Popa Alin Victor - Mentalitatea Și Starea de Spirit Românească În Anii Războiului Sfânt" Românesc (1940-1943) .

Universitatea din Bucureşti
Facultatea de Istorie
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Student : Popa Alin-Victor Coordonator științific :

Conf. univ. dr. Andrei Florin Sora
București
2022
1
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ISTORIE
LICENȚĂ
MENTALITATEA ȘI STAREA DE
SPIRIT ROMÂNEASCĂ ÎN ANII
„RĂZBOIULUI SFÂNT” ROMÂNESC
(1940-1943)
Student : Popa Alin-Victor Coordonator științific :

Conf. univ. dr. Andrei Florin Sora
București
2022
2
CUPRINS
Introducere. Problematică, metodologie, istoriografie, surse…………………………………4
Capitolul I. Calea spre război:………………………...……………………………………..….7
I.1. Politica externă a României în perioada interbelică………………………………………..…8
I.2. Perioada de neutralitate ……………..………...…………………………………………….15
I.3. Destrămarea României Mari:………………………………………..………………….……21
Capitolul II. „Războiul sfânt” românesc:……………………………………………………..31
II.1. Alăturearea României la Axă: ………….………………………..………...……………….31
II.2. „Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”…………………………………………………………..36
II.3. Dezastrul de la Stalingrad:.............................................. ………………...………………...45
Capitolul III. Armata Române în cinematografia postbelică:…..…………………………...52
III.1. Cinematografia germană: Cazul „Hunde, wollt ihr ewig Leben” (1959):…………………52
III.2. Cinematografia italiană: Cazul „Odessa in fiamme” (1942):……………………………...55
Concluzii………………………………………………………………………………………...59
Bibliografie ……………………………………………………………………………………..61
3
Introducere. Problematică, metodologie, istoriografie, surse
Sfârșitul anilor treizeci au reprezentat pentru România un prim semnal de alarmă cu privire la
evoluția ulterioară a situației geopolitice de pe vechiul continent. Fiind înconjurată de trei vecini
cu idealuri revizioniste, Ungaria, Bulgaria și U.R.S.S., tânăra Românie „dodoloață” se găsea la
începutul anului 1938 protejată de un sistem de alianțe solid, consolidat pe întreaga perioadă
interbelică. Totodată, mizând totul pe cartea occidentală, autoritățile de la București se bucurau de
o susținere a puterilor occidentale, Franța și Marea Britanie.
Dispariția Cehoslovaciei în urma Acordului de la Munchen avea să schimbe pentru totdeauna

echilibrul pe continent, Europa fiind marcată profund de cedările mult prea ușoare ale marilor
puteri militare apusene în favoarea lui Adolf Hitler. Pentru România, acesta a reprezentat primul
mare semnal de alarmă, dispariția Micii Înțelegeri în urma destrămării statului cehoslovac găsind-
o tot mai expusă în fața dorințelor expansioniste ale Ungariei.
Evoluția rapidă a schimbărilor politice din Europa, culminând în final cu pactul sovieto-german
de la 23 august 1939, cunoscut în istoriografie ca pactul „Ribbentrop-Molotov”, aveau să schimbe
pentru totdeauna destinul Regatului Român. La data de 1 septembrie, Germania avea să
materializeze înțelegerea cu rușii, dând startul invaziei asupra Poloniei, decimând armata polonă
prin implementarea „războiului fulger”. Ca reacție asupra acestei ofensive neprovocate, Marea
Britanie și Franța aveau să declare, la numai două zile de la începerea ostilităților, război
Germaniei naziste.
Cel de-al Doilea Război Mondial începuse, iar soarta României avea să fie pecetluită anul
următor, în urma ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940, fiind nevoită să cedeze Basarabia,
Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Pentru români, acesta avea să fie începutul unui lung șir de
evenimente ce aveau să marcheze profund mentalul și starea de spirit colectivă, întâmplări ce aveau
să ducă în final la un dezastrul românesc de pe Frontul de Est.
De-a lungul vremii, subiectul celui de-al Doilea Război Mondial a fost unul intens dezbătut,
pe tema lui fiind scrise numeroase lucrări de istorie militară, economică sau politică, însă mult prea
puțin despre istoria socială a acelor timpuri. Încă din startul acestei lucrări aș dori să evidențiez că
nu îmi propun să cercetez mentalul social al României prin prisma curentelor ideologice și politice,
4
ci mai degrabă doresc a evidenția reacțiile și mentalitatea colectivă asupra unor evenimente cheie
din istoria europeană și românească.
Acestea fiind spune, în cadrul studiului de față îmi propun să analizez și să cercetez această
„mentalitate” a poporului român, observând reacțiile, opiniile, starea generală, cât și acțiunile pe
care națiunea română le-a luat în timpul unor momente mai puțin plăcute din cadrul istoriei acestei
țări. Prin „națiunea” română ma voi referi la oficialitățile, intelectualitatea, artiștii, armata, cât și
asupra întregii societăți românești, analizând faptele acestora în decursul anilor de război.
Din punct de vedere cronologic, am stabilit perioada pe care o voi cerceta între anii 1940-1943,
având punct de început momentul de colaps al Franței, marcat prin capitularea de la 22 iunie 1940,
iar ca punct final, momentul dezastrului de la Stalingrad. De asemenea, spațiul asupra căruia mă
voi concentra în vederea realizării acestei cercetări este reprezentat de partea răsăriteană a Europei,
concentrându-mă pe evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial de pe Frontul de Est.
Motivul pentru care am ales această temă este unul subiect, fiind pasionat de memorialistică,
în special memoriile și jurnalele de front ale soldaților români și germani din perioada ambelor
războaie mondiale. De asemenea, în urma lecturii unor lucrări de memorialistică ce abordau
Armata Germană în timpul Bătăliei de la Stalingrad, am observat o atitudine și o mentalitate
deosebit de ostilă a soldaților Reichului față de cei ai Armatei Române. Stârnit de curiozitate, am
început cercetarea asupra memoriilor românești ce vorbesc despre același eveniment tragic,
regăsind, de această dată, o atitudine asemănătoare a soldaților români față de cei germani.
Astfel, am dorit să realizez o imagine de ansamblu asupra societății românești din acea
perioadă, pentru a observa schimbările mentale pe care „populația” română o avea în aceste
momente extrem de dificile.
În continuare, analiza mea se dorește a fi una calitatativă, cercetând opinii, memorii, jurnale și
afirmații în strânsă legătură cu evenimentele ce aveau să aibe loc în plan internațional și local în
perioada de timp mai sus menționată.
Totodată, am gândit lucrarea de față în trei planuri, fiecare prezentând o anumită perioadă
distinctă a acestor ani. În acest sens, prima parte abordează situația României până la intrarea
acesteia în război, cercetând aspectele internaționale ce au dus, în final, la izbucnirea celui de-al
Doilea Război Mondial, a perioadei de neutralitate a României, cât și, bineînțeles, a momentului
5
de destrămare teritorială, profund marcat de cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Ținutului
Herța, cât și a Ardealului de Nord și a Cadrilaterului.
În cea de a doua parte mi-am dorit să mă aplec spre studierea și analizarea perioadei de început
a războiului, mai exact a anului 1941. Astfel, în cadrul acestei părți voi discuta despre abdicarea
Regelui Carol al II-lea și venirea la putere a generalului Antonescu, apropierea față de Axă și
aderarea la Pactul Tripartit, intrarea propriu-zisă în război, eliberarea teritoriilor românești și
cucerirea Odessei, culminând, în final cu dezastrul Armatei Române la Stalingrad și schimbarea
raporturilor româno-germane.
Ultima parte este reprezentată de un scurtă analiză asupra imaginii Armatei Române în cadrul
creațiilor artistice cinematografice din perioada postbelică. În acest ultim capitol, mi-am propus să
aduc în discuție două dintre puținele filme în care este prezentat aportul soldaților români pe
Frontul de Est, analizând pelicula germană „Hunde, wollt ihr ewig Leben” (1959), respectiv
producția româno-italiană „Odessa in fiamme” (1942).
Un aspect ce trebuie menționat este și cel al surselor folosite în vederea cercetării. În această
privință am utilizat numeroase surse de memorialistică și jurnale de front, interviuri și diverse
reportaje în care existau mărturii românești despre evenimentele discutate. De asemenea, partea
lucrărilor de specialitate este una ce nu trebuie neglijată, fapt pentru care am utilizat în vederea
realizării acestei lucrări o listă impresionantă de titluri ce abordează tematica celui de-al Doilea
Război Mondial, cât și a situației politice internaționale.
În final, doresc să prezint structura acestei disertații, studiul fiind structurat în trei capitole,
primele două având fiecare câte trei subcapitole, ultimul capitol, însă, având doar două.
În primul capitol mi-am dorit să analizez situația României până la momentul intrării acesteia
în război, abordând diverse subiecte de interes, în vederea realizării unui narativ cât mai apropiat
de cronologia reală a evenimentelor. Astfel, primul subcapitol este intitulat „Politica externă a
României în perioada interbelică” și prezintă sistemul de alianțe al României interbelice,
schimbările geopolitice din Europa, profund marcate de evenimente precum Acordul de la
Munchen sau Pactul Ribbentrop-Molotov.
Cel de-al doilea subcapitol abordează perioada neutralității, prezentând evoluția războiului
germano-polon, cât și intervenția sovietică din 17 septembrie. De asemenea, voi prezenta ajutorul
6
pe care statul român l-a oferit populației și oficialilor polonezi, cât și reacția celor două state
agresoare asupra acestei acțiuni.
În ultimul subcapitol al acestei părți am dorit să mă aplec asupra momentul destrămării

României Mari, fapt marcat de cedările teritoriale din anul 1940 față de Uniunea Sovietică și
Ungaria. În acest sens, m-am folosit de o serie de memorii pentru a realiza o imagine cât mai clară
a stării de spirit românești în urma acestui eveniment tragic.
Cel de al doilea capitol este format din trei subcapitole, ce abordează perioada luptelor
Armatei Române în cadrul ofensivei germane pe Frontul de Est. În acest sens, primul subcapitol
este dedicat momentului de abdicare a regelui Carol al II-lea și venirea la putere a generalului Ion
Antonescu, prezentând agitațile din sânul societății românești în urma cedărilor teritoriale
anterioare.
Al doilea subcapitol evidențiază momentul intrării României în cel de-al Doilea Război
Mondial, prezentând luptele Armatei Române din Basarabia și Bucovina, cât și a Odessei în urma
trecerii Nistrului de către forțele armate române. În această parte am dorit să ilustrez cât mai fidel
starea e spirit românească la momentul declanșării „Războiului Sfânt”, cât și cum au perceput, sau
s-au raportat, românii la acest eveniment major.
În ultimul subcapitol al acestei părți am analizat diferențele de percepție ce s-au produs

între „camarazii” români și germani, actele de denigrare și stigmatizare ale părții nemțești față de
ostașul român, cât și starea de spirit și psihologică a acestuia.
În final, ultimul capitol este dedicat exclusiv imaginii Armatei Române în cadrul creațiilor
artistice cinematografice din perioada postbelică. Astfel, în aceste ultime rânduri, mi-am propus
să aduc în discuție două dintre puținele filme în care este prezentat aportul soldaților români pe
Frontul de Est, analizând pelicula germană „Hunde, wollt ihr ewig Leben” (1959), respectiv
producția româno-italiană „Odessa in fiamme” (1942).
7
CAPITOLUL I
DRUMUL SPRE DEZASTRU
Pentru România, sfârșitul Primului Război Mondial a reprezentat împlinirea unui ideal
național, a unei cauze ce ghidaseră generații întregi de români pe parcursul a sute de ani.
Materializarea României Mari în urma Conferinței de Pace de la Versailles avea să consfințească
acest deziderat, fiind considerat de către numeroși contemporani ai acelor vremuri un fapt etern.
Din nefericire, aceștia aveau să se înșele amarnic în această privință.
Uneori, istoria se schimbă într-un ritm alert, iar cei care nu se pot adapta devin victimele ei,
fapt ce avea să se întâmple și în cazul României. Venirea la putere a fascismului, și ulterior, a
nazismului, aveau să încurajeze tendințele revizioniste din Europa.
Dar ceea ce avea să prefigureze catastrofa pentru România urma să fie reprezentat de Acordul
de la Munchen, înțelegere prin care Cehoslovacia era abandonată de către puterile occidentale,
fiind ulterior împărțită bucățică cu bucățică între Germania și Ungaria. Pentru România, acesta a
reprezentat primul mare semnal de alarmă. Mica Înțelegere, unul dintre principalele sisteme de
securitate ale statului român interbelic avea să fie anihilat în urma destrămării Cehoslovaciei,
stârnind îngrijoarea cu privire la acțiunile viitoare ale Ungariei.
În doar un an, Hitler avea să arunce în aer Europa, invadând Polonia. Ca reacție, Marea Britanie
și Franța îi vor declara Germaniei războiul, începând astfel cel de-al Doilea Război Mondial.
I.1. Politica externă a României în perioada interbelică:
La începutul deceniului al IV-lea, România beneficia de un sistem de securitate foarte bine pus
la punct pe care îl realizase și consolidase pe întreaga perioada interbelică. Fiind înconjurat de trei
vecini cu idealuri revizioniste, Regatul Român se bucura de un spectru larg de aliați la acea vreme,
garantându-i siguranța teritorială în fața Ungariei, Bulgariei și Uniunii Sovietice.
Primele demersuri în vederea realizării unui sistem de apărare colectivă au început imediat
după sfârșitul Marelui Război, fiind un răspuns al micilor state din Europa centrală fața de
8
atitudinea revizionistă maghiară şi a tendinţelor restauratoare ale Habsburgilor.1 În acest sens, în
perioada anilor 1920-1921, se pun bazele „Micii Înțelegeri”, o alianță defensivă trilaterală între
România, Cehoslovacia și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor.2
Totodată, prin acțiunile diplomatice ale lui Take Ionescu la Varșovia, statul român avea să
materializeze o nouă alianță cu scop protector alături de Republica Poloniei, tratat semnat la data
de 3 martie 1921. Fiind realizată în contextul divergențelor politice româno-sovietice cu privire la
statutul Basarabiei în cadrul României Mari, pactul româno-polon era conceput ca o forma de
protejare a frontierelor răsăritene ale celor două țări semnatare.3
Un alt moment important în acest sens s-a concretizat la 15 iulie 1926, dată la care România
avea să semneze „Tratatul de prietenie” împreună cu Franța. Documentul făcea parte din
ansamblul acordurilor franceze încheiate cu țările centrale și sud-estice ale Europei, întărind
acordurile și obligațiunile Pactului Societății Națiunilor.4 Cu toate că valoarea acestui tratat era
una mai degrabă de ordin moral, acordul româno-francez confirma încă o dată strânsele relații
dintre România și puterile occidentale.
În fața unui eventual pericol în zona balcanica, statul român își asigurase granița cu Bulgaria
prin pactul din 9 februarie 1934, semnat alături de Grecia, Iugoslavia și Turcia. Fiind cunoscut în
istoriografie sub titulatura de „Înțelegerea Balcanică”, acordul prevedea garantarea securității
frontierelor balcanice, interzicerea realizării de acorduri cu alte țări balcanice fără consimțământul
statelor semnatare pactului, cât și menținerea ordinii teritoriale în acest spațiu geografic.5
Cea de a doua jumătate a anilor treizeci avea să aducă cu sine o schimbare dramatică a situației
de pe vechiul continent, echilibrul politic european fiind puternic tulburat de noile curente de
extremă dreapta, cât și de o aplecare a vechilor state democratice spre un model de guvernare
autoritar.
Pentru România, această perioada avea să reprezintă un punct de cotitură în ceea ce privește
cadrul politic intern, marcând momentul de debut al extremismului național și al regimului carlist.
1
Istoria Românilor, volumul VIII, București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 438.
2
Denumirea Regatului Iugoslav înainte de 1929.
3
Ibidem, p. 433.
4
Ibidem, pp. 438-441.
5
Eliza Campus, Înţelegerea Balcanică, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, pag.89
9
Primul pas în acest sens a fost realizat în data de 29 decembrie 1937, moment în care Carol al II-
lea îl numește premier pe Octavian Goga, ca urmare a demisiei guvernului Tătărescu.6 Această
mișcare politică a regelui a reprezentat, în esență, o violare flagrantă a Constituției și a sistemului
parlamentarist, Partidul Național-Creștin condus de Goga reușind să obțină numai 9,15% din
voturi în cadrul alegerilor generale din acea lună.7
Confruntat cu coagularea forțelor democratice în urma înțelegerii Maniu-Brătianu, cât și a

forțelor de extremă dreapta ca rezultat a întâlnirii dintre Goga și Zelea Codreanu, Carol dă o
lovitură de stat în data de 10 februarie 1938, dizolvând parlamentul și interzicând activitatea
partidelor politice.
Cu toate acestea, pericolul la adresa României nu avea să vină din interior, ci din evoluția
evenimentelor internaționale. Atitudinea revizionistă a Germaniei naziste promovată pe întreaga
durata a anilor treizeci au condus Europa în pragul unei crize politice de proporții, rezultând în
final cu un nou război mondial.
Un prim moment elocvent în acest context a fost reprezentat de criza anului 1938 ce a avut ca
miză Regiunea Sudetă din Ceholsovacia, teritoriu populat de etnici germani, transferat Pragăi în
urma Tratatuilui de la Versailles.8 În urma unor demonstrații de strada atent orchestrate, ce nu de
puține ori au degenerat în violență, Hitler ordonă în august 1938 mobilizarea Wehrmachtului9 și
anexarea Regiunii Sudete la Germania.10
Din dorința de a preîntâmpina un nou conflict major în Europa, oficialitățile puterilor

occidentale vor lua atitudine prin persoana premierului britanic Neville Chamberlain, pornind
astfel tratativele cu Adolf Hitler încă din luna septembrie a aceluiași an. Fiind convins că o
retrocedare a Regiunii Sudete va opri atitudinea expansionistă a Germaniei, Chamberlain alături
de omologul său francez, Édouard Daladier, avea să semneze la 30 septembrie 1938, Acordul de
la München.11 Astfel, în prezența lui Benito Mussolini și a Führerului german, occidentalii aveau
6
Neagu Cosma, Culisele palatului regal. Un aventurier pe tron Carol al II-lea (1930-1940), Bucureşti, Editura
Globus, 1990, p. 262.
7
Florin Muller, Metamorfoze ale politicului românesc 1938-1944, Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti,
2005, p.183.
8
Andrew Roberts, Furtuna războiului. O nouă istorie a celui de Al Doilea Război Mondial, București, Editura
Litera, 2013, p. 57.
9
Numele oficial al forțelor armate ale Germaniei naziste între 1935 și 1945.
10
Ibidem.
11
Ian Kershaw, Drumul spre iar. Europa 1914-1949, București, Editura Litera, 2017, p. 405.
10
să cedeze Sudetenland-ul Germaniei naziste, în ciuda dezacordului total al oficialităților de la
Praga.
Această atitudine pasivă și extrem de îngăduitoare a marilor puteri față de criza din
Cehoslovacia a reprezentat un prim mare semnal de revizuire a granițelor, fiind momentul mult
așteptat de țările nemulțumite de pacea de la finalul Primului Război Mondial. La nici două luni
de la semnarea Acordului de la München, efectele acestor acțiuni ale oficialităților britanice și
franceze începeau să își facă simțită prezența.
Într-un cadru restrâns, pe data de 2 noiembrie 1938, la Palatul Belvedere de la Viena, Hitler
împreună cu ducele Benito Mussolini se puneau de acord pentru cedarea zonei Ruteniei Carpatice,
până atunci teritoriu cehoslovac, în favoarea Ungariei.12 Colapsul Cehoslovaciei începuse deja, iar
tânăra democrație europeană avea să fie sfărâmată din punct de vedere teritorial sub arbitrajul celor
doi dictatori.
Următoarul pas al Germaniei a fost făcut la data de 14 martie 1939, moment în care, sub
presiunea directă a Fuhrer-ului, Slovacia avea să își declare independența față de statul cehoslovac,
devenind un stat marionetă al Reich-ului.13 Mai mult decât atât, la numai o zi de la acest eveniment,
Hitler avea să pornească invazia în Cehoslovacia, formând din rămășițele Cehiei așa-numitul
„Protectorat al Boemiei și Moraviei”, un teritoriu autonom înglobat în cadrul Germaniei.14
Pentru autoritățiile de la București, ultimele evenimente politice din Europa au reprezentat un

prim semnal de alarmă, fiind mai mult decât evident faptul că situația începea să balanseze
împotriva intereselor românești. Cu o frontireă tot mai vulnerabilă în urma destrămării „Micii
Înțelegeri”, cât și a expansiunii maghiare la granița de nord-vest, România se găsea la finalul
deceniului al IV-lea tot mai izolată în fața vecinilor săi cu idealuri revizioniste.
Nici în ceea ce privește cadrul relațiilor româno-germane situația nu statea mai bine, existând
încă din luna noiembrie a anului 1938 divergențe între Regele Carol al II-lea și Adolf Hitler pe
fondul lichidării mișcării legionare din Româna.15 În acest context deosebit de tensionat, la data
12
Thomas W. Zeiler, Daniel M. Dubois, A Companion to World War II, vol. I, Oxford, Willey-Blackwell, 2013, p.
3.
13
Ian Kershaw, Op. cit., p. 413.
14
Ibidem.
15
Ion Calafeteanu, Români la Hitler, Univers Enciclopedic, București, 1999, pp, 18-23.
11
de 23 martie avea să se semneze, la București, un tratat bilateral de ordin economic între cele două
state, înțelegere ce viza domenii precum agricultura, silvicultura, industria minieră sau petroliferă
a României.16 De cealaltă parte, Reich-ul se angaja să sprijine dezvoltarea industriei românești de
armament, extinzând fabrica de avioane Junkers de la Braşov, cât și „scurtarea cu 2 luni a
termenului de livrare a utilajelor pentru producerea tunurilor antiaeriene de 2 cm”.17
De menționat este faptul că în timpul negocierilor preliminare semnării acestui tratat, la Londra
intervine un incident ce avea să plaseze România în centrul atenției opiniei publice internaționale.
Cunoscută în istoriografie sub denumirea de „cazul„ sau „incidentul” Tilea, întamplarea l-a avut
în prim plan pe Viorel-Virgil Tilea, ambasadorul României în Regatul Unit în perioada anilor
1939-1940. Fiind cuprins de tensiunea momentului, alimentat totodată și de o serie de informații
primite de la Paris și București, V.V. Tilea alertează în data de 17 martie Foreign Office-ul britanic
cu privire la o iminentă invazie germană în spațiul românesc.18
Guvernul României avea să infirme a doua zi aceste informații, declarând că emisarul a

„denaturat” situația reală a negocierilor germano-române, acestea desfășurându-se „în linii
complet normale, ca între egali“.19 Cu toate acestea, incidentul Tilea avea să constituie un moment
deosebit de important în perspectiva politicii internaționale, fiind una dintre cauzele ce au condus
la schimbarea de atitudine a Franței și Marii Britanii față de Germania nazistă.
În acest context, în perioada imediat următoare, puterile occidentale vor întreprinde o serie de
acțiuni politice cu scopul de a consolida securitatea „statelor cele mai expuse”, oferindu-le așa-
numitele „garanții”.20 Astfel, la doar 2 săptămâni de la momentul Tilea, premierul britanic avea să
declare public garantarea securității Poloniei, afirmând că Franța și Regatul Unit vor „oferi
asistenţă” în eventualitatea unei situații ce va necesita rezistență din partea poloneză.21
De asemenea, după o perioadă de negocieri, la data de 13 aprilie 1939, Neville Chamberlain și

Édouard Daladie aveau să declare simultan că cele două guverne dau „României și Greciei
16
Marusia Cîrstea, Din istoria relațiilor anglo-române, Craiova, Mica Valahie, 2011, p. 154.
17
Adrian Majuru, Relaţia de forţă dintre petrol şi putere. România anilor interbelici, Cotidianul.ro, 09.08.2015,
disponibil la adresa https://www.cotidianul.ro/relatia-de-forta-dintre-petrol-si-putere-romania-anilor-interbelici/,
accesat la data de 12.07.2022.
18
Marusia Cîrstea, Op. cit., pp. 158-162.
19
Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. I, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1988, p.16.
20
21
A. J. P. Taylor, Originile celui de-al Doilea Război Mondial, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 276
12
asigurarea specială că, în cazul când va fi întreprinsă o acțiune care să amenințe vădit
independența României și a Greciei, și la care guvernul român sau guvernul grec vor considera
că este în interesul său vital de a rezista cu forțele sale naționale”, Franța și Marea Britanie vor
„acorda imediat întreaga asistență ce-i va sta în puterea sa.”22
În încercarea de a realiza un sistem de securitate colectivă în fața dorințelor imperiale germane,

puterile apusene au încercat o apropiere diplomatică și față de Uniunea Sovietică în vara anului
1939, negocieri ce aveau să culmineze cu tratativele militare anglo-franco-sovietice începute la
data de 11 august la Moscova. Conform istoricului militar Liddell Hart, demersurile britanice au
fost „lente și șovăielnice”, marcate profund de dorința lui Neville Chamberlain de a-și impune
punctul de vedere în fața Rusiei, fapt pentru care întregul proiect s-a soldat, în final, cu un eșec.23
Pe fondul acestor evenimente, la data de 23 august 1939, ministrul german Joachim von
Ribbentrop avea să semneze împreună cu omologul său rus, Vyacheslav Molotov, acordul ce avea
să schimbe pentru totdeauna cursul istoriei mondiale. Tratatul de neagresiune sovieto-german,
supranumit în istoriografie ca „Pactul Ribbentrop-Molotov”, avea să aducă de aceași parte a
baricadei Germania nazistă și Uniunea Sovietică, state care erau până nu demult dușmane de
moarte din punct de vedere ideologic.
Acordul prevedea, în teorie, renunțarea la orice formă de acțiune agresivă între cele două state
semnatare, acestea angajându-se totodată să mențină un contact permanent cu rol consultativ „în
interesul lor comun”.24 În ciuda acestui fapt, scopul real al pactului era unul cu mult mai sumbru,
deoarece, în esență, Adolf Hitler tocmai își asigurase libera trecere în vederea viitoarelor cuceriri,
împărțind Europa alături de Stalin.
„Protocolul adițional secret” semnat de către cei doi premieri la Moscova preciza delimitarea
„sferelor de interes” din Europa Centrală și Răsăriteană între Germania și URSS, celei din urmă
având să îi revină partea estică a Poloniei, Finlanda, Estonia și Letonia.25 În plus, protocolul
menționa și o serie de pretenții pe care Uniunea Sovietică le avea față de teritoriul României.
Astfel, în cadrul „Articolului 3” se preciza: „În privința Europei Sud-Estice, partea Sovietică
22
Istoria Românilor, volumul VIII, București, Editura Enciclopedică, 2003, pp. 530-531.
23
Liddell Hart. Istoria celui de-al Doilea Război Mondial, București, Editura Orizonturi, p. 21.
24
Manuel Stănescu, România, casus belli? Germania și Rusia 1939-1941, Historia Special, anul X, nr. 35, 2021, p.
9.
25
Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 23.
13
subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia”, partea germană confirmând această
dorință declarând „totalul dezinsteres politic față de aceste teritorii.” 26
Vestea acordului dintre Germania și Uniunea Sovietică a căzut ca „o bombă”27 la București,

existând temerea unui atac asupra României în urma înțelegerii de la Moscova. Acestă îngrijorare
este evidențiată de către ministrul de externe Grigore Gafencu în cadrul jurnalului său, afirmând
că e „evident că URSS și Reichul nu putuseră opera o schimbare atât de bruscă decât în
detrimentul câtorva interese generale și a numeroase interese particulare.”28
Aceași suspiciune cu privire la o înțelegere sovieto-germană care să depășească limitele unui

tratat de neagresiune o regăsim și în cadrul însemnărilor politice ale lui Armand Călinescu. În acest
context, primul-ministru român avea să consemneze în data de 22 august că „situația este foarte
gravă”, întrebându-se totodată daca Uniunea Sovietică și Germania „s-au înțeles oare la o
împărțire a Poloniei și a României.”29
Fiind tot mai evident pericolul unei invazii naziste, occidentalii întreprind o ultimă acțiune de
descurajare a Germaniei în data de 25 august, zi în care între Polonia și Marea Britanie se va semna
un tratat militar defensiv, așa-numitul „acord de asistență mutuală”. De menționat este faptul că
acordul polono-englez prevedea ajutor militar doar în eventualitatea unui agresiuni din partea
uneia dintre „puterile europene”, nefiind luată în calcul și Uniunea Sovietică.30
Inevitabilul avea să se producă la 1 septembrie 1939, data la care Fuhrer-ul ordonă armatei
Germane să invadeze Polonia. Fără o declarație prealabilă de război, în dimineața acelei zile aviația
germană a trecut spațiul aerian polonez, bombardând principalele puncte militare, cât și
principalele orașe, inclusiv capitala Varșovia, marcând momentul de debut al Operațiunii „Fall
Weiss”31
Conform istoricului militar Stephan Janzyk, guvernul polonez ia legătura cu Foreign Office-ul
britanic la doar câteva zeci de minute de la începutul ofensivei, cerând ajutorul promis din partea
26
27
Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. VII, București, Editura Machiavelli, 2003, p. 74.
28
Manuel Stănescu, op. cit., p. 23.
29
Armand Călinescu, Însemnări politice, 1916-1939, Editura Humanitas, București, 1990, p. 423.
30
Manuel Stănescu, op. cit., p. 10-11.
31
Stephan Janzyk, Operation Fall Weiss. German Paratroopers in the Poland campaign 1939, Pen & Sword,
Barnsley, 2017, pp. 11-12.
14
aliaților occidentali. În dimineața următoare, Marea Britanie și Franța aveau să emită ultimatumul
comun pentru Berlin, cerând retragerea imediată a tuturor trupelor germane din Polonia până la
ora 11:00 a zilei curente.
Ca urmare a refuzului german, răspunsul occidental avea să vină pe 3 septembrie 1939,

moment în care Prim-ministrul britanic Neville Chamberlain avea să susțină discursul istoric prin
care anunța națiunea britanică, cât și întregul mapamond, că „această țară este în război cu
Germania.”32 Totodată, la cateva ore distanță Edouard Daladier avea să declare la rândul său , în
cadrul „apelului către națiune”, starea de război dintre Franța și Germania.33
Acest moment avea să reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente istorice ale lumii,
marcând astfel începutul celui de al Doilea Război Mondial, conflagrație ce avea să depășească ca
intensitate orice altă confruntare de până atunci, în cadrul acestor lupte pierzându-și viața peste 45
de milioane de persoane pe durata celor 6 ani.
I.2. Perioada de neutralitate:
Odată cu invazia germană asupra Republicii Poloniei, Europa avea să fie aruncată iarași în
focurile războiului, materializându-se astfel dorințele expansioniste ale Fuhrer-ului urmărite pe
întreaga durată a deceniului al patrulea. Utilizând noua doctrină militară a „războiului fulger”, așa-
numitul „blitzkrieg” nemțesc, Germania reușește în numai o săptămână să pună stăpânire asupra
teritoriului polonez și să își asigure supremația atât la sol, cât și în aer.
De cealaltă parte, intervenția occidentală în războiul germano-polon a fost și de această dată

una extrem de rezervată, caracterizată prin inconsistență în relație cu noul tip de război practicat
de germani. Astfel, în ciuda declarației de război franco-britanice din data de 3 septembrie, ajutorul
garantat de către puterile apusene Poloniei s-a concretizat doar prin livrarea de armament și
echipament militar, fiind o acțiune insuficientă pentru a stopa avansul german în regiune.34
32
British Declaration Of War 1939 - COMPLETE Broadcast, disponibil la adresa
https://www.youtube.com/watch?v=FQcaFI6m6DQ, accesat la data de 18.07.2022.
33
3 Septembre 1939 - Déclaration de Guerre à l'Allemagne par Daladier, disponibil la adresa
https://www.youtube.com/watch?v=77D0s_kEvRM, accesat la data dde 18.07.2022.
34
David G. Williamson, Poland Betrayed: The Nazi-Soviet Invasions of 1939, Pen & Sword, Barnsley, 2009, pp.
160-161.
15
În acest context deosebit de tensionat, pentru România situația devenise una critică, găsindu-
se în cea de a doua jumatate a anului 1939 tot mai izolată în fața vecinilor săi cu idealuri
revizioniste. 35 Lipsit de susținerea aliaților și dispunând de o prezență anemică franco-britanică în
regiune, guvernul de la București avea să decidă la data de 4 septembrie, adoptarea unei „atitudini
pașnice” față de toate statele.36
Totodată, conform premierului român Constantin Argetoianu, în această zi se răspândește

„zvonul” cu privire la formarea unui front franco-englez în Sud, ceea ce reprezenta o ofensivă
occidentală de pe teritoriul român. Acest fapt a generat în România noi semne de îngrijorare cu
privire la stabilitatea ulterioară a statului, „fiindcă după război, vom rămâne față în față cu Rusia
și cu Germania.” 37
Ca atare, în data de 6 septembrie, regele Carol al II-lea convoacă la Palatul Regal din București
Consiliul de Coroană pentru a se sfătui cu privire la viitoarea implicare în conflictul de lângă
graniță. La acel moment, pentru România existau trei mari opțiuni: alăturarea la blocul franco-
polono-britanic, trecerea de partea Germaniei naziste sau adoptarea neutralității, care implicit,
presupunea și renunțarea la garanțiile franco-engleze din aprilie 1939.38 În acest cadru, întregul
consiliu s-a pus de acord cu privire la adoptarea unui statut asumat de neutralitate, în conformitate
cu „regulile stabilite prin convențiile internaționale.”39
Situația avea să se complice însă foarte mult începând cu data de 17 septembrie, moment în
care Uniunea Sovietică materializează înțelegerea cu Germania din luna august, pornind astfel
campania asupra Poloniei. Implicarea rusească în războiul polono-german a reprezentat un
moment șocant pentru întreaga lume, inițial numeroase unități poloneze crezând chiar că sovieticii
intervin ca aliați.40
Această iluzie avea să fie spulberată în scurt timp, Armata Roșie atacând întreaga lungime de
frontieră cu peste 800.000 de soldați, decimând forța de reacție a inamicului. Cu o armată
îngenunchiată în urma luptelor împotriva Reichului, Polonia se găsea la acel moment în
35
Petre Otu, România și „prietenia” sovieto-germană, Historia Special, anul X, nr. 35, 2021, p. 24.
36
Istoria Românilor, op. cit., p. 542.
37
Constantin Argetoianu, op. cit., p. 102.
38
Petre Otu, op. cit., pp. 24-25.
39
Constantin Argetoianu, op. cit., p 117
40
David G. Williamson, op. cit., p. 219.
16
imposibilitatea de a se apăra pe două fronturi, astfel aceștia au încercat o retragere de-a lungul
capului de pod românesc în vederea reorganizării diviziilor existente. 41
Un aspect important în acest sens a fost reprezentat de atitudinea luată de statul român în
toamna anului 1939, oferind sprijin vechiului aliat de la nord. În contextul dublei agresiuni
germano-sovietice, autoritățile de la București au acceptat încă din data de 13 septembrie tranzitul
tezaurului polonez pe teritoriul românesc. Astfel, cele 12 vagoane ce conțineau 1.091 de lingouri
de aur au traversat România spre Constanța pe ruta Buzău, fiind transportate ulterior pe cale
maritimă spre Istanbul.42
De asemenea, în urma invaziei, peste 50.000 de civili și militari de origine polonă s-au refugiat
în sud, trecând frontiera românească, printre aceștia aflându-se și președintele Ignacy Mościcki,
mareșaului Edward Rydz-Śmigły, cât și întregul guvern polonez.43
Momentul venirii refugiaților poloni pe teritoriul României avea să fie rememorat de domnul
Mare Mihai Tănase în cadrul volumului de interviuri „Bunicii noștri, eroii noștri” realizat de către
Dan Ramf. Născut la data de 22 septembrie 1922 și originar din comuna Costișa, județul Neamț,
Mare Mihai Tănase avea să provestească că „La începutul războiului, Germania a atacat Polonia
dinspre Apus și rușii au intrat dinspre Răsărit. Au început a veni în România refugiați polonezi,
numai cu ce au putut lua, săracii, cu ei. La noi, la părinții mei, a stat trei zile o familie de polonezi
veniți cu mașina, au pus în ea numai ce au putut încărca. Noi stăteam la șoseaua națională care
ducea la Bacău, piatra Neamț și Bicaz. Polonezii aveau mașini cehoslovace, Skoda, plângeau,
erau amărâți. I-au primit ai noștri și i-au ținut câteva zile. N-au mai apucat decât să-și ia așa, pe
fugă, cteva lucrușoare, niște hăinuțe, au lăsat acolo bani, acte, totul, au fugit numai să nu-i prindă,
să-i omoare.”44
O întâmplare asemănătoare avea să fie relatată și de către Ianina Mahu, originară din localitatea
Zăicani, județul Bălți (Basarabia). Aceasta avea să declare că: „În anul 1939, când a căzut Polonia,
românii vorbeau foarte bine despre polonezi, dar nu la fel și despre ruți. Îmi aduc aminte că
polonezii, când s-au refugiat în 1939 în România, au venit la noi și câteva zile au locuit la un boier
41
42
Petre Opriș, Solidaritatea româno-polonă, demonstrată în împrejurări dificile (1939-1947), în Observatorul
militar, anul XXXi, nr. 44, 2019, p. 24.
43
Andrezej Dubicki, Refugiații polonezi în România, în 1939, în Historia, anul XIX, nr. 212, 2019, p. 78.
44
Dan Ramf, Bunicii noștri, eroii noștri, vol II, Editura Militară, București, 2018, p. 103.
17
care avea o pivniță foarte mare și multe hectare de pământ în proprietate. Polonezii au depus
niște bani, pe urmă când s-a cedat totul, și-au retras acei bani, așa că românii nu le-au mai ramas
datori cu nimic”.45
Acțiunile binevoitoare ale României față de Republica Poloniei nu au fost văzute cu ochi buni
la Berlin și Moscova, acestea făcând presiuni chiar din primele zile ale conflictului față de Regatul
Român. Conform istoricului Petre Otu, Germania a adresat la jumătatea lunii septembrie un apel
„ultimativ” misiunii diplomatice românești, cerându-i să nu îi primească pe oficialii poloni în țară.
De cealaltă parte, răspunsul românesc a fost unul negativ, fiind invocat în discuție principiul
Convenției de la Haga privind drepturile și statutul refugiaților.46
Cu toate acestea, problema principală în această chestiune avea să vină din Est, Uniunea
Sovietică făcând la rândul ei mari presiuni pentru ca statul român să nu găzduiască pe teritoriul
său autoritățile și militarii refugiați din Polonia. Molotov avea să ia atitudine în acest sens începând
cu data de 17 septembrie, întrebând la București „ce caută hoardele poloneze în România?”47
Cu atât mai mult, conform afirmațiilor lui Petre Otu, în luna septembrie a anului 1939 același
Molotov avea să se declare interesat de achiziționarea armamentului polonez capturat de către
români în urma dezarmării trupelor refugiate.48
Expansiunea Uniunii Sovietice în Polonia, cât și tensiunile generate pe fondul primirii

oficialităților polone în România, au alimentat temerile cu privire la o eventuală agresiune
sovietică asupra teritoriului românesc. În perioada de început a campaniei rusești, la București au
existat mai multe planuri de acțiune diplomatică, Grigore Gafencu chiar propunând la 17
septembrie încheierea unui pact de neagresiune cu U.R.S.S., cât și întărirea Înțelegerii Balcanice
prin „largi concesii față de Bulgaria”.49
Această variantă avea să fie recalculată la scurt timp, fiind în esență o idee generată de
presiunea enormă a acelor clipe. Totuși, aceași stare generală de îngrijorare avea să fie semnalată
si de către prim-ministrul român Armand Călinescu, acesta notând în data de 19 septembrie în
45
Ibidem, p. 43.
46
Deportaţii: Polonezi salvaţi de români (@TVR3), minutul 08:17, disponibil la adresa
https://www.youtube.com/watch?v=jlqpR8NyWrU&t=2039s, accesat la data de 19.07.2022.
47
Ibidem.
48
Petre Otu, Relațiile româno-polone în anii 1930-1940. Sprijinul acordat de statul și poporul român refugiaților
polonezi în România dupa anul 1939, Craiova, 1996, p. 16-25.
49
Armand Călinescu, op. cit., p. 432.
18
cadrul jurnalului său că „înaintarea rușilor schimbă situația. Pericolul german se îndepărtează.
Semne neliniștitoare din partea rușilor.” 50
Ca urmare a acestor schimbări geopolitice, autoritățiile române au întreprins o primă acțiune

de securizare a frontierei, restructurând dispozitivul strategic din vestul și centrul țării,
transferându-l în partea estică, mai precis între Nistru și Carpații Orientali, ca o barieră împotriva
unei eventuale acțiuni sovietice.51 De asemenea, în perioada următoare, autoritățile de la București
au făcut demersuri în vederea înzestrării Armatei Române cu armament și tehnică de luptă
modernă, având ca principal furnizor Reich-ul german.
În acest sens, la începutul lunii martie 1940, Herman Neubacher, „înscărcinatul cu probleme
economice” în România, avea să semneze alături de ministrul Victor Slăvescu un acord temporar
de ordin economic. Înțelegerea româno-germană prevedea exportul a 200.00 de tone de petrol
românesc către Berlin, Germania livrând la rândul ei „80 de tunuri de 75 mm, 10 tunuri antiaeriene
de 20 mm, 360 de tunuri antitanc, cât și aparatură optică” României.52
Bănuielile românești cu privire la o acțiune agresivă a Uniunii Sovietice aveau să fie indirect
confirmate în data de 29 martie 1940, dată la care Ministrul Afacerilor Externe al U.R.S.S.,
Vyacheslav Molotov, susține în cadrul Sovietului Suprem un discurs prin care se aduce în discuție
problema Basarabiei. Astfel, acesta avea să declare că „există o chestiune litigioasă nerezolvată,
aceea a Basarabiei”, formulând pentru prima dată de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov
pretențiile sovietice cu privire la teritoriul românesc.53
În urma acestui discurs, presiunile rusești asupra Regatului Român s-au accentuat îngrijorător,
observându-se în perioada lunii aprilie o concentrare numeroasă de efective ale Armatei Roșii la
granița româno-sovietică, precum și intensificarea operțiunilor de fortificare și îmbunătățire a
comunicațiilor rusești.54
Pentru România, acesta a fost un semnal puternic cu privire la intențiile vecinului de la Răsărit,
determinând autoritățile de la București să se îndrepte din ce în ce mai evident spre o apropiere
50
Ibidem.
51
52
Ibidem.
53
Ionel Sîrbu, Izolarea politică a României și problema Basarabiei, în Analele Brăilei, nr. 4, 2004, p. 151.
54
Ibidem, p. 152.
19
față de Germania. Cheia de dialog între Regatul Român și cel de al Treilea Reich avea să fie
reprezintată de interesul german pentru petrolul românesc, subiect adus în discuție cu fiecare
ocazie de partea nazistă.
În această atmosferă, la data de 29 mai, Mircea Canciov, ministrul economiei, avea să semneze
alături de Hermann Neubacher un acord româno-german. Supranumit în istoriografie ca pactul
„Armament-petrol”, prin această înțelegere bilaterală, România se angaja să livreze Germaniei
cotele de petrol cerute la un cost cu mult sub cel al pieței, mai exact la prețul anului 1939. Totodată,
Reich-ul urma să livreze statului român o cantitate corespunzătoare de arme, în special tunuri
antitanc, cât și echipament militar, cu precădere poloneze, fiind în realitate captură de război.55
Următorul pas al României spre Germania a fost realizat chiar în următoarea zi, moment în
care Carol al II-lea a convocat o reuniune restrânsă la care au participat Primul Ministru, Gheorghe
Tătărescu, Ernesc Urdăreanu și Ministrului de Externe, Grigore Gafencu. În cadrul acestei întâlniri
oficialităile române au stabilit renunțarea la statutul de neutralitate și apropierea față de Axă 56
În ciuda acestui fapt, părerile au fost împărțite, Grigore Gafencu, care se identifica prea mult
cu o politică externă orientată spre Franţa şi Marea Britanie, a fost principalul personaj ce s-a opus
noii orientări a statului român. Acest fapt avea să îi aducă însă demiterea, la începutul lunii iunie,
fiind înlocuit cu Ion Gigurtu, personalitate cunoscută pentru vederile sale germanofile.57
În acest context, Grigore Gafencu avea să noteze ulterior în cadrul jurnalului său, motivând
atitudinea ce a stat la baza opoziției sale din cea zi: „Pentru o țară neutră, a renunța spontan la
neutralitate era aproape o capitulare. Însemna să se lipsească de orice mijloc pentru a rezista și
a-și manifesta o voință independentă. O abdicare ar fi urmat-o pe alta. Neutralitatea era borna
care împiedica România să alunece pe panta pe care o urmăriseră toate țările învinse; a înlătura
borna însemna a provoca alunecarea finală. Și ce garanție aveam că era suficient să îmbrățișăm,
pentru ca Gerania să îmbrățișeze cauza României?”58
55
Andreas Hillgruberg, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu, Humanitas, București, 2007, pp. 184-185.
56
Manuel Stănescu, op. cit., 29.
57
Carol al II-lea, Însemnări zilnice, 1937-1951, Editura Scripta, București, 1995, p. 179.
58
Ibidem.
20
I.3. Destrămarea României Mari:
Evoluțiile geopolitice de la începutul anilor patruzeci, marcate profund de victoriile Germaniei

în Vest, l-au determinat pe regele Carol al II-lea să modifice în mod radical politica externă a
României. Acesta avea să pornească, începând din luna mai a anului 1940, politica de apropiere
față de Axă, caracterizând-o ca pe o „adaptare la realitatatea” europeană.59
Capitularea Franţei la 22 iunie 1940 a reprezentat o undă de șoc pentru întreaga lume,
„seismul” fiind simțit extrem de puternic și în capitala Regatului Român. Rapiditatea cu care
trupele germane învinseseră Franța a constituit un punct de cotitură atât pentru politicienii de la
Bucureşti, cât pentru mai toţi românii, întrucât susținerea francezilor fusese mereu prezentă în
istoria modernă a României.
Pentru clasa politică românească, prăbușirea aliatului occidental a însemnat o adevărată dramă,
fiind un moment cu o influență colosală în mentalul oficialităților de la București. Un exemplu
elocvent în acest sens este afirmația lui Alexandru Cretzianu, subsecretar de stat la Ministerul
Afacerilor Străine, acesta având să consemne în cadrul lucrării „Ocazia pierdută” că: „regele,
primul ministru și șefii militari păreau să-și piardă, dintr-o lovitură, concomitent, cele mai scumpe
iluzii ale lor și orice luciditate a rațiunii. Pur și simplu nu puteau să aibă curajul necesar pentru
a înfrunta calamitatea rezultată.”60
Astfel de sentimente erau impărtășite în acele momente și de intelectualitatea românească, un

caz concludent în această privință fiind cel al lui Mihail Sebastian, scriitor român de origine
evreiască, ce avea să noteze: „Totul e ca moartea unei ființe scumpe. Nu înțelegi cum s-a întâmplat,
nu crezi că s-a întâmplat. Mintea e oprită în loc, inima nu mai simte nimic. De câteva ori m-au
podidit lacrimile. Aș vrea să pot plânge.”61
O atitudine similiară avea să acapareze întregul mental colectiv al românilor în urma capitulării
franceze, deznădejdea și temerea cu privire la viitorul incert al României Mari fiind sentimentele
caracteristice acelor zile în țară. Această stare generală avea să fie ilustrată fidel de către R.G.
Waldeck, corespondenta săptămânalului american „Newsweek” la București în perioada anilor
59
Gh. Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945, Centrul de istorie și civilizație europeană, Iaşi, 1995, p.
10.
60
Alexandru Cretzianu, Ocazia pierdută, ediția a doua, Institutul European, Iași, 1998, p. 64.
61
Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Humanitas, București, 1997, p. 284.
21
patruzeci. Waldeck avea să prezinte în cadrul cărții „Athenee Palace” ziua de 22 iunie 1940,
afirmând: „Fiecare român ieșit în seara aceea în piață intuia că în existanța propriei sale țări,
căderea Franței însemna o cotitură, și această cotitură va duce spre mai rău. De-acum încolo
nimeni nu se mai putea îndoi că armata lui Hitler, care a bătut la Grande Armee în mai puțin de
o lună, va fi capabilă să bată oricare armată din Europa, inclusiv cea română, în câteva zile. (…)
Dar mai era un alt aspect al situației care pentru bucureștenii din Piața Palatului reprezenta un
motiv de îngrijorare și mai mare. Ei își dadeau seama cu durere că fără Franța, România Mare
nu va putea supraviețui.”62
Aceste temeri cu privire la integritatea României Mari aveau însă să se materializeze mult mai
curând decat putea oricine din acea seară de iunie să prevadă. La doar o zi de la dezastrul francez,
Ministrul Afacerilor Externe al U.R.S.S., Vyacheslav Molotov, avea să îl convoace pe
ambasadorul german la Moscova, von der Schulenburg, pentru a-l informa că „rezolvarea
problemei Basarabiei nu mai suferea amânare.”63
Un aspect extrem de important în cadrul acestei discuții a fost reprezentat de ridicare

pretențiilor sovietice și asupra Bucovinei, teritoriu ce, în viziunea lui Molotov, trebuia să revină
Uniunii Sovietice ca „preț al ocupării și exploatării” românești în Bucovina pe perioada celor 22
de ani de stăpânire.64
Noile pretenții teritoriale ale U.R.S.S. au venit pe neașteptate pentru Germania, Bucovina
nefiind inclusă în momentul semnării Pactului Ribbentrop-Molotov în zona de interes rusească.
Atitudinea lui Adolf Hitler în urma acestor cereri a fost una extrem de furioasă, acesta socotind
spațiul bucovinean ca parte a vechiului Imperiu Habsburgic, moștenire ce considera că îi revenise
în urma alipirii Austriei la Germania la data de 12 martie 1938.65
Într-o nouă intervenție la Moscova, von der Schulenburg avea să îi sugereze lui Molotov să
renunțe la noile pretenții teritoriale din România, „pentru a obține o soluționare rapidă și pașnică”
a conflictului de interese. Dorind un accept rapid al Germaniei, dar fără a părea că renunță mult
prea ușor la noile solicitări, Molotov se arată dispus ca Uniunea Sovietică să-și reducă dorințele
62
R. G. Waldeck, Athenee Palace, Humanitas, București, 2022, pp. 15-16.
63
Alesandru Duţu, Maria Ignat, Drama României. rapt şi umilinţă, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2000, p. 31.
64
Dan Falcan, „Blestem pe noi dacă nu ne batem!” Nu ne-am bătut, în Historia, anul XX, nr. 221, 2020, p. 15.
65
Ibidem.
22
doar la Bucovina de Nord și Basarabia. Partea germană avea să își declare acordul la data de 25
iunie, încheindu-se astfel o nouă convenție sovieto-germană, înțelegere ce avea să dea frâu liber
U.R.S.S.-ului asupra teritoriului românesc.66
Inevitabilul avea să se producă pe 26 iunie 1940, orele 22:00, moment în care Molotov avea
să îl convoace pe Gheorghe Davidescu, Ministrul României la Moscova, pentru a-i înmâna nota
ultimativă a Uniunii Sovietice cu privire la cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, cât și a
Ținutului Herța. Cererea stipula un termen de răspuns de 24 de ore din partea României, sovieticii
asigurând, în cazul unui răspun favorabil, o perioada de patru zile de evacuare a teritoriului, în caz
contrar partea rusească fiind nevoită să folosească forța.67
De precizat în acest context este faptul că rușii au întrerupt în acea noapte comunicarea lui
Davidescu cu Ministerul de Externe din România, fapt pentru care informația a ajuns la București
în jurul orei 6 de dimineață, reducând astfel timpul de decizie al oficialilor români.68
Vestea ultimatului sovietic a picat ca o „lovitură de măciucă” la Palatul Regal, regele Carol al
II-lea ilustrând pe larg atmosfera acelei dimineți în cadrul jurnalului său. Majestatea Sa avea să
noteze la data de 27 iunie că știrea ultimatumului rusesc l-a ”revoltat în cel mai înalt grad. Este
un lucru așa de oribil încât nici o minte românească nu poate să-l conceapă. Oricari ar fi riscurile,
părerea mea este că trebuie să rezistăm la astfel de injoncțiuni și să ne ținem la ceea ce am spus
atât de des, că dacă vom fi atacați, ne vom apăra.”69
Cu toate acestea, în ciuda afirmațiilor sale extrem de asumate cu privire la o viitoare rezistență
armată a românilor, faptele lui Carol au lăsat cu mult de dorit, stârnind polemici printre istorici cu
privire la gradul de implicarea pe care regele a avut-o în decizia finală de cedare a Basarabiei fără
luptă.
Un fapt dezbătut în istoriografia română este reprezentat de gestul lui Carol al II-lea din
dimineața acelei zile, suveranul dorind să se consulte, în primă fază, cu miniștrii Axei, întrebându-
i daca „România trebuie să-și apere fruntariile”. 70 Ca urmare a unei telegrame de la Berlin a lui
66
Ibidem.
67
Gh. Buzatu, op. cit., p. 13.
68
Carol al II-lea, Însemnări zilnice, vol. III, Editura Scripta, București, 1998, pp. 151.
69
70
Dan Falcan, op. cit., p. 18.
23
Ribbentrop, partea germană avea să sfătuiască Regatul Român ca „în numele interesului menținerii
păcii în această parte a lumei, să accepte ultimatumul”, decizie ce avea să fie întărită și de către
răspunsul italian, unul favorabil cedării Basarabiei și a Bucovinei de Nord fără luptă.71
În acest context, prima acțiune a suveranului României a fost accea de a convoca Consiliu de
Coroană, un organ cu rol consiltativ în chestiuniile de importanță politică. Prima întâlnire s-a
desfășurat la ora 12:00, debutând cu expunerile lui Gheorghe Tătărescu și ale Ministrului de
Externe, Ion Gigurtu, prin care se prezentau datele ultimatumului sovietic. În urma acestui
expozeu, în Consiliu va lua cuvântul generalul Florin Țenescu, prezentând starea Armatei Române:
„În fața noastră Rusia pune 100 de divizii de infanterie, 20 de brigăzi de cavalerie, șapte divizii
motorizate(...) Ungurii au 19 divizii de infanterie(...) bulgarii au 22 divizii de infanterie(...) noi nu
putem opune la toți decât 40 de divizii în total.”72
Conform jurnalului regelui Carol, încă din acest moment al discuțiilor s-au desemnat două mari
curente în vederea viitorului răspuns, o parte din personalitățile prezente optând pentru varianta
rezistenței, indiferent de rezultat, cealaltă fiind de părere că cedarea teritorială ar asigura României
mai multă stabilitate în viitor.73
Principalul personaj ce s-a opus vehement cedării fără luptă a Basarabiei și Bucovinei de Nord
a fost Nicolae Iorga, istoricul considerând că „se impune rezistența ca o datorie de onoare chiar
cu siguranța că vom și învinși”, criticând totodată deciziile Marelui Stat Major cu privire la
pregătirea și echiparea oștirii.74 La polul opus avea să se plaseze fostul Prim-Ministru, Constantin
Argetoianu, acesta înclindând mai mult spre varianta cedării, considerând că un război cu sovieticii
ar da șansa unor atacuri ale Ungariei și Bulgariei asupra unei Românii deja slăbite. 75
În cadrul dezbaterii va lua cuvântul și Ștefan Ciobanu, istoric basarabean și Ministru al Cultelor
și Artelor în guvernul Tătărescu. Intervenția lui, puternic marcată de originea sa basarabeană, ne
poate ajuta să conturăm o imagine cât mai clară a mentalului românesc din acele momente. Acesta
71
Carol al II-lea, op. cit., p. 154.
72
73
74
Nicolae Iorga, Jurnalul ultimilor ani 1938-1940. Inedit, Humanitas, 2019, București, pp. 307-308.
75
Constantin Argetoianu, Insemnări zilnice, vol VIII, Editura Machiavelli, București, 2007, p. 393.
24
s-a raliat încă din primul moment de partea lui Nicolae Iorga, afirmând cu vocea înecată în lacrimi
renumita sintagma „Ne batem, blestem pe noi daca nu ne batem!”76
Astfel avea să se sfârșească primul Consiliu de Coroană, întrunire ce avea să aducă un rezultat
foarte strâns al voturilor: 11 voturi de „Nu”, 10 voturi pentru cedare, 4 voturi ce doreau continuarea
discuțiilor cu sovieticii, cât și un vot „rezervat”.77 În urma acestei situații, comisia avea să decidă
trimiterea unui răspuns către partea sovietică, având scopul de a câștiga mai mult timp, totodată
stabilindu-se o nouă întrevedere a Consiliului în decursul aceleiași zile.78
La orele 21:00 avea loc cel de al doilea Consiliu de Coroană, prilej pentru Nicolae Iorga de a
ține o bogată prelegere de natură istorică, criticând deciziile lui Carol I și ale lui Titu Maiorescu
de a anexa Cadrilaterului, fapt ce transformase Bulgaria într-un inamic al României Mari. Cu toate
acestea, Iorga avea să își mențină poziția, fiind întru totul de părere că o rezistență armată împotriva
Uniunii Sovietice ar fi varianta cea mai onorabilă în acel moment.79
În ciuda atitudinii virulente a istoricului român, membrii consiliului aveau să își schimbe
opțiunile anterioare, la acest moment existând un pol majoritar de voturi în favoarea cedării
Basarabiei și a Bucovine de Nord. Deznodământul final al Consiliului de Coroană avea să fie
ilustrat fidel de către regele Carol al II-lea, suveranul notând că „toţi acei cari făceau pe eroii la
prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi din cei 26 prezenţi au fost pentru rezistenţă.”80
Astfel, idealul național al românilor avea să își găsească sfârșitul la finalul lunii iunie, puternic
marcată de jocurile politice și presiunile sovieto-germane desfășurate pe întreaga perioadă a anului
1940. România Mare avea să dispară odată cu cedare Basarabiei, a Bucovine de Nord și a Ținutul
Herța, teritoriu ce însemna pentru România o pierdere de 50.000 km² și o populație de peste 3,8
milioane de locuitori.81
În zilele următoare, armata și administrația română aveau să se retragă din teritoriul cedat într-
un termen de patru zile, dar fără a întreprinde acțiuni combative față de ocupantul rus, așa cum era
76
Dan Falcan, op. cit, p. 19.
77
78
Ibidem, pp 158-159.
79
80
81
Bianca Pădurean, Pagina de istorie: Bucovina de Nord, luată de ruşi la pachet cu Basarabia, drept "compensaţie",
RFI România, 28.06.2017, disponibil la adresa https://www.rfi.ro/politica-96114-pagina-de-istorie-bucovina-nord-
luata-rusi-pachet-basarabia, accesat la data de 23.07.2022.
25
stipulat în nota ultimativă din data de 28 iunie. În ciuda acestui fapt, trupele române staționate în
Basarabia și Bucovina au avut parte de acțiuni agresive din partea Armatei Roșii, aceștia fiind
„busculați, dezarmați și prădați”, fapt confirmat de către Constantin Sănătescu, la acea vreme
comandant al Corpului 8 Armată.82
În urma acestor evenimente, în mentalul ostașului român s-a produs o adevărată dramă, fiind
„prăbușit de rușine”, așa cum avea să afirme Ion V. Emilian, Cavaler al Regimentului 2 Călărași.
Acesta avea să descrie pe larg momentul cedării teritoriilor românești în memoriile sale, afirmând
că „această retragere neașteptată, această abandonare a scumpelor noastre provincii, ne-au
marcat profund sufletul.” Momentul reveniri în hotarele noi ale României a reprezentat pentru Ion
Emilian un adevărat dezastru, declarând: „Descălecăm, punem piciorul pe pământ. Pe pământul
unei Românii căreia, fără luptă, am lăsat să-i fie amputată Basarabia și nordul Bucovinei, În urma
noastră, milioane de români sunt abandonați ca sclavi. Nu vânduți, abandonați.”83
Pentru cei din urmă, viitorul avea să fie, întradevăr, unul tragic, Uniunea Sovietică pornind cu
pași repezi procesele de colectivizare, naționalizare sau deschiaburire în teritoriile românești.
Totodată, abuzurile regimului sovietic, realizate adesea prin acțiuni de arestăre, deportăre sau chiar
de executare a așa-numiților „dușmani ai poporului” au marcat profund mentalul populației
basarabene și bucovinene.84
Un exemplu fidel în acest sens este mărturia doamnei Tamara Lungu, născută la data de 16
aprilie 1929 în comuna Ocnița, județul Hotin. Aceasta avea să își aducă aminte perioada de
ocupație sovietică a anului 1940, rememorând: „Ne-au confiscat radioul și au început să îl
ancheteze pe tata, doar-doar scot ceva de la el și-l fac informator. Il întrebau de politică, de preot,
despre oamenii din sat.(...) De frica rușilor, tata s-a ascuns în cimitir printre morminte, am văzut
cu ochii mei asta, aveam 12 ani. Fugea de acasă, ei veneau noaptea și ne înconjurau casa și-l
căutatu. A doua noapte veneau din nou, și tot așa. Pe care-l găseau acasă îl arestau, pe
majoritatea i-au trimis în Siberia.”85
82
Constantin Sănătescu, Jurnalul Generalului Sănătescu, Humaintas, București, 2006, p. 20.
83
Ion V. Emilian, Cavalerii apocalipsei, Editura Marist, București, 2020, pp. 61-62.
84
Ion Varta, 13 ani de infern pentru populația RSSM (1940-1941 si 1944-1956), Timpul.md, 23.06,2021, disponibil
la adresa https://timpul.md/articol/13-ani-de-infern-pentru-populatia-rssm-1940-1941-si-1944-1956-6935.html,
85
26
În urma acestor evenimente, Carol al II-lea avea să decidă o schimbare radicală a orientării
politice externe a României, dorind cu orice preț o apropiere cât mai rapidă de Axă. O primă
acțiune în această direcție a fost realizată la data de 4 iulie 1940, moment în care Ion Gigurtu avea
să fie numit președinte al Consiliului de Miniștri. Renumit pentru inclanția sa politică de dreapta,
Gigurtu avea să declare că „orientarea politicii externe a României în cadrul celor douǎ mari
naţiuni ale Axei, este un fapt împlinit. Aceastǎ orientare nu este întâmplǎtoare sau o acţiune de
moment, ci reintrarea prin ea în vechi tradiţii ale statului nostru, tradiţii care au fost rupte pentru
consideraţiuni ce nu mai sunt actuale şi care erau depǎşite de evenimente încǎ cu mult înaintea
actualului conflict.”86
Totodată, pentru a obţine bunǎvoinţa lui Hitler, Carol al II-lea, conducătorul de facto al politicii
externe românești, avea să solicite o misiune militară germană în România, acțiune ce se dorea a
fi realizată în contextul „instruirii oștașilor români.”
În ciuda dorințelor suveranului român, răspunsul Fuhrerului în privința acestei chestiuni a fost
unul tranșant: Regatul Român trebuia sǎ porneascǎ imediat pe calea înţelegerii cu vecinii săi,
rezolvându-și probleme de ordin teritorial cu Ungaria și Bulgaria, iar “orice încercare de a
înlǎtura prin manevre tactice de vreun fel sau altul pericolele care ameninţǎ ţara, trebuie sǎ sufere
şi va suferi un eşec. Sfârşitul, mai devreme sau mai târziu - şi poate în foarte scurt timp - va fi
chiar distrugerea României”. 87
Replica categorică a Reichului german a alertat autoritățile de la București, guvernanții români

fiind nevoiți să adopte și de această dată politica cedării, luând în calcul situația geopolitică
europeană, cât și forța combativă a inamicului. Ca urmare a acestei chestiuni, oficialitățile române
au acceptat “sugestia” lui Hitler, demarând negocieri cu reprezentanţii guvernului maghiar şi cu
cei ai guvernului bulgar în luna august a anului 1940.
În această atmosferă de încordare externă încep, la data de 16 august, primele tratative româno-
maghiare, având ca loc de desfășurare orașul Turnu Severin. Profitând de conjunctura defavorabilă
a României, delegația maghiară a pornit pe un picior de forță discuțiile, propunând în cadrul
86
Constantin Moşincat, 1940 - Dictatul de la Viena în istoria şi mentalul românilor, Editura Tipo MC, Oradea,
2012, p. 27.
87
Ioan Scurtu, România în timpul celor patru regi, vol. III, Editura Enciclopedicǎ, Bucureşti, 2010, p. 310.
27
negocierilor cedarea a 69.000 km² din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei, zonă ce
cuprindea peste 3,9 milioane de locuitori, majoritară fiind populația română.88
Cu atât mai mult, conform istoricului Dan Falcan, noua frontieră propusă de către delegația
maghiară în cadrul tratativelor de la Turnu Severin era una extrem de avantajoasă în contextul unei
eventuale ofensive, forțele ungare având la dispoziție o serie de capete de pod, lucru ce facilitata
cucerirea rapidă a Banatului și a Tării Făgărașului.89
Delegeația română avea să refuze cererea inițială a maghiarilor, propunând, mai degrabă,
efectuarea unui schimb de populație între românii din Ungaria și maghiarii din România, demers
însoțit eventual de unele „rectificări de frontieră în favoarea Ungariei”, lucru care avea să îi
asigure spațiul necesar populației maghiare strămutate. 90
Neînțelegerile româno-maghiare l-au determinat pe Hitler să preia în mod direct rezolvarea

diferendului dintre cele două state. Primele demersuri au început la data de 26 august 1940,
moment în care ministrul de externe, Joachim von Ribbentrop, avea să îl sune pe omologul său
italian, propunându-i convocarea la Viena a miniștrilor români și maghiari pentru rezolvarea
„chestiunilor teritoriale”.
Astfel, la data de 29 august, Ministrul de Externe roman, Mihail Manoilescu, avea să ajungă
la Viena, fiind însoțit de o delegație numeroasă și înarmat cu un voluminos material cartografic,
sperând că teza românească va putea fi apărată prin argumente de ordin istoric și etnic. În ciuda
acestui fapt, tratativele s-au rezumat doar la încercarea miniștrilor de externe ai Axei de a convinge
cele două delegații că trebuie să se hotărască să accepte arbitrajul, indiferent daca „le convine sau
nu”. 91
În această situație disperată, în seara de 29-30 august, începând cu orele 03:00, regele Carol al
II-lea convoacă de urgență, la București, Consiliul de Coroană, întrunire ce avea să stea sub semnul
presiunii și a neputinței. La fel ca în cazul ultimatumului sovietic, Constantin Argetoianu avea să
fie și de această dată adeptul cedării teritoriale, evidențiind incapacitatea României de a se lupta
cu o mare putere europeană precum Germania. Acesta avea să afirme că „ne aflăm în fața unui
88
Dan Falcan, Cum a pierdut România Ardealul de Nord, în Historia, anul XX, nr. 223, 2020, p. 19.
89
Ibidem.
90
Ibidem.
91
Andreas Hillgruberg, op. cit, pp. 194-195.
28
ultimatum care ne este adresat nu de Ungaria, ci de Germania, învingătoarea Europei. Ce putem
face? Să discutăm cu învingătorii? Noi suntem învinși, deși nu ne-am bătut, dar nu suntem
singurii.”92
De cealaltă parte a baricadei aveau să se situeze țărăniștii, aceștia opunându-se cu vehemență

cedării Ardealului de Nord fără luptă, considerând că demnitatea și onoarea națiunii române avea
să fie pătată pe vecie de această hotărâre. Un exemplu fidel ce ilustrează această atitudine poate fi
reprezentat de intervenția lui Mihai Popovici, membru al Partidului Național-Țărănesc, ce avea să
declare: „Erau micii voievozi și luptau și se băteau și iată s-a ajuns la România Mare. Și astăzi?
Dacă noi trădăm interesele mari ale neamului, pentru diferitele considerațiuni mărunte, ca să mai
rămână un nucleu lipsit de orice putere morală, nucleul acesta nu va putea reface nimic în această
țară... O națiune de 16 milioane de oameni nu va pieri, ricare ar fi încercările pe care va trebui
să le suporte în vremurile acestea.”93
În ciuda acestor presiuni repetate ale consilierilor, hotărârea finală era în mainile monarhului,
Carol socotind, în cele din urmă, că varianta acceptării ultimatumului este cea mai buna soluție.
Suveranul avea să își argumenteze opțiunea aducând în discuție garanțiile germano-italiene ce
aveau să îi revină României în eventualitatea acceptării arbitrajului, fapt ce avea, în viziunea
acestuia, să salveze Regatul Român de la o totală prăbușire a statului.94
Prin urmare, în ziua de 30 august 1940, în prezența ministrilor Axei, Joachim von Ribbentrop
și Galeazzo Ciano, avea să aibă loc „ultimul act” al dramei Ardealului, eveniment supranumit în
istoriografie ca cel de al doilea Arbitraj, sau Dictat, de la Viena.
În ciuda pregătirii temeinice a delegației românești cu date și informații de ordin geografic și

etnografice, Ribbentrop nu a permis ministrului de externe român să își pledeze cauza, motivând
că situația este deja cunoscută de către arbitrii, Manoilescu fiind invitat, dacă dorește, să ia cuvântul
după citirea sentinței arbitrale. Acea clipă a reprezentat pentru ministrul român momentul de
92
93
Ioan Scurtu, Un episod dramatic din istoria României: 30 august 1940, Editura Universitǎţii Bucureşti, Bucureşti,
1990, p. 134.
94
29
colaps total, lui Mihail Manoilescu făcândui-se rău și chiar leșinând în momentul în care pe masă
a fost așezată harta Ardealului ciuntit. 95
La București, vestea semnării celui de al doilea Arbitraj de la Viena s-a răspândit cu rapiditate
prin intermediul radioului german și maghiar, știrea „odiosului act” șocând întreaga populație
românească. R.G. Waldeck avea să ilustreze fidel în rândurile cărții sale atmosfera nopții de 30
august din România, rememorând o secvență din incinta restaurantului de la Athénée Palace: „Era
multă lume, dar se vorbea îm șoaptă și lipsea orice animație. Străinii erau serioși, iar românii
plângeau fără să se ascundă. Chiar și chelnerii, căliți de câte văzuseră în viața lor, aveau ochii
roșii.”96
În această atmosferă de disperare și groază avea să se sfârșească existența României Mari,

idealul național românesc urmărit pe parcursul a sute de ani și realizat prin luptă și strădanie de
generații întregi de români. În numai patru luni, Regatul Român avea să piardă Basarabia,
Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ardealul de Nord și Cadrilaterul, teritoriu ce însuma aproximativ
100.000 km² și peste 6 milioane de locuitori.
Cedarea fără luptă a acestor teritorii au marcat profund mentalul colectiv românesc, întreaga
societate găsind în scurt timp un vinovat, iar acela avea să fie regele Carol al II-lea. Instabilitatea
internă, marcată profund de jocurile de culise ale regelui român, culminând, în final, cu instaurarea
regimului dictatorial carlist al anului 1938, au reprezentat, în esență, principalele cauze ale
dispariției României Mari.
95
Ibidem.
96
R.G. Waldeck, op. cit., p.121
30
CAPITOLUL AL II-LEA
„RĂZBOIUL SFÂNT” ROMÂNESC
II.1.Alăturarea României la Axă:
Vara anului 1940 a reprezentat un moment dezastruos în istoria României, ilustrând fidel
colapsul politic românesc, reprezentat atât în cadrul intern, cât și în cel al politicii externe. Cedările
teritoriale din luna iunie, respectiv august, au contribuit masiv la conturarea unei stări de spirit
colective, populația având să fie marcată profund de noile rupturi de pe harta României Mari.
Pierderea Basarabiei, a Bucovinei și a Ardealului de Nord a reprezentat pentru români o

adevărată decepție, o înșelare a cauzei și a aspirațiilor românești de peste veacuri, ideal ce avea să
se sfârșească, însă, la doar 22 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri. Aspectul militar a jucat în acest
context un rol extrem de important, hotărârile deosebit de pasive ale conducătorilor statului, ce au
acceptat ultimatum după ultimatum fără a trage un foc de armă, au fost interpretate de către români
ca un act de lașitate și de trădare națională.
Vestea semnării Dictatului de la Viena s-a răspândit rapid prin canalele radio germane și
ungurești, reprezintând momentul declanșator al furiei populației române. Acest sentiment profund
de indignare avea să se reverse în scurt timp asupra hotărârilor germane și, în special, împotriva
Italiei, considerată de către români ca cea care a încurajat pretențiile teritoriale maghiare față de
Transilvania.97
Primele acțiuni s-au materializat chiar în seara de 30 august, moment în care, în piața Palatului
Regal s-a adunat un număr mare de oameni, „de data aceasta o mulțime înfuriată străbătută de
97
Andreas Hillgruberg, Hitler, regele Carol și mareșalul Antonescu, Humanitas, București, 2007, p. 197.
31
ofițeri, preoți și comuniști care o întărâtau împotriva «trădării Axei»”, așa cum avea să relateze
corespondenta americană R.G. Waldeck.98
Un moment important în acest context a fost reprezentat de ziua de 31 august, dată la care
aveau să revină în patrie ministrul de Externe și a delegația română de la Viena. Cu ocazia
reîntoarcerii în țară, Manoilescu avea să țină „una din cuvântările cele mai stranii rostite vreodată
de un bărbat de stat într-un moment de cumpănă”, afirmând că verdictul „odiosului dictat” a fost
unul inevitabil. De precizat în acest sens este caracterul extrem de ambiguu al discursului
ministrului de Externe, acesta abținându-se de la explicații și argumentații, concluzionând, în final,
că nu a putut prevedea vreodată o astfel de „lovitură.”99 În urma acestei expuneri, puternic
alimentată și de zvonurile cu privire la o tentativă a regelui român de a-l șantaja pe Hitler printr-
un acord cu Stalin, și astfel răsturnând întregul plan italiano-german, furia populației române s-a
întors cu toată forța împotriva lui Carol al II-lea și a camarilei sale.100
O sursă extrem de interesantă ce surprinde punctul de vedere și modul de gândire al satului

românesc, opinie dominantă în țară, este reprezentată de lucrarea memorialistică a lui Alexandru
Vaida-Voievod. Conform scrierile acestuia, țăranul român considera că regele Carol al II-lea este
principalul vinovat, având o datorie față de către națiunea română: „de aceea e rege, ca să
gândească pentru noi, să înfăptuiască pentru noi.”101
Astfel, în ziua următoare, începând cu ora 17:00, în piața Palatului Regal a avut loc o
demonstrație de protest împotriva cedării Ardealului de Nord. În cadrul acestei manifestații au
participat numeroși studenți, cât și oameni de toate vârstele și profesiile, R.G. Waldeck afirmând
că „toată lumea plângea.” De asemenea, aceeași jurnalistă americană ne ilustrează carcaterul
anticarlist al demonstrației, menționând o parte dintre lozincile pe care manifestanții din piața
Palatului le strigau: ”Nu vrem să cedăm Transilvania! Dați-ne Transilvania înapoi! Jos cu
trădătorii care au vândut România! Îl vrem pe Maniu!” 102
Acest fapt a condus la o atitudine ostilă a forțelor de ordine, jandarmii evacuând rapid piața
folosind forța, cât și jeturile de apă pentru a dispersa mulțimea furioasă de români. Piața Palatului
98
R.G. Waldeck, Athénée Palace, Humanitas, București, 2022, p. 122.
99
100
Ibidem.
101
Alexandru Vaida-Voievod, Memorii, vol. III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 34.
102
R.G. Waldeck, op. cit., p 123.
32
Regal avea să se golească „în mai puțin de un minut”, alimentând și mai mult mânia populației în
zilele următoare.103
Amploarea acestor demonstrații, care degeneraseră chiar și în acțiuni violente, au stârnit

îngrijorare la Palatul Regal, existând chiar din cea de a doua zi a lunii septembrie presiuni asupra
regelui Carol al II-lea de a abdica. O sursă valoroasă în vederea conturării unei imagini cât mai
clare asupra stării de spirit din acele zile tulburi o constituie însuși jurnalul regelui Carol. Acesta
avea să noteze la data de 2 septembrie că „valul de nemulțumire împotriva mea crește vertigions,
(...) chestiunea prezintă o gravitate, căci ura se îndreaptă împotriva mea. Maniu, în primul rând,
și alții cer plecarea mea.” 104
Ziua de 3 septembrie avea să reprezinte, însă, momentul de apogeu al acestor manifestații. Pe

fondul furiei populare față de regele Carol al II-lea, membrii Gărzii de Fier încerarcă în această zi
o lovitură de stat, acționând armat în mai multe puncte vitale din Capitală, precum Palatul
Telefoanelor sau „la Radio”, legionarii ucigând aici un jandarm.105 Totodată, gardiștii aveau să
încerce o acțiune violentă și asupra Palatului Regal, împușcând sergentul de la poartă.106
Acest moment a reprezentat pentru suveranul român un punct de cotitură, considerând că însăși
integritatea sa fizică îi este pusă în pericol. În urma acestor evenimente, Carol avea să acționeze,
un prim demers în acest sens fiind demiterea la data de 4 septembrie a Prim-ministrul Ion Gigurtu,
monarhul motivând că Gigurtu nu „face față situației”. 107
Acțiunile precedente ale regelui român aveau să aducă în acele clipe România într-un adevărat
impas politic, Carol găsindu-se la 4 septembrie în situația de a nu a avea cu cine să formeze un nou
guvern. Niciun partid politic nu mai voia să colaboreze cu suveranul, Dinu Brătianu și Maniu
considerând că abdicarea lui este „indispensabilă și inevitabilă”, pe când membrii Mișcării
Legionare, puternic alimentați de dorința de răzbunare în urma dispariției Căpitanului, îl voiau mai
mult mort decât viu.108
103
Ibidem.
104
Carol al II-lea, Însemnări zilnice, vol III, Editura Scriptia, București, 1998, p. 293.
105
106
Carol al II-lea, op. cit., 296.
107
108
Dan Falcan, Carol al II-lea. A avut totul și a pierdut totul, în Historia, anul XX, nr. 224, 2020, pp. 22-23.
33
În acest context avea să apară în scenă generalul Ion Antonescu, personaj recunoscut ca
adversar al regelui Carol al II-lea, dar având calitatea de a fi în relații bune cu liderii partidelor
politice și a Mișcării Legionare, dar mai ales fiind un caracter apreciat de către Germania.
O personalitate cheie în venirea la putere a militarului român a fost cea a lui Valeriu Pop, fost
ministru în guvernele liberale ale anilor treizeci, cât și un om apropiat al camarilei regale carliste.
Acesta avea să îi propună regelui Carol numirea lui Ion Antonescu ca Prim-ministru, Pop
considerând că generalul este „singurul în stare să ia hotărârile inerente, menite să evite o
catastrofă pentru statul român.” 109
Astfel, în după-amiaza aceleiași zile, Antonescu avea să se prezinte la Palatul Regal pentru a
primi însărcinarea formării unui nou guvern. Generalul avea să negocieze extrem de dur termenii
acceptării, fiind conștient de situația delicată în care se afla Carol. În acest sens, regele a fost obligat
să răspundă favorabil cerințelor lui Ion Antonescu, suveranul transferându-i practic toate puterile
sale prin decretul din data de 4 septembrie. 110
Cu toate acestea, Carol încă mai încerca să se mențină la tron, sperând ca în viitor evoluția
evenimentelor politice îi va fi favorabilă, dar Antonescu nu era omul care să-l scape din mână. În
urma negocierilor cu partidele politice, generalul s-a lovit de aceași reticență a liderilor liberali și
țărăniști, aceștia dorind cu ardoare abdicarea regelui.
Pus în această situație, în seara zilei de 5 septembrie, pe fondul unor noi agitații ale Mișcării
Legionare în apropierea palatului, Ion Antonescu avea să îl forțeze pe regele Carol al II-lea să
abdice. Generalul avea să îi ceară imperativ suveranului să părăseasca țara până în zori, în caz
contrar el nu îi poate garanta „securitatea.” 111
Disperat, regele cere ajutorul ambasadorului Germaniei a București prin Mihail Manoilescu,
răspunsul german fiind unul impasibil, Fabricius afirmând că „tocmai studia mersul trenurilor
pentru a vedea cu ce tren pleacă regele.”112 Lipsit de orice sprijin intern sau extern, Carol al II-
109
Andreas Hillgruberg, op. cit, p. 198.
110
Ibidem.
111
Ibidem.
112
34
lea avea să cedeze tronul fiului său în dimineața zilei de 6 septembrie 1940, părăsind țara alături
de Elena Lupescu și Ernest Urdăreanu.”113
Odată cu venirea la putere a Ion Antonescu, statul român avea să reînceapă demersul de
apropiere la Axă, generalul înaintând o solicitare conducerii Germaniei în vederea trimiterii unei
misiuni militare în România. Conform istoricului Andreas Hillgruberg, primele demersuri ale lui
Antonescu în acest sens au pornit chiar din data de 5 septembrie, moment în care generalul avea
să se întâlnească cu Wilhelm Fabricius. Militarul român avea să îi declare ambasadorului nazist că
acesta își dorește o Armată Română „mai mică, dar mai bună”, cerând celui de al Treilea Reich
trimiterea unor formațiuni militare nemțești în România. Totodată, în cadrul acestei întrevederi,
Ion Antonescu avea să îi mărturisească lui Fabricius dorința sa de a-l vizita pe Fuhrer, „imediat ce
situația din țară avea să se remedieze”.114
Ca urmare a acestei intervenții, Hitler avea să ordone la data de 14 septembrie plecarea la

București a generalului-locotenent Kurt von Tippelskirch. Acesta avea misiunea de a constata
gradul de dotare al trupelor român, stabilind totodată în ce măsură o misiune militară germană era
necesară în România. Odată cu reîntoarcerea în patrie a lui von Tippelskirch, Fuhrerul avea să fie
convins de importanța acestei acțiuni germane, pornind astfel pregătirile necesare misiunii.115
Așadar, la data de 30 septembrie 1940, guvernul român avea să fie informat de către
reprezentanții celui de al Treilea Reich că Germania a acceptat propunerea românească, urmând a
livra României armament și tehnică de luptă modernă, cu precădere tancuri și tunuri antitanc.
Totodată, primele detașamente germane aveau să sosească în București începând cu prima
jumătate a lunii octombrie.116
Sfârșitul lunii octombrie avea să aducă însă o situație neprevăzută în cadrul Axei. Eșecul
ofensivei italiene în Grecia atrăsese în luptă Marea Britanie, aceasta intervenind în războiul eleno-
italian, reușind astfel să ocupe golful Suda din provincia Creta. Poziția strategică a acestei regiuni
113
Ibidem.
114
115
Ibidem.
116
Alexandru Armă, Sosirea Misiunii Militare Aeronautice Germane în România în toamna anului 1940, în
Historia, anul XX, nr. 224, 2020, pp. 32-34.
35
putea da naștere unor ofensive aeriene ale aliaților asupra zonelor petrolifere de la Ploiești, fapt
pentru care Hitler avea să ia atitudine în scurt timp.117
Drept urmare, Misiunea Militară Germană din România avea să capete o importanță deosebită,
poziția geostrategică a statului român dând posibilitatea Reichului de a întreprinde o acțiune
ofensivă asupra Nordului Greciei, atacul pornind de pe teritoriul Bulgariei și al României. Prin
urmare, la data de 12 noiembrie 1940, Hitler avea să semneze Directiva nr. 18 ce consta în întărirea
Misiunii Militare din România, cât și intensificarea prezenței Armatei Germane în sudul Regatului
Român.118
În această conjunctură favorabilă generalul Ion Antonescu avea să desfășoare în perioada 21-
24 noiembrie o vizită la Berlin, prilej pentru acesta de a fi primit în audiență de către Adolf Hitler.
În cadrul discuțiilor, poziția lui Antonescu a fost una antisovietică, generalul atrăgându-i atenția
Fuhrerului german cu privire la pericolul unei posibile invazii a Uniunii Sovietice în România, cât
și asupra consecințelor acestui fapt. 119
În final, conducătorul român avea să declare că România
va „adera la Pact a doua zi; cu toate acestea, el nu ar fi mulțumit de simplu act de alăturare, dar
ar fi și gata să lupte cu o armă în mână împreună cu Axa pentru victoria civilizaţiei.”120
Astfel, la 23 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu avea să semneze aderarea României la
Pactul Tripartit, alianță încheiată inițial între Germania, Italia şi Japonia, acțiune prin care s-au pus
bazele Axei „Berlin-Roma-Tokyo”. Acestă mișcare politică a generalului român avea să poarte în
anul următor România spre un nou război de reunificare a granițelor naționale, lucrul mult așteptat
de către întreaga populație română.
II.2. „Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”:
Deși, semnatar al pactului de neagresiune sovieto-german, cunoscut în istoriografie sub

titulatura de „Tratatul Ribbentrop-Molotov”, cel de al Treilea Reich și-a urmărit pe întreaga
117
Ibidem.
118
Andreas Hillgruberg, op. cit, pp. 230.
119
Dennis Deletant, Hitler’s Forgotten Ally. Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940–1944, Editura Palgrave
Macmillan, Basingstoke, 2006, p. 76.
120
Ibidem, p . 298.
36
perioadă de început a anilor patruzeci orientările sale privind extinderea teritorială spre Est, direcții
ce au vizat cu preponderență asigurarea așa-numitului „spațiu vital”.
Conform cărții fundamentale a nazismului, „Mein Kampf”, poporul arian german trebuia să își
întindă cât mai mult granițele spre Răsărit, asigurând atât spațiul, cât și resursele necesare
existenței „imperiului de o mie de ani”. Acest fapt avea să se realizeze prin zdrobirea inamicului
ideologic, comunismul, și a popoarelor evreiești și slave, considerate a fi cu mult mai inferioare
față de cel german.121
Potrivit istoricului belgian Jacques de Launay, primele demersuri de realizarea a unui plan de
atac german împotriva Uniunii Sovietice au început odată cu obținerea renumitelor victorii din
Vest, culminând, în final, cu înfrangerea Franței. Subestimând capacitatea combativă și numărul
de efective pe care Armata Roșie le poate mobiliza, Fuhrerul german spera într-o victorie rapidă
de tipul „blitzkrieg” prin care Germania își putea asigura „stăpânirea asupra Europei”, dar și o
posibilă pace cu Marea Britanie.122
În acest sens, la 18 decembrie 1940, Adolf Hitler avea să semneze celebra Directivă nr. 21,
având ca nume de cod „Operațiunea Barbarossa”. Planul de atac împotriva Uniunii Sovietice
prevedea „distrugerea forțelor sovietice masate în vestul URSS-ului, printr-o penetrare profundă
a teritoriului inamic, împiedicarea retragerii formațiunilor inamice, capabile de luptă, în
interiorul teritoriului sovietic” 123, având ca obiectiv ocuparea imediată a întregii părți europene a
Rusiei Sovietice, delimitarea fiind reprezentată de linia Arhanghelsk-Astrahan.124
În ceea ce privește România, generalul Erik Hansens, șeful Misiunii Militare Germane, avea
să afirme în cadrul memoriilor sale că acesta i-a adus la cunoștință generalului Ion Antonescu
principalele elemente ale planului german încă din luma decembrie a anului 1940. Totodată, însuși
Hermann Göring, șeful Luftwaffe, avea să declare că în data de 5 martie 1941 i-a comunicat
conducătorului român principalele informații referitoare la „Operațiunea Barbarossa.” 125
121
Hermann Rauschning, The Voice of Destruction: Conversations With Hitler 1940, Kessinger Publishing,
Montana, 2010, pp. 124-125.
122
Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de al Doilea Război Mondial, vol I. Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1988, p. 259.
123
Erich von Manstein, Victorii pierdute. Memorii de război ale celui mai strălucit general al lui Hitler, Editura
Elit, Iași, p. 169.
124
Alexander Werth, Un corespondent englez pe frontul de est, Editura Politică, București, 1970, p. 75.
125
Petre Otu, Românii și operația „Barbarossa”, în Historia, an X, nr. 35, 2021, pp. 38-39.
37
Cu toate acestea, informarea oficială a lui Ion Antonescu despre ofensiva germană avea să aibe
loc la data de 12 iunie 1941, în decursul celei de-a treia vizite a generalului în Germania. Discuția
avea să fie marcată de o expunere amplă a istoriei românilor, a prezentării măsurilor adoptate
pentru revigorarea economiei și a armatei, rugându-l totodată pe Fuhrerul german „să nu ia nicio
decizie definitivă, fără ca România să fie întrebată.”126
De cealaltă parte, Hitler i-a prezentat într-o manieră generală evoluțiile recente ale raporturilor
sovieto-germane, iar contrar înclinațiilor sale, conducătorul nazist nu i-a cerut lui Antonescu
sprijinul militar. Fuhrerul avea să adauge însă că Germania aștepta totusi de la statul român „să
facă totul pentru a ușura desfășurarea acestei confruntări”, urmând ca după terminarea
războiului, „România va primi despăgubiri, care, în ceea ce privește Germania, nu are limitări
din punct de vedere teritorial.” 127
De asemenea, liderul german avea să îl întrebe pe Ion Antonescu daca România ar fi dispusă
să participe la efortule de război, generalul român răspunzând că el însuși dorește să lupte alături
de Reich încă din prima zi a conflictului, motivând că chiar în eventualitatea în care Armata
Română ar rămâne în expectativă, sovieticii ar bombarda zona petroliferă a Ploieștiului. În acest
sens, Ion Antonescu avea să declare ferm că „România nu l-ar ierta niciodată dacă ar lăsa Armata
Română cu arma la picior, în timp ce trupele germane ar fi în marș prin România împotriva
rușilor.”128
Un fapt amplu dezbătut în istoriografia națională este reprezentat de inexistența unui tratat de
factură politică sau chiar militară ce prevedea angajărea României în războiul anti-sovietic. În acest
fel, întreaga campanie a Armatei Române pe Frontul de Est a fost garantată doar de cuvântul celor
doi lideri politici, nefiind semnat niciun fel de act între aceștia.
Din perspectiva germană, încheierea unui acord militar româno-german nu a fost niciodată luat
în calcul, Hitler considerând participarea României, cât și a Finlandei, un fapt complet firesc. În
această privință, Ion Antonescu își propusese ca obiectiv funamental reîntregirea granițelor
românești sub guvernarea sa, obiectiv ce nu putea fi atins fără ajutorul german. Acesta considera
126
Ion Calafeteanu, Români la Hitler, Univers Enciclopedic, București, 1999, pp. 81-93.
127
Ibidem, p. 90.
128
Ibidem, p. 91.
38
că fidelitatea față de Germania, incluzând în acest calcul și sprijinul economic sau militar, vor
garanta rezultatul dorit la finalul campaniei.129
Antonescu considera că lipsa unui act oficial care să reglementeze obligațiile celor două părți
reprezenta un avantaj incontestabil pentru România. Nefiind legat de un acord, generalul român
putea să se oprească acolo unde dorea, evitând astfel posibilele situații mai complicate. Ironic, în
ciuda acestei opinii, inexistența unor angajamente concrete, a unor limitări și a unor fundamente
clare aveau să conducă România în anii următori dincolo de legitimitatea revendicărilor inițiale,
fiind împinsă într-un război pe care nu îl putea susține.
Planul stabilit de către Înaltul Comandament german pentru forțele armate ale României,
reunite în „Grupul de armate „general Antonescu”, prevedea pentru acestea două variante de
acțiune. Prima dintre acestea, având denumirea de „Nachstoss”, preciza urmărirea rapidă a trupelor
sovietice spre Nistru, în eventualitatea în care Armata Roșie ar fi adoptat o retragere. Cea de a
două variantă, purtând titulatura de planul „Munchen”, menționa un o străpungere a pozițiilor
sovietice, lovităra principală urmând a fi dată în sectorul Armatei a 11-a germane pe direcția Nord
Iași-Moghilev.130
De asemenea, conform lui Petre Otu, dispozitivul adoptat de către forțele armate române a fost
următorul: „Armata 3, comandată de generalul Petre Dumitrescu, acționa în Nordul Bucovine,
Armata 11 germană, la nord de Iași, în nord-estul Moldovei, iar Armata 4 română, având în frunte
pe generalul Ion Ciupercă, era dispusă la sud de Iași până la confluența Siretului cu Dunărea.”131
Odată încheiate pregătirile, în noaptea de 21- 22 iunie 1941, la ora 02:00, pe fundalul bătăilor
de clopote, Armata Română avea să primească de la conducătorul suprem, generalul Ion
Antonescu, legendarul ordin: „Ostași, vă ordon, treceți Prutul!” Astfel România intra în cel de al
Doilea Război Mondial, luptă supranumită drept „Războiul Sfânt” românesc, campanie inițiată cu
scopul de a dezrobi Basarabia și a Bucovina de sub „jugul roșu al bolșevicilor.”132
129
Petre Otu, op. cit.
130
Ibidem, p . 40.
131
Ibidem.
132
Brief History, 22 iunie 1941 - Ordinul Mareșalului Ion Antonescu - România atacă URSS, disponibil la adresa
https://www.youtube.com/watch?v=0h_r_sk4u60, accesat la data de 22.08.2022.
39
Pentru militarii Armatei Române vestea intrării în război a reprezentat un eveniment de
evidentă bucurie, fiind ocazia mult așteptată de a-și răzbuna onoarea pătată în urma cedărilor
teritoriale din anului 1940. Momentul primirii ordinului de atac este prezentat pe larg de Ion V.
Emilian, Cavaler al Regimentului 2 Călărași, în cadrul lucrării sale memorialistice „Cavalerii
apocalipsei.”
Acesta relatează cu lux de amănunt ziua de 21 iunie 1941, moment în care, în jurul orei 17:30,
primește ordinul scris de operațiune pentru ziua următoare. Ion V. Emilian avea să descrie
momentul, afirmând: „Sunt paralizat de emoție. Totul mi se amestecă în minte. În sfârșit ne vom
încheia socotelile cu invadatorii Basarabiei. Îi vom elibera pe ai noștri, dar și pe alții. Vom spăla
umilința.”133
Aceași stare de spirit avea să cuprindă întreaga societate românească, entuziasmul și dorința
de a lupta pentru dezrobirea Basarabiei și a Bucovinei de Nord reprezenta laitmotivul acelei zile
de 22 iunie. O sursă extrem de importantă în vederea conturării unei imagini cât mai clare asupra
mentalului colectiv din acele clipe poate fi reprezentată de memoriile lui Vladimir Kl. Kirițescu,
ofițer de geniu al Armatei Române.
Fiind internat în spital la acea data, acesta ne descrie fidel starea de spirit a populației
bucureștene, ilustrând naivitatea increzătoare a tinerilor români la auzul marii vești. Astfel, acesta
povestește o întâmplare din salonul Sanatoriului Militar „Elena Hericliade”, moment ce îl are ca
protagonist pe un tânăr pacient internat în aceași sală cu V. Kirițescu. Cuprins de entuziasm și
satisfacție, la un moment dat tânărul avea să declare faptul că în ordinul difuzat la radio „a auzit
cu urechile lui clopotele Catedralei din Chișinău răsunând în difuzoare, semn că trupele noastre
eliberaseră deja acest mare și tradițional oraș.” 134
Același Kirițescu avea să declare pe data de 23 iunie că întreaga societate era marcată de
încredere, prezentând un entuziasm fantastic. Militarul relatează un nou moment reprezentativ,
semnalând că unii tineri din sanatoriu se temeau „să nu ajungă pe front prea târziu, la încheierea
păcii.” 135
133
P. 68.
134
Vladimir Kl. Kirițescu, Amintiri pentru viitor. 2951 de zile in captivitatea sovietica, Editura Detectiv, București,
2009, pp. 135-137.
135
40
Contrar așteptărilor colective ale populației românești, operațiunile militare de peste Prut s-au
desfășurat cu multă dificultăți, departe de scenariul imaginat inițial: „Eforturile române de a
constitui capete de pod pe malul răsăritean al Prutului au întâmpinat o rezistență nebănuit de
îndârjită, neobișnuită. Obiectivele nu au putut fi atinse decât cu întârziere și cu pierderi foarte
grele. Rezistența activă a rușilor se concretiza în contraatacuri masive și neîncetate. Numai cu
jertfe mari au putut trupele române să mențină pozițiile cucerite. Superioritatea sovieticilor în
privința materialului de război modern era considerabilă. Această superioritate, precum și
insuficiența înzestrării cu armament modern al trupelor române au fost însă, în parte, compensate
de entuziasmul acestora din urmă. Cu toate acestea, deja primele zile ale războiului au arătat că
lupta va fi nebănuit de grea”, avea să noteze generalul Ion Gheorghe.136
Un astfel de moment avea să relateze și Constantin Cojocaru, cavalerist român originar din
comuna Vânători, județul Mehedinți. Acesta avea să rememoreze un episod din cadrul luptelor de
pe Prut, afirmând că „lupte grele am dus la Țiganca, în Basarabia, acolo am atacat de cinci ori și
tot de cinci ori au contraatacat sovieticii. Au murit atâția militari. Noi, cavaleriștii, am plecat la
război călare pe cai, cu sabia în teacă, cu carabina ZB pe umăr, parcă eram în Primul Război
Mondial.”137
Începând cu data de 2 iulie, Armata 11 germană și diviziile românești subordonate acesteia au

trecut la ofensivă spre nord-est, fiind eliberat nordul Bucovinei, în care s-a remarcat Corpul de
munte, condus de către generalul Gheorghe Avramescu, cât și partea de nord și centrală a
Basarabiei. La 5 iulie 1941 a fost eliberat Cernăuțiul, iar la 16 iulie, orașul Chișinăul. Operațiile
de eliberare aveau să se finalizeze însă la data de 26 iulie 1941.138
În urma acestor evenimente, populația română din Basarabia și Bucovina avea să îi primească
pe soldații români ca pe niște adevărați salvatori, victoria Armatei Române reprezentânt pentru
acești oameni răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile lor.
Un bun exemplu în acest sens este cel a Tamarei Lungu, româncă născută în anul 1929 în
comuna Ocnița, județul Hotin. Aceasta avea să rememoreze în cadrul cărții lui Dan Ramf
136
Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareșalul Antonescu (Calea României spre Statul satelit), Editura
Machiavelli, București, 1996, p. 194.
137
138
Petre Otu, op. cit., p. 40.
41
momentul intrării trupelor române în localitate, ilustrând totodată mentalul și starea de spirit a
comunității din Ocnița. Astfel, T. Lungu avea să își amintească că atunci „când au venit românii,
toți au alergat înaintea lor cu bucurie. Mama a făcut o pâine mare, a adus sare, tricolorul
românesc a fost cusut și vopsit la noi în casă. (...) Îmi venea să dansez și să strig de bucurie!
Femeile din sat le-au dat soldaților noștri pirijoace să aibă la ei. În 1940 când am căzut sub ruși,
ne-a zis preotul să aprindem lumănări la biserică, să ne rugăm, că vor venii românii înapoi. Și ni
s-a îndeplinit visul.”139
Elementul divin al eliberării Basarabiei și Bucovinei este invocat în numeroase memorii și

relatări ale acelor zile, un alt caz fiind acela al doamnei Chmara Victoria, originară din comuna
Ceahor, județul Cernăuți. Aceasta rememorează intrarea trupelor române în localitate, spunând:
„După un an de ocupație rusească, când au venit românii, ai noștri au ieșit afară să-i întâmpine.
A ieșit tata afară, s-a uitat în sus, a făcut semnul crucii și a zis: Doamne, ajută!. După aia și-a pus
mâinile pe șerpar în semn de rugăciune.” 140
De cealaltă parte, aceste momente au reprezentat pentru soldații români o încunuarea a luptelor
grele de la Prut, soldate cu multe jertfe din partea acestora. Reveninea în patrie a regiunilor cedate
în anul 1940 le-a reamintit ostașilor de vechiul idel național, așa cum avea să declare generalul
Ioan Dumitrescu în urma luptelor de la Hotin. Într-o manieră mult mai rezervată, specific cazonă,
generalul român afirma: „Trecerea prin satele din nordul Basarabiei ne-a reamintit cum aceeași
populație se bucura de reîntregirea Țării cu 20 de ani în urmă. Când într-o divizie de acoperire
fiind, ne bucuram văzând pe românii de aici harnici și cuminți. Aceiași erau acum mult mai
însuflețiți, că au scăpat din robia rusească de un an, atât de cruntă.”141
La București, liderii partidelor tradiționale142, principalii critici ai aderării României la Pactul

Tripartit și a intrării în sfera de dominație germană, salutau acțiunile eroice ale Armatei Române.
Astfel, la 18 iulie 1941, Iulie Maniu, conducătorul Partidului Național-Țărănesc, i se adresa
generalului Ion Antonescu, arătându-se bucuros pentru recâștigarea celor două provincii și
eliberarea a milioane de români de sub teroarea sovietică. Maniu aducea astfel un omagiu Armatei
139
Dan Ramf, op. cit., p. 51.
140
Ibidem, p. 216.
141
Florian Bichir, Cruciada Diviziei de Cremene. Cu tricolorul în Caucaz – Viața și memoriile generalului Ioan
Dumitrescu, Editura Militară, București, 2020, p. 47.
142
Este vorba despre Partidul Național Liberal, respectiv Partidul Național-Țărănesc.
42
Române, care „a reparat rușinea pe care cârmuitori inconștienți de pe vremuri au adus-o țării
noastr. Recunoștința țării, domnule general, comandantul de căpetenie, pentru generalii, ofițerii,
soldații români și pentru dumneavoastră, va fi eternă.”143
Un caz aparte în acest context îl constituie atitudinea lui Constantin Argetoianu în aceste
momente. Principal susținător al cedării teritoriale în cadrul ambelor ultimatumuri, acesta avea să
noteze în cadrul jurnalului său la data de 30 iunie următoarele: „Victoriile germane actuale ne
salvează existența ca Stat, ne salvează viața fiecăruia dintre noi, ne salvează tot tezaurul nostru
moral de popor cumsecade... E cea mai mare victorie din toate timpurile, și rămâi tâmpit față de
puterea acestui popor german, în stare să facă astfel de minuni (...) Pentru moment, suntem salvați
de ororile bolșevismuui – și în genunchi, mulțumesc lui Dumnezeu și lui Hitler!” 144
Convins de victoria finală germană, generalul Ion Antonescu a decis, la cererea lui Hitler,
continuarea acțiunilor și dincolo de Nistru, o hotărâre politico-militară ce a rămas un subiect
controversat până în ziua de astăzi. Ca și în cazul intrării în război, trecerea dincolo de râul Nistru
a reprezentat o decizie unilaterală a lui Antonescu, acesta având să îi transmită Fuhrerului că „nu
pune niciun fel de condiție și nu discută cu nimic această cooperare militară pe un nou teritoriu.”
145
De asemenea, în cadrul acestui mesaj, conducătorul român avea să îi declare lui Adolf Hitler
că are deplină încredere în „dreptatea pe care o va face poporului român.”146
Hotărârea a stârnit o serie de polemici în rândul politicienilor români, cât și a militarilor

Armatei Române. În cazul celor din urmă, această atitudine reticentă a ofițerilor români este
ilustrată de către Constantin Cojocaru, acesta precizând că „ajunși la Nistru, altă situație critică.
Toți șefii noștri au ridicat problema: să ne luam Basarabia înapoi, dar ce mai căutăm dincolo de
Nistru? Dar Antonescu a spus: «Păi avem români la Odessa. Înainte! Executați! » Nu executai
ordinul, te executau ei pe tine. Am mers ca bivolul pe care-l conduce țăranul. Tot regimentul nostru
a trecut Nistrul cu bărcile.”147
143
Alesandru Duțu, Mihai Retegan, România în război 1941, zile de încleștare, vol. I, București. 1993, p. 207-208.
144
Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. IX, Editura Machiavelli, București, 2008, pp. 154-155.
145
Florin Constantiniu, Ilie Schipor, Trecerea Nistrului (1941). O decizie controversată, Editura Albatros,
146
Ion Gheorghe, op. cit., p. 204.
147
Dan Ramf, op. cit., p. 173.
43
Contrar acestui fapt, pentru mulți soldați români ororile războiului practicat de sovietici au
constituit motivul necesar de a înainta în teritoriul rusesc. Un argument în acest sens ni-l oferă
sublocotenentul Oleg Dumbrovschi în cadrul unui interviu oferit pentru Laurențiu Ungureanu,
Revista Historia. Militarul român avea să povestească o serie de evenimente la care a luat parte în
cadrul operațiilor de recucerire ale Basarabiei și Bucovinei, dintre acestea evidențiindu-se un
episod cu totul și cu totul infiorător: „Armatele înaintau în formațiuni de luptă. A doua zi
dimineața, sub un stejar stufos, cu o coroană imensă, am văzut, de pe cal, o scenă îngrozitoare.
La poalele copacului, erau așezați în cerc, cu capetee spre centru și picioarele spre exterior un
militar neamț, unul român, unul neamț, unul român. Toți erau străpunși în gât cu baioneta, chiar
dacă muriseră de glonț. Erau desfăcuți la prohab, unde se vedea o pată de sânge, iar în mâna
stângă aveau organele genitale. 14 militari mutilați, erau patrulele noastre care nu s-au
înapoiat.”148
Dumbrovschi avea să declare sincer că astfel de momente au însuflețit dorința de răzbunare a

multor militari români, iar în ceea ce privește trecerea Nistrului, acesta avea să mărturisească că
„Nu ne-am oprit nicio clipă la Nistru! Nici nu ne-am gândit că ar trebui să ne oprim. Abia începuse
războiul, cum să spunem gata? Noi trebuia să câștigăm războiul, să rămână Nistrul la noi. De la
Marea Baltică până la Marea Neagră, totul se mișca. Noi trebuia să mergem să câștigăm.”149
În această conjunctură, în lunile următoare Armata Română avea să treacă Nistrul, urmărind
adversarul sovietic în retragere pe teritoriul Ucrainei de astăzi. Luptele au fost dure, culminând în
final cu bătălia Odessei, oraș pe care Ion Antonescu și-l propusese să-l ocupe doar prin forța
combativă a Armatei Române.
Acest test al eficienței militare românești a fost absolvit cu multe jertfe, ofițerul Gheorghe
Rășcănescu declarând că „dacă nu cedau rușii Odessa, noi, românii, puteam și copiii din fașă să-
i aducem și tot nu o cuceream, fiindcă nu aveam cu ce. Trebuia aviație, tancuri, artilerie enormă
(...) Cred că nu este familie care să nu aibă o rudă, prieten, cunoscut care să nu fie mort sau rănit
de la marea dureroasă tragedie de la Dalnik.”150
148
Laurențiu Ungureanu, Oleg Dombrovoschi, fost sublocotenent: Nu ne-am gândit o clipă că ar trebui să ne oprim
la Nistru, în Historia, anul XI, nr. 115, 2011, p. 37.
149
Ibidem.
150
Gheorghe Rășcănescu, Erou la cotul Donului. Însemnări din război 1941-1944, Editura Militară, București,
2017, p.119.
44
II.3. Dezastrul de la Stalingrad:
Odată cu sfârșitul anului 1941, Germania avea să se găsească în fața primului impas major pe
frontul răsăritean, moment marcat profund de incapacitatea Wehrmachtului de a-și putea impune
pe câmpul de luptă renumita doctrină a războiului fulger. Rezistența înverșunată a sovieticilor în
timpul bătăliilor de la Leningrad și Moscova, urmată mai apoi de contraofensiva de la începutul
lunii decembrie 1941, avea să angajeze cele două mari puteri într-un război de durată și uzură.151
Pentru România, după cucerirea Odessei la data de 16 decembrie 1941 și revenirea în patrie a
unităților Armatei 4, părerea colectivă a populației române era aceea că, pentru statul român,
războiul în Est avea să se apropie de sfârșit, acțiunile Armatei Române reducându-se doar la
misiuni de pază și securizare a teritoriului dintre Nistru și Nipru. 152
În ciuda acestui fapt, pe fondul evenimentelor survenite pe frontul sovietic la sfârșitul anului
1941, la data de 29 decembrie, Hitler îi solicita mareșalului Ion Antonescu punerea la dispoziție a
unor noi unități românești, în contextul pregătirii campaniei anului 1942. Mareșalul avea să accepte
propunerea Fuhrerului, cerând totodată Germaniei satisfacerea cererilor românești de muniție,
armament, tehnică de luptă și echipament militar, cât și accelerarea livrării acestora.153
În această perspectivă defavorabilă, pentru Adolf Hitler a devenit tot mai evidentă necesitatea
implementării unei noi strategii care să poată asigura în viitor resursele economice și naturale, atât
de necesare mașinăriei de război naziste.
Ca atare, prin Directiva nr. 41 din 5 aprilie 1942, Fuhrerul avea să fixeze ca principal obiectiv,
nimicirea a „tot ceea ce le rămâne sovieticilor din capacitatea lor defensivă și de a lua, cât se
poate de mult, din resursele de putere economică și militară cele mai importante.”154 Astfel,
operațiunea principală urma să se realizeze în sectorul sudic al frontului, având ca obiectiv
151
Ion Alexandrescu, Istoria militară a poporului român, vol VI, Editura Militară, București, 1989, p. 435.
152
Marin Voicu, Sacrificiu și supraviețuire. Armata Română în cotul Donului și Stepa Calmucă 1942-1943, Editura
Miidecărți, Bragadiru, 2019, p. 32.
153
Ibidem.
154
Adolf Hitler, Directivele de război, Editura Elit, Iasi, f.a., p. 247.
45
distrugerea inamicului în fața Donului și asigurarea flancului de nord-est al ofensivei spre Caucaz,
pe lângă trupele germane, urmând a fi destinate și forțe alitate, printre care și cele române.155
Planul prevedea ca Armata Română să fie întrebuințată doar pentru apărarea frontului pe Don
și Volga, barând zona de pătrundere spre sud a inamicului, de la Stalingrad spre Caucaz. Acest
lucru avea să se realizeze în cooperare cu trupele germane, amplasate „ca puncte de rezistență
între Orel și Don, precum și în fața istumul Stalingradului”, în timp ce rezerva pentru intervenții
urma să fie asigurată cu divizii germane. 156
Ofensiva a fost declanșată la data de 28 iunie 1942, iar în scurt timp Germania avea să
captureze Rostovul și Voronejul, deschizând-și astfel drumul spre mult râvnitul Caucaz, cât și spre
Stalingrad. În acest context, la 17 iulie, Armata 6 germană, sub comandata generalului Friederich
Paulus, atingea aliniamentul râului Cir. Intrând în conflict cu trupele sovietice aparținând Frontului
Stalingrad, cele două armate vor da startul renumitei bătălii cu același nume.157
Deși, inițial, cucerirea Stalingradului nu constituise un obiectiv în sine pe Fuhrer, informațiile

conform cărora „în oraș se concentrau rezerve importante ale comandamentului sovietic”, cât și
importanța deosebită a acestui oraș pentru moralul sovietic, l-au determinat pe Hitler să-și dorească
ocuparea lui, preconizând atingerea acestui obiectiv spre începutul lunii septembrie 1942.158
Pentru soldatul român, contactul brutal cu frontul sovietic a avut un impact emoțional extrem,
fapt consemnat în numeroasele lucrări memorialistice apărute după anul 1989 în România.
Intersectarea cu trenurile sanitare care transportau răniții către spitalele de campanie, resturile de
tehnică militară distruse, cât și nesfârșita stepă rusă au generat tristețe, indignare și demoralizare
în rândul soldaților români, totodată determinând o apropiere sufletească între trupă și corpul
ofițeresc.159
O astfel de descriere a zonei de front ne este prezentată de către veteranul Dumitru Slade,
acesta rememorând în cadrul lucrării memorialistice „Pentru veterani” următoarele: „În această
trecere am văzut ceea ce nici imaginația cea mai îndrăzneață nu ar fi putut concepe. Un câmp
155
Marian Voicu, op. cit., p. 38.
156
Ibidem.
157
Gheorghe Buzatu, Dosare ale rpzboiului mondial, Editura Junimea, Iași, 19878, p. 103.
158
Mihai Vasile-Ozunu, Petre Otu, Înfrânți și uitați. Românii în bătălia Stalingradului, Editura Ion Cristoi,
159
Constantin Sănătescu, Jurnalul Generalului Sănătescu, Humaintas, București, 2006, p. 40.
46
întins, cât vedeai cu ochii, acoperit de cadavre, de mașini, de căruțe, de tancuri, de tunuri, de
mitraliere, de cai morți, de vehicule stricate, etc... încât nu găseai drum pentru o mașină fără a
trece peste cadavre. Și în acest câmp greu mirositor, un spectacol apocaliptic, cu oameni și
animale, morți în cele mai curioase poziții, se găseau totuși indivizi, uneori cu măști pe față, care
jefuiau cadavrele, mai ales ale ofițerilor. Greu de imaginat un astfel de tablou.”160
Odată cu apropierea de punctul Stalingrad, trupele române avea să se intersecteze tot mai des
cu nesfârșitele coloane de refugiați civili care fugeau de ororile războiului, pe fața acestora citindu-
se tristețea, frica și amărăciunea. Toate acestea evenimente au generat, pentru soldatul român, un
sentiment de compasiunie și compătimire, dar și de „abandonare în mâna sorții”, așa cum avea
să mărturisească Ioan Patca, Regimentul 41 artilerie.161
Astfel, printr-un marș executat la limita capacităților fizice și psihice, trupele Armatei
Române, deja epuizate, încep să ocupe dispozitivul ordonat, acțiune ce va avea să se întindă până
în momentul declanșării contraofensivei sovietice.
Inevitabilul avea să se producă la data de 19 noiembrie 1942, moment în care Uniunea

Sovietică avea să lanseze Operațiunea „Uranus”, o contraofensivă de proporții în catrul Bătăliei
de la Stalingrad. Profitând de proasta pregătire a armatei germane, ce nu prevăzuse prelungirea
luptelor până în iarnă, cât și a faptului că flancurile Armatei 6 germane erau slab întărite prin
prezența trupelor române, italiene și ungare, Armata Roșie a produs o lovitură militară de proporții,
culminând în final cu încercuirea forțelor armate ale Axei.
În noaptea de 18 spre 19 noiembrie, activitatea sovietică a crecut în intensitate pe întreaga

lungime a frontului prin executarea de bombardamente de artilerie și aruncătoare, simultan cu
executarea incursiunilor și atacurilor în zona de front a Diviziilor 9 și 14 infanterie. Zgomotele de
motoare realizate de tancurile ce realizau manevre în spatele frontului rusesc au reprezentat
primele indicii privind o pregătire de contraofensivă. 162
160
Vasile Caia, Printre veterani, Editura Clusim, Cluj-Napoca, 1995, p. 37.
161
Ioan Patca, Și eu am fost la Stalingra. Memorii din refugiu și război. 1940-1945, Editura Mega, Cluj-Napoca,
2008, pp. 41-42.
162
Adrian Pandea, Românii la Stalingrad, Editura Militară, București, 1992, p. 235.
47
La ora 05:20, în condițiile unei cețe deosebit de dense care a împiedicat intervenția aviației
româno-germane, Armata Roșie a dezlănțuit „iadul”, atacând zona de front românească printr-o
formidabilă pregătire de artilerie care a durat în jur de o oră și jumătate.163
În urma acestei acțiuni, sovieticii au pornit ofensiva printr-un „atac de ruptură”, loviturile
principale fiind executate în zonele Kletskaia și Balșoi, în dispozitivele Diviziei 13 infanterie,
respectiv Divizia 14 infanterie, Armata Română găsindu-se neputincioasă în fața tehnicii de luptă
modernă a sovieticior, în acest sens remarcându-se celebrul T-34.164
Pentru ostașii români, impactul psihologica fost unul devastator, Armata Română fiind
decimată în cadrul acestor lupte. Un exemplu fidel în acest sens este reprezentat prin afirmațiile
lui Valeriu Munteanu, acesta aducându-și aminte de acele momente în cadrul memoriilor sale:
„Pământul se zguduia, trosnește din încheieturi, arde în flăcări, se tânguie, geme de durere.
Oamenii, crispați de groază, stau lipiți de tranșee, îngrămădiți unii în alții, ca și cum ar vrea să
moară deodată, împreună... Vedem sărind în aer adăposturi, tranșee, cuiburi de mitralieră. Cad
peste noi picioare, brațe, bucăți de carne, intestine, stropi de sânge. Totul în jurul nostru e numai
fulger și trăsnet, flacără și fum, vaiet și strigăt... Chipurile soldaților nu mai aveau nimic omenesc,
se fac cruci disperate, unii fac rugăciuni în genunchi.”165
În ciuda acestui fapt, rezistența românească a fost una dârză, însă cu toate acestea a fost în
zadar. Armamentul antitanc de care dispunea la acea clipă Armata Română nu a avut nici un efect
asupra blindajului tancurilor sovietice, acestea reușind să zdrobească cu ușurință pozițiile de
apărare. În finalul acestor lupte, vânătorii de tancuri au reușit totuși incendierea a 9 tancuri
sovietice în sectorul Regimentului 7 dorobanți, cât și a unui alt tanc în sectorul Regimentului 89
infanterie.166
În urma acestui atac, reacția germană a fost una slabă, în principiu datorită întârzierii cu care
au fost concentrate trupele de rezervă, cu precădere cele blindate. Tragedia armatelor Axei avea să
163
Ibidem.
164
Ibidem.
165
Valeriu Munteanu, Paul Rassinier. Un român la Stalingrad. Un francez la Buchenwald, Editura Lumea,
166
Marin Voicu, op. cit., p. 146.
48
fie însă agravată și mai mult prin ordinul lui Adolf Hitler către Armata 6 germană, Fuhrerul
cerându-le trupelor Wehrmacht-ului să reziste fără a se retrage.167
Ca urmare a acestui fapt, situația relațiilor româno-germane avea să să se schimbe dramatic,

stare marcată profund de încercarea imediată a comandamentelor germane de a-și acoperi propiile
greșeli, aducând astfel acuze de lașitate și fugă de pe front față de Armata Română.
Conform istoricului Marin Voicu, Înaltul Comandament al Armatei Germane168, cât și Grupul
de armate „B” cunoșteau situația celor două armate române, acestea înaintând nenumărate cereri
de întărire a frontului românesc prin reducerea capetelor de pod existente, acestea nefiind însă
vreodată puse în practică. Cu toate acestea, la data de 23 noiembrie, generalul-colone von Weichs
avea să ordone „orice mișcare de fugă se va împiedica fără cruțare, la caz de nevoie făcându-se
uz de arme. Soldații români care vor fi găsiți fără arme, echipament și ordin de serviciu,
retrăgându-se spre vest, vor fi arestați și internați.”169
În fața acestei situații tensionate, reacția conducerii Armatei Române avea să fie una extrem
de promptă, mareșalul Ion Antonescu respingând acuzele aduse pe partea germană cu argumente
și cu dovezi solide, dovedind astfel falsitatea acestor afirmații nefondate.170
Cu toate acestea răul fusese deja făcut, iar sentimentul de ură ce acaparase mentalul colectiv
al trupelor germane față de aliatul român nu mai puteau fi reparat. În perioada imediat următoare,
soldații români aveau să fie victimele unei campanii de denigrare și de stigmatizare, aducându-se
acuze de furt, lașitate, dezertare și brutalitate față de populația civilă.
Doarele Arhivelor Militare Române ne dezvăluie pe larg evenimente mai puțin plăcute ale
camaraderiei româno-germană din acele clipe, momente marcate profund de o atitudine ostilă a
trupelor Reichului față de ostașii români în retragere. Printre acestea putem aminti de cazuri în
care românii au fost abandonați pe linia de luptă, germanii „retrăgându-se cu prețul sacrificării
românilor.” Totodată, militarii bolnavi sau răniți ai Armatei Române, erau „alungați de camarazii
germani, ca niște câini.”171
167
168
Oberkommando des Heeres (O.K.H.)
169
Marin Voicu, op. cit., pp. 214-215.
170
Ibidem.
171
Ibidem, p. 219.
49
Nu puține au fost și cazurile în care trupele române au fost deposedate prin forță de armament,
de autovehicule sau carburant, fiind abandonați în stepa rusească de către „camardul german.”
Pentru soldatul german, românul reprezenta un paria, fiind catalogați ca „niște hoți și nu vor mai
fi tolerați ca să doarmă în nici o comună”, așa cum afirmau nemții.172
Exemple ale acestui fel de comportament îl putem întâlni chiar din sursele germane, numeroși
soldați ai Reichului povestind în rândurile lucrărilor de memorialistă despre evenimente la care au
luat parte alături de români. În cadrul acestor mărturi se evidențiază extrem de clar sentimentele și
modul în care aceștia percepeau Armata Română după evenimentele din 19 noiembrie.
Un caz concret este relatat de către Eithel-Heinz Fenske, acesta având să rememoreze un
eveniment din noaptea de 23 noiembrie, moment în care, fiind într-o misiune de recunoaștere, s-a
adăpostit într-o locuință din apropierea Donului. Poveste acestuia ilustrează fidel preconcepțiile
germane față de soldatul român, Fenske declarând: „M-am instalat la etajul uneia dintre aceste
case, am strâns la piept carabina încărcată și mi-am pus capul pe walkie-talkie. Dar pentru că
nu știam dacă pot avea încredere în români, dintre care câteva zeci se refugiaseră în aceeași casă,
a fost o noapte neliniștită. Nainte să adorm mi-a trecut prin minte: o să îmi fure arma, hainele,
radioul sau chiar o să mă omoare? Câand m-am trezit, am constatat că aveam în continuare toate
lucrurile.”173
În ciuda acestor relatări, am putut descoperi în rândurile lucrărilor germane de memorialistică

și atitudini mai calculate, fiind recunoscută nevinovăția și neputința Armatei Române în cadrul
contraofensivei sovietice. O astfel de gândire o putem regăsi în mărturia lui Jochen Löser,
locotenent al Regimentului 230 infanterie. Acesta avea să declare: „În zilele de 22 și 24 noiembrie,
au venit ordinele de la regiment și de la divizie: suntem încercuiți, Fuhrerul a ordonat că
fortăreața Stalingrad trebuie apărată. Așa cum le place germanilor să facă în fața unor asemenea
înfrângeri, am aruncat vina în întregime pe aliații noștri. Tinerii ofițeri au considerar că sunt de
vină românii, care nu rezistaseră ferm la nord de Don, spre deosebire de noi, care rămăseserăm
neclintiți în perimetrul de nord.”174
172
Ibidem.
173
Reinhold Busch, În infernul de la Stalingrad. Mărturii ale soldaților germani, Editura Corint, București, 2021, p.
77.
174
Ibidem, p.258.
50
În partea românească, această campanie de denigrare și stigmatizare a soldatului român a
reprezentat un moment de colaps din punct de vedere mental, acțiunile germane mai sus prezentate
au rezultat, firesc, într-o „aversiune accentuată contrar aliaților noștri germani, o aversiune care
este vecină cu ura”, așa cum avea să fie menționat în raportul comandantului Regimentului 35
artilerie.175
175
Marin Voicu, op. cit., pp. 220-221.
51
CAPITOLUL AL III-LEA
ARMATA ROMÂNĂ ÎN MEMORIA COLECTIVĂ POSTBELICĂ
III.1. Cinematografia germană: Cazul „Hunde, wollt ihr ewig Leben” (1959):
Anii cincizeci au reprezentat pentru populația Germaniei de Vest o perioadă marcată de

culpabilitate, de vină colectivă a poporului german în fața unor evenimente precedente la care
aceștia au luat parte, fie voluntar sau nu.
Odată cu sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, întregul mapamond avea să fie
consternat la auzul știrilor ce prezentau atrocitățile comise de către regimul nazist în perioada marii
conflagrații. Holocaustul, genocidele, crimele de război și atrocitățile pe care armata germană le
realizase pe Frontul de Est, aveau să marcheze pentru totdeauna conștiința națiunii germane.
În cazul cinematografiei nemțești, războiul a reprezentat un laitmotiv al acestui deceniu, în

această perioadă fiind realizate peste 600 de filme ce abordau tematica militară, însumând
aproximativ zece la sută din totalul producției cinematografice interne.
Filmele de război vest-germane ai acestor ani au încercat să negocieze un trecut problematic,

expunându-l în cadrul unor narative diverse, mai mult sau mai puțin reușite. Un astfel de exemplu
negativ este cel al peliculei „Der Stern von Afrika”, film lansat în anul 1957, în regia lui Alfred
Weidenmann. Acesta a încercat să abordeze realizările asului aviator Jochen Marseille în cadrul
ofensivei din Africa, prezentând, în final, faptele de arme ale acestui aviator într-o manieră
asemănătoare producțiilor de propagandă din perioada regimului nazist.176
176
Der Stern von Afrika, IMDB, disponibil la adresa https://www.imdb.com/title/tt0049796/, accesat la data de
03.09.2022.
52
Cu toate acestea, în această perioadă au existat și excepții, adevărate capodopere
cinematografice ieșind la lumina proiectorului în sălile de cinema ale Germaniei de Vest. Un astfel
de caz este reprezentat și de subiectului ales de mine pentru a-l analiza în cadrul acestui studiu.
La 7 aprilie 1959, avea să fie lansat în cinematografe filmul artistic de lung-metraj „Hunde,
wollt ihr ewig Leben”, în traducere românească „Câinilor, vreți să trăiți pentru totdeauna”. Pelicula
realizată sub „bagheta” renumitului regizor și scenarist german, Franz Wysbar, abordează tema
Bătăliei de la Stalingrad, oferind o narațiune ce corespundea nevoilor epocii lui Konrad Adenauer.
177
Lung-metrajul lui Wysbar avea să se concentreze pe ceea ce mulți au considerat a fi momentul

de cotitură al celui de al Doilea Război Mondial, luptele și dezastrul armatei germane la Stalingrad,
prezentând desfășurarea acestui eveniment prin experiențele locotenentul Wisse, un personaj
fictiv, în mijlocul unui eveniment de o reală importanță istorică. Pelicula avea să exploreze un
subiect deosebit de sensibil, abordând această temă într-o manieră asumată, răspunzând la
întrebarea „cine a fost de vină pentru dezastrul de la Stalingrad?”.
Protagonistul filmului, locotenentul Gerd Wisse, își începe povestea ca un susținător idealist
al lui Hitler și un adevărat soldat al Wehrmachtului, urmând ca spre finalul filmului să se găsească
în postura de prizonier, conștientizând totodată irelevanța războiului la care a luat parte și faptul
că atât Fuhrerul, cât și întreaga conducere nazistă l-au abandonat.
Transpunerea regizorului Franz Wysbar a reprezentat în epocă un adevărat succes, fiind în

fapt, un film ce abordează trecutul cu o privire spre viitor. Acesta reușește în mai putin de nouăzeci
de minute să realizeze o conversie a statului și a mentalului personajului principal, transformând
eșecul catastrofal al armatei germane naziste de la Stalingrad într-o narațiune utilă și plină de
speranță pentru Germania de Vest a anilor cincizeci. Prin acest mod, Wehrmacht-ul avea să piardă
o bătălie, dar filmul le permite germanilor să-și navigheze mai ușor trecutul.
„Hunde, wollt ihr ewig Leben” avea să fie singurul film al acestei perioade care să se ocupe
exclusiv de prezentarea Bătăliei de la Stalingrad, rulând în Germania de Vest cu sala plină,
câștigând totodată notorietate la nivel internațional.
177
Stalingrad: Dogs, Do You Want to Live Forever?, IMDB, disponibil la adresa
https://www.imdb.com/title/tt0051749/, accesat la 04.09.2022.
53
Acesta avea să primească în anul 1959 premiul pentru cel de al doilea cel mai bun film al
anului în Germania de Vest. De asemenea, la box office, creația cinematografică a lui Wysbar avea
să termine pe locul al șaselea în acest an, fiind vândute peste 670 de milioane de bilete în Republica
Federală Germană.178
Pelicula debutează cu o serie de filmări de arhivă ce ilustrează Wehrmacht-ul în timpul unei

defilări la Berlin, oferind salutul Fuhrerului german. Continuarea este însă una șocantă, fiindu-ne
prezentate imagini reale ce înfățișează cadavrele soldaților germani înghețați în timpul ofensivei
din Est. În urma acestora, acțiunea filmului se va raporta la o trecere în revistă a situației de pe
front, moment marcat prin ordinul lui Hitler către Armata 6 de a cuceri orașul Stalingrad.
Regizorul ține să ne facă cunoștință cu protagonistul filmului încă din primele minute, Wisse
fiind ilustrat ca un prim-locotenent tânăr și blond al Armatei Germane, echipat într-o uniformă
impecabilă, având alături un ciobănesc german.
În continuare, atât prin vocea naratorului, cât și prin inserțiile de text, ne este dezvăluit cadrul
temporal și spațial în care se desfășoară acțiunea, la acest punct fiind vorba despre orașul Harkov
al anului 1942. Totodată, în această parte a filmului aflăm că Wisse este în drum spre front, în tren
acesta întâlnind-o pe rusoaica Katja. Eroul fimului nostru o va ajuta pe această, oferindu-i un loc
de muncă și salvând-o astfel de la deportare.
Înainte de a ajunge la noua sa unitate, Wisse se intersectează cu locotenent-colonelul

Kesselbach și cu capelanul Busch, aceștia informându-l despre situația reală de la Stalingrad.
Sosind la postul său, protagonistul va lua legătura cu generalul român Codreanu, acesta
explicându-i starea actuală a frontului, aducându-i la cunoștință despre acumularea forțelor
sovietice, cât și despre starea trupelor române, lipsite de armament greu.
Imaginea soldatului român este transpusă într-un mod deosebit de fidel în cadrul acestui film,
fiind unul dintre puținele filme ce abordează tematica celui de al Doilea război Mondial în care
Armata Română este prezentată ca parte combativă a Axei.
178
Ibidem.
54
Ostașii români sunt ilustrați într-o manieră clasică, aceștia fiind echipați în uniforma specifică
perioadei anilor 1942, aceștia fiind reprezentați purtând atât casca, model olandez, cât și celebrele
căciuli de astrahan.
Începând de la minutul 22, în cadrul creației cinematografice „Hunde, wollt ihr ewig Leben”
ne va fi descrisă, într-o manieră fidelă, începutul contraofensivei sovietice din data de 19 noiembrie
1942. Astfel, secvența de luptă debutează cu un foc de artilerie puternic, atac ce luminează întreg
cadrul nocturn prezentat. Totodată, în cadrul acestei secvențe este prezentată și tehnica de luptă
sovietică, fiindu-ne arătate renumitele lansatoare ale Armatei Roșii, Katiusha.
În ciuda acestui fapt, soldații români sunt prezentați într-o ipostază bravă, aceștia rămânând
pe poziții, fiind aruncați în aer și sfârtecați de obuzele inamice.
În final, atacul Armatei Roșii va decima întregul contingent românesc, fiind ilustrate în cadrul
acestei părți celebrele tancuri T-34 ce trec pe deasupra tranșeelor românești, îngopând soldații
României.
III.2. Cinematografia italiană: Cazul „Odessa in fiamme” (1942):
Pentru România, ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940, urmat mai apoi de cedările teritoriale
ale Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, a reprezentat o adevărată rușine, statul
român urmărind pe întreaga perioadă a anilor 1941-1944 să răzbunare acestă nedreptate.
Intrarea în război a României la data de 22 iunie 1941, prin renumitul ordin al mareșalului
Ion Antonescu, „Ostași, vă ordon, treceți Prutul”, a constituit în contextul mentalului colectiv al
Armatei Române, cât și a întregii populații civilie române, un moment de maximă importanță,
aceștia considerând lupta ca o jertfă în cadrul unui „război sfânt”, bătălie ce avea ca scop
reîntregirea unui ideal național și, totodată, ștergerea din istoria națiunii române a unei pete
deosebit de rușinoasă.
Cu toate acestea, decizia generalului Ion Antonescu de a continua lupta de partea Germania,
trecând astfel râul Nistru, a fost întâmpinată în țară, cât și pe fron, cu reticență. Pentru români,
continuarea ofensivei în afara teritoriului național nu își avea sensul, acest fapt stârnind numeroase
polemici la București, numeroși politicieni români luând atitudine în acest sens.
55
În acest context, în luna decembrie a anului 1942 avea să fie lansată pelicula „Odessa in
fiamme”, o co-producție italiano-română, în regia lui Carmine Gallone. Pelicula aborda un subiect
sensibil pentru spectatorii români, fiind prezentată drama refugiaților din Basarabia în urma
ocupației sovietice din anul 1941.179
Venind ca un răspuns față de reticența românilor de a lupta de cealaltă parte a Nistrului,

„Odessa in fiamme” prezintă recucerirea teritoriilor basarabene și bucovinene, motivând într-un
manieră cinematografică decizia generalului Antonescu de a trece Nistrul, Armata Română
urmărind nimicirea trupelor sovietice ce s-au retras în zona orașului Odessa.
Demersurile realizării unei co-producții au pornit încă din anul 1941, moment în care
ambițiosul medic Ion Filotti Cantacuzino avea să ajungă la conducerea Oficiului Naţional al
Cinematografiei. Conform lui Adrian Epure, Cantacuzino a început încă din prima zi a mandatului
demersurile necesare pentru realizarea de coproducţii, găsind Italia o țintă accesibilă.180
Astfel, în urma unei vizite a cineastului Constantin Ivanovici în Peninsulă, în toamna anului
1941, s-a discutat inițial despre posibilitatea realizării unui film despre Nicolae Bălcescu,
personalitate marcantă a Revoluției de la 1848. Cu toate acestea, firma romană „Grandi Film
Storici“, avea să vină cu o propunere mult mai concretă, și anume realizarea unui film de
actualitate, cu acţiunea brodată pe evenimentele războiului.
Pentru realizarea scenariului a fost ales, din partea română, scriitorul Nicolae Kiriţescu,
acesta fiind invitat la Roma în perioada anului 1941, prilej pentru acesta de a lucrat alături de
Gherardo Gherardi şi de regizorul Carmine Gallone. La acel moment, Gallone era unul dintre cei
mai apreciați cineaști ai epocii sale, acesta realizase anterior superproducții precum „Gli ultimi
giorni di Pompei“ (1926) şi „Scipione l'Africano“ (1937), lungmetraje extrem de apreciate la nivel
național și internațional.181
179
Odessa in fiamme, IMDB, disponibil la adresa https://www.imdb.com/title/tt0035143/, accesat la data de
04.09.20200.
180
Adrian Epure, „Din culisele cinematografiei“. Cum s-a realizat „Cătuşe roşii“, filmul considerat pierdut timp de
60 de ani şi redescoperit într-o cutie de pantofi, Adevărul.ro, disponibil la adresa
https://adevarul.ro/showbiz/film/din-culisele-cinematografiei-cum-s-a-realizat-1843892.html, accesat la data de
04.09.20200.
181
Carmine Gallone, Cinemagia.ro, disponibil la adresa https://www.cinemagia.ro/actori/carmine-gallone-9218/,
56
Filmările peliculei „Odessa in fiamme” s-au desfășurat în vara anului 1942, fiind executate
atât în România, cât și în Italia. În acest sens, scenele exterioare aveau să fie realizate în țară, fiind
alese ca locuri de filmare localitățile Periş, Ţigăneşti, cât și orașele Bucureşti și Otopeni.
În această privință, conform afirmațiilor lui Cantacuzino, cunoaștem că „din echipa italiană
care a venit la Bucureşti făceau parte regizorul Carmine Gallone, asistentul său de regie,
Caraciolla, actorii Maria Cebotari şi Carlo Ninchi şi directorul adjunct de producţie pentru
exterioare, Carlo de la Porta.”182
Totodată, din declarațiile acestuia putem afla că ”scenele turnate la noi au fost: exodul
populaţiei în momentul cedării Basarabiei - la Periş. Tot acolo, în gară, secvenţele unor plecări
de trenuri; o recunoaştere - într-o pădure de lângă Otopeni; o prezentare la regiment - în curtea
unităţii de pionieri de la Otopeni; o luptă - pe platoul de manevre de la Ghencea, în nişte tranşee
improvizate şi cu concursul unor unităţi militare din Bucureşti; în sfârşit, o serbare de ţară, cu
dansuri populare şi cântece - în curtea conacului Gigurtu de la Ţigăneşti.”183
Din distribuţia acestui film au făcut parte soprana de origine română Maria Cebotari (Maria
Teodorescu), o mare vedetă a epocii, Carlo Ninchi (Mihai Teodorescu), Filippo Scelzo (Serghei),
Paolo Ferrari (Paolo), Checco Rissone (Gruşcenko), Olga Solbelli (Liuba), Maurizio Romitelli
(Nico) şi Rubi Dalma (Florica), din partea italiană, respectiv Gheorghe Timică (Ion), Silvia
Dumitrescu-Timică (Ana) şi Mircea Axente (Petru, fiul lui Ion), din partea română.184
Pe scurt, pelicula debutează prin prezentarea personajului principal, Maria, o cântăreață de

operă deosebit de apreciată la acea perioadă, și a soțului său, Mihai Teodorescu, un renumit moșier
din Chișinău. Fiind părăsită de soțul său, Maria avea să își caute dragostea în propria meserie,
cântând pentru români. În această conjunctură, copilul soţilor Teodorescu va fi răpit de bolşevici
în timpul ocupării Basarabiei, aceștia dorind să îl educe pe tânăr în cheia socialistă.
Urmează un întortocheat periplu al Mariei, care trece prin mai multe întâmplări dramatice
în căutarea copilului, până ajunge la Odesa, unde, la presiunile sovieticilor, devine cântăreaţă de
cabaret pentru ruși. Aventura se încheie în momentul cuceririi oraşului de către trupele române, în
182
Adrian Epure, op. cit.
183
Ibidem.
184
Odessa in fiamme, IMDB, disponibil la adresa https://www.imdb.com/title/tt0035143/, accesat la data de
04.09.20200.
57
care fusese încorportat şi Mihai. Regăsirea şi împăcarea celor doi soţi vor fi urmate şi de
descoperirea copilului lor.
În ceea ce privește aspectul militar, soldații români sunt prezentați într-o manieră eroică,
fiind ilustrați ca eliberatorii Basarabiei, populația din Chișinău exaltând de bucurie la vederea
trupelor române.
În ciuda faptului că această peliculă s-a dorit a fi un film artistic, situația externă în care
România și Italia se aflau la sfârșitul anului 1941, au transformat această operă cinematografică
într-un produs cultural cu numeroase caracteristici propagandistice.
Astfel, scenele de luptă între Armata Română și cea a Uniunii Sovietice sunt cu mult
exagerate față de realitatea frontului, trupele române nimicind cu o ușurință greu de imaginat pe
adversarii lor sovietici, Armata Roșie fiind totodată creionată ca o unitate asupritoare față de
întreaga populație română din Basarabia.
58
Concluzii
Scopul final al acestei lucrări a fost acela de a a analiza și cerceta „mentalitatea” și

imaginarul poporului român, observând reacțiile, opiniile, starea generală, cât și acțiunile pe care
națiunea română le-a luat în timpul unor momente mai puțin plăcute din cadrul istoriei acestei țări.
Prin „națiunea” română m-am referi la oficialitățile, intelectualitatea, artiștii, armata, cât și asupra
întregii societăți românești, analizând faptele acestora în decursul anilor de război.
Am reușit prin această lucrare să realizez o imagine căt mai fidelă a situația României până
la intrarea acesteia în război, cercetând aspectele internaționale ce au dus, în final, la izbucnirea
celui de-al Doilea Război Mondial, a perioadei de neutralitate a României, cât și, bineînțeles, a
momentului de destrămare teritorială, profund marcat de cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord,
a Ținutului Herța, cât și a Ardealului de Nord și a Cadrilaterului. Astfel, am descoperit numeroase
memorii și opinii românești, societate fiind profund marcată de faptul că teritoriile românești au
fost cedate fără luptă, considerând acest aspect un semn de lașitate și de trădare a oficialităților de
la București.
În cea de a doua parte am dorit să mă aplec spre studierea și analizarea perioadei de început a
războiului, mai exact a anului 1941. Astfel, în cadrul acestei părți am discutat despre abdicarea
Regelui Carol al II-lea și venirea la putere a generalului Antonescu, apropierea față de Axă și
aderarea la Pactul Tripartit, intrarea propriu-zisă în război, eliberarea teritoriilor românești și
cucerirea Odessei, culminând, în final cu dezastrul Armatei Române la Stalingrad și schimbarea
raporturilor româno-germane.
În acest sens, am evidențiat agitațiile sociale ce l-au avut ca principal vinovat pe regele Carol
al II-lea, acestea materializându-se, în final, prin abdicarea suveranului român și venirea la putere
a generalului Ion Antonescu. De asemenea, am cercetat atitudinile principale privind aderarea
României la Pactul Tripartit, existând numeroase reacții negative din partea politicienilor români.
Totodată am prezentat și atitudinea societății române cu privire la intrarea României în război,
românii considerând ca acesta este momentul în care li se face dreptate, un moment de răzbunare
pentru nedreptatea adusă poporului român prin cedările teritoriale din anul 1940, fără a se trage,
însă, nici un foc de armă.
59
În final am ilustrat clar și concis schimbările de viziuni între partea germană și cea românească în
timpul Bătăliei de la Stalingrad, culminând cu actele înjositoare pe care soldații germani le-au
aplicat Armatei Române.
În ultima parte am realizat o scurtă analiză asupra imaginii Armatei Române în cadrul creațiilor
artistice cinematografice din perioada postbelică. În acest ultim capitol, am reușit să analizez două
dintre puținele filme în care este prezentat aportul soldaților români pe Frontul de Est, analizând
pelicula germană „Hunde, wollt ihr ewig Leben” (1959), respectiv producția româno-italiană
„Odessa in fiamme” (1942).
În cadrul acestei cercetări, am reușit să scot la iveală o imagine a soldatului român cât mai
corectă, fiind prezentată în ambele creații cinematografice foarte aproape de adevăr. Desigur, luând
în considerare perioada în care producția italiano-română „Odessa in fiamme” (1942) a fost
realizată, am reușit să descopăr și am evidențiat în cadrul acestei părți, derapajele de la realitatea
istorică pe care producătorii acestei pelicule le-au adus filmului.
În final, consider că am reușit să îmi ating toate obiectivele, realizând o imagine cât mai clară și
corectă asupra evenimentelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prezentând cât se
poate de fidel mentalul și starea de spirit pe care societatea românească a trăit-o în timpul acestei
perioade deosebit de tensionată pentru Europa, și nu în ultimul rând, pentru România.
60
Bibliografie
Lucrări de specialitate:
• ALEXANDRESCU, Ion, Istoria militară a poporului român, vol VI, Editura Militară,
București, 1989.
• ARGETOIANu, Constantin, Însemnări zilnice, vol. VII, București, Editura Machiavelli,
2003
• ARMĂ, Alexandru, Sosirea Misiunii Militare Aeronautice Germane în România în toamna
anului 1940, în Historia, anul XX, nr. 224, 2020.
• BICHIR, Florian, Cruciada Diviziei de Cremene. Cu tricolorul în Caucaz – Viața și
memoriile generalului Ioan Dumitrescu, Editura Militară, București, 2020.
• BUSCH, Reinhold, În infernul de la Stalingrad. Mărturii ale soldaților germani, Editura
Corint, București, 2021.
• BUZATU, Gheorghe, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. I,
Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.
• BUZATU, Gheorghe, România şi războiul mondial din 1939-1945, Centrul de istorie și
civilizație europeană, Iaşi, 1995.
• CAIA, Vasile, Printre veterani, Editura Clusim, Cluj-Napoca, 1995.
• CALAFETEANU, Ion, Români la Hitler, Univers Enciclopedic, București, 1999.
• CALAFETEANU, Ion, Români la Hitler, Univers Enciclopedic, București, 1999.
• CAMPUS, Eliza, Înţelegerea Balcanică, Bucureşti, Editura Academiei, 1972.
• CAROL al II-lea, Însemnări zilnice, 1937-1951, Editura Scripta, București, 1995.
• CĂLINESCU, Armand, Însemnări politice, 1916-1939, Editura Humanitas, București,
1990.
• CÂRSTEA, Marius, Din istoria relațiilor anglo-române, Craiova, Mica Valahie, 2011.
• CONSTANTINIU, Florian, SCHIPOR, Ilie, Trecerea Nistrului (1941). O decizie
controversată, Editura Albatros, București, 1995.
• COSMA, Neagu, Culisele palatului regal. Un aventurier pe tron Carol al II-lea (1930-
1940), Bucureşti, Editura Globus, 1990
61
• CRETZINU, Alexandru, Ocazia pierdută, ediția a doua, Institutul European, Iași, 1998.
• DELETANT, Dennis, Hitler’s Forgotten Ally. Ion Antonescu and His Regime, Romania
1940–1944, Editura Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2006.
• DUBICKI, Andrezej, Refugiații polonezi în România, în 1939, în Historia, anul XIX, nr.
212, 2019.
• EMILIAN, ION V., Cavalerii apocalipsei, Editura Marist, București, 2020.
• FALCAN, Dan, „Blestem pe noi dacă nu ne batem!” Nu ne-am bătut, în Historia, anul XX,
nr. 221, 2020.
• GHEORGHE, Ion, Un dictator nefericit. Mareșalul Antonescu (Calea României spre
Statul satelit), Editura Machiavelli, București, 1996.
• HART, Liddell, Istoria celui de-al Doilea Război Mondial, București, Editura Orizonturi.
2004.
• HILLGRUBERG, Andreas, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu, Humanitas,
București, 2007.
• IORGA, Nicolae, Jurnalul ultimilor ani 1938-1940. Inedit, Humanitas, București, 2019.
• JANZYK, Stephan, Operation Fall Weiss. German Paratroopers in the Poland campaign
1939, Pen & Sword, Barnsley, 2017.
• KERSHAW, Ian, Drumul spre iar. Europa 1914-1949, București, Editura Litera, 2017.
• KIRIȚESCU, Vladimir, Amintiri pentru viitor. 2951 de zile in captivitatea sovietica,
Editura Detectiv, București, 2009.
• MOSINCAT, Constantin, 1940 - Dictatul de la Viena în istoria şi mentalul românilor,
Editura Tipo MC, Oradea, 2012.
• MULLER, Florin, Metamorfoze ale politicului românesc 1938-1944, Bucureşti, Editura
Universității din Bucureşti, 2005.
• MUNEANU, Valerie, RASSINIER, Paul, Un român la Stalingrad. Un francez la
Buchenwald, Editura Lumea, București, 2005
• OPRIȘ, Petre, Solidaritatea româno-polonă, demonstrată în împrejurări dificile (1939-
1947), în Observatorul militar, anul XXXI, nr. 44, 2019
• OTU, Petre, România și „prietenia” sovieto-germană, Historia Special, anul X, nr. 35,
2021.
62
• PANDEA, Adrian, Românii la Stalingrad, Editura Militară, București, 1992.
• PATCA, Ioan, Și eu am fost la Stalingra. Memorii din refugiu și război. 1940-1945, Editura
Mega, Cluj-Napoca, 2008.
• RAMF, Dan, Bunicii noștri, eroii noștri, vol II, Editura Militară, București, 2018.
• RAMF, Dan, Bunicii noștri, eroii noștri, vol II, Editura Militară, București, 2018.
• RAUSCHNING, Hermann, The Voice of Destruction: Conversations With Hitler 1940,
Kessinger Publishing, Montana, 2010.
• RĂȘCĂNESCU, Gheorghe, Erou la cotul Donului. Însemnări din război 1941-1944,
Editura Militară, București, 2017.
• ROBERTS, Andrew, Furtuna războiului. O nouă istorie a celui de Al Doilea Război
Mondial, București, Editura Litera, 2013.
• SĂNĂTESCU, Constantin, Jurnalul Generalului Sănătescu, Humaintas, București, 2006.
• SĂNESCU, Manule, România, casus belli? Germania și Rusia 1939-1941, Historia
Special, anul X, nr. 35, 2021.
• SÂRBU, Ionel, Izolarea politică a României și problema Basarabiei, în Analele Brăilei,
nr. 4, 2004.
• SCURTU, Ioan, România în timpul celor patru regi, vol. III, Editura Enciclopedicǎ,
Bucureşti, 2010.
• SCURTU, Ioan, Un episod dramatic din istoria României: 30 august 1940, Editura
Universitǎţii Bucureşti, Bucureşti, 1990.
• SEBASTIAN, Mihail, , Jurnal 1935-1944, Humanitas, București, 1997.
• TAYLOR, A.J.P., Originile celui de-al Doilea Război Mondial, Editura Polirom, Iaşi,
1999.
• VOICU, Marin, Sacrificiu și supraviețuire. Armata Română în cotul Donului și Stepa
Calmucă 1942-1943, Editura Miidecărți, Bragadiru, 2019.
• VON MANSTEIN, Erich, Victorii pierdute. Memorii de război ale celui mai strălucit
general al lui Hitler, Editura Elit, Iași, 2004.
• WALDECK, R. G., Athenee Palace, Humanitas, București, 2022.
• WERTH, Alexander, Un corespondent englez pe frontul de est, Editura Politică, București,
1970
63
• WILLIAMSON, David G., Poland Betrayed: The Nazi-Soviet Invasions of 1939, Pen &
Sword, Barnsley, 2009.
• ZEILER, Thomas W., DUBOIS, Daniel M., A Companion to World War II, vol. I, Oxford,
Willey-Blackwell, 2013.
Surse Web:
• MAJURU, Adrian, Relaţia de forţă dintre petrol şi putere. România anilor interbelici,
Cotidianul.ro, 09.08.2015, disponibil la adresa https://www.cotidianul.ro/relatia-de-forta-
dintre-petrol-si-putere-romania-anilor-interbelici/.
• Der Stern von Afrika, IMDB, disponibil la adresa https://www.imdb.com/title/tt0049796/.
• Stalingrad: Dogs, Do You Want to Live Forever?, IMDB, disponibil la adresa
https://www.imdb.com/title/tt0051749/.
• Odessa in fiamme, IMDB, disponibil la adresa https://www.imdb.com/title/tt0035143/.
• EPURE, Adrian, „Din culisele cinematografiei“. Cum s-a realizat „Cătuşe roşii“, filmul
considerat pierdut timp de 60 de ani şi redescoperit într-o cutie de pantofi, Adevărul.ro,
disponibil la adresa https://adevarul.ro/showbiz/film/din-culisele-cinematografiei-cum-s-
a-realizat-1843892.html.
• GALLONE, Carmine, Cinemagia.ro, disponibil la adresa
https://www.cinemagia.ro/actori/carmine-gallone-9218/
• Odessa in fiamme, IMDB, disponibil la adresa https://www.imdb.com/title/tt0035143/.
• Brief History, 22 iunie 1941 - Ordinul Mareșalului Ion Antonescu - România atacă URSS,
disponibil la adresa https://www.youtube.com/watch?v=0h_r_sk4u60.
• Deportaţii: Polonezi salvaţi de români (@TVR3), minutul 08:17, disponibil la adresa
https://www.youtube.com/watch?v=jlqpR8NyWrU&t=2039s.
• 3 Septembre 1939 - Déclaration de Guerre à l'Allemagne par Daladier, disponibil la adresa
https://www.youtube.com/watch?v=77D0s_kEvRM.
64

Popa Alin Victor - Mentalitatea Și Starea de Spirit Românească În Anii Războiului Sfânt" Românesc (1940-1943) .

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Popa Alin Victor - Mentalitatea Și Starea de Spirit Românească În Anii Războiului Sfânt" Românesc (1940-1943) .

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea din Bucureşti

Student : Popa Alin-Victor Coordonator științific :

Student : Popa Alin-Victor Coordonator științific :

Introducere. Problematică, metodologie, istoriografie, surse…………………………………4

Capitolul I. Calea spre război:………………………...……………………………………..….7

I.1. Politica externă a României în perioada interbelică………………………………………..…8

I.2. Perioada de neutralitate ……………..………...…………………………………………….15

I.3. Destrămarea României Mari:………………………………………..………………….……21

Capitolul II. „Războiul sfânt” românesc:……………………………………………………..31

II.1. Alăturearea României la Axă: ………….………………………..………...……………….31

II.2. „Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”…………………………………………………………..36

II.3. Dezastrul de la Stalingrad:.............................................. ………………...………………...45

Capitolul III. Armata Române în cinematografia postbelică:…..…………………………...52

III.2. Cinematografia italiană: Cazul „Odessa in fiamme” (1942):……………………………...55

Dispariția Cehoslovaciei în urma Acordului de la Munchen avea să schimbe pentru totdeauna

În ultimul subcapitol al acestei părți am dorit să mă aplec asupra momentul destrămării

În ultimul subcapitol al acestei părți am analizat diferențele de percepție ce s-au produs

DRUMUL SPRE DEZASTRU

I.1. Politica externă a României în perioada interbelică:

Confruntat cu coagularea forțelor democratice în urma înțelegerii Maniu-Brătianu, cât și a

Din dorința de a preîntâmpina un nou conflict major în Europa, oficialitățile puterilor

Pentru autoritățiile de la București, ultimele evenimente politice din Europa au reprezentat un

Guvernul României avea să infirme a doua zi aceste informații, declarând că emisarul a

De asemenea, după o perioadă de negocieri, la data de 13 aprilie 1939, Neville Chamberlain și

În încercarea de a realiza un sistem de securitate colectivă în fața dorințelor imperiale germane,

Vestea acordului dintre Germania și Uniunea Sovietică a căzut ca „o bombă”27 la București,

Aceași suspiciune cu privire la o înțelegere sovieto-germană care să depășească limitele unui

Ca urmare a refuzului german, răspunsul occidental avea să vină pe 3 septembrie 1939,

I.2. Perioada de neutralitate:

De cealaltă parte, intervenția occidentală în războiul germano-polon a fost și de această dată

Totodată, conform premierului român Constantin Argetoianu, în această zi se răspândește

Expansiunea Uniunii Sovietice în Polonia, cât și tensiunile generate pe fondul primirii

Ca urmare a acestor schimbări geopolitice, autoritățiile române au întreprins o primă acțiune

Evoluțiile geopolitice de la începutul anilor patruzeci, marcate profund de victoriile Germaniei

Astfel de sentimente erau impărtășite în acele momente și de intelectualitatea românească, un

Un aspect extrem de important în cadrul acestei discuții a fost reprezentat de ridicare

Replica categorică a Reichului german a alertat autoritățile de la București, guvernanții români

Neînțelegerile româno-maghiare l-au determinat pe Hitler să preia în mod direct rezolvarea

De cealaltă parte a baricadei aveau să se situeze țărăniștii, aceștia opunându-se cu vehemență

În ciuda pregătirii temeinice a delegației românești cu date și informații de ordin geografic și

În această atmosferă de disperare și groază avea să se sfârșească existența României Mari,

„RĂZBOIUL SFÂNT” ROMÂNESC

II.1.Alăturarea României la Axă:

Pierderea Basarabiei, a Bucovinei și a Ardealului de Nord a reprezentat pentru români o

O sursă extrem de interesantă ce surprinde punctul de vedere și modul de gândire al satului

Amploarea acestor demonstrații, care degeneraseră chiar și în acțiuni violente, au stârnit

Ziua de 3 septembrie avea să reprezinte, însă, momentul de apogeu al acestor manifestații. Pe

Ca urmare a acestei intervenții, Hitler avea să ordone la data de 14 septembrie plecarea la

II.2. „Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”:

Deși, semnatar al pactului de neagresiune sovieto-german, cunoscut în istoriografie sub

Începând cu data de 2 iulie, Armata 11 germană și diviziile românești subordonate acesteia au

Elementul divin al eliberării Basarabiei și Bucovinei este invocat în numeroase memorii și

La București, liderii partidelor tradiționale142, principalii critici ai aderării României la Pactul

Hotărârea a stârnit o serie de polemici în rândul politicienilor români, cât și a militarilor

Dumbrovschi avea să declare sincer că astfel de momente au însuflețit dorința de răzbunare a

Deși, inițial, cucerirea Stalingradului nu constituise un obiectiv în sine pe Fuhrer, informațiile

Inevitabilul avea să se producă la data de 19 noiembrie 1942, moment în care Uniunea

În noaptea de 18 spre 19 noiembrie, activitatea sovietică a crecut în intensitate pe întreaga

Ca urmare a acestui fapt, situația relațiilor româno-germane avea să să se schimbe dramatic,

În ciuda acestor relatări, am putut descoperi în rândurile lucrărilor germane de memorialistică

ARMATA ROMÂNĂ ÎN MEMORIA COLECTIVĂ POSTBELICĂ

Anii cincizeci au reprezentat pentru populația Germaniei de Vest o perioadă marcată de

În cazul cinematografiei nemțești, războiul a reprezentat un laitmotiv al acestui deceniu, în