istoricul regulamentelor de exerciţii și manevre ale
celor trei arme”17.
Către sfârșitul anului 1909, Biroul 6 Informaţii
încorpora la loc de cinste „Istoricul Statului Major
General”18.
Prin Referatul nr. 6660 din 4 iunie 1918, șeful
Secţiei a II-a din M.St.M., colonelul Constantin
Ștefănescu-Amza19, raporta că în baza informaţiilor
furnizate de Biroul 3 Istoric, Serviciul Fotografic al
M.C.G. (Marele Cartier General – n.n.) cuprindea
,,albume de fotografii din război, catalogate, filme
pozitive de cinematograf cu scene de război, în
ambalajul lor special, clișee și filme negative, material
prim și aparate”, primele urmând să fie predate Biroului
Istoric. Închirierea filmelor sau reproducerea lor și a
clișeelor fotografice urma să se facă numai cu aprobarea
M.St.M., sumele încasate fiind vărsate în fondul
orfanilor de război și pentru procurarea materialelor
necesare Biroului Istoric. Locotenentul Georgescu,
fost șef al Serviciului Fotografic la M.C.G., rămânea
atașat la Biroul 3 Istoric pentru folosirea fotografiilor,
înlocuindu-l în serviciu pe căpitanul Constantin
Zagoritz, căzut prizonier20.
Pe Referatul nr. 75 din 5 iunie 1918 al maiorului
Jinga referitor la confecţionarea din fondul de război a
unor dulapuri speciale necesare conservării diferitelor
grupuri de documente ale comandamentelor și a
hărţilor Istoricului, șeful Secţiei a II-a a pus următoarea
rezoluţie: ,,Am onoare a înainta acest referat al Biroului 3
Istoric, relativ la înfiinţarea dulapurilor speciale, pentru
păstrarea arhivei de campanie a Biroului Istoric. Arhiva
operativă a tuturor comandamentelor, anexele ei, hărţi,
documente, lucrările Biroului, monografiile etc. vor
forma pentru viitor tezaurul învăţămintelor ce trebuie
a se trage din acest război. De aceea, susţin cererea
Biroului 3 a se aproba înfiinţarea acestor dulapuri,
în număr de 8 (opt)”21. Același maior Jinga solicita
ca Biroul 3 Istoric să cumuleze arhivele unităţilor
desfiinţate după partea I a campaniei, arhiva Armatei 1
și 2 a campaniei (arhiva birourilor de stat-major) și
5
studii/documente
arhiva Corpului 5 Armată (desfiinţat în partea a doua
a campaniei, după încheierea păcii). Ca urmare, pentru
ca Biroul 3 Istoric să poată corespunde diferitelor
cereri și pentru a putea lucra ulterior pe bază de acte la
istoricul campaniei, ofiţerul mai solicita ,,toate arhivele
din timpul campaniei ce nu aparţin Armatelor 1-
5 Armată și Diviziilor 1-15, precum și oricărei unităţi,
comandament și serviciu care a existat în timp de
campanie”. În plus, „toate comandamentele (Corpurile
1-5, Diviziile 1-15, brigăzile de infanterie, artilerie
și cavalerie), precum și unităţile și serviciile care au
existat pe timpul campaniei cu același titlu să trimită
la Marele Stat Major – Biroul 3 Istoric un dosar cu
copie după ordinele primate și după ordinele date în
cursul campaniei, precum și copie după registrul istoric
al comandamentului unităţii sau formaţiunii. Toţi
ofiţerii activi obligatoriu și cei de rezervă benevol să
înainteze ierarhic un memoriu al activităţii lor în cursul
campaniei, arătând în special chestiunile operative
cu critica obiectivă corespunzătoare”. M.St.M. urma
să stimuleze cu premii, recompense etc. lucrările
personale cu caracter istoric, psihologic etc. sau de
critică obiectivă a diferitelor episoade din campania
Primului Război Mondial22.
Prin Referatul nr. 241 din 26 iunie 1918, șeful
Biroului 3 Istoric, locotenent-colonelul Dumitru
Motaș23 solicita ,,rezumatele birourilor din Marele
Cartier General, precum și acel al unităţilor mari,
întrucât cercetarea amănunţită a tuturor dosarelor
campaniei nu este posibilă acum”. Cum la Biroul
Operaţiilor însărcinat cu această lucrare fusese
desemnat locotenent-colonelul Condeescu, coordonat
în întreprinderea sa de locotenent-colonelul Florea
Ţenescu, se solicita mutarea primului la Biroul Istoric.
În rezoluţie, colonelul Constantin Ștefănescu-Amza
conchidea: ,,Am onoare a înainta acest referat al
Biroului 3 Istoric, pe care îl susţin în părţile sale de la
nr. 1, 2, 3, 4, adică în sensul a se interveni la Birourile
din M.St.M. foste ale M.C.G., și anume la Biroul
Organizării, Biroul Operaţiilor, Biroul Informaţii și
Biroul Transporturilor a se întocmi și înainta Biroului
Istoric o dare de seamă rezumativă și cronologică, care
să servească ca bază de sprijin sau schelet al lucrării,
ce se va dezvolta apoi de Biroul Istoric. Cât privește
însă și corpurile de armată și diviziile să întocmească
câte un rezumat istoric așa cum îl cere Biroul Istoric,
nu sunt de aceeași părere, căci cred propunerea
imposibil de realizat în circumstanţele actuale, și, mai
ales, în ceea ce privește prima parte a campaniei, când
foarte multe arhive operative s-au pierdut. De aceea,
în locul acestei soluţii, propun ca (sic!) corpurile de
6 1 (75)
armată și diviziile să trimită copii de pe registrul/
jurnal de operaţii cu anexele și crochiurile respective,
însărcinându-se cu această lucrare un ofiţer, care să nu
mai aibă altă însărcinare, luat la nevoie de la un corp
de trupă, și lucrând sub supravegherea șefului de stat-
major”. La rându-i, șeful S.M.G., generalul Constantin
Christescu24, a decis: ,,Se aprobă referatul Biroului,
dându-se ordinele necesare. Propunerea Secţiei pentru
corpuri de armate și divizii se admite numai pentru
operaţiile campaniei asupra cărora nu s-ar mai avea
arhiva necesară”25.
Cu Adresa nr. 307 din 4 iulie 1918, șeful Secţiei a II-a
din M.St.M., colonelul Constantin Ștefănescu-Amza,
transmitea Diviziilor 1 și 2 necesitatea de a dispune
întocmirea istoricului rezumativ al operaţiunilor
executate de cele două comandamente. Acesta trebuia
să cuprindă ordinea de bătaie a comandamentului și
modificările care au survenit, respectiv ordinele care au
stat la baza acestora, situaţia efectivelor, operaţiunile
mai importante proiectate, operaţiunile executate,
legăturile pe verticală și pe orizontală, trupele și
unităţile inamicului cu care s-au confruntat, modul
de hrănire și aprovizionare cu muniţii, aprecieri asupra
operaţiunilor executate, crochiurile necesare etc. Acest
istoric rezumativ urma să fie completat cu o hartă sau
schiţă la scara 1/200.000, care avea trasat cu negru
itinerarul diviziei pe tot timpul campaniei26.
Întrucât rezumatul istoric al comandamentelor
și diviziilor desfiinţate nu putea fi redactat decât
la M.St.M., unde se afla vărsată arhiva acestora,
cu referatul nr. 564 din 16 august 1918, generalul
Constantin Christescu a solicitat detașarea la Biroul
Istoric, pentru maxim patru luni, a unor ofiţeri
care au activat în cadrul acestor comandamente și
divizii27. Rezumatul istoric, semnat de comandant
și contrasemnat de ofiţerul desemnat cu redactarea
acestuia, urma să fie înaintat Biroului Istoric din
M.St.M. până la 1 ianuarie 1919.
În urma trecerii armatei pe picior de pace, în baza
Înaltului Decret nr. 3179 din 28 octombrie 1918, în
cadrul Secţiei a II-a Istoric și Etape se regăseau două
birouri: Biroul 3 Istoric și Biroul 4 Etape și Biblioteca
M.St.M.28.
Prin Referatul nr. 1294 din 10 decembrie 1918 al
Biroului 3 Istoric, șeful M.St.M. arăta că deși Ministerul
de Război aprobase înfiinţarea unui post de bibliotecar-
arhivar la Biroul Istoric ,,care să ţie firul lucrărilor
deoarece ofiţerii biroului se schimbă destul de des”, din
lipsă de personal, Direcţia Personalului nu încadrase
funcţia. ,,Cum Biroul Istoric are menirea a primi o
mare dezvoltare pe viitor – argumenta generalul – și a
2017 document

se ocupa nu numai cu istoricul campaniei din 1916-
1918, ci a îmbrăţișa toate chestiunile în legătură cu
istoricul armatei române și din trecutul mai îndepărtat,
iar noile provincii dobândite prin acest război lărgind
încă câmpul de activitate al acestui serviciu, este nevoie
ca bibliotecarul-arhivar al Biroului Istoric să fie un om
cu cultură superioară, posedând o diplomă universitară,
condiţie care nu este cerută funcţionarilor Ministerului
de Război. Domnul Vasile Lambru, licenţiat în
Drept de la Facultatea din București și fost magistrat,
dorind a ocupa această funcţie, după cum se vede din
alăturata petiţiune, cu gradul de șef de birou clasa I,
grad echivalent cu cel avut în magistratură, cu onoare
vă rog să binevoiţi a aproba această numire pe ziua de
15 decembrie”29.
La 11 martie 1919, șeful Biroului Istoric, locotenent-
colonelul Dumitru Motaș, solicita crearea Secţiei Istorice
în cadrul M.St.M. Principalul argument consta în
faptul că Biroul Istoric având de întocmit o lucrare cu
totul independentă de lucrările celorlalte secţii, ofiţerul
considera că ,,înglobarea lui la una din secţii nu prezintă
niciun avantaj, ci dimpotrivă are dezavantajul de a se
trece și înregistra arhiva și corespondenţa acestui birou
pe la o secţie cu care nu poate avea nicio comunitate de
lucru”. În plus, argumenta ofiţerul, ,,pentru a se putea
continua lucrările pregătitoare întocmirii rezumatului
istoric al campaniei, este nevoie a se dispune deocamdată
de personalul strict necesar pentru: clasarea arhivei
de război, însărcinându-se cu această operaţiune cel
puţin câte un ofiţer pentru fiecare corp de armată și
unul pentru diferite servicii ale armatei; centralizarea
rezumatelor istorice ce au început să sosească de la
divizii, precum și coordonarea lor în timp și spaţiu;
studierea diferitelor reclamaţii privitoare la operaţiuni;
redactarea rezumatului istoric al operaţiunilor”. În acest
scop, ofiţerul propunea extinderea urgentă a Biroului
Istoric, care, la data respectivă, nu dispunea nici măcar
de personalul necesar clasării arhivelor de campanie,
clasare care nu putea fi făcută decât de către ofiţeri care
să posede cunoștinţe militare suficiente (absolvenţi ai
Școlii Superioare de Război sau ofiţeri care au servit la
comandamentele de corp de armată, divizii sau brigăzi).
Soluţia era crearea unei Secţii Istorice în cadrul M.St.M.,
condusă de un colonel, organizată pe trei birouri: Biroul
1 Istoric, Biroul 2 Arhivă și Biroul 3 Registratură30.
Ca urmare, în baza Ordinului de Zi nr. 51 din
14 mai 1919, Secţia a II-a Istoric s-a transformat
în Secţia a III-a Instrucţie, Regulamente și Istoric,
având în compunere trei birouri31. Printre acestea
figura și Biroul 3 Istoric, cu trei subbirouri care aveau
ca atribuţii: ,,1. Adunarea, clasarea și coordonarea
document 2017 1 (75)
studii/documente
datelor și documentelor operative ale tuturor marilor
unităţi ale armatei, precum și întocmirea acestui
istoric. Întocmirea istoricului campaniei 1916-1919. 2.
Lucrările Comisiei de monografie și comisii similare.
Învăţămintele trase din istoria campaniilor relativ la
organizare, instrucţie și conducere. 3. Supravegherea
lucrărilor particulare cu caracter istoric mai vechi
ale oștirii române. Monumente istorice, tratamentul
prizonierilor și lucrări ce decurg. Arhiva istorică”32.
În ordinea de bătaie a M.St.M. de la 1 noiembrie
1920 întâlnim Secţia a VI-a Istoric în cadrul Diviziei
a II-a, înfiinţată la 1 aprilie 1920, pe baza Referatului
nr. 224 din 28 martie 1920, aceasta fiind organizată
pe două birouri: Biroul 1 Istoric al Armatei Române
și Biroul 2 Istoric al Armatelor Străine33. Fiecare
birou era încadrat cu trei ofiţeri și câţiva referenţi.
Secţia a început să lucreze efectiv abia în aprilie 1921,
când a fost numit un nou șef al secţiei și s-a trecut la
conceperea planurilor pentru întocmirea rezumatelor
operaţiilor militare în campaniile 1916-1918 și 1918-
191934. Primii ofiţeri care au încadrat Secţia a VI-a
Istoric au fost: colonelul Constantin Tănăsescu35 (șef de
secţie), locotenent-colonelul Constantin Petrovicescu
(șef birou), locotenent-colonelul Barbu Pârâială (șef
birou), maiorul Aurel Aldea36, locotenentul Grigorie
Basarabescu și căpitanul Mihai Vitzu. Celelalte
funcţii au fost acoperite prin detașarea unor ofiţeri de
la corpurile de trupă. În cursul aceluiași an, colonelul
Constantin Tănăsescu a fost mutat la comanda
Regimentului 22 Artilerie, fiind înlocuit de colonelul
Dumitru Paladă, fost comandant al aceluiași regiment,
iar în martie 1921, la conducerea Secţiei a fost numit
colonelul Laurenţiu Bârzotescu.
În anul 1921, Secţia a VI-a din cadrul Diviziei
a II-a s-a reorganizat pe trei birouri: Biroul I Istoricul
Perioadei Neutralităţii și Campania 1916 până la
1 ianuarie 1917, Biroul II Istoricul Campaniei
1 ianuarie 1917-1 aprilie 1921 și Biroul III Campanii
Vechi și Arhivă37.
De la 1 aprilie 1922, întâlnim Secţia a VIII-a
Istorică în cadrul Diviziei a III-a, cu două birouri:
Biroul 1 perioada neutralităţii și operaţiunile până la
1 ianuarie 1917 și Biroul 2 operaţiunile de la 1 ianuarie
1971 până la trecerea armatei pe picior de pace38.
În anul 1923, Secţia a VIII-a Istoricul Campaniei
avea două birouri: Biroul 1 Arhive, Cercetări, Muzeul
Militar și Biroul 2 Studiul Campaniilor39.
În anul 1924, Secţia a VIII-a Istorică cuprindea
Biroul 1 Arhive și Biroul 2 Studiul Campaniilor40.
De la 1 octombrie 1927, Secţia a VIII-a Istoric
s-a transformat în Secţia a VII-a Istoric, regăsită în
7
studii/documente
structura Diviziei I-a, cu Biroul 1 Cercetări Istorice,
Biroul 2 Arhive, Biroul 3 Istoric și Muzeul Militar
Naţional41.
La 30 ianuarie 1928, Secţia a VIII-a Istoric (între
timp i se schimbase numărul), având în subordine
Muzeul Militar Naţional și Depozitul Central de
Arhivă al Ministerului Apărării Naţionale (M.Ap.N.),
a luat denumirea de Serviciul Istoric, funcţia de șef al
acestuia fiind încredinţată unui general, având ca ajutor
un colonel. Prima misiune a echipei secţiei a fost să
obţină dispoziţiile necesare pentru adunarea arhivei
operative. Astfel, până în anul 1937, secţia a reușit
să adune 25.558 de dosare, 117 mape de hărţi, 2.091
de cărţi, 187 de exemplare ale „Monitorului Oastei”
și 11.250 de registre diverse42. Secţia era informată
despre celelalte documente de arhivă rămase la
Comandamentele Teritoriale și despre arhiva preluată
la Depozitul de Arhivă al M.Ap.N. de la Otopeni, pe
care îl avea în responsabilitate directă.
Așadar, în perioada interbelică, organizarea
Serviciului Istoric a fost conformă cu misiunile
specifice, urmând exemplul oferit de serviciul similar
din armata franceză. De altfel, în 1929, șeful serviciului,
generalul Grigore Constandache43, a efectuat un stagiu
de documentare de trei luni la Serviciul Istoric francez.
La 1 octombrie 1944, Serviciul Istoric al M.St.M.
mai dispunea de 45.864 de dosare, dintre care 35.807
priveau numai participarea Armatei Române la Primul
Război Mondial (mai bine de 18.000 de dosare
fuseseră distruse ca urmare a bombardamentelor). De
asemenea, Biblioteca Serviciului dispunea de 3.365 de
volume, alte 40.000 fiind referitoare la Primul Război
Mondial44.
În timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale,
Serviciul Istoric a avut în organică un Birou de
Informaţii, care s-a străduit să consemneze date
importante despre mișcările extremiste, ponderea
și influenţa lor în societatea românească, despre
riscurile la care erau expuse depozitele de arhivă și
patrimoniul Muzeului Militar Naţional. Acest birou a
făcut o descriere aproape completă despre distrugerea
arhivei aflată în două vagoane de tren, bombardate
la Turnu Severin în noaptea de 15/16 aprilie 1944.
Multe informaţii preţioase, care se regăsesc în
fondul Serviciului Istoric, se referă la arhiva predată
comandamentelor sovietice după 12 septembrie 1944
și la iniţiativa ofiţerilor din serviciu de a copia jurnalele
de operaţii ale unităţilor înainte de a fi luate de sovietici.
La 20 octombrie 1947, Biroul 1 Arhive Istorice
din cadrul Serviciului Istoric al M.St.M. avea în
subordine Depozitul de Arhive Istorice al M.St.M.,
8 1 (75)
care cuprindea circa 300.000 de dosare, jurnale de
operaţii și lucrări. Acestea erau depozitate în două săli
din localul Batalionului Depozit M.St.M. și în patru
boxe și o cameră din cazarma Malmaison45.
Activitatea postbelică a Serviciului Istoric
al Armatei (1949-1968)
La începutul anului 1949, Serviciul Istoric al
Marelui Stat Major era subordonat pe linia sarcinilor
de serviciu celui de-al doilea subșef al M.St.M.,
generalul-maior Constantin Verdeș46. Prin Ordinul de
Zi de Comandament nr. 88 din 10.03.1949, Serviciul
Istoric a luat denumirea de Secţia a 11-a Istoric, cu
aceeași subordonare. Structura organizatorică a secţiei
a rămas neschimbată ca birouri, însă în cadrul fiecărui
birou au apărut funcţii noi47. În luna martie, colonelul
Ioan N. Popescu, șeful Secţiei a 11-a Istoric, a fost
mutat la Regiunea 3 Militară, fiind înlocuit de colonelul
Virgil Dumitrescu48. La 23 martie a fost creat Biroul
Registru Istoric, încadrat cu un ofiţer și un funcţionar
civil dactilograf, șef al biroului fiind numit locotenent-
colonelul Vladimir P. Tutoveanu. Totodată a fost redus
necesarul la Biroul l Studii cu un ofiţer, iar la Biroul 2
Arhive Istorice cu un funcţionar civil dactilograf. La l
aprilie, locotenent-colonelul Vladimir Tutoveanu a fost
numit operator administrativ al Bibliotecii M.St.M.,
iar funcţionarul civil Vasile Creţu ca bibliotecar
gestionar. În luna mai, plutonierul major Aurel Gh.
Morariu a fost detașat la Cursul de pregătire din cadrul
Școlii de Ofiţeri de Administraţie, în vederea acordării
gradului de sublocotenent.
Privind activitatea pe linie de arhivă, în anul 1949,
secţia a continuat munca de triere a arhivei aflată în
depozite și întocmirea registrelor de evidenţă a acesteia.
Totodată s-a întocmit tabulatorul arhivei armatei. În
luna iulie, situaţia depozitelor de arhivă se prezenta
astfel: Depozitul de Arhivă Regional al Regiunii l
Militare la Bârlad, Depozitul de Arhivă Regional al
Regiunii 2 Militare la Otopeni, Depozitul de Arhivă
Regional al Regiunii 2 Militare la Florești-Cluj și
un Subdepozit la Timișoara, Depozitul Central de
Arhivă al M.Ap.N. la Otopeni. Depozitul de Arhivă
al M.St.M., compus din jurnalele de operaţii și arhivă
istorică din războiul antihitlerist, arhive istorice noi
(1921-1944) și arhive vechi (25 de vagoane), era
adăpostit în clădirea M.St.M. și la Otopeni.
O activitate importantă desfășurată de Secţia 11-a
Istoric pe linie arhivistică a constituit-o organizarea,
la 18 iulie 1949, a unei Convocări cu toţi șefii de
depozite de arhive. Scopul acesteia l-a constituit
2017 document

stabilirea nivelului cunoștinţelor șefilor depozitelor
de arhivă asupra „Regulamentului arhivelor armatei”,
comunicarea ordinelor M.St.M. relativ la depozitarea și
conservarea arhivelor, precizarea responsabilităţilor ce
revin șefilor de depozite pe linia cercetării arhivei, trierii
acesteia și furnizarea datelor solicitate de eșaloanele
superioare. Consfătuirea și-a atins obiectivele propuse,
participanţii realizând un util schimb de experienţă în
privinţa activităţii arhivistice în armată.
Cu Ordinul ministrului-adjunct al ministrului
Apărării Naţionale (Ap.N.) nr. M 0604 din 9 august
1949, Depozitul Central de Arhivă al M.Ap.N.,
depozitele regionale și Subdepozitul Timișoara au fost
subordonate Direcţiei Superioare Politice a Armatei
(D.S.P.A.), numai din punct de vedere operativ
(aprobări pentru cercetarea arhivei, eliberarea actelor
de vechime în armată, copii cerute de diferite instanţe
de judecată etc.). Din punct de vedere administrativ
(asigurarea materială, localuri, amenajări interioare,
paza și încadrarea cu personal), depozitele rămâneau
mai departe în subordonarea M.St.M. O preocupare
principală a constituit-o activitatea de centralizare a
fondurilor arhivistice aflate la comandamentele de
arme, regiuni militare și formaţiuni, precum și trierea
arhivei. Selecţionarea a fost efectuată de comisii
compuse dintr-un ofiţer de la comandamentul căruia
aparţinea depozitul de arhivă, un ofiţer de intendenţă,
un ofiţer din aparatul politic, un ofiţer de birou și șeful
depozitului de arhivă. În vederea creării unei baze de
documentare complete, la Depozitul de Arhivă al
M.St.M. s-au centralizat registrele jurnale de operaţii
ale unităţilor, marilor unităţi și comandamente
participante la războiul antihitlerist, precum și la
războiul antisovietic.
Ca urmare a aprobării și intrării în vigoare a
Instrucţiunilor „D.S.-50”, de la 15 februarie 1950,
în locul Biroului 5 Secretariat, a luat fiinţă Biroul
12 Documente Secrete. Tot în cursul acestei luni,
locotenent-colonelul Vladimir Tutoveanu a fost mutat
de la Secţia a 11-a Istoric la Secţia a 8- Regulamente,
fiind înlocuit de maiorul Alexandru Bălașa. În luna
iulie, colonelul de artilerie Virgil Dumitrescu a fost
eliberat din funcţia de șef al Secţiei a 11-a Istoric. Cu
începere de la 12 iulie 1950, șef al Secţiei 11 Istoric
a fost numit locotenent-colonelul Nicolae Dobrescu.
De asemenea, maiorul Alexandru Bălașa a fost mutat
la Secţia a 8-a a M.St.M.49.
În conformitate cu Ordinul de Zi pe Comandament
din 1 august 1950, M.St.M. a fost reorganizat. Cu
această ocazie, Secţia a 11-a Istoric s-a transformat în
Secţia Istoric. În urma acestei reorganizări a secţiei,
document 2017 1 (75)
studii/documente
Biroul Registru Istoric a fost desfiinţat. Până la data
desfiinţării, ofiţerii care încadraseră această funcţie
întocmiseră Registrul istoric al M.St.M. până în anul
1948. Din anul 1949, la Marele Stat Major nu s-a
mai întocmit acest document. În cursul anului în curs,
ofiţerii și subofiţerii din Biroul 2 Arhivă Istorică au
lucrat la întocmirea inventarului arhivei din perioada
Primului Război Mondial aflată în Depozitul M.St.M.
La terminarea inventarierii, arhiva ordinară a M.St.M.
din perioada 1921-1946 a fost predată pentru păstrare
la Depozitul Central al Ministerului Forţelor Armate
(M.F.A.) Otopeni. Până la data predării, arhiva istorică
a M.St.M. (însumând circa 10 vagoane) era depozitată
în localul Cotroceni. La fel s-a procedat și cu arhiva
austro-ungară din perioada 1850-1914. De asemenea,
personalul acestui birou a verificat conţinutul Jurnalelor
de operaţii și Registrelor istorice din perioada 1941-
1944, păstrate în Depozitul de Arhivă al M.St.M.
Regulamentele, instrucţiunile și broșurile vechi
aflate asupra secţiilor din M.St.M. au fost strânse și
depozitate la Secţia Istoric.
Secţia Arhivă a luat fiinţă prin Ordinul M.St.M.
nr. 122229 din 6 iulie 1950. În cursul anului, secţia
a funcţionat împreună cu Secţia a 11-a Istoric a
M.St.M., în aceleași încăperi, activitatea arhivistică
fiind coordonată de șeful Secţiei a 11-a Istoric. După
apariţia ordinului de înfiinţare a Secţiei Arhivă, a
început încadrarea acesteia cu personalul prevăzut în
statul de organizare. Printre activităţile mai importante
s-a numărat începerea strângerii fondurilor de arhivă
existente asupra unităţilor. Astfel, sub îndrumarea
secţiei au fost ordonate circa 10 vagoane de arhivă aflată
la Turnu Severin, arhivă creată de Comandamentul 2
Teritorial în perioada 1920-1944. După terminarea
ordonării, arhiva a fost transportată la Depozitul
Regional nr. 2 Otopeni.
În urma înfiinţării, în iulie 1950, a Secţiei Arhivă
a M.St.M., Secţia Istoric nu a mai avut sarcini pe
linie arhivistică. În perioada de formare a noii secţii,
personalul i-a ajutat pe ofiţerii veniţi să încadreze
funcţiile pe linie de arhivă. Acest lucru a fost posibil
întrucât ambele secţii au funcţionat la început în același
local.
În cursul lunii ianuarie 1951, maiorul Gheorghe
A. Nistor din Direcţia Cadre a fost numit în funcţia
de șef al Secţiei Arhivă. Prin numirea șefului secţiei,
cu începere de la 1 februarie 1951, aceasta a început
să lucreze ca organ central de conducere și control a
activităţii arhivistice. În vederea reglementării muncii
arhivistice în armată, în februarie 1951 au fost trimise
organelor centrale M.F.A., comandamentelor de armă
9
studii/documente
și regiunilor militare, pentru avizare, „Instrucţiunile
pentru sistematizarea, trierea și exploatarea materialelor
arhivistice” și „Instrucţiunile pentru sistematizarea,
păstrarea și folosirea arhivelor militare”, întocmite
de Secţia Istoric a M.St.M. Prin Ordinul de Zi pe
Comandament nr. 124 din 5 iunie 1951, Secţia Arhivă
a fost subordonată locţiitorului șefului M.St.M. și șef
al Direcţiei Organizare-Mobilizare, generalul-maior
Petre Ivănescu.
La 21 iulie 1952, locotenent-colonelul Nicolae
Dobrescu a fost mutat din funcţia de șef al Secţiei
Istoric din M.St.M. în funcţia de șef al Catedrei de
pregătire militară a studenţilor la Institutul Pedagogic
și Institutul de Minereuri din Timișoara.
Potrivit Ordinului M.St.M. nr. 76, la l august 1952,
s-a trecut la o nouă reorganizare a M.St.M. În cursul
anului au fost întocmite proiectele „Instrucţiunilor
privind sistematizarea materialelor arhivistice din
depozitele militare de arhivă, trierea și exploatarea
lor” și „Instrucţiunilor privind organizarea, păstrarea
și folosirea arhivelor militare”. De asemenea, Secţia a
luat măsuri pentru ca în cadrul fiecărui depozit să se
formeze și să înceapă activitatea comisiile de triere a
arhivei. Concomitent s-au luat măsuri pentru ca toată
arhiva până în anul 1950 aflată asupra unităţilor să
fie centralizată la divizii, prin grija șefilor Birourilor
Documente Secrete și pregătită spre a fi predată la
depozitele regionale de arhivă. Tot prin grija secţiei s-au
eliberat adeverinţe și copii după documentele aflate în
arhivă referitoare la activitatea unor ofiţeri în perioada
războiului și documente solicitate de instanţele de
justiţie care judecau crimele de război.
În urma unei noi organizări a M.St.M., în cursul
lunii februarie 1953, efectivele Secţiei Istoric au fost
reduse la numai șase ofiţeri și un angajat civil50. Printre
activităţile prioritare ale Secţiei s-au numărat trierea
materialului informativ și contrainformativ din Arhiva
M.St.M. pentru identificarea și predarea documentelor
originale din perioada 1919-1944 privitoare la activitatea
ilegală a Partidului Comunist Român în armată,
selecţionarea și studierea materialelor documentare
referitoare la influenţa Marii Revoluţii Socialiste din
Octombrie 1917 asupra Armatei Române, strângerea
materialului documentar pentru întocmirea părţii a 3-a
a istoricului rezumativ „Participarea armatei române
la războiul antifascist” (organizare, dotare, pierderi,
funcţionarea spatelui marilor unităţi), întocmirea
statutului pentru funcţionarea colegiilor de redacţie ale
revistelor de armă, controlul activităţii organizatorice
redacţionale și administrative a revistelor de armă și
întocmirea „Instrucţiunilor pentru difuzarea și evidenţa
10
financiară și materială a revistelor militare”. Biroul 2
s-a transformat în Biroul 2 Arhivă Regiuni Militare
și Cercetări Arhivistice.
Cu Ordinul nr. G.L. 009602 din 13 octombrie
1953, Depozitul Central de Arhivă a fost subordonat
M.St.M., pe linie de specialitate și Regiunii 2 Militară
pe linie administrativă. Depozitele regionale de arhivă
au rămas subordonate nemijlocit regiunilor militare. De
la 15 octombrie, D.S.P.A. nu a mai avut atribuţii în ceea
ce privește conducerea activităţii arhivistice în armată.
La 3 noiembrie, la D.S.P.A. a avut loc o convocare, la
care au participat șeful Secţiei Informare din Direcţia
Organizare-Instructaj a D.S.P.A., șeful Secţiei Arhivă
din M.St.M. și șefii depozitelor de arhivă. În anul
1953, au fost strânse și predate la Depozitul Regional
de Arhivă Otopeni 21 vagoane arhivă mai veche de
anul 1949. O activitate deosebită pentru reglementarea
activităţii arhivistice a constituit-o definitivarea
„Instrucţiunilor pentru organizarea, păstrarea și
folosirea Arhivelor Militare”. Acest lucru s-a impus
ca o necesitate majoră, întrucât vechiul regulament al
arhivelor nu mai corespundea noilor condiţii create în
armată după anul 1947.
Odată cu noua organizare a M.St.M., la 25 martie
1954, Secţia Arhivă a fost desfiinţată, începând din luna
aprilie, problemele arhivistice în armată fiind rezolvate
de Secţia Istoric a M.St.M. prin Biroul Arhivă, în care au
fost numiţi ofiţeri din fosta Secţie Arhivă. De asemenea,
Depozitul de Arhivă al M.St.M. a trecut în subordinea
Secţiei Istoric. În perioada 25 noiembrie-3 decembrie a
aceluiași an a început mutarea Depozitului de Arhivă al
M.St.M. din localul aflat în str. Știrbei Vodă în localul
M.St.M. În urma înfiinţării Biroului 2 Arhivă, au fost
eliberate adeverinţe pentru cetăţenii români și străini
care au satisfăcut stagiul în armata română, pentru a le
servi la întocmirea dosarelor de pensii. De asemenea,
la cererea unor instituţii din ţară, în special organe de
judecată și ale M.A.I., au fost înaintate acestora copii
de pe unele documente de arhivă. Pentru facilitarea
acestei activităţi, secţia a trimis ordin comisariatelor
militare să înainteze până la 15 iunie 1954 situaţia
arhivei aflate în păstrarea acestora. Din cauza condiţiilor
necorespunzătoare de păstrare și conservare a arhivei,
la sfârșitul anului 1954 s-a luat măsura ca Depozitul
Regional de Arhivă Otopeni să fie mutat la Urziceni.
Pentru ca birourile de arhivă de la regiunile militare să
aibă un îndreptar în activitatea lor, Biroul Arhivă din
Secţia Istoric a întocmit atribuţiile acestora.
Secţia Arhivă era subordonată Direcţiei Organizare
Mobilizare. Pentru bunul mers al activităţii arhivistice
în armată, au fost definitivate „Instrucţiunile asupra
1 (75) 2017 document

mânuirii, evidenţei și păstrării documentelor de arhivă
I.A.-54”. Sub conducerea secţiei, a continuat trierea
arhivei mai vechi de 1940 aflată în Depozitul central
Otopeni. Ca urmare a intrării în vigoare a noilor
registre de evidenţă, s-au inventariat și au fost trecute
pe aceste registre toate Jurnalele de operaţii existente în
păstrare la Depozitul de Arhivă al M.St.M. Împreună
cu Comandamentul Marinei Militare, Secţia Istoric a
pregătit pentru predare arhiva acestui comandament
aflată la Depozitul Tunari.
La 15 martie 1954, a avut loc o nouă reorganizare a
M.St.M., în noul stat nemairegăsindu-se Secţia Arhivă
în Direcţia Organizare-Mobilizare. Pentru conducerea
activităţii arhivistice în armată a fost creat Biroul
Arhivă în cadrul Secţiei Istoric a M.St.M. Cu Ordinul
M.St.M. nr. 05 din 10 ianuarie 1955, locotenent-
colonelul Gheorghe M. Niţu a fost desărcinat din
funcţia de șef al Secţiei Istoric, fiind mutat profesor
de Tactica aviaţiei la Școala Militară de Aviaţie „Aurel
Vlaicu”. Cu același ordin, șef al Secţiei Istoric a fost
numit locotenent-colonelul Leonida Ion51.
În urma aprobării ministrului Forţelor Armate,
prin Ordinul nr. M. 918 din 10 octombrie 1955 au
intrat în vigoare „Instrucţiunile asupra mânuirii,
evidenţei și păstrării documentelor de arhivă
I.A.-55”. Prin aplicarea noilor instrucţiuni, activitatea
arhivistică era reglementată în mod unitar pe întreaga
armată, ele constituind un îndrumar preţios pentru
personalul care efectua munca în depozitele de arhivă
și la comandamentele de armă, regiuni militare, mari
unităţi, unităţi și formaţiuni. Personalul secţiei a
întocmit o evidenţă alfabetică a arhivei unităţilor aflate
în păstrare în depozitele regionale, evidenţa arhivei
unităţilor desfiinţate și contopite în perioada 1944-
1945, inventarele cu arhiva aflată în Depozitul Central
M.F.A. Otopeni, Depozitele Regionale Urziceni și
Bârlad și comisariatele militare, situaţia arhivei mai
vechi de 1945 existentă asupra comandamentelor
și unităţilor, precum și partea introductivă a lucrării
„Participarea armatei române la războiul împotriva
fascismului”. O parte din arhiva aflată în Depozitul
M.St.M. a fost predată spre păstrare la Depozitul
Central de Arhivă M.F.A.
În conţinutul Ordinului nr. M.112 din 21 ianuarie
1956, semnat de generalul Iacob Teclu s-a arătat
rezultatele bune obţinute în munca arhivistică în
armată, lipsurile care mai persistau, precum și măsurile
ce se impuneau a fi luate pentru lichidarea acestora52. În
vederea îmbunătăţirii activităţii arhivistice în armată,
în ziua de 17 iulie 1956, la Secţia Istoric a avut loc o
Convocare de instruire cu șefii depozitelor de arhivă
document 2017 1 (75)
studii/documente
și ofiţerii cu arhiva de la regiunile militare. Cu această
ocazie a fost analizată activitatea depozitelor de arhivă
și s-au stabilit măsuri concrete pentru lichidarea
neajunsurilor. În vederea executării lucrărilor de triere și
inventariere a arhivei aflată în depozite, șeful M.St.M.
a aprobat detașarea a 220 de militari în termen.
În perioada 2-20 aprilie 1956, prin intermediul
Institutului Român pentru Relaţiile Culturale cu
Străinătatea, secţia l-a avut ca oaspete pe colonelul
Marin Ivanov Mihov, profesor universitar, șeful
Catedrei de Istoria U.R.S.S. la Universitatea din Sofia,
care a studiat documente referitoare la războaiele ruso-
turce din secolul al XIX-lea.
Conform Hotărârii Consiliului de Miniștri
(H.C.M.) nr. 1310 din 27 iulie 1956, ofiţerii cu arhiva
din Secţia Istoric, împreună cu ofiţerii delegaţi ai
Ministerului Afacerilor Interne au executat trierea
arhivei aflată în depozitele armatei în scopul depistării
unor dosare de judecată care interesau securitatea
statului, dosare care au fost predate pentru păstrare
organelor M.A.I.
În conformitate cu dispoziţiile Ordinului M.F.A.
nr. M. 127/1956 referitoare la trierea și distrugerea
prin topire a literaturii militare vechi, editată înainte de
23 august 1944 aflată în păstrarea depozitelor militare,
din fiecare lucrare s-au oprit câte două exemplare care
urmau să fie păstrate permanent de către Depozitul
Central de Arhivă Otopeni.
În cursul anului 1956, prin grija secţiei s-a asigurat
difuzarea pe teritoriu a „Instrucţiunilor arhivistice
I.A.-55” și s-a trecut la întocmirea, împreună cu
Direcţia Organizare Mobilizare a M.St.M. și Direcţia
Arhivelor Statului, a unui proiect de instrucţiuni pentru
sortarea și inventarierea arhivei din depozitele militare.
Deoarece condiţiile de depozitare a arhivei în fortul
Otopeni erau necorespunzătoare, s-a solicitat M.F.A.
aprobarea mutării acestuia la Tunari. Din cauza ploilor,
în luna mai 1956, fortul Tunari a fost inundat și s-a
renunţat la mutarea de la Otopeni. Totuși, a început
să se întocmească documentaţia tehnică în vederea
amenajării la Tunari a unor magazii la suprafaţă,
urmând ca la terminarea acestora să se mute Depozitul
de Arhivă de la Otopeni.
Prin Ordinul M.St.M. nr. C.L. 002000 din 14 mai
1957 s-a aprobat înfiinţarea unei grupe de triere a
arhivei la Depozitul Central de Arhivă, formată din
40 de angajaţi civili, care să înlocuiască grupa de triere
compusă din 40 de militari din prisosul de contingent
și care urmau să fie lăsaţi la vatră.
La 22 noiembrie 1957, Direcţia Generală a Arhivelor
Statului a făcut cunoscut că va edita „Instrucţiunile
11
studii/documente
generale pentru organizarea și funcţionarea arhivelor
organelor și instituţiilor de stat, ale organizaţiilor
economice socialiste și ale organizaţiilor obștești” și
„Indicatorul tip cuprinzător al termenelor de păstrare
a materialelor comune acelor orcane, instituţii și
organizaţii”. Pentru activitatea arhivistică din armată,
Secţia Istoric a comandat 2.000 de exemplare.
Pentru asigurarea unei mai bune conservări a
arhivei, în lunile septembrie-octombrie 1958 secţia
a mutat circa 120 vagoane de arhivă din forturile de
la Otopeni și Tunari în Cazarma 541 Pantelimon. În
decursul anului 1958, s-au mutat în condiţii optime
depozitele de arhivă de la Florești-Cluj la Bistriţa-
Năsăud și de la Otopeni-Tunari la Pantelimon.
În scopul intensificării activităţii de studii și
cercetări știinţifice, prin Ordinul M.St.M. nr. C.L.
00918, la l aprilie 1959, la M.St.M. a fost înfiinţată
Direcţia de Studii și Cercetări Știinţifice (D.S.C.S.),
avându-l ca șef pe generalul-maior Gheorghe Lefter53.
Secţia Istoric și-a schimbat denumirea în Secţia Istorie
și Geografie Militară, intrând în compunerea D.S.C.S.
Noua secţie era prevăzută cu două sectoare: Sectorul
Studii Istorice și Sectorul Arhivă, fiecare cu câte doi
ofiţeri. Grupa de cercetări știinţifice formată din
generali și ofiţeri de rezervă a rămas în continuare sub
îndrumarea șefului secţiei. La 9 septembrie, în această
grupă a fost cooptat și generalul-maior în rezervă
Constantin Bodea.
La 5 iunie 1959, arhiva aflată în Cazarma
541 Pantelimon a fost mutată în Cazarma 961 a
Regimentului 19 Artilerie Antiaeriană, compusă
din două pavilioane și opt barăci. Era a treia mutare
executată în perioada 1957-1959. Începând cu luna
ianuarie 1959, Depozitul de Arhivă M.F.A. a primit
indicativul Unitatea Militară 02405 Pantelimon.
În luna aprilie 1960, a avut loc o nouă modificare
a statului de organizare al Secţiei Istorie și Geografie
Militară, care a rămas în continuare în compunerea
D.S.C.S. din M.St.M54.
În urma reorganizării Forţelor Armate ale R.P.
Române din aprilie 1960, o serie de unităţi militare au
fost desfiinţate. Ca urmare, la 30 aprilie 1960, secţia a dat
ordin ca acestea să predea arhiva depozitelor de arhivă
regionale, iar Registrele istorice, Jurnalele de operaţii și
albumele la Secţia Istorie și Geografie Militară.
La solicitarea ministrului Afacerilor Interne,
ministrul Forţelor Armate a aprobat să se selecţioneze
și să se predea M.A.I. documentele de arhivă create
de cele 10 curţi marţiale care au funcţionat pe lângă
corpurile de armată până în 1947 și care se refereau la
securitatea statului.
12
În conformitate cu Ordinul adjunctului M.F.A. și
șef al M.St.M. nr. C.L. 001360 din l iunie 1960, de
la 15 iunie s-a aprobat contopirea tuturor depozitelor
de arhivă în Cazarma 458 Râmnicu Sărat. Astfel, a
luat fiinţă Depozitul de Arhivă al M.F.A., respectiv
U.M. 02405 Râmnicu Sărat, subordonat D.S.C.S. din
M.St.M.
În urma predării Sfatului Popular al Capitalei a
Teatrului Armatei la 30 septembrie, arhiva secretă a
acestui teatru a fost luată de D.S.P.A. și predată la
Depozitul de Arhivă Râmnicu Sărat.
Conform Ordinului adjunctului ministrului
Forţelor Armate și șef al M.St.M. nr. C.L. 007l2
din 15 mai 1961, de la 15 iunie Direcţia de Studii și
Cercetări Știinţifice a fost desfiinţată. Secţia Istorie
și Geografie Militară a devenit secţie independentă
a M.St.M., având aceeași organizare și încadrare ca
la l ianuarie 1961. Grupa de cercetători știinţifici
a trecut sub conducerea secţiei55. Pentru a întări
colectivul de cercetători, la 1 septembrie, s-a hotărât
ca și cercetătorii știinţifici de la D.S.P.A. să fie aduși
la M.St.M. Noul stat de organizare anexă la statul
M.St.M. prevedea două funcţii de cercetători principali
istorico-militari și șefi de grupă, 11 cercetători istorico-
militari, un bibliotecar, trei dactilografi și un desenator.
La 15 decembrie s-a aprobat reducerea unui post de
cercetător principal istorico-militar și șef grupă și două
posturi de cercetători istorico-militari, funcţiile desfiinţate
fiind înlocuite cu două funcţii de funcţionar principal.
Ofiţerii cu arhiva și arhivarul au lucrat la inventarierea
separată a dosarelor operative păstrate în Calea
13 Septembrie, pe două fonduri: războiul antihitlerist
și războiul antisovietic. Au fost rezolvate 60 000 cereri
de eliberare a unor adeverinţe de vechime în armată.
În anul 1962, secţia era organizată pe două
sectoare: Sectorul Studii Istorice și Sectorul Arhivă,
prin noul stat de organizare nr. C.L. 001050, secţia
schimbându-și denumirea în Secţia Studii Istorice56.
În ziua de 18 iulie 1962, la ora 15.40, în urma unei
ploi torenţiale cu puternice descărcări electrice, la una
din magaziile Depozitului de Arhivă Râmnicu Sărat
s-a produs un incendiu. Din cele opt vagoane de arhivă
existente în magazie, două vagoane au ars complet,
două vagoane parţial, iar patru vagoane de arhivă au
putut fi recuperate. Pagubele materiale s-au cifrat la
3.467 lei.
Pe linia activităţii de rezolvare a cererilor, au fost
primite 3.143 cereri din care 2.775 au fost rezolvate
pozitiv și 350 negativ.
În cursul anului 1963, Secţia a fost subordonată
locţiitorului șefului M.St.M. – generalul-locotenent
1 (75) 2017 document

Constantin Șandru, iar în a doua jumătate a anului
prim-locţiitorului șefului M.St.M. – generalul-maior
Ion Coman57.
Din anul 1960, după centralizarea arhivei la
Râmnicu Sărat, activitatea personalului depozitului
s-a axat pe rezolvarea a circa 20.000 de cereri anual,
primirea a 50 de vagoane arhivă de la comandamente
de armă, direcţii centrale, mari unităţi și unităţi și
formaţiuni militare. Cantitatea arhivei, cuprinzând
fonduri din perioada 1860-1960, se ridica la
550 vagoane, formată din dosare și 15 vagoane volante.
La 8 martie 1963, maiorul Aurelian Miriţă a luat
în primire comanda Depozitului de arhivă al M.F.A.
de la căpitanul Nicolae Chiriţă.
În anul 1963 au fost întocmite noile „Instrucţiuni
asupra mânuirii, evidenţei și expertizării arhivei”, au
fost inventariate și opisate arhiva operativă și dosarele
referitoare la lupta Partidului Comunist Român în
armată în perioada 1921-23 august 1944, a fost întocmit
indicatorul anexă la „Instrucţiunile arhivistice I.A.-64” și a
fost inventariată și pregătită arhiva din Depozitul M.St.M.
pentru a fi predată Depozitului de Arhivă Râmnicu Sărat.
În compartimentul arhivă, au fost rezolvate 1.137 cereri,
din care 1.000 pozitiv și 65 nefavorabil.
În anul 1964, Secţia Studii Istorice a fost subordonată
generalului-maior Constantin Popa, locţiitorul șefului
M.St.M.58.
Cu Ordinul nr. M 67 din 5 octombrie 1964 au intrat
în vigoare, de la l ianuarie 1965, noile „Instrucţiuni
arhivistice I.A.-64”, fiind întocmite și „Dispoziţiuni
pentru aplicarea Instrucţiunilor „I.A.-64”, difuzate
tuturor comandamentelor de armată, armă, direcţii
centrale și comisariatelor regionale.
La 1 ianuarie 1965, în baza Ordinului M.St.M.
nr. C.L. 001530/1964, a intrat în vigoare noul stat de
organizare al unităţii, în cadrul Secţiei Studii Istorice
fiind mutaţi locotenent-colonelul Costică Ucrain
(ofiţer 1 pentru studii istorice), maiorul Ion Tudor și
maiorul Constantin Toderașcu (ofiţeri 2 pentru studii
istorice), funcţiile de ofiţer cu arhiva fiind desfiinţate59.
La 24 martie 1965, în fondul documentar al
Depozitului Operativ al Secţiei Studii Istorice, au
fost primite de la Secţia Operaţii 2.290 de dosare
cuprinzând probleme referitoare la operaţiile militare
din anii 1920-1945.
La sfârșitul anului 1965, în patrimoniul Depozitului
de Arhivă Râmnicu Sărat existau circa 102.100 m.l.
arhivă, din care 2.591 m.l. inventariată și expertizată,
5.716 m.l. inventariată corespunzător și neexpertizată,
iar 93.800 m.l. neinventariată sau inventariată
necorespunzător60.
document 2017 1 (75)
studii/documente
La 18 aprilie 1966, Ministerul Industriei
Construcţiilor de Mașini a predat 600 m.l. de arhivă
(14.581 dosare) aparţinând fostului Minister al
Înzestrării Armatei, pe anii 1912-1945, Depozitului
de Arhivă Râmnicu Sărat.
Ca urmare a intrării în vigoare a unui nou stat de
organizare a M.St.M., în 1967 secţiei i-au fost adăugate
două funcţii de ofiţer 2 (cu arhiva), încadrate de maiorii
Dumitru Ionaș și Aurelian Miriţă61.
În urma reorganizării administrative pe judeţe a
fost centralizată arhiva fostelor comisariate militare
regionale și raionale.
Arhivele Militare Române între anii 1969-1989
La 27 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un nou stat
de organizare nr. 006, secţia fiind organizată pe două
birouri – Biroul 1 Studii Istorice și Biroul 2 Arhivă62,
iar la 1 iunie 1969 au fost aprobate noile „Instrucţiuni
arhivistice IA-98”.
Prin Ordinul M.St.M. nr. C.L. 001470 din
11 octombrie 1969, Secţia Studii Istorice a Marelui
Stat Major a fost desfiinţată, urmând ca problematica
și atribuţiile acesteia să fie preluate de către Centrul
de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară
subordonat Consiliului Politic Superior al Armatei
(C.P.S.A.)63. Prin același ordin a fost înfiinţată Secţia
Arhivelor Militare, subordonată locţiitorului șefului
M.St.M., cu Biroul 1 Documentare, Biroul 2 Arhivă
și Biroul D.S.
La 1 mai 1970 au intrat în vigoare „Instrucţiunile
privind întocmirea Registrului istoric și Jurnalului
acţiunilor de luptă”, întocmite de șeful Biroului
1 Documentare, locotenent-colonelul Antone
Marinescu64.
Până în luna noiembrie 1970, secţia a primit două
aparate de microfilmare „Dokumator”, un aparat
pentru copiat, un aparat de developat, un aparat de
mărit și un aparat de citit. Cu aceste echipamente a
demarat, în premieră în Armata Română, operaţiunea
de microfilmare a arhivei istorice în vederea conservării
și securizării patrimoniului arhivistic militar naţional65.
În anul 1970, Secţia Arhivelor Militare și Depozitul
de Arhivă al M.F.A. au primit 97.132 cereri, dintre
care au fost soluţionate favorabil 88.127 cereri66.
De asemenea, au fost expertizate 30 de vagoane de
arhivă, dintre care 26 de vagoane au fost reintroduse
în circuitul economic.
La 1 ianuarie 1971, statul de organizare a secţiei a
fost completat cu două funcţii de angajaţi civili și șapte
funcţii de tehnicieni în specialitatea fotoreproducere.
13
studii/documente
Secţia a soluţionat favorabil 4.500 cereri, iar în anul
1972, 5.502 cereri din cele 6.021 cereri înregistrate. La
rândul său, Depozitul de Arhivă al M.F.A. a soluţionat
pozitiv 43.554 de cereri din totalul celor 46.933 de
cereri.
În anul 1973, Secţia Arhivelor Militare a funcţionat
cu o parte din personal în localul M.St.M. din Piaţa
Valter Mărăcineanu și cu o alta în localul din Calea
13 Septembrie67.
Începând cu luna aprilie 1973, Depozitul de Arhivă
al M.F.A. s-a mutat din garnizoana Râmnicu Sărat în
garnizoana Pitești.
La 1 aprilie 1973, Secţia Arhivelor Militare a ieșit
din compunerea M.St.M. și s-a reorganizat în Arhivele
Ministerului Apărării Naţionale, cu indicativul U.M.
02600 București68.
La 5 mai 1973, colonelul Leonida Ion s-a pensionat,
la 20 mai 1973 funcţia de șef al Arhivelor M.Ap.N.
fiind preluată de colonelul Antone Marinescu.
În cursul acestui an au fost grupate și ordonate
574 din cele 1.000 fonduri de arhivă existente în Colecţia
arhivistică din Calea 13 Septembrie, iar 132 au fost
inventariate. De asemenea, s-au înregistrat 50.971 cereri,
din care au fost soluţionate favorabil 44.300 cereri.
În cursul anului 1975 au intrat în vigoare noile
„Instrucţiuni arhivistice IA-75”69, Arhivele M.Ap.N.
având un efectiv de 35 de angajaţi. Au fost organizate
instruiri de specialitate în 15 centre din ţară,
22 controale în comandamente, direcţii centrale, unităţi
și la depozitul propriu, precum și un Curs de arhivistică
cu personalul Depozitului de Arhivă al M.Ap.N. De
asemenea, au fost selecţionate 61 de fonduri arhivistice
însumând 150.000 de dosare.
Ca urmare a deteriorării clădirii M.Ap.N. din cauza
cutremurului din 4 martie 1977, s-a hotărât evacuarea
acesteia și mutarea tuturor direcţiilor și secţiilor
M.St.M. în localul Armatei 2 din Drumul Taberei.
Întrucât și localul aflat în Calea 13 Septembrie a fost
afectat de cutremur, s-au luat măsuri pentru mutarea
arhivei, microfilmotecii, arhivei de filme militare și
filmotecii M.St.M. tot în Drumul Taberei, activitatea
fiind finalizată la 14 martie 197770.
În perioada 3 septembrie-2 octombrie 1977,
colonelul Antone Marinescu, șeful Arhivelor M.Ap.N.
a efectuat un stagiu de cercetare a arhivei militare din
Freiburg, selecţionând 3.000 de file de documente de
arhivă referitoare la rapoarte ale atașatului militar al
Marinei germane în România din perioada Primului
Război Mondial, probleme privind istoricul Dobrogei,
în legătură cu perioada de ocupaţie a unei părţi din
România de către trupele germane din anii 1916-1918,
14
precum și la relaţiile militare româno-germane din
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial71.
În cursul acestui an a fost constituită Arhiva
de Filme Militare, prin preluarea filmelor aflate la
Comandamentul Infanteriei și Tancurilor, totalizând
circa 928 acte cu o lungime de 233.335 m peliculă.
La 26 aprilie 1978, Centrul de Studii și Cercetări
de Istorie și Teorie Militară a predat 827 de copii ale
unor documente selecţionate din Arhiva Ministerului
Afacerilor Externe referitoare la ajutorul acordat de
poporul român militarilor și civililor polonezi refugiaţi
în anii 1939-194072.
În anul 1983, au fost selecţionate 45 fonduri
arhivistice, totalizând un număr de 145.890 dosare și
au soluţionat 1.033 de cereri73.
La 1 iunie 1984 au intrat în vigoare noile „Instrucţiuni
arhivistice I.A.- 84”74.
În cursul anului fost selecţionate 115 fonduri
arhivistice, totalizând un număr de 246.815 dosare.
În anul 1985 au fost selecţionate 195 fonduri
arhivistice, totalizând un număr de 328.000 dosare.
În cursul anului 1986, au fost soluţionate 764 de
cereri din totalul de 829 înregistrate.
La 16 februarie 1986 colonelul Antone Marinescu a
fost trecut în rezervă, începând cu această dată funcţia
de șef al Secţiei Arhive din M.St.M. fiind îndeplinită
de colonelul Aurelian Miriţă75.
În anul 1987 a fost pus în funcţiune un nou sistem
de microfilmare „Pentakta”76.
Serviciul Istoric al Armatei
la începutul mileniului III
La 13 iulie 1990, la București, a fost semnat
Acordul între Consiliul Memorial al Holocaustului
din Washington și Ministerul Apărării Naţionale al
României pe termen de 10 ani77.
În cursul acestui an, Secţia Arhive a primit
1.841 cereri, din care 1.765 au fost soluţionate favorabil.
La 26 iunie 1991, colonelul Aurelian Miriţă a predat
funcţia de șef al Secţiei Arhive din M.St.M. maiorului
Alexandru Oșca. În cursul acestui an au fost înregistrate
5.080 cereri, din care 4.930 au fost soluţionate favorabil.
La 1 iunie 1996 a intrat în vigoare noua Lege a
Arhivelor Naţionale. În cursul acestui an, locotenent-
colonelul Eftimie Ardeleanu și p.c.c. Floarea Dobre
au redactat și tipărit „Ghidul de orientare istorico-
arhivistică asupra fondului creat de Consiliul Superior
al Apărării Ţării (Secretariat) (1924, 1927-1940)”.
În cadrul proiectului de reorganizare a structurilor
militare care se ocupă nemijlocit de gestionarea
1 (75) 2017 document
 studii/documente

arhivelor militare, la 30 iunie 1997 s-au iniţiat măsuri
pentru înfiinţarea depozitelor intermediare de arhivă
pe lângă categoriile de forţe armate și alte structuri
importante ale armatei.
La 1 martie 1998, Secţia Arhive a Statului Major
General (S.M.G.) și-a schimbat denumirea în Arhivele
Militare Române78. De asemenea, au intrat în vigoare
noile „Instrucţiuni arhivistice I.A.-98”, iar în anul 1999
„Instrucţiunile privind redactarea Registrului istoric și
a Jurnalului acţiunilor militare”79.
La 11 decembrie 2000, Arhivele Militare Române
și-au schimbat denumirea în Serviciul Arhivistic
Militar80, iar la 1 aprilie 2002 în Serviciul Arhive și
Documentare Militară81.
În anul 2004 a fost constituită Comisia de Heraldică
și Denumiri a Ministerului Apărării Naţionale, din
care face parte și un reprezentant al Serviciului Istoric
al Armatei82 – dr. Luminiţa Giurgiu.
În anul 2005, zestrea documentară a Serviciului
Istoric al Armatei s-a îmbogăţit cu un număr de
120 unităţi arhivistice, prin preluarea fondului de
arhivă preluat de Compartimentul Memorialistică al
Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război83.
La 28 ianuarie 2005 a fost constituit Grupul de
lucru pentru studierea acţiunilor Armatei în Revoluţia
din decembrie 1989.
În conformitate cu Hotărârea Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării, pe 30 martie 2006 au fost predate
Arhivelor Naţionale 679 unităţi arhivistice referitoare
la Tratatul de la Varșovia, create de Direcţia Analiză
Politico-Militară și Relaţii Internaţionale din cadrul
Direcţiei Operaţii a Marelui Stat Major84.
Revenirea, de la 1 mai 2006, la denumirea de
Serviciul Istoric al Armatei, consacrată tuturor
instituţiilor similare din armatele ţărilor membre
NATO, a reprezentat o reparaţie necesară, de
recuperare a unei tradiţii onorante, dar și de restabilire
a domeniului de responsabilitate în conformitate
cu exigenţele conservării, cercetării și valorificării
tezaurului arhivistic și a tradiţiilor militare ale Armatei
României85.
Activitatea de cercetare știinţifică a specialiștilor din
sistemul arhivistic militar s-a materializat în publicarea
a numeroase culegeri de documente, precum Istoria
Statului Major General Român. Documente. 1859 -1947
(Editura Militară, București, 1994), Șefii Marelui Stat
Major Român. Destine la răscruce. 1941-1945 (Editura
Militară, București, 1995), Istoria Statului Major General,
1859-2004. Istorie și transformare (Editura Centrului
Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2004), Armata
Română și Răscoala din 1907 (Editura Militară,
București, 2008), Armata Română și Unitatea Naţională
(Editura Pământul, Pitești, 2008), Înzestrarea Armatei
Române, vol. I 1919-1930 (Editura Academiei Tehnice
Militare, București, 2000) și vol. II 1931- 1935 (Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București,
2008), la care s-au adăugat, la împlinirea unui secol
și jumătate de la înfiinţarea Statului Major General,
volumul Statul Major General în arhitectura organismului
militar românesc (Editura Centrului Tehnic-Editorial al
Armatei, București, 2009), prima Enciclopedie a Armatei
României (Editura Centrului Tehnic-Editorial al
Armatei, București, 2009) și Albumul Armatei României
(Editura Militară, București, 2009).
De asemenea, membrii consiliului știinţific
al Serviciului Istoric al Armatei asigură apariţia
trimestrială, din anul 1998, a revistei „Document.
Buletinul Arhivelor Militare Române”, iar din anul
2009, a „Calendarului Tradiţiilor Militare”.
Cercetarea patrimoniului arhivistic militar este
deschisă tuturor cercetătorilor români și străini la
sediile Serviciului Istoric al Armatei din București și
Centrului de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare
Istorice din Pitești, fondurile disponibile pentru
cercetare putând fi consultate și pe site-ul instituţiei,
la adresa www.defense.ro/sia/index.html.

Arch over Time – Army Historical Service (1867-2017)

Captain (N,r) Marian Moşneagu, Ph.D.

Abstract: Having as base the High Decree no. 380 from March 17, 1867 in the structure of
Central Administration of War Minister was established General Warehouse, as an independent
department. In its organization, Section II Historical Works had as mission to keep the archives
regarding the war operations that were and still are so important in writing the Romanians’ military
history. In its 150 years of existence, Army Historical Service was and is an emblematic institution
of Romania’s Army.
Keywords: Army Historical Service, archive, storage, conservation, capitalization

document 2017 1 (75) 15

studii/documente
NOTE

1
Şeful Serviciului Istoric al Armatei în perioada 15 aprilie 2007-29 iunie de Război (1914). Apud Adrian Stroea, Marin Ghenoiu, Din elita Artileriei,
2016. Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2012, p. 12.
2 37
Comandor dr. Marian Moşneagu, Serviciul Istoric al Armatei – promotorul S.I.A., Registrul istoric al Marelui Stat Major, ff. 299-300.
istoriografiei militare naţionale, în ,,Gândirea Militară Românească” 38
Ibidem, f. 318.
nr. 5/2009, pp. 109-117. 39
Ibidem, f. 322.
3
Ministrul de Război între 12 octombrie 1863 şi 12 aprilie 1864. 40
Ibidem, f. 459.
4
,,Monitorul Oastei”, vol. II/1864, pp. 114-116. 41
Ibidem, f. 624.
5
Serviciul Istoric al Armatei (în continuare S.I.A.), Registrul Istoric al 42
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond 948/52d, dosar
Marelui Stat Major, f. 24. nr. crt. 152, f. 2.
6
S.I.A., Fond Microfilme, rola R.S.E.M. 1208, cd. 130. 43
Generalul Grigore Constandache, şef al Serviciului Istoric între 1928-
7
Idem, Registrul Istoric al Marelui Stat Major, f. 30. 1936, a fost membru al Academiei de Ştiinţe şi al Societăţii de Arheologie
8
Ibidem, f. 73. şi Numismatică, iar din luna februarie 1928, membru în Consiliul de
9
Ibidem, f. 99. conducere al Muzeului Militar Naţional. A publicat Cavalerismul, originea
10
Ibidem, f. 110. şi evoluţia sa (1931), Problema responsabilităţilor războiului 1914-1916
11
Ibidem, f. 116. (1933), Reflecţiuni asupra şefului (1933), Problema războiului (1936),
12
Ibidem, f. 124. Fiinţa şi rostul Istoriei (1936) ş.a.
13
Ibidem, f. 137. 44
A.M.R., Fond 948/53d, dosar nr. crt. 337, f. 11.
14
Ibidem, f. 139. 45
Idem Fond Marele Stat Major. Serviciul Istoric – Biroul 1 Arhive, dosar
15
Ibidem, f. 151. nr. crt. 689, f. 40.
16
Ibidem, f. 157. 46
Detalii privind evoluţia Serviciului Istoric al Armatei în perioada de
17
Ibidem, f. 166. început vezi Luminiţa Giurgiu, Lucian Drăghici, Manuel Stănescu, Cornel
18
Ibidem, f. 185. Ţucă, În slujba muzei Clio. O istorie a Serviciului Istoric al Marelui
19
Constantin Ştefan s-a născut la 23 iulie 1875, la Budeşti, judeţul Călăraşi. Stat Major 1920-1945, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,
Prin Jurnalul Consiliului de Miniştri, în anul 1904, i s-a aprobat să-şi adauge Bucureşti, 2006.
la numele său patronimic de Ştefănescu, pe acela de Amza (după mamă). 47
Vezi şi Comandor dr. Marian Moşneagu, Despre trecutul Armatei
A absolvit clasele primare la Şcoala Societăţii pentru Învăţătura Poporului României, la timpul prezent şi viitor, în „Document. Buletinul Arhivelor
Român, Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi. Încadrat în Regimentul 1 Geniu, Militare Române”, Anul XIII, nr. 1(47)/2010, pp. 2-14.
între anii 1903-1905, a fost trimis de Ministerul de Război în Austria, la 48
S.I.A., Fond Marele Stat Major, „Registrul istoric al Secţiei Studii Istorice
Batalionul 6 Imperial de Pionieri din Klosternenburg, servind cu gradul de
şi Arhivele Ministerului Apărării Naţionale 1949-1968”, f. 2.
locotenent în armata austro-ungară. A îndeplinit funcţiile de Inspector General 49
Ibidem, f. 13.
al Armatei şi apoi ministru de Război în guvernul Iorga (1931-1932). A fost 50
Ibidem, f. 46.
preşedinte al Societăţii de Radiodifuziune (1936-1940), vicepreşedinte 51
Ibidem, f. 69.
şi administrator delegat al Societăţii de Industrie Chimică (1940-1944) 52
Ibidem, f. 82.
şi preşedinte al Sindicatului Agricol de Ilfov (1944-1946). A decedat la 53
Ibidem, f. 111.
13 februarie 1964, la Bucureşti. 54
20 Ibidem, f. 123.
S.I.A., Fond Microfilme, rola P.II. 1.640, cd. 751. 55
21 Ibidem, f. 139.
Ibidem, cd. 752. 56
22 Ibidem, f. 149.
Ibidem, cd. 754. 57
23 Ibidem, f. 162.
Generalul de corp de armată Dimitrie Motaş s-a născut pe 17 octombrie 58
Ibidem, f. 180.
1879. A absolvit Şcoala de Ofiţeri de Artilerie şi Geniu din Bucureşti 59
Ibidem, f. 194.
în 1899 şi Şcoala Superioară de Război, ca şef de promoţie, în 1910. În 60
perioada 1918-1920 a fost şeful Biroului 3 Istoric din Marele Stat Major. Idem, Fond Marele Stat Major – Secţia Studii Istorice, dosar nr. crt.
Apud Adrian Stroea, Marin Ghenoiu, Din elita Artileriei, Editura Centrului 205/1966, f. 47.
61
Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2012, p. 221. Ibidem, f. 226.
62
24
Şeful Statului Major General între 3 decembrie 1913-1 aprilie 1914, S.I.A., Registrul Istoric al Secţiei Arhivelor Militare din Marele Stat
1 aprilie-8 octombrie 1918 şi 1 aprilie 1920-8 mai 1923. Major, Vol. II, f. 2.
63
25
S.I.A., Fond Microfilme, rola P.II. 1.640, cd. 756-758. Ibidem, f. 7.
64
26
Ibidem, rola P.II. 1.606, cd.759-760. Ibidem, f. 13 v.
65
27
Ibidem, rola P.II. 1.640, cd. 767. Ibidem, f. 19.
66
28
Idem, Registrul Istoric al Marelui Stat Major, f. 272. Ibidem, f. 19 v.
67
29
Idem, Fond Microfilme, rola P.II. 1.640, cd. 724-725. Ibidem, f. 39 v.
68
30
Ibidem, rola P.II. 1.524, cd. 355-356. Ibidem, f. 41.
69
31
S.I.A., Registrul Istoric al Marelui Stat Major, f. 273. Ibidem, f. 56 v.
70
32
Ibidem, f. 283. Ibidem, f. 72 v.
71
33
Primul şef al Secţiei a VI-a Istoric a fost colonelul (general din ianuarie Ibidem, f. 75.
72
1926) Constantin Tănăsescu. Ibidem, f. 81 v.
73
34
Luminiţa Giurgiu, Manuel Stănescu, Lucian Drăghici, Cornel Ţucă, Ibidem, f. 104-105.
74
În slujba muzei Clio. O istorie a Serviciului Istoric al Marelui Stat Major Ibidem, f. 105.
75
1920-1945, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2006, Ibidem, f. 113.
76
p. VII. Ibidem, f. 117.
77
35
Generalul de brigadă Constantin Tănăsescu s-a născut pe 26 noiembrie Ibidem, f. 126 v.
1875 la Târgovişte. A absolvit Şcoala de Ofiţeri de Artilerie, Geniu şi 78
Ibidem, f. 201.
Marină (1896) şi Şcoala Superioară de Război (1912). Apud Adrian Stroea, 79
Ibidem, f. 210 v.
80
Marin Ghenoiu, Din elita Artileriei, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Ibidem, f. 220 v.
81
Armatei, Bucureşti, 2012, p. 318. Ibidem, f. 241 v.
82
36
Generalul de corp de armată Aurel Aldea s-a născut pe 28 martie 1887, Ibidem, f. 272.
în Slatina, judeţul Olt. A absolvit Şcoala de Ofiţeri de Artilerie, Geniu 83
Ibidem, f. 292 v.
şi Marină (1907), Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri Hanovra şi Academia 84
Ibidem, Registrul istoric 2005-2012, f. 26.
Militară Tehnică din Charlottenburg, Germania (1912) şi Şcoala Superioară 85
Ibidem, f. 29.

16 1 (75) 2017 document


ŞEFII SERVICIULUI ISTORIC AL ARMATEI
(1867-2017)
Depozitul General al Războiului
Locotenent-colonel Gheorghe Slăniceanu:
aprilie-14 august 1867
Depozitul de Război
Maior Nicolae Dona: februarie 1870
Colonel Constantin Barozzi: 1871-1882
Marele Stat Major/Secţia III
Colonel Nicolae Dona: 1883-1886
Colonel Alexandru Carcaleţeanu: 1887-1892
Marele Stat Major/Secţia I/Biroul 3 Istoric
Căpitan Constantin Mihăescu: 1893
Căpitan Gheorghe Nestorian: 1894
Căpitan Ioan Oprescu: 1895-1896
Maior Marin Nicolescu: 1897
Căpitan Ioan Popovici: 1898
Căpitan Traian Filoti: 1899
Căpitan Constantin Cristescu: 1900-1902
Marele Stat Major/Secţia II/Biroul 4 /Subbiroul B
„Istoricul campaniilor”
Maior Constantin Theodorescu: 1903
Căpitan Toma Lișcu: 1904
Marele Stat Major/Secţia II/Biroul 4 „Studii
istorice și statistice”
Căpitan Nicolae Densușianu: 1904
Marele Stat Major/Secţia II/Biroul 4 /Subbiroul B
„Istoricul campaniilor”
Căpitan Marin Ionescu:1905
Marele Stat Major/Secţia II/Biroul 6 „Studii
istorice, geografice și statistice”
Maior Dimitrie Strătilescu – 1906
Marele Stat Major/Secţia I/ Biroul 3 „Istoric și
bibliotecă”
Maior Theodor Georgescu – 1907(16 aprilie)
document 2017 1 (75)
studii/documente
Marele Stat Major/Secţia II/Biroul 6 Studii și
Informaţii
Maior Ioan Popovici: 1907-1908
Maior Ion Coandă: 1909-1910
Maior Gr. Tomescu: 1910
Locotenent-colonel Constantin Scărișoreanu:
1911-1913
Locotenent-colonel Alexandru Văitoianu: 1913
Maior (locotenent-colonel de la 1 aprilie 1914)
Stan Poetaș: 1913-1914
Maior Dimitrie Gherculescu: 1914
Maior Nicolae Condeescu: 1915
Marele Stat Major/Secţia I/ Biroul 2 Informaţii
Locotenent-colonel Eraclie Nicoleanu: 1916
Locotenent-colonel Nicolae Condeescu: 1917
Nicolae Condiescu:1917
Marele Stat Major/Secţia II/Biroul 3 Istoric
Colonel Dumitru Motaș: 1918-1920
Secţia a VI-a Istoric
Colonel Constantin Tănăsescu: 1 aprilie-
21 decembrie 1920
Colonel Dumitru Paladă: 21 decembrie 1920-
28 februarie 1921
Colonel Ioan Jujescu: 28 februarie-14 martie 1921
Secţia a VI-a Istoric/Secţia a VIII-a Istoric/
Secţia a VII-a Istoric
Colonel (din 1926 general de brigadă) Laurenţiu
Bârzotescu:14 martie 1921-13 iunie 1927
Colonel Emil Gabrielescu: 13 iunie-31 octombrie
1927
Colonel Alexandru Corvin: 1 noiembrie 1927-
28 ianuarie 1928
Serviciul Istoric al Marelui Stat Major
General de brigadă Grigore Constandache:
28 ianuarie 1928-31 octombrie 1936
17
studii/documente
General de brigadă Constantin Miltiade:
1 noiembrie 1936-31 octombrie 1937
Colonel Victor Renescu: 1 noiembrie 1937-
31 octombrie 1938
Colonel Constantin Drăgănescu: 1 noiembrie
1938-10 februarie 1942
Colonel Ioan V. Codreanu: 11 februarie-15 mai
1942
General de brigadă Traian Şt. Georgescu: 27 mai
1942-10 mai 1944
Colonel Constantin Nicolau: 10 mai-1 noiembrie
1944
General de brigadă Nicolae Gh. Gorsky:
1 noiembrie 1944-23 iunie 1945
General de brigadă Ioan I. Iucăl: 23 iunie 1945-
9 august 1946
General de brigadă Ioan V. Trandafirescu:
30 august 1946-12 septembrie 1947
Colonel Ion Popescu: 30 decembrie 1947-
15 februarie 1949
Secţia 11 Istoric
Colonel Virgil Dumitrescu: 15 februarie 1949-
12 iulie 1950
Colonel Nicolae Dobrescu: 12 iulie 1950-
15 iulie 1952
Maior Gheorghe Niţu: 8 mai 1953-7 ianuarie
1955
18
Secţia 11 Istoric/ Secţia Istorie şi Geografie
Militară/Secţia Studii Istorice/Secţia Arhivelor
Militare
Colonel Ion Leonida: 7 ianuarie 1955-30 aprilie 1973
Colonel Antone Marinescu: 20 mai 1973-
5 februarie 1987
Secţia Arhivelor Militare
Colonel Aurelian Miriţă: 20 martie 1987-
5 ianuarie 1992
Secţia Arhivelor Militare/Arhivele Militare
Române/Serviciul Arhivistic Militar/ Serviciul Arhive
şi Documentare Militară/ Serviciul Istoric al Armatei
Colonel dr. Alexandru Oşca: 5 ianuarie 1992-
30 septembrie 2006
Locotenent-colonel Ion Mihălcescu:
1 octombrie 2006-14 aprilie 2007 (împuternicit)
Serviciul Istoric al Armatei
Comandor dr. Marian Moșneagu: 15 aprilie 2007-
29 iunie 2016
Colonel Horaţiu-Cătălin Barbu: 30 iunie-
31 august 2016 (împuternicit)
Colonel Mircea-Marius Dană: 1 septembrie-
29 noiembrie 2016 (împuternicit)
Colonel Adrian Grigore: 30 noiembrie 2016-
până în prezent (împuternicit)
1 (75) 2017 document

ASALTUL BULGAR ASUPRA DOBROGEI (1916)
Î
n acest număr al revistei ne propunem să
continuăm relatarea generalului de brigadă
A. Hristoff. După cucerirea cetăţii Turtucaia
și a Silistrei, Armata 3 bulgară și-a continuat acţiunile
în Dobrogea, pe direcţia Cobadin. Documentul acoperă
perioada 7 septembrie-27 octombrie 1916.
♦♦♦
„III. Primul atac al poziţiei întărite Cobadin
1. Marșul-manevră al Armatei 3 spre Cobadin. După
dezastrul de la Turtucaia și după retragerea fără luptă din
Silistra, trupele ruso-române s-au retras în Dobrogea
centrală lăsând, la 12 km în faţa liniei Dobromir –
Aptaat2 – Caraomer3, o pânză deasă de unităţi de
cavalerie, întărite cu infanterie și mitraliere. Cavaleria
noastră nu putea să răzbată prin perdeaua aceasta și să
cerceteze situaţia inamicului din care cauză nu se știa
de către statele noastre majore dacă el se va opri pentru
a apăra poziţia confortabilă de pe linia Dobromir –
Aptaat – Caraomer sau va opune rezistenţă pe poziţie
de sud de Medgidia, întărită încă înainte de război.
Comandantul german insistă ca, îndată după cucerirea
Turtucaiei și Silistrei, să se înainteze numai cu unităţile
din faţă pentru ca să se dezorganizeze definitiv inamicul
și să nu i se permită să organizeze o nouă rezistenţă. Dar
Armata noastră a 3-a, în timpul acesta, era risipită pe
un front de circa 160 km. Inamicul încă puternic putea
să-și concentreze forţele în contra unor anumite posturi
din frontul acesta larg, să înfrângă unităţile armatei și
să-i ia marile cuceriri. De aceea comandamentul nostru
n-a consimţit să îndeplinească acest ordin pripit și
comanda Armatei 3 a hotărât să concentreze întreaga
armată pe un front mai scurt, între Silistra și Bazargic
și abia după aceea să înainteze în direcţia nord-est după
urmele inamicului în retragere. În efectivul armatei a
intrat definitiv și Brigada germană, acum constituită
din 4 batalioane, 3 baterii și 3 escadroane.
Între 7 și 11 septembrie, unităţile armatei au efectuat
deplasările respective și s-au concentrat pe frontul
Silistra – Bazargic, gata de a începe ofensiva generală.
La 12 septembrie, armata a înaintat în direcţia
nord-est pe un front de 60 km. Ofensiva s-a săvârșit
în coloane de marș, deoarece unităţile noastre din faţă
au risipit ușor perdeaua învăluitoare inamică. Artileria
grea înainta la circa o bătaie înapoia forţelor centrale.
La 13 septembrie, ofensiva a continuat în formaţie
document 2017 1 (75)
studii/documente
Dr. Luminiţa GIURGIU1
de luptă deoarece avangărzile noastre trebuiau să
sleiască rezistenţa avangărzilor mai puternice inamice.
Ofensiva s-a făcut foarte încet, deoarece intervalele
dintre coloane erau prea mari și inamicul întreprinse
câteva contraatacuri în aceste intervale, atacuri care
au trebuit să fie respinse cu manevre de coloane. Seara
armata a ajuns linia Calaigi –Alexandria – Azaplar –
Durbacli – Caragaci.
Situaţia între 7 și 11 septembrie. Luptele de la linia
Aptaat – Musubei. Mareșalul Mackensen tot mai
presupunea că inamicul este foarte dezorganizat și că un
atac cu aripa dunăreană va putea să termine cu Armata
lui Dobrogeană. Dar comandantul Armatei noastre 3,
având în vedere informaţiile strânse și rezistenţa dârză
a ariergărzilor inamice, presupunea că va trebui să se
întâlnească cu întreaga armată inamică. El se temea ca
nu cumva inamicul să intre cu forţe considerabile în
intervalul dintre diviziile flancului stâng (circa 12 km)
și de aceea a hotărât să dea lovitura decisivă în postul
Aptaat – Musubei, adică în centrul poziţiei inamice.
La 14 septembrie comandantul Armatei 3 a ordonat:
a) Divizia 1 Infanterie împreună cu Brigada germană
să înainteze numai cu flancul stâng și să atace poziţia
inamică de pe malul Dunării: flancul drept al diviziei
să rămână pe loc și în caz de nevoie să susţină atacul
diviziei vecine; b) Divizia 4 Infanterie să înainteze și să
atace pe inamic în sectorul Aptaat – Devigichioi, luând
măsuri serioase pentru paza flancului stâng; c) Divizia
6 Infanterie să atace inamicul în sectorul Devigichioi
– Musubei; d) Rezerva Mobilă Varna să colaboreze
cu flancul stâng la atacul Diviziei 6 Infanterie spre
Musubei; cu flancul drept să înainteze până ajunge linia
Poreaz – Docuzci. Divizia de Cavalerie să înainteze în
direcţia nord-vest urmărind energic pe inamic. Din
ordinul acesta înţelegem că întreaga armata noastră este
desfășurată pe un front foarte lung neavând niciun fel
de rezervă. Inamicul ocupa o linie continuă pe alocuri
puternic întărită și dispunea de rezerve cu care putea să
manevreze. Planul nostru de luptă se baza pe succesul
scontat din centru, care era ocupat de cele mai puternice
unităţi inamice – diviziile sârbă și rusă. De aceea succesul
nu era asigurat, iar armata noastră era expusă la crize.
Dacă lovitura ar fi fost îndreptată spre flancul drept
ocupat de trupele române cele mai puţin rezistente sau
spre aripa stângă inamică unde cavaleria noastră putea să
manevreze, era posibil să se obţină un rezultat mai bun.
19
studii/documente

Divizia 1 Infanterie a înaintat la orele 6, dar nu ziuă formaţiile noastre de luptă au fost întâmpinate cu
numai cu flancul stâng, după cum glăsuia ordinul foc vijelios de artilerie. Unităţile diviziei care atacau
către armată, ci pe întregul său front de la Dobromir spre Aptaat suferiseră mari pierderi lângă Turtucaia
la Dunăre. Flancul drept mai înaintat al diviziei, în loc și armata trebuia să ia măsuri excepţionale pentru
să rămână pe loc, a înaintat foarte iute spre Dobromir reducerea pierderilor. Spre linia Devegichioi înainta
și imediat a fost cuprins de foc puternic de artilerie. Regimentul 47 Infanterie care nu luase parte activă la
Mari forţe inamice au ieșit în același timp din poziţiile atacul cetăţii și de aceea atacul său fusese mai iute, cu tot
lor și au început să înconjoare frontul izolat și subţire focul puternic de artilerie. În urma lui, în linia a doua
al Regimentului 16 Infanterie. venea Regimentul 19 Infanterie
Inamicul înainta foarte energic, gata să susţină lovitura pe care
dar și regimentul nostru era o va da. Atacul flancului drept
hotărât cu orice preţ să se al diviziei a întârziat până
menţină pe linia la care a ajuns. când unităţile au intrat în sfera
Numeroase coloane inamice focului de infanterie, deoarece
grăbindu-se să ocolească cele tranșeele inamice erau foarte
2 flancuri ale regimentului bine mascate și artileria noastră
s-au năpustit la atac, au respins nu putea să concentreze un foc
coloana noastră subţire și au precis asupra lor. Când unităţile
ajuns până la baterii, care au noastre au ajuns la ultimele
tras până în ultimul moment ca poziţii de tragere, focul inamic
să oprească ofensiva inamică și era atât de puternic încât toate
n-au putut să fie luate de inamic plutoanele sau companiile care
numai datorită învăluirii de începeau să se arunce în atac
infanterie care s-a jertfit pentru erau pur și simplu secerate. Însă
scăparea lor. era imposibil să rămână mult
Până să se organiz ez e timp în situaţia aceasta, căci
regimentul înfrânt și până Ofensiva bulgaro-germană în Dobrogea, în 1916 în fiecare moment pierderile
să-și ia noi poziţii bateriile, unităţile ruse și române creșteau. În momentul acesta decisiv toţi comandanţii
nefiind jenate de nimeni, au înaintat repede ca să ajungă în frunte cu comandantul s-au pus în fruntea trupelor,
cât mai curând în spatele Diviziei 1 Infanterie. Să ne atrăgând cu exemplul lor pe soldaţi, întregul regiment
amintim că între cele două divizii ale noastre exista a pornit la atac cu baioneta, inamicul și-a pierdut
un interval de vreo 12 km în care nu se găseau deloc cumpătul în faţa avântului acesta în masă și a început
unităţi de ale noastre și că armata noastră avea să sufere să tragă fără nicio noimă. Masa aceasta a trecut primele
o mare criză dacă inamicul ar fi profitat cum se cade tranșee inamice nimicind pe îndărătnicii lor agresori.
de succes și ar fi îndreptat forţe mai mari înspre golul Pe urmele rușilor care fugeau au fost strivite încă două
acesta. Puţinii comandanţi rămași de la Regimentul 16 rânduri de tranșee și până la noapte unităţile noastre
Infanterie se căzneau să strângă mici grupe de soldaţi s-au stabilit pe creasta de la nord-vest de Devegichioi.
cu care să oprească înaintarea inamică. În momentul După cum am spus din cauza puternicului foc de
cel mai critic a sosit Regimentul 6 Infanterie cu artilerie al inamicului, flancul stâng înainta mai încet.
3 baterii, îndreptându-se îndată într-ajutorul Diviziei 4 Afară de aceasta, atacul devenea aici și mai periculos,
Infanterie. Regimentul s-a desfășurat în linii de luptă, deoarece se observa clar manevrarea în spatele poziţiei
bateriile au ieșit pe poziţii și au deschis trageri de vijelie a unor mari unităţi inamice, care se îndreptau spre
asupra învingătorilor triumfători, care înaintau acum în intervalul dintre Diviziile de Infanterie 1 și 4, unde
mase compacte. Aceștia până să se așeze în poziţii mai fusese lăsată numai o slabă acoperire laterală spre
puţin vulnerabile au suferit mari pierderi și au încetat Hardali.
atacul. Comandantul diviziei era îngrijorat serios de Comandantul Diviziei 4 Infanterie a primit știrea
soarta flancului drept și a ordonat celorlalte unităţi să că flancul vecin al Diviziei 1 este împins înapoi, că
înceteze atacul și să se întărească bine pe locurile la care inamicul a pătruns destul de adânc în terenul neocupat
au ajuns, la 200 pași pe poziţia principală inamică. și că Regimentul 6 Infanterie a fost utilizat pentru
Divizia 4 Infanterie a încetat în zori atacul în contra stăvilirea pătrunderii mai departe, așa că nu poate veni.
poziţiilor inamice pe linia Devegichioi – Aptaat. Spre În conjunctura aceasta, comandantul diviziei trebuia

20 1 (75) 2017 document


să ia singur măsuri pentru a-și feri flancul de pericolul
acesta. El hotărî că totuși trebuie să se dea un oarecare
ajutor, de aceea a continuat înaintarea în direcţia iniţială.
Deși înaintau destul de încet, seara unităţile flancului
stâng au cucerit primele tranșee din faţa satului Aptaat
și însuși satul organizat pentru apărarea de către ruși.
Divizia 6 Infanterie a înaintat spre poziţia dinspre
Hagichioi și Mushubei sub foc puternic de artilerie.
Ofensiva a continuat până ce unităţile au ajuns la 1.000
pași de tranșeele inamice. Aici a fost oprită de focul
puternic al infanteriei din tranșeele suprapopulate.
În vremea aceasta s-a primit ordinul comandantului
Diviziei 4 că este nevoie de o ajutorare a atacului diviziei
spre Devegichioi. De aceea comandantul Diviziei 6 a
comandat ca, în ciuda marilor pierderi, ofensiva să se
continue. Regimentul 35 Infanterie a strivit la baionetă,
la vest de Musubei, primele tranșee inamice, dar când a
intrat adânc în poziţia largă de câteva rânduri de tranșee,
ajutoarele inamice au început de la ambele flancuri
contraatacuri energice. Cu concursul Rezervei Mobile
Varna, care în timpul acesta înainta la nord, aceste
contraatacuri au fost respinse, inamicul a început să se
retragă, iar Divizia 6 l-a urmărit până seara. Rezerva
Mobilă Varna n-a întâmpinat o mare rezistenţă deoarece
inamicul ocupa frontul dinspre Musubei și Pareoz cu
mici unităţi de infanterie și escadroane descălecate,
înzestrate cu multe mitraliere și artilerie. Unităţile
noastre înaintau în formaţii speciale de apropiere sub
foc de artilerie și în curând au ajuns la obiectiv: creasta
la vest de Poreaz. După aceea flancul stâng și-a schimbat
direcţia ofensivei drept spre nord, ca să colaboreze cu
Divizia 6 la atacul poziţiei din jurul Musubei. Pentru
a se putea opune ofensivei noastre din flanc, rezervele
inamice au ieșit în prima linie și s-au desfășurat în
formaţie de luptă pe creastă, la est de sat. Câteva baterii
inamice de la linia de luptă și din rezervă au ocupat
repede poziţii și au început să tragă asupra unităţilor care
înaintau, dar acestea își continuau neîncetat ofensiva,
clătinând astfel enorm moralul unităţilor inamice care
manevrau. Când unităţile noastre concentrate au ajuns
la 1.000 pași de flancul poziţiei inamice, bateriile au
încetat tragerea, au încălecat tunurile și au început să se
retragă. Ele au atras după sine toate ajutoarele pe lângă
care au trecut. Retragerea a cuprins în curând toată linia
de luptă din faţa Diviziei 6. Divizia de Cavalerie care
trecuse în spatele frontului armatei ca să se mute de la
flancul stâng la flancul drept își petrecuse noaptea la
Cifnut – Cuiusu. Comandantul Diviziei de Cavalerie
a îndreptat spre Caraomer cele două companii de
mitralieră de infanterie, iar masa de cavalerie a venit
după ele ca să se răspândească apoi în spatele inamicului.
document 2017 1 (75)
studii/documente
Întărite de bateria de cavalerie și de avangarda
descălecată a diviziei, ele au înaintat energic și au ajuns
la 2 km de poziţia inamică, de unde au fost întâmpinate
cu foc puternic de artilerie. Cercetările au stabilit că
pe ambele părţi ale satului se găsește câte o poziţie
puternic întărită, lungă de circa 10 km și ocupată de
puternice unităţi inamice. Obstacolul acesta lung și
puternic nu putea să fie forţat de Divizia de Cavalerie
numai cu mijloace proprii. Ea avea un mijloc sigur de
luptă: mobilitatea. Dar comandantul diviziei era atras
de obstacolul întâlnit și în loc să îndrepte repede grosul
cavaleriei spre est ca să caute flancul poziţiei inamice, a
rămas legat de însăși poziţie, astfel că grosul de cavalerie
abia spre seară a ajuns lângă satul Danlchioi. În timpul
nopţii divizia s-a retras, fără niciun motiv, de la linia
cucerită. În general în ziua aceasta ea a rămas inactivă,
neîndeplinindu-și misiunea încredinţată.
Continuarea atacului. În urma atacurilor noastre
reușite în sectoarele Rezervei Mobile Varna, Diviziei 6
și flancului drept al Diviziei 4, din cauza retragerii
în panică a rușilor de la poziţia de lângă Musubei,
puterea de rezistenţă inamică era definitiv nimicită.
Comandamentul inamic n-a putut să extindă succesul
său de la intervalul dintre Diviziile 1 și 4 și, conform
planului stabilit de mai înainte, să-și retragă trupele pe
poziţia mai bine întărită Rasova – Cobadin – Tuzla.
Armata 3 n-a putut să execute planul stabilit a împinge
pe inamic spre mare. Unităţile cele mai obosite din
flancul stâng al armatei n-au putut să reţină contraatacul
inamic, pe când unităţile mai puţin obosite din flancul
drept au dispus de cel puţin o mică rezervă, ca împreună
cu Divizia de Cavalerie să poată pătrunde la nord în
spatele inamicului, împingând astfel inamicul spre
Dunăre, noi am fi luat ușor poziţia fortificată Cobadin.
Dar nu s-a putut ajunge la acest lucru deoarece Armata 3
n-a putut să se desfășoare cum se cade. În timpul nopţii
inamicul era în plină retragere [și] n-a fost observat
de unităţile noastre, care se organizau după luptele
din timpul zilei ca să poată continua atacul a doua zi.
Dimineaţa a reînceput atacul, dar, când s-a înţeles că
inamicul s-a retras, s-a început imediat urmărirea în
formaţii de marș, unităţile îndreptându-se în direcţiile:
Divizia 1 Infanterie: Dobrimir – Gocargea; Divizia 4
Infanterie: Saragea – Caceamac; Divizia 6 Infanterie:
Musubei – Cobadin; Rezerva Mobilă Varna: Poreau –
Cavaclar; Divizia de Cavalerie: Caraomer nord. Divizia
de Cavalerie fusese însărcinată să pătrundă în spatele
inamicului și să distrugă calea ferată Cernavodă –
Constanţa pe care putea să sosească ajutoare, hrană și
muniţii pentru armata inamică. În timpul zilei coloanele
noastre de marș n-au mai putut să ajungă inamicul.
21
studii/documente

Pe drumuri se găseau urmele retragerilor sale forţate. tranșee mai sunt făcute blindaje foarte ușoare care
Numai o ariergardă română a atacat în flancul stâng servesc la circulaţia ajutoarelor și la aprovizionarea
Brigada germană și a respins-o puţin îndărăt, dar, cu neobservată a luptătorilor cu hrană și muniţii; în
ajutorul unităţilor vecine din Divizia 1, ariergarda tranșee mai sunt făcute blindaje foarte ușoare care
aceasta a fost respinsă și fugărită. servesc ca adăpost în contra schijelor, obuzelor
La 16 septembrie armata a continuat ofensiva explodate; sectoarele cele mai importante și cele mai
și a ajuns pe linia Aliman – Enige – Chioseler – puţin rezistente sunt înconjurate cu sârmă ghimpată; la
Cavaclar – Ghiuvenlia. Pe tot cuprinsul frontului 2-3 km în faţa poziţiei se găsesc bine fortificate puncte
avangărzile noastre erau în contact cu inamicul care se înaintate, unde s-au observat câteva rânduri de tranșee.
instala pe poziţia fortificată Rasova – Cobadin – Tuzla. Comandamentul nostru a strâns de la prizonieri
2. Situaţia la 17 septembrie. Planul de atac. Poziţia următoarele date despre unităţile care compuneau
inamică de la Dunăre până la Mare era întărită încă Armata Dobrogeană și despre dispozitivul lor pentru
înainte de începerea războiului, iar după mobilizare apărarea poziţiei: a) Diviziile 2, 12 și 9 române apără
a fost pusă să lucreze la ea aproape toată populaţia flancul drept al poziţiei inamice între Dunăre și
acestor meleaguri. Comandamentul nostru a strâns de Cocargea (după înfrângerea de la Sarsânlar această
la prizonieri, dezertori și prin cercetări de recunoaștere din urmă divizie se compunea numai dintr-o brigadă
aviatice următoarele informaţii: linia principală de de concentrare); b) Diviziile sârbocroată și 61 rusă
rezistenţă este pe creasta înaltă care începe de la Rasova apărau sectorul dintre Cocargea și Cobadin; c) Diviziile
în direcţia sud-est, trece prin mamelonul Sapata-Bata, 115 rusă, 19 și 5 române apără sectorul Cobadin –
mameloanele din jurul lui Cocargea, lângă Caceamac, Topraisar; d) Corpul de Cavalerie, compus din Divizia 3
Cobadin, Osmancea, Uzunlar, Topraisar [și] Tuzla; rusă de Cavalerie și Brigada 5 română de Cavalerie,
crestele sunt înalte, stăpânesc terenurile dimprejur face paza sectorului de la poziţie până la ţărmul mării;
și asigură manevrarea în spatele frontului fără să fie acest scop era întărit de câteva divizioane pedestre și
observată de inamic; linia principală de rezistenţă multe mitraliere; forţele inamice erau evaluate la circa
este dispusă în câteva rânduri de tranșeele adânci, 70 batalioane, 90 baterii de câmp, câteva baterii grele
legate între ele cu coridoare de comunicaţie; tot astfel și 32 escadroane, iar Armata noastră a 3-a a ajuns în
de coridoare leagă primele linii cu spatele poziţiei și faţa poziţiei inamice cu 62 batalioane, 43 baterii de
servesc la circulaţia ajutoarelor și la aprovizionarea câmp, 11 baterii grele și 29 escadroane. Efectivul de
neobservată a luptătorilor cu hrană și muniţii; în luptă al Armatei 3 bulgară la 17 septembrie:
Baterii
Batalioane
Batalioane Escadroane de
de pionieri obuziere grele
câmp
Divizia 1 Infanterie 19 1 - 14 - -
Divizia 4 Infanterie 16 1 1 12 4 -
Divizia 6 Infanterie 12 1 - 6 - -
Rezerva Mobilă Varna 8 - - 5 - 2
Brigada Germană 4 - 3 - 1 2
Divizia 25 turcă 3 - - - - -
Divizia de Cavalerie - - 24 1 - -
Artileria grea - - - - - 7
Total 62 3 28 38 5 11

În comparaţia forţelor celor 2 părţi, trebuie să se
aibă în vedere că unităţile noastre erau foarte obosite
de marșurile necontenite în Dobrogea lipsită de apă
și că batalioanele noastre aveau un efectiv mic de tot,
deoarece pierderile de la luptele de până acum nu fusese
completate. Așa încât inamicul avea toate avantajele
poziţiei întărite și dispunea de mult mai multe trupe
cu care putea nu numai să se menţină pe ea, ci chiar să
înceapă o ofensivă hotărâtoare în contra armatei noastre
întinsă pe un front de 70 km. Cartierul General german
presupunea că inamicul era distrus moralmente și că un
atac iute poate să izbutească. Comandantul Armatei 3
vedea foarte bine oboseala și sleirea trupelor sale, dar pe
de altă parte se grăbea să dea ultima lovitură trupelor
ruse-române din Dobrogea, deoarece ele repede puteau
să-și revină în fire, să se odihnească, să primească mari
ajutoare din România și Rusia și un fel de întăriri, decât
slabul corp turcesc, care se transporta foarte încet prin
Dobrogea. Din dispozitivul presupus al forţelor inamice
se vede că [sic!] comandantul Armatei Dobrogene dă

22 1 (75) 2017 document


mai mare importanţă sectoarelor de centru și de drept ale
poziţiilor și că acolo sunt concentrate majoritatea trupelor.
Contând prea mult pe depresia morală presupusă
la trupele inamice, comandantul Armatei 3 a hotărât
să precipite atacul poziţiei fortificate, fără să-și piardă
timpul cu regruparea forţelor. Conform planului de atac,
unităţile noastre, așa cum erau întinse într-o singură
linie pe un front prea lung, trebuiau să pornească în
atac drept înainte, fără nicio idee despre manevrarea
sau despre concentrarea eforturilor înspre un punct
ales, fără nicio idee despre izbirea hotărâtoare într-un
singur loc. Lipsa oricărei organizări a luptei se vede
din însuși ordinul de atac: reușita este încredinţată
întâmplării, iar Statul Major al armatei pierde din mână
conducerea luptei chiar de la începutul ei. Conform
ordinului acesta, unităţilor armatei li se încredinţează
următoarele misiuni: Divizia 1 Infanterie, împreună
cu Brigada Germană și Regimentul 2 Artilerie Grea,
după o suficientă pregătire de artilerie, să treacă la
atac hotărâtor și să respingă inamicul de pe linia cota
Sapatabata – cota 151, pe care să se întărească; lovitura
principală să se dea în direcţia satul Cocargea, iar la
Cobadin în flancul inamicului ca să înlesnească atacul
Diviziilor 4 și 6; Divizia 4 Infanterie sprijinită de
un regiment de artilerie grea, să atace frontul dintre
cota 147 și satul Cobadin, minus satul, să lase rezerve
puternice în spatele flancului drept, ca să se poată
colabora cu Divizia 6, deoarece aceasta din urmă nu
dispune de artilerie suficientă, Divizia 4 să așeze o parte
din artileria sa astfel încât să poată susţine cu focul său
atacul ei; Divizia 6 Infanterie cu 2 baterii 10,5 cm să
atace în același timp cu Divizia 4 sectorul Cobadin,
cota 137, să se lase rezerve puternice în spatele flancului
drept, ca să menţină o mai bună legătură cu armatele
vecine; Rezerva Mobilă Varna să înainteze până la
linia Sofular – Enghes și să fie gata să ajute Divizia 4
Infanterie sau să respingă orice încercare a inamicului de
a cuprinde flancul drept al armatei; Divizia de Cavalerie
să păzească flancul drept al armatei, de la calea ferată
până la Mare, lovind în flanc sau în spate pe inamic și să
colaboreze la atacul poziţiei Cobadin, în caz că inamicul
ar încerca să înainteze dinspre nord-est, să-l oprească
până la sosirea ajutoarelor.
Din obiectivele date unităţilor se vede nu numai
ignorarea totală a noţiunii despre punct ales al atacului,
prin plasarea nefericită de către comandantul armatei
a unităţilor de rezervă – aceste rezerve sunt așezate
mereu pe la flancurile drepte, așa încât nu s-ar fi putut
ajunge nici accidental la o concentrare a loviturii înspre
un singur sector. Chiar și artileria Diviziei 4 era dispusă
astfel încât focul se risipea în diferite direcţii. Cu această
risipire a loviturilor, contrare principiilor artei militare,
document 2017 1 (75)
studii/documente
nu putea spera în succes. În caz că atacul nostru ar fi
reușit, inamicul era să fie împins spre o altă poziţie
mai în urmă în faţa căreia noi era să ne înfăţișăm și
mai slăbiţi. Iar dacă inamicul ar fi strâns o grupă mai
puternică de asalt, cu care să izbutească într-o direcţie
aleasă, armata noastră ar fi căzut îndată într-o situaţie
critică, deoarece n-ar fi putut strânge rezerve suficiente,
ca să reziste acestei lovituri.
3. Atacul de la 8 septembrie. Comandantul Armatei 3
presupunea că atacul va începe la 17 septembrie. Dar
din cauza întârzierii artileriei grele executarea ordinului
a fost amânată pentru ziua de 18. Divizia 1 Infanterie
a început lupta încă din noaptea spre 18. Brigada 2,
în dorinţa de a cuceri puncte de observaţie mai bune
pentru artilerie, s-a avântat în atac de noapte asupra
înălţimilor din faţă, presupunând că acestea sunt poziţii
de avanposturi inamice, pe când, de fapt, pe ele trecea
linia principală de rezistenţă. Acest atac de noapte,
întreprins la mare depărtare cu mari unităţi și pe un
teren extrem de nefavorabil n-a reușit și a dezorganizat
complet unul din regimentele de infanterie. Deoarece
brigada aceasta, obosită și dezorganizată de atacul de
noapte nu putea să se reînnoiască la ora fixată, întreaga
divizie a început ofensiva mai târziu. Totuși flancul drept
al diviziei a înaintat energic, deși artileria noastră nu a
reușit să neutralizeze focul bateriilor inamice, dispuse pe
poziţii camuflate. Pe când trupele care atacau se apropiau
de poziţii, bateriile noastre de câmp și obuzierele și-au
concentrat focul asupra tranșeelor din faţa satului
Cocargea. Inamicul n-a putut să suporte acest foc și a
început să se retragă spre tranșeele dinapoi. Dar și acolo
artileria noastră îi urmărea cu focul său și nu i-a permis
să-și menţină poziţia. Însă flancul stâng al diviziei n-a
putut să înainteze deoarece Brigada Germană a întârziat
să treacă la ofensivă și Regimentul 6 Infanterie a căzut
sub foc în flancul stâng, în același timp trebuia să mai
respingă și contraatacurile inamice. Seara Brigada
Germană și flancul stâng al diviziei abia s-au putut
menţine lângă poziţia inamică. Comandantul diviziei a
adus la cunoștinţa Statului Major al Armatei că, pentru
a putea să continue lupta a doua zi, va avea nevoie de
ajutoare considerabile. Comandantul Armatei 3, după
cum am văzut, nu dispunea de niciun fel de rezervă și
de aceea a îndreptat spre sectorul diviziei numai cele
2 batalioane care erau așteptate să vină în satul Pcelarevo
(la 40 km de câmpul de luptă).
Divizia 4 Infanterie după o puternică pregătire de
artilerie a înaintat continuu, a respins inamicul (de la
primele lui poziţii, lângă moșia Susus-Alibei) care s-a
retras în dezordine pe poziţiile principale. Seara unităţile
noastre se apropiau la 1-2 km de poziţia principală, dar
nu puteau să înceapă atacul, deoarece bateriile grele
23
studii/documente
de câmp nu puteau să susţină din poziţiile iniţiale
infanteria, iar pentru aducerea lor mai aproape era
nevoie de mult timp.
Divizia 6 Infanterie a înaintat extrem de încet,
deoarece tranșeele inamice din acest sector erau
foarte bine adaptate terenului, iar artileria noastră și-a
îndreptat focul asupra lor destul de neîndemânatic.
Infanteria inamică, foarte rar deranjată în tranșeele sale
adânci trăgea foarte calm și unităţile care atacau trebuiau
să se strecoare încet prin sectoarele cele mai puternic
bombardate. Seara, divizia a ajuns pe cotele 135 și 137
lângă sârmele ghimpate ale poziţiei inamice din faţă.
Rezerva Mobilă Varna a înaintat la ora hotărâtă și a
atins obiectivul, linia Agemler – Osmancea – Edilchioi,
fără să se tragă asupra ei focuri de artilerie. Aceasta
dovedea că sectorul acesta al poziţiei este ocupat foarte
slab de infanterie și de artilerie.
Divizia de Cavalerie și-a mutat grosul în jurul
Amzacei. Escadroanele ei au purtat lupte în direcţiile
Uzunlar – Topraisar – Tuzla și n-au putut să-și facă
drum la nord de linia aceasta.
Astfel, la 18 septembrie, din cauza oboselii generale
a trupei noastre și din cauza puternicei rezistenţe a
inamicului niciuna din unităţile Armatei 3 n-a putut să
ajungă la obiectivul stabilit prin ordinul armatei.
4. Contraatacul inamic la 19 septembrie. Trecerea
în defensivă. Din cauza relei cercetări a poziţiei
întărite inamice, Statul Major al Armatei 3 n-a putut
să înţeleagă bine situaţia generală a frontului de la
18 septembrie (seara). Împingerea inamicului de pe
primele lui poziţii din faţa frontului Diviziilor 1 și 4
era considerată ca o rupere a frontului inamic. De aceea
comandantul armatei a ordonat ca la 19 septembrie
să se termine cu inamicul zdruncinat, flancul stâng
rămânând pe loc, lovitura trebuind să se dea cu flancul
drept, pentru care lucru Divizia 1 Infanterie împreună
cu Brigada Germană să se întărească pe poziţiile pe
care au ajuns Diviziile 4 și 6 Infanterie și să continue
atacul în aceleași sectoare. Rezerva Mobilă Varna să lase
Regimentul turc și 2 baterii în satul Osmancea pentru
acoperirea și camuflarea flancului armatei; cu restul
trupelor să atace poziţia de la Cobadin dinspre sud-est,
împreună cu Divizia 6 Infanterie; Divizia de Cavalerie
să păzească flancul drept al armatei, să colaboreze la atac,
strecurându-se în flancul și spatele inamicului. După
cum vedem, în ordinul acesta nu se ţine seamă nici de
oboseala armatelor noastre, nici de puterea inamicului, el
nu stabilește lovitura, nici nu strânge suficiente mijloace
pentru ea, iar Diviziei de Cavalerie i se încredinţează o
misiune imposibil de realizat.
La 19 septembrie unităţile noastre au apucat ziua în
faţa liniei principale de rezistenţă a inamicului care a
fost dotată cu o artilerie dintre cele mai bune. Pentru a
24
putea să susţină mai eficace atacul, artileria noastră se
mutase și ea în timpul nopţii pe poziţii noi înaintate. Din
luptele de recunoaștere purtate până acum, comandantul
inamic a înţeles că unităţile noastre, cu efectiv redus,
ocupă fronturi extrem de lungi și că n-au aproape niciun
ajutor în linia a doua. De aceea a luat hotărârea să dea
un contraatac în sectorul dintre Cocargea și Cobadin.
În zorii zilei, flancul drept al armatei a început ofensiva
sub cel mai puternic foc de artilerie. Rezerva Mobilă
Varna și-a schimbat direcţia ofensivei înspre frontul
Osmancea – Uzunlar, care s-a dovedit puternic ocupat și
deci nu putea să fie dispreţuit. De aceea ea n-a putut să
execute ordinul de a colabora la atacul Diviziei 6 înspre
Cobadin. Aceasta din urmă înainta pe un teren cu totul
descoperit, în care nu se găsea nicio acoperire unde să se
poată odihni unităţile. Deși puternic decimate de focul
de artilerie, ele totuși au reușit să ajungă la 1.000 pași de
poziţia principală. Dar aici artileria noastră nu mai putea
să le ajute; tranșeele inamice foarte adânci n-au suferit
aproape nimic de focul nostru de artilerie, deoarece se
trăgea asupra lor numai cu tunuri de câmp, iar ele fiind
bine adaptate terenului, deveneau aproape invulnerabile.
Infanteria noastră care înainta a fost întâmpinată de un
atât de puternic foc de infanterie și de mitralieră din
tranșeele suprapopulate inamice, încât a fost nevoită
să utilizeze și lopata. Dar ea a trecut și peste greutatea
aceasta, ajungând până la ultimul punct de reper. Dar
până când să se pregătească pentru lovitura la baionetă
asupra ei s-a tras atât de mult foc de artilerie, infanterie
și mitralieră că, neputând să-l suporte, s-a retras. Toate
silinţele comandanţilor de a opri soldaţii îngroziţi de
marile pierderi au rămas fără rezultat. Acest lucru putea
să se facă numai în caz că ar fi intrat în luptă ajutoare
puternice, de care comandantul diviziei nu dispunea.
Retragerea a continuat până la poziţia iniţială, de unde
divizia începuse ofensiva de la 18 septembrie.
În același timp și lupta contra aripii stângi a
armatei se desfășura foarte nefavorabil. Încă înainte ca
Diviziile noastre 1 și 4 să înceapă ofensiva ordonată,
unităţi puternice române-ruse și sârbe începuseră să
înainteze în sectorul dintre Cocargea și Coceamac. Ele,
profitând de noapte, au coborât nevăzute în văile din
faţa poziţiei. Artileria noastră a fost așezată în așa fel
încât să poată trage asupra tuturor sectoarelor poziţiei
inamice. Din punctele de observaţie nu se putea potrivi
tragerea asupra văilor din faţă, așa că inamicul se servea
nestânjenit de ele pentru manevrele sale. În zori, artileria
inamică a deschis foc de vijelie asupra sectorului Diviziei
4 Infanterie, sub focul acesta, coloane strânse, urmate de
unităţi foarte dese au răsărit din văi și s-au năpustit în
atac asupra flancului stâng, cel mai înaintat al frontului
de luptă al diviziei. Întreg Regimentul 31 Infanterie,
neputând să oprească cu foc atacul inamic, a fost
1 (75) 2017 document

înconjurat din ambele părţi. Avariat de focul puternic și
surprins de inamicul mai numeros, regimentul s-a retras.
Retragerea generală a mânat înapoi și brigada trimisă la
timp într-ajutor, care n-a putut să oprească cu focul său
atacul inamicului, care a prins curaj. Infanteriștii care
fugeau trecând printre bateriile noastre au făcut ca acestea
să-și piardă calmul, focul lor devenind dezordonat. După
străpungerea poziţiei, inamicul care urmărea armatele
noastre a ajuns la poziţiile artileriei capturând majoritatea
bateriilor. Au mai fost contraatacate și sectoarele vecine
cu divizia, dar ele au reușit numai cu foc de infanterie să
oblige pe inamic să se oprească la câteva sute de metri
de tranșeele noastre.
În sectorul întregii divizii nu mai putea să se ceară
executarea ordinului. Toţi comandanţii se sileau doar să
menţină aceeași situaţie și să limiteze succesul inamic.
Comandantul diviziei nu mai dispunea de nicio rezervă.
Comandantul armatei a dispus să se întărească divizia
cu încă un regiment din Rezerva Mobilă Varna, însă
acest regiment se găsea la Sofular și avea să sosească
târziu; de aceea s-a permis comandantului diviziei să
ordone retragerea pe o poziţie mai înapoi dacă o va
cere conjunctura. În același timp inamicul a întreprins
un puternic contraatac și împotriva flancului drept al
Diviziei 1 Infanterie, din care cauză divizia nu numai
că a renunţat la atac, dar mai a trebuit să ia măsuri și
pentru consolidarea situaţiei în sectorul său.
Comandantul Armatei 3, scrutând situaţia generală,
a ajuns la convingerea că o poziţie bine ocupată și
puternic întărită de mai înainte nu poate să fie străpunsă
fără o organizare sistematică a atacului. El s-a convins
că inamicul dispunea de suficiente trupe și artilerie, că
unităţile noastre au suferit pierderi enorme în luptele
de până acum, că Regimentul 16 Infanterie a rămas
numai un batalion mixt, că Divizia 4 Infanterie a rămas
numai cu circa 6.000 luptători și n-avea de unde să-și
completeze pierderile, că în condiţiile acestea chiar
dacă atacul ar fi reușit nu s-ar fi putut exploata succesul.
De aceea, el a luat hotărârea să suspende în întregime
operaţiile, întreaga Armată 3 să se retragă pe poziţia
iniţială de unde pornise atacul de la 18 septembrie.
Retragerea s-a făcut în timpul nopţii fără să fie observată
de inamic. El n-a continuat ofensiva nici în timpul
nopţii, nici a doua zi, ceea ce arată că el nu concepuse
o operaţie mai largă de trecerea în ofensivă generală, ci
voise numai ca printr-un contraatac mai viguros să-și
garanteze mai bine apărarea poziţiei fortificate.
IV. Ofensiva nereușită a armatelor române în
Dobrogea și peste Dunăre
1. Situaţia generală a frontului român pe
20 septembrie. Armata noastră a 3-a a fost silită
să suspende ofensiva sa în Dobrogea și să treacă în
defensivă, care avea să dureze mult timp până se va
document 2017 1 (75)
studii/documente
termina pregătirea intensă a atacului poziţiei de la
Cobadin. Armata Dobrogeană inamică de mult părăsise
ideea unei operaţii ofensive, concentrându-și toate
eforturile pentru asigurarea apărării poziţiei întărite.
Ea a adus între 20 și 25 septembrie forţe considerabile
în faţa flancului nostru drept, dar cu ajutorul întăririlor
care soseau acest flanc a fost stabilit definitiv pe linia
Sofular – Cazici – Amzacea – Pervelia.
Situaţia fronturilor române pe la 1 octombrie.
Românii nu mai puteau să înainteze în Transilvania,
deoarece austriecii au adus forţe considerabile de pe
fronturile rus și italian și susţineau deja mari lupte ca să
cerceteze dispozitivul armatelor române și să organizeze
mai bine ofensiva generală proiectată. Cartierul General
român avea informaţii sigure că în faţa trecătorilor
Munţilor Carpaţi se concentrează și trupe germane.
Din cauza ofensivei periculoase a armatei bulgare
în Dobrogea, a fost trimisă într-ajutorul Armatei
Dobrogene întreaga rezervă generală. Mai târziu,
tot pentru întărirea armatelor care operau în contra
Bulgariei, au fost trimise o treime din Armata 2 și o
parte din Armata 1. Planul iniţial al războiului de a se
înainta în același timp și în Transilvania și în Dobrogea,
era compromis definitiv: în Dobrogea, Armata 3 bulgară,
deși mai slabă, a reușit să-și impună voinţa și a silit pe
români să renunţe la ofensivă; ameninţând capitala și
spatele celorlalte armate, ea zăpăcise Cartierul General
român și-l silise să treacă la defensivă și pe Frontul de
Nord. Când s-au încetat pentru moment operaţiile
militare pe ambele fronturi, comandamentul român a
putut să vadă mai bine în jurul său și să-și dea seama
despre situaţia critică în care căzuse: ofensiva avântată
a bulgarilor în Dobrogea, atacul vijelios al Turtucaiei,
oprirea campaniei în Austria, toate evenimentele acestea
furtunoase și repezi au produs mare impresie, clătinând
moralul armatei și al poporului; în locul victoriilor repezi
promise și așteptate, popor și armate au întâmpinat
dezastre și pierderi grozave; populaţia României tremura
la gândul că soldaţii Bulgariei îngenuncheată în 1913
pot să treacă în fiecare zi Dunărea, neliniștea era și mai
mare la militari, deoarece vedeau clar superioritatea
inamicului. Cartierul General român își exprima pe faţă
regretul că [sic!] cu ofensiva necugetată în Transilvania
a scăpat ocazia de a da lovitură decisivă Bulgariei. El
a revenit la ideea aceasta și a alcătuit un nou plan de
luptă: să se întărească cele două armate meridionale
(a 3-a și cea Dobrogeană) cu toate trupele de care
dispune Cartierul General, ca să se dea un atac hotărâtor,
care să nimicească trupele bulgare din Dobrogea,
Frontul de Nord rămânând să fie numai apărat.
2. Planul operaţiilor. Armata 3 română și Armata
româno-rusă Dobrogeană alcătuiau Grupul Armatelor
de Sud a cărei comandă a fost încredinţată generalului
25
studii/documente

Averescu, care susţinea încă de la mobilizare că trebuie
să se opereze defensiv în Carpaţi, toată atenţia trebuind
să se îndrepte spre sud, pentru a se zdrobi Bulgaria.
Îndată ce a primit comanda Grupului Armatelor de
Sud, el a început să lucreze cu tragere de inimă la planul
operaţiei. Ideea de bază a planului acesta era: Armata
Dobrogeană să atace flancul drept bulgar din Dobrogea
și să-l alunge de la Mare; în același timp Armata 3
română să treacă Dunărea și să se îndrepte în direcţia
Turtucaia – Bazargic, în spatele armatei bulgare, în
felul acesta aceasta din urmă va fi împinsă spre Dunăre,
înconjurată și nimicită. După cum se vede din tablou,
Armatele de Sud sunt întărite, în efectivul lor intrând
și rezerva generală a Cartierului General (Corpul 5) și
câteva divizii din Armatele 1 și 2, care apărau trecătorile
Carpaţilor. Artileria grea a armatelor se compunea
din baterii de mortiere 21 cm, tunuri lungi de 12 cm,
obuziere de 2 cm și obuziere de 1,5 cm; câteva dintre
ele au fost scoase din adăposturile de cetate.
Efectivul de luptă al grupei Armatelor de Sud:

Baterii
Batalioane Escadroane
de câmp grele
Armata Dobrogeană
Grupa I-a din Diviziile 5 și 9 române
Grupa a II-a din Diviziile 2 și 2 române
Grupa a III-a din Diviziile 15 și 15 române 89 - 63 -
Corpul rus din Diviziile 61 și 115 32 - 24 -
Divizia Mixtă sârbă-croată 16 - 12 -
Corpul de Cavalerie din:
Divizia 3 rusă de Cavalerie - 24 2 -
Brigada 5 română de Cavalerie - 7 - -
Artileria Grea Divizionară - - - -
Total 137 31 101 3
Armata 3 română
Corpul 5 din Diviziile 10 și 21
Corpul 6 din Diviziile 16, 18, 22 53 - 46 -
Divizia 1 de cavalerie - 24 3 -
Artileria Grea Divizionară - - - 7
Paza Fixă a Dunării 5 - 7 3
Total 58 24 56 10
Total general 195 55 157 13

Conform planului adoptat aceste două armate
române trebuia să opereze în contra Armatei noastre 3,
care a rămas aproape cu același efectiv ca la începutul
operaţiilor în contra României (Diviziile 1 și 4 de
Infanterie, parte din Divizia 6 Infanterie, parte din
Divizia 6 Infanterie, 1 brigadă de campanie, 1 divizie
turcă, Divizia de Cavalerie și 1 brigadă germană
incompletă). Deoarece armata se pregătea pentru
al doilea atac al poziţiei Cobadin, i-au fost atașate
următoarele unităţi: a) 2 companii din Regimentul
8 Infanterie (Varna); b) 1 batalion din Regimentul 4
Marș (Varna); c) Regimentul 42 Infanterie, 2 batalioane
din Regimentul 5 Marș (Turtucaia și Silistra). Spatele
Armatei 3 era păzit de garnizoanele reduse, formate din
câteva companii: Silistra, Turtucaia, Rusciuc și Varna.
După ce planul operaţiilor a fost aprobat de Cartierul
General, statul major al Grupului de Sud a început să
le aprofundeze, presupunând că operaţiile vor începe la
28 septembrie. Din cauza timpului nefavorabil
pregătirea a întârziat cu câteva zile, totuși întârzierea
aceasta n-a împiedicat ţinerea în secret a operaţiilor. Prin
bălţile Dunării s-au făcut noi șosele; pe terenul fixat din
faţa Rahovei se aduceau materiale pentru pod și vase de
navigaţie, tot acolo se concentrau și unităţile Armatei 3.
Până la sfârșitul lui septembrie comandantul nostru n-a
putut să afle de lovitura proiectată și aceasta nu fiindcă
românii știau să păstreze în secret preparativele lor, ci
din cauza slăbiciunii flotei noastre aeriene și a timpului
nefavorabil pentru zbor. Abia pe la 28 septembrie,
cercetașii noștri aerieni au constatat simptome izolate
de pregătire a unor operaţii mai importante peste
Dunăre, aviatorii au făcut cunoscut că în România, la
vest de Olteniţa, se observă o mare mișcare de trupe,
îndreptându-se spre Dunăre și că în apropiere de
Flămânda sunt concentrate multe care cu material pentru
poduri. Dar această comunicare venea prea târziu și n-a
provocat nicio mișcare a armatelor noastre.
În timpul acesta Armata 9 germană a terminat
concentrarea în Ardeal în faţa trecătorilor apărate
de Armata 1 română și se pregătea pentru începerea

26 1 (75) 2017 document


operaţiilor de năvălire în Ţara Românească.
Comandamentul german a ordonat lui Mackensen să
continue energic operaţiile în Dobrogea ca să atragă
acolo cât mai multe trupe române. Mareșalul, la rândul
său, a ordonat Armatei noastre a 3-a să înceapă atacul
asupra poziţiei fortificate Cobadin, chiar înainte de
a fi sosit Divizia 217 germană cu artileria grea și
muniţiile așteptate. Comandamentul Armatei 3 având
în vedere pericolul unui atac român în spate și nereușita
eventuală a atacului, ceea ce ar fi nimicit totalmente
spiritul ofensiv al armatei, s-a opus acestui ordin. Însă
Cartierul General român adoptând planul ofensivei
Grupului Armatelor de Sud împotriva Bulgariei și
întărind grupul acesta cu trupe luate de la Frontul de
Nord și slăbind astfel Armatele sale 1-a și a 2-a, asupra
cărora germanii proiectau să izbească, venea singur
într-ajutorul Comandamentului german.
3. Atacurile nereușite ale Armatei Dobrogene. Încă de
la 13 septembrie, după aprobarea planului de operaţii de
către Cartierul General, comandantul Grupului Armatelor
române de Sud a dat ordinul în care se expunea în linii
generale planul atacului decisiv asupra armatei noastre
dobrogene, ca să pună capăt ofensivei bulgare; Armata
Dobrogeană să profite de poziţia sa fortificată și să dea
contraatacuri scurte, dar energice, având ca scop să sleiască
flancul drept al inamicului; în timpul acesta Armata 3
va trece Dunărea între Olteniţa și Giurgiu, cu scopul de
a ocupa Bazargicul și să lovească în spatele inamicului.
Mai târziu, printr-o circulară către comandantul Armatei
Dobrogene, acest plan de operaţii a fost dezvoltat și mai
amănunţit: Corpul de Cavalerie să se îndrepte spre sectorul
dintre Bairamdede și Mare și să caute a înconjura larg
flancul drept al inamicului; în caz că cercetașii vor stabili
că bulgarii se retrag sau detașează trupe ca să le trimită
împotriva Armatei 3, când aceasta va trece Dunărea, atunci
Armata Dobrogeană să treacă în ofensivă generală ca să
împingă armata bulgară spre Dunăre.
Comandantul Armatei Dobrogene a înţeles foarte
bine misiunea ce i se încredinţase și, la 30 septembrie,
după ce primise recomandarea de a începe operaţiile
a dat următorul ordin de atac asupra aripei drepte a
armatei noastre dobrogene: 1) Divizia 61 Infanterie să
înainteze la 1 octombrie, să atace și să ocupe înălţimile
din jurul lui Enghes și Cazici; 2) Divizia 155 Infanterie
să atace cu flancul stâng și să ocupe înălţimile la nord
de Beșaul și Safular; 3) Primul grup al diviziilor române
(5 și 19) să atace și să ocupe înălţimile din jurul lui
Amuzcea; 4) O a doua grupă de divizii române (2, 12
și 15) să reţină poziţiile cele mai importante, care fac
camuflajul direcţiei Cernavodă; 5) Corpul de Cavalerie
să se concentreze aproape de Osman-Taci, gata să se
arunce înainte pentru exploatarea succesului, îndată ce
poziţia din sectorul Sofular – Amzacea va fi străpunsă;
document 2017 1 (75)
studii/documente
6) Ca rezervă rămân Divizia sârbă în Biulbiul Mic și
Divizia 9 română în spatele flancului drept.
La 1 octombrie, la ora 7, bateriile inamice au
început bombardamentul pe tot întinsul frontului,
de la Cobadin până la Mare. Cea mai mare parte a
bateriilor își schimbaseră poziţiile de la care trăgeau
mai înainte, așa că puţinele noastre baterii au fost
silite să tragă din nou focuri de recunoaștere. În același
timp, rușii și românii au ieșit din poziţiile lor și au
început să înainteze spre poziţiile noastre la est de calea
ferată. Divizia de Cavalerie, întărită cu 6 companii de
infanterie, ocupa poziţia de pe înălţimile cotei 90 și în
jurul satului Peroclia; ca apărare directă au fost numite
companiile de infanterie, 2 regimente speciale de
cavalerie, 7 escadroane mitralioare și 6 tunuri încălecate;
grosul cavaleriei era înapoia flancului stâng al poziţiei,
lângă cota 90. Coloane strânse române atacau, dinspre
frontul Topraisar – Tuzla, poziţia Diviziei de Cavalerie.
Artileria noastră, puţin numeroasă, nu putea să se lupte
în sectorul acesta cu cea inamică. Ea și-a concentrat
focul asupra infanteriei care înainta și pentru scurt timp
a reușit să întârzie atacul ei. Cu ajutorul coloanelor care
soseau necontenit din spate, inamicul a reînnoit atacul
și a respins slabele noastre unităţi care ocupau puncte
înaintate la circa 1 km în faţa poziţiei. După-amiază
românii au continuat atacul, dar escadroanele noastre
de mitraliere și-au desfășurat focul maximal și i-au silit
să se culce la 500 pași de tranșee. Toate încercările de
a se împinge primele coloane cu trupe proaspete au
eșuat din cauza puternicului foc de infanterie. Atunci
ajutoarele au început să se strecoare spre vest și să
ocolească flancul nostru stâng, ţintind să se înfigă adânc
în terenul liber dintre divizia de cavalerie și corpul
turc. Lupta a continuat toată ziua cu mare tenacitate și
intensitate deoarece puţinii noștri luptători trebuiau să
oprească un inamic de câteva ori mai numeros; cavaleria
a tras puţinele cartușe pe care le avea și nu putea să le
împrospăteze, deoarece asupra terenului din spatele
poziţiei se trăgea cel mai mult, așa că unica lor armă
rămânea spada, căci atunci carabinele lor nu aveau
încă baionete. În general, cavaleria noastră, căreia i-a
fost încredinţată cea mai grea misiune defensivă, nu
era înzestrată cu armele și muniţiile necesare pentru
un război modern. Temându-se să nu fie înconjuraţi
de inamicul care făcea ocoale, cavaleriștii din flancul
stâng, rămași fără mijloace de luptă (baionete, bombe
și cartușe), pe o poziţie abia întărită și fără obstacole
artificiale, au început să părăsească câmpul de luptă și
să se retragă pe o poziţie mai înapoiată. Comandantul
diviziei, care urmărea lupta, vedea situaţia critică a
flancului stâng, dar nu dispunea de nicio rezervă pentru
a putea întări unitatea de luptă. Ca să înfrângă atacul
energic al inamicului, care ocolise deja flancul stâng,
27
studii/documente
el a hotărât să utilizeze efectul moral al atacului de
cavalerie, deși era evident că ne va consta multe jertfe.
La comanda comandantului diviziei, Regimentul 1
Cavalerie îndată a pornit sub cel mai puternic foc de
artilerie, în galop, peste câmpiile arate și noroioase.
El a pătruns repede în interval și s-a năpustit la atac
asupra trupelor care ne ocoleau. Românii erau sub
impresia groaznicului măcel de la Cocimar și nici n-au
așteptat lovitura; nici coloanelor lor, nici ajutoarelor
mai îndepărtate nu le-a venit în gând să deschidă foc
asupra escadroanelor care galopau, sleite deja de focul
de artilerie și de galopul îndelungat pe terenul noroios.
Cele dintâi au fugit coloanele din flanc, iar după ele
întreaga formaţie de luptă se grăbea să scape, să nu fie
ajunsă de spada cavaleriei. Înconjurarea inamică a fost
zdruncinată de atacul cavaleriei, iar în faţa frontului
inamicul a fost oprit de focul de pușcă și de mitralieră.
Seara în sectorul Diviziei de Cavalerie a sosit ajutorul
trimis de comandantul armatei (1 batalion și 1 baterie)
și astfel divizia s-a stabilit definitiv în flancul drept al
armatei. Românii au apucat noaptea la 500-600 pași în
faţa poziţiei noastre.
Corpul turc dispunea de foarte puţină artilerie, care
mai era și slab înzestrată cu muniţii. De aceea românii
atacau foarte energic sectorul lui, intrând chiar în bătaia
puștii. Slaba artilerie turcă era silită să-și îndrepte focul
exclusiv asupra infanteriei care înainta. Nederanjate de
nimeni, bateriile inamice și-au vărsat vijeliile asupra
tranșeelor și bateriilor turce, precum și asupra spatelui
apropiat al poziţiilor. Deși inamicul a fost oprit la
1.000 pași în faţa poziţiei, totuși comandantul armatei
fiind anunţat despre slaba rezistenţă a nou formatelor
unităţi turcești, a trimis din rezerva sa, în spatele
sectorului acesta, întreg Regimentul 6 [...] pentru a
putea la caz de nevoie, să ajute repede unitatea de luptă.
Rezerva Mobilă Varna era cel mai bine întărită.
Terenul din faţa poziţiei ei era cu desăvârșire descoperit
și deci nefavorabil pentru un atac inamic.
În zori, Divizia 61 rusă, fără să bănuiască greutăţile
cu care avea să se lupte, a înaintat în coloane bine
organizate. Inamicul a fost lăsat să se depărteze suficient
de tranșeele sale, ca după aceea bateriile noastre de câmp,
ajutate de 3 baterii grele ale aliaţilor să-l acopere cu foc
de vijelie. Rușii au suferit pierderi mari pe terenul acesta
descoperit și îndată ce au observat că se pregătește un
contraatac, s-au retras spre poziţia iniţială, urmăriţi de
foc de artilerie.
În sectorul Diviziei 6 Infanterie au înaintat 2 regi-
mente ruse spre valea dinspre poziţia noastră și cea
inamică. Aici terenul era complet descoperit, așa că
artileria noastră a reușit să dezorganizeze ușor coloanele
inamice. Un regiment a început să se retragă imediat
pe poziţia iniţială, iar celălalt a reușit să se menţină
28
pe creasta de lângă satul Sofular, la vreo 800 pași de
tranșeele noastre. Așa că, până seara, au fost respinse
toate atacurile inamice date asupra centrului și flancului
drept. Rușii și românii au înaintat pe terenuri cu totul
descoperite și, deși atacul lor cel mai tenace contra
sectorului Diviziei de Cavalerie, a fost respins. Însă
în multe locuri noaptea a apucat coloanele inamice
la 500-1.000 pași de poziţia noastră, fiind pericol
ca nu cumva să se întreprindă atacuri de noapte,
străpungându-se frontul nostru slab ocupat. De aceea
comandantul Armatei 3 a ordonat ca în timpul nopţii
prin câteva contraatacuri să se împingă inamicul mai
departe de tranșeele noastre.
În seara zilei de 1 octombrie comandantul Armatei
Dobrogene a fost înștiinţat de către statul major al
Grupului Armatelor de Sud că Armata 3 română a
trecut deja peste Dunăre două divizii și că trecerea
fluviului se face în regulă.
La 2 octombrie el a hotărât continuarea atacului
dând lovitura decisivă pentru străpungerea frontului
lângă Amzacea, unde opera Corpul turc. Unităţile
care trebuiau să dea lovitura au fost întărite în timpul
nopţii cu artilerie de rezervă; Corpului de Cavalerie i
s-a încredinţat misiunea de a pătrunde spre Caraomer
în spatele nostru, iar restul trupelor avea ordinul de
a continua presiunea pe tot întinsul frontului atacat,
ca să poată despărţi trupele pe care să le trimită într-
ajutorul sectorului care atacă. În timpul nopţii turcii au
contraatacat inamicul și l-au risipit, luând și prizonieri.
Însă rușii și românii n-au renunţat la atac. La revărsatul
zorilor, profitând de ceaţă, ei s-au apropiat din nou
de poziţiile noastre. Românii au ajuns în sectorul
Diviziei de Cavalerie la 300 m de tranșeele noastre, dar
neîndrăznind să se arunce în atac la baionetă au rămas
întreaga zi sub focul de pușcă și mitralieră. Atacurile
date în sectoarele Corpului turc și ale Rezervei Mobile
Varna au fost respinse cu ajutorul unităţilor trimise din
rezerva armatei. Comandantul Armatei 3 a ordonat la
toate unităţile din centru și din flancul stâng (Diviziile 1,
4 și 6) să trimită detașamente puternice de recunoaștere
care să angajeze inamicul din faţa lor pentru ca acesta
să nu poată să despartă trupele pe care să le trimită
împotriva flancului drept.
După cum vom vedea mai departe Cartierul General
român hotărăște ca în ziua aceea să suspende operaţia
Grupului Armatelor de Sud, deoarece proiecta să
atragă trupe pentru întărirea Armatelor de Nord. Însă
comandantul grupului a ordonat suspendarea trimiterii
de trupe peste Dunăre, neanunţând despre aceasta statul
major al Armatei Dobrogene. De aceea, aceasta din
urmă a continuat operaţiile începute și în 3 octombrie.
Dimineaţa, artileria inamică a început să tragă foc
de vijelie asupra tranșeelor noastre, de la Amzacea la
1 (75) 2017 document

Pervelia. Focul acesta era foarte puternic, ceea ce arată
că artileria inamică a fost întărită cu multe baterii, luate
din rezervă și poate din flancul drept. Și în ziua aceasta
unităţile noastre din flancul stâng s-au înmulţit doar
să trimită slabe detașamente de recunoaștere pentru a
demonstra în faţa poziţiei inamice. În sectorul Diviziei 6
detașamentele de recunoaștere au fost fugărite, iar pe
urmele lor au început să înainteze întreaga Divizie 115
rusă. Cu tot focul nostru de artilerie, coloane strânse
inamice au ajuns chiar până la sârmele ghimpate,
încercând să le distrugă ca să treacă la atac. Artileria
noastră a început foc de îngrădire (baraj), nepermiţând
ajutoarelor să se apropie. În același timp, s-a dezlănţuit
din tranșee cel mai puternic foc de pușcă, care a silit
coloanele mai înaintate ruse să se întoarcă înapoi.
Retrăgându-se în dezordine pe un teren cu totul
descoperit și urmăriţi cu foc de artilerie, rușii, până să
ajungă la poziţia lor iniţială, au suferit mari pierderi.
Pe frontul Amzacea – Pervelia inamicul a ajuns la
200-500 pași de tranșeele noastre, dar datorită calmului
turcilor și al călăreţilor noștri descălecaţi care de acum
întâmpinau cu foc precis orice încercare de atac, el nu
putea să se hotărască să atace cu baioneta. Comandantul
Armatei Dobrogene a făcut cunoscut la statul major al
Grupului de Armată că armata a executat cât se poate
de energic atacul ordonat, că în ziua aceea au fost băgate
în front ultimele rezerve, că nu sunt semne de detașare
de unităţile bulgare ca să fie îndreptate spre Armata 3
română și că, în sfârșit, Armata Dobrogeană este în
așteptarea ajutoarelor române, care au trecut Dunărea.
Dar în locul ajutorului așteptat, el a primit întristătorul
răspuns, că din cauza timpului nefavorabil, Armata 3
română a fost silită să-și limiteze operaţiile dincolo de
Dunăre. Comandantul Grupului Armatelor de Sud mai
ordonă să se continue atacurile ca să se exploateze deruta
provocată în rândurile bulgare de demonstraţia de la
Rahova. Vom vedea mai departe că rândurile bulgare
n-au fost deloc derutate de demonstraţia de la Rahova,
deoarece aceasta a fost parată încă înainte de a se face
cunoscută de trupă, căci comandamentul nostru avea în
vedere incapacitatea armatei române de a manevra în
maniera atât de amplă, așa cum era prevăzut în operaţia
atât de curajoasă însă numai teoretică.
4. Trecerea neizbutită peste Dunăre a Armatei 3
română. S-a hotărât ca trecerea peste Dunăre a
Armatei 3 română să se facă în sectorul dintre Flămânda
și Rahova, deoarece el este îndepărtat la vreo 140 km
de grosul armatei bulgare din Dobrogea, așa că aceasta
nu putea să oprească trecerea Dunării chiar dacă ar fi
aflat de mai înainte despre aceasta. Afară de aceasta,
fluviul este aici mai strâmt (circa 900 m) așa că podurile
vor putea să fie construite mai ușor, canalul din spatele
Ostrovului Lung asigura construcţia în taină a (verigilor)
document 2017 1 (75)
studii/documente
părţilor podului, care mai târziu vor fi îndreptate spre
locul stabilit. Pentru apărarea podului după ce va fi fost
construit, ca și pentru conlucrarea cu trupele care vor
fi trecut Dunărea, în bălţile Dunării au fost instalate
5 baterii grele și 6 baterii de câmp, care au fost legate
cu șoseaua principală prin drumuri special pavate;
contra observatorilor din avioane a fost instalată o
baterie antiaeriană; pentru trecerea pe celălalt mal a
primelor trupe, care să asigure stăpânirea malului până
la terminarea podului, a fost adusă o mică cantitate de
vase de navigaţie; pentru a nu permite flotei austriece să
se apropie de pod, a fost minată Dunărea și canalul din
spatele Ostrovului Lung, iar între Giurgiu și Zimnicea
au fost construite câteva staţii aruncătoare de mine; în
sfârșit o instrucţiune amănunţită, trimisă la timp tuturor
unităţilor, stabilea modul de trecere al primelor trupe,
construcţia podului, ofensiva după trecerea podului etc.
În noaptea spre 1 octombrie a sosit la punctele de
trecere stabilite Divizia 10 din Corpul 5, prima care
trebuia să treacă cu bărci pe malul de sud al Dunării și să
ocupe o poziţie care să asigure construcţiei podului. La
ora 3, o mare masă de oameni aștepta să fie încărcată pe
vase de navigaţie. Abia atunci s-a constatat insuficienţa
acestora, în loc de 1.000 bărci în canalul din spatele
insulei Lung se găseau numai 250, așa că era nevoie
ca pentru prima trecere să se utilizeze și pontoanele
podului. La ora stabilită toate bateriile inamice, deși
știau că acolo nu aveam niciun fel de trupe, au deschis
foc puternic asupra malului nostru de lângă Rahova și
asupra satului însuși. Pontoanele și bărcile încărcate cu
infanterie, mitraliere și tunuri ușoare au pornit de la
malul stâng și îndată ce au intrat în fluviu au fost duse
de curent: în loc de rânduri strânse, cum și-o reprezenta
comandamentul român, întreaga Dunăre s-a umplut
cu bărci care navigau în dezordine și care ajungeau pe
malul nostru nu la punctele care au fost fixate de plan.
Deși n-aveau în faţa lor un inamic, comandanţii români
s-au cutremurat de dezordinea aceasta pierzându-și
credinţa în succes. Unităţile, după ce au fost organizate,
au început să înainteze extrem de încet și fără tragere
de inimă spre sud pentru a ocupa satele Slivopole,
Cacamahle (?) și Borisovo. Acest din urmă sat era ocupat
numai de 2 companii de grăniceri. După focul puternic
ele au înţeles că aici se întreprinde o serioasă operaţie de
trecerea Dunării cu mari forţe și au hotărât că, pentru
a zăbovi înaintarea inamică până la sosirea ajutoarelor,
să se sacrifice. Și într-adevăr desfășurate pe un front
larg ele s-au împotrivit ofensivei unei întregi divizii
inamice. Comandantul punctului fortificat Rusciuc,
imediat după ce a fost anunţat de straja grănicerească
despre trecerea inamicului peste Dunăre, a trimis spre
Rahova 2 companii din Rezerva Mobilă, împreună cu
1 baterie de câmp și cu 1 de obuziere. Aceste unităţi au
29
studii/documente
sosit la amiază, intrând imediat în luptă. În același timp
2 batalioane ale noastre, în marș spre Turtucaia, se găseau
lângă Vranova. Îndată ce au auzit detunăturile dinspre
Rahova au întâmpinat pe românii care treceau prin
Vetovo și Brașlean. Trupele noastre puţin numeroase au
purtat toată ziua lupte cu inamicul numeros și numai
seara au fost silite să se retragă din satele Slivopole,
Cacamahle, Borisovo și Vetovo. Însă, ele au atacat în
timpul nopţii pe românii care au intrat acolo, i-au fugărit
în dezordine, reocupându-și poziţiile părăsite. În timpul
zilei cu toate că a fost atacat de câteva ori canalul de către
aviaţia noastră, românii au reușit să construiască podul.
La 2 octombrie au început să treacă pe malul nostru
artileria Diviziei 10 și unităţile Diviziei 11. Pe malul
nostru se găseau deja forţe suficiente, însă operaţiile
inamicului deveneau tot mai încete, tot mai îndrăzneţe.
În loc să înainteze adânc la sud, căci nu se găsea nimeni
care să-l oprească, românii nu puteau să se hotărască să
atace slabele noastre unităţi, ci au început să schimbe
unităţile din linia de luptă cu cele care veneau dincolo
de Dunăre, deoarece cele dintâi ar fi fost obosite. Ele
au pierdut întreaga zi executând mișcări nehotărâte, dar
trăgând mereu foc de artilerie asupra satelor ocupate de
unităţile noastre. Văzând ezitările și rătăcirile românilor,
trupele noastre au început să se încreadă mai mult în
puterile lor și devenind mai hotărâte rezistau tot mai
tenace. Până seara ei nu s-au mișcat aproape deloc de pe
poziţii și numai sub presiunea inamicului prea numeros
s-au retras spre satele Gagolea și Presana, pregătiţi
pentru o nouă rezistenţă. Românii s-au mulţumit cu
ocuparea poziţiilor noastre așa că nu și-au continuat
ofensiva spre sud.
Asigurarea spatelui Armatei noastre a 3-a o făcea
Comandamentul german; comandantul armatei
noastre a luat o serie de măsuri de contraacţiune a
năvălirii române în Bulgaria; el a poruncit garnizoanei
Turtucaia care a intrat în Armata de Operaţiuni să se
întoarcă înapoi; să se trimită din Silistra la Turtucaia
bateriile grele și 1 baterie de câmp, Regimentul 2 Miliţie
(Opâlcenschi) care trebuia să sosească pe calea ferată din
Burgaz, să debarce la Roazgrad, de unde să se îndrepte
imediat spre Silistra.
Din cauza incapacităţii comandantului român de a
organiza succesul tactic, situaţia trupelor se înrăutăţea
tot mai mult. Flota austriacă a început să bombardeze
podul și să arunce mine pentru distrugerea lui. Din
cauza ploilor torenţiale malul românesc a fost inundat,
așa că circulaţia devenea posibilă numai pe drumurile
potrivite; chiar câteva din aceste drumuri au fost
inundate, deoarece la construcţia lor n-a fost luat în
consideraţie regimul apelor; artileria grea a fost așezată
astfel că nu putea să ţină departe de pod flota austriacă,
pe când mutarea ei prin bălţile care s-au făcut a devenit
30
imposibilă. Comandantul român a pierdut orice speranţă
în reușita acţiunii întreprinse. Comandantul Grupului
de Sud a plecat, încă de la 2 octombrie, pentru a raporta
la Cartierul General despre greutăţile întâmpinate.
Comandantul general a luat atunci hotărârea să se
suspende deocamdată operaţia, dispunând ca pe poziţia
din capul podului Rahova să rămână Divizia 10, fără
artilerie, iar toate celelalte trupe urmând să treacă înapoi
pe malul român. În ce măsură Armata Română a început
cu dragă inimă operaţia năvălirii în Bulgaria se vede
din faptul că ordinul ca Divizia 10 să rămână pe malul
nostru n-a fost executat: îndată după primirea ordinului
de retragere, toate unităţile s-au îndreptat spre pod, doar
unităţi din două regimente de infanterie rămânând pe
malul drept pe o poziţie foarte aproape de pod.
Flota austriacă continua a bate podul. La 3 octombrie
el a fost atins și stricat de mine speciale. Reparat în
grabă, podul a fost atins în aceeași zi încă de 4 ori
și comandantul român îl socotea deja ca o legătură
nesigură, între cele două maluri.
Împrejurarea aceasta ca și conjunctura schimbată
prin presiunea austro-germană asupra Armatelor de
Nord au silit Cartierul General român să renunţe
definitiv la ofensiva contra Bulgariei și să-și schimbe
încă o dată planul de luptă. Aceasta se vede din
următoarea Directivă din 4 octombrie: „Deoarece
forţele inamice din Dobrogea sunt imobilizate, se va
pune în aplicare planul iniţial de ofensivă pe fronturile
de nord și de nord-vest, formându-se o nouă masă de
manevrare dar, până la formarea ei, Armatele 1, 2 și
de Nord să rămână în defensivă. Grupul Armatelor
de Sud (a 3-a și Dobrogeană) va avea misiunea de
a asigura libertatea de acţiune a celorlalte fronturi,
nimicind orice forţe inamice, care ar fi înaintat între
Gura Oltului și Marea Neagră; deoarece Armata 3
va trebui să ţină Dunărea învăluită și să nimicească
toate mijloacele de trecere; Armata Dobrogeană să-și
menţină cu orice preţ poziţiile actuale, atrăgând cât se
poate mai multe forţe inamice”.
Noi vom vedea mai departe că a eșuat și acest plan
român, deoarece a fost adoptat prea târziu; între 5 și
6 octombrie asupra Armatelor 1 și 2 române s-a dat
de către austro-germani un atac decisiv, Armata 2
română dezorganizându-se complet; masa de manevră
n-a putut să intre în ofensivă, așa cum stabilea planul
Cartierului General, ci a fost utilizat pentru oprirea
năvălirii inamice în Ţara Românească și pentru apărarea
trecătorilor Carpaţilor. Așadar, Cartierul General român
a pregătit toate forţele materiale necesare unei operaţii
bine organizate prin Rahova, în spatele Armatei noastre
a 3-a. Însă reușita acestei operaţii complicate cerea în
primul rând viteză care putea să fie obţinută numai de
trupe cu mari calităţi morale, însă comandantul român
1 (75) 2017 document

nu făcuse nimic pentru ridicarea moralului armatei sale,
aceasta fiind și una din cauzele principale a moliciunii
operaţiilor după trecerea Dunării.
5. Respingerea atacurilor Armatei Dobrogene
(de la 4 și 5 octombrie 1916). Din raportul de la
3 octombrie al comandantului Armatei Dobrogene se
vede că Armata noastră a 3-a a ieșit victorioasă în luptele
defensive; trupele ruso-române din Dobrogea au fost
sleite și nu mai puteau să atace cu aceeași energie, iar
comandamentul nu mai avea rezerve cu care să împingă
unităţile spre noi atacuri. Momentul era foarte favorabil
pentru reînceperea ofensivei noastre din Dobrogea. Dar
nu sosiseră încă ajutoarele așteptate. În afară de asta,
victoria noastră a fost obţinută cu preţul multor jertfe
și a sleit forţa morală a luptătorilor noștri. Unităţile
din flancul drept au stat 3 zile de-a rândul sub un foc
continuu, de abia respingând atacurile înfuriate inamice.
A suferit mai ales moralul Diviziei 25 turcă care a fost
completată cu sirieni, care nu știau turcește, conducerea
unităţilor turce devenind foarte dificilă. Noaptea spre
4 octombrie l-a apucat pe inamic în faţa tranșeelor
Diviziei turce. În timpul nopţii, aceasta s-a năpustit
la atac asupra unui sector mic, a pătruns în poziţie și
a început să se desfășoare în lărgime. Soldaţii turci,
terorizaţi de 3 zile, au fost cuprinși de panică și au
început să fugă spre satul Amzacea. Au fost capturate
2 baterii turce părăsite de servanţii lor, celelalte baterii
fiind coborâte repede de pe poziţii, pentru a nu cădea
în mâinile inamicului. În timpul acesta, 3 companii
din Regimentul 4 Marș mergând în ajutorul Diviziei
de Cavalerie se găseau în spatele poziţiei străpunse.
Comandantul de batalion îndată ce a observat
panica a îndreptat companiile spre nord, drept în faţa
soldaţilor care fugeau. Mulţimi imense au trecut prin
companiile noastre, însă ele n-au stat la îndoială, nu și-au
dezorganizat rândurile și au ajuns la satul Amzacea unde
inamicul de-abia se instalase. Acolo s-au aruncat la atac
cu baioneta și au alungat din sat pe inamic, ajungând
până la poziţia turcă părăsită. Inamicul, neputând să se
orienteze din cauza inamicului, credea că este atacat de
forţe puternice. De aceea, el s-a retras de pe toată poziţia
unde veneau unităţile noastre.
Comandantul armatei a aflat repede despre dezastrul
din sectorul ocupat de corpul turc și a luat măsuri pentru
îndreptarea situaţiei: el a poruncit Diviziei de Cavalerie
să-și întărească vecinul și să menţină rezistenţa flancului
armatei; a îndreptat spre Mustafaci toate unităţile
rezervei sale (2 batalioane din Regimentul 11 Marș,
1 baterie din Rezerva Mobilă Varna, 2 companii și
1 baterie din Divizia 4, 2 baterii cu tragere lungă germană
de la Caraomer); 1 escadron a tăiat drumul soldaţilor
turci care fugeau; ofiţerii din statul major al armatei
strângeau și organizau pe cei care fugeau; unităţile astfel
document 2017 1 (75)
studii/documente
organizate se trimiteau îndată pe poziţii ca să întărească
companiile Regimentului 4 Marș. În timpul zilei, frontul
Corpului turc a fost complet restabilit. Inamicul și-a
continuat atacurile în contra Diviziei de Cavalerie,
Corpului turc și Rezervei Mobile cu ajutorul întăririlor
care soseau din sectoarele neatacate, însă aceste atacuri
au fost respinse.
Trupele ruso-române au repetat de câteva ori, în
zilele de 5 și 6 octombrie, atacurile asupra flancului
nostru drept încercând să profite de apropierea lor de
poziţia noastră. Dar aceste încercări nereușite, le-au
costat scump. În cele din urmă, comandantul Armatei
Dobrogene, presupunând că bulgarii au primit mari
întăriri și, deoarece trecerea Dunării de către Armata 3
română a fost zădărnicită, a ordonat încetarea atacurilor,
unităţile armatei întărindu-se bine pe poziţiile la care
au ajuns, apărându-le cu tenacitate, în caz că bulgarii ar
fi trecut la ofensivă. Frontul dobrogean devenind foarte
liniștit, comandantul nostru a profitat de acest lucru
restabilind unităţile dezorganizate în cele 6 zile de luptă,
întărind poziţii și pregătind atacul poziţiei Cobadin și
ofensiva în Dobrogea de Nord.
V. Al doilea atac al poziţiei fortificate Cobadin
1. Situaţia la 19 octombrie. Planul de atac. Planul
general al acţiunii în contra României se execută cu o
stricteţe uimitoare. După izgonirea armatelor române
din Transilvania, armata austriacă a prins curaj, iar opinia
publică s-a liniștit. Rămânea ca să se străpungă frontul
român din Carpaţi, austro-germanii să năvălească în
valea Munteniei și împreună cu grupul mareșalului
Mackensen, să înconjoare, lângă București, armata
română și să o nimicească. Dar ca să poată Mackensen
să despartă mai multe trupe, care să opereze dincolo de
Dunăre, era necesar ca armata bulgară să înainteze în
Dobrogea de Nord și să-și micșoreze frontul, ocupând
terenul cel mai strâmt, dintre Bomascic și lacul Tasavlu.
Deci era nevoie ca înainte de toate să se atace puternic
fortificată poziţia de la Cobadin.
După ofensiva nereușită de la 1 până la 6 octombrie,
Armata Dobrogeană inamică a primit ordinul de a
apăra cu orice preţ poziţia aceasta. Armata a rămas cu
aproape același efectiv și a reușit să-și menţină terenul
câștigat în timpul ofensivei – spaţiul dintre linia la care
au ajuns și poziţia fortificată (se fortifică necontenit)
așa că, în locul subţirei poziţii fortificate, a răsărit o
zonă fortificată, largă între 3 și 7 km. Toate lucrările de
fortificaţie au fost considerabil perfecţionate, s-a dat
o atenţie deosebită blindajelor împotriva focului de
artilerie și obstacolelor artificiale.
Pregătirea noastră pentru atacul acestei poziţii n-a
încetat nici chiar în timpul contraofensivei de la 1-6
octombrie: poziţia iniţială se îmbunătăţea necontenit;
unităţile au fost completate cu soldaţii răniţi care s-au
31
studii/documente
însănătoșit și cu mulţi voluntari din Dobrogea; unităţile
mixte care au intrat în efectivul armatei au căpătat
o mai bună organizare; de exemplu Rezerva Mobilă
Varna, care a ajuns să aibă efectivul unei divizii, nu
avea stat-major, nici serviciile necesare aprovizionării;
statul major al armatei nu organizase până acum aceste
trupe într-o unitate de luptă, ci aproape în fiecare zi le
schimba numele (Rezervă Mobilă Varna, Garnizoana
Varna, Trupele de la Varna, Trupele de la Bazargic,
Garnizoana Bazargic), așa că unităţile vecine nu puteau
să se orienteze nici să înţeleagă despre ce anume trupe
se vorbește în ordinele către armată. Pentru a scăpa de
acest inconvenient, Rezerva Mobilă a format, împreună
cu brigada din Divizia 6, o Divizie Mixtă, prevăzută cu
toate organele și serviciile necesare comandamentului;
pe front a sosit treptat o divizie germană bine înzestrată
cu artilerie grea; o mare cantitate de muniţie de rezervă
era în drum spre spatele apropiat al armatei; comandanţii
și statele majore mereu studiau poziţia inamică; în sfârșit
se lucra de către statul major al lui Mackensen și de către
cel al Armatei noastre a 3-a planul de atac.
Poziţia fortificată Cobadin cu flancurile limitate
pe Dunăre și Mare putea să fie trecută numai printr-o
străpungere frontală. La fel de accesibilă și la fel
fortificată pe tot frontul, atacul din orice parte era la
fel de greu. În alegerea punctului de atac trebuia să
se ţină seamă numai de direcţia loviturii, alegându-se
acea direcţie care ar fi dat cel mai mare succes tactic în
contra comunicaţiilor inamice. Baza trupelor române
era calea ferată de peste Dunăre, pe când rușii se
serveau și de drumul Medgidia – Măcin – Brăila –
Galaţi. Sectorul cel mai convenabil pentru atac era
Cobadin – Rasova, după care se găsea la 10 km
Cernavodă, iar la 20 Medgidia. Străpungând acest
sector, noi intram în locul cel mai sensibil al spatelui
inamicului, tăiam drumul retragerii trupelor inamice
peste Dunăre și la nord. În felul acesta se tăiau toate
comunicaţiile Armatei Dobrogene, care rămâne strivită
lângă malul mării, incapabilă să organizeze o nouă
rezistenţă. Comandantul Armatei 3 a comunicat acest
considerent comandantului german, însă Mackensen nu
l-a aprobat. Statul său major elaborase un alt plan de
atac, după care plan lovitura principală trebuia să se dea
asupra flancului stâng inamic în sectorul din jurul satului
Topraisar. Armata se împărţea în două Grupuri inegale:
de Vest (sub comanda generalului Toșev) și de Est (sub
comanda generalului Cantargiev). Comanda generală
a celor două grupuri rămânea mareșalului. Această
nouă organizare a armatei noastre și această mutare
arbitrară a comandanţilor deprecia comandamentul
bulgar. Acest lucru a influenţat în rău lupta, fiind una
din cauzele nereușitei: comandantul Diviziei Mixte
(generalul Cantargiev) cu statul său major abia format,
32
nu putea să conducă bine lupta grupului care trebuia să
dea lovitura. Organizarea luptei ar fi câștigat mult dacă
comandantul Armatei 3, împreună cu marele său stat
major, rămânea comandantul Grupului de Vest de izbire,
iar conducerea Grupului de Est de demonstrare, ar fi
fost încredinţată comandantului Diviziei 4 Infanterie,
(generalul Chiselov). În efectivul Grupului de Est care
trebuia să străpungă poziţia inamică intrau următoarele
unităţi: Divizia Mixtă, 1 regiment din Divizia 4, Divizia
217 germană; Brigada germană, Divizia de Cavalerie
întărită cu un regiment de infanterie din Divizia 1 și cu
1 batalion din Divizia 4, Brigada de Marș și Regimentul
1 și 2 de Artilerie Grea. În Grupul de Vest, care trebuia
să angajeze prin demonstraţii cât mai multe forţe
inamice, rămâneau următoarele unităţi: 1 regiment
german de cavalerie, Divizia 1, Corpul turc, Divizia 4
și câteva baterii grele.
Conform planului german de atac pentru regruparea
armatei aproape toate unităţile se mișcau, între 10 și
14 octombrie, în spatele bazei de plecare pentru a-și
lua noile locuri. Dacă inamicul ar fi aflat despre această
mare mișcare și ar fi întreprins un atac energic, la fel
ca acel între 1 și 6 octombrie, armata noastră avea să
sufere. Cel puţin planul de atac ar fi fost compromis.
Dar inamicul rămâne inactiv și niciun avion nu se
ridică deasupra sau în spatele poziţiei noastre deși
timpul era foarte bun pentru zbor. Mutarea unităţilor
s-a terminat la 16 octombrie, bateriile noastre grele și
de câmp și-au ocupat poziţiile noi, fixate prin planul
de atac fiind gata să deschisă deodată foc în direcţia pe
care o trimitea Comandamentul german. Unităţilor se
dădeau următoarele indicaţii deasupra metodei atacului:
operaţia să înceapă la 19 octombrie dimineaţa, între 6.30
și 8; să se efectueze tragerea de reglare a bateriilor, după
care să înceapă un bombardament ucigător; în timpul
acesta, infanteria să înainteze și să ajungă la o astfel de
distanţă de poziţia inamică, încât să poată ajunge la
ea printr-un salt, la o oră stabilită; artileria să-și mute
focul, pentru a tăia drumul ajutoarelor inamicului; atunci
infanteria să se arunce la asalt cu baioneta și să caute să
ajungă la artileria inamică; în prima zi, Grupul de Vest
să cucerească înălţimile din faţa Diviziei 1, iar cel de Est
poziţia principală inamică împreună cu artileria ei; toate
instrucţiunile atacului să fie păstrate în taină, făcându-se
cunoscut soldaţilor în ajunul operaţiilor.
2. Operaţiile de la 19 octombrie. Comandanţii celor
două grupuri au dat, în seara zilei de 18 octombrie,
instrucţiunile pentru începerea atacului pentru ziua
următoare. Comandantul Grupului de Vest a ordonat:
a) Divizia 1 Infanterie, după o pregătire eficace de
artilerie, să înainteze și să cucerească poziţia inamică de
pe înălţimile Sabota-bata și la nord de Cocargea unde
să se întărească; b) Corpul turc, împreună cu 1 batalion
1 (75) 2017 document

și cu 3 baterii din Divizia 4 Infanterie să înainteze
cu flancul stâng ca să susţină Divizia 1 Infanterie,
silindu-se să cucerească poziţia inamică dintre satele
Cocargea și moșia Sosus-Ali-Bei; c) Divizia 4 Infanterie
să detașeze un regiment pentru a forma rezerva
mareșalului Mackensen; în caz că inamicul va opune
o slabă rezistenţă, divizia să caute să ocupe îndată ce
Grupul de Est va începe ofensiva, înălţimile la nord
de Sofular și Carabaca; d) Regimentul 47 Infanterie
rămâne lângă Chioselar, ca rezervă a comandantului
grupului. Comandantul Grupului de Est a ordonat: a)
Divizia de Cavalerie cu unităţile care i-au fost atașate
să atace inamicul din faţă începând să pătrundă cu o
unitate de cavalerie la nord de lacul Tuzla, tăind astfel
inamicului drumul retragerii spre Mare; b) Divizia 217
germană și Brigada germană „Bode” să atace inamicul
dintre Topraisar și Divizia de Cavalerie; c) Divizia
Mixtă să ocupe înălţimea Balabanlar și să colaboreze la
atacul germanilor. Cel mai ciudat lucru în acest ordin
este misiunea Diviziei de Cavalerie: era foarte puţin
probabil ca inamicul să se retragă spre Mare, ca să fie
nevoie ca drumul acestei retrageri să fie tăiat de Divizia
de Cavalerie.
În dimineaţa zilei de 19 octombrie a început tragerea
de reglare a bateriilor grele și de câmp, acum instalate,
asupra punctelor de reper din poziţia inamică. Focul
rar de artilerie devenea treptat tot mai des și pe la
ora 8 aproape toate bateriile și-au dezlănţuit focul
distrugător. Poziţia inamică a fost acoperită de obuze.
Viaţa parcă pierise de acolo. Inamicul era surprins și
desconcentrat, căci pentru prima oară în Dobrogea,
activa o atât de enormă masă de artilerie. Cel mai mare
efect demoralizat producea focul de artilerie din sectorul
Topraisar asupra căruia trăgeau cele mai multe tunuri
grele. Dar când infanteria noastră a ieșit din adăposturile
sale și a început să înainteze, bateriile inamice, care
până acum trăgeau foarte rar, și-au aruncat asupra lor
focul de vijelie și, deși mai numeroasă, artileria noastră
nu a putut să înăbușe pe cea inamică, care se găsea pe
poziţii camuflate iar, în afară de asta, punctele noastre
de observaţie nu erau înalte, neputându-se urmări de
acolo tragerea bine. Totuși infanteria inamică a fost
nevoită să se ascundă în tranșee și să suspende tragerea.
Deși sub foc puternic de artilerie, unităţile din Grupul
de Vest au ajuns spre seară la obiective. Corpul turc
însă abia a înaintat, deoarece ofensiva lui era susţinută
de puţine baterii și acelea prost înzestrate de muniţii.
Generalul Toșev, după ce a aflat cauzele întârzierii
înaintării în acest sector, a întărit Corpul turc cu încă
2 baterii bulgare și a ordonat comandantului acestui corp
să continue observaţiile și în timpul nopţii, ajungând
neapărat la obiectivele ordonate. Unităţile Diviziei 1
Infanterie au ajuns până seara la reţelele de sârmă ale
document 2017 1 (75)
studii/documente
poziţiei inamice, unde își organizau poziţia. Divizia
„Preslov” a înaintat spre obiectivele sale silind pe inamic
să evacueze tranșeele din prima linie. Retrăgându-se
spre poziţia principală, inamicul a suferit mari pierderi
din cauza focului nostru de artilerie. Flancul drept al
diviziei nu putea să înainteze căci unităţile vecine din
Divizia Mixtă au rămas pe loc, neangajând pe inamic la
Agemler, de unde el flanca formaţia de luptă a diviziei.
Totuși până noaptea unităţile din Divizia 4 Infanterie
și-au ocupat obiectivele. Grupul de Est înainta mai
încet, deoarece unităţile nu-și coordonau activitatea,
iar între Regimentul 8 Infanterie, unităţile germane și
Divizia de Cavalerie s-au creat mari intervale. Inamicul
a început să contraatace flancurile unităţilor mai izolate.
Aceste contraatacuri inamice au fost respinse, însă
mitralierele inamice flancau unităţile mai înaintate,
zăbovindu-le ofensiva. Divizia de Cavalerie a alungat pe
inamic de la primele lui poziţii, organizându-se imediat
acolo. Comandantul grupului a ordonat ca ofensiva să
fie continuată și în timpul nopţii, ca să se atace și poziţia
principală inamică, la vest de lacul Tuzla. Însă acest atac a
fost contramandat, deoarece unităţile se dezorganizaseră
destul în timpul zilei ca să mai poată porni la atac de
noapte pe un teren necunoscut. Și unităţile germane
înaintau, însă schimbând direcţia ofensivei spre satul
Topraisar, unde era concentrat focul artileriei lor grele.
Această schimbare de direcţie le descoperea flancurile,
precum și cele ale unităţilor vecine. Ele supravegheau
puterea artileriei lor și credeau că ea va slei rezistenţa
inamică. Îndată ce au început să sufere pierderi cauzate
de puști și mitraliere, ele au încetat înaintarea așteptând
din nou rezultatul focului de artilerie. Seara, unităţile
germane au ocupat poziţii la 2 km de poziţia inamică
de la Topraisar. Comandantul Grupului de Est, după
ce s-a convins că ziua ofensiva este întovărășită de
mari pierderi, a ordonat să se atace poziţia inamică
în timpul nopţii, însă acest ordin a fost revocat după
ce comandantul diviziei germane a făcut cunoscut că
divizia este dezorganizată.
3. Continuarea atacului (20 octombrie). Românii
din faţa Grupului de Vest, care au fost întăriţi în timpul
nopţii cu unităţi rusești, au încercat să surprindă unităţile
Diviziei 1 Infanterie, care ameninţau cea mai importantă
direcţie – Cernavodă. Însă, unităţile noastre erau bine
întărite pe primele poziţii inamice și au stat toată
noaptea de veghe. Ele au întâmpinat cu foc de pușcă și
mitralieră pe inamicul care le ataca și l-au respins foarte
ușor. În zori, unităţile noastre au reînceput ofensiva,
pentru ca angajând pe inamicul din faţa lor să nu-i
permită a detașa trupele pentru a le trimite în contra
Grupului de Est de izbire. Generalul Toșev urmărea
necontenit lupta de pe frontul larg al Grupului de Vest,
și îndată ce a observat că rezistenţa inamicului poate să
33
studii/documente
fie înfrântă aici, a ordonat ca ofensiva să se continue cu
o și mai mare energie, pentru ca în caz că inamicul a luat
trupe de pe acest front să se străpungă poziţia principală.
Divizia 1 Infanterie a cucerit în timpul nopţii un mic
sector din poziţia principală de distrugere a obstacolelor
artificiale din faţa ei. În zori, toate unităţile s-au aruncat
în același timp la atac cu baioneta și au intrat în poziţie.
Inamicul din prima linie de tranșee n-a putut să suporte
lovitura și s-a retras spre liniile mai înapoiate. Sofioţii
îl urmăreau de aproape cu îndărătnicire, alungându-l
mereu din tranșee, așa că seara au ajuns până la tranșeele
cele mai din urmă, pe ambele părţi ale înălţimii Sapata-
Bata. Rezervele inamice se grăbeau să organizeze o nouă
linie de rezistenţă pe creasta din spatele înălţimii. Dar și
ele au fost repede dezorganizate de soldaţii care fugeau
îngroziţi de la primele linii. Însă și unităţile noastre au
fost prea dezorganizate, așa că îndată ce a început să se
însereze ele au încetat urmărirea pentru a se organiza
și întări pe poziţia cerută. În ziua aceea, Corpul turc
a întâmpinat o mai mică rezistenţă, deoarece panica
sectorului dunărean s-a extins repede pe întreaga linie
română. La prima presiune, chiar românii au început
să părăsească poziţiile intermediare, oprindu-se pe
poziţia principală. Pantele descoperite erau acoperite de
mulţimi care se retrăgeau în dezordine și asupra cărora
trăgea cu succes artileria corpului (4 baterii turce și 5
bulgare). Comandantul corpului s-a mulţumit doar
cu urmărirea de artilerie, oprindu-și unităţile de linia
Cocargea – moșia Sosus-Ali-Bei. Însă, comandantul
grupului dorea să se exploateze succesul Diviziei 1
Infanterie. El a întărit corpul cu 1 batalion bulgar din
rezerva sa și cu 2 baterii din Divizia 1 și a ordonat
acestuia că până seara să cucerească și poziţia principală
inamică de la Caceamac. Dar unităţile care atacau au
ajuns abia la 1,5 km de poziţie.
Divizia 4 Infanterie a înaintat în direcţia Beșaul –
Cobadin, unde avea de trecut peste câteva linii de
tranșee. Ofensiva unităţilor diviziei era îngreunată și
din cauza rămânerii în urmă a flancului stâng al Diviziei
Mixte vecine. Artileria diviziei și-a concentrat focul
tuturor bateriilor asupra grupului întărit pe creasta
Cavgagi. Inamicul n-a putut să suporte acest foc și
a început să se retragă, fără să mai aștepte infanteria
noastră. Drumul românilor care se retrăgeau a fost
stăvilit cu focul de artilerie așa că ei au fost siliţi să se
predea. Comandantul diviziei care urmărea de aproape
lupta, a adus la cunoștinţa comandantului grupului că
dacă i se va pune la dispoziţie Regimentul 31 Infanterie
(formând rezerva lui Mackensen), el speră să cucerească
poziţia principală de la Cobadin, silind astfel pe inamic
să se retragă și de la Topraisar, unde germanii nu puteau
să înainteze. La insistenţele comandantului grupului,
mareșalul a consimţit să-și îndrepte rezerva în sectorul
34
Diviziei 4 Infanterie. Momentul era decisiv. Trebuia
să se profite neîntârziat de dezorganizarea rândurilor
inamice. De aceea, comandantul diviziei nici n-a
așteptat sosirea Regimentului 31 Infanterie, ci a ordonat
să se înceapă îndată apropierea de poziţia principală.
Ofensiva a fost așa de energică și așa de bine susţinută
cu foc de artilerie că din unităţile inamice care ocupau
primele tranșee n-a scăpat niciunul. Până seara, unităţile
au ajuns la 2 km de poziţia principală și au luat în
captivitate 3.000 de ruși. După ce a contramandat atacul
de noapte comandantul Grupului de izbire (de Est) a
ordonat ca la 20 octombrie: a) Divizia de Cavalerie să
continue ofensiva și să cucerească poziţia inamică la vest
de lacul Tuzla; b) unităţile germane să continue atacul
la Topraisar, iar după aceea să urmărească la nord pe
inamic; c) Divizia Mixtă să atace pe inamicul din faţă.
Divizia de Cavalerie împreună cu unităţile atașate a
înaintat energic și a reușit să cucerească, până la ora 9,
tranșeele la vest de Tuzla. Aici, însă, unităţile care atacau
au fost întâmpinate cu foc de vijelie și silite să înceteze
ofensiva. În același timp s-a observat mare mișcare în
rezervele inamice care se grăbeau să vină, prin șanţurile
adâncite de comunicaţie, într-ajutorul unităţilor din
prima linie. Cu ajutorul coloanei drepte a diviziei care,
după ce și-a ajuns obiectivul, s-a îndreptat spre stânga,
inamicul din faţa flancului diviziei a fost clătinat și
s-a retras pe crestele întărite mai înapoiate. Unităţile
germane înaintau extrem de încet, deoarece la fiecare
încercare de ofensivă infanteria era sub un foc puternic
de mitralieră care îi pricinuia mari pierderi. Nici Divizia
Mixtă n-a putut să înainteze mult în ziua aceea, deoarece
ofensiva ei era susţinută de un foarte slab foc de artilerie.
4. Lovitura decisivă. Străpungerea centrului
(21 octombrie). Pentru operaţiile de la 21 octombrie,
comandantul Grupului de Est a dat următorul ordin:
a) Divizia de Cavalerie să cucerească înălţimile dintre
satele Techirghiol și Abdulah și să dea ajutor unităţilor
germane pentru cucerirea satului Topraisar; b) unităţile
germane, dacă sunt sigure de succes, să continue atacul
poziţiei de la ambele părţi ale satului Topraisar; în caz
contrar să se întărească pe poziţiile la care au ajuns;
c) Divizia Mixtă să atace inamicul din faţă, menţinând
în același timp legătura cu vecinii din dreapta și stânga.
Acest ordin condiţionat a fost cauza înaintării încete a
grupului în acea zi. Mai ales Divizia Mixtă a avut de
suferit de pe urma acestui ordin, căci i se încredinţau
două misiuni contradictorii să atace, dar și să menţină
legătura cu Divizia 217 germană care stătea pe loc. De
aceea, deși inamicul își părăsise prima linie de tranșee
de la Agemler – Osmancea și Edilchioi, ea înainta
foarte încet. Abia după ce inamicul și-a părăsit poziţia
principală, divizia a putut să înainteze puţin la nord.
Numai Regimentul 8 Infanterie atașat acestei divizii
1 (75) 2017 document

a înaintat ajungând în spatele inamicului la Topraisar.
La flancul drept al Diviziei Mixte, unităţile Diviziei de
Cavalerie cu Regimentul 2 Artilerie Grea au înconjurat
Topraisarul și au început să tragă asupra spatelui poziţiei,
unităţile germane fiind amăgite de focul artileriei
lor. Ce este drept acest foc avea un mare efect moral,
însă infanteria inamică rămânea neatinsă în tranșeele
sale adânci; soldaţii români stăteau liniștiţi în fundul
tranșeelor, fără să fie atinși de focul bateriilor grele,
iar îndată ce observau înaintarea infanteriei ieșeau din
adăposturi și întâmpinau cu foc vijelios. Afară de asta,
după 2 zile de luptă comandantul Armatei Dobrogene
a putut să înţeleagă că lovitura principală este îndreptată
spre Topraisar, așa că el a concentrat în acest sector
nu numai toate rezervele sale, dar și unităţi scoase din
celelalte sectoare, mai slab atacate. În general, până când
poziţia de la Topraisar n-a fost înconjurată din ambele
flancuri de unităţile noastre, germanii n-au putut să
înainteze.
Divizia de Cavalerie a trebuit să aștepte mutarea
artileriei sale grele, după care a înaintat spre sectorul
Techirghiol – Abdulah, trimiţând o coloană puternică
pe istmul dintre lac și Mare. Cele 2 regimente de
infanterie (16 și 11 de Marș), atașate diviziei au înaintat
cu elan, au atacat poziţia inamică și au cucerit-o. Toate
unităţile inamice de la vest, chiar până la Topraisar,
se regăseau pentru a scăpa de o înconjurare completă.
Divizia de Cavalerie a înaintat până la înălţimea la sud
de Techirghiol, gata să se arunce în spatele inamicului,
unde se găsea acum și cavaleria inamică, venită pentru a
întări situaţia. Comandantul Grupului de Vest, generalul
Toșev, evaluând din nou situaţia, a hotărât să acţioneze
și mai energic, îndreptându-și lovitura principală în
sectorul Caceamac – Cobadin. El spera că străpungerea
poziţiei inamice se va face în ziua aceea și aceasta de
către grupul său, căruia comandantul german îi dăduse
doar misiunea de a demonstra la ora 6; unităţile au
început ofensiva, iar după amiază, speranţele generalului
au fost realizate.
Divizia 1 a înaintat încet în sectorul dintre Cocargea
și Sapata-Bata, iar seara, după lupte crâncene, a alungat
pe inamic de la poziţia lui principală, deși acesta a
fost susţinut de câteva baterii și de monitoarele de la
Dunăre, care trăgeau în flancul dispozitivului nostru.
Corpul turc a început ofensiva în zori. Inamicul din
prima tranșee nici n-a așteptat lovitura ci s-a retras pe
poziţia principală de la Caceamac, sub motiv că așteaptă
rezultatul luptei din sectorul Diviziei 4 Infanterie.
Comandantul corpului a început ofensiva, așteptând
alinierea cu vecinii. Comandantul Grupului de Vest
însă a observat această greșeală și a ordonat ca pentru
a se exploata dezorganizarea inamicului să se atace
imediat poziţia de la Caceamac. Turcii au reînceput
document 2017 1 (75)
studii/documente
îndată ofensiva, mai ales că în sectorul lor au sosit
încă două baterii bulgare, așa că artileria lor avea acum
superioritate asupra celei inamice. Corpul turc aproape
în același timp cu Divizia 4 a dat, la ora 13, lovitura
principală și poziţia inamică a fost străpunsă.
În timpul nopţii Divizia 4 Infanterie își mutase
artileria mai înainte și în zori a deschis foc puternic
asupra primelor tranșee din jurul Cobadinului. La
început artileria inamică trăgea din când în când, dar
când s-a ridicat negura dimineţii infanteria noastră
a fost surprinsă cu foc vijelios de multe tunuri care
trăgeau de la noi poziţii. Rușii au înţeles la timp intenţia
noastră de a da lovitura decisivă în sectorul acesta și au
adus pe creasta bine întărită, la sud de Cobadin, toate
rezervele lor. Cu tot focul puternic de artilerie și cu toate
pierderile mari, unităţile diviziei înaintau foarte energic
și au atacat la baionetă câteva linii succesive de tranșee.
Aici rușii au așteptat lovitura la baionetă. A început
o luptă hotărâtă care a durat 6 ore și s-a terminat cu
nimicirea totală a inamicului. După aceea, înaintarea a
fost continuată spre nord și, la ora 17, unităţile obosite
au început să se organizeze și să se întărească pe creasta
la nord de Cobadin.
După ce poziţia principală Caceamac – Cobadin
a căzut în mâinile noastre inamicul nu mai putea
să se menţină la Topraisar și a început să se retragă
spre nord. Unităţile germane au ocupat Topraisarul.
Din cauza nopţii succesul n-a putut să fie exploatat.
Unităţile noastre obosite și dezorganizate trebuiau să fie
organizate. Inamicul a profitat de întuneric pentru a se
retrage luând de pe poziţii toate materialele. Camuflarea
retragerii se făcea de puternice ariergărzi sosite de la
Medgidia. Victoria asupra românilor și a rușilor ne-a
costat foarte scump. Afară de pierderile germanilor
și ale turcilor, numai unităţile noastre din Grupul de
Est au dat 368 morţi și 3.576 răniţi. Inamicul a dat
mult mai multe jertfe însă, în general, victoria n-a dat
rezultate bune, din cauza relei organizări a luptei din
partea comandantului german. Dacă s-ar fi dat lovitura
încă de la început în centru sau în flancul drept, așa cum
propunea comandantul nostru, poate că s-ar fi obţinut
rezultate mai bune.
5. Urmărirea. După ce au fost înfrânţi pe poziţia lor
fortificată, rușii și românii au hotărât să se retragă de tot
din Dobrogea. Comandamentul lor general credea că
[sic!] cu trupele acestea cu moral redus nu va putea să
se opună presiunii bulgare. Trebuia numai să se câștige
timp și să se ţină cât mai mult în stăpânire podul de
la Cernavodă. Misiunea aceasta a fost încredinţată
unor puternice ariergărzi, pe cele mai importante
direcţii lângă Dunăre și în faţa lui Cobadin, fiindu-le
poruncit să reziste până la sacrificiu ca în timpul acesta
să se retragă trupele și armamentul prin Măcin și prin
35
studii/documente
Cernavodă. După cum am văzut, armata noastră avea
misiunea să ajungă la locul cel mai strâmt între Dunăre
și Mare, în Dobrogea pe linia satul Bonascic – lacul
Tașaul. De aceea, ea nu s-a mulţumit cu înfrângerea
inamicului, ci a continuat ofensiva urmărind inamicul
care se retrăgea. Grupul de Est a înaintat energic la
22 octombrie, ajungând linia Alacan – Canara, fără să
întâmpine o rezistenţă serioasă din partea inamicului.
Divizia de Cavalerie a trimis un mic detașament care
să cucerească portul și orașul Constanţa. Românii deja
părăsiseră orașul, lăsând în mâinile noastre cantităţi
enorme de material indispensabil războiului (petrol,
benzină, uleiuri minerale, provizii), căci au reușit să dea
foc numai la 3 din enormele lor rezervoare. Și Grupul
de Vest a înaintat energic, însă el a întâlnit o serioasă
rezistenţă. Divizia 1 Infanterie trebuia să se răfuiască cu
o puternică ariergardă care se întărise în timpul nopţii
la 5 km de poziţie. Corpul turc trebuia să înfrângă
rezistenţa puternicei avangărzi de la Idris – Cuirisu,
iar Divizia 4 Ariergardă dintre Cobadin și Builbiul
Mic. Ultima ariergardă, înzestrată cu multe mitraliere,
se apăra disperat și a încetat lupta abia după ce a fost
înconjurată din toate părţile.
Seara, mareșalul Mackensen a ordonat: a) Divizia
de Cavalerie să urmărească pe inamic și să păzească
flancul și spatele trupelor care operau în contra orașului
Cernavodă; b) Grupul de Est să se întărească pe linia
Chiostel – Islam Tepe – Canara, unităţile germane
concentrându-se în sectorul Osmancea – Alacau –
Murfatlar; c) Grupul de Vest al generalului Toșev să
se întărească pe linia Chiosel – Medgidia – Mircea
Vodă, să atace cu forţele sale principale și să cucerească
Cernavodă, încercându-se, până la sosirea artileriei grele,
un atac neașteptat.
În dimineaţa zilei de 23 octombrie, comandantul
Diviziei de Cavalerie a lăsat infanteria, artileria grea
și de câmp care i-au fost atașate, pornind numai cu
unităţile de cavalerie, cu 2 batalioane și cu bateriile
încălecate în urmărirea românilor care se retrăgeau
dezorganizaţi. Avangarda diviziei a atacat în coloane
de cavalerie ariergarda de la înălţimea Caramurat și
când s-au instalat pe creastă, în faţa cavaleriștilor s-a
deschis tabloul ispititor al inamicului care se retrăgea
în dezordine. Mitralierele și-au început tragerea de
secerare, iar cele 3 regimente de cavalerie (2, 6 și 9) s-au
năpustit la atac. Unităţile inamice care păreau mai bine
organizate au fost atacate curajos, măcinate, risipite și
luate în captivitate. Inamicul a fost urmărit până la satul
Caramurat. Grupul de Est neîntâlnind nicio rezistenţă
a ajuns până seara linia Caramurat – Caratai. Grupul
de Vest trebuia să se lupte cu puternice ariergărzi
inamice, formate din trupe de curând sosite pe câmpul
de luptă. Apoi terenul oferea inamicului posibilitatea să
36
se înjghebeze o serie de rezistenţe. Ariergărzile inamice
care camuflau direcţia Cernavodă, primiseră ordin să
întârzie înaintarea noastră cu preţul oricărui sacrificiu
și într-adevăr ele au executat acest ordin, așteptând
totdeauna asaltul la baionetă. Câţi rămâneau în viaţă
erau luaţi prizonieri.
În zori Divizia 4 Infanterie a înaintat în contra
ariergărzii inamice organizată pe poziţia Emude –
Carachioi4. Din cauza ploii torenţiale din seara zilei
de 22 octombrie terenul era desfundat, așa că mișcarea
artileriei se făcea foarte greu. Comandantul diviziei știa
din luptele precedente că ariergărzile inamice rezistă
disperat și, de aceea, pentru a-și cruţa trupele de mari
pierderi, a hotărât înconjurarea flancului stâng al poziţiei
ariergărzii cu o întreagă brigadă. Ceea ce s-a făcut. După
masă, ariergarda a fost atacată din ambele părţi. O mare
parte din ariergardă a fost luată în captivitate, restul a
fost complet dezorganizat de artileria noastră, care a
urmărit pe cei care se retrăgeau până ce s-au ascuns în
valea Medgidiei. Câteva baterii de-ale noastre au răsărit
repede în faţă și au început să tragă asupra staţiei de cale
ferată, unde se găseau câteva trenuri asupra staţiei de
cale ferată, unde se găseau câteva trenuri gata pentru
retragere. Divizia s-a așezat pentru dormit pe înălţimile
la sud de Medgidia, iar primele posturi au fost așezate
în faţa orașului, care, părăsit de locuitori a fost devastat
de trupele care se retrăgeau. De la prizonieri s-a aflat că
au început să sosească eșaloane din Corpul 4 siberian și
Divizia 3 de trăgători („Strelcova”) care, însă, din cauza
insuccesului general s-au retras spre Măcin. Corpul turc
a așteptat ridicarea ceţei, așa că ofensiva lui a început
abia la ora 9. Deși n-a întâmpinat rezistenţă el înainta
foarte încet, deoarece mergea numai în formaţie de luptă.
Comandantul Grupului de Vest a cerut comandantului
corpului să înainteze mai energic, ordonând ca până seara
să se ajungă linia Ilas – Iuc – Madgidia, iar în caz că
inamicul nu va încerca vreo rezistenţă să se cucerească
și Cernavodă. Însă, din cauza terenului desfundat
corpul a putut ajunge la linia ordonată noaptea târziu.
Divizia 1 Infanterie a fost silită să atace la baionetă
toate crestele pe care inamicul se ţinea disperat. După
ce a trecut prin unele văi mocirloase, divizia a ajuns
linia Rasova – Ivrenes. Grupul de Est trebuia să ajungă,
la 24 octombrie, la linia Dorobanţu – Carol I, iar
comandantul Grupului de Vest a comandat începerea
atacului asupra poziţiei fortificate Cernavodă. Această
poziţie era compusă din 3 forturi cu câteva baterii și
o poziţie circulară cu caracter câmpenesc. O parte din
armamentul poziţiei era retras pentru a fi trimisă pe
frontul de la Carpaţi, iar o altă parte a fost dată Armatei
Dobrogene. Ordinul stabilea pentru fiecare unitate din
grup următoarele misiuni: a) Divizia 1 Infanterie să
atace sectoarele de sud și de sud-est, între Dunăre și
1 (75) 2017 document

calea ferată; b) Divizia 4 Infanterie împreună cu Divizia
15 turcă, să atace sectorul de est; c) îndată ce va sosi
artileria grea de la Grupul de Est să i-a poziţia lângă
Ilas-Tuk și să colaboreze la atac; d) Divizia 25 turcă
să rămână cu 2 baterii rezervă. Unităţile obosite de
lupta de 5 zile n-au putut să înainteze repede, deoarece
erau nevoite să nimicească rezistenţa unor ariergărzi
rusești. Abia noaptea târziu, unităţile noastre s-au
apropiat de reţelele de sârmă ale poziţiei Cernavodă.
În timpul nopţii inamicul s-a retras pe podul peste
Dunăre și unităţile noastre din prima linie au intrat în
orașul evacuat, care a fost, ca și Medgidia, devastat și
incendiat de cei care se retrăgeau. Operaţia s-a terminat
cu succes. Armata noastră a îndeplinit misiunea care i-a
fost dată, iar comandantul român, după retragerea peste
Dunăre, a renunţat deocamdată la operaţii de ofensivă
în Dobrogea.
6. Acţiunea Diviziei de Cavalerie în faţa frontului
armatei. Îndată ce armata noastră a ajuns pe locul cel mai
probabil pentru defensivă în Dobrogea, comandantul
german a început să organizeze următoarea mare
operaţie în contra României. Armata Dobrogeană a
fost slăbită pentru a se forma grupul de izbire care,
la momentul potrivit, avea să treacă Dunărea pentru
a înainta împreună cu armatele austro-germane spre
București. Armata 3 a rămas numai cu 43 ½ batalioane,
Divizia de Cavalerie și artileria grea bulgară. Cu acest
efectiv ea a primit misiunea să întărească și să apere
poziţia de pe linia Bonasciuc – Tașaul, păzind în același
timp ţărmul Mării și Dunărea până la Oltina, la est
de Silistra. Divizia de Cavalerie avea să urmărească pe
inamic, curăţând întreaga Dobroge de Nord. Artileria
grea germană și austriacă, Divizia 217 germană, Brigada
„Bode”, Corpul 6 turc și Divizia 1 Infanterie, fără
Regimentul 16 Infanterie, să se retragă și să formeze
Armata Dunăreană. Mai târziu, după cum vom vedea,
în efectivul acestei armate au intrat și Divizia 12
The Bulgarian Assault on Dobrogea (1916)
Luminiţa Giurgiu, Ph.D.
Abstract: After the conquest of Turtucaia citadel and Silistra, Bulgarian Army 3 continued the offensive
in Dobrogea in the direction of Cobadin.
Keywords: Bulgarian Army 3, Turtucaia, Silistra, Dobrogea, September-October 1916
NOTE
1
Serviciul Istoric al Armatei.
2
Localitate în Oblast Dobrich, Bulgaria.
3
Astăzi – localitatea Negru Vodă, jud. Constanţa.
4
Astăzi – localitatea Năvodari, jud. Constanţa.
5
Arhivele Militare Române, Fond 916, dosar nr. crt. 97.
document 2017 1 (75)
studii/documente
Infanterie, Detașamentul General „Nazlâmov” și alte
unităţi germane și austriece, iar Corpul turc a mai rămas
provizoriu în efectivul Armatei 3.
La 27 octombrie după o recunoaștere pregătitoare,
comandantul Armatei 3 a ordonat să se înceapă
fortificarea poziţiei alese: Divizia 4 Infanterie de la
Dunăre până la cota 203, iar Divizia Mixtă până la
Mare. Divizia de Cavalerie înaintase, la 24 octombrie,
pe șoseaua Constanţa – Babadag și ajunsese până
la Tariverde, fără să ajungă inamicul în retragere.
Comandantul diviziei, neștiind că Cernavodă a căzut,
a hotărât să-și îndrepte lovitura spre vest, cu scopul de a
tăia inamicului drumul retragerii spre Hârșova. Întreaga
zi de 25 octombrie a fost pierdută pentru efectuarea
acestei mișcări. Divizia a petrecut noaptea în Satâschioi.
Comandantul diviziei a aflat în cele din urmă de căderea
Cernavodei și a primit încă o confirmare de a urmări
pe inamic spre nord. La 26 octombrie, divizia a ajuns
linia Sarai – Carapelit, iar cu unităţile din prima linie
la Casimcea – Sarâghiol. Două escadroane au ocupat
orașul Hârșova. La 27 octombrie ea a continuat ofensiva
în direcţiile Topolog și Babadag, dar primind vestea că
au fost observate în spatele ei, lângă Toxov, 7 regimente
inamice de infanterie, a fost silită să se întoarcă la
Musulbei, unde-și lăsase infanteria. Devenea evidentă
oboseala Diviziei de Cavalerie după îndelungatele
lupte pe care le-a purtat descălecată și după lungile
deplasări prin Dobrogea desfundată. Aprovizionarea
diviziei se organiza foarte greu, căci toate satele au
fost părăsite de locuitori, iar armata nu avusese grijă să
organizeze aprovizionarea de la magaziile sale apropiate.
Comandantul diviziei a trimis un agent special care să
raporteze comandantului armatei că divizia nu va putea
executa misiunea ce i-a fost încredinţată. Comandantul
înţelegând lucrul acesta a ordonat ca de acum încolo
divizia să cerceteze numai, fără să se angajeze în lupte
serioase”5.
37
studii/documente

EROII REGIMENTULUI 1 GRĂNICERI

ŞI O FOTOGRAFIE SIMBOL
Drd. Silviu-Daniel NICULAE1

P
reocupat fiind de evenimentele militare ocupat, în luna august, noua linie de frontieră de la
care au avut loc în timpul Primului Război Turkșmil pe Dunăre la Ecrene pe Marea Neagră cu
Mondial, cu precădere asupra celor care 3 companii. Astfel, Compania 11 de la Constanţa s-a
s-au petrecut în noaptea de 14/27-15/28 august 1916 mutat la Balcic, Compania 12 de la Călărași trece la
când a avut loc trecerea frontierei cu Austro-Ungaria Akadânlar, iar la Turtucaia se creează Compania 15
a trupelor române în vederea eliberării Transilvaniei, Grăniceri6.
în publicaţiile de specialitate am găsit o fotografie care La 19 septembrie/1 octombrie 1914, la conducerea
ilustra acest moment de o importanţă deosebită pentru Regimentului 1 Grăniceri a fost numit colonelul
istoria neamului românesc cu explicaţia Trupe române M. Castriș.
în marș spre frontul din Transilvania, după declanșarea Corpul Grănicerilor, coordonat de generalul
operaţiei de eliberare a acestui străvechi pământ românesc T h e o d o r R â m n i c e a n u ( 1 / 1 3 s e p t e m b r i e
(fototeca Muzeului Militar Central)2 sau Trupe române 1913-18/31octombrie 1916 și 28 februarie/12 martie
urcând Munţii Carpaţi3. 1917-19septembrie/1octombrie 1917), a cunoscut
Întâmplarea a făcut ca, în numărul festiv al o serie de transformări conform Legii Grănicerilor
revistei – apropiată promulgată la 13/26
sufletului meu – februarie 1915.
„Grănicerul” din Articolul 2 prevedea
3 martie 1934, că „pentru tot ce
închinat foștilor și privește executarea
actualilor grăniceri legilor vamale ale
1834-1934, să găsesc Monopolurilor
aceeași fotografie Statului și Adminis-
cu explicaţia, trative, Corpul
Regimentul 1 Grăni- Grănicerilor stă sub
ceri trece Carpaţii pe ordinele Ministerului
la Coţi (prima zi de Finanţelor, iar ca
4
Campanie) , fapt ce disciplină, pregătirea
m-a determinat să de război și paza
dedic acest articol Regimentul 1 Grăniceri trece Carpaţii pe la Coţi (prima zi de Campanie) militară a frontierei
amintirii eroilor stă sub ordinele
grăniceri din regimentul amintit, căzuţi la datorie în directe ale Ministerului de Război”. Actul normativ
timpul Primului Război Mondial. asigura cadrul pentru dezvoltarea Corpului Grănicerilor,
Înfiinţat ca urmare a Înaltului Decret nr. 3510 din iulie fiind creată la 1 aprilie 1915, Brigada 1 Grăniceri
1912, Regimentul 1 Grăniceri avea în componenţa sa (comandant colonelul M. Castriș) cu Regimentul 1
14 companii de pază, una depozit și una plutitoare, Grăniceri (comandant maiorul Gheorghe Cantacuzino)
aflate sub comanda locotenent-colonelului Ștefan și Regimentul 2 Grăniceri (comandant maiorul Radu
Ștefănescu, fiind repartizate astfel: Compania 1 la Șeinescu)7.
Turnu Severin; Compania 2 Râul Vadului; Compania 3 Declanșarea Primului Război Mondial găsea
Predeal; Compania 4 Târgu Ocna; Compania 5 Cornul frontierele României păzite de cele două regimente,
Luncei; Compania 6 Burdujeni; Compania 7 Ștefănești; fiecare având câte 9 companii împărţite în câte 3
Compania 8 la Ungheni; Compania 9 la Galaţi unde se afla sectoare de batalion astfel: Regimentul 1 Grăniceri cu
și Compania de vase plutitoare; Compania 10 la Tulcea; Batalionul 1 (Compania 1 Bazargic, Compania 2
Compania 11 la Constanţa; Compania 12 la Călărași; Curtbunar, Compania 3 Turtucaia), Batalionul 2
Compania 13 la Giurgiu și Compania 14 la Calafat5. (Compania 4 Giurgiu, Compania 5 Calafat și Compania 6
După intervenţia militară a României împotriva Turnu Severin), Batalionul 3 (Compania 7 Târgu-Jiu,
Bulgariei în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic, Compania 8 Râul Vadului și Compania 9 Predeal).
încheiat prin Pacea de la București la 16/29 iulie- În ceea ce privește Regimentul 2 Grăniceri, aceasta
28 iulie/10august 1913, grănicerii Regimentului 1 au era compus din Batalionul 1 (Compania 1 Odobești,

38 1 (75) 2017 document


Compania 8 Tulcea, Compania 9 Constanţa), Batalionul
2 (Compania 2 Piatra Neamţ, Compania 6 Ungheni,
Compania 7 Galaţi) și Batalionul 3 (Compania 3 Cornul
Luncei, Compania 4 Burdujeni și Compania 5 Dorohoi)8.
Cu începere din anul 1915 au fost dislocate, treptat,
pe frontieră 17 grupe de acoperire pentru asigurarea
mobilizării și concentrării forţelor necesare ofensivei
române în Transilvania conform Planului de campanie
gândit de Marele Stat Major român. În perioada 1914-
1916 Planul a fost modificat în funcţie de schimbările
generate de evenimentele politice și militare, fiind
elaborate mai multe ipoteze de operaţiuni, care aveau
în prim-plan o atitudine ofensivă împotriva Austro-
Ungariei pe Frontul de Nord și Nord-Vest și defensivă
pe Frontul de Sud contra Bulgarei. În toate proiectele de
război, scopul general al acestuia era realizarea întregirii
neamului românesc, prin cucerirea teritoriilor în care
trăiau de sute de ani românii, aflate sub greaua și injusta
stăpânire a monarhiei dualiste.
Dislocat pentru prima oară din tabăra de la
Cotroceni încă din data de 2/15 iunie 1916 și cantonat
în apropierea frontierei în satele Câinenii de Argeș și
Greblești, Regimentul 1 Grăniceri efectuase, până la data
intrării în acţiune, o serie de misiuni de recunoaștere pe
munţii din stânga Oltului, familiarizându-se cu zona în
care urma să se desfășoare viitoarele operaţiuni militare.
Principalele activităţi vizau „deschiderea drumurilor
între satele și pichetele de frontieră; legarea prin telefon
a pichetelor cu comandamentul regimentului, ce-și avea
reședinţa în Câinenii de Argeș; construirea bordeielor
pentru adăpostul trupelor”, precum și începerea
exerciţiilor „pentru desăvârșirea în luptele pe munţi”.
Pregătirile au durat până la sfârșitul iernii 1915, când,
urmare a unui ordin, companiile regimentului au fost
răspândite pe frontieră, iar statul-major al regimentului
mutat la București, unde și-a reluat activitatea în
baza cunoștinţelor și experienţei acumulate în această
perioadă9. Tot acest efort logistic făcea parte din planul
măsurilor de siguranţă luate de România pe fondul
schimbărilor survenite pe front pe parcursul anului
1915, moment în care Puterile Centrale și-au orientat
principalele operaţiuni militare pe fronturile oriental
și balcanic, care au dus la ruperea frontului rus între
Gorlice și Tarnopol, recucerirea Galiţiei și a Bucovinei
și dezorganizarea armatei ruse. După victoria asupra
rușilor se pusese chestiunea deschiderii drumului spre
Turcia prin Serbia sau România, iar contextul creat de
tratativele Bulgariei purtate intens cu Puterile Centrale
în cadrul cărora se discutau pretenţiile teritoriale ale
acesteia în dauna vecinilor săi, lăsa să se întrevadă intrarea
în război a vecinilor de la sud alături de Germania și
Austro-Ungaria, ceea ce ar fi pus România într-o situaţie
critică10. Pe fondul presiunilor Puterilor Centrale asupra
României de a intra alături de ele în război, întărite
de noua configuraţie a forţelor armate mobilizate și
document 2017 1 (75)
studii/documente
concentrate la frontierele
acesteia, Ministerul de Război
român a luat hotărârea de a
mări efectivele de acoperire,
fiind constituite, pe porţiunea
muntoasă a graniţei cu Austro-
Ungaria, 16 grupuri instalate
la trecătorile și comunicaţiile
principale ale Carpaţilor
(Vârciorova, Jiu, Lotru, Olt,
Bran, Predeal, Predeluș,
Bratocea, Tabla Buţii, Buzău,
Putna, Oituz, Uz, Ghimeș,
Tugleș și Broșteni). Fiecare
grup a început organizarea
unei poziţii principale de Locotenent-colonelul
Ştefan Ştefănescu
rezistenţă, precedată de o
poziţie înaintată și puncte de oprire, pe direcţiile
probabile de înaintare ale inamicului11.
A doua dislocare a Regimentului 1 Grăniceri a
avut loc prin ocuparea acelorași cantonamente de la
Câineni după un marș pornit de la Curtea de Argeș,
localitate care a adunat, în luna mai 1916, toate unităţile
a căror reședinţă de bază era la București, în tabăra de
la Cotroceni. Primiţi cu bucurie de către locuitorii care
beneficiau din plin de deschiderea drumului dintre
Greblești spre Coţi care asigura o bună comunicare cu
pichetele de frontieră, grănicerii românii au început
transportul de muniţii, materiale și efecte, fiind pregătiţi
pentru a intra în acţiune.
Nu au așteptat prea mult. La ora 21 a zilei de 14/
27 august 1916, ministrul român de la Viena îi înmâna
reprezentantului Ministerului de Externe austro-
ungar declaraţia de război, conform deciziei politice
a guvernului român, care rămânea ferm în hotărârea
comunicată Antantei încă din timpul negocierilor de-a
nu declara război și statelor aliate monarhiei dualiste
(Germania, Bulgaria și Imperiul Otoman).
În drum spre Coţi, grănicerii Regimentului 1 s-au
oprit în repaus pe muntele din faţa Câinenilor. Sunetul
ascuţit al unui fluier anunţa adunarea. Sub lumina
unei luni pline, acestora li s-a citit Proclamaţia Regelui
Ferdinand care îi „chema să poarte steagurile peste
hotare, unde fraţii voștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu
inima plină de nădejde. Umbrele marilor Voievozi Mihai
Viteazul și Ștefan cel Mare, ale căror rămășiţe zac în
pământul ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţă ca
vrednici urmași ai ostașilor care au învins la Războieni,
Călugăreni și Plevna. Arătaţi-vă deci demni de gloria
străbună. De-a lungul veacurilor, un neam întreg vă va
binecuvânta și vă va slăvi”12. Solemnitatea momentului
era întărită de frumuseţea unică a munţilor din Ardeal
și de hotărârea de neclintit a ostașilor români de a-și
face datoria faţă de Ţară și Rege. Ajunși la Coţi, în
liniștea nopţii, abia stăpânindu-și fiorii așteptări de sute
39
studii/documente
de ani, aceștia auzeau cum
comandantul regimentului,
locotenent-colonelul
Gheorghe Cantacuzino,
le citea comandanţilor de
batalioane și companii
ordinul de operaţie (Anexa
nr. 1).
Odată cu decretarea
mobilizării la 1/14 august
1916, ora 24, Brigada de
Colonelul Matei Castriş
Grăniceri s-a desfiinţat,
Regimentele 1 și 2
Grăniceri au trecut primul la Grupul Olt – Lotru, iar
cel de-al doilea sub ordinele Grupului Apărării Dunării,
fiind pus apoi la dispoziţia Capului de Pod Turtucaia,
în afară de Batalionul 1, care a intrat de la început sub
ordinele Grupului de Acoperire Predeal13.
Conform Ipotezei „Z” elaborată de Marele Stat
Major român, majoritatea forţelor destinate pentru
operaţiuni ofensive în Transilvania era constituită în
Armata de Nord, a 2-a și 1-a. Grupul Olt – Lotru urma
să acţioneze pe frontul Armatei 1 în componenţa căreia
intrau: Divizia 2, Divizia 11, grănicerii de pe frontiera
muntoasă între pichetele Scocul – Vidra; Divizia 1,
sub ale cărei ordine intrau: Batalioanele 4/17, 4/57 și
4/31, grănicerii de pe Dunăre și munţi, aflaţi pe frontul
Cetatea – Vârciorova – Coslea inclusiv, 5 baterii artilerie
grea, 1 baterie marină; Divizia 12, Divizia 13, Regimentul
44 infanterie (de la Armata 2). Prin Directiva Operativă
nr. 2 se dădeau următoarele misiuni grupurilor de
acoperire: „să protejeze prima adunare a grosului
forţelor, care se executa înapoia frontierei muntoase;
să împiedice incursiunile și operaţiunile inamicului pe
teritoriul nostru și să fie în măsură a începe operaţiunile
în noaptea care va precede prima zi de mobilizare; să
pună apoi stăpânire pe anumite poziţii dominante
dincolo de frontieră, în scopul de a proteja și înlesni
înaintarea ulterioară a grosului forţelor”14.
Misiunea Regimentului 1 Grăniceri era ca trecerea
frontierei să se facă cu batalionul căpitanului Șerbu
Ștefănescu pe la Gropile Turcilor spre Porcești,
batalionul maiorului Mihail să urmeze culmea Tătărului
spre Sebeșul Mare, iar batalionul maiorului Dumitru
să urmeze la dreapta batalionului al doilea. Strânși în
jurul unei căni de ceai, după ce au discutat la lumina
felinarelor de campanie amănuntele acţiunii și modul de
executare, către orele 03.00 dimineaţa, cu ochii licărind
de speranţă, militarii și-au strâns mâinile sperând ca
întâlnirea de la poalele munţilor din Transilvania să aibă
loc fără prea multe pierderi de vieţi omenești15.
Hotărâţi în a-și îndeplini obiectivele impuse de
Marele Stat Major dincolo de frontieră, care prevedeau
pentru Grupul Olt și Grupul Titești atingerea liniei
Sebeșul inferior – Porcești – Wartberg – Tălmaci –
40
Dealul cu Pini – cota 65216,
Regimentul 1 Grăniceri a
intrat în război constituit
pe 3 batalioane, o companie
mitraliere a 2 piese și o
baterie munte de 75mm, cu
un efectiv de 64 de ofiţeri și
3.548 trupă, trecând primul
frontiera în noaptea de 14/
15 august 1916 în regiunea
Coţi – Sebeș (pe valea Locotenent-colonelul
O ltului), sub comanda Gheorghe Cantacuzino
locotenent-colonelului
Gheorghe Cantacuzino, dispuse pe 3 coloane17, așa cum
stă mărturie fotografia de la care a pornit demersul meu.
La ora 7, primele patrule din Batalionul 2 au intrat
în Sebeșul de Sus, urmate de cele 3 coloane șerpuite
pe culmile munţilor, ale căror poteci îi călăuzeau
pe ostași români către obiectivele de atins – satele
Sebeșul de Sus, Sebeșul de Jos, Porcești și podurile
peste râul Olt. Femeile și bătrânii satului, îndemnaţi
de preot, i-au întâmpinat cu bucurie în porţile caselor,
așa cum se primesc fraţii mult așteptaţi. Cuprinși de
euforia gândului că erau primii militari români care
au coborât munţii, după sute de ani, în urma lui Mihai
Viteazul, aproape că au uitat că sunt în stare de război,
fiind readuși în faţa realităţii de primele focuri trase de
inamic – Regimentul 44 Honvezi.
Până la întâlnirea cu militari unguri, Batalionul 2
a trecut frontiera la ora 03.00 în dimineaţa zilei de
15 august 1916, pe la pichetul Coţi și înaintând pe
culmea Tătarului a ajuns în satul Sebeșul de Jos,
instalând avanposturi pe dealul Ogoarelor. Soldaţii
trimiși în recunoaștere spre gara Sebeș, în jurul orei
11.30, au fost întâmpinaţi cu foc. În sprijinul lor a
venit Batalionul 3, care a trecut frontiera pe la vârful
Cocoriciul și înaintând pe la cota 1395 – vârful
Scaunelor, a ajuns, la 15 august 1916, ora 12, în satul
Sebeșul de Sus, de unde s-a îndreptat prin Sebeșul de Jos
pentru a recunoaște și ocupa satul Porcești. Joncţiunea
celor două batalioane a dus la respingerea inamicului
prin luptă la baionetă din poziţiile ocupate pe dealul
Chiorului și în preajma gării Sebeș18.
La rândul lui, Batalionul 1, condus de căpitanul
Șerbu Ștefănescu, a primit botezul focului în apropierea
localităţii Porcești, unde avangarda acestuia, după
trecerea frontierei la ora 04.30 a zilei de 15 august 1916,
a fost surprinsă pe dealul Grohotișului de focuri inamice
trase de ostașii unguri care apărau satul amintit mai sus.
Cu toată rezistenţa acestora, satul și gara au fost ocupate
de trupele române.
Însă victoria obţinută a avut preţul ei. În prima zi
de confruntări, Regimentul 1 Grăniceri a avut pierderi
importante – 100 de morţi și 150 de răniţi. Printre
primii care au căzut au fost: caporalul Ioan Cristescu
1 (75) 2017 document

(Compania 3), caporalul
Gheorghe Predescu
(Compania 5), soldaţii Ion
Nicoliţă, Ion D. Gheorghe
și Stan Mitu (Compania
5), D umitr u Năstase
și Gheorghe Genoiu
(Compania 7),Toma Manole
(Compania 6) și Păun Mihai
(Compania 9)19.
Căpitanul Traian Constantinescu
Consolidându-și
poziţiile cucerite, detașamentul locotenent-colonelului
Gheorghe Cantacuzino, parte a Grupului Olt (în
componenţa căruia intra și detașamentul locotenent-
colonelului A. Dumitrescu cu misiunea de a ataca
defileul Oltului), și-a pregătit minuţios viitoarele acţiuni
care vizau controlul podurilor de pe râul Olt și cucerirea
dealului Chiorului, pe care urma să-l organizeze în
cap de pod. Constatând lipsa materialului necesar
pentru trecerea podului și cucerirea dealului Chiorului
și a satului Brad, s-a luat decizia ca regimentul să
se întărească pe dealul Ogoarelor și pe înălţimea de
la nord-est de satul Porcești și să trimită patrule de
recunoaștere în satele Porumbacul de Sus și de Jos, Avrig
și Racoviţa, care au raportat lipsa inamicului20.
În data de 17 august 1916, Marele Cartier General
a hotărât ca ultimele rezistenţe ale inamicului din
zona Tălmaci să fie respinse printr-o acţiune de dublă
învăluire, ordonând în acest scop ca Regimentul 1
Grăniceri să atace dealul Chiorului și apoi să se îndrepte
către Piciorul Sașilor pentru a tăia retragerea inamicului
spre Sibiu.
La 18 august 1916, Regimentul 1 Grăniceri a
raportat poziţia ocupată în sectorul Racoviţa – Brad
(Fenyöfalva). În aceeași zi, Marele Cartier General a fost
informat că Sibiul, sub presiunea trupelor române, a fost
evacuat de inamic și că locuitorii, pentru a evita anarhia,
au propus printr-o delegaţie predarea orașului, context
care impunea preluarea acestuia de către Armata 1, care
ordonase îndeplinirea acestei misiuni de către Grupul
Olt – Lotru21.
Prin urmare, Regimentul 1 Grăniceri, în timp ce se
găsea în curs de ocupare a sectorului Racoviţa – Sebeș –
Porcești, a înaintat cu 2 batalioane la Șelimberg, de unde,
în noaptea de 19/20 august 1916 a trimis recunoașteri
pentru a vedea dacă orașul Sibiu era evacuat de inamic,
urmând a fi ocupat de trupele române a doua zi. În după-
amiaza ploioasă a zilei de 19 august 1916, Batalioanele 2
și 3 ocupând poziţii strategice între Șlimberg și Sibiu,
mai precis la nord de Șelimberg și sud-est de Sibiu, au
fost primite cu focuri puternice de mitralieră și tun, fapt
ce a dus la retragerea, nu fără luptă, acestora până în satul
Mohu. A doua zi, 20 august 1916, patrulele trimise în
recunoaștere raportau reorganizarea inamicului la liziera
orașului Sibiu, fapt ce a dus la schimburi de focuri
document 2017 1 (75)
studii/documente
care au cauzat moartea
a 30 de militari români,
regimentul retrăgându-se
la Veșteny, prin Șelimberg,
ca apoi să treacă în rezervă
la Tălmaci22.
La 26 august 1916,
pentru a-și întări și asigura
poziţiile ocupate până la
acea dată, Grupul Olt –
Căpitanul Octavian Isbăşescu
Lotru a hotărât ca a doua
zi să execute o rectificare a liniei avanposturilor cu o
poziţie mai spre nord pe linia ce cuprindea pădurea de
la nord de Brad, cota 540, cota 513, satele Bungard,
Șelimbăr, pădurea Schuppich, șoseaua Sibiu – Poplaka și
pădurea Dreispitz. În acest scop a ordonat Regimentului
1 Grăniceri, întărit cu 1 batalion al Regimentului 41,
1 baterie și 1 secţie de munte, să atace în zorii zilei de
27 august 1916 forţele inamice de pe dealul Bucata și
de la Bungard23. Prin urmare, Regimentul 1 Grăniceri
a înaintat pe trei coloane, atacând concentric în direcţia
satului Roșia, prin Batalionul 3 și Compania 1 situate
în dreapta obiectivului urmărit, pe direcţia dealului
Cosacului – Cornăţel – sud pădurea Rotherberger –
nord satul Roșia, cu misiunea de a acoperi dreapta
regimentului și a învălui pe la est rezistenţele ce ar
întâmpina celelalte forţe implicate în atac. Batalionul 1
forma coloana din centru cu misiunea de a ataca prin
Cornăţel spre Roșia, iar Batalionul 2 care alcătuia
coloana din stânga, prin Piscul Dărâmat spre Roșia.
Cele trei coloane au ajuns la satul Roșia la ora 12, pe
care l-au ocupat după o scurtă luptă, îndreptându-se
apoi spre dealul Bucata, pe care l-au ocupat, de unde au
fost trimise recunoașteri spre satul Gușteriţa și Dosul
Dăei. La 15/28 august 1916, Grupul Olt – Lotru ia
denumirea de Corpul Olt, unităţile sale grupându-se
conform ordinului Marelui Cartier General în
Diviziile 13 și 2324.
În cadrul noului Corp Olt, Regimentul 1 Grăniceri
își îndeplinește cu vitejie misiunile primite, luând parte
la luptele de la Bongrad – Râul Cibin, Cornăţel, Dealul
Bucata, Dolmany. La 2/15 septembrie 1916, dă lupta
memorabilă de pe Dealul Vrancei (Boiţa), asigurând
retragerea trupelor din defileul Oltului, luptă care s-a
soldat cu pierderi mari fiind declaraţi morţi, răniţi și
dispăruţi un număr de 14 ofiţeri și 1.044 trupă. Urmează
o puternică rezistenţă în munţi și mai multe lupte în
retragere la Coţi, Sălătruc, Mormântul, Cărbunarul
și Inotești. În luptele de la Coţi (munte de pe stânga
Oltului) cade rănit comandantul Regimentului 1
Grăniceri, locotenent-colonelul Gheorghe Cantacuzino,
comanda fiind transferată maiorului Nicolae Dimitriu
la 19 septembrie/1octombrie 191625.
Reorganizat de două ori, Regimentul 1 Grăniceri
este adus din nou pe front, în sectorul Oituz, unde
41
studii/documente
grănicerii români s-au
remarcat prin faptele de
eroism suprem în luptele
de la Sticlărie și Dealul
Chioșurile din 30 iunie-
2 august 1917, pierderile
fiind impresionante, 81 de
morţi și 708 răniţi într-o
singură luptă. Refăcut,
regimentul este adus din
nou pe poziţie la Poiana Locotenentul Dumitru Ganovici
lui Boboc, unde participă
la lupte de uzură și unde termină războiul26.
Cu litere de aur stau înscrise numele ostașilor
din Regimentul 1 Grăniceri căzuţi la datorie pentru
întregirea neamului, și, cu o pioasă amintire, menţionăm
câteva nume ale celor care au udat cu sângele lor
pământul nostru strămoșesc:
Ofiţeri
Căpitanul Traian Constantinescu s-a născut în
Râmnicu Vâlcea, la 27 iunie 1887. În noaptea de
14 august a trecut cel dintâi graniţa cu Compania 7,
rupând bariera dintre români din regat și cei de dincolo
de Carpaţi, fiind foarte bucuros de această onoare ce i s-a
făcut. A luptat cu eroism la Sebeș, Dolmany, Cornăţel
și Munţii Coţi. În luptele de la Muntele Mormântul
a comandat compania de mitraliere, fiind rănit grav.
Internat în spitalul de la Curtea de Argeș, moare la
20 octombrie 1916. A fost decorat cu Ordinul „Mihai
Viteazul” clasa a III-a.
Căpitanul Octavian Isbășescu s-a născut în anul 1885
în Comuna Poenari, fiind un fiu destoinic al Muscelului.
A comandat Compania 1 Operativă. În luptele din ziua
de 29 august 1916, la Dolmany a fost rănit grav. Cu
toate că rana sa nu era încă vindecată, revine pe front,
fiindu-i încredinţată comanda Batalionului 2 Grăniceri,
cu care a luat parte în ziua de 26 noiembrie 1916 la
luptele de retragere de la Inotești – Mizil. Este data la
care căpitanul moare, fiind decorat pentru modul distins
cum s-a purtat în timpul luptelor, cu Ordinul „ Steaua
României” clasa a V-a.
Locotenentul Dumitru Ganovici, eroul eroilor
de la Coţi. Intrat în război în calitate de adjutant al
Regimentului 1 Grăniceri, s-a distins în luptele de la
Cornăţel – Sacadat, fiind un exemplu pentru ostași
care luptau alături de el. În ziua de 27 septembrie 1916,
în timpul luptelor de la Coţi, într-o situaţie critică în
care se aflau trupele române, din proprie iniţiativă s-a
aruncat în luptă, reușind astfel să-i facă pe curajoși
militari români să depășească momentul în care s-au
simţit copleșiţi. Cu preţul pierderii unui picior în timpul
atacului, împreună cu camarazii săi, a scris în istoricul
Regimentului 1 Grăniceri cea mai frumoasă faptă de
42
arme din 1916. În urma
rănilor suferite moare la
1 octombrie 1916.
L ocotenentul Petre
M. Sonescu (foto 8) s-a
născut la 25 aprilie 1889, la
Ploiești. Și-a început cariera
ostășească în Regimentul
32 Infanterie, fiind mutat
la Regimentul 1 Grăniceri
Locotenentul Petre M. Sonescu la data de 1 aprilie 1916,
unde a primit comanda
Companiei 8 Kurt-Bunar pe frontiera Cadrilaterului.
În primele zile ale războiului, aici s-au format trupele
de acoperire alcătuite din grăniceri români care au
răspuns primelor atacuri bulgărești. Rămas alături de
militarii pe care îi comanda, deși raportul de forţe era
categoric în favoarea inamicului, este capturat, schingiuit
și omorât de militarii bulgari, care i-au ascuns trupul
fiind de negăsit.
Sublocotenentul Gheorghe Bolboceanu a absolvit
Școala Militară în timpul războiului, de unde, cu
gradul de elev-plutonier, a fost repartizat Regimentului
1 Grăniceri la data de 5 aprilie 1917, pe când
regimentul se găsea în refacere. La 1 iulie 1917, a
înaintat fost înaintat la gradul de sublocotenent
de rezervă, participând la luptele de la Oituz de la
31 iulie 1917 în calitate de comandant al Plutonului 1
din Compania 5 Grăniceri. A murit la 7 august 1917.
Subofiţeri
Plutonierul-major Marin Ilinca, mort în luptele de
pe Muntele Mormântul, la 12 octombrie 1916.
Plutonierul-major Gheorghe Moisescu, mort în
Spitalul „Regele Carol I” din Drânceni (Fălciu), după ce
luase parte în luptele de la Râul Vadului, la 8 iunie 1917.
Plutonierul-major N. Marcianu, mort în luptele de
pe Dealul Vrancei (Oituz) la 15 septembrie 1916.
Plutonierul Fl. Ceaușescu, mort în luptele de la
defileul Oltului, la 16 septembrie 1916;
Plutonierul Alexandru Roșca, mort în luptele de pe
Muntele Omul de Piatră (Argeș), la 16 octombrie 1916.
Sergenţi
Gheorghe Vasilache, Gheorghe Neacșu, Marin
Feișcăreanu, Constantin Rujean, Marin M. Enescu,
Tudor Rușianu, Constantin Dogaru, Gheorghe Ionașcu,
Constantin Cosma, Ioan Gava, Nicolae Istrate, Ștefan
Stancu, Gheorghe Barbu, Marcu Ionescu.
Caporali
Petre Niţu, Ilie Dobre, Petre Sișu, Dumitru Blejoiu,
Mihai Manolache, Petrache Goarză, Marin Netejoru,
Gheorghe Fercuș, Gheorghe Cojocaru, Constantin
Costache, Constantin Pometescu, Gheorghe Bogea,
Constantin Voicescu, Ioan Craiu.
1 (75) 2017 document
 studii/documente

Soldaţi: numele tuturor

Dumitru Rucean, Dumitru Badea, Ioan Șt. Nicolae, eroilor Regimentului
Vasile Rusu, Mihai Dinu, Radu Marin, Vasile Chelaru, 1 Grăniceri căzuţi la
Oprea Cruceru, Ioan Ţaţu, Gh. V. Dănălache, Grigore datorie în Războiul
Nicolcea, Constantin Aldescu, Stan Albu, Dumitru Irimia, de Reîntregire
Dumitru Chiriac, Gheorghe Cazacu, Grigore, Grigoraș Naţională, însă acest
Marin Marinescu, Gheorghe Cojocaru, Dobre Gheorghe, fapt nu mă poate
Constantin Dumitru, Alexe Grama, Tudor Dumitru, opri să spun cu piosul
Florea Diaconescu, Ion Murgeanu, Constantin Ciocănete. respect cuvenit: AM
Desigur, spaţiul generos al Revistei „Document” nu ONOAREA SĂ VĂ
ne permite din motive lesne de înţeles, să menţionăm SALUT!
Sublocotenentul Gheorghe Bolboceanu

♦♦♦
Anexa nr. 1

GRUPUL OLT

Comandantul Grupului: colonel Sava Dumitru, provizoriu până la sosirea generalului Castriș Matei, având
șef de stat-major pe maiorul Rădulescu Dumitru
Regimentul 1 Grăniceri
Comandantul regimentului: lt. col. Cantacuzino Gheorghe
Ofiţer aghiotant: lt. Ganovici Dumitru
Medic: maior Albulescu Constantin
Ofiţer cu aprovizionarea: lt. Gheorghiu P. Gheorghe
Ajutor: sg. instructor Seceleanu Gheorghe
Ofiţer contabil: lt. Dumitrescu B.B.V.
Ofiţer cu îmbrăcămintea: adm. slt. Sburlea Grigoriu
Comandantul trenului de luptă: lt. Ștefănescu Mihai
Portdrapel: plutonier Cătulescu Dumitru
Șef telefonist: sg. instructor Ungureanu Petre
Șef cornist: plutonier Marcianu Nicolae
Maestru armurier: Vultureanu Constantin
Batalionul 1
Comandantul batalionului: căpitan Ștefănescu Șerbu
Ofiţer aghiotant: slt. Stoica P. Constantin
Medic: lt. Ștefănescu Gheorghe
Compania 1 Compania 2
Căpitan Isbășescu Octavian Căpitan Popovici Ioan
Lt. Ștefănescu G. Nicolae Lt. Florescu Grigore
Slt. Georgescu Eugeniu Slt. Cioară Ioan
Plutonier Muscalu Gheorghe Slt. Alexe Tudor
Compania 3 Compania 4
Căpitan Dumitrescu Constantin Lt. Enescu Gheorghe
Slt. Teodorescu Nicolae Slt. Niculescu Aurel
Slt. Solomonescu Dumitru Plutonier Sebe Neaţă
Plutonier Dârmănescu Constantin
Batalionul 2
Comandantul Batalionului 2: maior Mihail Nicolae
Ofiţer aghiotant: slt. Tomescu Gheorghe
Medic: slt. Nestor Năstase

document 2017 1 (75) 43

studii/documente

Compania 5 Compania 6
Căpitan Burdulescu Căpitan Amzulescu Dumitru
Lt. Andreescu Mihail Slt. Alex. Nicolae
Slt. Săvoiu Constantin Slt. Târnăcop Anghel
Slt. Trandafirescu Vasile Slt. Niţă Iancu
Plutonier Penciu Gheorghe
Plutonier Mandalac Teodor
Compania 7 Compania 8
Căpitan Constantinescu Traian Căpitan Gheorghiu Cristea
Slt. Iucăl Ioan Slt. Stan R. Stan
Slt. Crivăţ Vasile Slt. Ganţă Ioan
Slt. Stănculescu Cristian Slt. Bărbulescu Gheorghe
Plutonier Zară Sg. instructor Bordei Ilie
Batalionul 3
Comandantul Batalionului 3: maior Dimitriu Nicolae
Ofiţer aghiotant: slt. Popovici Gheorghe
Medic: lt. Speling Bernard
Compania 9 Compania 10
Căpitan Popescu Nicolae Căpitan Bâgu Gheorghe
Slt. Teodorescu Haralambie Slt. Leonte Scarlat
Plutonier Dulgheru Ioan Plutonier Butcă Ilie
Compania 11 Compania 12
Căpitan Stoenescu Calistra Căpitan Urbeanu Traian
Slt. Tănăsescu Constantin Slt. Basarabescu Mihail
Slt. Lebell Marcel Slt. Minculescu Victor
Slt. Dumitrașcu Stan Plutonier Brânză Ioan
Compania de Mitraliere
Comandant: lt. Panaiţiu Constantin
Șeful Secţiei 1: lt. Apostoliu Cezar
Șeful Secţiei 2: slt. Ionescu Anghelache
Șeful Secţiei 3: plutonier Arghiroiu Constantin
Șeful trenului: plutonier Ilinca Marin
Măsurător de distanţă: sg. Luţescu Simion
Bateria de 57 mm
Comandantul Bateriei: căpitan Greculescu Nicolae
Comandantul Secţiei 1: lt. Petrescu Grigore
Comandantul Secţiei 2: plutonier Lăzărescu Nicolae
Comandantul Secţiei 3: plutonier Cârceanu Ioan
Heroes of Regiment 1 Frontier Guards and a symbolic Photography
Silviu-Daniel Niculae, Ph.D. candidate
Abstract: A symbolic photography from the First World War presents the soldiers of Regiment 1 Frontier Guards. It was
an elite unit of the Romanian Army that proved its heroism till the supreme sacrifice for the fulfillment of the national ideal.
Keywords: Regiment 1 Frontier Guards, Lieutenant-colonel Gheorghe Cantacuzino, border, hero, Transilvania

NOTE
1
Universitatea Naţională de Apărare. 12
Locotenent-colonel Ştefănescu Mihai, Sub Drapelul Regimentului
2
Vezi *** Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, Grăniceri, Lipolitografia Grozea, 1927, Bucureşti, p. 11.
13
Bucureşti, 1988, p. 399. Revista „Grănicerul”..., p. 21.
14
3
Vezi revista „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române” nr. 3(57)/ *** România în Primul Război Mondial..., pp. 177-178.
2012, p. 39.
15
Locotenent-colonel Ştefănescu Mihai, Op. cit., p. 13.
16
4
Revista „Grănicerul” din 3 martie 1934, p. 21. *** România în Primul Război Mondial..., p. 183
17
5
Ibidem, p. 18. Revista „Grănicerul”..., p. 21.
18
6 *** România în Primul Război Mondial..., p. 222.
Ibidem, p. 20.
7
19
Locotenent-colonel Ştefănescu Mihai, Op. cit., p. 17.
Ibidem. 20
*** România în Primul Război Mondial..., p. 226.
8
Ibidem, p. 21. 21
Ibidem, p. 230.
9
Ibidem, p. 7. 22
Ibidem, pp. 231-232.
10
***România în Primul Război Mondial 1916-1919, volumul I, Monitorul 23
Ibidem, p. 315.
Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1934, 24
Ibidem, p. 317.
25
p. 148. Revista „Grănicerul”..., p. 22.
11 26
Ibidem, p. 150. Ibidem, p. 22.

44 1 (75) 2017 document


CONSIDERAŢII PRIVIND POZIŢIA MARII BRITANII
FAŢĂ DE ÎNCHEIEREA PĂCII SEPARATE
DE CĂTRE ROMÂNIA ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
Î
n toamna anului 1917 frontul rusesc se prăbușise.
Aceasta reprezenta rezultatul unui proces care
începuse cu multe luni înainte. Bandele de soldaţi
bolșevizaţi au început să se reverse de pe front. Armata
rusă începuse, practic, să se destrame. În acest sens, Leon
Trotsky însuși spunea: „Toată toamna zilnic, delegaţi de
pe front veniră să declare sovietului din Petrograd că
dacă pacea nu este încheiată soldaţii vor porni împotriva
spatelui frontului, pentru a obţine pacea prin propriile
mijloace. Acesta devenise cuvântul de ordine al trupelor
din linia întâi. Soldaţii părăseau tranșeele în masă”2.
Ofiţerii nu mai erau ascultaţi, căile de comunicaţie, și așa
destul de precare, au devenit impracticabile. În spatele
liniei frontului a început să se răspândească foametea;
autoritatea publică s-a deteriorat cu rapiditate; situaţia
generală îndreptându-se spre un haos total.
În România, armata regală continua să reziste.
Misiunea ei fusese, însă, una dificilă chiar de la începutul
colaborării cu armata rusă. Aliaţii nu numai că nu-și
îndepliniseră propriile lor obligaţii acceptate ce-i drept
sub presiune occidentală prin Convenţia Militară din
17 august 19163, dar din cauza faptului că susţinerea
din partea lor a efortului militar al guvernului român,
în decursul campaniei din 1916-1917, a fost foarte
anevoioasă, ei au îngreunat mult noilor aliaţi misiunea de a
duce cu succes războiul împotriva unei armate, în general,
bine echipată și experimentată, comandată de unii dintre
cei mai buni generali ai Puterilor Centrale.
Situaţia militară a României în a doua jumătate a
anului 1917, în care aprovizionarea cu material de război
și cooperarea cu armata rusă au reprezentat factori esenţiali
în adoptarea unei decizii politico-militare, era deosebit de
grea. Această cooperare militară lipsită de entuziasm s-a
deteriorat odată cu agravarea generală a situaţiei de pe
front, cauzată de înfrângerile suferite de armatele ruse, care
erau subminate de mai multă vreme de lipsa crescândă de
voinţă din partea soldaţilor de a lupta. În cele din urmă, ea
s-a transformat în ostilitate făţișă, iar aceasta, mai ales după
preluarea puterii de către bolșevici, la 7 noiembrie 19174.
În Anglia, situaţia României era privită cu multă
simpatie, dar cum bine se știe simţământul public și politica
guvernelor nu merg totdeauna mână în mână. Încercând
să scoată un avantaj dintr-un eșec, aliaţii occidentali s-au
folosit de ocazie pentru a se debarasa de obligaţiile lor
contractate prin Tratatul din 1916. Punctul de vedere
oficial al guvernului britanic era că în eventualitatea
unei păci românești separate, clauzele acceptate în
1916 vor deveni caduce, deși unii oameni politici și
document 2017 1 (75)
studii/documente
Profesor Drd. Mihaela DAVID1
conducători proeminenţi au
susţinut, atunci sau mai târziu,
că românii erau aceia care se
puteau plânge că aliaţii nu
și-au onorat angajamentele
după litera tratatului.
Existau, însă, nuanţe
și diferenţe de opinie între
atitudinea Franţei, aparent
mai dură, și cea a Marii
Britanii, mai îngăduitoare,
după cum s-ar crede, generate
de dedesubturile intereselor
naţionale diferite. Ar părea Ion I.C. Brătianu
paradoxal că Franţa, cel mai
bun prieten al românilor dintre Puterile Antantei, a adoptat
o atitudine mai rigidă cu privire la o posibilă pace separată
românească, dar trebuie să se ia în considerare că Franţa
punea în joc, sau, cel puţin credea că pune, mai mult decât
britanicii: dușmanul era pe pământul său, devastările cauzate
de război erau enorme, înfrângerea din 1870 mai bântuia
spiritele5. În sfârșit, mai era vorba și de caracterul impetuos
al lui Georges Clemenceau, care trăgea greu în cumpănă,
la judecarea evenimentelor. Toate aceste elemente par să
explice de ce francezii erau mai inflexibili și parcă mai deciși,
deși englezii nu erau mai puţin doritori să vadă sfârșitul
victorios al războiului, să reţină în România trupe cât mai
numeroase ale Puterilor Centrale atât de mult timp cât
războiul urma să continue acolo. După cum se va vedea, după
data de 7 mai 1918, ei aveau să folosească ieșirea României
din război drept justificare pentru anularea angajamentelor
asumate prin tratatele încheiate în august 1916. Practic,
problemele care se ridicau în primăvara anului 1918 erau
cu totul diferite de cele din vara anului 1916.
Ceea ce se știa sigur era faptul că în toamna anului
1917, Ion I.C. Brătianu nu mai putea temporiza, așa cum
făcuse între anii 1914-1916. Încheind pace, soluţia cea mai
drastică, el ar fi violat articolul 5 al Alianţei, renunţând
astfel la toate avantajele tratatului. Căuta, deci, un mijloc
de a extrage de la partenerii apuseni o revizuire a alianţei
care să îi permită încheierea unui armistiţiu sau a unei
păci temporare, fără abandonarea statutului de aliat egal6.
În același timp, trebuia să împiedice tentativa Austro-
Ungariei de a încheia o pace separată, deoarece monarhia
habsburgică ar fi putut ieși intactă din război.
Strâmtorate în 1916, Puterile Aliate au promis mai mult
decât puteau onora, iar la sfârșitul anului 1917 devenea din
ce în ce mai dificil să-și respecte angajamentele, deoarece
45
studii/documente
un alt aliat balcanic, Serbia, care nu cunoștea tratatul
încheiat de Puterile Antantei cu România, revendica o
parte a aceluiași teritoriu din Austro-Ungaria. Pe lângă
aceasta trebuie avute în vedere și dorinţele Franţei și ale
Marii Britanii de a juca un rol cât mai important în viaţa
statelor balcanice, după încheierea războiului.
Revenind la situaţia generală a armatei române, în acea
perioadă de răscruce, ea a fost decisiv înrăutăţită de atitudinea
trupelor ruse. Repulsia soldaţilor faţă de continuarea luptei era
atât de mare, încât regimente întregi, apoi divizii, au început
să părăsească tranșeele, uneori când erau sub atac, cel mai
adesea fără să prevină, creând astfel goluri ce trebuiau să fie
acoperite cu unităţi extenuate ale armatei române.
Astfel, prin extinderea liniei de front a armatei române,
în scopul de a înlocui dezertorii sau răzvrătiţii ruși, forţa
și capacitatea de luptă a armatei au fost solicitate până
la extrem, așa încât un posibil atac german s-ar fi putut
încheia cu un dezastru. Mai mult decât atât, soldaţii
ruși care părăseau frontul, nu numai că dezorganizau
liniile de apărare, dar perturbau viaţa normală în spatele
liniilor românești, organizând și demonstraţii pentru pace
mai întâi la Iași, apoi la Târgu Ocna și din nou la Iași7.
Aceștia încercau atât înlăturarea regelui Ferdinand, cât
și a guvernului, cauzând tulburări serioase și dezordine.
Totuși, chiar și în aceste condiţii, guvernul și armata
română erau ferm hotărâte să reziste, chiar dacă existau
zvonuri despre influenţa unei mici părţi a societăţii
românești, care considera că ar fi mai bine ca România să
încheie pace. Parcă ca să elimine aceste zvonuri, la 4 august
1917, cu prilejul unui Consiliu de Război prezidat de regele
Ferdinand, s-a luat hotărârea de a apăra fiecare parte a
teritoriului naţional aflată încă sub control românesc și să
transfere, dacă și când va fi nevoie, în Rusia Meridională
unde urmau să fie create depozite, recruţii și materialul de
război8. S-a mai hotărât ca regele, guvernul și armata să se
retragă în Rusia de Sud, dacă situaţia generală a frontului
urma să se înrăutăţească, și lupta urma să fie continuată,
armata retrăgându-se atât de mult în Rusia cât va fi nevoie.
Însă, spre mijlocul toamnei aceluiași an, 1917, această soluţie
părea ca exclusă din planurile guvernului român din cauza
înrăutăţirii situaţiei din Rusia, unde prevala anarhia.
După 7 noiembrie 1917, situaţia de pe frontul
românesc s-a deteriorat rapid și considerabil. Era clar că
bolșevicii, preluând puterea, vor repudia Alianţa din 1916
și vor ridica, astfel, chestiunea validităţii sale după ce o
respinsese un semnatar. Precum aveau să demonstreze
și evenimentele, bolșevicii, după cucerirea puterii, au
decretat abolirea tuturor angajamentelor ţariste faţă de
aliaţi. La 8 noiembrie, Congresul tuturor Sovietelor a
denunţat tratatele secrete și, la 22 noiembrie, Congresul
a făcut publică și o declaraţie în acest sens9. Trotski a
cerut armistiţiu pe toate fronturile și începerea imediată a
convorbirilor de pace bazate pe autodeterminare naţională
pentru toate popoarele. El a făcut apel la populaţiile
tuturor ţărilor beligerante, inclusiv România, de a-și forţa
guvernele să purceadă la negocieri de pace.
În aceste condiţii, miniștrii aliaţi, acreditaţi în România și
atașaţii militari au primit instrucţiuni din partea guvernelor
lor să se opună oricăror orientări sau iniţiative de pace.
46
Câteva zile mai târziu, în 21 și 22 noiembrie 1917, situaţia
din România a fost discutată în Consiliul de Război britanic.
Cu acest prilej, șeful Foreign Office-ului, A. Balfour, a propus
ca generalul Kaledin, care se declarase fidel aliaţilor și împotriva
bolșevicilor, să fie recunoscut ca un șef independent cu care
România și-ar putea uni forţele10. Dar, din cauza complexităţii
problemei și lipsei unor informaţii precise în legătură cu situaţia
reală din Rusia de Sud, britanicii au renunţat la această idee
pentru a nu provoca deschis aversiunea guvernului bolșevic și
a nu alimenta curentul de pace și pornirile antialiate. Totuși,
primul ministru britanic, David Lloyd George, a fost de acord
cu propunerea ca românii să fie sfătuiţi să coopereze cu orice
forţe pro-aliate aflate la îndemână.
La 22 noiembrie, A. Balfour i-a telegrafiat, la Iași,
lui Sir George Barclay, informându-l despre punctul de
vedere oficial britanic, conform căruia Anglia nu dorea să
se amestece în treburile interne rusești; singura preocupare
a guvernului britanic era în legătură cu siguranţa armatei
române și cu ducerea cu succes a războiului.
La aceeași dată, 22 noiembrie, regele Angliei se adresa
suveranului român, printr-o telegramă apreciind că „în
aceste clipe de grea încercare” și „faţă de rezistenţa eroică
și fermă” a armatei române, cabinetul de la Londra va
face „tot ce-i stă în putinţă împreună cu aliaţii” pentru a-i
asigura „asistenţă financiară și militară”11.
La o privire de ansamblu, punctul de vedere oficial
britanic coincidea, în principiu, cu acela al Franţei și
Italiei –, dar abordarea concretă era, însă, diferită. Poziţia
ministrului britanic la Iași era însă și mai clară. Părerea
sa în legătură cu situaţia României nu a fost întotdeauna
identică cu cea a Foreign Office-ului. Sir George Barclay
a fost unul dintre diplomaţii cei mai bine informaţi din
România, era deschis și integru, foarte atent și sincer
în rapoartele sale trimise la Londra, dar obligat să se
conformeze politicii guvernului său, chiar și atunci când
nu era de acord cu ea, și să o ducă la îndeplinire.
Punctul de vedere al guvernului român referitor la
relaţiile cu aliaţii în eventualitatea semnării unei păci
separate a fost comunicat de Ion I.C. Brătianu la Londra
la 21 decembrie 1917: „Cu greu se găsește în cursul istoriei
o situaţie mai tragică decât cea a României. Armata sa
este izolată și fără o linie de retragere asigurată, cum au
avut belgienii și sârbii. Ea are în faţă dușmani puternici,
în vreme ce milionul de ruși, veniţi ca aliaţi, departe de a
fi de ajutor, ameninţă Regele și guvernul român, care nu
consimt să încheie o pace cu orice preţ…”12.
Brătianu i-a asigurat pe diplomaţii aliaţi că armistiţiul
propus îi va permite să adopte o politică de „așteptare”, timp
în care rezervele militare ale României vor rămâne intacte
pentru viitoarea cooperare cu aliaţii. Un armistiţiu i-ar
permite familiei regale să rămână la Iași, în ciuda protestelor
conservatorilor filo-germani din București, care cereau
abdicarea lui Ferdinand. De asemenea, el a promis să-și
dea demisia dacă va fi forţat de aliaţi să evacueze Moldova.
Marele Stat Major român a semnat încetarea focului
la Focșani, la 9 decembrie 1917. Armistiţiul valabil timp
de trei luni și terminabil la un preaviz de 72 de ore, nu
avea să fie considerat o capitulare sau o pace separată de
niciuna dintre părţile semnatare.
1 (75) 2017 document
 studii/documente

Reacţia aliaţilor a căpătat perioadă de timp, aproximativ

accente critice încă din primele două sau trei luni, în timp ce
momente. Clemenceau l-a guvernul român pierdea ocazia
împuternicit pe Saint-Aulaire să de a obţine „termeni decenţi”
condamne armistiţiul. Brătianu, din partea Puterilor Centrale
pe partea cealaltă, l-a împuternicit și putea să ceară, după război, o
pe Victor Antonescu, trimisul compensaţie enormă de la aliaţii
său la Par is, să-l asigure occidentali16.
pe președintele Poincaré de Din punctul său de vedere,
loialitatea neabătută a României. această problemă era prea
Rezultatul demersului nu a fost dificilă pentru a fi tranșată la
deloc unul fericit, căci Poincaré faţa locului, retragerea fiind
era adversarul neîmpăcat al recomandată numai în situaţia
lui Clemenceau. Antonescu în care ar servi strategiei mai
l-a vizitat pe William Sharps, Paris, 1919. David Lloyd George, Vittorio Orlando, largi. Dacă Anglia făcea obiecţii
ambasadorul american la Paris, Georges Clemenceau şi Woodrow Wilson sau „consimţea în silă”, Sir
care a obţinut asigurarea că Washington-ul avea să-și George Barclay se temea de posibilitatea ca ea să-și piardă
continue ajutorul financiar pentru România. Pentru a-și influenţa în România. Confruntat cu complexa și dificila
repara greșeala și a justifica armistiţiul, Brătianu a recurs situaţie de pe frontul românesc și în lipsa unor instrucţiuni
la subterfugii, cum că armistiţiul de la Focșani nu implica clare din partea Foreign Office-ului, ministrul britanic nu
cu adevărat România, fiind doar un acord ruso-german, că a încetat să sfătuiască guvernul român să continue lupta și
își va organiza și conduce propriile negocieri, evitând, însă, să se retragă în Rusia de Sud dacă era necesar, declarând
orice referire la pace. că Marea Britanie nu va admite o pace separată legală,
Măiestria cu care Brătianu a prezentat situaţia a adus adică una semnată de un guvern constituit cum se cuvine și
rezultatele scontate. Aliaţii i-au acceptat versiunea, iar la ratificată de rege și Parlament. Poziţia sa, atât de ambiguă și
Conferinţa Interaliată de la Paris, din 22-23 decembrie13, contradictorie nu era totuși rezultatul preferinţei sale, dacă
să considere armistiţiul de la Focșani o încetare temporară a luăm în calcul opinia lui personală, însă, această atitudine
focului și nu un preambul al unei păci separate. Au promis a lui nu poate fi înţeleasă, dacă nu se ţine cont de posibilul
totodată să trimită alimente și ajutor militar României efect al obligaţiei sale de a urma o linie de conduită care
„faţă de care se simţeau legaţi prin datorii de onoare”. să servească înainte de toate interesele britanice.
Astfel, la finele anului 1917, lui Brătianu i se acordase o În afara dificultăţilor și neînţelegerilor cu care se
perioadă de graţie. confrunta pe plan extern, Brătianu trebuia să facă faţă și
Așa cum era de așteptat, după încheierea armistiţiului, poziţiei grupării conduse de Take Ionescu, situată de partea
presiunile aliaţilor s-au înteţit, deși situaţia ei internă și continuării războiului, grupare ce risca să provoace o criză
externă se înrăutăţise. La 2 ianuarie 1918, primul ministru guvernamentală17. Take Ionescu susţinea ca autorităţile
român a avut o întrevedere la Iași cu cei patru miniștri aliaţi centrale să se retragă în sudul Rusiei, iar armata română
cărora le-a comunicat punctul de vedere al guvernului său14. să lupte în continuare în faţa unui dușman, parcă din ce
Poziţia premierului român era destul de transparentă: în ce mai puternic. Pe aceeași linie, contrară păcii se situau
după ce luptase cu toate forţele împotriva Puterilor francezii, care au adoptat o atitudine atât de drastică, încât
Centrale, nu întotdeauna sprijinită cum trebuie de aliaţi, baronul Fasciotti, ministrul italian la Iași, se temea ca ea
România era îndreptăţită să obţină ce i se promisese în să nu producă un contra-efect.
1916, chiar și în eventualitatea semnării unei păci separate, În urma declaraţiei lui Brătianu despre punctul de
dacă continuarea luptei nu mai era posibilă fără a pune vedere al guvernului român, cabinetele britanic și francez
în pericol existenţa statului, a dinastiei și a armatei. Însă s-au consultat în vederea adoptării unei poziţii comune în
se presupune că Brătianu era convins de cât de greu va fi situaţia în care România ar începe tratative pentru o pace
să smulgă un asemenea acord din partea aliaţilor, dar în separată cu Puterile Centrale.
împrejurările militare și politice date reieșea, de la sine, că La 4 ianuarie 1918, ambasada Franţei la Londra
România nu mai era capabilă să lupte în continuare. notifica Foreign Office-ul că Franţa nu își va da în niciun
În urma întâlnirii, Sir George Barclay informa guvernul caz consimţământul pentru o pace separată legală din
britanic că: „era destul de clar că primul ministru ar fi salutat partea României, semnată de un guvern numit de regele
o aluzie din partea noastră, cum că noi privim situaţia ca Ferdinand. Lordul Hardinge of Penhurst18, subsecretar
fiind atât de deznădăjduită încât să-l autorizăm să deschidă permanent al Foreign Office-ului, a fost informat că
negocieri de pace și a combătut cu oarecare ardoare ministrul francez la Iași fusese împuternicit să înmâneze
încercările noastre de a prezenta situaţia ca fiind mai puţin primului ministru român o declaraţie scrisă în care se arăta
disperată decât credea”15. că guvernul francez va respinge orice pace separată legală.
Personal, ministrul britanic considera retragerea în Rusia În aceleași zile, în condiţiile în care situaţia pe frontul
ca fiind o greșeală, deoarece doar câteva divizii inamice românesc era extrem de gravă, Sir George Barclay și ceilalţi
puteau fi reţinute pe frontul românesc pentru o scurtă miniștri aliaţi la Iași, considerau că o ieșire ar putea fi găsită,

document 2017 1 (75) 47

studii/documente
pentru moment, prin formarea câtorva unităţi rusești de
nădejde, instruite de ofiţeri de încredere, provenind din
Rusia de Sud și trimiterea lor pe front.
La 5 ianuarie 1918, colonelul G.B. Thomson a informat
Cartierul General Imperial că, în decursul unei întâlniri a
atașaţilor militari aliaţi, generalul Henri Berthelot arătase
că se putea rezista până la sfârșitul lunii aprilie, chiar și fără
soldaţii ruși. „Singurele baze de discuţie – nota Berthelot –
trebuie să fie menţinerea frontului”. Chiar și în condiţiile
încheierii păcii între Rusia și Germania, el preconiza că
armata română „poate, fără greutate, să păstreze teritoriul
care i-a mai rămas încă, pentru că germanii nu vor fi în
stare să-l ia”19.
Referitor la acest optimism iluzoriu al lui Henri
Berthelot, Ion I.C. Brătianu avea dreptate să spună, în
discuţiile angajate cu Clemenceau, că generalul Berthelot
nu-i pare deloc calificat în această problemă. Nu era vorba
de lipsa de încredere a militarului francez20, iar Brătianu
era conștient de acest lucru, ci de încercarea de a menţine
cu orice preţ frontul românesc, pentru a slăbi ofensiva
germană de pe frontul de Vest.
Contrar acestor opinii franceze, Sir George Barclay are
meritul de a fi sesizat pericolul ce se întrevedea ameninţător
în spatele acestei atitudini, care nu s-ar fi putut sfârși decât
printr-un dezastru. El a încercat să schimbe convingerile celor
de la Foreign Office, care nu păreau să înţeleagă complexitatea
situaţiei de pe frontul românesc. La 16 ianuarie 1918, el scria
într-un raport trimis la Foreign Office: „Aceste 18 divizii
(românești – n.n.) ar putea ţine prezentul front împotriva
forţelor inamice la ora actuală. Dar când Rusia declară pace,
aceasta va angaja în jur de alte 90 de divizii inamice, care ar
putea fi aduse aici. Este, de aceea, evident că armata română
va fi la bunul plac al inamicului…”21.
Românii aveau într-adevăr de ce să se teamă, iar ei
au devenit și mai nesiguri de propria lor soartă, după
cuvântarea susţinută de David Lloyd George la Conferinţa
Sindicatelor unde a declarat că guvernul britanic nu avea
intenţia de a dezmembra Austro-Ungaria și chiar i-a
chezășuit integritatea. Tot ceea ce dorea guvernul său era
mai multă libertate pentru naţionalităţile ei, un fel de
autoguvernare. Cu aceeași ocazie, el a mai menţionat că, în
noile condiţii create de defecţiunea Rusiei, angajamentele
Marii Britanii faţă de aliaţii ei trebuiau revizuite.
Aceasta a atins punctul sensibil al relaţiilor României cu
cei patru aliaţi occidentali. După cuvântarea în același ton
a președintelui W. Wilson din decembrie 1917, publicată
în „New York Times”, aceea a lui Lloyd George a stârnit
consternare și nemulţumire. Nu se știe dacă Brătianu aflase
despre discuţiile secrete dintre britanici și austro-ungari
desfășurate la Geneva, între 15-20 noiembrie 1917, unde
englezii au vorbit nu numai împotriva destrămării Austro-
Ungariei, ci au pus problema unei posibile consolidări a
monarhiei, în împrejurările noi create de defecţiunea Rusiei.
Drept urmare, discursul lui Lloyd George a creat
românilor sentimentul că Anglia ţesea stratageme
împotriva intereselor României, în ciuda Tratatului din
1916, astfel încât, era inevitabil ca oamenii să se simtă
trădaţi și abandonaţi. De altfel, Brătianu se afla, practic,
48
într-o situaţie care nu cunoștea o linie de mijloc. I se ceruse
să lupte mai departe, să pună capăt curentului de pace din
opinia publică și din armată, guvernele aliate, pe de altă
parte, se îndoiau de buna credinţă a României și nimeni nu
părea să fi luat în seamă situaţia ei realmente dezastruoasă.
Documentele de arhivă arată că la Foreign Office, liniile
directoare ale politicii britanice erau trasate în culise doar
de câteva feţe mai impunătoare, care nu întotdeauna îi
ţineau la curent pe reprezentanţii lor din străinătate cu cele
discutate acolo. S-a întâmplat de multe ori ca Sir George
Barclay să cunoască doar o parte a adevăratelor intenţii
britanice. Și ca să argumentăm această afirmaţie, pe partea
interioară a mesajului său din 7 ianuarie se afla înscris un
altul, posibil scris de Lordul Hardinge of Penshurst, din
care se poate extrage adevăratul mod britanic de a gândi
în privinţa garanţiilor date României: „Este clar că atât
domnul Brătianu, cât și Sir George Barclay speră că dacă
România rezistă destul de mult timp pentru a dovedi că
numai forţa majoră a obligat-o să cedeze, atunci ea poate
susţine că a dus la îndeplinire spiritul Tratatului din 1916.
Propun ca noi să-i facem foarte clar lui Sir Barclay că dacă
România încheie pace, chiar și cu consimţământul nostru,
Tratatul din 1916 va deveni, ipso facto, nul…”22.
Pare neverosimil ca Sir George Barclay să fi avut
aceleași vederi ca și Ion I.C. Brătianu în problema
românească, oricât de convins era de dezastrul situaţiei
de pe front. Totuși, privit de la Londra, ministrul
britanic părea să fi adoptat intenţiile și felul de a gândi
ale lui Brătianu, în ciuda faptului că el îndeplinea cu
meticulozitate dispoziţiile venite de la Foreign Office. De
fapt, el încerca din răsputeri să găsească punţi de legătură
între interesele și politica Angliei și eforturile susţinute
ale guvernului român destinate să găsească o ieșire dintr-o
situaţie aproape disperată, fără a compromite aspiraţiile
legitime ale poporului român.
În tot acest timp, la Londra se reflecta deja la modalităţi
prin care guvernul britanic să se degajeze de obligaţiile
faţă de România. Se vorbea foarte des la Foreign Office
de politica lui Brătianu, care consta în a-i „manevra” pe
britanici, prin intermediul lui Sir George Barclay, care, se
pare, ar fi avut o oarecare simpatie faţă de situaţia în care
se găsea omul politic român23. Documentele de la Foreign
Office ne arată, însă, că în timp ce încercau să evite ca
Brătianu să-i „manevreze” pentru a-și da acceptul la o pace
separată, ei au folosit cu iscusinţă procedura diplomatică
prin învăluirea instrucţiunilor lor către Sir George, cu
scopul de a „manevra” România însăși.
Lucrurile nu aveau să se îmbunătăţească, ba mai
mult decât atât, la 6 ianuarie 1918, Nikolae Krilenko24,
comandantul suprem al armatei ruse, a dat ordin tuturor
Comitetelor Revoluţionare de Război din armata rusă de pe
frontul românesc să preia comanda fără a informa cartierele
generale respective, să evacueze complet teritoriul românesc,
rechiziţionând proviziile în drumul lor și în cazul unor
conflicte să-și deschidă calea cu forţa armelor.
Într-o scrisoare adresată ministrului român la Londra,
N. Mișu, Brătianu informa guvernele aliate că „armata
română, care a dezarmat vreo zece mii de soldaţi bolșevici,
1 (75) 2017 document

a încercat astfel să însănătoșească frontul prin toate
mijloacele, dar în cele din urmă, maximaliștii sunt aceia
care i-au contaminat pe ucraineni, în așa fel încât toată
armata rusă părăsește frontul în marea ei majoritate și
pleacă în bande izolate sau în unităţi organizate, care ne
sunt ostile în mod deschis”25.
Hărţuit de „prieteni”, dar și de dușmani, Ion I.C Brătianu
a cerut încă o dată „consilium et auxilium”. Primul ministru
știa prea bine ce urma să decurgă din adoptarea de către
România a unei atitudini ferme în faţa acestui val de soldaţi
prădalnici care străbăteau ceea ce mai rămăsese din teritoriul
ţării sub control naţional, amestecându-se sub masca așa
numitului „internaţionalism revoluţionar” în afacerile
interne ale unui popor liber, fost aliat, care-și avea propriul
guvern, singurul îndreptăţit să se îngrijească de soarta
naţiunii ameninţată atât de inamic, cât și de fostul aliat.
Sfatul cerut de premierul român aliaţilor nu a fost
dat, iar ajutorul așteptat lipsea cu desăvârșire. În ultimă
instanţă, guvernul român a fost nevoit să acţioneze și și-a
atras dușmănia bolșevicilor, aflaţi acum la cârma Rusiei.
Pasul decisiv al comandamentului român a fost făcut la 25
ianuarie 1918, când trupele regale au ocupat Chișinăul și
alte localităţi din Basarabia, acţiune ce a dus la accentuarea
animozităţilor dintre părţi. Drept urmare, la 26 ianuarie26,
Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât să rupă toate
relaţiile diplomatice cu România. Diplomaţii români au
fost trimiși acasă, iar rezerva românească de aur, care fusese
transportată la Moscova în decembrie 1916, ianuarie și
februarie 1917, fusese confiscată. Aceasta făcea situaţia
României disperată.
În acele circumstanţe nefericite, dintre cele trei căi deschise
în faţa ei, și anume să reziste până la capăt, fie să poarte
tratative cu scopul de a câștiga timp până la o acţiune energică
a aliaţilor, fie să încheie pace separată, România, constrânsă
de situaţia complet neajutorată, a ales tratativele cu Puterile
Centrale. Și la Foreign Office se aprecia că în acel moment
existau trei soluţii imaginabile ale problemei românești:
1) o pace separată fără consimţământul lor; 2) o pace legală,
care, având consimţământul aliaţilor nu va constitui o violare
de către România a Tratatului din 1916, perpetuând în același
timp angajamentele cosemnatarilor ei în litera tratatului;
3) niciun fel de pace, continuarea războiului și o probabilă
evacuare a Regelui, guvernului și armatei, nimeni nu știa unde.
Momentul unei decizii finale se apropia cu repeziciune.
Armistiţiul semnat de România cu Puterile Centrale
urma să expire la 14 februarie 1918. În timp ce era
ocupat cu bolșevicii, Brătianu s-a văzut confruntat, la
20 ianuarie 191827, cu propunerea lui Mackensen de a
începe convorbirile de pace. Alternativa era ocuparea
Moldovei de către germani. Dacă România s-ar conforma,
își făceau mulţi socoteala, Germania ar evacua Muntenia,
ar desprinde numai o porţiune din Dobrogea de Sud și
câteva trecători din Carpaţi, permiţând României să reţină
Basarabia28 și să ia măsuri cu asistenţă germană împotriva
ameninţărilor bolșevice. Așa cum era de așteptat, Brătianu
a cerut permisiunea aliaţilor de a negocia cu Germania,
în temeiul acestor considerente, dar cei patru ambasadori
i-au cerut să-i atace pe germani pentru a schimba situaţia
document 2017 1 (75)
studii/documente
în favoarea lor. Miniștrii
sperau că primul ministru
nu va semna un tratat decât
dacă Germania va invada
Moldova.
Realitatea era aceea că,
la 5 februarie 1918, austro-
germanii, foarte preocupaţi
să obţină o pace generală
pe Frontul de Est, au trimis
guvernului român un
ultimatum cerându-i insistent
să înceapă tratative pentru o
pace separată. Chiar și în acel Generalul Alexandru Averescu
moment de adevărată răscruce
pentru România, cabinetul britanic, după o consultare cu
francezii și italienii au concluzionat că armata română ar mai
putea încă continua o serioasă rezistenţă militară. De aceea,
negocierile de pace trebuiau contracarate. Aliaţii aduceau
argumentul că germanilor le lipsea forţa să întreprindă o
ofensivă împotriva Moldovei. Primul ministru considera, însă,
că germanilor nu le stătea în obicei doar să lanseze ameninţări
fără acoperire. Într-adevăr, avusese dreptate, întrucât generalul
Ludenforff ordonase în aceeași zi transferul de trupe de
pe Frontul Vestic pe cel Estic și trimisese instrucţiuni lui
Mackensen să pretindă României un tratat.
În aceste condiţii, tot ceea ce guvernul român mai
putea face era să încerce să păstreze ce mai rămânea din
teritoriul și din forţa militară. Cum Consiliul de Miniștri
nu a ajuns la nicio concluzie, Brătianu a fost nevoit să-și
dea demisia, întrucât știa că va aduce o pace legală separată
fără consimţământul aliaţilor. În consecinţă, a fost format un
guvern condus de generalul Alexandru Averescu. În calitate
de militar, acesta se afla în serviciu comandat29, astfel că nu
i se putea imputa nimic din punct de vedere militar.
Noul premier i-a spus lui Sir Barclay că era hotărât să
câștige atâta timp cât putea, dar dacă era confruntat cu riscul
unei înfrângeri zdrobitoare, care, între altele, va face condiţiile
puse de germani nesuportabile, va fi obligat în cele din urmă
să facă pace. Regele, a mai spus el, mai degrabă abdică decât să
semneze o pace care putea periclita interesele poporului său.
Încă o dată, aliaţii parcă nu doreau să accepte ceea
ce era foarte vizibil. Însă, la 16 februarie, lordul Bertie,
ambasadorul britanic la Paris, informa Foreign Office-ul
că primul ministru român, generalul Averescu, le spusese
celor patru miniștri aliaţi la Iași că România „nu vede nicio
altă ieșire în afara păcii”30.
Câteva zile mai târziu, A. Fitz-Maurice scria în „Le
Figaro” despre tragedia României: „Fatalitatea a copleșit
România. Singură, în mijlocul dușmanilor și al trădătorilor,
cu Mackensen care o pândește, a cărui armată este gata să
se închege și să se arunce asupra ei, cu Bulgaria nesăţioasă
deja stăpână pe Dobrogea, pe care de gând să o păstreze,
cu Ucraina vecină, care nu mai are nici cea mai modestă
amintire despre ceea ce a fost ea și se dă tot mai mult
în mâna dușmanului de ieri, cu Rusia bolșevică care i-a
declarat război și care nu mai știe ce va fi ea însăși mâine,
ce putea face România în faţa ultimatumului german?
49
studii/documente

Supunerea se impune cu atât mai imperioasă, inevitabilă, Londra, din 19 martie, a adoptat o declaraţie plină de
cu cât ea se vede condamnată să piară pe loc, fără a avea speranţă pentru poporul român. Se afirma că România
măcar, ca Serbia și Belgia, posibilitatea unui refugiu pentru căzuse victimă torentului de dominaţie exercitat de
guvern și armata sa, după rezistenţa supremă”31. Germania și că „toate păcile de acest fel noi nu putem să
După cum se știe, la 9 februarie 1918, Puterile Centrale le recunoaștem, căci noi ne propunem să lichidăm politica
încheiau tratatul de pace separată cu Rada ucraineană, iar de spoliere dusă de Imperiile Centrale pentru a face loc
trupele austro-germane treceau la ocuparea teritoriului unui regim de pace durabilă prin organizarea dreptului”33.
acesteia. În urma ruperii tratativelor de la Brest-Litovsk De altfel, în mod concret, miniștrii celor patru state aliate
de către Trotski, în ziua următoare încheierii tratatului acreditaţi la Iași, Saint-Aulaire, Barclay, Fasciotti, Vopicka,
cu Rada ucraineană, trupele germano-austriece pătrund răspunzând, la 14 mai 1918, la comunicarea României cu
adânc pe teritoriul sovietic. În consecinţă, la 18 februarie/ privire la pacea separată, au ţinut să afirme în mod oficial,
3 martie 1918, guvernul sovietic a încheiat pacea cu în numele guvernelor lor, că declară „nule și neavenite toate
Puterile Centrale, consimţind la o serie de cedări clauzele acestei păci, care sunt contrare principiilor a căror
teritoriale vremelnice, necesare consolidării tinerei puteri violare a constrâns Antanta de a lua armele”. O vorbă bună
sovietice. Această stare de lucruri le-a permis centralilor să nu costă. Era simplu, după ce pacea fusese semnată, să arăţi
controleze spatele frontului românesc. În această situaţie și simpatie unui fost aliat, acum învins.
în condiţiile în care o rezistenţă militară s-ar fi încheiat cu Cu toate acestea, după semnarea Păcii de la București,
o catastrofă, guvernul român a intrat în tratative de pace s-a observat o răceală în raporturile Angliei cu România,
cu reprezentanţii Puterilor Centrale, la 18 februarie 1918. ca și o anume reticenţă în îndeplinirea de către partea
În urma tratativelor cu Puterile Centrale, guvernul britanică a obligaţiilor financiare asumate mai înainte.
prezidat de Al. Averescu, după ample proteste, a declarat Din acel moment, aliaţii, inclusiv Marea Britanie, s-au
condiţiile impuse de austro-germani drept excesiv de considerat liberi de orice obligaţie contractată prin Tratatul
grele și a demisionat la rândul său. În urma Consiliului din august 1916. Se șterseseră cu buretele, parcă, sacrificiile
de Coroană, convocat la Iași32, s-a hotărât ca singură făcute de România, sutele de mii de morţi, ţara aproape
posibilitate, acceptarea condiţiilor. complet devastată, condiţiile imposibile create de colapsul
Noul prim-ministru, Al. Marghiloman, și-a asumat Rusiei, lipsa ajutorului concret Aliat, pe care Puterile
răspunderea semnării preliminariilor de pace de la Buftea, Antantei l-au promis adesea fără să îl și poată da. Interesul
la 5/18 martie și a Tratatului de Pace de la București, la de Mare Putere a fost mai important, ca întotdeauna.
24 aprilie/7 mai 1918. Atitudinea Marii Britanii faţă de semnarea păcii
Situaţia dificilă în care a fost pusă România a fost separate de către România a părut a fi mai flexibilă decât
recunoscută la Foreign Office unde Sir Barclay afirma cea a Franţei, Statelor Unite și Italiei, însă aceasta s-a
că era de datoria și strădania Marii Britanii să obţină la datorat politicii sale alunecoase, ambigue și, de multe ori,
Conferinţa de Pace o revizuire a condiţiilor dure care ezitante. Temporar evazivă, totuși ea s-a dovedit, ca și
au fost impuse României. Și Conferinţa Aliaţilor de la partenerii săi de coaliţie, la fel de intransigentă.
Considerations about the Great Britain Position regarding the Romania’s separate peace closure
during the First World War – Prof. Mihaela David, Ph.D. candidate
Abstract: After the Russian front collapse and the dissolution of the Tsarist Army, Romania was in a very difficult situation.
The important European leaders started negotiations with Romania regarding its resistance or the closure of a separate peace.
Keywords: 1918, separate peace, Saint-Aulaire, Barclay, Fasciotti, Vopicka

NOTE
1 15
Brigada 8 LAROM. Apud George Cipăianu, Op. cit., pp.125-126.
2 16
George Cipăianu, La Răscruce (Toamna anului 1917-Primăvara lui 1918). Marea Ibidem, p. 135.
Britanie şi încheierea de către România a unei păci separate, Editura Cogito, 17
Ion Agrigoroaiei, Relaţiile României cu Marile Puteri (1918-1928). Repere
Oradea, 1993, p. 55. istoriografice, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi“, serie
3
Articolul al treilea al Convenţiei sună după cum urmează: „Rusia se angajează nouă, Secţiunea a III-a, Istorie, tom XXX, 1984, p. 471.
18
ca în momentul mobilizării Armatei Române să trimită în Dobrogea două divizii George Cipăianu, Op. cit., p.87.
de infanterie şi una de cavalerie pentru a coopera cu Armata Română împotriva 19
Ion Agrigoroaiei, Op. cit., pp. 471-472.
20
Bulgariei”. (vezi 1918 la români, vol. I, Bucureşti, 1983, pp. 768-769). Ibidem, p. 472.
4 21
George Cipăianu, Op. cit., p.56. Apud George Cipăianu, Op. cit., p. 170.
5 22
Dr. Tiberiu Velter, Relaţii româno-britanice (1914-1924), Presa Universitară Ibidem, pp. 148-149.
23
Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, p. 90. Ibidem, p.156.
6 24
Sherman David Spector, Romania at the Paris Peace Conference: A Study of the Dr. Tiberiu Velter, Op. cit., p.99.
25
Diplomacy of Ioan I.C. Brătianu, The center for Romanian studies, The Romanian Apud George Cipăianu, Op. cit., pp.128-129.
26
cultural foundation, Iaşi, 1995, p.39. Emilian Bold, Ioan Ciupercă, Europa în Derivă, Casa Editorială „Demiurg”, Iaşi,
7
Dr. Tiberiu Velter, Op. cit., p.91. 2001, p.121.
8 27
George Cipăianu, Op. cit., p.60. Sherman David Spector, Op. cit., p.44.
9 28
Sherman David Spector, Op. cit., p.39. Radu Meitani, Istoria politică a raporturilor dintre state de la 1856-1930, Editura
10
Dr. Tiberiu Velter, Op. cit., p. 92. Soc. „Eminescu“, Bucureşti, 1943, p. 198.
11 29
Telegrama din 9/22 noiembrie 1917, adresată de Foreign Office lui Sir George Ibidem.
30
Barclay, prin care se transmite mesajul regelui Angliei pentru regale României (vezi Apud George Cipăianu, Op. cit., p.259.
31
1918 La Români, vol. II, 1983, pp. 1015-1016. Ibidem, p. 98.
12 32
Apud George Cipăianu, Op. cit., p.116. Ion Agrigoroaiei, Op. cit., p. 474.
13
Sherman David Spector, Op. cit., p.42. 33
Valeriu Florin Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris
14
George Cipăianu, Op. cit., p.85. (1919-1923), Institutul European, Iaşi, 1993, p. 40.

50 1 (75) 2017 document


STADIUL EXECUTĂRII CLAUZELOR MILITARE
DIN CONVENŢIA DE ARMISTIŢIU LA SFÂRŞITUL ANULUI 1944
M
inisterul Apărării Naţionale, în colaborare
cu alte instituţii, a fost implicat în
executarea obligaţiilor care reveneau
statului român după semnarea Convenţiei de Armistiţiu
la 12 septembrie 1944. Printr-un Memoriu elaborat de
Marele Stat Major, la 22 decembrie 1944, se arăta stadiul
îndeplinirii clauzelor militare și servituţile suplimentare
impuse de către Comisia Aliată (Sovietică) de Control
contrare prevederilor Convenţiei de Armistiţiu,
document al cărui text îl prezentăm în continuare.
♦♦♦
Memoriu
asupra stadiului executării clauzelor militare
din Convenţia de Armistiţiu la finele anului ’44
și asupra problemelor militare pe care le ridică
dezvoltarea servituţilor suplimentare
impuse de către Comisia de Control Aliată
Introducere
Clauzele militare din Convenţia de Armistiţiu sunt
prevăzute la art. 1, 2, 3 și 7 din acea convenţie și au
ca obiect realizarea următoarelor contribuţii militare
efective ale armatei române în războiul ce-l duce alături
de Puterile Aliate contra Germaniei și Ungariei.
1. A pune la dispoziţie nu mai puţin de 12 divizii
de infanterie cu mijloace suplimentare, în acest război
pe care-l duce „cu scopul de a restaura independenţa și
suveranitatea României” (art. 1).
2. A dezarma și interna forţele armate ale Germaniei
și Ungariei aflate pe teritoriul României (art. 2).
3. A asigura forţelor sovietice și ale celorlalţi Aliaţi
înlesniri pentru libera lor mișcare pe teritoriul României,
în orice direcţie, dacă este cerută de situaţia militară (art. 3).
4. A se remite ca trofee în mâinile Înaltului
Comandament Aliat (Sovietic), orice material de război
al Germaniei sau al sateliţilor ei aflat pe teritoriul român,
inclusiv vasele flotei germane și ale sateliţilor ei aflate
în apele române (art. 7).
În prezentul memoriu vom face într-o primă parte o
analiză prin care vom arăta cum Înaltul Comandament
Român a îndeplinit și continuă a îndeplini cu prisosinţă
aceste clauze militare. Este însă deosebit de important
a se preciza că alimentarea și susţinerea efortului nostru
document 2017 1 (75)
studii/documente
Dr. Teodora GIURGIU1
militar, adică asigurarea operaţiilor forţelor noastre de
cooperare, exclusiv pe baza propriilor noastre resurse în
armament, materiale de tot felul și oameni instruiţi este
o chestiune legată în mod organic de păstrarea și libera
dispunere din partea armatei române a propriilor resurse,
materiale și organizare existente. Servituţile suplimentare
de ordin militar care au fost impuse în mod arbitrar
de către Comisia Sovietică de Control prin depășirea
prevederilor Convenţiei de Armistiţiu, servituţi cu privire
la demobilizări, desfiinţări de unităţi, reduceri de efective,
ca și cesiuni de armament și diverse materiale, reducerea
posibilităţilor de fabricaţie, reparaţie și transport, pot
conduce într-un timp foarte scurt la reducerea și chiar
la anihilarea posibilităţilor noastre de a susţine în viitor
efortul militar acceptat și recunoașterea prin art. 1.
Pentru aceste motive în partea a II-a a acestui
memoriu, vom expune diversele servituţi suplimentare
de ordin militar care ne-au fost impuse prin depășirea
Convenţiei de Armistiţiu, precum și consecinţele pe
care ele le antrenează în cadrul posibilităţilor noastre.
Între obligaţia de a duce războiul cu o capacitate de forţe
al cărui minim este precizat și obligaţii suplimentare
care ating resursele destinate să alimenteze operaţiile
acestor forţe, există o incompatibilitate evidentă. O
astfel de incompatibilitate nu ar putea rezulta nici din
litera, nici din sensul Convenţiei noastre de Armistiţiu.
Spre deosebire de Convenţiile de Armistiţiu ale altor
state care nu și-au asumat obligaţia de a duce războiul
contra Germaniei, cum este cazul Finlandei, Convenţia
noastră de Armistiţiu, nu prevede nicio servitute asupra
statutului militar al ţării, pentru că este firesc și logic
ca să se lase armatei care duce războiul posibilitatea
nestânjenită de a utiliza toate resursele proprii în oameni
instruiţi, materiale și mijloace de transport.
Partea I. Executarea clauzelor militare
prevăzute în Convenţia de Armistiţiu
I. Executarea art. 1 (ducerea războiului alături de
Puterile Aliate, punând la dispoziţie nu mai puţin de
12 divizii de infanterie)
1. România a început acţiunea ei militară contra
Germaniei și Ungariei încă din ziua de 24 august, ora 4,
fapt recunoscut prin însăși textul art. 1 din Convenţia
de Armistiţiu.
51
studii/documente
2. Între 24 august și 20 septembrie, dată când
armatele sovietice au fost complet concentrate în
Transilvania și Banat, trupele noastre au îndeplinit
cu succes următoarele două misiuni de o importanţă
capitală pentru desfășurarea ulterioară a operaţiilor:
lichidarea tuturor rezistenţelor și dezarmarea tuturor
forţelor germane aflate pe teritoriul român la 24 august
1944; acoperirea concentrării forţelor sovietice în
Transilvania centrală, în poarta Mureșului și în Banat.
3. După ce armata română a îndeplinit cu succes
operaţia de acoperire a concentrării forţelor sovietice
(Ordin de Zi al generalului de divizie Managarov), a
trecut la atac cooperând cu forţele sovietice la eliberarea
Transilvaniei și pătrunderea pe teritoriul maghiar.
Aportul adus de armata română prin acoperirea
concentrării forţelor sovietice și a grosului român pe
frontiera de vest și nord-vest a Transilvaniei, apare în
mod evident pe schiţa-anexă nr. 12 pe care s-au înscris
fronturile atinse, în fiecare lună de operaţii, de la
20 august la 20 decembrie 1944. În prima lună, în care
forţele sovietice s-au deplasat la adăpostul acoperirii
române, s-a realizat o înaintare de aproape 1.000 m.
4. Forţele române au cooperat apoi la ofensiva în
direcţia Budapesta și în prezent cooperează la atacul
capitalei maghiare (Corpul VII Armată). Ele au cucerit
regiunea munţilor Bükk (Corpul IV Armată) și în
cooperare cu forţele sovietice au dat și câștigat bătălia
dintre Bodrog și Hernad (Armata a IV-a). Astăzi forţele
noastre luptă pe teritoriul maghiar și cehoslovac la o
depărtare de peste 150 km de frontiera ţării și deţin o
porţiune de 120 km din Frontul II Ucrainean. Numai
în bătălia dintre Bodrog și Hernad, forţele române
au cucerit: 130 localităţi, dintre care orașele: Tokaj;
Szerencz; Abanjszanto; Szarospatak și Csöncz.
5. Totalul pierderilor suferite de armata română în
aceste operaţii, de la 24 august până la 10 decembrie
1944, este de: 79.566 (din care 2.357 ofiţeri,
1.930 subofiţeri și 75.279 trupă).
6. Forţele române puse la dispoziţia Înaltului
Comandament Sovietic și care au acţionat și acţionează
și astăzi pentru execuţia operaţiilor mai sus indicate,
întrec minimul fixat de art. 1 al Convenţiei de
Armistiţiu. Astfel: în cursul lunii septembrie până la
16 octombrie – 19 divizii; de la 16 octombrie până la
1 noiembrie – 16 divizii; cu începere de la 1 noiembrie
1944 – 14 divizii; toată aviaţia română operează în
sprijinul forţelor sovieto-române; toate navele române
și toate mijloacele noastre de transport și transmisiuni
acţionează în profitul operaţiilor armatelor sovietice.
II. Executarea art. 2 (dezarmarea forţelor armate
germane și ungare aflate pe teritoriul român)
Prin luptele duse în interiorul ţării pentru dezarmarea
și internarea trupelor germane, armata română a obţinut
52
un deplin succes, reușind ca în timp de 8 zile să lichideze
toate rezistenţele germane de pe teritoriu, realizând:
56.080 prizonieri; 5.000 morţi aproximativ.
III. Executarea art. 3 (a înlesni libera mișcare a
forţelor sovietice pe teritoriul României)
1. Începând de la 1 septembrie și până la
21 noiembrie 1944, Înaltul Comandament Sovietic
a executat transporturile sale pe reţeaua căilor
ferate române utilizând: cu exclusivitate, reţeaua din
Dobrogea, Moldova și estul Munteniei; parţial restul
reţelei pe măsura progresiei frontului spre vest. Pentru
a se demonstra în ce măsură au prevalat transporturile
sovietice faţă de cele române chiar în cazul transporturilor
diviziilor române care se deplasau pe front, vom cita
cazul Diviziei 21 Infanterie române. Astfel, această
divizie care trebuia transportată din Muntenia în Ardeal
în 93 trenuri a început transporturile la 2 septembrie și
le-a terminat abia la 17 octombrie, adică după 45 zile.
2. Începând de la 21 noiembrie 1944, Înaltul
Comandament Sovietic a preluat cu exclusivitate
conducerea și organizarea tuturor transporturilor pe
întreaga noastră reţea atât pentru transporturile militare,
cât și pentru cele economice. Astăzi niciun vagon nu
se mai poate mișca pentru a satisface o nevoie militară
sau economică românească fără aprobarea prealabilă a
împuternicitului șef VOSO al armatei sovietice.
IV. Executarea art. 7 (remiterea materialului de
război al Germaniei și sateliţilor ei aflat pe teritoriul
român)
1. Toate vasele flotei germane și sateliţilor ei au fost
predate.
2. S-a terminat adunarea în centrele de colectare
a tuturor materialelor de război germane (a se vedea
situaţiile din anexa nr. 2). Mare parte din aceste
materiale au și fost primite de către delegaţii ruși. Numai
pentru autovehiculele germane aflate la trupele de pe
front, Marele Stat Major român a cerut o amânare
temporară a predării, arătând Comisiei de Control
Aliată imposibilitatea în care se găsește de a le înlocui
din lipsă de disponibilităţi.
V. Concluzii
Din analiza modului în care Înaltul Comandament
Român a îndeplinit clauzele militare prevăzute în
Convenţia de Armistiţiu rezultă următoarele concluzii:
1. Aceste clauze au fost și sunt cu prisosinţă
îndeplinite.
2. Ar fi just și logic ca recunoașterea acestui fapt să
se traducă, cel puţin în dezvoltarea aplicării practice
a Convenţiei de Armistiţiu prin: înlăturarea oricărei
aprehensiuni sau suspiciuni; măsuri care, dacă nu pot
pentru moment să ajute, dar cel puţin să nu stânjenească
sau să micșoreze posibilităţile materiale și morale ale
armatei române de a susţine și continua efortul său.
1 (75) 2017 document

Partea a II-a. Servituţi militare impuse
în mod arbitrar în afară de prevederile
Convenţiei de Armistiţiu
Începând cu Protocolul impus la 26 octombrie 1944
și apoi prin dispoziţii ulterioare sau măsuri luate direct
pe teren, Comisia Aliată (Sovietică) de Control a
impus armatei române o serie de servituţi materiale
care depășește prevederile Convenţiei de Armistiţiu și
care au ca obiect: 1) statutul militar al ţării; 2) resursele
în materiale și armament precum și posibilităţile de
fabricare și repararea lor; 3) posibilităţile de transport.
În cele ce urmează vom expune succesiv aceste trei
categorii de servituţi arătând totodată și consecinţele
lor asupra posibilităţilor noastre de a susţine efortul
militar prevăzut de art. 1 al Convenţiei de Armistiţiu.
I. Servituţi asupra statutului militar
1. Desfiinţări și demobilizări de M.U. Prin Protocolul
din 26 octombrie 1944 Înaltul Comandament Sovietic
a impus:
a) desfiinţarea până la 1 decembrie 1944 a
următoarelor comandamente și M.U. române:
1 comandament de armată; 2 comandamente de corp
de armată; 1 comandament de corp de cavalerie;
Comandamentul Trupelor Motomecanizate; 10 divizii
de infanterie și munte; 1 divizie motomecanizată;
3 divizii cavalerie; b) demobilizarea și trecerea la efective
de pace, stabilite de către Comisia Sovietică până la
1 decembrie 1944 pentru: 2 comandamente de corp de
armată; 3 divizii de infanterie și munte.
Aceste obligaţii impuse Înaltului Comandament
Român sunt în contradicţie cu litera și sensul nu numai
al art. 1, dar cu întregul text al Convenţiei de Armistiţiu
deoarece: în art. 1 se stipulează că România va pune la
dispoziţie nu mai puţin de 12 divizii de infanterie cu
mijloace suplimentare. Este deci o precizare a minimului
de forţe cu care cooperăm și nici de cum o clauză
limitativă a totalului de forţe militare pe care România
poate să le aibă; în niciunul din celelalte articole din
Convenţia de Armistiţiu nu există vreo stipulaţie relativă
la obligaţia de a desfiinţa sau trece pe picior de pace
anumite forţe.
Spre deosebire de Convenţiile de Armistiţiu cu
Finlanda și Bulgaria, care conţin obligaţiile referitoare
la demobilizări, Convenţia de Armistiţiu cu România
nu impune astfel de obligaţii tocmai pentru motivul
că însuși în cuprinsul art. 1, precum și art. 11 și 19 se
recunoaște că România duce războiul contra Germaniei
și Ungariei alături de Puterile Aliate.
În consecinţă, obligaţiile referitoare la demobilizări
de unităţi sunt în contradicţie cu sensul art. 1 și
următoarele, iar obligaţiile referitoare la desfiinţări de
document 2017 1 (75)
studii/documente
M.U. sunt nu numai în contradicţie cu sensul articolelor
citate, dar sunt obligatoriu mai grele chiar decât acelea
impuse statelor care nu duc războiul contra Germaniei
și Ungariei. În art. 1 se prevede ca scop al războiului la
care cooperăm «a restaura independenţa și suveranitatea
României». Ori între obligaţiile de desfiinţări și de
demobilizări de unităţi și însăși acest scop există
o contradicţie de sens. Trecând peste prevederile
Convenţiei de Armistiţiu, Marele Stat Major – în urma
dispoziţiilor Guvernului Român căruia i s-a impus
de către Comisia de Control sub formă ultimativă
desfiinţarea acestor M.U. și reducerea unităţilor din
interior la efective scheletice – a executat întocmai
prevederile Protocolului militar din 26 octombrie 1944.
2. Reducerea efectivelor părţilor sedentare. Comisia
Aliată de Control a impus, prin adresa nr. V343 din
11 decembrie 1944, ca efectivele părţilor sedentare ale
tuturor regimentelor să fie reduse la un maximum de
250 oameni (inclusiv ofiţeri și subofiţeri). În afară de
faptul că o astfel de servitute nu este prevăzută și nu
decurge din niciuna din stipulaţiile Convenţiei de
Armistiţiu și nici chiar din Protocolul militar, este
important de precizat că reducerea prea mare a efectivelor
părţilor sedentare a regimentelor face imposibilă
asigurarea instrucţiei și completării prevederilor de pe
front în condiţii satisfăcătoare. În aceste condiţii dacă
măsurile impuse prin Protocolul din 26 octombrie 1944
nu loveau direct și imediat organica și puterea morală a
trupelor de pe front, în schimb măsura impusă ulterior
de a reduce efectivele părţilor sedentare vine să atingă
direct și imediat posibilităţile de a alimenta în condiţii
satisfăcătoare ca număr și instrucţie trupele de pe
front. Din considerarea pierderilor suferite de armata
română de la 23 august și până la 10 decembrie 1944
care se cifrează la: ofiţeri 2.357; subofiţeri 1.930; trupă
75.279; total 79.566 rezultă că pierderile în medie
pentru o divizie, în aceste 4 luni au fost de: 168 ofiţeri;
138 subofiţeri; 5.377 trupă; total 5.683. Cum infanteriei
îi revine un procent de circa 80% din aceste pierderi, iar
20% pentru celelalte arme, rezultă că media pierderilor
unui regiment de infanterie pe o lună este de circa
350 oameni. Fiecare parte sedentară de regiment de
infanterie trebuie să aibă gata în cazarmă, adică instruiţi,
acești oameni și în plus efectivele necesare pentru a putea
asigura gărzile pentru paza instituţiilor, întreprinderilor
industriale și propriilor localuri și magazii, precum și
personalul necesar gospodăriei interioare. Pentru aceste
considerente Marele Stat Major a prevăzut în tabele
ca efectiv total al unei părţi sedentare de regiment de
infanterie 907 oameni. Marele Stat Major a studiat
totuși efectivul minim până la care s-ar putea comprima
o parte sedentară de regiment de infanterie, ajungând la
53
studii/documente
concluzia că acest efectiv minim nu poate depăși limita
de 550 oameni. Sub acest minim strict necesar nu se mai
pot alimenta unităţile de pe front cu oameni instruiţi
și asigura în interior paza cazărmilor și industriilor ce
lucrează pentru război.
3. Desfiinţarea părţilor sedentare ale Comanda-
mentelor de Divizii. Tot prin adresa nr. V344 din
11 decembrie 1944, Comisia Aliată de Control a
cerut desfiinţarea părţilor sedentare ale diviziilor de
infanterie. Aceste organe asigurând conducerea părţilor
sedentare ale tuturor regimentelor dintr-o divizie sunt
indispensabile atât pentru legătura cu părţile active
ale diviziilor respective și cu Marele Stat Major, cât și
pentru controlul executării ordinelor și instrucţiunilor
primite și al mersului instrucţiei. Minimul la care
s-ar putea comprima efectivul unei părţi sedentare a
comandamentului de divizie ar fi de: 4 ofiţeri și 25
trupă. Plecarea pe front a comandanţilor de brigadă de
artilerie, care în prezent se găsesc la P.S. divizie, se va
executa de îndată ce se va termina organizarea și dotarea
divizioanelor anticar și se vor obţine transporturile
necesare.
4. Servituţi asupra numărului, organizării, efectivelor
și funcţionării școlilor militare. Prin adresa nr. V363 din
14 decembrie 1944 Comisia de Control Sovietică în
România a impus ca, începând de la data de 15 ianuarie
1945, să se reducă numărul școlilor de ofiţeri și subofiţeri
activi și de rezervă de la 31 la 7, iar numărul elevilor de
la 17.669 la 4.563, deci mai puţin: 24 școli și 13.106 elevi.
Marele Stat Major, ţinând seama de reducerea aplicată
întregii armate, a luat deja următoarele măsuri, care au
fost comunicate Comisiei de Control Sovietică anterior
cu adresa nr. 70325 din 5 noiembrie 1944: a) la data
de 1 noiembrie 1944 s-au făcut următoarele reduceri,
în urma cererii Comisiei de Control Aliată: numărul
școlilor de ofiţeri și subofiţeri a fost redus de la 48 la
31; numărul elevilor a fost redus de la 23.852 la 17.669
adică cu 26%, lăsând la vatră toţi tinerii din ctg. 1946
și 1947 încorporaţi în vara anului 1944; b) în afară de
această reducere și în ideea de a ajunge și cu reducerea în
școli la un procent similar cu cel aplicat întregii armate,
s-a prevăzut ca începând de la 1 mai 1945 (noul an
școlar): numărul școlilor să fie micșorat de la 31 la 19;
numărul elevilor să fie redus de la 17.669 la 11.788, ceea
ce reprezintă încă o reducere de 33%.
În concluzie, reducerea aplicată la 1 noiembrie
1944 și propunerile pentru reducerile de la 1 mai 1945,
reprezintă un procent de 59% (23.852 elevi înainte de
1 noiembrie 1944, faţă de 11.788 la 1 mai 1945), deci un
procent de reducere mai mare decât cel aplicat armatei.
Aceste cifre au rezultat din nevoia de a fi în măsură să
putem acoperi lipsurile marilor unităţi de pe front, ţinând
54
seama de procentul pierderilor și de faptul că armata are
astăzi majoritatea ofiţerilor, subalterni în vârstă. Pentru
justificarea numărului de elevi necesar a exista în școli,
se arată mai jos nevoile rezultate din pierderile suferite
pe front în perioada de la 23 august la 10 decembrie
1944. Aceste pierderi sunt: 2.357 ofiţeri (din care
1.617 pierderi definitive, restul fiind recuperabili) și
1.930 subofiţeri (din care 1.352 pierderi definitive,
restul fiind recuperabili). Dacă pierderile pe front vor
avea același ritm, într-un an s-ar ridica la aproximativ:
5.400 ofiţeri și 4.500 subofiţeri. Din totalul acestor
pierderi, 80% revine infanteriei, adică 4.320 ofiţeri și
3.600 subofiţeri. Comisia de Control Sovietică impune
în mod arbitrar să avem în școlile de infanterie: 890 elevi
ofiţeri activi și de rezervă și 1.550 elevi subofiţeri activi și de
rezervă (în doi ani de studii). Deci anual vor absolvi școala:
445 ofiţeri și 775 subofiţeri. Cu acest număr de ofiţeri
și subofiţeri nu se poate acoperi decât 11% din pierderi
de ofiţeri și 22% din pierderi la subofiţeri, în unităţile
de infanterie. Numărul anual de ofiţeri repartizaţi la
regimentele de infanterie de pe front ar reveni câte
13 ofiţeri pe an de regiment. Ori pentru acoperirea
pierderilor la regimentele de infanterie de pe front, este
necesar – faţă de pierderile totale ale infanteriei – câte
130 ofiţeri pe an la fiecare regiment. Alte inconveniente
care ar mai rezulta prin reducerea numărului de elevi în
școli, cerută prin adresa nr. V363 din 14 decembrie 1944
sunt: prin efectivele stabilite de Comisia de Control
Sovietică nu s-ar putea menţine în școli nici efectivul
elevilor anului I în întregime, iar elevii anului II ar trebui
trimiși la unităţi. Faţă de elevii activi, statul român are
obligaţia legală și morală de a-i promova ofiţeri. În
cazul că am fi nevoiţi ca o parte din elevii activi să fie
trimiși acasă, acum la mijlocul anului școlar, aceasta
ar avea ca o consecinţă pierderea unui an din carieră,
deoarece examenele la facultăţi sunt terminate, fapt
care ar influenţa dezastruos asupra moralului acestor
tineri și familiilor lor. De asemenea, ar influenţa asupra
situaţiei materiale, ei fiind zvârliţi din școală unde au
intrat pe bază de examene și angajamente. Elevii anului
II nu au o pregătire completă din cauza întreruperii
cursurilor cu ocazia evenimentelor din toamna acestui
an și a programului desfășurat pe doi ani și deci trebuie
menţinuţi în școli până la 1 mai 1945.
În ceea ce privește școlile de ofiţeri și subofiţeri de
rezervă tinerii cu studii liceale fac serviciul militar cu
contingentul respectiv în școlile de ofiţeri și subofiţeri
de rezervă, conform legii recrutării, iar numărul
acestora este cel care rezultă din contingentul anual.
Prin reducerea cerută de Comisia de Control Sovietică
ar rezulta ca majoritatea acestor tineri să rămână
neinstruiţi; legea le dă dreptul la toţi să fie pregătiţi
1 (75) 2017 document

pentru a deveni ofiţeri și subofiţeri de rezervă. Numărul
tinerilor care nu pot fi instruiţi în școli ar urma să fie
trimiși la regimente pentru satisfacerea serviciului
militar, deoarece contingentul respectiv se găsește deja
încorporat și încadrează unităţile operative. Prin această
măsură s-ar crea o situaţie inechitabilă pentru această
categorie de tineri, deoarece unii s-ar găsi în școli, iar
majoritatea la unităţile unde nu pot obţine gradul la
care le dă dreptul studiile și legea.
Comisia de Control Sovietică cere ca școlile să
fie contopite, cele de ofiţeri cu subofiţeri activi și de
rezervă, ba chiar mai multe arme în aceeași școală – de
exemplu administraţia la un loc cu medicii și veterinarii.
Această contopire va întâmpina greutăţi fără soluţionare
în funcţionarea școlilor din următoarele motive: fiind
mai multe categorii de elevi, ofiţeri și subofiţeri activi
și de rezervă și din diferite arme, instrucţia acestora va
fi făcută după programe diferite, ceea ce în mod practic
este imposibil de realizat sub această conducere; școlile
fiecărei arme trebuie să dispună de materiale, poligoane,
săli de instrucţie etc. caracteristice armei respective,
ceea ce nu se poate realiza la o școală pentru mai multe
arme; prin contopirea mai multor școli în una singură
rezultă efective mai mari la unele școli pentru care nu
dispunem de o cazarmă, astfel că școala să funcţioneze
întrunită într-o singură localitate, acest fapt va îngreuna,
de asemenea, conducerea școlii și instrucţia elevilor.
Realizarea celor cerute de Comisia de Control Sovietică
pentru reducerea numărului de școli și contopirea lor pe
arme într-o singură școală sau mai multe arme într-o
școală, este imposibil de realizat în timpul prevăzut cu
actualele mijloace de transport, deoarece școlile sunt
risipite pe întreg teritoriul ţării la mari distanţe.
În ceea ce privește Școala Superioară de Război se
găsesc deja: 89 ofiţeri din Armata de Uscat, 11 ofiţeri
din Aeronautică, 7 ofiţeri din Marină și 39 ofiţeri pentru
Intendenţă, care au terminat cursurile anului I. Acești
ofiţeri trebuie să termine și cursurile anului II, care
încep la 15 ianuarie 1945. Această serie de curs trebuie
să termine cursurile școlii, deoarece în afară de această
serie, școala nu va funcţiona până la sfârșitul războiului.
În concluzie, cu numărul de școli și efectivul
fixat de Comisia de Control Sovietică, se va pune
Comandamentul Român în situaţia de a nu putea
completa lipsurile și pierderile în ofiţeri și subofiţeri la
diviziile aflate pe front.
5. Desfiinţarea centrelor de instrucţie ale armatei.
Prin adresa Comisiei de Control Sovietică nr. V387
din 19 decembrie 1944 ni s-a cerut: desfiinţarea tuturor
centrelor de instrucţie ale armatei până la 1 ianuarie
1945; instrucţia să se facă la regimentele de marș. O
astfel de măsură ar priva armata română de sursa firească
document 2017 1 (75)
studii/documente
și indispensabilă care produce și întreţine instrucţia
cadrelor și specialiștilor ei. Nu se poate concepe o armată
pe front fără centre de instrucţie în interior. Trebuie
să trimitem pe front personal instruit și antrenat, căci
astfel am furniza numai carne de tun. Specialiștii cei
mai de preţ se formează în centrele de instrucţie unde
se dispune de toată aparatura și personalul didactic
necesar specialităţii respective, poligoane, material etc.
Instrucţia ofiţerilor și subofiţerilor activi și de rezervă
se completează prin diferitele cursuri speciale în aceste
centre. Învăţămintele câmpului de luptă se valorifică în
centre și de acolo se difuzează. În regimentele de marș
nu există timpul și posibilităţile materiale de a se face
aceasta. În centrele de instrucţie sanitară, veterinară
se completează pregătirea medicilor, veterinarilor
produși la facultăţile civile, pentru operaţiile necesare
medicilor militari. Aceasta evident nu se poate face la
regimentele de marș. În centrele de instrucţie ale apărării
contra gazelor se formează cadrele specializate pentru
apărarea contra gazelor. Se poate face această instrucţie
în regimentele de marș? Nimeni nu ar putea garanta în
mod sigur că până la urmă nu se va dezlănţui și războiul
chimic și ca urmare, nu se poate desfiinţa în mod
preconceput această instrucţie numai în armata română.
Ofiţerii, subofiţerii și trupa care au dreptul legal de a
se reabilita, fac parte din toate contingentele. Înainte
de a fi trimiși pe front, instrucţia lor trebuie revăzută
după programe speciale. Acest lucru nu se poate face la
părţile sedentare și nici în regimentele de marș. Unităţile
trebuie organizate, dotate, încadrate de un centru special.
În cele 4 regimente de marș nu se pot forma infanteriști
de toate specialităţile, artileriști, pionieri, transmisioniști
etc. și ca urmare desfiinţarea centrelor de instrucţie nu
ar putea fi acoperită cu soluţia de a trece sarcina acestor
centre asupra regimentelor de marș.
6. Reduceri de efective și servituţi asupra organizării
trupelor de grăniceri. Prin adresa nr. V242 a Comisiei
Sovietică de Control din 24 noiembrie 1944 ni s-a
impus atât reducerea efectivului trupelor de grăniceri,
cât și modificarea structurii organice și de încadrare a
acestor trupe destinate pentru paza și poliţia frontierelor.
Aceste servituţi nu numai că nu se încadrează în niciuna
din obligaţiile statuate prin Convenţia de Armistiţiu,
dar ele sunt într-o categorică contradicţie cu prevederile:
Art. 1 care precizează că: România duce războiul contra
Puterilor Aliate împotriva Germaniei și Ungariei, cu
scopul de a restaura independenţa și suveranitatea
României… ori impunerea unor măsuri referitoare
la reducerea efectivelor existente și la organizarea
grănicerilor care asigură paza și poliţia teritoriului
ţării reprezintă atingeri aduse direct atât suveranităţii,
cât și independenţei; Art. 17 care precizează că:
55
studii/documente
organele administrative românești se obligă să aducă la
îndeplinire, în interesul restabilirii păcii și securităţii,
instrucţiunile și ordinele Înaltului Comandament
Aliat (sovietic), date de către el în scopul de a asigura
execuţia condiţiilor de armistiţiu. Între obligaţia pe de
o parte de a executa pe teren îndeplinirea condiţiilor
de armistiţiu și servitutea ce se impune acum, pe de
altă parte de a se reduce efectivele existente ale unui
element al puterii de execuţie românești: grănicerii,
este de asemenea o contradicţie. Servituţile ce s-au
impus trupelor de grăniceri nu ar putea deriva în niciun
fel nici chiar din Protocolul ce ne-a fost impus la
26 octombrie 1944. Efectivele fixate prin adresa sus
citată sunt sensibil sub existentul de azi. Astfel: existentul
la 15 noiembrie 1944 – 32.758; efectiv impus – 27.300;
diferenţa – 5.358. Dacă se are în vedere situaţia
actuală a teritoriului ţării când: multiplele necesităţi și
dificultăţi economice impuse de asigurarea efortului de
război al ţării; restabilirea și reorganizarea autorităţilor
administrative în teritoriul eliberat; M.U. din interior
în mare parte desfiinţate, iar cele rămase sunt la efective
sub cele normale de pace; cadrul poliţiei cerut și el de a
fi micșorat, reducerea efectivelor la trupele de grăniceri
este cu atât mai sensibilă și mai dăunătoare însuși
interesului ce avem de a putea executa în cele mai bune
condiţii clauzele armistiţiului și asigurarea efortului
nostru pentru războiul comun. De altfel, tocmai pentru
a satisface aceste nevoi, studiile întocmite de către
comandamentul respectiv au arătat că ar fi necesar, nu
să micșorăm efectivele grănicerilor ci să le majorăm la
43.086. În aceste condiţii, diferenţele dintre efectivele
impuse prin adresa sus citată și acelea necesare astăzi
sunt și mai sensibile. În fine este important de semnalat
că în adresa nr. V242 la Cap. III se prevede că: „Pe
frontiera sovieto-română (când va fi dată permisiunea
pentru restabilirea serviciului de pază al frontierei) să
se disloce a patra brigadă…”. Ori, art. 4 din Convenţia
de Armistiţiu precizează următoarele: „Se restabilește
frontiera de stat între URSS și România stabilită
prin Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”. În
consecinţă, restabilirea serviciului de pază al frontierei,
nu ar fi condiţionată sau amânată, de necesitatea unor
acorduri ulterioare care nici până azi nu au fost iniţiate.
7. Servituţi impuse marinei de război române. Toată
marina noastră de război lucrează sub Comandament,
pavilion și cu echipaje sovietice, deși o astfel de obligaţie
nu este prevăzută de Convenţia de Armistiţiu și este în
contradicţie cu sensul art. 1 care prevede că operaţiile
militare din partea forţelor române, inclusiv forţele
navale, împotriva Germaniei și Ungariei vor fi puse sub
comanda generală a Înaltului Comandament Sovietic.
56
8. Concluzii asupra servituţilor suplimentare impuse
statutului militar al armatei române: a) servituţile
impuse prin depășirea Convenţiei de Armistiţiu de către
Comisia Sovietică, nu numai că ating întreaga structură
organică a armatei, dar anihilează însăși posibilităţile
ei fundamentale de a susţine cu oameni instruiţi și cu
moralul neatins efortul militar acceptat și recunoscut
prin art. 1 al Convenţiei de Armistiţiu; b) aceste
servituţi, care reprezintă o contradicţie cu sensul și litera
Convenţiei de Armistiţiu, se traduc în ordinea materială
prin următoarele consecinţe: cu unităţi de interior reduse
la efective scheletice nu se poate asigura paza instalaţiilor
și depozitelor militare destinate a întreţine consumul
frontului; cu părţi sedentare și școli militare reduse sub
nevoile minime nu se pot produce oameni instruiţi
necesari înlocuirii pierderilor de pe front; cu centre de
instrucţie desfiinţate nu se poate asigura instrucţie și
dezvoltarea instrucţiei cadrelor și specialiștilor în armată.
Însumarea acestor consecinţe poate duce la situaţia de a
se pune Înaltul Comandament Român, un scurt timp, în
imposibilitatea să asigure alimentarea efortului operativ
prevăzut de art. 1 al Convenţiei de Armistiţiu. Aceasta
constituie o problemă de o capitală importanţă și de o
mare urgenţă pe care Marele Stat Major ţine să o supună
spre apreciere și aviz domnului președinte al Consiliului
de Miniștri; c) această contradicţie materială care există
între obligaţia prevăzută în Convenţia de Armistiţiu
de a duce războiul cu minim de forţe precizat și pe de
altă parte servituţile suplimentare care conduc după
cum am arătat la anihilarea posibilităţilor de execuţie,
prezintă unele repercusiuni firești și în ordinea morală.
O unitate ale cărei pierderi sunt înlocuite cu oameni și
cadre insuficiente și ca număr, va avea un moral scăzut.
O armată care după 4 luni de cooperare și jertfe comune
pe front alături de altă armată străină, nu ar putea avea
un moral ridicat dacă ar ști că baza sa organică din ţară
este suprimată de către însăși tovarășa sa de luptă și dacă
ar ști că grănicerii săi nu au căpătat însă permisiunea
să se instaleze pe frontierele pentru care luptă, iar
administraţia românească nu s-a instalat pe teritoriul
a cărui recucerire reprezintă însăși scopul pentru care
a luptat și luptă mai departe; d) tot în ordinea morală
credem că este deosebit de important să semnalăm în
plus următoarele: moralul armatei fiind organic legat
de situaţia din ţară nu s-ar putea omite efectul pe care
l-ar produce asupra populaţiei desfiinţările de unităţi
ale armatei și consecinţa în timp a acestei desfiinţări
cu staţionările de lungă durată ale M.U. sovietice pe
teritoriu. Un număr de circa 50.000 oameni luaţi din
Moldova după data de 24 august 1944 și deţinuţi încă
și azi de armata sovietică fără a avea calitatea legală de
1 (75) 2017 document

prizonieri de război constituie de asemenea un fapt
dăunător moralului, pe care nu-l putem omite. Este
destul de dificil de a se putea explica clar situaţia dintr-o
familie românească în care în timp ce unul dintre fii săi
este deţinut în astfel de condiţii de armata sovietică,
celălalt luptă alături de trupele sovietice în Ungaria. În
fine este important de semnalat faptul că de mai bine de
2 luni operaţiile trupelor noastre nu mai sunt menţionate
în niciun fel în comunicatele Înaltului Comandament al
Armatei Sovietice; e) Marele Stat Major român crede
că ar fi just și logic ca luându-se în considerare jertfele
aduse și dificultăţile pe care le-a învins armata română
în aceste 4 luni de cooperare, să producă din partea
Înaltului Comandament Sovietic acea comprehensiune
și încredere care să înlăture toate contradicţiile materiale
și morale semnalate mai sus.
II. Servituţi asupra armamentului, materialelor,
posibilităţilor de fabricaţie și reparaţie
1. Autovehicule. Art. 12 din Convenţia de Armistiţiu
prevede obligaţia pentru guvernul român ca în
termenele indicate de către Comandamentul Aliat
(Sovietic) să restituie către URSS în bună stare toate
valorile și materialele luate de pe teritoriul ei, în
timpul războiului, aparţinând statului, organizaţiilor
publice și cooperative, întreprinderilor, instituţiilor sau
cetăţenilor particulari și anume a utilajului fabricilor și
uzinelor, locomotive, vagoane de căi ferate, tractoare,
autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu și
orice alte bunuri. După ordinele Comisiei de Control
Sovietică operaţia executată în interior a dus la
strângerea unui total de 853 autovehicule din care au
fost acceptate și predate definitiv 309 autovehicule. De
pe front urmează a se mai preda încă 206 autovehicule,
operaţie cerută a se amâna temporar din cauza lipsei de
disponibilităţi pentru înlocuire. Cu toate că aceste trupe
sovietice au ridicat direct de la unităţile armatei române
2.066 autovehicule după cum se arată în tabelul anexă
nr. 3. La aceasta se mai adaugă încă 453 autovehicule
predate cu forme, precum și un număr de mașini ridicate
în mod forţat de la particulari de pe teritoriu, pentru care
armata nu are azi nicio evidenţă. În concluzie, în aceste
condiţii: autovehiculele sovietice prevăzute a fi restituite
prin art. 12 din Convenţia de Armistiţiu au fost de
3 ori compensate; aceasta reprezintă o servitute materială
impusă în plus armatei române și care este cu atât mai
mult resimţită cu cât stocul de autovehicule și de piese
de schimb este foarte redus și uzat și cu cât operaţiile
se duc la distanţe mai mari și se prelungesc în timp.
2. Armament. Deși nici în litera și nici în sensul art. 12 din
Convenţia de Armistiţiu nu se poate înscrie în niciun fel
obligaţia noastră de a remite armamentul de provenienţă
rusă, fiindcă nu ar fi fost niciun motiv că dacă s-ar fi cerut
document 2017 1 (75)
studii/documente
aceasta, să se fi prevăzut termenul expres de „material
de război” sau „armament” așa cum s-a prevăzut la
art. 7, totuși Comisia Sovietică de Control a pretins
ca acest armament să fie predat în totalitate în bună
stare și împachetat până la 1 ianuarie 1945 în punctele
București, Craiova, Roșiori, Galaţi, Ploiești, Sibiu,
Timișoara și Constanţa. Acest armament de origine rusă
are următoarele provenienţe: armamentul rus capturat
în 1918 din care o parte provine din schimbul făcut
cu polonezii contra tunuri franceze (tabel anexa nr. 4);
armament rus cumpărat de la germani în actualul război
(tabelele anexă nr. 5 și 6); armament capturat de trupele
noastre în războiul din 1941-1944 (mai puţin numeros).
Executarea unei astfel de servituţi care depășește în
mod categoric prevederile Convenţiei de Armistiţiu
ar aduce consecinţe foarte grave asupra posibilităţilor
noastre de dotarea și alimentarea forţelor de cooperare
prevăzute în art. 1 din Convenţia de Armistiţiu, dacă se
ia în considerare cuantumul și repartiţia acestui material
arătat în tabelele anexă nr. 7 și 8. În adevăr, problemele
ce s-ar ridica în acest caz ar fi: înlocuirea armamentului
portativ rus de la trupele de pe front cu material român
s-ar traduce prin înlocuirea în totalitate la Divizia 6,
artileria și serviciile pentru restul M.U. și în totalitate
pentru formaţiunile de etape. Pentru tunurile anticar
nu există nicio soluţie: dotarea elementului de interior
(unităţile de marș, cele 3 divizii din interior, grănicerii,
școlile și centrele de instrucţie) cu alt armament; după
aceste înlocuiri, stocurile ce ar mai rămâne nu ar mai
putea satisface alimentarea frontului pentru înlocuirea
pierderilor și uzurii; dotarea celorlalte elemente de pe
teritoriu (pompieri, jandarmi, stabilimente) ar impune
recurgerea la armamentul vechi de calibre variate (6,5-
8 mm) de calitate inferioară și pentru care se dispune
de o prea mică cantitate de muniţie (a se vedea anexa
nr. 9); situaţia ar fi și mai gravă pentru artilerie la care
nu ar mai fi posibil să se facă nici înlocuirile reclamate
de uzura foarte înaintată a materialului.
3. Material de apărare contra gazelor. După cum se
arată în tabelul anexă nr. 10 restituirea măștilor ruse de
captură ar antrena un deficit de 57.000 imposibil de
acoperit, deoarece în interior nu mai avem nimic cu
care să le putem completa.
4. Material de război român rămas și azi în Moldova.
Ca urmare a dezarmărilor făcute de către trupele
sovietice după data de 24 august 1944 în Moldova,
când starea de război încetase atât în fapt, cât și în drept
(art. 1 din Convenţia de Armistiţiu recunoaște această
încetare la 24 august, ora 4) o parte din materialul de
război român a rămas pe teren în acea regiune. Deși în
urma unei înţelegeri între Comandamentul Sovietic
și Marele Stat Major român s-a organizat strângerea
57
studii/documente
acestui material (din care o parte a fost ridicat și expediat
de către forţele sovietice în URSS), operaţie care a durat
2 luni, totuși din ordinul Frontului II Ucrainean s-a oprit
ridicarea și transportul acestui material. Consecinţa
acestei servituţi suplimentare este că se răpește armatei
noastre posibilităţile de înlocuire a materialului de
artilerie pe front.
5. Reducerea și chiar anihilarea posibilităţilor proprii
de fabricaţie și reparaţia materialului de război Cu o
industrie proprie insuficientă, cu un stoc foarte precar
de materii prime și având un material de război cu
uzură înaintată, susţinerea efortului nostru militar este
serios atinsă prin servituţile (cereri și preluări) impuse
de Comandamentul Sovietic industriilor noastre fără a
ţine seama de nevoile armatei române și fără a stabili
o proporţie echitabilă. Cităm ca exemplificare: a)
Ocuparea industriei textile și de pielărie cu comenzi
pentru armata sovietică, în așa măsură încât nu mai
poate lucra nimic pentru armata română. S-au predat
astfel sau se confecţionează pentru Comandamentul
Sovietic: 500.000 per. bocanci; 700.000 dm piele
box; 1.000.000 dm piele bizon; 120.000 kg talpă;
80.000 kg branţuri; 1.000.000 mosorele aţă;
50.000 rânduri echipament valent; 400.000 m postav.
Aceasta înseamnă: toată producţia de bocanci pentru
armata română pe 8 luni; cota civilă pe timp de
4 luni; 45% din firele necesare armatei române; 50% din
postavul armatei române; b) ocuparea marii industrii
metalurgice cu comenzi pentru Comandamentul
Sovietic. Astfel, Uzinele Reșiţa care au livrat până în luna
noiembrie 186 tunuri anticar 75/43, în luna decembrie
n-au mai livrat nimic și au luat măsura să treacă tot restul
comenzilor altor uzine – care nu sunt utilate pentru
această fabricaţie din cauza prea multor comenzi de la
Comandamentul Sovietic; c) ocuparea arsenalelor și
atelierelor armatei române cu reparaţii pentru armata
sovietică. Astfel, la Arsenalul Sibiu procentul de reparaţii
admis de delegaţii Comandamentului Sovietic este de la
8 la 1 în favoarea armatei sovietice și nici aceasta integral
respectat. Faţă de starea în care se află armamentul
român, procentul e cu totul neînsemnat; d) ocuparea
capacităţii de reparare a autovehiculelor cu reparaţii
ale armatei sovietice. Astfel: cele mai mari (4) ateliere
particulare lucrează exclusiv pentru armata sovietică; în
celelalte s-a admis un procent teoretic de 10% pentru
noi; din toate batalioanele de reparaţii, unul singur
lucrează pentru noi, restul pentru armata sovietică atât la
mașinile proprii aduse de pe front, cât și la cele ce trebuie
înapoiate conform art. 12 din Convenţia de Armistiţiu.
6. Insuficienta distribuţie și circulaţie a carburanţilor
provoacă încetinirea și chiar sistarea producţiei de
armament și muniţii românești. Astfel, producţia lunară
58
de muniţii de infanterie 7,92 și 9 mm este în continuă
scădere: august – 3.150.000; septembrie – 965.500 faţă
de un debit normal de 12.500.000; octombrie – 804.000.
Din lipsa de carburanţi Pirotehnia Sadul și Uzinele
Copșa Mică-Cugir (unde se fabrică pușca mitralieră și
pistolul-mitralieră) vor înceta lucrul.
7. Ridicarea de către Comandamentul Sovietic a
unor materiale strict indispensabile armatei române
și care azi nu mai pot fi procurate. Recent s-a predat
Comandamentului sovietic o importantă cantitate de
material sanitar care reprezintă 50% din stocul total al
armatei române. Unele medicamente au fost luate în
totalitate (cum de exemplu toată novocaina 22 kg), deci
nicio anestezie necesară operaţiilor chirurgicale nu se vor
mai putea face. Toată producţia de cauciucuri a fabricii
Banloc a fost blocată de Comandamentul Sovietic, iar
stocurile gata fabricate au fost luate forţat anterior. Ca
urmare, printre altele, este important să semnalăm că
armata română n-a putut face mobilizarea a câtorva
sute de motociclete noi pentru trupe, din cauza lipsei
de cauciucuri. De altfel, în cele din urmă chiar și aceste
motociclete au fost luate tot de către Comandamentul
Sovietic.
8. Transmisiuni. Cu toate intervenţiile făcute de
către Comandamentul Transmisiunilor, Direcţia
Generală PTT și SART, cu toate asigurările date,
armata sovietică continuă procedeul de a lua circuitele
strângând sârma și echipamentele de pe traseu. Aceasta
fără nici măcar a anunţa în prealabil autorităţile române
de resort. Aparate telegrafo-telefonice aparţinând
unităţilor operative române au fost uneori ridicate
de către elementele armatei sovietice fără a da cel
puţin dovada scrisă în schimb. O parte din reducerea
actuală a materialului de transmisiuni care se resimte
la trupele noastre de pe front se datorează faptului că
echipamentul de transmisiuni al armatei noastre din
Moldova a fost ridicat și deţinut de către ruși după data
de 24 august 1944. Unele unităţi sovietice au ridicat din
depozitele românești și uneori chiar din trenurile în care
se găseau îmbarcate, materialele de transmisiuni pentru
a fi trimise pe front, destinate pentru dotarea trupelor
române (cazul materialelor ridicate din Depozitul Sibiu
și Mogoșoaia și cazul grupurilor electrogene, expediate
cu trenul de la Deva și ridicate din tren de unităţile
sovietice).
9. Concluzii: a) servituţile suplimentare impuse de
către Comisia de Control Sovietică asupra materialului
de război al armatei române și asupra mijloacelor
ei de a-l repara și întreţine, constituie nu numai o
depășire a stipulaţiilor Convenţiei de Armistiţiu, dar
și o contradicţie. Această contradicţie este evidentă
prin faptul că acele servituţi privează armata română
1 (75) 2017 document

de posibilităţile ei proprii de a susţine efortul militar
prevăzut de art. 1 din Convenţia de Armistiţiu; b) dacă
în general chiar Marile Puteri nu pot pe baza exclusivă a
propriilor resurse să satisfacă toate cerinţele efortului de
război, cu atât mai mult, armata română care dispune de
un material cu o uzură înaintată, de o industrie proprie
insuficientă și de stocuri materiale precare, are neapărată
nevoie de a nu i se ridica propriul ei material și de a
nu i se micșora propriile ei posibilităţi de reparaţie și
întreţinere; c) într-un război de material cum este cel
actual, armata română care în această fază este redusă
exclusiv la propriile ei resurse și care are deja lipsuri
sensibile în materiale, nu ar putea fi deposedată de aceste
resurse fără ca prin aceste servituţi să nu se resimtă
aspectul unei dezarmări progresive; d) consecinţele
acestei servituţi injuste și contrare Convenţiei de
Armistiţiu se pot traduce într-un timp foarte scurt
prin imposibilitatea de a se mai alimenta în condiţii
satisfăcătoare acţiunea forţelor noastre în războiul
comun. Această micșorare a valorii focului și întregului
echipament al forţelor noastre angajate ar duce în mod
ineluctabil la nedorite consecinţe morale; e) pe temeiul
celor mai sus expuse, credem că renunţarea din partea
Comisiei Aliate de Control, la aceste servituţi materiale
suplimentare și contradictorii, constituie o nevoie pentru
noi pe cât de urgentă pe atât de echitabilă.
III. Servituţi asupra mijloacelor și posibilităţilor
de transport
1. Întocmirea programului de transport pe căile
ferate române exclusiv de către Comandamentul
Sovietic, fără o colaborare cu organele militare române
și RACFR are ca rezultat: nu se lasă libertate Direcţiei
Generale a Căilor Ferate Române care cunoscând
caracteristicile reţelei de căi ferate și a materialului
rulant și uman în condiţii locale, specifice ţării, este
în măsură să exploateze întreaga capacitate a reţelei
feroviare; nu se utilizează toată capacitatea reţelei care
în condiţiile normale ar putea executa 55.000 tren km
zi, ceea ce ar echivala cu încărcarea și transportul a
3.000 vagoane zilnic. În condiţiile actuale, cu toate că
locomotivele fac acest număr de tren km zi, nu s-au
încărcat și transportat în primele 2 decade ale lunii
decembrie 1944 decât media de 1.545 vagoane/zi.
2. Această reducere cu 50% a capacităţii reţelei
se datorează următoarelor cauze: a) scăderea vitezei
comerciale a trenurilor de la 250-300 la 70-100 km zi
ca o consecinţă a următorilor factori: împingerea a mai
multor trenuri decât permite capacitatea unei secţiuni
ceea ce produce descompunerea trenurilor și așteptări
prelungite (exemplu în anexa nr. 11); opriri îndelungate
pentru triere în zonele Timișoara – Arad; nerespectarea
tonajului și numărului de osii în compunerea trenurilor;
document 2017 1 (75)
studii/documente
b) imixtiunea organelor sovietice în funcţionarea
normală a reţelei prin luarea transmisiunilor, dispoziţii
locale contrare programului, presiuni asupra personalului
CFR (ameninţări, loviri, împușcări) și opriri de trenuri
pe linie curentă; c) încărcarea vagoanelor goale ce
se înapoiază de pe front cu materiale de captură, pe
care Comandamentul Sovietic le transportă la Adjud,
Mărășești, Galaţi și Constanţa pentru transbordare.
Aceasta face ca aducerea acelor vagoane pentru noi
încărcări cu trupe sau materiale destinate frontului,
încărcări ce se fac în altă parte, să mărească rulajul
vagoanelor cu cel puţin 48 ore.
3. Din ţară se pot obţine pentru RACFR 80.000
tone cărbuni lunar, din care 20.000 tone se trimit în
Ungaria. Restul este mult sub nevoi și ca urmare: rezerva
de cărbuni a scăzut astăzi de la 15 zile cât exista înainte,
la 2 zile; s-au redus foarte mult numărul trenurilor de
călători, coletărie rapidă și marfă. Marele Stat Major
și RACFR au adus de mai multe ori la cunoștinţa
organelor sovietice de transport din România (VOSO)
această chestiune.
4. Consecinţe asupra transporturilor militare
române. După cum s-a arătat la pct. 1, RACFR ar
putea transporta, în condiţii normale, 3.000 vagoane/
zi, totuși actualmente nu se realizează decât circa 1.545
vagoane/zi. Înaltul Comandament Sovietic a cerut
pentru transporturile sale 1.600 vagoane/zi, afectând din
acestea teoretic 250 vagoane/zi, pentru transporturile
militare române. În mod practic, între 21 noiembrie și
20 decembrie vagoanele puse la dispoziţia armatei
române și care au fost programate prin VOSO au atins
media zilnică de 100. Ca urmare a acestei reduceri s-a
ajuns ca transporturile militare române restante, deși au
fost programate, să se cifreze la 15.051 vagoane din care:
2.968 vagoane destinate nevoilor trupelor de pe front;
12.083 vagoane necesare satisfacerii nevoilor militare
din interior (a se vedea anexa nr. 12). Consecinţele
acestor restanţe, în reducerea posibilităţilor de a
alimenta efortul militar românesc se pot exemplifica prin
următoarele cazuri: a) slaba putere anticar a unităţilor:
materialul greu anticar nu a putut fi dus la timp la
unităţi, căci deși s-a cerut programarea la 25 octombrie,
transporturile au fost programate abia la 21 noiembrie
1944; cea de-a doua baterie organizată la PS nu poate
fi dusă la M.U. de pe front, deoarece până acum nu s-a
putut transporta material de la fabrici la organele de
mobilizare; materialul anticar greu rămas în Moldova
nu a fost adus decât la 13 decembrie la Târgoviște, așa
încât nu poate fi întrebuinţabil și trimis la trupe în cursul
lunii februarie; b) completările efectivelor și a pierderilor
nu se pot face la timp, din care cauză unele unităţi riscă
să nu mai poată fi refăcute pe front. Completări pentru
59
studii/documente
Diviziile 2, 3 și 11 Infanterie, 2 Munte și 9 Cavalerie
așteaptă programarea, ca și bateriile de marș ale tuturor
diviziilor; c) M.U. care se transportă cu căile ferate ajung
pe front pe bucăţi și nu pot fi întrebuinţate în scopul
în care se duc. Din Divizia 10 Infanterie programată
între 27 noiembrie și 6 decembrie au plecat până la
18 decembrie numai 7 trenuri din 27.
5. Consecinţele asupra transporturilor necesare
economiei ţării și RACFR. Deși aceste transporturi
ar putea beneficia teoretic de 1.400 vagoane/zi totuși,
practic, în decada 10-19 decembrie 1944 s-au realizat
încărcarea și transportul a 800 vagoane pe zi (au fost
suspendate încărcările militare pentru front) din care:
220 vagoane/zi au transportat cărbuni; 160 vagoane/zi
au transportat coletărie; 200 vagoane/zi au transportat
regie CFR; 220 vagoane/zi au transportat economice.
În aceste condiţii nu se mai poate satisface necesarul
industriilor de război, Regiei CFR și alimentării
populaţiei. Dificultăţile mai sus expuse, scăderea
continuă a stocului de cărbuni și anotimpul vor micșora
și mai mult posibilităţile ce ni se lasă în transporturile
feroviare și aceasta ar putea duce la înfometarea
anumitor regiuni, sistarea industriilor de război și
la imposibilitatea reaprovizionării la timp a forţelor
române de pe front.
6. Concluzii. a) exploatarea cu exclusivitate a reţelei
feroviare române de către Comandamentul Sovietic,
fără o colaborare cu organele militare române și ale
Regiei CFR duce la pierderea unei mari părţi din
posibilităţile reţelei. Neutilizarea acestei părţi are
ca urmare imposibilitatea pentru noi de a acoperi
alimentarea efortului nostru de război și al vieţii
economice acestei ţări. O astfel de aplicare a art. 3
din Convenţia de Armistiţiu constituie o servitute
contrară prevederilor acelei convenţii. Într-adevăr
art. 3 din Convenţia de Armistiţiu prevede pentru noi
obligaţia de a asigura „înlesniri” pentru libera mișcare
pe teritoriul nostru a forţelor sovietice și ale celorlalţi
aliaţi. Anexa acestui articol prevede punerea la dispoziţia
Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) pentru deplina
folosinţă, printre altele și a mijloacelor de comunicaţii.
Dar „deplina folosinţă” este ca formă și ca fond în
contradicţie cu reducerea capacităţii reţelei feroviare la
care s-a ajuns prin excluderea organelor militare române
și ale Regiei CFR de la organizarea acestei exploatări;
b) servitutea suplimentară creată astfel în practică de
către Comandamentul Sovietic este în contradicţie cu
art. 1 din Convenţia de Armistiţiu prin care se precizează
că România duce războiul alături de Puterile Aliate cu
un cuantum de forţe al cărui minim este precizat și cu
scopul de a restaura independenţa și suveranitatea sa.
Între aceste obligaţii care implică transporturi și pe de
60
altă parte măsuri care duc la imposibilitatea efectuării
acestor transporturi este o contradicţie categorică.
Oricare ar fi interpretarea care s-ar da expresiei „deplina
folosinţă” din anexa nr. 3, ea nu ar putea fi în niciun caz
opusă obligaţiei de la art. 1 fără ca această contradicţie
să subziste; c) soluţionarea cât mai grabnică a unei
colaborări comprehensive între Înaltul Comandament
Sovietic și organele respective române pentru a se putea
ajunge la: utilizarea raţională a întregii capacităţi a
reţelei noastre; a se organiza un plan de transport care să
satisfacă și necesităţile alimentării efortului militar și al
vieţii ţării noastre constituie una dintre problemele cele
mai importante care condiţionează însăși posibilităţile
noastre de a satisface efortul militar prevăzut la art. 1
din Convenţia de Armistiţiu.
Concluzii generale
1. Clauzele militare prevăzute în Convenţia de
Armistiţiu au fost și sunt cu prisosinţă executate de către
Înaltul Comandament Român. Străduinţele depuse,
greutăţile învinse de către armata română și jertfele
ei de până acum constituie o contribuţie remarcabilă
adusă în războiul comun și ar fi logic ca ele să conducă
la o comprehensiune, o încredere și chiar un ajutor din
partea Marilor noștri Aliaţi. Este cunoscut că niciuna
din Marile Puteri beligerante nu se poate satisface în
susţinerea efortului de război numai exclusiv pe baza
propriilor resurse. Aceasta este cu atât mai mult valabil
pentru armata română.
2. Cu toate acestea, servituţile militare suplimentare
impuse în mod arbitrar și în contradicţie cu litera și
sensul Convenţiei de Armistiţiu, de către Comisia
Sovietică de Control au, după cum am arătat, drept
consecinţe reducerea până la anihilare a posibilităţilor
materiale și morale de a alimenta efortul trupelor noastre
în personal instruit, material de război și transport.
Aceste servituţi coroborate cu marea uzură în material
și oameni pe care o reclamă războiul modern și cu
mijloacele foarte limitate de care dispunem, îmbracă
astfel aspectul unei desfiinţări și dezarmări progresive
a armatei române.
3. Între aceste situaţii pe care le creează acele
servituţi suplimentare și obligaţia militară fundamentală
prevăzută la art. 1 din Convenţia de Armistiţiu (a duce
războiul alături de Puterile Aliate cu o cantitate de
forţe precizată în scopul de a restaura independenţa și
suveranitatea) există o contradicţie flagrantă. Nu este
nici just și nici posibil ca pe de o parte să se ceară un efort
de război determinat, iar pe de altă parte, să se răpească
sau să se anihileze mijloacele de a-l furniza. Cum această
problemă este de o importanţă capitală care depășește
1 (75) 2017 document

cadrul strict militar și cum ea trebuie soluţionată din
timp, Marele Stat Major o supune pentru apreciere și
aviz domnului președinte al Consiliului de Miniștri.
4. Soluţionarea acestei probleme prezintă un deosebit
caracter de urgenţă, nu numai sub raportul importanţei
și gravităţii consecinţelor ei, dar și prin modalităţile în
care diversele servituţi suplimentare ne sunt aproape
zilnic impuse. Termenele fixate pentru execuţia lor de
către Comisia Sovietică de Control sunt atât de scurte,
încât majoritatea operaţiilor ce le antrenează nu ar putea
fi efectuate în timpul prescris. Adeseori aceste servituţi
se găsesc într-o contradicţie materială care pun Marele
Stat Major în imposibilitatea absolută de a le executa.
Astfel spre exemplu, pe de o parte se cer reorganizări de
unităţi și predări de materiale, iar pe de altă parte nu se
dau transporturile pe căile ferate necesare execuţiei. În
aceste condiţii se creează un sistem în care ori de câte
eforturi am face, este cu neputinţă de a nu fi pasibili
de acuzaţia că nu executăm „Convenţia de Armistiţiu”.
5. În fine, soluţionarea problemelor create de
servituţile suplimentare va înlătura și aspectul atât de
contradictoriu și injust pe care-l prezintă azi armata
♦♦♦
SITUAŢIA
materialelor de capturi germane (art. 7) colectate la Centrele de Strângere
ale Corpurilor Teritoriale,
în vederea predării către delegaţii Comisiei Aliate de Control4
I. Armament
P u ș t i – 1 4 . 2 4 4 ; p u ș t i - m i t r a l i e re – 6 2 1 ;
mitraliere – 402; pistoale-mitralieră – 441; pistoale
și revolvere diferite – 5.944; brandturi diferite – 77;
tunuri a.c. – 59; tunuri și obuziere diferite – 50; tunuri
A.A. diferite – 48.
II. Vehicule auto
Turisme – 214; autocamioane – 323; scule și piese
auto – 30 vag.
III. Echipament
Mantale – 7.633; vestoane – 18.363; pantaloni –
12.233; cămăși – 27.043; izmene – 17.503; bluze –
16.764; chiloţi dif. – 32; ciorapi – 7.867; pături – 13.253;
stofă metri – 8.986; echipament divers – 30 vag.
IV. Subzistenţe
Surogat cafea – 15.499 kg.; zmeură congelată – 80.800
kg.; marmeladă – 5.746 kg.; zahăr – 8.327 kg.; conserve
document 2017 1 (75)
studii/documente
noastră, care în timp ce luptă pe front este supusă, pe
propriul ei teritoriu la izvoarele care o alimentează
material și moral la un tratament de captură, desfiinţare
și chiar ocupaţie. Latura morală a acestui aspect nu ar
putea fi omisă dacă se are în vedere că forţa combativă
a unei armate este intim legată de regimul la care este
supus propriul ei teritoriu și spate.
6. Ridicarea și clarificarea unor astfel de probleme
izvorăște tocmai din dorinţa noastră de a executa cât mai
eficient clauzele militare ale Convenţiei de Armistiţiu
și în speţă clauza fundamentală (art. 1). Străduinţele și
eforturile noastre în cele 4 luni de cooperare în războiul
comun al Naţiunilor Unite, credem că vor putea să ne
asigure din partea Comisiei Aliate de Control toată
înţelegerea și echitabila lor soluţionare.
p. Șeful Marelui Stat Major
General adjutant S. Mardari
p. conformitate
Șeful Biroului Convenţii Militare
(SS indescifrabil)3
Anexa nr. 2
diferite – 62.000 cutii; ţigări diferite – 1.852.392 buc.;
ţigări foi – 39.700 buc.; stafide – 229.340 kg; smochine
– 25.372 kg; coniac – 1.782 sticle; lichior sticle – 5.680;
bomboane – 36.333 tuburi; subzistenţe diferite –
60 vagoane.
V. Transmisiuni și geniu
1 tren radio compus din 37 vagoane; 65 grupuri
electrogene; 162 aparate radio; 802 aparate telefonice;
material divers transmisiuni – 20 vagoane; material
geniu și exploatare – 20 vagoane.
VI. Material sanitar
Material sanitar divers – 28 vagoane.
VII. Material A.C.G.
Măști gaze – 10.920 buc.; materiale div. A.C.G. –
5 vagoane.
VIII. Materiale diverse (Mobilier, scule, material
lemnos etc.) – 80 vagoane.
61
studii/documente

Anexa nr. 2
SITUAŢIA
Centrelor de Colectare a materialelor care se restituie URSS înfiinţate de Corpurile Teritoriale5
Nr. Corpul Teritorial Nr. centrelor Cantitate materiale
Felul materialelor Observaţii
crt. care le-a înfiinţat de colectare strânse, vag.
Mașini, unelte,
1. Corp. 2 Teritorial 17 centre mobilier, diferite 245
materiale
C. 4 T. a avut strânse
materiale pe raza C.7 T pe
care le-a predat acestuia.
2. Corp. 4 Teritorial 4 centre Idem 1 Deplasându-se în Moldova,
procedează la strângerea
materialelor pe care le va
găsi acolo
3. Corp. 5 Teritorial 8 centre Idem 104
4. Corp. 6 Teritorial 4 centre Idem 204
5. Corp. 7 Teritorial 10 centre Idem 128
Total general 682

♦♦♦ Obuziere grele 122/938 – 63

Anexa nr. 3 Obuziere grele 152;4/937 – 24
TABEL Tunuri AC 45 mm – 50
de autovehicule luate de armata sovietică de la Notă: Aceste materiale sunt cuprinse și în cele trecute în
unităţile române fără forme6 Anexele nr. 7 și 8
Turisme – 466
Camioane – 932 ♦♦♦
Motociclete – 250
Tractoare – 303 Anexa nr. 6
Remorci – 85
Autocisterne –30
Total – 2.066 TABEL
♦♦♦ cu materialele provenite din capturi de la ruși,
Anexa nr. 4 primite, reparate din Germania9

TABEL Puști mitraliere – 700

de armamentul rus existent la 22 iunie 19417 Aruncător Brandt 82 mm – 100
Arme – 275.663 Tun AC 45 mm – 230
Carabine – 11.483 Tun câmp 76,2 mm – 75
Mitraliere – 3.391 Obuzier 122 mm 38/936 – 25
Revolvere – 5.261
Măști contra gazelor – 30.000
Tunuri 76,2/75 – 1.113 tubate amovibil
Tunuri 76,2/910 Munte – 80 Cartușe pușcă-mitralieră – 15.000.000
Obuziere 114,3 – 82 Cartușe mitralieră – 2.000.000
Obuziere 121,9 mm – 58 Lovitură/arunc. Brandt 52 mm – 280.000
Tunuri lungi 106,7 mm – 29 Lovitură/arunc. Brandt 82 mm – 74.000
Obuziere grele 152,4 mm – 11 Lovitură/tun/AC 37 mm – 19.100
Notă: Materialele care au mai rămas din această categorie Lov./tun 45 mm – 250.000
sunt cuprinse în cele trecute în Anexele nr. 7 și 8 Lov./tun 76,2 mm – 36.000
♦♦♦ Lov./obuz/122 mm 10/30-388 – 71.000
Anexa nr. 5 Lov./obuz/122 mm 38/936 – 16.000
TABEL Lov./obuz/152 mm 09/30 – 8.000
cu armamentul de provenienţă rusă primit din Germania8 Notă: Materialele trecute în acest tabel, sunt incluse în cele
Tunuri 76,2/927 – 84 trecute în tabelul nr. 7 și 8
Obuziere 122/910/930 – 100 ♦♦♦

62 1 (75) 2017 document

 studii/documente

Anexa nr. 7

TABEL
cu material de artilerie rus, existent la armate și în interior10

La În interior Total
Denumirea materialului Depozite Unităţi Total Obs.
armate general
Tun câmp 76,2/902/75 FF+) 40 81 113 194 234
Tun câmp 76,2/902/75 KF+) 32 9 22 31 63
Tun câmp 76,2/902 RF+) 7 66 5 71 78
Tun câmp 76,2/939 42+++) 62 - 62 104
Tun 76,2/942 - 5 - 5 5
Tun 76,2/927 - 57 - 57 57
Tun 76,2 Tren Blindat - 14 - 14 14
Tun 76,2/902/930 - 32 6 38 38
Tun 76,2/902/930 - 40 - 40 40
Tun 76,2/902/930/939 - 40 - 40 40
Tun Munte 76,2/938 - 1 - 1 1
Tun Munte 76,2/910 - 9 20 29 29
Tun 76,2/36 în C.L. - - 32 32 32
Tun lung 122/31/37 - - 10 10 10++)
Obuzier 122/910/930 - 116 12 128 128
Obuzier 122/938 - 100 5 105 105
Obuzier greu 152,4/937/38 - 14 10 24 24
Obuzier greu 152,2/934 - 3 - 3 3

+)
Sunt tunuri ruse 76,2/902 cărora li s-a montat ţeavă tun 75 mm. Sunt tunurile care intră în compunerea artileriei divizionare.
++)
S-au mai dat 8 piese Statului Major al Marinei pentru apărarea litoralului.
+++)
Întrebuinţate ca tunuri anticar.
♦♦♦

Anexa nr. 8

TABEL
de armamentul de infanterie rus, existent la armate și în interior11

Pistoale Puști T.A.C. T.A.C. Arunc. Arunc.

Arme Mitral. Obs.
Mitr. Mitr. 37 mm 45 mm 50 mm 82 mm
Armata 1 7.646 - 6 15 - 31 - -
Armata 4 20.355 - 322 70 - 86 - -
Etape 2.328 - 4 - - - - -
Total armata
30.329 - 352 85 - 117 - -
operativă
Elemente
147.629 339 2.169 793 - 105 413 145
din interior
Depozite din
35.425 140 64 670 45 20 297 116
interior
Total
183.054 479 2.233 1.463 45 125 710 261
interior
Total general 213.383 479 2.563 1.548 45 242 710 261

♦♦♦

document 2017 1 (75) 63

studii/documente

Anexa nr. 9
TABEL
de muniţii existente pentru puștile calibru 6,5 mm și 8 mm12
Cantităţile existente
Felul muniţiilor Observaţii
Numeric U.F.
Arme Manlicher cal. 6,5 mm 9.711.185 1,9
Arme A.U. calibru 8 mm 9.849.688 1,3
Arme Löbel calibru 8 mm 17.480 0,005
♦♦♦
Anexa nr. 10 Anexa nr. 12
TABEL Transporturi militare române
cu situaţia măștilor de gaze la armata operativă13 restante la 19 decembrie 194415
Pentru front:
Necesar – 201.000
Muniţii – 1.075 vag.
Existent – 94.000 Trupe și materiale – 1.769 vag.
Deficit – 107.000 Carburanţi – 173 vag.
Posibilităţi de completarea deficitului. Existent în Total 2.968 vag.
depozite la 15 decembrie 1944: Pentru interior:
Măști românești 50.000 Diverse materiale – 1.793 vag.
Măști de captură 54.000 Transport P.S. – 1.797 vag.
104.000 Transport Comandam. Teritorial – 1.725 vag.
Es. II în Moldova
În cazul când se restituie măștile ruse de captură, Transport dispersări București – 297 vag.
rămâne un deficit de 57.000 de măști. Transport economice (lemne, furaje, grăunţe,
semifabricate pentru industria de război etc.) – 6.471 vag.
♦♦♦ Total – 12.083 vag.
Anexa nr. 11 Total general vagoane restante – 15.051 vag.”.
The fulfillment Stage of the military Clauses
Întârzieri de transporturi14 from the Truce Convention at the end of 1944
Teodora Giurgiu, Ph.D.
a) Trenul sanitar nr. 2 plecat din București la
11 decembrie a sosit la Arad la 19 decembrie 1944. Abstract: In a document elaborated by General
Staff on December 22, 1944 there were presented
Teoretic are mers de accelerat, în practică a făcut 180
the fulfillment stage of the military clauses from the
ore în loc de 26.
Truce Convention (that was signed by Romania on
b) Trenul de muniţii Dm 5688/R. 83028 a plecat
September 12, 1944) and the military problems that
din Pantelimon la 5 decembrie. După 8 zile era în appeared after additional servitudes were imposed by
Brazi (60 km de Pantelimon) unde a stat 2 zile (13 și the Allied Control Commission.
14 decembrie). La 19 decembrie se găsea în Vînţ. Adică Keywords: military clauses, Truce Convention,
a parcurs 430 km în 144 ori în loc de 48. General Staff, Allied Control Commission, 1944
c) Trenul cu trupe I 1142/R. 50140 (Batal. 4 Vt.
NOTE
Moto) a plecat din Jilava la 5 decembrie, se găsea la
1
Serviciul Istoric al Armatei.
19 decembrie la Arad; are destinaţia Săcuieni (Nord 2
Nu se publică.
Oradea). A parcurs distanţa București-Arad în 13 zile 3
Arhivele Militare Române, Fond microfilme, rola F.II. 7.2175, cd. 195-228.
4
Ibidem, cd. 233.
în loc de 36 ore. 5
Ibidem, cd. 235.
Notă: Trupele au hrană de transport pe 10 zile. 6
Ibidem, cd. 236.
7
d) Trenul de carburanţi Dc. 6717/6721 pentru Ibidem, cd. 237.
8
Ibidem, cd. 238.
Armata 4 română a fost programat la 28 octombrie. 9
Ibidem, cd. 239.
10
Încărcat de două ori i s-a luat de către organele Ibidem, cd. 240.
11
Ibidem, cd. 241.
sovietice din rafinării garnitura gata încărcată. Plecat la 12
Ibidem, cd. 242.
13
Ibidem, cd. 243.
10 noiembrie din Ploiești a sosit la Arad la 30 noiembrie, 14
Ibidem, cd. 244.
adică după 20 zile. 15
Ibidem, cd. 245.

64 1 (75) 2017 document


LECŢIA DE EDUCAŢIE NAŢIONALĂ ŞI PATRIOTICĂ
A GENERALULUI VASILE ZORZOR (1940)
T
oamna anului 1940 a venit cu tristeţea
pierderilor teritoriale: Basarabia și nordul
Bucovinei în favoarea U.R.S.S. (iunie 1940),
nord-estul Transilvaniei cedat Ungariei (august 1940)
și Cadrilaterul în favoarea Bulgariei (septembrie 1940).
Pe acest fond, odată cu deschiderea anului școlar
1940/1941 profesorii au accentuat latura educaţiei
patriotice pentru a menţine un moral ridicat. Acest lucru
era necesar, mai ales, în școlile militare, unde viitorii
ofiţeri și subofiţeri trebuiau încurajaţi
să fie pregătiţi să lupte, atunci când va
fi cazul, pentru reîntregirea ţării.
În acest context, la Școala de
Ofiţeri Jandarmi elevii aveau în
programă și un Curs de educaţie
naţională și patriotică. Acesta avea
două părţi principale: Virtuţi în
legătură cu stările emotive și Virtuţi în
legătură cu viaţa instinctivă, fiecare
subîmpărţite în mai multe subpuncte.
La primul capitol au fost explicate și
analizate stăpânirea de sine, egoismul,
altruismul, solidaritatea, demnitatea,
amorul propriu (aici s-au oferit
lecţii de viaţă profesională și personală), stima de sine,
dreptatea și cupiditatea. Solidaritatea a fost definită
ca „un sentiment pe care trebuie să-l dezvoltăm în
noi: spiritul de corp”, iar lipsa acesteia conduce la
dispariţie („cum pier astăzi statele”). Demnitatea a fost
abordată destul de dur: „am fost ciuntiţi la hotare, dar
jignirea demnităţii noastre naţionale a fost mult mai
dureroasă”. Cupiditatea începe cu decalogul lui Moise,
însă menţionează, corect, că o forţă mai mare își impune
„dreptul pumnului” pentru a obţine ceea ce își dorește,
chiar dacă nu are nicio justificare. Așa a apărut justiţia și
a luat naștere dreptul, cu principiul de a respecta dreptul
altora și a „de a nu lua din beneficiile societăţii mai mult
decât îţi revine de drept”.
La virtuţi, în legătură cu viaţa instinctivă, se
analizează munca, cu trimitere la diferite categorii de
oameni și animale, dar și cu menţiunea că Apostolul
Pavel a afirmat că „cel ce nu muncește, nu mănâncă”.
Pe de altă parte, munca se împarte în două categorii:
manuală (cea mai importantă) și intelectuală (care ajută
și perfecţionează munca manuală). O altă definiţie
document 2017 1 (75)
studii/documente
Lector universitar asociat Dr. Alin SPÂNU1
oferită cursanţilor este cea a filozofului, istoricului și
eseistului scoţian Thomas Carlyle2: „munca trebuie să
fie o rugăciune pentru fiecare dintre noi”. Dar acesta a
mai emis câteva definiţii ale muncii, între care: „munca
este cel mai bun medicament pentru toate maladiile
și suferinţele ce hărţuiesc omenirea” și „munca este
descrisă cu exactitate ca fiind limba îngerilor”. În
final, adevărul este disecat din mai multe puncte de
vedere și se concretizează cu sinceritatea, care este „o
fericire socială, pentru că ea inspiră
încredere cetăţenilor reciproc”, în
timp ce minciuna este „arma celui slab
și fricos”. De remarcat că la fiecare
subpunct profesorul a propus elevilor
să se autoanalizeze prin întrebări
pentru a ajunge singuri la concluzii.
Cursul a fost elaborat și susţinut de
Vasile Zorzor, unul dintre ofiţerii de
jandarmi cu vechi ștate în doctrina și
educaţia armei sale. Acesta s-a născut
la 11 august 1890, în Olteniţa, ca fiu
al lui Ștefan și Mariei, și a absolvit
Liceul „Matei Basarab” din București.
A ales cariera militară și a urmat
Școala Militară de Ofiţeri (1909-1911), fiind avansat
sublocotenent (1 iulie 1911), locotenent (1 aprilie
1914), căpitan (1 aprilie 1917), maior (1 aprilie 1920),
locotenent-colonel (1 aprilie 1927) și colonel (10 mai
1934). În paralel, a urmat și a absolvit Facultatea de
Drept la Universitatea din București și doctoratul în
drept la Universitatea din Iași. Ca tânăr ofiţer a luat
parte la Războiul de Întregire (1916-1919) și a constatat
plusurile și minusurile Armatei Române. În noiembrie
1918 se află la Craiova unde, împreună cu alţi tineri
ofiţeri, au asigurat paza instituţiilor publice și ordinea
publică, pe fondul retragerii Armatei Germane și a
lipsei de autoritate.
I-a plăcut să înveţe, să scrie și să devină un educator
pentru jandarmi. La 15 decembrie 1922 a luat fiinţă
„Revista Jandarmeriei”, cu apariţie lunară, iniţiată de
un grup de ofiţeri de la Școala de Ofiţeri Jandarmi din
Oradea Mare. Zorzor va fi unul dintre autorii constanţi
de articole și, în timp, va ajunge chiar președintele
Comitetului de redacţie al revistei, chiar dacă aceasta,
din 1932, își va muta sediul la București.
65
studii/documente
În a doua parte a
anilor ’20 este membru
în Consiliul de Război
al Diviziei 9 Infanterie
din Constanţa, apoi este
cooptat în colectivul care
a elaborat noua legislaţie
privind organizarea,
funcţionarea și
încadrarea Jandarmeriei.
Împreună cu colegul
de armă și bun prieten,
Vasile Barbu, și-a adus
contribuţia la Legea
nr. 912 din 23 martie
1929 pentru organizarea
Jandarmeriei Rurale,
care a fost votată de
Senat (20 martie 1929) și Adunarea Deputaţilor
(21 martie 1929), fiind promulgată prin Decretul
nr. 912/1929 și publicată în „Monitorul Oficial” nr. 69
din 24 martie 1929. Pasul următor a fost adoptarea
Regulamentului Legii și Statutului Jandarmeriei Rurale
(16 martie 1931), sancţionat prin Decretul nr. 545 din
2 martie 1931 și publicat în „Monitorul Oficial” nr. 62
din 16 martie 1931.
Prin Ordinul de Zi al Inspectoratului General al
Jandarmeriei (I.G.J.) nr. 89 din 31 decembrie 1928, de
la l ianuarie 1929, învăţământul pentru jandarmi din
Oradea Marea s-a reorganizat. La comanda Școlii de
Ofiţeri Jandarmi a fost numit generalul Miron Șerb, la
Școala Specială de Jandarmi și Șefi de Secţie – maiorul
Vasile Zorzor, la Școala de Jandarmi Șefi de Post și
Aspiranţi nr. l – maiorul Alexandru Constantinescu
și la Școala de Jandarmi Șefi de Post și Aspiranţi
nr. 2 – maiorul Ioan Dospinescu. La 29 iunie 1932,
comandantul I.G.J., generalul Constantin Dimitrescu,
a adus mulţumiri ofiţerilor profesori din Oradea „pentru
modul cum au instruit elevii”.
Un hobby transformat în profesionalism l-a condus
pe Vasile Zorzor să iniţieze primul centru din România
pentru dresajul câinilor în sprijinul militarilor și
jandarmilor. Împreună cu căpitanul Octavian Moga a
redactat două lucrări care rămân și astăzi de referinţă
în domeniu (Dresajul câinelui. Rasă, întreţinere, boli,
reproducţie, Institutul cartografic „Unirea”, Brașov, 1933
și Manual practic pentru dresajul câinelui din Serviciul
Jandarmeriei, Armatei și Poliţiei, București, 1933).
Alături de alţi colegi a început și munca de publicare a
unor lucrări necesare educaţiei generale și profesionale
a jandarmilor de toate gradele și în toate tipurile de
activităţi desfășurate3.
66
În iulie 1938,
Vasile Zorzor este
numit inspector al
școlilor de jandarmi
și, în această calitate,
a organizat la
Focșani, pe stadionul
A.N.E.F., o serbare
sportivă, foarte
apreciată de presa
vremii.
Prin Decizia
Ministerului
Afacerilor Interne
nr. 93 din 8 octombrie
1939 a fost publicată
lista cu profesorii la
școlile de jandarmi
și cursurile unde sunt titulari sau ajutori. Colonelul
Vasile Zorzor era titular la Cursul „Chinologie, dresaj”,
colonelul Constantin Anton la „Educaţie militară”, iar
colonelul Nicolae Robănescu (titular) și locotenent-
colonelul Alexandru Băleanu (ajutor) la „Educaţie
morală, militară și socială”.
În vara anului 1940, Comisia din I.G.J. pentru
examinarea avansării căpitanilor la gradul de maior era
alcătuită din generalul Ioan Topor (comandantul I.G.J.)
– președinte, generalul Aurel Milicescu (locţiitorul
comandantului I.G.J.) și colonelul Vasile Zorzor – membri.
În perioada septembrie 1940-iunie 1941, Zorzor
este titular la două discipline: „Legiunea de jandarmi și
Serviciul la teritoriu”, respectiv „Chinologie și dresaj”.
Prin Decretul nr. 1358 din 9 mai 1941 (publicat
în „Monitorul Oficial” nr. 109 din 10 mai 1941)
Vasile Zorzor și Vasile Barbu sunt primii colonei
din Jandarmerie avansaţi la gradul de general de
brigadă în guvernarea general Ion Antonescu. După
rebeliunea legionară din ianuarie 1941, Zorzor este
detașat la Direcţia Generală a Poliţiei pentru a se
ocupa de problemele educaţiei profesionale în această
instituţie, ai cărei funcţionari au fost afectaţi moral
de ingerinţele și abuzurile legionarilor. În opinia
lui Constantin Argetoianu, un om politic la curent
cu tot ce se întâmpla în politica internă, „generalul
Vasiliu refuză Ministerul de Interne. Ar fi spus lui
Antonescu să-l lase la Jandarmerie, pe care o are în
mână. Antonescu plângându-i-se de Siguranţă, Vasiliu
i-a dat pe generalul Zorzor, foarte priceput, ca să-l
dubleze pe generalul Leoveanu”4, noul director general
al Poliţiei. Pe de altă parte, alt memorialist, Radu Lecca,
un personaj controversat, afirmă că în vara anului 1941
vicepremierul Mihai Antonescu i-a propus funcţia
1 (75) 2017 document

de director general al Poliţiei ca „să redau poliţiștilor
încrederea în guvernul Antonescu”5. Pentru început a
fost numit subdirector general și din primele impresii
a constatat că militarii din Direcţia Generală a Poliţiei,
între care și Zorzor, „nu se pricep deloc la Siguranţă și
se ocupă toată ziua cu birocraţie și cu curăţenie”6. În fine,
incompatibilitatea fiind evidentă, Lecca demisionează
din funcţie după ce constată că militarii și civilii de la
vârful Poliţiei s-au coalizat împotriva lui. Nu omite să
menţioneze că „această conspiraţie era patronată de
patru generali: Leoveanu, Zorzor, Jacques Popescu și
Dumitru Popescu”7. Primii doi sunt din conducerea
Poliţiei, al treilea era subsecretarul de stat din Ministerul
de Interne pentru Poliţie și Siguranţă, iar ultimul era
însuși ministrul de Interne.
Prin Decizia Ministerială nr. 15507P din
15 octombrie 1941 Zorzor este confirmat ca profesor
la Școala de Ofiţeri Jandarmi și Șefi de Secţie până la
30 iulie 1942. De data aceasta este titular la două
discipline: „Educaţie militară” și „Chinologie și dresaj”.
Pentru meritele sale de până atunci este decorat cu
Ordinul „Coroana României” în grad de Comandor8.
O altă etapă în cariera generalului Zorzor o reprezintă
numirea ca pretor al Armatei 3 române pe frontul de est
(26 iulie 1942-l aprilie 1943). Imediat după preluarea
funcţiei a efectuat, în lunile iulie-august 1942, inspecţii la
diferite unităţi de poliţie și a constatat că jandarmii „sunt
întrebuinţaţi în alte servicii decât acelea date lor prin legile
și regulamentele jandarmerești”9, observând furieri, frizeri,
curieri, ordonanţe date de unităţi la comandamente care
descompletau efectivele necesare misiunilor principale.
A mai constatat că jandarmii erau folosiţi „în corvezi
obositoare și în același timp înjositoare”10, iar plutoanele
„sunt lăsate timp îndelungat în același serviciu”11 ceea ce
făcea ca uniformele și echipamentul să le fie murdare și
rupte. Generalul Zorzor a ordonat tuturor pretorilor de
la marile unităţi și unităţi să împiedice astfel de servicii
și cerea „să înceteze astfel de însărcinări”12 care scădeau
moralul jandarmilor și îi făcea să nu-și mai poată îndeplini
serviciul în mod eficient.
În vara anului 1943, generalul Petre Cameniţă,
secretar general la Subsecretariatul de Stat al Armatei
de Uscat, l-a numit pe Zorzor ca președinte al Comisiei
de examinare la Școala de Ofiţeri Jandarmi.
Ceva, totuși, se strică în relaţia dintre doctrinarul și
teoreticianul Jandarmeriei, pe de o parte, și superiorii săi, pe
de altă parte. Ministrul secretar de stat la Departamentul
Apărării Naţionale elaborează un raport, la 30 august
1943, privind trecerea sa în rezervă. În „Monitorul Oficial”
nr. 219 din 18 septembrie 1943 se publică Decretul
nr. 2545 din 15 septembrie 1943: „Având în vedere
document 2017 1 (75)
studii/documente
art. 48, al. „e” și „i” din Legea asupra înaintărilor în Armata
de Uscat, art. 25, lit. „c”, din Legea asupra poziţiunii
ofiţerilor, precum și hotărârea Consiliului Superior al
Armatei luată prin procesul-verbal nr. 9/1943. Art. l: Se
aprobă de noi trecerea din oficiu în poziţia de retragere,
prin art. 48 din legea asupra înaintărilor în Armata de
Uscat: din 1 septembrie 1943 – general de brigadă Vasile
Zorzor”13. O palidă consolare este că după o lună este
decorat cu Ordinul „Steaua României” cu spade în grad
de Comandor14, însă decretul fusese semnat la 15 iunie
1943. Prietenul său, generalul Vasile Barbu, a părăsit și
el haina militară în aceeași perioadă, iar în memoriile
sale l-a considerat vinovat de plecarea lor pe generalul
Constantin Z. Vasiliu, comandantul Jandarmeriei și
subsecretar de stat la Ministerul de Interne pentru
Poliţie și Siguranţă. Acesta dorea „cu orice preţ”15 să-l
promoveze ca succesor pe colonelul Constantin Tobescu,
șeful serviciului de informaţii al Jandarmeriei, astfel că
„atât eu, cât și generalul Zorzor, am fost persecutaţi de
el”16. Cu demnitate, dar și cu multă părere de rău, Vasile
Barbu și-a înaintat demisia din cadrele active la 5 august
1943, fiind urmat o lună mai târziu de Vasile Zorzor.
Cei doi generali revin în activitate în perioada
23 august 1944-l aprilie 1945, lucrând la acte normative
privind organizarea și funcţionarea Jandarmeriei, în
special a învăţământului din această armă. Între timp
au înfiinţat „Asociaţia ofiţerilor nedreptăţiţi de regimul
Antonescu”, care a militat pentru anularea abuzivă a
măsurilor de trecere în rezervă sau retragere a militarilor.
Zorzor nu stă degeaba și la 25 iunie 1945 este ales de
adunarea generală a S.A.R. „Ilva” în funcţia de președinte
al Consiliului de Administraţie. Se înscrie în Partidul
Naţional Ţărănesc (P.N.Ţ.) în aprilie 1945, activând
în Secţia Militară (din aprilie 1946 Cercul Profesional
Militar), unde este ales vicepreședinte, șef al Secţiei
Juridice și președintele Regionalei din Vechiul Regat.
Activitatea desfășurată de foștii militari în cadrul
P.N.Ţ. a atras atenţia autorităţilor, care au iniţiat acţiuni
de filaj, infiltrare și documentare. Pe fondul acţiunilor
iniţiate de Partidul Comunist, noua forţă politică aflată
la guvernare, de demitizare a liderului Iuliu Maniu
și de compromitere a partidului, au fost luate măsuri
represive împotriva unor persoane sau componente
ale P.N.Ţ. (cazul „Tămădău”). La 11 septembrie 1947
generalul Zorzor a fost arestat împreună cu alţi militari
de top și inclus în așa-numitul „Proces al generalilor”17.
Amintirea lui Ștefan Zorzor, fiul generalului, despre
arestarea tatălui este una zguduitoare. Acesta a fost
ridicat „fără mandat de arestare sau vreo formă de
împuternicire oficială”18 de doi agenţi ai Siguranţei. A
peregrinat prin închisorile Jilava, Aiud și Pitești înainte
67
studii/documente
de a fi judecat într-un proces total neîntemeiat. Aflat
internat într-un spital civil din Pitești, familia a avut
ocazia să-l viziteze și să afle mai multe detalii despre ce i
s-a întâmplat până atunci. Vasile Zorzor a povestit „prin
ce calvar a trecut, mai cu seamă în perioada anchetei
când a fost supus unor metode proaspăt importate din
Rusia sovietică, metode care excludeau de la bun început
orice îndoială în privinţa vinovăţiei deţinutului, precum
și orice posibilitate de dialog”19. Procesul s-a desfășurat
în luna mai 1948 la Tribunalul Militar București, în
care au fost judecaţi 18 militari pentru complot de
răzvrătire, crimă de înaltă trădare și alte capete de
acuzare. În apărarea sa, generalul de jandarmi doctor în
drept a spus, între altele: „Cine a afirmat sau a dedus, cel
puţin, că Cercul Profesional Militar a fost o organizaţie
militară, o organizaţie subterană, o organizaţie de forţă,
o organizaţie conspirativă cu nuclee și arme, muniţii și
ramificaţii de alte organizaţii militare în ţară, că avea și
propaga mijloace de violenţă și că lucra planuri secrete
și periculoase siguranţei și ordinii legale, rău a făcut. Azi,
chemaţi să documenteze, sunt sigur că nu pot prezenta
nicio probă materială sau juridică și că mărturiile lor
nu sunt ale lor, ci ale metodelor poliţiste practicate la
anchetă”20. La 28 mai 1948 au fost citite sentinţele,
care au prevăzut o achitare și pedepse între patru luni și
șapte ani. Cele mai mari pedepse le-au primit generalul
Gabriel Negrei și căpitan-comandorul Gheorghe
Mocanu (șapte ani detenţie riguroasă), urmaţi de
generalii Vasile Zorzor, Grigore Stoika și Alexandru
Gheorghieș, fiecare cu cinci ani detenţie riguroasă.
După sentinţă, generalul de jandarmi a fost expediat
să-și execute pedeapsa în penitenciarul Făgăraș, una
din instituţiile represive dedicată celor care au lucrat
în structurile de ordine și informaţii. Există o opinie
potrivit căreia după ce i-ar fi expirat pedeapsa „i s-a
mai dat o condamnare administrativă și a murit”21.
La aproape cinci ani de la arestare, generalul Vasile
Zorzor a trecut la cele veșnice la 9 august 1952, fiind
unul din mulţii militari demni care și-au sfârșit zilele
în arhipelagul concentraţionar comunist.
În prezent, în onoarea celui care a fost un cadru
didactic și un doctrinar de seamă al Jandarmeriei,
Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Caraș-Severin poartă
denumirea onorifică „General de brigadă Vasile Zorzor”.
♦♦♦
Curs de educaţie naţională și patriotică
Virtuţi în legătură cu stările emotive
Stăpânirea de sine. O virtute la care trebuie să
reflectăm este stăpânirea de sine. Pentru că nu avem
timp să le dezvoltăm mai mult la toate virtuţile pe care
68
trebuie să le cultivăm în sufletele poliţiștilor noștri,
din cauza timpului scurt ce avem la îndemână pentru
reîmprospătarea cunoștinţelor dvs., în cadrul căruia
s-au afectat pentru latura educaţiei numai 7-8 ședinţe,
mă voi limita la parte dintre virtuţi, să vă expun numai
câteva din exerciţiile ce trebuie să facem în legătură cu
ele și anchetele pe care să le întreprindem cu noi înșine.
Exerciţiile pe care trebuie să le facem în legătură cu
stăpânirea de sine: numeri până la 20 când te superi
mai ușor, până la 100 când te superi mai tare și pe urmă
iei o hotărâre; stăpânește-ţi gura, nu înjura, nu ocări;
stăpânește-ţi mâinile, nu lovi; nu ţine supărare, vorbește
cu cel cu care ești supărat. Ca anchetă în legătură cu
stăpânirea de sine: întreabă-te ce simţi când te înfurii.
O altă întrebare: ce stăpânești mai greu când te înfurii:
limba sau mâna?
Egoismul și altruismul. În materie de egoism și de
altruism iubirea de sine sau de alţii, care de fapt este
baza vieţii noastre și care e în legătură cu abnegaţia,
se recomandă ca exerciţiu să faci mici servicii colegilor
tăi; să fi serviabil; să cauţi anturajul persoanelor demne
de afecţiunea ta; să nu urăști pe nimeni; să cauţi să
faci ca nimeni să nu sufere de pe urma ta. Ca anchetă,
să te întrebi ce însușiri are X, pe care îl iubești sau îl
simpatizezi. O altă întrebare în materie de anchetă este:
ce profit ai din prietenia ta cu altul, ce act de caritate
poţi face etc.?
Am amintit și de solidaritate, de acest sentiment
pe care trebuie să-l dezvoltăm în noi: spiritul de corp.
Nu este ușor să-l creăm, dar nădăjduiesc ca prin dvs.
să ridicăm valoarea poliţiei și importanţa ei în viaţa
noastră socială, să ne strângem rândurile pentru că altfel
pierim, cum pier astăzi statele din lipsa solidarităţii.
Toate însușirile noastre laolaltă contribuie la acest
spirit de solidaritate. Aceasta se formează cu timpul și
este o imposibilitate ca poliţia noastră să nu ajungă la
nivelul celorlalte instituţii și din acest punct de vedere.
Să căutăm, încetul cu încetul, să exterminăm obiceiurile
mâncătoriilor și reclamaţiilor și atâtea dorinţe de
parvenire prin mijloace nedemne.
Demnitatea. Orice om harnic, cuminte și muncitor e
foarte măgulit când este lăudat și, în consecinţă, devine
voios și chiar mai harnic. Din contră, oamenii răi când
sunt admonestaţi, certaţi și mai cu seamă când sunt
observaţi în faţa altora devin parcă și mai încăpăţânaţi.
Iubirea de sine este temelia pe care se clădește această
educaţie morală. Cu cât cineva are mai multă mândrie,
ambiţie și încredere de sine, cu atât este mai garantată
ascensiunea, speranţa pentru viitor. Aprobarea noastră,
laudele noastre dezvoltă în om și întreţine o iubire de
sine, înalţă o persoană moralicește. Să căutăm, deci, ca în
1 (75) 2017 document

activitatea noastră să înălţăm personalitatea individuală.
Știţi că se spune: „mai bine îmi dădeai două palme decât
să-mi fi făcut această observaţie în faţa altora”. Aceasta
arată susceptibilitatea, starea noastră morală lăuntrică.
Am fost ciuntiţi la hotare, dar jignirea demnităţii noastre
naţionale a fost mult mai dureroasă. Poporul nostru are
și proverbe în această privinţă pentru a releva iubirea de
sine: „de tine mi-e milă, dar de mine mi se rupe inima”
sau „cămașa e mai aproape decât haina”. Cu cât această
iubire de sine e mai dezvoltată, cu atât amorul propriu e
mai mare. Iubirea de sine exagerată este amorul propriu.
El nu admite umilinţe. Iubirea aceasta de sine este oarbă.
Rolul educaţiei e tocmai acesta, ca să ţină nota justă
cu ajutorul judecăţii. Să nu admitem altora lingușirea,
după cum nici să micșorăm sau să jignim pe cineva. Acei
care ajung la situaţii înalte prin propriul lor merit sunt
capabili să aprecieze just valoarea lor și numai așa câștigă
stima semenilor săi. Sunt unii care caută să-și câștige
prin îndrăzneală, prin înfăţișare trufașă sau prin spirite
și ironii nelalocul lor. De regulă, prin acest sistem aceste
elemente caută să-și acopere ignoranţa sau neputinţa.
Pe de altă parte, sunt unii care se cred mult mai mult
decât sunt și devin prezumţioși, trufași, megalomani.
Aceasta merge mai departe și la popoare. Avem spre
exemplu trufia poporului evreiesc care se dă drept popor
superior, popor ales. După cum este rău să te socotești
prea modest, să te subestimezi, tot așa de periculos este
să te supraestimezi. Când cineva se depreciază, devine
timid, sfios, neîncrezător în puterile lor. Consecinţa este
că ei înșiși se izolează, se îndepărtează de mediul în care
trebuie să trăiască. Poporul român s-a subestimat, dar
aceasta este din cauza influenţei ungurilor și turcilor,
pentru că trecutul de opresiune din istoria noastră ne-a
făcut să nu credem în puterea noastră. Simplitatea este
bună, dar cu oarecare măsură. Nu pot să te stimeze
alţii dacă tu singur nu te stimezi. Nu trebuie să fi rău
îmbrăcat, murdar, nespălat, fără să credem că extrema
cealaltă este luxul. Din contră, cheltuielile exagerate ne
secătuiesc puterile noastre de viaţă, ale noastre și ale
familiei și îmbogăţesc pe speculanţi. Așa fiind, să căutăm
ca această iubire de sine să nu fie exagerată pentru că ea
ne duce la îngâmfare, trufie, invidie, la însușiri antisociale
care sunt nesuferite, după cum nu trebuie ca iubirea să
fie prea scăzută, pentru că ne dă o inferioritate socială
care este foarte păgubitoare. Educaţia acestei demnităţi
trebuie să fie bine chibzuită și ea trebuie privită pe două
laturi: una către noi înșine, a doua către societatea în
care trăim. Demni suntem când avem o ţinută corectă,
poziţie verticală, nu orizontală și atitudini slugarnice.
Să nu minţim, să nu furăm, să nu greșim. Dacă salutăm
trebuie să pretindem să ni se răspundă, să nu avem ţinută
document 2017 1 (75)
studii/documente
neglijentă, să ne respectăm cuvântul dat, să nu fim brutali
sau să pronunţăm cuvinte josnice, să nu primim mită, să
nu ne vindem conștiinţa, să nu ne îmbătăm pentru că
toate acestea coboară demnitatea. În societate cum ne
păstrăm demnitatea? Să nu râdem de oameni infirmi
sau de vorba altora greoaie, să nu batem, să nu punem la
arest fără rost pentru că lovim în demnitatea celorlalţi,
să nu facem gesturi ameninţătoare, să aducem acuzaţii
nedrepte sau să calomniem. Toate aceste fapte sunt
în legătură cu societatea în care trăim și ne scoboară
demnitatea când le săvârșim. Ca anchetă, ce greșeli
faceţi mai des contra demnităţii persoanei tale morale
sau a altora? Se poate să greșim pentru că greșeala este
omenească. Trebuie însă să luptăm ca să ne stăpânim.
Cum poţi mări prestigiul persoanei tale morale? Ce
simţi când te împrumuţi cu bani de la altul sau când îi
primești pe nedrept? Fă-ţi aceste scrupule de conștiinţă
și apreciază ce se întâmplă cu demnitatea ta. Să ai o
ţinută corectă, să fi demn de haina și de profesia pe
care o ai.
Dreptatea. Omul se naște cu dorinţa și cu plăcerea
de a avea. Ea se observă de la copilul mic, care întinde
mâna ca să apuce tot ce-i cade sub simţuri, până la omul
perfect dezvoltat, care vrea mereu să tot aibă, ca să nu
mai vorbim de zgârcit, care nu mai cunoaște nicio limită
în această poftă de a avea. Dacă această poftă, acest dar,
constituie o fericire, când posibilităţile de a avea sunt
asigurate pe căi demne, frumoase, cinstite, de muncă, ea
constituie o nenorocire când aceste căi sunt nedrepte,
nelegale, necinstite.
Cupiditatea, lăcomia de avuţie este o patimă de
proprietate și această patimă duce la tot felul de rele:
înșelăciuni, nedreptăţi, hoţii, acte de camătă, jocuri
de noroc, speculă și altele. Plăcerea aceasta este foarte
dezvoltată în lumea negustorilor, care întrebuinţează
tot felul de sisteme pentru ca să tenteze și să acapareze.
Prin urmare, este o permanentă luptă între dorinţă și
putinţă. În Decalogul lui Moise se spune: „să nu poftești
la casa aproapelui tău, să nu poftești la femeia lui, să nu
poftești la servitorul lui, la boul lui și la nimic ce este al
aproapelui tău”. Nenorocirea este că, cu cât forţa este
mai mare, ea stabilește dreptul celui mai tare, dreptul
pumnului, și atunci și popoarele dau frâu poftei de a
avea. Ca să înfrâneze această poftă de a avea societatea se
îngrădește prin tot felul de mijloace. Justiţia este creată
tocmai în acest scop, pentru a pune limită poftei de a
avea, stabilind dreptul. Principiul care stă la bază este de
a i se da fiecăruia ce este al lui și să se respecte dreptul
altora. Educaţia pe care trebuie să ne-o facem este să
punem frâu poftei de câștig în dauna altora. Dreptul
stă la baza respectării dreptului altora și de a nu lua din
69
studii/documente
beneficiile societăţii mai mult decât îţi revine de drept.
O anchetă în materia dreptăţii: ce urmări are mita? Ce
sancţiuni impune justiţia contra ei și contra acelor care
se ating de averea și de persoana altora? Ca exerciţiu
de viaţă se recomandă să-ţi procuri numai atât cât îţi
este necesar și numai din ce este al tău. Nu-ţi însuși
lucrul altora, plătește munca altora, stăruie ca să se facă
dreptate celui care o are, evită pe cei care caută să te
speculeze și îndeosebi pe cei care caută să-ţi răpească
munca ta. Cam acestea ar fi, în general și destul de
comprimat, virtuţile în legătură cu stările emotive ale
noastre. Ca exerciţii de ordin general pentru această viaţă
emotivă recomandăm următoarele: stăpânește-ţi poftele
ca să dovedești că ai stăpânire de sine; spune tot ce ai
greșit ca să dovedești că ești om de curaj; nu înjura, nu
ridica glasul, nu lovi când te superi, ca să dovedești că
poţi să-ţi stăpânești furia; ajută-ţi aproapele căruia vrei
să-i arăţi simpatia.
Virtuţi în legătură cu viaţa instinctivă
Într-una din ședinţele trecute v-am trasat ce este viaţa
instinctivă și v-am reamintit câteva din cunoștinţele pe
care le avem despre instincte și deprinderi. Am spus că
virtuţile legate de viaţa instinctivă sunt: munca, adevărul,
ascultarea, tăcerea și bunătatea; cinstea și celelalte virtuţi
sunt de natură socială.
Munca. Instinctul cel mai însemnat este instinctul
de conservare. Acesta face pe animal să se miște când
are nevoie de hrană. De asemenea, lumea inferioară a
borfașilor, leneșilor, pușlamalelor se mișcă când au nevoie
de hrană, de bani. Sunt, pe de altă parte, oameni care
profită de munca altora. Lenea este o însușire de natură
animalică, face pe om sărac, cerșetor, fără demnitate. Din
contră, munca înalţă pe om, îl umanizează, îl scoate din
viaţa aceasta păgână, primitivă, îi întreţine sănătatea, îi
dă buna dispoziţie, îi dă plăcerea de a avea în faţă un
lucru înfăptuit de el. Ea asigură, pe de altă parte, o bună
stare materială, siguranţa zilei de mâine, independenţa,
demnitatea, posibilitatea de a-și crea o familie. Apostolul
Pavel spune că cel ce nu muncește, nu mănâncă. Munca
face solidaritatea dintre oameni. Munca este de două
feluri: manuală și intelectuală. Munca manuală este
cea mai importantă, căci asigură posibilitatea muncii
intelectuale. Pe de altă parte munca intelectuală ajută
și perfecţionează munca manuală. Ea atinge maximum
de randament când se aplică principiul diviziunii
muncii. Munca trebuie să aibă la bază un principiu
de moralitate și este adevărat că numai cine muncește
conștiincios vede și are satisfacţia lucrului făcut de el,
pe când, din contră, cine nu muncește și își realizează
mijloace materiale superioare nu are această satisfacţie
și nici demnitate, pentru că n-are moralitatea cuvenită.
70
Nu zic că este imoral să câștigi la loterie, dar cel care
câștigă banul ușor nu cunoaște adevărata valoare a
bogăţiei. Carlyle a spus că munca trebuie să fie o rugăciune
pentru fiecare dintre noi. Englezii bazează toată acţiunea
lor numai pe această virtute, pe puterea lor de muncă.
Germanii sunt de o conștiinciozitate revoltătoare pentru
noi în acţiunea lor de muncă. Dacă are o muncă de făcut,
germanul o face fără ca să fie nimeni lângă el. Pentru ca
munca să se desfășoare în condiţii bune trebuie să dovediţi
perseverenţă, continuitate, trebuie să ai timpul material
ca să poţi realiza prin muncă lucrul întreg, altfel dacă nu
ai timpul material improvizezi, faci un lucru ușor. Cu cât
munca este mai îndelungată în timp, cu atât devine mai
solidă, mai de valoare. Munca trebuie să fie ordonată:
ai început un lucru, termină-l, pentru că dacă lucrezi în
dezordine lucrul rămâne neterminat. Munca trebuie să fie
intensă pentru ca într-un anumit timp să dai un anumit
randament. Ca exerciţiu în ce privește munca încearcă să
faci un lucru manual într-o zi, chiar dacă acest lucru îţi
place mai puţin. Ca anchetă, întreabă-te: ce lucru manual
îţi place? Cum vezi viitorul unui om harnic și cum pe al
altuia leneș?
Adevărul. O altă virtute de natură instinctivă
este adevărul. Am mai amintit un instinct, instinctul
curiozităţii, dorinţa de a ști, a cunoaște. Corpul nostru
are nevoie de alimente pentru existenţă; creierul are
nevoie de cunoștinţe, pe care le căpătăm datorită
acestui instinct al curiozităţii. Natura nu ne-a înzestrat
de la început cu cunoștinţe, dar ne-a pus în creier
dorinţa de a afla. Frica de necunoscut ne îndeamnă
în permanenţă să cercetăm. Curiozitatea aceasta are
ca prim efect dezvoltarea atenţiei cu ajutorul căreia
căpătăm cunoștinţe asupra mediului înconjurător.
Greșim adesea când simţurile noastre nu au fost atente,
deci greșeli de observaţie. Sunt și greșeli ale creierului,
adică atunci când el nu interpretează bine ceea ce aduc
simţurile. Ajungem astfel la halucinaţii. Greșeala e
omenească, spiritul nostru critic însă trebuie să cerceteze
și să recunoască și imediat ce vede că e o greșeală să ne
impună să renunţăm la ea pentru că perseverând greșim
mai rău. Curiozitatea aceasta devine interes când este
disciplinată și persistentă. Ceea ce ne interesează, de
regulă ne produce plăcere, ne atrage și ne stăpânește
atenţia. Deci, curiozitatea se menţine întotdeauna prin
căutarea unui lucru nou. Ei bine, cunoașterea adevărului
trebuie să fie o preocupare permanentă, în starea noastră
de dezvoltare, cu inteligenţa noastră, trebuie să aflăm
cauzele. Curiozitatea ne îndeamnă să ne stabilizăm și în
specialitatea noastră să devenim cei mai buni. Căutarea
și găsirea adevărului contribuie la perfecţionarea
individuală, mărturisirea lui la fericirea socială.
1 (75) 2017 document
 studii/documente

Avem una dintre cele mai plăcute satisfacţii când aflăm
adevărul, iar societatea dă satisfacţie celor care exprimă
adevărul și care nu-l falsifică, toate acestea contribuind la
energia socială atât de utilă ei. Spiritul critic al fiecăruia
face ca să nu primim lucrurile așa cum ni se dau, ci el ne
îndeamnă să cercetăm și să scotocim prin toate mijloacele
ca să aflăm adevărul. Cu cât ești mai cult cu atâta pui
mai mult la îndoială lucrurile care îţi vin de la oameni
mai puţin pregătiţi. Trebuie, în interesul adevărului, să
nu avem credulitatea copilului, ci să ne dezvoltăm acest
spirit de cercetare. Căutarea acestui adevăr și deosebirea
lui de minciună este puterea inteligenţei noastre. Când
susţinem adevărul este puterea voinţei noastre. Cu cât
se spune adevărul mai mult, cu atât se cheamă că omul e
mai sincer. Sinceritatea faţă de noi înșine și faţă de alţii
devine o virtute socială. Progresul știinţei este tocmai
aflarea adevărului, progresul social este răspândirea lui,
iar progresul moral stă în îndeplinirea sau realizarea lui.
Adevărurile sunt ca și bunurile materiale, adică ele ne
fac fericiţi și ne dau intenţia unei posesii. Sinceritatea
este o fericire socială, pentru că ea inspiră încredere
cetăţenilor reciproc. Este bine de știut, de asemenea, ca
sinceritatea să nu se arate când nu se pretinde, când e
inoportună. Ea este chiar era când devine supărătoare
sau ofensatoare. Prin urmare, manifestarea ei trebuie
făcută cu prudenţă. Minciuna este arma celui slab și
fricos. Exerciţii care se recomandă: să nu fii niciodată
martor mincinos, să nu te contrazici, spune adevărul
chiar dacă știi bine că după el urmează o pedeapsă. Fii
sincer faţă de tine însuţi pentru că altfel nu vei fi fals
nici faţă de altul. Ca anchetă pe care recomandă s-o facă
fiecare: în ce împrejurări te-ai luptat să spui adevărul?
Ce ai simţit când ai spus o minciună? În ce prieteni ai
simţit sinceritatea?22

The national and patriotic education Lesson

of General Vasile Zorzor (1940)
Assistant Professor Alin Spânu, Ph.D.

Abstract: General Vasile Zorzor was born on August 11, 1890, at Olteniţa. He graduated the
Officers Military School (1911). He started his military career as junior lieutenant (1911) and ended
it as general (1941). He was appreciated because he established the first Center for dogs training in
order to support the soldiers and the policemen activity and also for his teaching skills.
Keywords: General Vasile Zorzor, dog training, police force, teaching, Peasant National Party

NOTE

1 9
Universitatea Bucureşti. Arhiva Serviciului Român de Informaţii, Fond documentar, dosar nr.
2
Thomas Carlyle (n. 4 decembrie 1795, Ecclefechan – d. 5 februarie 1881, crt. 4233, ff. 77-78.
Londra) eseist, istoric, filozof, critic literar şi autor satiric scoţian. 10
Ibidem.
3 11
Locotenent-colonel Vasile Zorzor, maior Alexandru Luca, căpitan Ibidem.
12
Aurel Mesaroşiu, Cursuri pentru jandarmi: educaţie religioasă, morală, Ibidem.
13
medicină legală, de geografie, de legi speciale. Extrase din regulamentul „Monitorul Oficial” nr. 219 din 18 septembrie 1943, p. 8268.
Jandarmeriei, Tipografia Şcolii de Jandarmi Oradea, Oradea, 1932-1933; 14
Idem, nr. 243 din 16 octombrie 1943.
15
Colonel Vasile Zorzor, colonel Vasile Barbu, locotenent-colonel Constantin Gabriela Mircea, Cristian Florin Bota, Autobiografia generalului
Anton, locotenent-colonel Constantin Sandu, Călăuza Jandarmului agent Vasile Barbu, fost comandant adjunct al Gărzii Naţionale de la Alba
de poliţie şi jandarm în termen, Institutul de Arte Grafice „Ţăranu”, Iulia din l Decembrie 1918 ca izvor istoric (1908-1942), Editura Astra –
Bucureşti, 1939; Colonel Constantin Anton, colonel Vasile Zorzor, Despărţământul „Timotei Cipariu”, Blaj, Alba-Iulia, 2011, p. 47.
Călăuza Jandarmului. Agentul de poliţie şi jandarmul în termen. Educaţie 16
Ibidem.
şi cunoştinţe profesionale; instrucţie şi regulamente militare; educaţie 17
Pentru mai multe detalii, a se consulta: ***Procesul generalilor. Cercul
fizică şi profesională, Institutul de Arte Grafice Muntenia, Bucureşti, 1940; Profesional Militar al PNŢ 1946-1948. Documente (selecţia documentelor,
General Vasile Zorzor, general Vasile Barbu, general Constantin Anton, studiu introductiv şi notă asupra ediţiei de dr. Corneliu Beldiman), Editura
general Constantin Sandu, Călăuza gardianului public şi agentului civil de Vremea, Bucureşti, 2000; Ilarion Ţin, Procesul ofiţerilor anticomunişti, la
poliţie, Bucureşti, 1942. adresa http://istoriacomunismului.blospot.ro/2008/02/procesul-ofiterilor-
4
Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. IX (21 aprilie-31 decembrie anticomunisti.html.
1941), ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 18
Ştefan Zorzor, Munca în uniformă kaki, la adresa: http://revista.memoria.
2008, p. 92. ro/?location=view_article&id=633.
5 19
Radu Lecca, Eu i-am salvat pe evreii din România, ediţie îngrijită, studiu Ibidem.
introductiv şi note de Alexandru V. Diţă, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura 20
***Procesul generalilor. Cercul Profesional Militar al PNŢ 1946-
Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994, p.158. 1948..., p. 172.
6 21
Ibidem, p. 160. www.procesulconiunismului.com/marturii/fonduri/ioanitiu/maniu2/
7
Ibidem, p. 163. docs/maniu2p_57.htm
8 22
Decret nr. 1464 din 9 mai 1942, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 114 din Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul de Război,
19 mai 1942, p. 4122. Inspectoratul General de Armată, dosar nr. crt. 219, ff. 1-6.

document 2017 1 (75) 71

studii/documente
ÎNCEPUTUL REFACERII INDUSTRIEI ROMÂNEŞTI
DE APĂRARE (1949-1953)
Profesor universitar Dr. Valeriu AVRAM
Profesor Dr. Viorel GHEORGHE
E
xperienţa Primului Război Mondial a obligat
elita politică de la București să dezvolte
industria de apărare autohtonă. Au fost
efectuate investiţii directe, de către statul român și
au fost încurajate firmele particulare, care au produs
tehnică de luptă pentru armata română. În felul acesta
au apărut, pe lângă fabricile deţinute de stat și o serie
de firme private, care și-au câștigat notorietatea în
epoca interbelică, precum „Malaxa”, „SET”, „ICAR” etc.
Existenţa acestor fabrici a permis armatei române, ca
în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, să-și poată
asigura o parte însemnată din tehnica și armamentul
necesare, din producţia internă.
După 1945, situaţia industriei de apărare a devenit
tot mai problematică. Trecerea armatei la efective de
pace, reorganizarea impusă de către Aliaţi, restricţiile
prevăzute în Tratatul de Pace de la Paris, plata
despăgubirilor de război către URSS, au avut printre
alte consecinţe dezorganizarea industriei românești de
apărare, până la pragul desfiinţării. Unele dintre fabricile
importante de tehnică de luptă și-au schimbat profilul,
iar exemplul „IAR” Brașov, care a fost nevoită să treacă
de la producţia de avioane de luptă la cea de tractoare
este edificator. În contextul acaparării puterii de către
comuniști, industria românească de armament nu a
mai putut colabora cu industria de profil din Europa
Occidentală, nu a mai putut achiziţiona mașini și utilaje
moderne sau noi licenţe. Inginerii, tehnicienii, dar și
muncitorii cu înaltă calificare, care lucrau în industria de
armament, au fost mutaţi la alte fabrici, mai importante
pentru regimul comunist. O parte dintre inginerii cu
mare experienţă au preferat să emigreze, iar alţii au
fost arestaţi pentru că erau consideraţi „dușmani ai
poporului”.
Regimul comunist a realizat că industria românească
de apărare este aproape de dispariţie abia în perioada
1949-1950. În ultimul moment, au început să se adopte
o serie de planuri, pentru refacerea acesteia. Prima
decizie în acest sens a fost luată de Consiliul de Miniștri
în august 1949. Pe baza acesteia, la 15 noiembrie 1949,
prin Hotărârea Consiliului de Miniștri (în continuare
H.C.M.) nr. 1178 a fost alocată suma de 170 milioane
lei vechi pentru regruparea și recondiţionarea utilajelor,
72
instalaţiilor și clădirilor de la o serie de întreprinderi,
care au avut producţie specială în trecut. La 11 februarie
1950, pentru continuarea acestor lucrări, prin H.C.M.
nr. 82, au fost alocaţi alţi 210 milioane lei vechi. Primul
plan cincinal de dotare a Ministerului Forţelor Armate
(în continuare M.F.A.) cu produse speciale a fost
aprobat la 5 septembrie 1950. Se dorea satisfacerea
tuturor cerinţelor formulate de M.F.A. prin adresa
nr. VX din 3 septembrie 1950. Situaţia a evoluat și, la
18 mai 1951, a fost elaborat un alt plan, trienal, pentru
anii 1951-1953, care se baza pe noua documentaţie
sovietică. Acesta a fost redactat, în funcţie de necesarul
formulat de către M.F.A., de către Ministerul Industriei
Metalurgice și Industriei Chimice (în continuare
M.I.M.I.C.) și sub coordonarea Comitetului de Stat al
Planificării. Dezvoltarea fabricilor de produse speciale,
în perioada 1951-1953, s-a făcut în concordanţă cu acest
plan. Acest plan s-a bazat prea mult pe o serie de factori
variabili, cum au fost utilajele din import care nu erau
încă comandate și pe o serie de investiţii care nu au fost
realizate la timp. Din acest motiv, planul trienal a fost
redactat cu multă ușurinţă, fără a cunoaște posibilităţile
reale ale uzinelor de producţie specială. Cu toate acestea,
adoptarea planului trienal s-a făcut ca urmare a unor
necesităţi stringente1. În perioada anilor 1949-1950,
din cauza lipsei personalului calificat, conducerea
M.I.M.I.C. nu a reușit să coordoneze în mod eficient
refacerea industriei speciale. Deficienţele au continuat
și în perioada următoare și chiar s-au agravat, pe măsură
ce problemele acestei ramuri industriale au devenit
mai complexe. Abia la 1 noiembrie 1951, la nivelul
ministerului a fost înfiinţat un organism special, pentru
coordonarea industriei de armament2.
În ziua de 6 februarie 1952 a avut loc Ședinţa lărgită
a Secretariatului Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Român (în continuare C.C. al P.M.R.),
privind problemele stării și organizării producţiei
militare, conform comenzilor M.F.A. al Republicii
Populare Române (în continuare R.P.R.). Au participat
pe lângă Gheorghe Gheorghiu-Dej, câţiva dintre
membrii de vază ai partidului precum Vasile Luca,
secretar al C.C. al P.M.R., vicepreședinte al Consiliului
de Miniștri și ministrul Finanţelor, Iosif Chișinevschi,
1 (75) 2017 document

secretar al C.C. al P.M.R. și vicepreședinte al Consiliului
de Miniștri, Alexandru Moghioroș, secretar al C.C. al
P.M.R., Miron Constantinescu, membru al Biroului
Politic al C.C. al P.M.R. și președintele Comisiei de
Stat a Planificării, Emil Bodnăraș, membru al Biroului
Politic al C.C. al P.M.R. și ministrul Forţelor Armate
al R.P.R., Chivu Stoica, membru supleant al Biroului
Politic al C.C. al P.M.R., vicepreședinte al Consiliului de
Miniștri și ministrul Industriei Metalurgice și Industriei
Chimice. Au fost invitaţi, printre alţii, generalul
Haritonov, locţiitorul Consilierului Militar Principal
de pe lângă Ministrul Forţelor Armate al R.P.R.,
inginerul Filin, conducătorul Grupului Specialiștilor
Sovietici, Emil Stanciu, șeful Direcţiei Speciale de pe
lângă Consiliul de Miniștri al R.P.R.3. Inginerul sovietic
Filin a prezentat în această ședinţă un raport asupra
organizării, pregătirii producţiei și fabricării produselor
militare în cadrul întreprinderilor M.I.M.I.C.. Astfel,
în anul 1950, „conducerea Partidului Muncitoresc
Român și Guvernul, au stabilit [...] că organizarea și
dezvoltarea producţiei militare în R.P.R. constituie una
dintre sarcinile cele mai importante în întărirea apărării
ţării”. Ca urmare, M.F.A., M.I.M.I.C. și Comitetul de
Stat al Planificării au început să studieze organizarea și
fabricarea muniţiilor și a tehnicii de luptă și au desemnat
în acest scop o serie de uzine. A fost solicitat și sprijinul
sovietic, care s-a concretizat în acordarea de licenţe și
documentaţie tehnică și trimiterea în România a unor
specialiști cu experienţă. Cu sprijinul acestora au fost
elaborate măsurile tehnice și organizatorice pentru
începerea producţiei, pentru stabilirea profilului fiecărei
fabrici și dezvoltarea acestora pe baza noilor tehnologii
sovietice. În cursul anului 1951, M.I.M.I.C. a început
traducerea documentaţiei tehnice sovietice și a demarat
lucrările pentru fabricarea sculelor și accesoriilor și
aprovizionarea cu materie primă. Din păcate, această
activitate nu s-a desfășurat conform așteptărilor și a dus
la apariţia unor mari întârzieri, în îndeplinirea planului
minimal din anul 1951. Toate aceste lipsuri și întârzieri
au continuat și în anul 1952, iar inginerul Filin considera
că acestea „vor constitui un pericol pentru realizarea
planului de producţie și de înzestrarea forţelor armate
ale R.P.R.”4.
La această ședinţă au fost identificate și câteva dintre
cauzele care au dus la această rămânere în urmă. Unele
ministere – mai ales cele industriale – au considerat că
producţia militară este o activitate secundară și nu au
acordat atenţia necesară, iar unele cadre cu munci de
răspundere din aceste ministere, au sabotat deciziile
partidului și guvernului referitoare la industria de
apărare. Printre cei vinovaţi, în viziunea conducerii
partidului, erau Constantin Ionescu, director general al
document 2017 1 (75)
studii/documente
Direcţiei Generale a Construcţiei de Mașini, Dumitru
Simulescu, ministru-adjunct la Ministerul Energiei
Electrice, Ștefan Ghiţă, directorul Uzinelor „Steagul
Roșu” din Brașov, conducerea Direcţiei Aprovizionării și
a Sovrommetal Reșiţa5. La aceștia s-au adăugat directorii
unor întreprinderi, precum Uzinele „Neptun” Câmpina,
„Electrobanat” Timișoara, I.M.S. Roman sau Fabrica de
Confecţii București, care au refuzat să încheie contracte
cu M.F.A. A mai existat o practică anormală a M.F.A.,
care a încheiat contracte cu ministerele economice, care
nu s-au regăsit în Planul de Stat. Ministerele economice
au încercat să transforme M.F.A. într-un furnizor de
materii prime, materiale și utilaje pentru producţia
specială, slăbind astfel pregătirea pentru apărarea ţării.
În anul 1951 s-a stabilit profilul fiecărei întreprinderi
din sectorul producţiei de apărare, dar unele fabrici nu
au ţinut cont de acest lucru și și-au schimbat profilurile
între ele, lucru care a generat întârzieri în realizarea
comenzilor și a producţiei globale. Specialiștii sovietici
au considerat că organizarea este extrem de defectuoasă,
începând cu ministerele industriale și terminând cu
uzinele de producţie militară. Propunerile consilierilor
sovietici, care aveau ca scop îmbunătăţirea structurii
organizatorice, s-au pus în practică cu o întârziere de 5-
8 luni, cu consecinţe negative în pregătirea producţiei pe
anul 1952. Din acest motiv, uzinele nu au fost asigurate
la timp, cu materiale, scule și accesorii, iar producţia s-a
realizat fără a exista un grafic aprobat. La sfârșitul anului
1951, a fost înfiinţată Direcţia Producţie Specială în
cadrul M.I.M.I.C., care trebuia să coordoneze activitatea
uzinelor cu producţie militară. Ea nu a fost însă încadrată
cu personalul calificat necesar, deși acesta exista în alte
ministere sau întreprinderi. Problema personalului
calificat era și la nivelul uzinelor, care nu au luat măsuri
pentru atragerea forţei de muncă tinere, deși se estima
un necesar de cel puţin 15.000 de noi muncitori. Nu au
fost prevăzute planuri și nici fonduri pentru pregătirea
profesională a inginerilor, maiștrilor, tehnicienilor și
muncitorilor din aceste uzine6. Inexistenţa unui Institut
Special de Proiectări a făcut ca proiectările tehnologice
să se realizeze în cadrul fabricilor, de către cadre cu
pregătire insuficientă, iar rezultatul a fost întocmirea
unor proiecte de slabă calitate, prelungirea termenelor
de proiectare, imposibilitatea finanţării în timp util a
acestora. Au fost uzine care și-au descompletat utilajul
necesar pentru producţia militară, cum s-a întâmplat
la Uzina Chimică din București, care și-a transferat o
parte din aceste utilaje, către alte fabrici din ţară. Au
mai fost identificate și alte cauze, cum ar fi neredactarea
unor regulamente de ordine interioară, întârzierea
în construirea blocurilor de locuinţe din vecinătatea
fabricilor, pentru a se elimina naveta muncitorilor,
73
studii/documente
inexistenţa unor norme clare, pentru angajarea sau
concedierea muncitorilor și funcţionarilor, divulgarea
secretelor de stat etc. M.F.A. avea și el o serie de lipsuri
care au împiedicat buna funcţionare a industriei de
apărare. Planurile de necesităţi ale ministerului au
fost în permanenţă modificate, îngreunând producţia
fabricilor. La nivelul ministerului nu a existat o direcţie
unică de aprovizionare și nici depozite generale care să
aprovizioneze unităţile subordonate. Din acest motiv,
fiecare unitate militară era nevoită să se prezinte la
fabrici pentru a recepţiona produsele repartizate7.
Comitetul de Stat al Aprovizionării, în multe situaţii,
nu a acordat atenţia cuvenită producţiei speciale. Nu
s-au prevăzut în planurile acestei instituţii materialele și
utilajele necesare din import, pe anul 1951. Ministerul
Construcţiilor nu a reușit să deschidă șantierele necesare,
nu a concentrat forţa de muncă și utilajele, iar până
la finele anului 1951 a avut construcţii nerealizate în
valoare de 500 milioane lei.
Toate aceste probleme au fost identificate de
consilierii sovietici, obișnuiţi cu economia centralizată
și planificată. În România anilor 1950-1951, oamenii
încă mai erau obișnuiţi cu economia concurenţială
și de aceea, acolo unde consilierii sovietici au văzut
lipsuri și neajunsuri, poate era vorba doar de vechiul
reflex de adaptare la realităţile pieţei. De aceea, acest
punct de vedere al consilierilor sovietici, trebuie privit
astăzi, cu mare rezervă. Oricum, în 1952, pe baza
acestor observaţii, conducerea comunistă a luat o serie
de decizii care urmăreau perfecţionarea activităţii din
cadrul industriei de apărare.
Comitetul de Stat al Planificării a primit sarcina,
ca până la 20 februarie 1952, să prezinte spre aprobare
Consiliului de Miniștri, planul de produse militare
pentru anul în curs, un plan amănunţit de producţie,
volumul investiţiilor necesare pentru dezvoltarea
industriei de apărare8. Acest plan trebuia considerat de
primă importanţă și inclus în Planul General de Stat
pe anul 1952. Pentru anul 1953, planul de producţie
militară trebuia elaborat până la 1 iulie 1952, iar până
la 1 noiembrie trebuia definitivat planul amănunţit
de producţie, defalcat pe ministere. La M.I.M.I.C.
urma să se organizeze Departamentul Problemelor
Speciale, coordonat de prim-adjunctul acestui minister.
În subordinea acestui departament se găsea Direcţia
de Planificare a ministerului, Direcţia Specială care
se ocupa cu problemele de mobilizare a industriei și
cu producţia curentă de produse militare, Institutul
Special de Proiectări, Uzinele de la nr. 1 la nr. 11,
Consiliul Tehnic al Ministerului și Direcţia Producţiei
Speciale. Această din urmă direcţie trebuia condusă de
prim-adjunctul ministrului, ajutat de directorul-adjunct
74
tehnic. În subordinea direcţiei se găseau următoarele
servicii: tehnic, producţie, mecanic-șef și energie,
controlul calităţii, tehnica securităţii și poligonul central.
Directorul-adjunct tehnic coordona contabilitatea
generală, serviciul financiar, cadrele, muncă și salarii,
construcţii capitale, paza militară, apărarea antiaeriană,
serviciul administrativ al direcţiei, Sovrommetalul,
șantierele de construcţii navale, Institutul de Proiectări
Navale și secţiile de producţie specială de la alte uzine,
în afara celor 119. Responsabil pentru producţia de
apărare era desemnat prim-adjunctul ministrului
Industriei Metalurgice și Industriei Chimice, iar pentru
această funcţie a fost desemnat Carol Loncear. Acesta,
în 30 de zile, trebuia să redacteze toate instrucţiunile,
regulamentele și statutele necesare pentru buna
funcţionare a producţiei speciale10.
Au mai fost adoptate și alte măsuri, precum
identificarea specialiștilor care au lucrat în industria
militară în perioada anterioară și transferarea lor la noile
uzine după verificarea lor de către organele de securitate,
schimbarea mersului trenurilor pentru a favoriza naveta
către uzinele de armament, asigurarea unei salarizări
superioare pentru cei care lucrau în acest domeniu,
îmbunătăţirea aprovizionării cu produse alimentare și
bunuri de larg consum prin magazine, cantine, gherete
deschise în cadrul fabricilor, lărgirea reţelei de creșe și
grădiniţe pentru copiii muncitorilor11. Pe lângă aceste
uzine urmau să se ridice cartiere muncitorești, prevăzute
cu școli și grădiniţe, dar și cu diferite așezăminte
culturale și sportive, precum teatre, biblioteci, cluburi,
cinematografe sau terenuri de sport.
Într-o primă urgenţă, în anul 1952, se prevedea
terminarea de construit a clădirii Turnătoriei de la
Uzina „Breiner Bela”, clădirea Secţiei mecanice de la
Uzina „6 Martie” Tohan, clădirea Secţiei de tuburi de
la Uzina „Ilie Pintilie” Plopeni, Secţia mecanică de la
Uzina „Metrom” Brașov, linia a doua pentru fabricarea
trotilului de la Uzina „Nitramonia” Făgăraș, Secţia de
mecanică pentru autotunuri, Atelierele de încărcare,
Secţia de prelucrarea lemnului de la Uzina „I.R.M.C.”
Mija, precum și Poligonul Central. În urgenţa a doua,
se prevedea reutilarea secţiilor principale și a celor
auxiliare existente, construirea unor secţii auxiliare
noi, printre care uzine electrice, punerea la punct a
producţiei, conform „Gost-urilor, Ost-urilor și Stas-
urilor”, în termenii prevăzuţi, dotarea cu scule și
accesorii, aprobarea graficului de producţie a muniţiilor
și armamentului, luarea măsurilor necesare pentru
păstrarea secretelor de stat12.
Guvernul României urma să intervină pe lângă
Guvernul URSS pentru ca acesta să aprobe trimiterea
unor consilieri și pentru satisfacerea necesarului de
1 (75) 2017 document

utilaje și materiale din industria de apărare. Se dorea
trimiterea unui consilier pe lângă Direcţia Specială,
unul pe lângă Secţia Specială a Comisiei de Stat a
Planificării, un specialist în probleme de muniţii și
armament pe lângă Departamentul Problemelor
Speciale din cadrul M.I.M.I.C., patru specialiști în
fabricarea muniţiilor de artilerie, doi specialiști în
fabricarea muniţiilor de infanterie, alţi doi specializaţi
în fabricarea armamentului de infanterie și încă doi
specializaţi în fabricarea explozivilor și pulberilor. Toţi
acești specialiști trebuiau să activeze pe lângă inginerii
șefi ai uzinelor de producţie specială13. Materiile prime,
materialele și utilajele repartizate pentru fabricarea de
produse speciale nu puteau fi folosite pentru alte scopuri,
sub riscul aplicării sancţiunilor prevăzute în Legea
nr. 183/194914. Toate ministerele industriale trebuiau
să predea Departamentului Problemelor Speciale, în
stare perfectă de funcţionare, toate mașinile și utilajele
folosite în trecut în industria de apărare, precum și
mașinile și utilajele ce puteau fi folosite pentru producţia
de armament și tehnică de luptă15. Mai existau și alte
măsuri organizatorice impuse diferitelor ministere
pentru ca activitatea fabricilor de armament să se
desfășoare în condiţii cât mai bune.
Planul de producţie pentru anul 1952 a fost
întocmit doar după necesităţile M.F.A. fără a se lua
în calcul posibilităţile reale de producţie. Dificultăţile
întâmpinate de uzinele speciale au constat în lipsa
mașinilor-unelte, care au fost comandate abia după
încheierea unei convenţii cu URSS la 31 mai 1952;
calitatea materialelor furnizate de alte întreprinderi din
ţară, care nu adoptaseră noile standarde de fabricaţie;
documentaţia tehnică insuficientă; numărul insuficient
al SDV-urilor (scule și dispozitive de verificare – n.n.)
etc. Din aceste motive a fost nevoie de refacerea
planului de producţie și astfel, prin H.C.M. nr. 1382
a apărut planul restructurat pe 1952. Nici acest plan
nu a ţinut cont de posibilităţile reale ale industriei.
Au fost solicitate de la celelalte ministere economice
executarea unor lucrări cu termene mult prea scurte, nu
s-a ţinut cont că realizarea multor produse depindeau
de importuri și nici nu s-a dat atenţia necesară pentru
dezvoltarea SDV-urilor16.
Deși pare greu de crezut, la redactarea planului de
producţie pentru anul 1953 s-a ţinut cont, din nou,
doar de necesarul M.F.A. și nu de posibilităţile reale ale
uzinelor speciale. Ca urmare, planul pe anul 1953 nu a
fost îndeplinit pentru că mașinile, utilajele și materialele
importate nu au sosit la timp, unele prototipuri nu au putut
fi omologate, nu a fost stabilită asigurarea SDV-rilor, iar
problemele de personal au devenit tot mai complexe17.
document 2017 1 (75)
studii/documente
În ziua de 2 septembrie 1952 a avut loc ședinţa
Biroului Politic al C.C. al P.M.R., unde printre altele,
s-a discutat despre rezultatele tratativelor pentru
achiziţionarea de produse speciale din Ungaria, Polonia
și Cehoslovacia. Au participat Gheorghe Gheorghiu-
Dej, Iosif Chișinevschi, Alexandru Moghioroș,
Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș, Chivu Stoica, dar
și alţii precum Leontin Sălăjan sau Alexandru Drăghici.
Principalele achiziţii constau în armament și tehnică
de luptă, dar pe lângă acestea s-a încercat și încheierea
unor contracte pentru cumpărarea de mașini și utilaje
necesare industriei românești de apărare18.
În Polonia a fost delegat pentru a discuta aceste
probleme D. Coliu. În urma discuţiilor s-a încheiat
o convenţie prin care Polonia se angaja să livreze
României, printre altele, 30.000 de carabine, muniţii
pentru obuzierul cal. 122 mm și pentru tunurile
antiaeriene, 500 de autocamioane „Star”, dar și mașini și
utilaje pentru dotarea fabricilor românești de producţie
specială19.
În Ungaria, delegaţia a fost condusă de generalul
Ștefănescu. Acesta a negociat achiziţionarea unor mari
cantităţi de armament și muniţii, printre care 60.000 de
carabine și 400.000 lovituri pentru tunul cal. 85 mm.
Reprezentanţii industriei de armament din Ungaria
au recunoscut că au probleme mari cu asigurarea
calităţii produselor, din cauza lipsei unor materii prime,
precum aliajele crom-nichel. La solicitarea generalului
Ștefănescu au fost de acord să pregătească anumiţi
specialiști, necesari industriei românești de apărare20.
Delegaţia care a mers în Cehoslovacia a fost
condusă de D. Petrescu. Discuţiile, deși dificile la
început, au dus la achiziţionarea unor mari cantităţi
de tehnică de luptă, dar și de mașini și utilaje, pentru
dotarea industriei românești de profil. S-a convenit
cumpărarea avioanelor „MIG-15” și tancurilor „T-34”,
produse după licenţă sovietică, dar și de mașini și
utilaje, pe care Cehoslovacia le avea în exces și pe care
iniţial, doreau să le vândă în Europa Occidentală. Au
mai fost de acord cu pregătirea a 100 de specialiști
români, dar numai dacă autorităţile sovietice erau de
acord. Discuţiile cele mai serioase au fost legate de
preţuri, pentru că partea cehoslovacă nu a dorit să
aplice preţurile sovietice. D. Petrescu chiar a semnalat
că avioanele „MIG” sunt mult mai ieftine decât cele
produse în URSS, în schimb tancurile au preţurile
duble, faţă de cele produse în URSS. Partea cehoslovacă
a mai dorit ca România să achiziţioneze această tehnică
prin livrarea de feroaliaje și metale neferoase. Pentru
că România, în acel moment nu producea feroaliajele
cerute, s-a propus ca livrările să fie plătite în aur21.
75
studii/documente
Dificultăţile legate de achiziţionarea tehnicii de
luptă și a armamentului, necesare armatei române,
preţurile mari cerute de celelalte ţări comuniste, au
obligat conducerea de la București să refacă industria de
apărare naţională. În primul rând, s-a dorit revigorarea
vechilor fabrici de armament, construite în perioada
interbelică. În afară de Uzina de Reparaţii Avioane
de la Bacău, care a fost nou construită, toate celelalte
fabrici erau moștenite din perioada anterioară. S-a dorit
extinderea și echiparea lor cu tehnică sovietică, precum
și introducerea în producţie a armamentului și tehnicii
după documentaţia sovietică. Cu toate măsurile luate,
revitalizarea acestor uzine, din diferite cauze, s-a realizat
cu destule sincope.
La sfârșitul anului 1952, începea să se contureze
nucleul industriei de apărare românești postbelice.
Acesta era format din Uzina „6 Martie”, Uzina 2
„Breiner Bela”, Uzina „Metrom”, Uzina Mecanică Cugir,
Uzina Mecanică Sadu, Uzina „30 Decembrie”, Uzina
„Ilie Pintilie”, I.R.M.C., I.O.R., I.M.S. Câmpulung și
Șantierul Naval „Viitorul”22.
În perioada ianuarie-martie 1954, a fost instituită
o Comisie Tehnică, care a analizat problemele
apărute în acest domeniu. Comisia a fost condusă
de inginerul Ioan Schmidt și din ea au mai făcut
parte inginerii electromecanici Vasile Ghelesel, Iorgu
Vasiliu și Waldermar Gheţu, inginerul chimist Jean
Forst, inginerul mecanic Octavian Popa și contabilul
expert Vasile Dumitriu23. Au fost verificate, printre
altele, respectarea termenilor pentru traducerea
documentaţiilor, organizarea fluxurilor liniilor de
fabricaţie, înzestrarea cu mașini-unelte, pregătirea
cadrelor necesare, aprovizionarea cu SDV-uri, modul
de folosire a fondurilor alocate de guvern, felul în
care s-au îndeplinit sarcinile de plan, aprovizionarea
cu materii prime, modul în care s-a efectuat controlul
fabricaţiei, felul în care s-a respectat documentaţia
tehnică etc.24. De la început, s-a observat că traducerea
documentaţiei tehnice s-a realizat cu mare întârziere.
M.F.A., din diferite motive, a predat traducerea
documentaţiei tehnice, cu o întârziere de 8 luni.
Traducerea documentaţiei de serviciu s-a realizat la
sediul Departamentului Producţiei Speciale, iar cea a
documentaţiei tehnologice, la fiecare întreprindere, în
termenul fixat, care însă nu a fost corect corelat, între
diferitele organisme din minister și astfel, nu s-a mai
putut realiza planul pe anul 195225. Cauzele întârzierii
traducerii documentaţiei sovietice au constat în
procurarea lor cu întârziere de către M.F.A. și existenţa
unui număr insuficient de traducători. În momentul în
care au sosit documentaţiile, conducerea M.I.M.I.C. a
76
constatat că are nevoie de cel puţin 7 ani pentru a termina
traducerile cu personalul care îl avea în acel moment26.
Pe de altă parte, atunci când s-a conceput planul,
termenul de trecere la producţie a fost unul nerealist.
Nu s-a calculat în mod corect, timpul necesar pentru
efectuarea traducerii, pentru adaptarea tehnologiei,
executarea SDV-urilor pentru prototip, fabricarea
prototipului, definitivarea tehnologiei, executarea
SDV-urilor pentru producţia de serie, începerea
livrărilor în serie27. Din acest motiv, au apărut divergenţe
mari între planul de produse speciale necesare M.F.A.
și planul de producţie al uzinelor. De exemplu, pe
trimestrul I din anul 1952, planul armatei prevedea
printre altele achiziţia a 15.000 proiectile explozive
antitanc cal. 45 mm, 20.000 proiectile explozive pentru
tunul regimentar cal. 76 mm, 15.000 proiectile explozive
pentru obuzierul cal. 122 mm. În schimb, fabricile,
conform planului pe care l-au primit, au executat 1.000
proiectile cal. 45 mm, 60.000 proiectile cal. 76 mm și
500 proiectile cal. 122 mm28.
Liniile de producţie au fost organizate în baza unor
proiecte tehnice elaborate de institutele de proiectare
IPROMET și IPDT. Din 1952, au început să fie
consultaţi și consilierii sovietici. Producţia uzinelor
se limita mai mult la muniţia de infanterie și cea de
artilerie. Implicate erau Uzina „6 Martie” Tohan,
Uzina „Ilie Pintilie”, Uzina „Metrom” și Uzina „Breiner
Bela”. Era totuși o realizare, dacă ne gândim că fosta
uzină de armament „Voinea S.A.R.” Brașov (devenită
„Breiner Bela”) din 1948 și până în 1952 a produs doar
mobilă de bucătărie29. Se mai fabrica automatul PPS,
cal. 7,62 mm la IPTOS, carabina și pistoletul
cal. 7,62 la Uzina Mecanică Cugir și aruncătorul de
mine cal. 82 mm la „Breiner Bela”. S-a încercat, dar
fără succes, intrarea în fabricaţie la IPTOS a mitralierei
„Gorionov” și a puștii mitralieră „DPM.”30.
La începutul anului 1954, uzinele de armament erau
deja specializate. Uzina „6 Martie” producea lovituri de
artilerie, explozive și perforante, de la cal. 25 mm până
la cel de 122 mm, la care se adăugau focoase și șuruburi
port-amorsă, capse detonante și de aprindere și trasoare.
Problemele fabricii constau în nepunerea în funcţiune
a atelierului de tratament termic pentru proiectile
perforante, lipsa spaţiului necesar la uzinarea corpurilor
de proiectil, nepunerea la punct a cuptoarelor rotative
și nerezolvarea mecanizării forjei, precum și executarea
producţiei pe linii comune31. De asemenea, încă nu
exista o linie de fabricaţie pentru încărcarea corpurilor
proiectilelor, staţia de galvanizare nu era terminată,
lipseau etuvele „Passburg” comandate în URSS, dar
nelivrate, necesare la păstrarea fulminantului de mercur
1 (75) 2017 document

sub apă, iar sculăria nu atinsese capacitatea necesară
pentru a realiza SDV-urile de mare tehnicitate32. Uzina
„6 Martie” era în 1954 cea mai mare unitate de producţie
specială din România. Avea deja 2.000 de muncitori și
se dorea ajungerea la 11.000, deși în zonă nu se găsea
forţă de muncă excedentară și nu erau create condiţiile
sociale pentru a atrage muncitori calificaţi din alte părţi
ale ţării33.
Uzina „Ilie Pintilie” realiza proiectile de artilerie de la
cal. 76 mm la 152 mm, focoase, tuburi și șuruburi port-
amorsă, tuburi de alamă. La această fabrică, turnarea
corpurilor loviturilor de aruncător cal. 82 mm prezenta
rebuturi ridicate, tratamentul termic pentru fabricarea
proiectilelor perforante nu era pus la punct, era necesară
montarea unei mașini de strunjire verticală într-o clădire
nouă, nu era definitivată noua tehnologie pentru șurubul
port-amorsă „KV-2”, aprovizionarea cu materiale pentru
focoase de la Combinatul „Oţelul Roșu” se făcea cu
dificultate34. Hala de tuburi nu era încă pusă în funcţiune
pentru că îi lipseau anumite mașini-unelte, cuptoare și
instalaţii. A fost adus de la Reșiţa utilajul necesar pentru
fabricarea obuzului exploziv cal. 122 mm, fără a exista
însă spaţiul necesar pentru montare35.
Uzina „Breiner Bela”, care deja începea să fie tot
mai des numită Uzina 2, era specializată în realizarea
loviturilor de aruncător cal. 82 mm, a focosului „M5”
pentru aceeași lovitură și a focosului „K20” pentru
loviturile de cal. 25 mm, cartușele pentru loviturile
cal. 82 și 120 mm, turnarea proiectilelor cal. 120 mm.
Uzina mai producea, în colaborare cu alte fabrici, și
aruncătorul de mine de cal. 82 mm. Erau aduse de la
fabricile partenere placa de bază, cutia pentru muniţii,
dantura de la pinioane și aparatura optică. La această
uzină nu erau probleme foarte mari, în sensul că trebuiau
înlocuite o parte din mașinile-unelte care produceau
focosul „M5”, trebuia pusă la punct galvanizarea și
presarea maselor plastice, precum și sistematizarea
producţiei la cartușele pentru loviturile cal. 82 și 120 mm36.
Atelierele IPTOS au apărut pe vechea platformă
„Romloc”, devenită în 1940 „Astra” – Fabrica Română
de Vagoane, Motoare, Armament și Muniţii. Practic,
împărţea această platformă cu Uzina de Autocamioane
„Steagul Roșu” prin folosirea spaţiilor disponibile,
iar acest lucru îngreuna foarte mult producţia și
păstrarea secretului. La aceste ateliere s-a dorit
producerea pistolului automat „PPS”, a puștii mitralieră
„Degtiairov DPM” și a mitralierei „Gorionov”. Din
cauza dificultăţilor tehnice nu s-a putut începerea
fabricaţiei la ultimele două produse. În cazul pistolului
automat „PPS”, mai era nevoie de încă 68 mașini-unelte
pentru fabricaţie și alte 27 pentru atelierele auxiliare37.
document 2017 1 (75)
studii/documente
Producţia acestor uzine a fost perturbată de
numeroasele schimbări de profil, cauzate în principal
de comenzile M.F.A. De exemplu, armata a renunţat la
comenzile pentru proiectilul antiaerian cal. 25 mm, iar
consecinţa a fost că, în anul 1953, la Uzina „Ilie Pintilie”
s-a oprit amenajarea fluxului de producţie pentru tubul
„UZTN” și pentru tubul de alamă, la Uzina „Breiner
Bela” s-a oprit producţia focosului „K20”, iar la Uzina
„6 Martie” a corpului și a loviturii. Armata nu a mai
dorit nici cartușul antitanc de cal. 14,5 mm, iar Uzina
de la Sadu a oprit producţia acestuia. Schimbările de
profil s-au produs și din cauza conducerii M.I.M.I.C.
În toamna anului 1952, producţia de trasoare a fost
mutată de la Uzina „Ilie Pintilie” la Uzina „6 Martie”,
pentru că aceasta era mai bine dotată pentru fabricarea
acestora. În 1953 a fost oprită investiţia la fabrica de
tuburi de la Uzina „Ilie Pintilie” și trecerea producţiei de
tuburi, calibrele 37 și 45 mm, la Uzina „Metrom”, care
avea capacitatea necesară de a le produce, în condiţiile
în care cererea armatei pentru aceste proiectile era mult
diminuată.
La fabricaţia de focoase erau o serie de rămâneri în
urmă comparativ cu fabricaţia de lovituri de artilerie
de aceleași calibre, pentru că nu se puteau realiza
SDV-urile necesare, secţiile de sculărie nefiind dotate
corespunzător, iar atelierele de galvanizare nu erau încă
puse la punct38.
Un punct nevralgic în dezvoltarea uzinelor de
armament și tehnică de luptă l-a constituit dotarea cu
mașini-unelte. Încă din 1949, în condiţiile repunerii în
stare de funcţionare a unei părţi din vechile fabrici de
armament și muniţii, guvernul a alocat fonduri pentru
regruparea, recondiţionarea și instalarea mașinilor-
unelte dispersate prin ţară după 23 august 1944. Au
fost alocate aproximativ 41 de milioane de lei, pentru
aceste operaţiuni de regrupare și aproximativ 130 de
milioane lei pentru repornirea fabricilor39. Printre
fabricile vizate au fost „6 Martie” Tohani, „Ilie Pintilie”
Plopeni, Uzina nr. 2 „Breiner Bela” Brașov, Uzina
Mecanică Cugir, Uzina Mecanică Sadu din judeţul Gorj,
Uzina Mecanică Sadul Pantelimon, Uzina Mecanică
Târgoviște40. În 1950, pentru exact aceleași operaţiuni
au mai fost alocaţi încă 78,1 milioane lei. Tot în acest
an, M.F.A. și-a prezentat necesarul de produse speciale.
Pe baza acestui necesar s-a realizat un studiu cu măsurile
necesare pentru dezvoltarea producţiei. A rezultat că
era nevoie de investiţii în valoare de 2,4 miliarde de lei
vechi. După numai câteva luni, M.F.A. a venit cu un
alt necesar, substanţial mărit și de care era nevoie în
maximum trei ani. În conformitate cu aceste noi cerinţe
planul de investiţii a trebuit majorat la 12 miliarde lei
77
studii/documente
vechi sau 603 milioane lei noi și a fost elaborat un plan
de producţie trienal41.
În primăvara anului 1951 s-a discutat despre
realizarea unui plan de dotare cu mașini-unelte noi
din producţia internă, dar și din import. Acest plan a
rămas fără urmări și abia în noiembrie 1951 s-au reluat
discuţiile despre înzestrarea cu mașini-unelte, procurate
din import. Pe baza acestora s-a realizat un necesar, care
au dus la încheierea cu URSS, la 31 mai 1952, a unei
convenţii de import pentru dotarea uzinelor speciale,
cu un număr de 1.030 de mașini-unelte. Până la sosirea
acestor importuri, pentru a nu fi afectată producţia, toate
mașinile și utilajele folosite înainte de 23 august 1944,
în producţia de apărare au fost repuse în funcţiune.
De asemenea, alte mașini și utilaje, existente în ţară
care puteau fi folosite în producţia de apărare, au fost
transferate Departamentului Probleme Speciale. Un
număr de aproximativ 500 de utilaje au intrat astfel în
dotarea uzinelor cu producţie specială42.
În iulie 1952, o nouă comisie de specialiști, condusă
de inginerul S. Boncea, a hotărât achiziţionarea a încă
1.579 de mașini-unelte, pentru dotarea sculăriilor și a
sectoarelor de producţie. Pe baza acestei analize, au fost
achiziţionate din Ungaria, Polonia și RDG un număr
de 712 mașini-unelte. O altă comisie, în octombrie
1952, a reevaluat necesarul general de mașini și utilaje
pentru uzinele de producţie specială, dar și fabricilor
colaboratoare din industria metalurgică și chimică. A
rezultat că era nevoie, în total, de 3.212 de mașini și
utilaje. În acest total se regăseau și comenzile date în
URSS, Ungaria, Polonia și RDG, iar valoarea lor era de
64.913.776 ruble. La 1 aprilie 1954, erau contractate
2848 de mașini și utilaje în valoare de 259.352.770 lei,
iar sosite în ţară 2.587 în valoare de 230.486.710 lei.
Lipsa de experienţă a celor care au făcut acest plan
de dotare s-a văzut în momentul în care utilajele au
ajuns la fabrici și s-a constatat că ele nu sunt adecvate
pentru producţia de armament și tehnică de luptă.
Primele utilaje au fost contractate înainte de a se termina
traducerea documentaţiei tehnologice și fără a fi gata
toate proiectele tehnice. În unele situaţii, necesarul
de mașini-unelte s-a stabilit pe baza experienţei unor
tehnicieni și muncitori care, înainte de 23 august 1944,
au lucrat în industria de apărare, dar care nu cunoșteau
tehnologiile sovietice43. Nu s-a ţinut cont de noua
tehnologie, de gradul de tehnicitate al noilor produse
și nici nu s-a luat legătura cu institutele de specialitate
din URSS sau Cehoslovacia pentru întocmirea unor
proiecte tehnice. Din această cauză au fost comandate
multe mașini-unelte cu caracteristici universale și
prea puţine specializate pe producţia de armament și
78
muniţii. Cele mai multe dintre mașinile-unelte nou
achiziţionate au fost instalate, cu precădere, în atelierele
de sculărie sau în cele ale mecanicului-șef, în timp ce
pe linia de producţie erau folosite vechile utilaje, din
perioada interbelică, care erau în stare avansată de uzură.
Mai mult, au fost achiziţionate mașini-unelte care nu
puteau fi folosite în producţia de armament și tehnică
de luptă și, ca atare, au trebuit transferate la fabrici din
alte ministere. Era vorba de 125 de utilaje comandate în
URSS44. Pentru alte 69 de utilaje care nu erau necesare
s-a încercat anularea contractării, dar nu s-a reușit decât
pentru 7 bucăţi.
Surprinzător, de aceste importuri au încercat să
profite și fabricile din M.I.M.I.C. care nu aveau
producţie specială. Prin diverse metode, ministrul
adjunct Gherasim Popa a trecut, fără a avea o bază legală,
400 de mașini-unelte în valoare de 44.206.166 lei de la
uzinele speciale la cele civile.
În momentul reluării producţiei de armament și
tehnică de luptă, s-a constatat că numărul specialiștilor
din acest domeniu era extrem de redus. În perioada
1945-1950, singurele fabrici care au mai avut legătură
cu înzestrarea armatei au fost cele de la Sadu și
„30 Decembrie”. Abandonarea producţiei militare
după 1945 a făcut ca majoritatea specialiștilor să plece
la alte fabrici sau chiar să emigreze și nemaifiind
pregătiţi alţii noi. Această lipsă de cadre calificate era
și la nivelul M.I.M.I.C., iar această situaţie a ieșit în
evidenţă în momentul în care s-a trecut la traducerea
documentaţiilor furnizate de URSS45. În momentul
începerii producţiei, Uzina „6 Martie” avea doar
5 ingineri de specialitate, iar Uzina nr. 2 „Breiner Bela”
3 ingineri, din care doar unul de specialitate46. Pentru
a rezolva parţial această situaţie, la 31 iulie 1952, prin
HCM nr. 1382, s-a decis transferarea a 246 de ingineri
și tehnicieni din alte fabrici către cele de producţie
specială. În cele din urmă s-a reușit transferul a
147 de specialiști, dar și aceștia cu o întârziere de 30 până la
90 de zile. Unii ingineri nu au mai fost transferaţi pentru
a nu dezorganiza activitatea altor sectoare economice,
alţii au fost consideraţi nesiguri din punct de vedere
politic, iar alţii nu au corespuns profesional.
Cele mai multe dificultăţi au apărut la realizarea
SDV-urilor din cauza lipsei cadrelor calificate, dar și
a dotării insuficiente. Conducerea Direcţiei Generale
a Producţiei Speciale nu a realizat în mod corect în
1952 volumul, tehnicitatea și importanţa sectorului
SDV-urilor pentru producţia de armament și muniţii.
În anul următor au fost luate câteva măsuri pentru a
corecta această problemă, printre care colaborarea cu
alte direcţii din minister, detașarea de la sculăriile altor
1 (75) 2017 document

fabrici a unor muncitori cu înaltă specializare, solicitarea
adresată M.F.A. de a lăsa la vatră muncitorii specializaţi.
Au fost detașaţi, în prima jumătate a anului 1952, un
număr de 329 muncitori calificaţi. Au urmat alţi 168
în a doua jumătate a anului 1952 și 174 în anul 195347.
Cei mai mulţi muncitori au fost primiţi de la Uzinele
„23 August”, „Sovromtractor”, „Steagul Roșu”, „Flamura
Roșie”, „Victoria”, „Vulcan”, „Progresul”, „Metalurgica”
Bacău, „IMS” Roman etc.48. Aceste măsuri luate de
urgenţă nu au rezolvat fondul problemei. De exemplu, la
sculăria Uzinei „6 Martie”, lucrau în anul 1952 un număr
de 182 de muncitori calificaţi, faţă de un necesar minim
de 643 muncitori. În anul următor a început școlarizarea
unui număr important de muncitori, cu speranţa că după
șase luni de perfecţionare, aceștia să poată lucra în cadrul
sculăriilor49. O altă soluţie adoptată de conducerea
ministerului a fost colaborarea în realizarea SDV-urilor
cu fabricile care nu aveau producţie specială. Rezultatul
a fost însă negativ, pentru că producţia civilă a fost
perturbată, iar în cazul producţiei speciale beneficiile
au fost nesemnificative, pentru că mai era un deficit de
2.525.000 ore/SDV, care nu mai puteau fi acoperite. Prin
HCM nr. 1382 din 31 iulie 1952 s-a aprobat constituirea
la nivel de minister și de uzine a serviciului de scule,
care trebuia să răspundă de problemele de planificare,
urmărire, aprovizionare, în domeniul SDV-urilor50. În
mod nejustificat, conducerea ministerului a întârziat
cu aproape 8 luni, constituirea acestui serviciu. De
aceea, în cursul anului 1952, aprovizionarea uzinelor
speciale cu SDV-uri s-a efectuat cu mare întârziere,
fără cunoașterea necesarului și a posibilităţilor, în
mod pripit, cu recurgerea la ameninţări, din partea
forurilor superioare51. Abia în decembrie 1952 s-a decis
constituirea de secţii de sculărie la nivelul uzinelor
speciale. Proiectele tehnice au fost gata în ianuarie
1953 și aprobate în februarie, același an. În anul 1953 a
avut loc echiparea sculăriilor, numai că aprovizionarea
lor s-a făcut tot haotic, fără a se cunoaște volumul real
de producţie.
Poate părea o problemă neînsemnată, dar fără un
sector puternic de SDV-uri, practic nu se putea trece
la o producţie de serie. În perioada interbelică, fabricile
românești care aveau producţie de armament și tehnică
de luptă, erau înzestrate în mod corespunzător pe
partea de SDV-uri, fie prin concepţie proprie, fie prin
scule achiziţionate odată cu licenţele de fabricaţie.
Aceste secţii de SDV-uri, au fost constituite în câţiva
ani, pe baza unor proiecte clare. Când au fost realizate
planurile de producţie pentru anul 1952, nimeni nu a
prevăzut dezvoltarea secţiilor de sculărie. La începutul
anului 1952 erau în uzinele speciale 1.052 de muncitori
document 2017 1 (75)
studii/documente
și 598 de mașini-unelte, în timp ce necesarul era de
4.009 muncitori și 1.250 mașini-unelte, pentru a se
realiza planul propus52.
Situaţia era la fel de dificilă și la sectoarele de
producţie. Pentru a se realiza planurile de producţie era
nevoie și de creșterea numărului de muncitori, tehnicieni
și ingineri. În cursul anului 1952 numărul muncitorilor
a crescut de la 12.300 la 31.300, cel al inginerilor
și tehnicienilor de la 1820 la 4.250, iar numărul
funcţionarilor a urcat de la 1.400 la 2.150. Această
creștere a fost una nerealistă, fără a se lua în calcul
volumul real al comenzilor și schimbarea profilului unor
uzine de producţie specială53. La finele anului 1953,
era nevoie de un număr de cadre cu 200% mai mare
decât cel existent. În schimb, la Uzina nr. 2 era nevoie
de creșterea personalului de la 2.184 angajaţi la 4.492.
La nivelul întregii direcţii era nevoie de aproximativ doi
ani, pentru a rezolva problema cadrelor.
O lipsă de continuitate se constata la personalul de
conducere, directori, șefi de servicii, șefi de sectoare cu
consecinţe dintre cele mai negative pentru funcţionarea
uzinelor. Un număr mare de sancţiuni erau date
cadrelor tehnice și a celor de conducere, semn că
situaţia era destul de încordată la nivelul fabricilor, mai
ales din cauza neîndeplinirii planurilor de producţie.
Cum cele mai multe dintre cadrele sancţionate erau
mutate de la fabrici cu producţie civilă fără a li se cere
consimţământul, nu beneficiau de condiţii minime
de trai, aveau o răspundere foarte mare, iar planul de
producţie era nerealist, membrii comisiei de anchetă au
considerat că atitudinea nu a fost una justă faţă de aceste
cadre. Efectele obţinute au fost mai degrabă negative,
mai ales că sancţiunile erau total nejustificate54.
Aprovizionarea cu materii prime a uzinelor speciale
a început să devină tot mai dificilă în cursul anului
1952. O primă încercare de reglementare a fost făcută
prin H.C.M. nr. 257 din 23 februarie 1952. Furnizorii
erau obligaţi să aprovizioneze la termen uzinele de
armament. Acest act normativ nu a putut fi aplicat
pentru că uzinele furnizoare, la rândul lor, nu primeau
materiile prime conform contractelor, aveau lipsă
numeroase utilaje și, mai ales, încă nu puteau realiza
produse după noua documentaţie55. Uzina Mecanică
Cugir a primit materiale de calitate redusă de la „IMD”
Brăila, „ISCT” și Combinatul „Oţelul Roșu”. Ca
urmare, peste 50.000 de ţevi de armă au fost declarate
rebut. De la Uzinele „Republica” a venit ţeava de 30/
1 pentru încărcătoare. Pentru că nu era de calitate au
apărut 11.000 de rebuturi. Uzina „6 Martie” a primit
de la Combinatul „Oţelul Roșu” table de 2 mm pentru
ampenaje, care au dus la rebuturi de până la 40% din
79
studii/documente
producţie. De la Combinatul Siderurgic Hunedoara
au fost primite ţagle de 80x80 cu fisuri, ceea ce a dus
la întârzieri și rebuturi în fabricarea proiectilelor de
76 mm. Uzina „Ilie Pintilie” a fost aprovizionată cu oţel
pentru coada ampenajului și benzi de oţel pentru focoase
de la Combinatul „Oţelul Roșu”. Pentru că nu au avut
calitatea necesară, rebuturile au fost de 80% la ampenaje
și 100% la benzile pentru focoase. Numai puţin de
150 tone de oţel importat din Franţa nu corespundeau la
rezilienţă, fosfor, stricţiune și macrostructură. Banda de
oţel „KTM” și baretele de cupru de la Uzina „Metrom”,
la fel, nu erau în parametrii necesari56. Uzina nr. 2 nu a
primit deloc, din partea „Sovrometal” Reșiţa, oţel pentru
fabricarea aruncătorului de mine. Deficienţe serioase au
fost și la aprovizionarea cu oţel special „35HGSA”57.
Fonta furnizată de Uzina Călan nu avea calitatea
necesară, oţelul ø 32 era necorespunzător și a provocat
rebuturi mari. Banda de oţel de 0,25x26 furnizată de
Combinatul „Oţelul Roșu” nu avea calitatea impusă, iar
oţelul „38 HA”, a prezentat numeroase fisuri58.
Conducerea minister ului a considerat c ă
aprovizionarea în anul 1952 s-a realizat defectuos
din cauza lipsei unui organism specializat. De aceea,
prin H.C.M. nr. 683 din 11 martie 1953, s-a hotărât
înfiinţarea Bazei de Aprovizionare și Desfacere.
Era nevoie de acest organism întrucât problemele
din domeniul aprovizionării cu materii prime erau
complexe. În urma analizei efectuate, a rezultat că în ţară
erau stocuri supranormative la anumite materii prime, că
erau materiale din import care depășeau necesarul din
planurile de producţie, dar că nu era prevăzută achiziţia
de oţeluri speciale, pentru SDV-uri, deși uzinele aveau
nevoie urgentă de el.
Deficienţele în domeniul aprovizionării au continuat
să existe. De exemplu, contractele de import de materiale
necesare pentru producţia anului 1953, au fost încheiate
abia în august-septembrie 1953. Din cele 6 milioane de
ruble alocate acestor importuri nu s-au putut cheltui, din
cauza acestei întârzieri în contractare, decât 1 milion59.
Totuși, restructurarea planului de producţie din 1953
prin care M.F.A. și-a diminuat comenzile a făcut ca
importul realizat să depășească cu mult necesarul din
producţie. Astfel, au apărut stocuri supranormative,
prin care sume importante de bani au fost imobilizate
timp îndelungat. La 31 decembrie 1952, aceste stocuri
însumau 140.259.000 lei vechi, la 30 iunie 1953 valorau
138.122.000 lei vechi, pentru ca la 31 decembrie
1953, stocurile să reprezinte 196.706.533 lei vechi60.
Stocurile supranormative proveneau din mai multe
cauze, printre care: exagerarea necesarului din partea
uzinelor, din teama de a nu rămâne fără materii prime
80
sau din necorelarea planului de producţie restructurat
cu cel de aprovizionare. Pentru lichidarea acestor stocuri
supranormative, conducerea ministerului, în tot cursul
anului 1953, a dat dispoziţiile necesare. Tot din cauza
acestor stocuri, în cursul anului 1952 și o mare parte
a anului 1953, uzinele cu producţie specială, au avut
conturile blocate61.
Controlul calităţii produselor speciale era o activitate
importantă, dar neglijată de conducerea ministerului.
Aceeași atitudine era și la nivelul uzinelor, astfel că la
serviciul control tehnic erau încadraţi, de obicei, persoane
cu pregătire necorespunzătoare. Abia în noiembrie 1951
a apărut Inspectoratul de Calitate, încadrat în mod
corespunzător. Ca urmare, serviciile de control tehnic
din uzine au început să devină importante. Cu toate
acestea erau în continuare multe probleme în acest sector
de activitate. De exemplu, în cadrul Uzinei „6 Martie”,
Secţia metalurgică nu avea personalul de specialitate
necesar, iar Laboratorul metrologic funcţiona într-un
local impropriu, iar unele măsurători de precizie nu se
puteau realiza în mod corespunzător62.
Procurarea și traducerea documentaţiei sovietice au
întârziat demararea producţiei la unele uzine speciale.
Marele Stat Major a solicitat părţii sovietice această
documentaţie în septembrie 1950 și se considera că
aceasta va veni până la sfârșitul lunii octombrie 1950.
Documentaţia a venit abia în mai-iunie 1951, iar la
nivelul M.I.M.I.C. a ajuns la 14 iunie 1951. Această
întârziere a creat destule complicaţii uzinelor speciale. În
cursul anilor 1949-1950, a avut loc regruparea utilajelor,
dar și renunţarea la producţia civilă. De exemplu Uzina
„6 Martie” nu a mai produs utilaj petrolier, Uzina
Mecanică Cugir a oprit producţia de mașini-unelte,
iar Uzina „Ilie Pintilie” pe cea a staţiilor centralizate
pentru calea ferată. În felul acesta, încă din 1950, a
apărut posibilitatea începerii producţiei de armament63.
M.F.A. avea nevoie presantă de muniţii și, ca urmare,
s-a început producţia în anii 1950-1951, acolo unde au
existat posibilităţi, după vechea documentaţie, cea din
anii războiului sau prin copierea modelelor sovietice,
care erau deja în dotarea armatei. Așa s-au realizat
muniţiile de infanterie, pistoletul de 7,62 mm, muniţia
de artilerie de cal. 76 mm, bombele pentru aruncătorul
de 120 mm și s-au făcut pregătirile pentru producţia
aruncătoarelor de mine cal. 82 mm și 120 mm 64.
Demararea producţiei, în lipsa documentaţiei originale,
a creat și anumite dificultăţi. Uzina Mecanică Cugir a
fost solicitată să execute un pistolet, după un model
de referinţă sovietic, din care armata avea nevoie de
14.500 bucăţi. Uzina de la Cugir trebuia să realizeze
un lot prototip de 100 de bucăţi, să le omologheze și
1 (75) 2017 document

apoi să treacă la producţia de serie. Cei de la Cugir au
realizat 9.000 de bucăţi, care, însă, nu au trecut probele
de recepţie. Din această cauză, s-a decis ca producţia
să se realizeze doar după documentaţia sovietică. În
februarie 1951, Uzina „6 Martie” a primit sarcina de
a executa, după model sovietic, un număr de 1.000
proiectile de ruptură de cal. 57 mm. Uzina a început
pregătirile pentru fabricaţie, dar, în luna mai, consilierii
sovietici care au vizitat fabrica au cerut imediat anularea
comenzii. În iulie 1951, aceeași uzină, la solicitarea
M.F.A., a început să pregătească producţia, după model,
a proiectilului cal. 7,62 mm și a focosului „UZRG”.
Uzina a comandat materialele, a executat o serie de
repere, dar producţia a fost oprită. Cea mai mare parte
a materialelor comandate, nu a mai putut fi folosită la
alte produse65. Odată cu sosirea documentaţiei sovietice
s-a renunţat la ingineria inversă.
Lipsa documentaţiei tehnice a făcut ca prevederile
planului de 5 ani, ulterior al celui de 3 ani, să se facă
într-un mod nerealist. Această documentaţie era
constituită însă, pe baza posibilităţilor complexului
industrial militar sovietic și a standardelor sovietice, care
nu erau comparabile cu cele din industria românească.
În momentul în care a sosit această documentaţie,
specialiștii români, în mod firesc și-au pus problema
adaptării acesteia la posibilităţile reale ale industriei
românești, în condiţiile în care performanţele și
interșanjabilitatea produselor nu era afectată. Aceeași
soluţie a fost adoptată și de Cehoslovacia și Ungaria
în momentul în care au primit documentaţia sovietică.
La finele anului 1951, M.I.M.I.C. a cerut acordul
M.F.A. pentru adaptarea documentaţiei sovietice la
posibilităţile reale ale fabricilor românești. În mod cu
totul surprinzător, M.F.A. a refuzat în mod categoric
să aprobe această soluţie și a cerut, în mod imperativ,
respectarea strictă a documentaţiei sovietice. Ca urmare,
industria metalurgică și chimică din România a fost pusă
într-o situaţie critică, pentru că nu a avut posibilitatea
de a asimila în fabricaţie un număr foarte mare de noi
sortimente, realizate după o tehnologie diferită faţă de
cea pe care o deţineau. La nivelul anului 1954 erau în
continuare produse care nu se puteau realiza în condiţiile
cerute de documentaţia sovietică, precum oţelul „35
HGSA” sau benzile lustruite.
Adaptarea documentaţiei sovietice la posibilităţile
reale ale fabricilor românești, în cursul anilor 1951-
1952, ar fi dus la intrarea în producţie a noilor produse
mult mai devreme, cu mai puţine complicaţii tehnice
și cu mai puţine resurse irosite. Din cauza M.F.A.
toate fabricile care erau în conexiune cu industria de
apărare au fost obligate să respecte strict documentaţia
document 2017 1 (75)
studii/documente
și stas-urile sovietice. La fel și uzinele speciale au
trebuit să-și adapteze utilajele existente și SDV-urile
la documentaţia sovietică66.
După asimilarea prototipurilor, în momentul trecerii
la producţia de serie, uzinele speciale s-au trezit în faţa
unor situaţii greu de rezolvat. Pe de o parte, utilajele
și materialele difereau de cele din documentaţie, iar
pe de altă parte chiar documentaţia sovietică genera
situaţii complicate. Dacă documentaţia de serviciu, care
provenea de la armata sovietică, avea un caracter unitar,
chiar rigid, documentaţiile tehnologice erau furnizate de
diferite fabrici sovietice. Specialiștii români au constatat
că pentru același produs existau mai multe documentaţii
tehnologice, în funcţie de fiecare fabrică producătoare.
Celelalte fabrici românești, care aprovizionau cu materii
prime sau subansambluri uzinele de armament, au avut
mari dificultăţi în respectarea documentaţiei sovietice.
Gradul de dezvoltare a acestora nu a permis trecerea
dintr-o dată la noile tehnologii. Din această cauză,
asimilarea noilor produse s-a realizat treptat, în funcţie
de posibilităţile fiecărei fabrici. Au fost numeroase
situaţii în care fabricile furnizoare de materii prime și
materiale au refuzat să contracteze produse realizate
după documentaţia sovietică pentru că aveau greutăţi
mari în fabricarea lor. De exemplu, Uzina „Ilie Pintilie”
nu a putut să contracteze 170 de produse din cele 200
necesare pentru fabricaţie. Cu toate eforturile depuse,
până la începutul anului 1954 nu s-a reușit producţia
în serie mare a unor produse esenţiale, precum sârma
de arc „PP” de 0,9 mm la Industria Sârmei Câmpia
Turzii, a benzilor laminate la rece și polizate de 0,22 și
0,25 mm de către Combinatul „Oţelul Roșu”, table de
oţel aliat de 2,5-3,4 mm de către „Sovrommetal” Reșiţa.
Abia în cursul anului 1953, M.F.A., mai mult de nevoie,
a fost de acord cu anumite derogări de la documentaţia
sovietică. Până la sfârșitul anului 1953, au fost asimilate
271 procese tehnologice după documentaţia sovietică,
379 procese tehnologice au fost adaptate la tehnologiile
existente în fabricile românești, iar 74 de procese
tehnologice au fost concepute de specialiștii români67.
A fost nevoie de acordarea de derogări pentru ca
fabricile să poată realiza comenzile cerute de uzinele
de armament. Interesant este că în urma acestor
derogări, cele mai multe dintre produsele realizate nu
erau cu nimic inferioare faţă de cele fabricate după
documentaţia sovietică, chiar dacă fabricile românești
încă sufereau din cauza distrugerilor provocate de anii
de război68. Singura excepţie a fost la proiectilele de
artilerie cal. 122 și 152 mm. Prin derogare, s-a permis
încărcarea acestor proiectile prin turnare în loc de
strunjire. Derogarea a fost dată pentru că în acel moment
81
studii/documente
nu exista în România nicio mașină de strunjire, iar cele
comandate în URSS încă nu erau livrate. Din această
cauză, în timpul tragerilor de încercare din poligonul
Sudiţi, la mai multe proiectile a apărut fenomenul
de eclatare, ţeava obuzierului fiind ușor avariată. În
urma anchetei desfășurată la fabrica producătoare s-a
constatat că încărcarea se făcea prin turnare, în mai
multe reprize, fără a se preîncălzi corpii proiectilelor.
În urma contactului dintre trotilul încălzit și pereţii
reci ai proiectilului apărea fenomenul de cristalizare
neuniformă care ducea la funcţionarea defectuoasă.
Încercarea de a turna trotilul în corpii preîncălziţi
(după propunerea consilierului sovietic Nicolaev) nu a
avut rezultate mai bune. Concluzia specialiștilor a fost
că era nevoie de mașina de strunjire, pentru realizarea
corespunzătoare a loviturilor de artilerie cal. 122 și
152 mm69.
În august 1953, M.F.A. a redus foarte mult volumul
comenzilor către industria de apărare românească, cu
efecte extrem de negative, printre care diminuarea
potenţialului de producţie, abandonarea lucrărilor de
terminare a unor noi linii de fabricaţie, dispersarea
cadrelor înalt calificate70.
În perioada 1950-1953, la Uzina „6 Martie” au fost
produse focoase pentru grenada „GR”, grenade tip
„Maniţiu”, focoase pentru loviturile de aruncător cal. 82
și 120 mm (după documentaţia din timpul războiului),
lovituri de aruncător cal. 120 mm (tot după vechile
proiecte), grenade defensive, lovituri de artilerie calibrele
45, 57, 76 și 122 mm71. La Uzina nr. 2 au fost realizate
grenade defensive, focoase pentru bombe, lovituri
aruncător cal. 82 mm, dar și aruncătoare de mine cal.
82 mm. La Uzina Mecanică Cugir au fost produse
pistoale cal. 7,62, automate „UE” după vechile planuri
și carabine cal. 7,62. Cartușele pentru pistoale cal. 7,62
și 9 mm și pentru pușca-mitralieră cal. 7,62 mm au fost
produse la Uzina „30 Decembrie”. Grenade defensive,
lacrimogene, fumigene tip „Maniţiu”, dar și cartușe
pentru armamentul de infanterie au fost produse de
către Uzina Mecanică Sadu72. La Uzina „Ilie Pintilie”
s-au produs grenade defensive, lovituri de aruncător
cal. 82 și 120 mm, lovituri de artilerie cal. 76 mm
și focoase „KTM”. Producţia de la I.R.M.C. Mija a
constat în grenade ofensive și defensive (după vechile
proiecte), grenada de mână „F1” cu focos „UZRG”,
grenada „RG42” tot cu focos „UZRG”, mine antitanc
„MD1”. La I.P.T.O.S. au fost realizate doar automate
cal. 7,62 mm73.
La sfârșitul anului 1953, industria de apărare
românească, cu toate greutăţile întâmpinate, reușea
82
să acopere o serie de necesităţi ale armatei române.
Cu eforturi foarte mari s-a reușit ca peste 6.500 de
mașini-unelte (rămase din timpul războiului) să fie
regrupate, recondiţionate și astfel putând să se demareze
producţia. La acestea s-au adăugat încă 2.800 de
mașini-unelte noi (majoritatea importate) care au
permis trecerea la noile tehnologii sovietice. Au fost
construite hale noi, au fost înzestrate în mod adecvat
secţiile de sculărie, au fost pregătiţi ingineri, tehnicieni
și muncitori. Ca urmare a acestor eforturi, în doar
3 ani industria românească a reușit să treacă la producţia
întregului necesar de armament și muniţii de infanterie
și la o parte însemnată de cel de artilerie. În plus,
industria specială avea capabilitatea de a ajuta industria
civilă, cu realizarea unor produse de înaltă tehnicitate74.
Cele mai importante acte normative care au
reglementat activitatea industriei speciale, în perioada
1951-1953, au fost H.C.M. nr. 1279, nr. 257 din
23 februarie 1952, nr. 497 din 5 aprilie 1952, nr. 1382
din 31 iulie 1952 și nr. 354 din 6 februarie 195375.
Conducerea comunistă de la București a început
refacerea industriei de apărare abia în anul 1949,
când majoritatea vechilor fabrici erau într-o stare
avansată de degradare, din cauza războiului, cu utilajele
descompletate, defecte sau repartizate la alte uzine.
Alte fabrici din cele vechi, precum IAR Brașov, nu
mai produceau tehnică de luptă, fiind reconvertite
la producţia civilă. Exista o lipsă acută de specialiști,
de documentaţie, de experienţă. Refacerea industriei
de apărare a început să devină pentru regimul de la
București o prioritate, doar atunci când a constatat că
achiziţia de tehnică de luptă și armament din import
era extrem de scumpă și uneori greu de achiziţionat,
din motive economice sau politice. Au fost situaţii
când România a trebuit să plătească aceste importuri în
aur, în cereale sau în materii prime, toate în defavoarea
propriei economii.
Refacerea industriei de apărare nu a fost deloc
simplă. Au fost cheltuite sume mari de bani, au fost
făcute eforturi intense, au fost căutate soluţii pentru
diferite probleme apărute în timp. Lipsa personalului
calificat, pierderea experienţei acumulate în anii celui
de-Al Doilea Război Mondial, asimilarea într-un
timp scurt a tehnologiilor sovietice, care erau destul
de diferite faţă de cele occidentale cunoscute de
specialiștii români, pregătirea noilor muncitori,
extinderea vechilor fabrici au fost tot atâtea provocări
pentru factorii de conducere, rezolvate în această
perioadă, cu mai mult sau mai puţin succes. Economia
de tip planificat a început să-și arate „calităţile” încă
1 (75) 2017 document
 studii/documente

din acești ani, chiar și în industria de apărare. Producţii
realizate pe stoc, de calitate redusă, cu cheltuieli foarte
mari, nerespectarea contractelor, decizii arbitrare luate
fără respectarea principiilor economice, întocmirea
nerealistă a planurilor de producţie au fost câteva
dintre aceste realităţi de tip socialist.
M.F.A., principalul beneficiar al producţiei industriei
de apărare, voit sau nu, a creat și el câteva obstacole
în refacerea acesteia. A refuzat mult timp să permită
adaptarea documentaţiei sovietice la posibilităţile
tehnice avute în acel moment de industria românească,
pentru ca în 1953 să reducă foarte mult comenzile,
pentru a achiziţiona în schimb, armament și tehnică
de luptă din import.
Rămâne însă faptul că industria de apărare
românească postbelică a început să fie refăcută din
anul 1949 și nu după 1968, așa cum se lăuda regimului
Ceaușescu, înainte de 1989. Nicolae Ceaușescu a avut
însă meritul că a dezvoltat foarte mult industria de
apărare, că a deschis numeroase colaborări pe plan
extern cu producători renumiţi din acest domeniu și că
a început să exporte în cantităţi mari, produse realizate
de industria românească, atât după licenţe străine, cât
și după proiecte originale românești.

The Beginning of the Romanian Defense Industry Reconstruction

Prof. univ. Valeriu Avram, Ph.D., Prof. Viorel Gheorghe, Ph.D.

Abstract: In 1949, the Communist regime from Bucharest started to reconstruct the defense
industry. The process, until 1953, had been a complicated one, because of many technical and organizing
hardships, among which lack of specialized personnel, of modern machinery and difficult assimilation
of Soviet technology.
Keywords: defense industry, reconstruction, Communist regime, technical documentation, hardships

NOTE

1 36
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), Fond Comitetul Ibidem, f. 15.
37
Central al Partidului Comunist Român – Cancelarie, dosar nr. crt. 165/1954, Ibidem, f. 16.
38
f. 45. Ibidem, f. 17.
2 39
Ibidem. Ibidem, f. 19.
3 40
Ibidem, dosar nr. crt. 8/1952, f. 1. Ibidem, f. 35.
4 41
Ibidem, f. 2. Ibidem, f. 36.
5 42
Ibidem. Ibidem, f. 20.
6 43
Ibidem, f. 3. Ibidem, f. 21.
7 44
Ibidem, f. 4. Ibidem, f. 23.
8 45
Ibidem, f. 5. Ibidem, f. 24.
9 46
Ibidem, f. 6. Ibidem, f. 25.
10 47
Ibidem, f. 7. Ibidem, f. 26.
11 48
Ibidem, f. 8. Ibidem, f. 30.
12 49
Ibidem, f. 9. Ibidem, f. 27.
13 50
Ibidem, f. 10. Ibidem, f. 30.
14 51
Ibidem, f. 12. Ibidem, f. 31.
15 52
Ibidem, f. 13. Ibidem, ff. 32-33.
16 53
Ibidem, dosar nr. crt. 165/1954, f. 45. Ibidem.
17 54
Ibidem, f. 46. Ibidem, f. 28.
18 55
Ibidem, dosar nr. crt. 77/1952, f. 6. Ibidem, f. 46.
19 56
Ibidem, f. 7. Ibidem, f. 48.
20 57
Ibidem, f. 8. Ibidem.
21 58
Ibidem, f. 10. Ibidem.
22 59
Ibidem, dosar nr. crt. 165/1954, f. 79. Ibidem.
23 60
Ibidem, f. 2. Ibidem, f. 49.
24 61
Ibidem, f. 3. Ibidem, f. 50.
25 62
Ibidem, f. 4. Ibidem, f. 52.
26 63
Ibidem, f. 5. Ibidem.
27 64
Ibidem. Ibidem, f. 53.
28 65
Ibidem, f. 6. Ibidem, f. 57.
29 66
Cf. http://www.brasovultau.ro/articol/legende/industria-brasovului-in- Ibidem, f. 54.
67
perioada-interbelica-partea-a-iiia.html, accesată în ziua de 5 iunie 2016, ora Ibidem, f. 55.
68
19,06. Ibidem, f. 58.
30 69
A.N.I.C., Fond Comitetul Central al Partidului Comunist Român – Ibidem, f. 60.
70
Cancelarie, dosar nr. crt. 165/1954, f. 10. Ibidem, f. 42.
31 71
Ibidem, f. 12. Ibidem, f. 76.
32 72
Ibidem, f. 13. Ibidem, f. 77.
33 73
Ibidem, f. 16. Ibidem, f. 78.
34 74
Ibidem, f. 14. Ibidem, f. 83.
35 75
Ibidem, f. 16. Ibidem, f. 63.

document 2017 1 (75) 83

studii/documente

Un ofiţer de excepţie al Oştirii Române

COLONELUL OTTO ERICH BENEDICT

General de brigadă (r) prof. univ. Dr. Adrian STROEA

C
olonelul Otto Erich Benedict a ofiţer (căpitan) în Armata Austro-Ungară.
fost un strălucit ofiţer al Oștirii A activat în cadrul acesteia până în anul
Române, în prima jumătate 1902, când a fost trecut în rezervă ca urmare
a secolului trecut (1919-1945), peste al a unui accident. De menţionat faptul că o
cărui nume s-a așezat nedrept colbul vreme a fost diplomat. Familia Benedict,
uitării. Personalitatea sa complexă, cariera de etnie germană, este originară din Silezia
militară admirabilă și nu în ultimul rând Superioară (astăzi în Cehia – n.n.). În anul
inedita sa viaţă, ce poate constitui subiectul 1755, familia Benedict a părăsit localitatea
unui roman de succes, m-au determinat Jagersdorf și s-a stabilit în Austria, iniţial
să-l aduc în atenţia cititorilor, a celor ce la Graz.
preţuiesc și respectă valorile, prin scrierea Mama ofiţerului – Maria Benedict – s-a
Colonelul Otto Erich Benedict
prezentului articol. Pe colonelul Otto născut în anul 1870, la Șemlacu Mare și a
Erich Benedict, ofiţerul cu nume german și suflet de trecut la cele veșnice în anul 1958, la Gătaia, judeţul
român l-am descoperit iniţial din relatările fiului său, Timiș. A urmat atât studiile liceale, cât și universitare la
distinsul inginer Victor Linz. A fost o respectată
Benedict, coleg de navetă și apreciată profesoară
zilnică, o vreme, pe ruta de franceză și engleză
P loiești – București. la T imișoara. Maria
Incitat de ineditul Benedict a provenit
relatărilor acestuia am dintr-o familie cu
iniţiat demersurile de vechi și nobile rădăcini
documentare arhivistică românești. Tatăl său
și de studiere a vieţii (bunicul colonelului
și carierei militare a Otto Erich Benedict
tatălui său. Astfel, am – n.n.) a fost medicul
avut șansa și bucuria de A u g u s t i n Vâ l c e a n u
a descoperi un om cu (nume schimbat, în
o viaţă impresionantă, cadrul campaniei de
deloc ușoară, cu momente Familia colonelului Benedict (din partea mamei). Pe rândul de sus, de la stânga maghiarizare începută
la dreapta: mama şi tatăl colonelului, doi unchi (fraţi ai mamei),
existenţiale dramatice, Otto Erich Benedict (copil). Pe rândul din faţă, de la stânga la dreapta: în 1867, în Velicsek),
dar cu o exprimare Herta (sora lui Otto), Ecaterina Vâlceanu/Velicsek (bunica) descendent la rândul său,
profesională de excepţie, şi Augustin Vâlceanu/Velicsek (bunicul), Stan Vâlceanu/Velicsek (unchi) pe linia maternă al unor
începută în Armata vechi familii boierești:
Austro-Ungară și continuată admirabil, cu deplin Disdeanu din Oltenia și cea a logofătului Tăutu din
devotament, în Armata Română. Moldova. A studiat medicina la Viena și a activat ca
Otto Erich Benedict s-a născut la data de medic la Vârșeţ și la Bocșa, unde a deţinut un spital
26 septembrie 1898, în Austro-Ungaria, în localitatea privat. De asemenea, a fost și posesorul unor mari
românească Vârșeţ (în prezent în Serbia – n.n.), într-o suprafeţe de pământ (386 ha) în Banat. A trăit 101 ani,
familie cu origini multi-etnice și cu o istorie mai mult din 1844 până în 1945. În anul 1865 s-a căsătorit, cu
decât interesantă. Ecaterina (bunica colonelului Otto Erich Benedict –
Tatăl său – Adolf Benedict, născut în anul 1860 în n.n.), aromâncă, al cărui nume de fată a fost Petrovici
localitatea Titel (de asemenea în prezent în Serbia – și care, la rândul său, era înrudită cu renumita familie
n.n.) și decedat în 1922, la Gătaia, judeţul Timiș – a fost aromână Sapari.

84 1 (75) 2017 document

 studii/documente

Am insistat cu de asemenea în Polonia,

relatarea genealogiei a fost împușcat în picior;
colonelului Otto Erich la 26 decembrie 1915,
Benedict, pentru a în Galiţia, a fost rănit
înţelege că dincolo cu o sabie la cap; la
de numele german 8 august 1916, în Italia,
al acestuia se află o a fost împușcat în cutia
substanţială și o nobilă toracică; la 23 ianuarie
ascendenţă românească, 1917, de asemenea în
pe linia maternă. De Italia, a fost împușcat
asemenea, am dorit să în unul din plămâni; la
relev că acesta provenea 17 noiembrie 1918, în
dintr-o familie de Albania, a fost împușcat
intelectuali autentici, în picior.
fapt ce și-a pus decisiv Elevul Otto Erich Benedict, în formaţie, la Academia militară din Viena Capitularea, la
amprenta asupra 11 noiembrie 1918, a
educaţiei și personalităţii sale. Armatei Austro-Ungare a dus implicit la destrămarea
Atras de nobila carieră a armelor, Otto Erich Benedict ei. Astfel, tânărul locotenent, prins în vâltoarea
a urmat cursurile Liceului Militar (Școala de Cadeţi) evenimentelor a decis să se întoarcă la casa părintească
din Marburg, astăzi Maribor, oraș situat în Slovenia. din Gătaia, unde urma să-și stabilească noul drum în
În perioada 1914-1915 a urmat cursurile Academiei viată.
Militare „Maria Teresa” din Wiener Neustadt. La întoarcere, la începutul anului 1919, locotenentul
Pregătirea sa militară a fost completată ulterior prin Otto Erich Benedict, împreună cu alţi foști militari
participarea, ca ofiţer al Armatei Române, la o serie de români din Armata Austro-Ungară au fost arestaţi
cursuri de pregătire dintre care menţionez: Cursul de abuziv la Oradea, de bandele de bolșevici ale lui Bella
cavalerie (curs de asalt); Cursul de mitraliere de la Bruck; Kun și condamnaţi la moarte. Șansa sa, ca și a camarazilor
Cursul Școlii de Infanterie de la Timișoara (1921-1922); reţinuţi și condamnaţi a reprezentat-o eliberarea lor de
Cursul pentru informaţii (1924) necesar înaintării la către Armata Română, participantă la Campania din
gradul de maior; Cursul pentru unităţi blindate (1940- 1919-1920.
1941, Germania); cursul de Conducere a marilor unităţi Cu acest prilej l-a cunoscut pe generalul Marcel
blindate (1943, Franţa). Olteanu care, constatând că este un fost ofiţer al Armatei
La absolvirea Academiei Militare a fost înaintat la Austro-Ungare, i-a propus să se înroleze în Armata
15 martie 1915, la primul grad de ofiţer din Armata Română. Ca urmare a acceptului său, prin Înaltul
Austro-Ungară și încadrat ca stegar, comandant de Decret nr. 5405/1919 a fost primit, la 2 februarie, în
pluton, în Regimentul 4 Trăgători Călări. Armata Română cu gradul de locotenent și încadrat
Câteva luni mai târziu, la 1 octombrie 1915, a fost în funcţia de comandant de companie în Regimentul
mobilizat și trimis – până pe data 1 februarie 1916 – pe 92 Infanterie Orăștie (în baza Ordinului de chemare
frontul din Polonia. nr. 167 din 19 ianuarie 1919 și a Ordinului de chemare
La data de 2 februarie 1916 a fost numit comandant nr. 771 din 21 martie 1919 emise de Consiliul Dirigent
de companie în Regimentul 37 Infanterie din Armata din Transilvania). Căpitanul Otto Erich Benedict
Austro-Ungară și trimis pe un alt front, pe cel din Italia, și-a desfășurat activitatea în această unitate până
până la data de 17 noiembrie 1917. Mai apoi, a fost mutat la 1 octombrie 1930 când, la cerere, a fost mutat în
în Regimentul 103 Infanterie, în cadrul căruia a deţinut Regimentul 10 Vânători.
funcţia de comandant de companie, unitate cu care a Din primii ani de activitate s-a remarcat printr-o
participat în perioada 19 noiembrie 1917-11 noiembrie temeinică pregătire militară, o vastă cultură generală și
1918 la acţiuni militare din Macedonia și Turcia. alese calităţi morale. Și-a impresionat camarazii prin
A fost un militar cu un dezvoltat simţ al datoriei, faptul că era nu numai un bun cunoscător al limbii
extrem de curajos, ce și-a asumat numeroase riscuri. Ca literare române, ci și vorbitor de germană, maghiară,
urmare, în timpul Primului Război Mondial, a fost rănit franceză și engleză.
de șase ori: la 17 aprilie 1915, la Michov (Polonia), a fost Mărturie ineluctabilă a admirabilului său
împuns cu lancea în gamba stângă; la 6 decembrie 1915, profesionalism, a probităţii morale de excepţie stau

document 2017 1 (75) 85

studii/documente
caracterizările comandanţilor
săi consemnate în „Foile
calificative” anuale. Astfel,
extrem de elogios este
conţinutul „Foii calificative”
referitoare la activitatea sa
din perioada 19 decembrie
1919-18 august 1920.
Comandantul regimentului
consemna printre altele:
Posedă educaţie militară
Locotenentul Otto Erich Benedict
corespunzătoare gradului său.
în ţinuta militară a armatei turce Muncește mult pentru a se
(1917) perfecţiona. […] Cinstit și
conștiincios în îndeplinirea serviciului. Instruiește bine și cu
mult tact. La rândul său, comandantul Diviziei 18 Infanterie,
generalul Papp Dănilă – și el fost ofiţer în Armata Austro-
Ungară – a consemnat: Bun ofiţer, conștiincios și cu o conduită
bună. Posedă cunoștinţele militare potrivit gradului imediat
superior. Ca urmare a propunerilor șefilor săi, în vara acelui
an a fost înaintat la gradul de căpitan.
A fost nu numai un bun comandant, cu apreciate
calităţi de instructor, dar și un spirit iscoditor, preocupat
de îmbunătăţirea performanţelor armamentului din
dotare. În acest sens menţionez că, în anul 1923, a
inventat un samar și un trepied pentru mitraliera
rusească din dotare care, după experimentarea la Centrul
de Instrucţie al Infanteriei, au fost produse în serie la
Arsenalul Armatei și introduse în înzestrarea armatei.
În „Foaia calificativă” pentru perioada 25 noiembrie
1924-31 octombrie 1925, colonelul Negreanu,
comandantul Regimentului 92 Infanterie, a consemnat:
Inteligent cu o judecată sănătoasă, sesizează cu multă
perspicacitate toate chestiunile. […] Are o foarte bună
pregătire profesională. […] Are frumoase calităţi ostășești,
este hotărât, cu multă voinţă, foarte energic și foarte
stăruitor. Disciplinat, pătruns de simţul datoriei, bun
camarad, demn, leal și cu maniere distinse. […] Foarte bun
instructor, educator și comandant. Și comandantul Diviziei
18 Infanterie, generalul Dragu apreciind calităţile sale
de excepţie a consemnat că merită a înainta la alegere
(a fi înaintat în grad înainte de termen – n.n.).
În următoarea „Foaie calificativă” din memoriul
original al ofiţerului, comandantul regimentului a
consemnat: Foarte inteligent, cu mult bun simţ, cu spirit de
observaţie. […] Aptitudini militare bine dezvoltate, fiind
dotat cu mult spirit de iniţiativă, hotărâre și perseverenţă.
[…] Sub raportul educaţiei militare este un ofiţer model;
disciplinat, autoritar și bun comandant. Este un ostaș demn
și devotat carierei. Maniere deosebit de frumoase, caracter
integru, conduită exemplară. Își îndeplinește serviciul
86
cu mult zel
și putere
de muncă
remarcabilă.
Caracterizarea
se încheie cu
o a p re c i e re
de-a dreptul
măgulitoare
p e n t r u
căpitanul
Otto Erich
Benedict:
[…] cu toată
convingerea
propun a f i
înălţat la
gradul de Locotenentul Otto Erich Benedict la tuns,
pe Frontul Italian
maior. Merită
a înainta la alegere. Deși anual, comandanţii de regiment,
brigadă și divizie l-au propus a fi înaintat în grad la
alegere, căpitanul Otto Erich Benedict a fost înaintat la
gradul de maior abia la data de 25 martie 1928.
De-a lungul timpului toţi comandanţii i-au
apreciat profesionalismul, comportamentul impecabil,
rafinamentul intelectual și dorinţa continuă de
autoperfecţionare. Personal rar am întâlnit aprecieri
anuale atât de elogioase. Generalul Daschievici, mulţi ani
comandant al Diviziei 18 Infanterie, era efectiv cucerit
de personalitatea complexă a maiorului Otto Erich
Benedict: […] este un excelent comandant de batalion în
aplicaţiile tactice cu batalionul pe teren. Concepţie clară și
precisă, ia hotărâri repezi, juste și energice în toate situaţiile
și momentele unei acţiuni de luptă pe teren.
Conţinutul „Foii calificative” pentru perioada
1 noiembrie 1929-31 octombrie 1930 este un autentic
laudatio, comandantul Regimentului 92 Infanterie
consemnând: Este înzestrat cu un simţ tactic care-l scoate
în evidenţă ca pe un adevărat ofiţer de război. […] Are
aptitudini militare de comandant superior desăvârșit fiind
foarte bine pregătit din punct de vedere tactic și tehnic.
Activitatea sa a lăsat urme în regiment care nu vor dispărea
multă vreme. Este modelul ireproșabil al of iţerului
superior desăvârșit care n-are nicio lipsă (s.n.).
Mutarea sa la Regimentul 10 Vânători din Tighina,
la 1 octombrie 1930, a creat un moment de adâncă
tristeţe în Regimentul 92 Infanterie. Despre plecarea sa,
comandantul regimentului menţiona: Timp de 10 ani cât
a stat în acest corp de trupă, maiorul Benedict a fost sufletul
pregătirii de război a unităţii. El a lăsat urme și regimentul
regretă plecarea acestui ofiţer de elită […].
1 (75) 2017 document

Căpitanul Otto Erich Benedict la Orăștie
Și la noua unitate exprimarea sa profesională a fost
una de excepţie. Comandantul Brigăzii 15 Infanterie,
generalul Graf, îl caracteriza ca un ofiţer superior eminent
și în totul excepţional! De altfel toţi comandanţii săi,
fără excepţie, au remarcat și apreciat distincţia sa,
devotamentul adânc faţă de serviciu și carieră, puterea
de muncă exemplară, profesionalismul său excepţional.
De-a lungul timpului a îndeplinit o diversitate de
funcţii, unele inedite. Astfel, pentru o scurtă perioadă
de timp (1 aprilie-1 noiembrie 1936) a fost comandant
al Pieţei din Turnu Măgurele, iar apoi comandant
al Școlii de Administraţie pentru Subofiţeri de la
Odobești, funcţie pe care a deţinut-o până la începerea
concentrărilor din anul 1939. Între timp, la data de
10 ianuarie 1938 a fost înaintat la gradul de locotenent-
colonel. În toamna anului 1939, la 3 septembrie, a fost
numit comandant al Regimentului 6 Marș de la Bacău,
pentru o perioadă foarte scurtă de timp, deoarece la
15 octombrie, în același an, a fost numit ajutor (locţiitor
al comandantului) la Regimentul 10 Vânători. Aici
evenimentele generate de ultimatumul dat de U.R.S.S.,
din iunie 1940, au evidenţiat odată în plus calităţile
de excepţie ale locotenent-colonelului Otto Erich
Benedict, cel care la acel trist moment asigura funcţia
de comandant al Regimentului 10 Vânători. Astfel,
retragerea la vest de Prut a regimentului, realizată în
condiţii extrem de vitrege s-a făcut sub comanda sa
fermă, ireproșabilă. Regimentul a părăsit Tighina la
28 iunie 1940, ora 14.00. Dovedind mult tact, multă
energie, stăpânire de sine și dragoste de ţară, locotenent-
colonelul Otto Erich Benedict a reușit în mod lăudabil,
ca după 3 zile de retragere să aducă în ţară, la Nărtești,
judeţul Vaslui personalul din subordine (exceptându-i
pe nativii ce au rămas în Basarabia) și 35 din cele
36 de mitraliere ale regimentului, precum și cea mai
mare parte a materialelor acestuia.
La data de 1 octombrie 1940 a fost mutat la Centrul
de Instrucţie Motomecanizat din Târgoviște unde
document 2017 1 (75)
studii/documente
Colonelul Otto Erich Benedict, rănit la Cotul Donului (1942)
și-a desfășurat activitatea până la desfiinţarea acestuia
în anul următor, când a fost încadrat ca instructor în
statul major al Diviziei 1 Blindată. La introducerea în
luptă a acestei divizii, la 1 octombrie 1941, locotenent-
colonelul Benedict a fost numit comandant al Grupului
de Specialităţi Moto de la Câmpina.
La 20 iulie 1942 a fost înaintat la gradul de colonel,
iar o lună mai târziu (la 16 august) a fost trimis pe front.
În luptele din 20 și 21 noiembrie 1942 a comandat
Gruparea de Nord a diviziei sale, cu misiunea de a
asigura flancul de nord al dispozitivului diviziei și a
menţine legătura cu Divizia 5. Gruparea comandată de
colonelul Benedict, deși a fost supusă celui mai puternic
atac, a rezistat eroic ofensivei inamicului. Colonelul a
dovedit și de această dată calităţi militare admirabile,
determinându-l pe generalul Stoenescu, comandantul
Diviziei 1 Blindate să afirme că posedă un temperament
de om de război (s.n.). Toate acestea relevă că a trăit din
plin ororile războiului, tragedia cumplită a câmpului de
luptă. În acest sens menţionez că la 30 noiembrie 1942
a degerat pe timpul luptelor, iar pe 26 decembrie 1942,
ora 06.00 a fost grav rănit la gât și la cap (falca stângă)
prin împușcare. Ca urmare a stării de sănătate precară
a fost trimis în ţară.
La data de 1 aprilie 1944, ca urmare a aprecierii
profesionalismului său a fost numit comandant al
Brigăzii Care Luptă.
După data de 23 august 1944 a fost, iniţial, la
dispoziţia Corpului 1 Armată, iar la 1 martie 1945 a
fost trecut în rezervă, în conformitate cu prevederile
Legii nr. 186/1945. Punerea sa la dispoziţie și mai apoi
trecerea în rezervă s-a datorat faptului că noua putere
comunistă instituită după cel de-Al Doilea Război
Mondial nu a uitat că, în anul 1936, maiorul Otto Erich
87
studii/documente

în cadrul Întreprinderii de
Prelucrare, Exploatare și
Industrializare a Lemnului.
A suportat cu stoicism și
multă înţelepciune, această
nedreptate menită a-l umili.
La 16 aprilie 1956 a fost
pensionat și a beneficiat de
pensie militară.
Colonelul Otto Erich
Benedict a fost căsătorit
de trei ori. Prima oară s-a
Otto Erich Benedict civil
Colonelul Otto Erich Benedict (centru) în vizită în Germania (1943) căsătorit în luna mai 1924
cu Margareta Winklehner, fiica unui bogat și renumit
Benedict a făcut inginer geolog, cu care
parte din completul a avut un băiat – Johan.
care a judecat Ca urmă a reproșurilor
la Consiliul de mai mult sau mai puţin
Război de pe lângă voalate ale soacrei sale,
Corpul III Armată potrivit cărora s-ar
din Chișinău fi căsătorit cu fiica
procesul unui număr acesteia pentru a se
de opt persoane bucura de bunăstarea
care, sub umbrela familiei – pentru a
militarismului dovedi netemeinicia
antifascist, au reproșurilor – a
acţionat în serviciul solicitat să fie mutat în
reţelei comuniste și garnizoana Tighina,
nici faptul că într-un în Basarabia, provincie
a l t p ro c e s a f o s t românească relativ
martorul principal recent unită cu ţara
al acuzării Anei mamă, unde soldele
Pauker. Desemnarea Maiorul Otto Erich Benedict (primul din dreapta) la Tighina, erau mai mari decât în
participării sale la împreună cu doi colegi şi cu soţiile acestora vechiul regat și viaţa
aceste procese s-a mult mai ieftină. Soţia,
făcut ca urmare a corectitudinii sale de excepţie, a obișnuită cu un standard de viaţă ridicat nu l-a urmat, s-a
caracterului ireproșabil. mutat la Innsbruk și mai apoi a divorţat de tânărul căpitan
Recomandarea de a trece în rezervă și mai apoi de Benedict.
a dispărea un timp i-a fost făcută confidenţial de către La Tighina a cunoscut o frumoasă, educată și distinsă
generalii Vasiliu-Rășcanu și Toma Zoter, ofiţeri ce-l doamnă Lidia Topolnius, soţia unui lituanian, devenită
apreciau într-un mod aparte pentru calităţile sale de în urma divorţului Usatova, cu care s-a căsătorit în data
excepţie. Colonelul (r) Otto Erich Benedict s-a refugiat de 2 martie 1937. Căsătoria a fost cu greu acceptată de
în Munţii Apuseni, unde a beneficiat de sprijinul către regele Carol al II-lea, după numeroase intervenţii,
familiilor a două foste ordonanţe ale sale. ca urmare a faptului că Lidia era rusoaică. Căsătoria a
În anul 1947 a revenit la Gătaia, unde și-a asigurat o fost de scurtă durată deoarece, după numai un an de
vreme existenţa lucrând pământul unui unchi. La data zile – la 21 martie 1938 – Lidia Benedict a decedat de
de 2 martie 1949, ca urmare a faptului că a participat la leucemie în Spitalul Militar din București. Cu cea de-a
Campania din Est, a fost arestat, închis la Aiud, iar mai doua soţie nu a avut copii.
apoi i s-a stabilit domiciliul forţat la Sebeș în judeţul Cea de-a treia soţie, alături de care a trăit până la
Alba, unde a lucrat ca muncitor necalificat la calea ferată, trecerea la cele veșnice a fost Florica Vrabie, originară

88 1 (75) 2017 document

 studii/documente

din Odobești, născută la 14 aprilie 1912. Împreună au
avut doi copii: Victor, născut la Odobești în anul 1941
și Ana-Maria, născută la Breaza, în anul 1944. Victor
Benedict, domiciliat în Ploiești, este un strălucit inginer
mecanic, în prezent pensionar, care a lucrat la Șantierul
Naval din Mangalia și la Ministerul Transporturilor. Are
la rândul său un fiu – Petru – absolvent al Facultăţii de
Fizică de la Măgurele, stabilit în S.U.A. Ana-Maria,
de profesie ingineră, este stabilită în București are o
fiică – Claudia-Otilia.
Se impune a menţiona faptul că, datorită conjuncturii
nefavorabile, Otto Erich Benedict nu a avut legături cu
fiul său Johan, din prima căsătorie, până în anul 1943.
În acel an a efectuat, împreună cu un grup de ofiţeri
români, o vizită în Germania, în perioada 1 iunie-1 iulie,
prilej cu care a vizitat și o școală militară de marină unde,
un elev, evident informat despre sosirea în instituţie a
colonelului Otto Erich Benedict, l-a întâmpinat și s-a
prezentat ca fiind Johan Benedict, fiul său. Evident
că gestul său l-a surprins și emoţionat deopotrivă pe
colonel. Ulterior vești despre fiul său, a primit prin
contraamiralul Brinkmann, reprezentantul Marinei
Militare Germane în România. În aprilie 1944 acesta l-a
informat că fiul său, îmbarcat pe un submarin a plecat
într-o misiune în oceanul Atlantic, dar că nu s-a mai
întors din misiune. După evenimentele de la 23 august
1944, colonelul Benedict nu a mai avut posibilitatea de
a se interesa despre fiul său, fiind convins că în misiunea
mai sus menţionată acesta și-a găsit sfârșitul. Peste ani,
după decesul colonelului, rudele sale au constatat că
cel crezut ca fiind trecut în lumea umbrelor trăiește. A
urmat o carieră universitară, a fost reporter și mai apoi
director la televiziunea de stat austriacă. Contactat de
familia tatălui său, Johan Benedict a refuzat sistematic
să se întâlnească și să se relaţioneze cu aceștia. A decedat
la 70 de ani, în anul 1994.
Otto Erich Benedict a locuit după pensionare
în localitatea Odobești, unde și-a găsit sfârșitul la
1 decembrie 1961 și unde a fost înmormântat. Soţia
sa Florica Benedict, a trecut la cele veșnice, 35 de
ani mai târziu în anul 1996 și a fost înmormântată
la Ploiești.
Pentru calităţile sale ostășești de excepţie colonelul
Otto Erich Benedict a fost decorat de-a lungul timpului
cu numeroase ordine și medalii. Pentru participarea
la Primul Război Mondial a fost decorat de Armata
Austro-Ungară cu 8 ordine și medalii. De-a lungul
celor 36 de ani de serviciu militar sub tricolorul
românesc a fost recompensat cu numeroase distincţii
între care menţionez: „Coroana României” în grad de
cavaler (1), „Steaua României” în grad de cavaler (1931),
„Coroana României” cu spade și panglici, clasa a IV-a
(1941), „Steaua României” cu spade și panglici, clasa
a IV-a (1942), „Crucea de Fier” clasa a II-a, „Cruciada
Împotriva Comunismului” (1943) și „Eliberarea de sub
jugul fascist”1.
Ineditul vieţii și mai ales nemeritata dramă trăită de
colonelul Otto Erich Benedict impresionează profund.
El face parte din elita armatei ce a trăit nedreptele
epurări de după cel de-Al Doilea Război Mondial
și umilirea publică prin impunerea unor ocupaţii de
înjosire. Admirabila sa carieră militară, clădită pe o vastă
cultură generală, pe o temeinică pregătire profesională
și pe o impecabilă moralitate îl impun peste timp, pe
colonelul Otto Erich Benedict ca unul din spiritele
alese oștirii române.

An exceptional Officer of the Romanian Army,

Colonel Otto Erich Benedict
Brigade General prof. univ. Adrian Stroea, Ph.D.

Abstract: Colonel Otto Erich Benedict (1898-1961) was an illustrious officer that lived in the
first half of the 20th century. In the first part of his career, he served in the Austrian-Hungarian
Army and beginning with February 2, 1919, he joined the Romanian Army. During his career, his
activity was appreciated because his professionalism. He was decorated with high orders and medals.
Keywords: Otto Erich Benedict, Austrian-Hungarian Army, 1919, First World War, Second
World War

NOTĂ

1
Arhivele Militare Române, Fond memorii personale, dosar nr. crt. 5735.

document 2017 1 (75) 89

recenzii
RĂZBOIUL CEL MARE.
FOTOGRAFIA PE FRONTUL ROMÂNESC 1916-1919
La cumpăna dintre veacurile XIX și XX marile
puteri europene se confruntau într-o insidioasă cursă de
dominare colonială, fapt ce le-a poziţionat fără echivoc
într-o stare conflictuală, nu de puţine ori evitându-se
la limită izbucnirea războiului1.
Europenii trăiau din ce în ce mai acut sentimentul
că doar războiul era deznodământul firesc al acestei
stări de spirit întreţinută cu fervoare de teoriile socio-
politice cum că naţiunile superioare erau îndreptăţite să
domine naţiunile inferioare, tot mai intens vehiculate și
care potenţau atmosfera belicoasă2. În felul acesta s-a
creat atmosfera care a permis și în care a crescut opinia
că războiul era o izbăvitoare descătușare de energii
în tensiunea stârnită de dorinţele artizanilor politicii
europene pentru a redesena harta lumii.
Cu toate astea, războiul a izbucnit când toată lumea
se aștepta mai puţin. În Balcani tocmai ce se încheiase
pacea după două războaie marcate de cruzimi care
îngroziseră continentul. Omul european a trăit din plin
sentimentul că mai degrabă acele barbarii aveau suficient
potenţial pentru a degenera într-un război generalizat.
Nu a fost să fie așa. Chiar dacă presentimentul belicos
încă vicia ambianţa pe continent, prea puţini se așteptau
ca după numai un an avea să izbucnească Marele Război.
Evenimentul care a zguduit din temelii fundamentul
lumii europene, care a trasat nu numai hotare, ci a
schimbat ireversibil societatea, percepţia asupra lumii
și a vieţii, accelerând desacralizarea și astfel, lăsând liber
spaţiul de manevră pentru ideologiile secolului XX,
pentru comunism și nazism. Cu alte cuvinte, dincolo de
irecuperabilele pierderi umane și materiale, de traume,
durere și suferinţă, metamorfozele mentalităţii omului
european a făcut din Marele Război evenimentul
fondator al lumii în care trăim3.
Tocmai de aceea, generaţiile următoare s-au străduit
să descifreze tenebrele resentimentelor de unde a
răbufnit ura din care s-a născut urgia. Dacă la începuturi,
dușmănia și angoasele trecutului au continuat să
dinamiteze mai abitir percepţia asupra prezentului
interbelic, iată că la centenar, între beligeranţii Frontului
de Vest, s-a reușit o abordare deschisă și lipsită de
prejudecăţi. Rămâne un deziderat ca reconcilierea
să fie împărtășită cu sinceritate și pragmatism de toţi
beligeranţii. Așa că orice expunere sine ira et studiu este
mai mult decât bine-venită.
90
Context în care
se înscrie ineditul și
fascinantul album
Războiul cel Mare.
Fotograf ia pe f rontul
românesc 1916-1919,
opera distinsului
profesor dr. Adrian-
Silvan Ionescu, directorul
Institutului de Istoria
Artei „George Oprescu”4.
Credem că nu întâmplător albumul se deschide cu
o fotografie din colecţia Muzeului Militar Naţional
„Regele Ferdinand I”, care are menirea de a simboliza
atotputernicia zeului Marte, fotografie denumită laconic
„Ostași săpând morminte”5.
De altfel, în următoarele nouă pagini sunt expuse
tot atâtea fotografii cu subiecte cât se poate de umane,
dincolo de subiectele cu care ne-a obișnuit propaganda
oficială a tuturor beligeranţilor, pentru proslăvirea
faptelor eroice la care era îndemnat omul de rând.
Astfel, din cele mai expresive dintre imagini putem
vedea suferinţa inocenţei bulversată de război celor mari
în fotografia denumită „Refugiaţi în spatele frontului”,
unde într-o căruţă sunt așezaţi cinci copilași însoţiţi
de două femei, care la fel de bine puteau fi mamele sau
bunicile, ai căror taţi se aflau în tranșee, dacă nu cumva
se numărau deja printre victime6.
Taţi care la fel de bine ar fi putut să fie unul dintre
cei trei militari din fotografia „Transportul unui rănit”7,
unde doi soldaţi se înhămaseră la o targă pe roţi, pe care
era așezat suferindu-l bandajat la cap. Sau militarul care
mânca dintr-o gamelă, surprins cu lingura la gură în
fotografia „Prânz pe front”8.
Inedita introducere se încheie cu o remarcabilă
piesă din colecţia autorului, care înfăţișează un băieţel
așezat într-o băiţă în formă de lighean, pregătit
pentru momentul de intimitate familială al îmbăierii9.
Fotografia a fost făcută pe 31 mai 1916 în atelierul
„L.I. Hirsch” din Ploiești, după cum stă scris pe verso
și a fost aleasă de locotenentul Ioan Mitulescu să-i fie
talisman în timpul campaniei 1916-1919. Tatăl odorului
din fotografie a scris pe verso că „În caz de moarte a se
ști/ Este fiul meu/ Florinel I. Mitulescu/ la plecare în/
Război 14 Aug. 1916”.
1 (75) 2017 document

„Cuprinsul” dezvăluie interesanta structurare a
fotografiilor prin care profesorul Adrian-Silvan Ionescu
reușește să povestească războiul printr-o expresivă
naraţiune în reprezentarea plastică a fotografiilor, când
imaginile substituie cuvintele.
Însă, nu înainte ca în „Precuvântare” autorul să ne
introducă în captivanta aventură a fotografiei de front,
care a avut în Carol Pop de Szathmári, Roger Fenton și
James Robertson, Mathew B. Brady, Alexander Gardner,
Timothy O’Sullivan și alţii, demni și curajoși precursori.
Mânaţi de curiozitate și din dorinţa de a documenta
evenimentele, aceștia nu au ezitat nicio clipă să se avânte
pe fronturile Războiului din Crimeea sau ale Războiului
de Secesiune, alături de trupele regulate10.
La izbucnirea Marelui Război, fotografia și
fotografiatul nu mai erau de multă vreme o minune
a tehnicii, care să impresioneze burghezia și populaţia
rurală, deopotrivă. Fotografii deveniseră o prezenţă
firească în viaţa cotidiană, breasla cunoscând deja
specializări și specialiști care își disputau piaţa și
clientela, în mod cât se poate de elegant. Așa se face că
în aglomeraţiile urbane firmele atelierelor fotografice
ajunseseră să aducă un plus cromatic și comercial
deopotrivă, pe arterele centrale sau pe străduţele
cartierelor cu oameni așezaţi.
Fotografului ambulant îi rămăsese lumea fascinantă
și plină de neprevăzut a mahalalelor și iarmaroacelor
de la sate, unde instantaneele pe subiect sau de largă
perspectivă rămân adevărate comori documentare.
Cu alte cuvinte, la început de veac XX fotografia și
fotografiatul se popularizaseră și deveniseră accesibile
tuturor oamenilor, care astfel ca subiecţi se regăseau
într-o deplină egalitate în faţa obiectivului fotografic.
Ceea ce a făcut ca la începutul războiului însăși
aparatul fotografic să devină un instrument pentru
imortalizat efemeritatea clipei cât se poate de comun
și prea puţin inaccesibil ofiţerului sau soldatului. Sau,
după cum remarca autorul în remarcabila iniţiere în
istoria fotografiei, cum că în timpul Războiului cel Mare
fotografia nu mai era demult apanajul exclusiv al unor
specialiști, așa cum fusese în secolul al XIX-lea, în timpul
câtorva conflicte armate. Aparatul fotografic și tehnica se
democratizaseră și erau la îndemâna oricui avea oarecare
talent și aplecare spre imortalizarea unei figuri sau a unei
scene cu care nu avea să se mai întâlnească11.
Pentru a continua spunând că destui dintre
combatanţi posedau aparatura necesară, nefiindu-le
străină arta fotografiatului, dovadă numeroasele portrete
sau imagini cu locurile și oamenii pe care îi întâlniseră
de-a lungul anilor de campanie. Fotografiile rezultate
erau destinate propriilor satisfacţii de a memora
momentul ca pe o victorie a propriei existenţe asupra
document 2017 1 (75)
recenzii
neantului. Sau altfel spus, aceste fotografii nu erau
altceva decât imagini personale destinate să umple filele
albumelor de familie, care abia mult mai târziu aveau să
devină un semnificativ document pentru reconstituirea
anilor de război – după cum remarca autorul – sau
pentru hedonica desfătare a vreunui colecţionar –
îndrăznesc să spun12.
Dacă în a doua jumătate a secolului XIX reporterii-
fotografi de război s-au încumetat în asemenea expediţii
militare, iată că în 1914 îi regăsim încadraţi în statele
de serviciu ale armatelor beligerante, ca o dovadă că
rostul fotografiei militare fusese regândit de statele
majore combatante. Pe front sau în spatele frontului,
în localităţile devastate de bombele inamicului, unde
suferinţa era împărtășită în egală măsură de militar și
năpăstuitul civil, fotograful amator de amintiri avea să
întâlnească profesionistul, acel personaj aflat în slujba
autorităţilor, care avea instrucţiuni precise asupra a ceea
ce și cum să fotografieze. În felul acesta, de la funcţia de
document istorico-formativ, în scurt timp fotografia a
devenit o sursă informativă.
Cu acribia recunoscută, într-o analiză critică profesorul
Adrian-Silvan Ionescu încheie „Precuvântarea” cu o
bogată și edificatoare bibliografie asupra subiectului13.
Pentru ca mai departe să fim iniţiaţi asupra
resorturilor care au făcut posibile realizarea acestei
însemnate arhive fotografice, tezaurul documentar care
ne permite astăzi să vizualizăm dramele prin care a
trecut poporul român în Războiul cel Mare. Imaginile
războiului imortalizate în fotografii le care îl datorăm
într-o proporţie covârșitoare militarilor Serviciului
Fotografic, a cărei organizare și funcţionare sunt
prezentate printr-o minuţioasă documentare în capitolul
„Serviciul Fotografic al Armatei Române sau istoria în
imagini a războiului nostru”.
La intrarea României în război, prezenţa fotografilor
printre militarii români nu mai era o noutate, fapt
subliniat și de autor, numai că în august 1916 militarii
fotografi erau încadraţi Batalionului de Specialităţi
din subordinea directă a Marelui Cartier General.
Aducând în atenţie documente inedite din arhivele
militare, profesorul Adrian-Silvan Ionescu reconstituie
momentul înfiinţării Serviciului Fotografic al Armatei
prin Ordinul nr. 1041 din 29 noiembrie 1916, când
secţiile fotografice ale Batalionului de Specialităţi au
fost unificate sub denumirea de mai sus și subordonat
Biroului Informaţii al Marelui Cartier General14.
Șef al instituţiei a fost numit căpitanul Ioan Oliva,
arhitect de meserie, cărui carieră de ofiţer rezervist este
reconstituită pe seama documentelor inedite identificate
în Arhivele Militare, ceea ce permite autorului să
amendeze informaţia publicată în diverse volume, cum
91
recenzii
că Ion/Jean Oliva ar fi fost locotenent francez de origine
română. Argumentul irefutabil consemnat de autor este
„Foaia matricolă” din dosarul de ofiţer rezervist, de unde
sunt rezumate concentrările personajului în diverse
unităţi de geniu ale Armatei Române15.
Foarte bun organizator, de-a dreptul vizionar asupra
importanţei acestei „arme” în războiul modern, pe
2 ianuarie 1917, Ioan Oliva a prezentat un „Memoriu”,
pe seama căruia Marele Cartier General a purces la
reorganizarea Serviciului Fotografic16. După analizarea
acestui memoriu, autorul concluzionează că din felul
cum își redactase înscrisul se vedea că Ioan Oliva era un
bun cunoscător al domeniului, al tehnicii fotografice și un
excelent organizator, prevăzând toate etapele activităţii
pe teren și în laborator pentru maximă eficienţă și utilă
întrebuinţare pe moment sau ca document de arhivă17.
Serviciul Fotografic a depus o intensă activitate cu
rezultate demne de toată lauda, după cum se poate vedea
în fondurile iconografice păstrate în muzee și biblioteci,
depozitarele bogatelor colecţii fotografice18.
Interesante și binevenite totodată sunt datele
privind activitatea de filmare pe front, realizată de
personalul din cadrul Serviciului Fotografic, care a
câștigat o importanţă din ce în ce mai mare prin forţa
de impresionare asupra publicului19.
Prin urmare, nu greșim când afirmăm că în
cele 15 pagini dedicate Serviciului Fotografic al
Armatei Române, autorul a realizat o convingătoare
contextualizare a sacrificiului militarilor fotografi în
partea de ţară rămasă neocupată, pe frontul de zi cu
zi din tranșee sau din sate și orașe, transformate în
adevărate garnizoane pentru sutele de mii de militari
români și ruși.
Tocmai de aceea, autorul a găsit necesar să aducă
în atenţia noastră și cealaltă parte de ţară, România
aflată sub ocupaţie, unde populaţia a fost la fel de greu
încercată de lipsuri și decimată de boli, mai mult decât,
atât jecmănită și agresată în demnitatea fiinţei umane.
Astfel, în capitolul dedicat „Fotografia în timpul
ocupaţiei – cuceritori și prizonieri” ni se dezvăluie faptul
că ocupantul și-a adus propriile echipe de fotografi
militari pentru a eterniza imagini elocvente pentru
buna administrare a teritoriului și evoluţia frontului20.
Evident, inamicul cunoștea forţa de manipulare a
imaginii. Astfel că atât fotografia, cât și filmul au fost
considerate un eficient mijloc de propagandă, prin care
s-a urmărit să-i convingă pe români, dar și pe străini de
misiunea civilizatoare a ocupantului în această parte de
lume. Acţiune descrisă convingător de către autor mai
cu seamă prin intermediul surselor memorialistice și
presa vremii21.
92
Cu această ocazie este adusă în discuţie soarta
prizonierilor români în captivitatea – germană în cazul
de faţă, un subiect care atrage din ce în ce mai mult
interesul istoricilor. Soarta prizonierilor din lagărele
germane a fost un foarte bun motiv de propagandă
germană în ţară, exploatat în mod expresiv prin
intermediul fotografiei. Unul dintre realizatorii acestor
reprezentări a fost fotograful civil P. Zemlin, din orașul
port Stralsund, care a beneficiat din plin de avantajul de
a putea vizita lagărele din insulele Dänholmul Mic și
Dänholmul Mic. Aici se aflau internaţi laolaltă englezi,
francezi, ruși, români și alte neamuri, așa că fotograful
P. Zemlin nu a dus lipsă de subiecţi și de subiecte inedite
din viaţa cotidiană în lagăr, realizând astfel un portofoliu
de o mare valoare documentară. Fotografiile astfel
realizate erau distribuite în format carte poștală, având o
largă circulaţie și ușor accesibile, ceea ce explică numărul
lor mare, adevărate colecţii cu propriile imagini și cu cele
ale camarazilor, strânse în albume riguros etichetate,
multe dintre cadre purtând dedicaţiile sau autografele
amicilor cu care fusese împărţită recluziunea. Autorul
îl aduce ca exemplu pe căpitanul artilerist Constantin
Ionescu, care și-a făcut o listă cu cheltuielile din timpul
prizonieratului, anume 20 de mărci achitate pentru
fotografiile adunate în albume, pentru care plătise 8,
respectiv 10 mărci, sume destul de mari22.
Și ca numitul căpitan au fost destui amatori de
asemenea amintiri, admirabile documente care stârnesc
adevărate pasiuni printre contemporanii noștri colecţionari.
Cu toate că fotografiatul pe front și în zonele militare
fusese strict reglementat, nu puţini au fost cei care s-au
aventurat până în tranșee sau în spatele frontului, acolo
unde atmosfera fierbea gata de explozie, riscându-și
viaţa pentru a surprinde cu propriile aparate fotografice
acele momente pe care aparatul fotografic oficial evita,
sau nu era pregătit să le imortalizeze. Tocmai acestor
temerari, care ne-au lăsat piese de o inestimabilă valoare,
majoritatea rămași anonimi, autorul le aduce un adevărat
omagiu în capitolul „Fotografi amatori pe front”23.
Este un bun prilej pentru a cunoaște unul dintre acești
eroi, anume pe sublocotenentul Grigore Dragoescu din
Regimentul 21 Artilerie, care a reușit să-și facă propriul
album cu fotografii realizate pe acolo pe unde destinul
l-a purtat în timpul războiului24.
Un alt personaj, la fel de interesant pentru realizările
sale fotografice, a fost baronul Valeriu Kapri, maiorul
ardelean din cavaleria austro-ungară care le-a servit ca
tălmaci colonelului Sturdza, aghiotantului acestuia și
locotenent-colonelului Constantin Crăiniceanu în timpul
convorbirilor între linii cu ofiţerii germani și austrieci,
ocazie cu care i-a fotografiat cu aparatul personal25.
1 (75) 2017 document
 recenzii

Printre fotografii amatori rămași anonimi, profesorul
Adrian-Sivan Ionescu amintește personajele care i-au
însoţit pe generalul Henri Cihoski sau pe generalul
medic N. Vicol26.
Ultimul capitol este dedicat victoriei, intitulat
sugestiv „Parada Victoriei”, unde autorul explică
fotografiile realizate în ziua de 18 noiembrie/
1 decembrie 1918, când Familia Regală a revenit la
București printr-o triumfală intrare în uralele supușilor.
De altfel, în mod simbolic, tocmai această imagine a
fost aleasă de autor pentru a ilustra prima copertă a
albumului, reprezentând Victoria poporului român după
anii grei de suferinţă și incomensurabile pierderi.
Cu aceeași ocazie, într-un alt set de fotografii sunt
prezentaţi suveranii și guvernul în momentele în care
primeau defilarea trupelor în locul de tradiţie pentru
asemenea ceremonii, în faţa Universităţii, la statuia lui
Mihai Viteazul27.
Experienţa acumulată în linia întâi a fost folosită de
fotografii de război și în anii următori, când au imortalizat
faptele de armă și omenia militarului român pe frontul
antibolșevic, pentru consolidarea unităţii naţionale28.
Capitolul se încheie printr-o documentată prezentare
a destinului acestei bogate surse iconografice adunată în
anii războiului, odată cu depunerea pentru tezaurizare
într-un spaţiu propriu la Muzeul Militar Naţional „Regele
Ferdinand I”, care în timp și-a dovedit valoarea cu prisosinţă,
fiind valorificată în numeroase și diverse situaţii29.
După această remarcabilă lecţie de istoria fotografiei
de front în Războiul cel Mare, unde a expus contextul
în care și-au desfășurat activitatea fotografii militari și
amatori, amici și inamici, autorul lasă loc discursului
imagistic, egal în valoare didactică și știinţifică.
În capitolul „1916-1919”, fotografiile sunt structurate
într-o succesiune tematică menită să surprindă pe cât
posibil toate nuanţele războiului, din linia întâi, precum
„Frontul”30, „Posturile de comandă”31, „Artileria”32,
„Transmisiunile”33, „Aviaţia”34, „Marina”35, până la
realităţile din imediata apropiere, precum „Misiunea
militară franceză”36, „Ambulanţa”37, „Serviciul religios”38,
„Masa ostășească” 39, „Repausul” 40, sau „Prizonieri
germani și capturi de război”41.
Pentru Războiul cel Mare, care pentru neamul
românesc a rămas în conștiinţă ca Războiul de Întregire,
o tușă necesară este dată de fotografiile grupate în temele
intitulate „Familia regală pe front”42, „Ocupaţia”43,
„Parada Victoriei”44 și „1919”45.
Nu în ultimul rând, devotamentul cu care fotografii
de front au servit cauza naţională este ilustrat prin
două grupaje fotografice cu titlul „Fotografi amatori pe
front”46, respectiv „Serviciul fotografic”47.
În încheiere nu ne mai rămâne decât să spunem
că prezenţa unei asemenea realizări era resimţită în
bibliografia naţională, prezentul album fiind mai mult
decât bine venit, pentru care trebuie să rămânem
recunoscători autorului.
Dr. Iulian-Stelian BOŢOGHINĂ

NOTE

1 23
Eric Hobsbawm, Era imperiului (1875-1914), Chişinău, Editura Ibidem, pp. 49-56.
24
Cartier, 2002, pp. 385-418. Ibidem, p. 49.
2 25
John R. Barber, Istoria Europei moderne, Bucureşti, Editura Lider, p. 322. Ibidem, p. 55.
3 26
Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, Ibidem, pp. 51-52.
27
reinterpretări, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014, p. 5. Ibidem, p. 57.
4 28
Adrian-Silvan Ionescu, Războiul cel Mare. Fotografia pe frontul Ibidem, p. 58.
29
românesc 1916-1919, Institutul Cultural Român, 303 pagini. Ibidem, pp. 59-61.
5 30
Ibidem, p. 5. Ibidem, pp. 64-89.
6 31
Ibidem, p. 9. Ibidem, pp. 90-95.
7 32
Ibidem, p. 10. Ibidem, pp. 96-107.
8 33
Ibidem, p. 11. Ibidem, pp. 108-117.
9 34
Ibidem, p. 14. Ibidem, pp. 118-125.
10 35
Ibidem, p. 19. Ibidem, pp. 126-133.
11 36
Ibidem. Ibidem, pp. 134-141.
12 37
Ibidem. Ibidem, pp. 142-171.
13 38
Ibidem, pp. 19-24. Ibidem, pp. 172-177.
14 39
Ibidem, p. 25. Ibidem, pp. 178-187.
15 40
Ibidem, pp. 25-26. Ibidem, pp. 188-199.
16 41
Ibidem, p. 26. Ibidem, pp. 209-221.
17 42
Ibidem, p. 27. Ibidem, pp. 200-209.
18 43
Ibidem, p. 28. Ibidem, pp. 222-249.
19 44
Ibidem, pp. 27-30. Ibidem, pp. 264-269.
20 45
Ibidem, p. 41. Ibidem, pp. 270-279.
21 46
Ibidem, pp. 41-48. Ibidem, pp. 222-249.
22 47
Ibidem, p. 45. Ibidem, pp. 280-285.

document 2017 1 (75) 93

recenzii
EVOLUŢIA CĂILOR FERATE DOBROGENE 1860-1938
La împlinirea a 120 de ani
de la deschiderea lucrărilor
de modernizare a Portului
Constanţa, lucrări strâns
legate de începuturile căilor
ferate în Dobrogea, anul
acesta la Editura Ex Ponto
din Constanţa a apărut cartea
Evoluţia căilor ferate dobrogene
1860-1938, 353 p., având ca
autor pe dr. Gelu Dae.
Lucrarea beneficiază de cuvânt înainte – semnat de
prof. univ. dr. Valentin Ciorbea, urmat de introducere,
trei capitole: I. Transporturile feroviare din România
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul
secolului XX; II. Dezvoltarea infrastructurii feroviare
în Dobrogea înainte de 1878 și după unirea cu
România; III. Traficul feroviar dobrogean în perioada
1878-1938, concluzii, bibliografie selectivă și anexe.
Cititorului îi este oferită o imagine asupra evoluţiei
căilor ferate dobrogene între 1860, anul inaugurării
celei dintâi linii din Dobrogea și 1938, anul finalizării
căii ferate Medgidia – Tulcea, ultima cale ferată
importantă dintre Dunăre și Marea Neagră.
ED
O apariţie de interes
pentru vara acestui an este
lucrarea lui Alexandru
Armă – Bucureștiul sub
bombele germane (august-
noiembrie 1916), apărută
la Editura Vremea, în
colecţia „Planeta București”,
128 pagini și 8 pagini ilustraţii.
Dedicată memoriei
victimelor bombarda-
mentelor aviaţiei germane
asupra Bucureștiului din timpul Primului Război
Mondial, cartea cuprinde „Cum a intrat România în
Primul Război Mondial”, „În București s-a decretat
starea de asediu”, „Ameninţarea zeppelinelor”, „Primul
bombardament”, „«Cum am petrecut prima noaptea
94
Capitolul I este dedicat legislaţiei feroviare
promovate în sistem, de la începuturi și până în preajma
celui de-Al Doilea Război Mondial și reglementărilor
de cale ferată care au fost emise în scopul aplicării
corespunzătoare a cadrului legislativ feroviar.
Capitolul II realizează o trecere în revistă a
evoluţiei construcţiilor de cale ferată în Dobrogea,
a instalaţiilor și materialului rulant utilizat în
transporturile feroviare de călători și marfă.
În Capitolul III sunt abordate aspecte ale traficului
feroviar, distinct pentru marfă, călători și pentru
traficul poștal.
Anexele pun în valoare anumite aspecte ale
evoluţiei Dobrogei după reunirea de la 1878 și care
evidenţiază rolul cercetării evoluţiei transporturilor
feroviare în zonă.
Bazată pe o documentare largă și diversă ce
cuprinde izvoare de arhivă, presa epocii, volume cu
conţinut general și contribuţii istoriografice speciale,
cât și pe documente din propria colecţie a autorului,
cartea subliniază rolul căilor ferate în momente
istorice care au marcat dezvoltarea României:
independenţa, al Doilea Război Balcanic și Primul
Război Mondial.
Dr. Teodora GIURGIU
a războiului nostru»”,
„Nopţile zeppelinului”,
„Orașul s-a schimbat”,
„ Po r u m b e i i m o r ţ i i ” ,
„Marţi 13!”, „Zeppelinul
a fost lovit”, „A treia zi
de teroare”, „Măsuri,
telegrame sau represalii”,
„Ofensiva de la Dunăre”,
„Dezastrul de la Dadilov”,
„Bombe și spioni”;
„Începutul deziluziilor”,
„Vești tot mai sumbre”, „Furia germană”, „Ultimele
atacuri”, „Aproape de dezastru” și „Orașul se predă”.
Bazat pe o bogată bibliografie, Alexandru Armă
scrie alert, îmbinând abil informaţii din documente
de arhivă, extrase din presă sau memorii ale martorilor
1 (75) 2017 document

oculari. Cartea poate fi citită deopotrivă de specialiști,
cât și pasionaţii de istorie cu același interes și plăcere.
De remarcat iconografia însoţită de ample și
complete informaţii.
O a doua carte a lui Alexandru Armă pe care
dorim să o supunem atenţiei cititorilor este Bucureștiul
sub bombardamente (1941-1944), București, Editura
Militară, 2015, 272 pagini, 32 pagini ilustraţii, care
completează în mod fericit lucrarea semnalată mai
sus. Dedicată memoriei victimelor provocate de
bombardamentele aeriene asupra capitalei în timpul
celui de-Al Doilea Război Mondial, cuprinde:
„Mulţumiri”, „România în Al Doilea Război
Mondial”, „Inamici nedoriţi”, „Războiul, tot mai
aproape”, „Apărarea antiaeriană a Bucureștiului”,
„Ultimele avertismente”, „Ziua în care s-a dezlănţuit
infernul”, „Bucureștiul după marele bombardament”,
„Bombardamentul din Sâmbăta Paștelui”, „O misiune
eșuată”, „Ultimul atac al unei luni de coșmar”, „«Du-i,
Doamne, la Ploiești»”, „Prizonieri în București”,
ED
CARACAL – FILE DE ISTORIE MILITARĂ
Cu o întârziere – parţial
justificată – semnalăm
apariţia unei lucrări
scrise cu toată pasiunea și
devotamentul pentru una
dintre cele mai importante
garnizoane din Armata
României – Caracal. Alături
de Ion Marin, coordonator,
s-au aflat Gheorghe Bănică,
Tudor Nicola și Nicolae
Popescu. Caracal – File
de istorie militară a apărut la Editura Hoffman,
450 pagini, beneficiind de o bogată ilustraţie. Din
cuprins cităm: Începuturile fenomenului în spaţiul
carpato-dunărean; Înfiinţarea armatei naţionale în
Ţara Românească; Istorie, tradiţie și actualitate militară
la Caracal; Armata și Biserica – piloni ai spiritualităţii
poporului român; Personalităţi militare caracalene
sau Monumente și opere comemorative de război din
municipiul Caracal.
document 2017 1 (75)
recenzii
„«Apărătorii Bucureștiului» și ziua lor de glorie”,
„Bombardierele se întorc”, „Iulie însângerat”, „Ultima
lună de teroare”, „Furia germană” și „Bombardierele
americane aterizează la București”.
Lucrarea beneficiază în „Anexe” de documente
identificate în Arhivele Naţionale Istorice Centrale
și în cele ale Consiliului Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii, de o consistentă bibliografie și,
mai ales, de o variată iconografie.
Demersul autorului a fost determinat de o amară
concluzie „... nu este de mirare că în acest răstimp
aproape că s-au uitat traumele suferite de București
în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Stă
dovadă și soarta Cimitirului „4 aprilie” despre care
nu se știe mai nimic cu certitudine. Din aceste
motive, rostul cărţii de faţă este de a reconstitui
– pentru noile generaţii, mai ales – cronica
bombardamentelor aeriene din anii 1941 și 1944,
cea mai mare tragedie din istoria Bucureștiului în
secolul al XX-lea.
Dr. Luminiţa GIURGIU
În Cuvânt înainte generalul maior (r) profesor
universitar dr. Florin Răpan apreciază lucrarea ca fiind
„excepţional de bogată în fapte”, autorii reușind „să ne
înfăţișeze istoria, într-adevăr fascinantă, a unui loc cu
o individualitate originală și de admirat, o localitate
ale cărei rădăcini istorice sunt puternic regăsite în
pământul patriei sale străvechi și prezente”.
Purtători ai uniformei militare, autorii au realizat
o amplă cercetare, reușind să surprindă dinamica
unităţilor militare, evoluţia lor timp de aproape două
secole.
Din Postfaţă am reţinut că „prin structura ei
ierarhică, prin sfinţenia jurământului de credinţă și
prin patriotismul celor care au slujit sub drapelul de
luptă al unităţii lor, armata română și-a legitimat cu
prisosinţă fiinţa și existenţa de-a lungul veacurilor,
deseori potrivnice poporului român”, autorii pornind
„de la dorinţa de a reda cât mai fidel tradiţiile militare
ale municipiului Caracal”.
Dr. Luminiţa GIURGIU
95
recenzii
DESPRE COREEA DE NORD
PRIN TREI CĂRŢI DE MEMORIALISTICĂ
Suki Kim, Fără tine, noi nu
existăm. Viaţa mea secretă ca
profesoară a copiilor elitei nord-
coreene. Traducere de Ciprian
Șiulea. Hors Colection  (Iași,
Editura Polirom, 2015), 272 p.
Blaine Harden, Evadare
din Lagărul 14. Traducere de
Adriana Ciorbaru (București,
Editura Corint, 2013), 240 p.
Yeonmi Park, Drumul către
libertate. Autobiograf ia unei
refugiate din Coreea de Nord. Traducere de Ioana Aneci.
Hors Colection (Iaşi, Editura Polirom, 2015), 304 p.
Unanim apreciate atât de critica de specialitate, cât
și de publicul larg, cele trei lucrări care fac obiectul
prezentării mele au fost traduse în multe limbi și au fost
vândute în mai multe ediţii. Fiecare dintre ele descrie
aspecte de viaţă cotidiană a unei categorii de oameni,
iar toate împreună sunt o introducere în istoria recentă
a Coreei de Nord.
Suki Kim este romancieră, eseistă, jurnalistă de
investigaţie, cetăţean american de origine sud-coreeană
și singura scriitoare care a trăit sub acoperire în Coreea
de Nord pentru a investiga și a scrie o carte cu informaţii
din interior. Născută la Seul, a emigrat împreună cu
familia la New York, când avea 13 ani. Prima oară a
călătorit în Coreea de Nord în 2002, când s-au sărbătorit
60 de ani de la nașterea lui Kim Jong-il. În 2008 a fost
unul dintre jurnaliștii care au însoţit Filarmonica din
New York în vizita culturală la Pyongyang. În anul
morţii „Marelui Lider”, 2011 (la vârsta de 69 de ani),
se afla de asemenea în Phenian. A scris, de asemenea,
despre dezertorii nord-coreeni, pentru revista „Harper”1.
Fără tine, noi nu existăm..., cea mai vândută carte de
literatură non-ficţiune, potrivit „New York Times”,
povestește evenimentele din perioada iulie-decembrie
2011, trăite de o „scriitoare deghizată în misionară
deghizată în profesoară”2.
În acel an toate universităţile din ţară au fost închise,
iar studenţii și profesorii au fost trimiși pe șantiere de
construcţii. Singura instituţie care activa era PUST
(Phenian University of Scince and Technology),
un fel de școală experimentală, cu 270 de studenţi
cărora 30 de profesori străini le predau exclusiv în
96
limba engleză. Probabil în ţară era nevoie de liniște
pentru transferul de putere: în 2012, la 29 de ani, Kim
Jong-un devenea cel mai tânăr șef de stat din lume.
Avea nevoie de o nouă elită, de aici, probabil, nevoia
de evaluare (reeducare). La PUST, studenţi și profesori
trăiau, învăţau și mâncau într-un complex de clădiri
închis, sub permanentă și deloc ascunsă supraveghere.
Studenţii aleși „pe sprânceană” erau toţi tineri bărbaţi de
19-20 de ani − păziţi de 30 de femei gardian, cam de
aceeași vârstă cu ei − cei mai mulţi, dacă nu chiar toţi,
fii ai clasei conducătoare coreene. Erau organizaţi în
patru grupe sau nivele, la nivelul 1 situându-se cei mai
buni, iar la 4 cei mai slabi. Împărţirea nu ţinea cont
doar de cunoașterea limbii engleze, ci și de ascultarea
și urmarea ordinelor.
Cartea aruncă o oarecare lumină asupra vieţii de zi cu
zi în societatea nord-coreeană și oferă perspective fără
precedent asupra psihologiei clasei sale conducătoare,
despre care lumea știe foarte puţin.
În Prefaţă, Adelin Petrișor numește Coreea de Nord
„cea mai închisă ţară a planetei”3. Suki Kim o consideră
„o lume în care ei au inventat propriul lor adevăr... și am
fost întotdeauna obsedată de ea. Așa că, în 2011, m-am
dus sub acoperire în Coreea de Nord, dându-mă drept
misionară și profesoară, pentru a învăţa limba engleză
pe fiii de 19 ani ai clasei conducătoare din Coreea de
Nord, la o universitate nou-nouţă cu personal alcătuit
doar din străini. Am trăit cu studenţii într-un campus
închis și am mâncat toate mesele mele cu ei, fiind
monitorizată în mod constant de către însoţitori. Am
luat notiţe ori de câte ori am putut, ștergând totul de
pe computerul meu și păstrând textul pe stick-uri USB,
pe care le-am purtat pe corpul meu. Ceea ce am scris
a devenit Fără tine, noi nu existăm”4. Desigur, numele
tuturor persoanelor amintite în carte au fost modificate
(cu excepţia președintelui PUST), iar amănuntele care
ar putea duce la identificarea lor au fost evitate sau
măcar atenuate.
Nu vreau să vă povestesc cartea. Vă dau doar câteva
mostre care dezvăluie aspecte diferite din lumea elitei
nord-coreene în care autoarea a trăit. Pe primele trei
poziţii din lista de obiecte obligatorii de luat în călătorie
(potrivit instrucţiunilor primite în vederea organizării
călătoriei) au fost un frigider, hârtie igienică și unt.
Suki a considerat ca produse absolut indispensabile:
1 (75) 2017 document

„o pereche suplimentară de ochelari, lentile de contact de
unică folosinţă, șerveţele sanitare, ibuprofen, vitamine,
antibiotice de toate tipurile și cât mai multe batoane
de proteine a putut îndesa în valize”5. În Republica
Populară Democrată Coreea femeile autohtone nu
poartă niciodată pantaloni. Nicio legătură cu convingeri
religioase, este vorba de o ţară atee prin legislaţie. Cei
mai școliţi studenţi ai ţării nu au acces la niciun tip de
informaţie ce are cât de mică legătură cu exteriorul
graniţelor. Cred sincer despre ţara lor că este puternică,
dezvoltată și invidiată de întreaga lume. Nu înţeleg ce
înseamnă „a schia” și nu pot recunoaște Taj Mahal sau
piramidele din Ghizeh.
Dacă prima carte este scrisă cu discernământ, de
un observator lucid și educat, nevoit să trăiască doar o
perioadă scurtă în acel mediu, următoarele două lucrări
sunt altfel. Deși ambele sunt povești foarte personale ale
unor transfugi sunt, în același timp și foarte diferite între
ele. Una este biografia6 cenușie cu nuanţe de negru a
unui tânăr, a doua autobiografia7 senină cu tente cenușii
a unei adolescente.
Blaine Harden este un
jurnalist american premiat.
A fost corespondent în
Africa, Europa de Est și Asia
pentru „The Washington
Post”; corespondent local și
naţional pentru „The New
York Times”; a mai scris
pentru „PBS Frontline”, „The
Economist”, „Foreign Policy”,
„National Geographic”, „The
Guardian” și revista „Times”.
Cartea sa cea mai recentă,
Marele Conducător și Pilotul de vânătoare8, povestește
despre ascensiunea tiranului care a creat Coreea de
Nord și aventura tânărului pilot de vânătoare No Kum
Sok, care, în ziua de 21 septembrie 1953, a zburat de
la Sunan (lângă Phenian) la Kimpo (în apropiere de
Seul) furând cel mai nou avion „MiG-15” al vremii.
Eu fac referire la Evadare din lagărul 14, cartea lui din
20129, un bestseller internaţional tradus în 28 de limbi.
Este povestea lui Shin Dong-Hyuk, singura persoană
născută într-un lagăr10 nord-coreean care a reușit să
evadeze și să ajungă în Occident. Cartea și mărturia
lui Shin au determinat Naţiunile Unite să creeze o
comisie de anchetă, care a acuzat Coreea de Nord, în
2014, de continuarea crimelor împotriva umanităţii, în
lagărele sale. Lagărele fuseseră create pentru a distruge
și purifica „dușmanul de clasă” până la a treia generaţie.
Dușman de clasă este considerat un urmaș al vechii
document 2017 1 (75)
recenzii
nobilimi coreene sau al foștilor proprietari, dar și acela
pe care împărţirea ţării în nord și sud l-a găsit cu rude
dincolo de graniţa pe care nu a cerut-o. Blaine Harden
ne informează că „lagărele Coreei de Nord au o existenţă
de două ori mai îndelungată decât a Gulagului sovietic
și de douăsprezece ori mai mare decât a lagărelor de
concentrare naziste”11.
Eroul nostru, Shin In Geun (și-a schimbat numele
în Coreea de Sud, încercând să se reinventeze), s-a
născut într-o lume în care părinţii lui l-au conceput
în urma unei căsătorii răsplată consumată câte cinci
nopţi consecutive pe an. Fuseseră oferiţi unul celuilalt
drept premii de bună purtare. De altfel, în lumea lor era
singura formă legală de a întreţine relaţii sexuale. Sexul
neaprobat era plătit cu moartea. O sarcină, chiar dacă
era urmare a abuzurilor gardienilor, era, de asemenea, o
condamnare la moarte, atât pentru mame, cât și pentru
nou-născuţi. Femeile acceptau siluirea asumându-și
riscul, pentru o porţie de mâncare în plus sau pentru
promisiunea unei munci mai ușoare. În copilărie a
trăit doar cu mama și vedea în ea doar o concurentă
la porţia de mâncare, pe care i-o fura de câte ori avea
ocazia, fără să-i treacă prin minte că astfel o înfometa.
Tatăl și fratele mai mare îi erau străini și îi vedea rar.
Gardienii, cei care erau instruiţi că este normal să baţi
deţinuţii (până la moarte, doar din plictiseală), îi erau
și profesori. Principala lecţie învăţată de la aceștia a fost
denunţarea, urmată îndeaproape de violenţă. Ambele îţi
puteau asigura supravieţuirea. Viaţa l-a învăţat să mintă
și să fure pentru a supravieţui. Trupul lui Shin poartă
mai multe urme de tortură decât orice alt evadat coreean.
De fapt, a fost atât de des și intens torturat încât nu te
poţi baza pe discernământul său. Din acest motiv, dar
și pentru că a trăit fără să fi beneficiat de vreo formă
de educaţie, în cele povestite biografului său este greu
să deosebești adevărul de minciună. Biografia lui Shin
este controversată. Alţi fugari îi contestă credibilitatea.
Multe aspecte sunt și au fost contrazise, cu argumente
sau fără. Se pare că poate fi, însă, mult mai rău. Un fost
gardian care a lucrat în acel lagăr spune că Shin a avut
o viaţă relativ ușoară după standardele altor copii din
lagăr. Între jurnalul-autobiografie12 scris de el în 2007
și cartea lui Harden sunt diferenţe semnificative, multe
întâmplări sunt povestite altfel. La câţiva ani după
tipărirea biografiei, a mai schimbat odată povestea.
Monstruozităţile cele mai mari nu au fost spuse. Să fie
urme de conștiinţă sau remușcare? A evadat de trei ori,
nu o dată, cum povestește în carte. I-au trebuit mulţi
ani, după evadare, să înţeleagă ce este cinstea. Astfel a
recunoscut că, atunci când avea 13 ani, mama și fratele
au fost executaţi pentru tentativă de evadare, în urma
97
recenzii
denunţului său. Îi turnase pentru a nu fi bănuit de
complicitate. Și din cauza unui blid de orez. Elev fiind,
a îndurat bătăi, jigniri, tortură. A muncit la câmp,
la repararea drumurilor, la construirea unui baraj și
a unei hidrocentrale în lagăr, iar la sfârșitul școlii
a fost repartizat să muncească în ferma de porci a
Lagărului 14 (1999-2003). Având mâncare de furat
și, astfel, mai bine hrănit, acest interval (care în mod
miraculos sau poate, ironic, coincidea cu apogeul
foametei în ţară) l-a pregătit pentru ultima etapă,
începută odată cu transferarea sa în fabrica de confecţii
a lagărului. Acolo l-a cunoscut pe demnul și educatul
domn Park, nou venit în lagăr, cel care i-a povestit despre
lumea dinafara gardului electrificat, l-a învăţat noţiuni și
i-a descris gusturi, dându-i astfel ocazia să își dorească
un viitor altfel, altundeva. Nu vă descriu întâmplările
prin care a trecut în Coreea de Nord sau China. A
furat, a minţit, a mituit și a muncit. A fost înșelat, furat,
escrocat, ajutat. Dar mai presus de toate a avut noroc la
aproape fiecare pas, astfel că, în ceva mai mult de un an
de la evadarea din lagăr, a ajuns la Consulatul Coreei de
Sud din Shanghai. În februarie 2006, Shin In Geun era
liber. Detaliile biografice sunt însă mai puţin importante
atâta vreme cât astfel de orori au loc și sunt confirmate
din mai multe mărturii asemănătoare. Shin s-a născut
într-un lagăr de concentrare, așa că nu avea de unde să
știe binele și libertatea nord-coreene.
Yeonmi Park, eroina celei
de-a treia povești adevărate,
s-a născut liberă, în sensul
limitat geografic și mai ales
politic din ţara sa, într-o lume
„normală”, prizonieră doar
a castei și trecutului familiei
sale. Și cu toate astea, și ea
a simţit nevoia să evadeze.
Yeonmi este cu 11 ani mai
tânără decât Shin Dong-
Hyuk. Și ea s-a născut cu un
13
songbun rău: fratele mai mare al tatălui său fusese
condamnat, iar în Coreea de Nord statutul social se
pierde sau se câștigă prin asociere. Cu toate acestea,
a trăit într-o familie normală din Hyesan și a avut o
copilărie frumoasă, deși săracă. Mama ei a învăţat-o de
foarte mică să-și ţină gura „și atunci când crezi că ești
singură”. Viaţa familiei lor s-a deteriorat, însă, odată
cu economia ţării. Părinţii au fost nevoiţi să găsească
variante alternative pentru a hrăni familia, la limita
sau în afara legii. La 13 ani și 27 de kilograme a trecut
fluviul Yalu îngheţat, împreună cu mama sa, spre China,
în martie 2007. Au plecat de foame, dar și pentru a-și
98
găsi sora. Amândouă au fost victime ale traficanţilor și
au fost vândute în mod repetat. Mama s-a lăsat violată
pentru a-și salva fiica. Mai apoi, fiica și-a ajutat mama
acceptând să fie abuzată și exploatată. Într-un târziu le-a
urmat și tatăl, care a fost curând răpus de o boală prost
diagnosticată și netratată. În cele din urmă, cu ajutorul
unei misiuni creștine, mama și fiica au reușit să plece
din China, în 2009, traversând deșertul Gobi, până în
Mongolia. Arestate de grăniceri, au ajuns într-un final
la ambasada sud-coreeană din Ulan Bator. Yeonmi avea
15 ani și trecuse prin experienţe, rele și bune, pentru mai
multe vieţi. În Coreea de Sud, tânăra Park a reușit să
recupereze anii de școală rataţi și apoi a studiat justiţia
penală la Universitatea Dong-guk din Seul14.
Cartea sa15 este organizată în trei părţi, corespunzător
celor trei lumi în care a trăit aventura: Coreea de Nord,
China și Coreea de Sud. V-am destăinuit destule pentru
a vă stârni curiozitatea, dar fără a dezvălui prea multe.
Mai adaug doar un comentariu. Yeonmi Park a luat
hotărârea să spună tot adevărul după ce a început să
activeze pentru drepturile omului în Coreea de Nord.
În ciuda atrocităţilor despre care vorbește, cartea sa
este plăcută și scrisă echilibrat, cu un discurs decent și
calm, aproape neutru. Pentru a afla motivele părăsirii
ţării natale înfruntând pericole de neînchipuit, traseele
parcurse și modul în care au interacţionat cu oamenii
întâlniţi pe drumul lor spre libertate, aventurile prin care
au trecut până să ajungă în Coreea de Sud, citiţi cărţile.
Sper că după aceea să doriţi ca mine, poate, să aflaţi mai
multe despre viaţa lor de-acum. Luptă amândoi pentru
a îmbunătăţi viaţa celor rămași în Coreea de Nord. Unul
pentru cei din lagăre, altul pentru cei mai norocoși.
Guvernul de la Phenian îi supraveghează. Din când în
când îi denigrează și îi acuză de toate relele. Trăiesc însă,
la fel de diferit și în libertate: Shin nu dorește să-și spună
povestea iar și iar, Yeonmi o face, însă, cu demnitate și
plăcere. El este neadaptat, angoasat și tăcut. Ea este
recunoscătoare, împăcată și vocală.
Cele trei cărţi prezentate în acest text ne demonstrează
că, până la urmă, este la fel de greu să trăiești în Coreea
de Nord, oriunde și oricine ai fi: în lagăr sau nu, sărac
sau bogat, paria sau privilegiat, ești oricum prizonier,
suferi de foame și trăiești în întuneric. Binele și răul,
adevărul și minciuna, întunericul și lumina au altă
semnificaţie în Coreea de Nord. Pardon, în Republica
Populară Democrată Coreea. Când citești cărţile acestea
te simţi occidental, adică parte a lumii democratice,
și toate greutăţile invocate până la momentul lecturii
par puerile. Dintr-o dată, locul definit „acasă”, orice-ar
însemna termenul pentru tine, devine mai acceptabil,
mai bun, mai luminos. Din păcate, pentru coreenii din
1 (75) 2017 document

nordul peninsulei s-ar putea să fie prea târziu. S-a scurs
prea mult timp de când trăiesc „fericirea” comunismului
de tip asiatic. Au trecut prea multe generaţii și cei care
și-ar fi putut aminti un alt fel de viaţă nu mai sunt.
Astfel, nimeni nu mai are vreun termen de comparaţie.
Mai sunt și alţii care au reușit să scape din lanţurile
Republicii Democrate. Mulţi, probabil, însă știm doar
povestea acelora care au scris sau despre care s-au scris
cărţi. În 2005 se tipărea povestea lui Chol-hwan Kang,
care și-a petrecut zece ani din copilărie și adolescenţă
(între 9 și 19 ani), alături de familie, în lagăr16. Zece ani
mai târziu, se tipăreau patru autobiografii aproape în
timp. Despre una tocmai am vorbit. Celelalte trei sunt
semnate de Hyeonseo Lee17, Eunsun Kim18 și Joseph
Kim19. Hyeonseo Lee a trăit în Hyesan, la graniţa cu
China. A trecut graniţa traversând apa îngheţată a
fluviului la 14 ani, în 1997, și trăiește în Coreea de
Sud. Eunsun Kim, o fată de 11 ani, a scăpat din ţară
după ce trei dintre membrii familiei sale au murit de
foame. A ajuns în Coreea de Sud abia după nouă ani.
Joseph Kim și-a scris și el povestea: un copil fără casă
evadează în China, unde luptă pentru supravieţuire.
Până la urmă reușește să ajungă în America, unde acum
este student. Evadarea din Coreea de Nord nu se face
niciodată prin sud, ci întotdeauna pe căi ocolitoare,
traversând mai multe graniţe. Graniţa dintre ţările
surori, 4 km de pământ de-a lungul paralelei 38, pe o
lungime de 250 de km, este unul dintre locurile cele
mai bine păzite din lume – fortificaţii și un milion de
militari − deși, ironic, se numește „zonă demilitarizată”.
Ajutorarea transfugilor nord-coreeni a ajuns o afacere.
Contrabandă, trafic, mituire. În China îi ameninţă două
pericole: exploatarea până la sclavie și repatrierea. Există
ghizi și agenţi specializaţi care, pentru anumite sume,
intermediază trecerea graniţelor și grăbesc parcurgerea
etapelor drumului20. Aproape toţi refugiaţii nord-coreeni
ajunși la Seul − unde după multe verificări li se acordă
cetăţenia și ajutor logistic și financiar − au probleme
de sănătate, sunt derutaţi și prezintă simptoame de
paranoia. Au maniere jignitoare (pentru sud-coreeni,
în orice caz, dar nu numai), sunt reticenţi să răspundă
NOTE
1 4
http://www.sukikim.com/about-suki (accesat iulie 2016).
2 5
http://www.sukikim.com (accesat iulie 2016).
3 6
Adelin Petrişor, Prefaţă, în Suki Kim, Fără tine, noi nu existăm. Viaţa
mea secretă ca profesoară a copiilor elitei nord-coreene. Traducere
de Ciprian Şiulea. Hors Colection, Iaşi, Editura Polirom, 2015, p. 5.
document 2017 1 (75)
recenzii
oricui (funcţionar, medic ș.a.m.d.) la întrebări personale
și pun la îndoială pe oricine se află într-o poziţie de
autoritate. Cei mai mulţi nu sunt educaţi deloc, dar și
dacă ar fi, cunoștinţele din ţara lor sunt inutile oriunde
altundeva în lume. Nu au noţiuni elementare în cele
mai multe domenii ale vieţii cotidiene, sunt tehnofobi
și au mari probleme cu păstrarea locurilor de muncă21.
Le este greu să accepte că pot avea păreri proprii, de
aceea trec ani până ce reușesc să renunţe la obiceiul de
a aștepta să li se spună ce trebuie să facă sau până pot
răspunde firesc și spontan la întrebări simple gen „care
e culoarea ta preferată”? sau „ce hobby ai?”22.
Recunosc, sunt familiarizată cu istoria Coreei din
sageuk23 înaintea cărţilor de istorie locală sau (auto)
biografiilor. Îmi plac coreenii și povestea ţării Chosun sau
Joseon24. Se poate să o cunosc mai bine decât locuitorii
săi din nord. Eu am însă libertatea de a mă informa și,
de asemenea, am acces la instrumentele necesare. Ei
au aflat că există o altfel de lume doar din filmele și
serialele de contrabandă (circulaţia casetelor video și,
mai nou, DVD-urilor piratate a fost și este organizată
de către sau cu știinţa miliţiei, care are datoria să le
confiște) sau din programele de radio sau televiziune25
chinezești sau sud-coreene care mai răzbat (oricât se
străduiește puterea de la Pyongyang să împiedice acest
lucru, prin instalarea unor echipamente de bruiere a
semnalului) dincolo de graniţe, la capetele ţării. Citite
după mai bine de 26 de ani de libertate, aceste trei cărţi
m-au răvășit, stârnind amintiri din tinereţe. Timpul
atenuează senzaţiile și produce toleranţă. Unii dintre
noi uită, alţii iartă. Eu încă nu am uitat. Însă memoria
nu mă ajută prea mult în acest caz, nu îmi pot folosi
amintirile pentru comparaţie, pentru că nici în cele mai
negre zile ale comunismului românesc noi nu am trăit
teroarea și ororile din Republica Populară Democrată
Coreea din ultimele șapte decenii, pe care noi îl știm de
la Nicolae Ceaușescu, este o glumă pe lângă amploarea
și nivelul cultului personalităţii oricăruia dintre cei trei
Kim (Kim Il-sung, Kim Jong-il și Kim Jong-un). Pe
noi ne-a ferit Dumnezeu de dinastie, am avut doar una.
Coreea de Nord este deja la a treia!
Cercetător Anda-Lucia SPÂNU
Institutul de Știinţe Socio-Umane, Sibiu
http://www.sukikim.com (accesat iulie 2016).
Suki Kim, op. cit., p. 27.
Blaine Harden, Evadare din Lagărul 14. Incredibila odisee a unui
om din Coreea de Nord până în Lumea liberă. Traducere de Adriana
Ciorbaru, Bucureşti, Editura Corint, 2013.
99
recenzii
7 15
Yeonmi Park, Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate
din Coreea de Nord. Traducere de Ioana Aneci. Hors Colection, Iaşi,
Editura Polirom, 2015.
8
Blaine Harden, The Great Leader and the Fighter Pilot: The
True Story of the Tyrant Who Created North Korea and the Young
Lieutenant Who Stole His Way to Freedom, Penguin Publishing
Group, 2015.
9 19
Blaine Harden, Escape From Camp 14: One Man’s Remarkable
Odyssey from North Korea to Freedom in the West, Pan
MacMillan, 2012.
10
Din cele şase lagăre de muncă cunoscute, Lagărul 14 este locul unde
sunt închişi cei mai detestaţi duşmani ai Coreei de Nord. De acolo nu
pleacă nimeni niciodată, nici măcar mort.
11
Blaine Harden, Evadare din lagărul 14, p. 29.
12
Tipărit în limba coreeană (Seul, Database Center, 2007). Varianta
engleză este a titlului este Escape to the outside world.
13
Sistemul clasificării sociale din Coreea de Nord, inventat de Kim Il
Sung, în vigoare din 1950.
14
În această primăvară (2016), Yeonmi Park s-a mutat din Coreea de
Sud la New York, unde studiază economie la Columbia University.
Will Heilpern, „North Korean defector on living in the West: ’We
are so disconnected’”, Business Insider, 13 iulie 2016 la http://
uk.businessinsider.com/north-korean-defector-yeonmi-park-in-the-
west-we-are-so-disconnected-2016-7 (accesat iulie 2016).
În varianta originală, în limba engleză, Yeonmi Park, In Order
To Live: A North Korean Girl’s Journey to Freedom, Penguin Press, 2015.
16
Chol-hwan Kang, Pierre Rigoulot, The Aquariums of Pyongyang:
Ten Years in the North Korean Gulag, Basic Books, 2005.
17
Hyeonseo Lee (Author), David John (Contributor), The Girl with
Seven Names: A North Korean Defector’s Story, William Collins, 2015.
18
Eunsun Kim, A Thousand Miles to Freedom, Martin’s Pres, 2015.
Joseph Kim, Under The Same Sky, Houghton Mifflin Harcourt, 2015.
20
Pentru 12.000 de dolari copilul de 11 ani ai unei transfuge ajunsă la
Seul (beneficiară, deci, de ajutorul mai ales financiar al agenţiilor şi
statului din Coreea de Sud) i-a fost adus în doar cinci zile.
21
Blaine Harden, Op. cit., pp. 189-191.
22
Yeonmi Park, Op. cit., pp. 229-233.
23
Film sau serial istoric coreean de tip dramă.
24
Stat coreean fondat de regele Taejo al Joseon, care a durat aproximativ
cinci secole (iulie 1392-octombrie 1897), cu capitala în locul unde este
astăzi oraşul Kaesong. Ţara a fost denumită Regatul Marelui Joseon,
iar în 1394 capitala a fost mutată la Hanseong (oraşul Seul din zilele
noastre). Joseon a fost ultima dinastie şi cea mai lungă dinastie din
istoria naţională guvernată după principii confucianiste, care a lăsat o
moştenire importantă pentru Coreea modernă.
25
Ca şi în cazul casetelor video şi DVD-urilor, aparatele de radio şi
televizoarele nesigilate − după ce au fost programate să difuzeze doar
posturile oficiale − sunt interzise.

CONTENTS

Editorial
Seamen also make history, Rear-admiral Cătălin-Silviu Dumitrăcel
Arch over Time – Army Historical Service (1867-2017), Captain (N,r) Marian Moşneagu, Ph.D.
The Bulgarian Assault on Dobrogea (1916), Luminiţa Giurgiu, Ph.D.
Heroes of Regiment 1 Frontier Guards and a symbolic Photography, Silviu-Daniel Niculae, Ph.D. candidate
Considerations about the Great Britain Position regarding the Romania’s separate peace closure
during the First World War, Prof. Mihaela David, Ph.D. candidate
The fulfillment Stage of the military Clauses from the Truce Convention at the end of 1944,
Teodora Giurgiu, Ph.D.
The national and patriotic education Lesson of General Vasile Zorzor (1940), Assistant Professor
Alin Spânu, Ph.D.
The Beginning of the Romanian Defense Industry Reconstruction, Prof. univ. Valeriu Avram, Ph.D.,
Prof. Viorel Gheorghe, Ph.D.
An exceptional Officer of the Romanian Army, Colonel Otto Erich Benedict, Brigade General
prof univ. Adrian Stroea, Ph.D.
Review

100 1 (75) 2017 document