See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/282284048

DIRECŢII ŞI TENDINŢE ÎN GEOPOLITICA ROMÂNEASCĂ INTERBELICĂ

Article · June 2015

CITATION READS
1 1,564

1 author:

Sageata Radu
Institute of Geography, Romania, Bucharest
178 PUBLICATIONS   234 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Climate Change and Impacts on Water Supply “CC-WaterS” View project

Un secol de învăţământ geografic la Universitatea din Bucureşti View project

All content following this page was uploaded by Sageata Radu on 30 September 2015.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 DIRECŢII ŞI TENDINŢE ÎN GEOPOLITICA ROMÂNEASCĂ INTERBELICĂ

Radu Săgeată

Abstract : Directions and trends in Romanian inter-war geopolitics. Favoured by geostrategic

position of Romania after 1918, in the area of interference and interaction of Central-European
influences, Balkan and East-European, Romanian geopolitics has its focus of national factor, developed
as a geopolitic of nation and nation state. Evolving as an interdisciplinary science at the interface
between geography, history, sociology, statistics and demography, the development of Romanian
geopolitics was due to scientists who have brought new perspectives in areas more controversial novel
approaches both at the time and today. In this context, the paper highlights the major figures, concepts
and moments in the development of Romanian inter-war geopolitics.

Key-words: directions, trends, significant personalities, geopolitics, Romania.

Favorizată de poziţia geostrategică a României după 1918, în aria de interferenţă şi de

interacţiune central-europeană (austro-ungară), balcanică (turcă şi slavă) şi est-europeană (rusă şi
ucraineană), geopolitica românească a pus în centrul preocupărilor sale factorul naţional, dezvoltându-
se ca o geopolitică a naţiunii şi a statului naţional.
Evoluând ca o ştiinţă interdisciplinară, la graniţa dintre geografie, istorie, sociologie, statistică şi
demografie, dezvoltarea geopoliticii româneşti s-a datorat strălucitei pleiade de oameni de ştiinţă care,
pornind de la preocupările lor de bază, au adus puncte de vedere noi şi o multitudine de abordări inedite
în domenii controversate atât la vremea respectivă, cât şi în zilele noastre.
Riposta faţă de tendinţele expansioniste promovate de şcoala geopolitică germană. Nicolae Iorga
Geopolitica românească interbelică, prin vocea unuia dintre reprezentanţii săi cei mai autorizaţi,
istoricul Nicolae Iorga (1871-1940), s-a constituit într-o ripostă la abordările şcolii geopolitice germane
promovate îndeosebi de Friedrich Ratzel şi Karl Haushofer, cu tendinţe evidente de a ieşi din sfera
ştiinţei, transformându-se în ideologie. Astfel, încă din 1917, în prelegerile susţinute la Iaşi, intitulate
Cugetare şi faptă germană (reeditate semnificativ în preajma celui de-al Doilea Război Mondial), ca şi
în prelegerile sale de la Academia de Comerţ (intitulate Îndreptări noi în concepţia epocii moderne),
sau în cele ţinute la Universitatea din Bucureşti (Dezvoltarea imperialismului contemporan), marele
nostru cărturar face un amplu rechizitoriu împotriva „falsei concepţii naţionale”, promovată de
protagoniştii şcolii geopolitice germane care alocau exclusiv spiritului germanic „iniţiativa creatoare”
sau „spontaneitatea revoluţionară” ce hotărau „viitorul civilizaţiei”. Aceleaşi principii şi idei
călăuzitoare se găsesc şi în cursurile sale intitulate Chestiunea Rhinului (1912); Chestiunea Dunării
(1913); Chestiunea Oceanelor (1919); în cursul de Istorie Universală (1933-1934), dar mai ales în cel
ţinut în 1938 la Vălenii de Munte: Hotare şi spaţii naţionale, în care declară: „Care este ideea ce
trebuie combătută nu numai ca tulburătoare a păcii, ci şi ca o idee ce ameninţă civilizaţia... E ideea
necesităţii de spaţiu pentru o naţiune, ideea de Raum, cum spun germanii.” Însă fundamentul întregului
demers geopolitic al lui Nicolae Iorga constă în Teoria vitalităţii popoarelor, prin care acesta scoate în
evidenţă rolul culturii şi religiei ca factori de rezistenţă la agresiunea armată. Astfel, dimensiunea
spirituală a unui popor reprezintă factorul determinant al rezistenţei la asimilare, Nicolae Iorga vorbind
despre „frontiere culturale” sau despre „cucerire fără dominaţie”. Cursul Afirmarea vitalităţii
româneşti, ţinut la Vălenii de Munte (1939-1940) este edificator în acest sens.
Simion Mehedinţi şi geopolítica statului naţional în raport cu vecinătăţile sale
Şcoala geografică românească în frunte cu fondatorul ei, Profesorul Simion Mehedinţi (1869-
1962), a dat cea mai profundă modalitate de analiză geopolitică a statului şi a poporului român. Simion
Mehedinţi s-a situat în studiile sale în aria de interferenţă a geografiei cu istoria, politica şi etnologia,
îmbinând criteriul universalităţii istoriei cu cel al organicităţii geo-politice şi geo-etnologice a
popoarelor. Potrivit teoriei sale, înţelegerea geopolitică a unui popor trebuie să îndeplinească două serii
de exigenţe şi repere: cele legate de dinamica spaţiilor şi cele legate de dinamica popoarelor.
Tema centrală dezvoltată de Mehedinţi a fost cea a statului naţional în raport cu vecinătăţile
sale, considerând de maximă importanţă strategică istmul ponto-baltic, strâmtorile ponto-
mediteraneene, Dunărea şi Carpaţii1. Ulterior, îşi va centra demersul geopolitic pe argumentarea
continuităţii etnice şi politice a poporului român, singurul popor care, spre deosebire de vecini „n-a
cunoscut altă patrie decât cea pe care o locuieşte în prezent”2.
Toponimia, ca fundament al geopoliticii româneşti. Ion Conea
Ion Conea (1902-1974) este considerat primul teoretician al geopoliticii româneşti, ce a
formulat o concepţie proprie, unitară, asupra noii ştiinţe3. El corelează naşterea geopoliticii cu ceea ce
numim astăzi procesul globalizării; cu permanentul proces de îngustare a frontierelor, acestea devenind
în timp din fâşii largi, din ample spaţii de interferenţă etnică şi culturală, nişte linii simbolice. În
consecinţă, afirmă el, geopolitica studiază jocul politic dintre state, respectiv mediul politic planetar,
fiind practic o geografie aplicată.
Este evident astfel modul său de abordare a ştiinţei geopolitice, ca o ştiinţă a relaţiilor şi a
presiunilor dintre state. În studiile sale, axate îndeosebi pe spaţiul montan carpatic, el combate teza
„hotarelor naturale”, arătând că nici munţii şi nici fluviile nu despart, ci mai curând unesc. Munţii au
rolul de conservator, de păstrător al elementului naţional, în vreme ce mările şi stepele sunt artizanii
schimbului intercultural, al „nivelării” civilizaţiilor4.
Pornind de la teoria spaţiului vital a lui Friedrich Ratzel, Ion Conea consideră Transilvania
nucleul etnic şi cultural al românilor, un veritabil „mittelpunkt” al României5, afirmând că „formarea
poporului român a avut loc în spaţiul de la nord de fluviu, având ca teritoriu nucleu ţinuturile de deal şi
de munte ale Daciei”. În acest context, combate cu argumente istorice, toponimice şi documentare
teoria maghiară promovată de Iancso Benedek potrivit căreia ponderea majoritară a românilor din
Transilvania s-ar explica prin imigrările masive din Principate în secolele XVII-XVIII, demonstrând că
„în tot cursul istoriei româneşti, ţara-stup, ţara de roire etnică în jur, a fost Transilvania, împreună cu
centura ei de munţi, dealuri şi depresiuni”6.
Poziţia geopolitică a României, fruntariile, unitatea etnică şi teritorială a României, direcţiile de
bază ce străbat ca un fir călăuzitor întreaga gândire geopolitică românească sunt larg reprezentate şi în

1
Chestia orientală din punct de vedere geografic şi etnografic (1914) reluat sub titlul România în marginea continentului.
O problemă de geopolitică românească şi europeană (în „Geopolitica şi Geoistoria”, I, 1941), Fruntaria României spre
răsărit (în „Revista Fundaţiilor Regale”, VIII, 8-9, 1941) şi Qu’est-ce que la Transylvanie ? (Edit. Impr. Naţionale 110 p.,
1941).
2
Le pays et le peuple roumain. Considerations de géographie phisique et de géographie humaine (Bucharest, 1930).
3
Geopolitica, o ştiinţă nouă, în „Sociologie Românească”, II, 9-10, 1937, p. 3-36.
4
Destinul istoric al Carpaţilor (Edit. Ţară şi Neam, 1941, 20 p.), Carpaţii, hotar natural ? (în „Geopolitica şi Geoistoria”,
II, 1942), Spaţiul geografic românesc. Geografie şi istorie românească, Societatea Naţională de editură şi arte grafice
„Dacia Traiana”, Bucureşti (1944).
5
Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc (în „Geopolitica şi Geoistoria”, I, 1941), Cu privire la teritoriul
nucleu de formare a poporului român (în „Studii şi Cercetări de Geologie, Geofizică şi Geografie”, Geografie, XVI, 1, p. 3-
14, 1967).
6
Tota Transilvania ad nos venit (sau Cât valorează teoria lui Iancso Benedek) (în „Geopolitica şi geoistoria”, II, 1942, p.
11-23).
opera lui Ion Conea, acestea fiind minuţios argumentate prin surse istorice şi toponimice7: „Nu poţi
pretinde pentru Statul tău un teritoriu din care tu, etnic, un ocupi decât o treime. Altul e cazul cu România Mare,
însă: ea are dreptul, ca Stat, să rămână rotundă de oarece, pe cât de întins şi de rotund îi e pământul (ţinut organic
prin excelenţă), exact pe atât îi e şi neamul” (Ion Conea, Transilvania inimă a pământului românesc, în
Geopolitica şi Geoistoria, 1941, p. 27) (Fig. 1).

Figura 1 - „Ungaria Mare” şi blocul etnic maghiar (după Ion Conea, 1941)

Acestea curente de gândire au fost continuate şi dezvoltate de alţi trei străluciţi reprezentanţi
şcolii geografice româneşti: Nicolae Alexandru Rădulescu, Vintilă Mihăilescu şi Victor Tufescu.
Poziţia geopolitică a României prin prisma relaţiilor geoeconomice
Nicolae Alexandru Rădulescu (1905-1989) analizează poziţia geostrategică a României pornind
de la statutul geopolitic al Dunării: „drum” fluvial; graniţă între Europa central – orientală şi Europa
balcanică şi element de polarizare politică a statului românesc. Concluzia ce derivă din demersul său
geopolitic, sintetizată magistral în lucrarea Probleme Româneşti Dunărene (1942) este că „navigaţia pe
Dunăre s-a putut face în deplină libertate numai în perioadele în care ruşii au fost îndepărtaţi de la
gurile Dunării; principiul acesta este cu atât mai mult valabil şi în viitor”.
Preluând şi argumentând opiniile contemporanilor săi, atât din mediul geografic francez
(Jacques Ancel, Emmanuel de Martonne), cât şi din cel german (Giselher Wirsing) sau slav (Jovan
Cvijič), N. Al. Rădulescu demonstrază într-un amplu studiu consacrat poziţiei geopolitice a României8,
apartenenţa ţării noastre la spaţiul central-european, fapt argumentat prin convergenţa dintre elementele
fizico-geografice (situarea în nordul Dunării, considerată ca principalul element de discontinuitate
dintre Europa Centrală şi cea Balcanică), economico-sociale (gravitarea fluxurilor comerciale şi
economice, prin intermediul aceleiaşi axe fluviale către centrul continentului) şi etno-culturale
(Dunărea este limita dintre domeniul slav, balcanic şi cel romanic din Europa centrală şi vestică, este
limita de sud a colonizărilor germane şi limita de nord a răspândirii culturii islamice) (Fig. 2 a-c).

7
Actualele frontiere româneşti, biruinţa geografiei asupra istoriei (în Bultetinul Societăţii Regale Rromâne de Geografie,
LVII, 1938), Unitatea geopolitică a Statului Român (volum în lb. italiană, 1940, 30 p; în Rev. Univ. Zaragoza – în lb.
spaniolă, 1942), O poziţie geopolitică (în „Geopolitica şi Geoistoria”, III, 1944, p. 64-100).
8
Poziţia geopolitică a României (în „Revista Geografică Română”, I, 1, Tipografia Cartea Românească, Cluj, 1938).
 Figura 2 - Apartenenţa României la spaţiul central-european în viziunea unor geografi străini din perioada
interbelică
a. Giselher Wirsing, 1932 b. Emmanuel de Martonne, 1934 c. Jacques Ancel, 1936

Unitatea fizică, umană şi economică a pământului românesc este argumentată şi prin dispunerea
radiar-concentrică a reţelei hidrografice9, având în întregime surse carpatice (ţară carpatică), colectori
secundari marginali şi cu un singur colector principal: Dunărea (ţară dunăreană). Concluziile sale
geopolitice au fost magistral expuse în lucrarea Unitatea antropogeografică a României, ca parte a
unui volum colectiv10 - Unitatea şi funcţiunile pământului şi poporului românesc (1943) (Fig. 3).

Figura 3 - Volumul Unitatea şi funcţiunile pământului şi poporului românesc (1943) cuprinde patru secţiuni:
Unitatea şi individualitatea fizică a pământului românesc (autor: Constantin Brătescu);
Unitatea antropogeografică a României (autor: N. Al. Rădulescu);
Funcţiunile economice ale României (autor: Victor Tufescu);
Funcţiunile geopolitice ale pământului carpatic românesc (autor: Vintilă Mihăilescu)

Victor Tufescu (1908-2000), a analizat poziţia geopolitică a României prin prisma reţelelor
economice continentale, respectiv a plasamentului economic al ţării în raport cu relaţia Europa –

9
Consideraţiuni geopolitice asupra reţelei hidrografice (în „Revista Geografică Română”, III, 1, 1940, p. 1-16).
10
Împreună cu Victor Tufescu şi Vintilă Mihăilescu.
Asia11. Situarea României pe drumul comercial ce leagă Europa Occidentală de India constituie o
premisă a dezvoltării infrastructurii şi a sporirii rolului geopolitic pe care-l poate juca ţara noastră în
această parte a continentului. Este şi motivul pentru care Regele Carol I, cel dintâi care a înţeles şi a
dedicat întreaga sa activitate valorificării enormelor avantaje ce decurg din această poziţie geostrategică
a comandat construirea Podului de la Cernavodă, pe atunci cel mai lung pod din lume şi tot în acest
scop a fost extins şi modernizat Portul Constanţa.
Marele geograf sesizează, întocmai ca ilustrul său predecesor, Simion Mehedinţi, necesitatea şi
tendinţa „europenizării” acestei părţi a continentului ca urmare a epuizării resurselor de materii prime
din Europa Centrală şi de Vest şi a enormului potenţial natural şi uman al lumii slave. În lucrarea
Funcţiunile economice ale României (1943), Victor Tufescu distinge trei vectori de dezvoltare social-
economică a ţării noastre: rolul de producătoare de materii prime (agricole şi miniere); avantajele ce
decurg din funcţia sa de piaţă pentru anumite produse şi nu în ultimul rând poziţia sa ca zonă de tranzit
între spaţii economice diferite.
Acestora li se adaugă M. Popa Vereş, care prin studiile sale12 a adus în discuţie unitatea
pământului românesc din punct de vedere economic, punând în centrul atenţiei sistemul de comunicaţii,
ca factor determinant în viaţa economică şi socială a statului.
Discursul său geopolitic pornea de la teza lui Karl Haushofer care susţinea că graniţele unui stat
sunt viabile numai atunci când acestea sunt în concordanţă cu „energiile vitale ale neamului respectiv”,
deci când funcţiunile esenţiale ale respectivei entităţi spaţiale pot fi îndeplinite. Ideea fundamentală a
viziunii geopolitice a lui M. Popa-Vereş este concepţia acestuia despre cele două sensuri ale
geopoliticii: obiectivă (descriptivă), care porneşte de la cercetarea diferitelor condiţii (fizice, sociale,
culturale, etnice, politice etc.), cuprinse în mediul geografic şi care influenţează politica internă şi
internaţională a unui stat şi subiectivă (militantă), care porneşte de la orientarea politică a statului ca
urmare a intereselor vitale ale unui popor.
Tot în acest spirit pledează şi Constantin Brătescu (1882-1945), care într-o comunicare
susţinută în Şedinţa din 14 iunie 1941 a Societăţii Regale Române de Geografie de la Fundaţia „Carol
I”, în prezenţa Regelui Mihai I, evidenţiază pe lângă particularităţile fizico-geografice, rolul geopolitic
al Văii Nistrului de discordanţă etnică şi culturală, de hotar răsăritean al României”13.
Unitatea etnică a teritoriului românesc
Vintilă Mihăilescu (1890-1978), a pus în centrul preocupărilor sale geopolitice rolul României
de răspântie geografică şi geopolitică, precum şi capacitatea sa de absorbţie, de atenuare şi neutralizare
a conflictelor. Concluzia face referire la statutul european al României: „linişte în această parte a
Europei a fost numai atunci când între imperiile din est, vest şi sud s-a intercalat un puternic stat
carpatic”14. Acest punct de vedere fusese deja exprimat şi de Mihai David, în lucrarea Consideraţii
geopolitice asupra Statului Român (Tipogr. Al. Ţerek, Iaşi, 1939).
Pornind de la teoria elaborată de F. J. Turner (1861-1932), Vintilă Mihăilescu vorbeşte despre
„frontiere pacifice” şi „frontiere conflictuale”, susţinând teza efectelor difuze ale deplasărilor de
frontieră. In acelaşi timp, autorul face o profundă analiză a genezei şi evoluţiei frontierei etnice din

11
Rolul economic al României în cadrul Europei noi (în „Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj”, VII,
p. 231-249).
12
Comerţul nostru de cereale sub aspectul vieţii româneşti (teză de doctorat, mss., 1938); Geneza şi morfologia vieţii
economice româneşti (1938); Producţia şi exporturile de cereale în ultimii zece ani (1939); Circulaţia rutieră de mărfuri cu
autovehicule (1940), Cedările noastre teritoriale: dezorganizarea economiei transporturilor (1941), dar mai ales prin
studiul Schemă privind cercetările geopolitice sub aspectul intereselor naţionale (publicat în „Geopolitica”, Edit. Ramuri,
Craiova, 1940, p. 113-133).
13
Unitatea şi individualitatea fizică a pământului românesc (publicat în 1943 în Biblioteca informativă a SRRG, p. 19-33).
14
Frontul carpatic apusean (în „Geopolitica şi Geoistoria”, I, 1, 1941 şi „Buletinul Societăţii Regale Române de
Geografie”, LXI, 1942, p. 281-285).
estul Transilvaniei, ajungând la concluzia că „fără să fi găsit aici locuri goale, Secuii nu pot fi decât
coloniştii regelui (Ungariei, n.n.), aduşi şi îngrămădiţi peste un substrat de popuaţie băştinaşă rărită din
cauza năvălirilor şi emigrărilor, acestea provocate, în primele timpuri ale stăpânirii maghiare în Ardeal,
mai ales de smulgerea silnică a proprietăţilor din mâinile vechilor posesori”15 (Fig. 4).

Figura 4 - Distribuţia românilor din secuime după regiuni naturale la 1900

(după Vintilă Mihăilescu, 1923)
Regiuni naturale: I. Mureş-Niarad, II. Târnava Mică, III. Târnava Mare, IV. Homorod, V. Olt-Baraolt, VI. Olt, VII. Şesul
Secuilor (marginea), VIII. Şesul Secuilor (bazinul Râului Negru), IX. Bazinul Casonului, X. Şesul Ciucului, XI. Trotuşul,
XII. Şesul Mureşului. Linia groasă: limita blocului etnic secuiesc;
Greco-catolici şi greco-orientali (la % faţă de catolici): punctele mai rare: sub 1%; liniile orizontale: între 1 şi 10%; liniile
orizontale dese: între 10 şi 20%; punctele mici şi dese: români în minoritate; petele albe: regiuni nelocuite.

Alexandru Dimitrescu-Aldem (1880-1917), în pofida formaţiei sale de geomorfolog şi a scurtei

activităţi ştiinţifice, ca urmare a dispariţiei premature, este autorul unor opere cartografice mai puţin
cunoscute, însă de o mare importanţă pentru evidenţierea structurii etnice a teritoriilor româneşti de la
sfârşitul secolului XIX: Infiltraţiuni străine în masa neamului românesc peste Carpaţi, Răspândirea
neamului românesc peste Carpaţi, Infiltraţiuni străine în Bucovina, Răspândirea neamului românesc în
Bucovina (Fig. 5), Harta proporţionalităţii elementului mozaic în România după datele
recensământului din dec. 1899, Harta proporţionalităţii elementului catolico-protestant după datele
recensământului din dec. 1899.
Realizate în manuscris în anul 1915, acestea au fost reunite de către Petre Coteţ şi publicate
postum, într-un volum de tiraj redus, intitulat „Al. Dimitrescu-Aldem. Viaţa şi opera”, Arad, 1945.

15
Câteva observaţii asupra românilor din Secuime (comunicare făcută la congresul profesorilor de geografie ţinut la Braşov
în zilele de 26-29 iunie 1922 şi publicată în „Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie”, XLI, 1922, Bucureşti,
1923, p. 112-118).
 Figura 5 - Raspândirea neamului românesc în Bucovina (după Al. Dimitrescu-Aldem, 1915)
Acelaşi fir conducător în discursul său geopolitic îl adoptă şi Gheorghe I. Brătianu (1898-
1953). Istoric de formaţie, Gheorghe I. Brătianu a susţinut cu tenacitate şi rigoare ştiinţifică rolul
geopoliticii ca factor educativ şi naţional 16, prin care este argumentată continuitatea poporului român în
spaţiul carpato-danubiano-pontic. Lucrările sale asupra prezenţei româneşti în Basarabia sunt
reprezentative pentru statura istoricului şi conştiinţa omului politic, acesta înscriindu-se în constelaţia
luminoasă de savanţi şi politicieni patrioţi, ce legitimează identitatea etnică şi culturală a poporului
român17. I s-a propus, de altfel, să se dezică de tezele despre Basarabia, dar a refuzat, asumându-şi cu
luciditate responsabilitatea: „adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit”.
Teza sa geopolitică fundamentală se referă la „spaţiul de securitate”, spaţiul fără de care nici o
naţiune nu-şi poate menţine existenţa, nu-şi poate îndeplini „nici misiunea sa istorică, nici posibilităţile
care alcătuiesc destinul ei”. El face o netă diferenţiere între spaţiul etnic, teritoriul naţional şi spaţiul de
securitate, existând atât spaţii etnice româneşti care nu aparţin spaţiului de securitate (cazul românilor
din Peninsula Balcanică sau al celor de la est de Bug), cât şi spaţii care deşi nu intră în spaţiul etnic,
intră totuşi imperativ în spaţiul de securitate (de exemplu, zona Harghita – Covasna, cu populaţie
predominant maghiară).
În opera geopolitică a lui Gheorghe I. Brătianu este evidenţiat rolul geostrategic al celor trei
componente definitorii ale spaţiului românesc: Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră („Munţii ocupaţi şi

16
Geopolitica, factor educative şi naţional (expunere făcută în faţa Comisiunii Afacerilor Române la Paris, la 22 febr. 1919.
Studiul a fost publicat în „Geopolitica şi Geoistoria”, I, 1941, p. 13-17).
17
O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1940). Lucrarea a fost publicată postum în 1988, la Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 212 p.
marea închisă sugrumă libertatea şi viaţa naţională... Marea liberă şi munţii în mâinile noastre sunt
pentru noi nu numai spaţiu vital, dar condiţiuni vitale, sunt elementele însăşi ale existenţei noastre”). În
viziunea sa, există două poziţii geopolitice cheie, pe care România trebuie să le includă obligatoriu în
calculele ei strategice: sistemul de strâmtori Bosfor-Dardanele şi Crimeea, ca un „avanpost” peste tot
complexul maritim al Mării Negre18.
Pe de altă parte, factorul etnic se situează în centrul preocupărilor unor reprezentanţi marcanţi ai
şcolii sociologice româneşti. Astfel, în lucrările sale19, profesorul Ion Chelcea (1902-1991) vorbeşte
despre „flux şi reflux etnic”, de raportul dintre dimensiunea etnică, culturală şi politică a poporului
român.
Sabin Manuilă (1894-1964), prin dubla sa formaţie (demograf şi statistician) aduce în discuţie
raporturile demografice rural-urban ca factor determinant în studiul vitalităţii populaţiilor, considerând
că structura etnică a mediului rural este determinantă pentru stabilirea evoluţiei colonizării unui
teritoriu cu elemente etnice alogene.
Analizând structura etnică pe medii de rezidenţă, Sabin Manuilă ajunge la o a doua concluzie
fundamentală: „dacă o etnie deţine o pondere redusă în structura naţională a unui teritoriu, dar este
repartizată în întregime în oraşele mari, ea dobândeşte pe harta geopolitică un procent real cu mult mai
important”. Era cazul populaţiei evreieşti, a celei maghiare din Transilvania sau a populaţiei ruseşti din
Basarabia.
Anton Golopenţia (1909-1951) a fost o personalitate ştiinţifică complexă, sociolog de formaţie,
înscriindu-se printre fondatorii şcolii româneşti de geopolitică.
În analizele sale, a pornit de la distincţia dintre frontierele etnografice şi frontierele politice ale
unui teritoriu; dintre realităţile din teren şi rezultatele decise în urma negocierilor politice. În acest
context, vorbeşte despre „forme fără fond”, respectiv despre acele entităţi statale care nu sunt sprijinite
pe o componentă etnică corespunzătoare, ale căror graniţe sunt trasate necorespunzător în raport de
factorul etnic. Semnificativ în acest sens este studiul Preocupări biopolitice ungureşti (1942) în care
autorul preia şi analizează tezele ideologice pe baza cărora se clădise politica maghiară de până atunci,
teze expuse de Andrei Korporany în lucrarea „Ne trebuiesc douăzeci de milioane de unguri”, editată în
1941 de Institutul maghiar de politică externă.
Cele două direcţii fundamentale pe baza cărora este structurată opera geopolitică a lui Anton
Golopenţia se referă la rolul esenţial al componerntei demografice în procesele de deplasare a
frontierelor şi respectiv pericolul potenţial generat de aceste „forme fără fond”, artificiale prin esenţă,
care însă pot declanşa conflicte neaşteptate.
Între anii 1941 şi 1944 a condus o echipă de cercetători de la Institutul Naţional de Statistică în
regiunile Harkov şi Doneţk ale Ucrainei de astăzi, într-o acţiune de identificare a românilor de la est de
Bug. Rezultatele cercetărilor întreprinse între râurile Nistru şi Bug, dar şi dincolo de Bug, precum şi
rapoartele lui Golopeniţa au fost publicate abia în 2006, în lucrarea în două volume intitulată Românii
de la Est de Bug20.
Principiul naţionalităţilor a fost ilustrat în geopolitica românească interbelică de către Romulus
Seişanu. De formaţie jurist, acesta a fost călăuzit în lucrările sale de faptul că principiul
naţionalităţilor21 este un principiu moral şi de drept, cel mai important în dreptul internaţional public,
ce a provocat profunde schimbări juridice şi teritoriale în Europa. Autorul a pus la baza principiului
naţionalităţilor dreptul istoric, principiul legitimităţii, principiul echilibrului static, principiul egalităţii

18
Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană (publicată postum la Edit. Meridiane, Bucureşti, 1988).
19
Obiceiurile noastre populare şi grija noastră de a le păstra (în Şoimii Carpaţilor, Cluj, 1938) şi Neam şi ţară. Pagini de
etnografie şi folclor (Bucureşti, 1940).
20
Golopenţia, A. (2006), Românii de la est de Bug, vol. I – II, Edit. Enciclopedică, Bucureşti.
21
Lucrarea Principiul naţionalităţilor. Originile, evoluţia şi elementele constitutive ale naţionalităţii, a fost publicată în
ediţie originală în 1935 şi republicată postum la Edit. Albatros, Bucureşti, în 1996.
raselor şi al naţiunilor şi principiul superiorităţii statelor asupra naţionalităţilor şi naţiunilor, principii pe
care se sprijină întregul său demers geopolitic.
Romulus Seişanu a pornit de la observaţia că limitele blocului etnic românesc nu sunt nicăieri
nişte limite naturale, geografia etnică fiind rezultatul unui relativ echilibru între forţele de expansiune
ale diferitelor popoare. Concluzia care străbate ca un fir conducător întreaga sa operă geopolitică este
că „naţionalitatea este o realitate, pe când internaţionalitatea este o formulă”.
Seişanu este şi autor al unui valoros atlas complex (istoric, geopolitic, etnografic şi economic),
în fapt o complexă ilustrare cartografică a României interbelice, pe baza principiilor care i-au călăuzit
întreaga operă, atlas de curând reeditat22.
„Redescoperirea” geopoliticii (după 1990)
Instaurarea regimului comunist a însemnat o discontinuitate de peste 45 de ani a preocupărilor
de geopolitică în România, aceasta fiind asociată, după linia ideologică comunistă, cu o ştiinţă
reacţionară de sorginte fascistă, cu o veritabilă „otravă imperialistă”. Mulţi dintre autori au suportat
regimul detenţiei, lucrările lor fiind scoase din circuitul ştiinţific de către cenzura comunistă.
De aceea, în mod firesc, primele lucrări cu caracter geopolitic apărute după 1990 au fost
orientate spre reeditarea unor lucrări fundamentale din perioada interbelică, considerate ca bază de
pornire pentru contribuţiile viitoare. Astfel, în anii 1992-1993 a fost retipărit în trei volume atlasul
Spaţiul istoric şi etnic românesc, elaborat în anii Războiului (1942), în vederea viitoarei Conferinţe de
Pace23 (Fig. 6).

Figura 6 - Coperta ediţiei originale a atlasului Spaţiul istoric şi etnic românesc (1942)

A urmat, editarea la Iaşi a unei lucrări de sinteză intitulată Geopolitica (1994)24, ce a însemnat
concretizarea unei prime acţiuni de anvergură menită să redea cititorului câteva dintre contribuţiile de
bază ce au jalonat dezvoltarea geopoliticii până la cea dată.
Ultimul deceniu al secolului trecut a marcat cristalizarea şi dezvoltarea unor nuclee de cercetare
geopolitică. În cadrul Institutului de Geografie al Academiei Române din Bucureşti, principalul
promotor al studiilor de geopolitică a fost, timp de peste un deceniu, Petre Deică (1933-2003).
Activitatea sa ştiinţifică s-a concretizat prin elaborarea şi publicarea a numeroase studii, atât în reviste
geografice, cât şi în cadrul unei rodnice colaborări la ziarul Timpul în 7 zile, orientate atât spre
clarificarea conţinutului teoretico-metodologic al unor noţiuni sau spre readucerea în actualitate a
tradiţiilor şcolii geografice româneşti în acest domeniu, cât şi spre abordarea unor problematici
regionale, ce vizează poziţia şi interesele geostrategice ale României (problema Transilvaniei şi a

22
Seişanu, R. (2000), România. Atlas istoric, geopolitic, etnografic şi economic, Edit. Asociaţiei pentru Educaţie
Democratică, Bucureşti.
23
Spaţiul istoric şi etnic românesc, vol. I - Spaţiul istoric românesc (1992), vol. II – Ungaria „milenară” (1992), vol. III –
Spaţiul etnic românesc (1993), Edit. Militară, Bucureşti.
24
Geopolitica, Edit. Glasul Bucovinei, Iaşi, 1994, edit. E.I. Emandi, Gh. Buzatu şi V.S. Cucu, 571 p.
Bazinului Carpatic, a Republicii Moldova şi Transnistriei, importanţa geostrategică şi geoeconomică a
Dunării şi Mării Negre etc).
În cadrul Universităţii Bucureşti au apărut şi s-au dezvoltat două nuclee de concentrare a
preocupărilor geopolitice. Primul dintre acestea, Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală, are la
bază preocupări ce vin dinspre sociologie; periodicul Centrului este revista Geopolitica.
Cel de-al doilea, dezvoltat de un grup de oameni de ştiinţă din care fac parte geografi, sociologi,
istorici şi analişti politico-militari s-a concretizat prin înfiinţarea Asociaţiei de Geopolitică „Ion Conea”
şi a revistei Geopolitica – Revistă de geografie politică, geopolitică şi geostrategie25, ce reuneşte studii
variate, de geografie politică, geopolitică, strategie militară, geoistorie, geocultură sau geoeconomie,
fiecare număr al revistei fiind focalizat pe câte un subiect distinct.
Un alt important nucleu de concentrare a preocupărilor geopolitice îl constituie Universitatea
din Oradea, sub egida căreia apare, începând din anul 1999, Revista Română de Geografie Politică. Tot
aici, au fost organizate, mai întâi în 2002, apoi în 2008, sub înaltul patronaj al Uniunii Internaţionale de
Geografie, importante congrese internaţionale de geografie politică consacrate Europei Centrale şi de
Est. Direcţiile predilecte de cercetare dezvoltate la Oradea se înscriu în cadrul larg al dinamicii
teritoriului, cu precădere asupra euroregiunilor de cooperare transfrontalieră şi zonelor metropolitane.
Introducerea geopoliticii ca obiect de studiu în învăţământul superior a determinat publicarea de
cursuri universitare la Cluj Napoca, Oradea, Târgovişte, Academia de Studii Economice Bucureşti,
Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti etc. Pe de altă parte, accentuarea
interdependenţelor la scară mondială şi proliferarea unor noi ameninţări globale, cum este riscul
terorist, mai ales după evenimentele din septembrie 2001, au condus la apariţia unor institute, şi
organizaţii specializate, cum este Asociaţia de Studii şi Cercetări ale Terorismului, cu sediul la Cluj-
Napoca, care editează periodicul Terorismul azi.
Bibliografie selectivă
Ancel, J. (1999), Frontiere româneşti / Les frontières roumaines, Edit. Domino, Piteşti (reeditare).
Bădescu, I. (2004), Tratat de geopolitică, I, Edit. Mica Valahie, Bucureşti.
Bădescu, I., Dungaciu, D. (coord.) (1995), Sociologia şi geopolitica frontierei, I – II, Edit. Floarea Albastră,
Bucureşti.
Bodocan, V. (1997), Geografie politică, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.
Brătianu. Gh.-I. (1941), Geopolitica, factor educativ şi naţional, în Geopolitica şi Geoistoria, I, p. 13-17.
Conea, I. (1937), Geopolitica, o ştiinţă nouă, în Sociologie Românească, II, 9-10, p. 3-36.
Dobrescu, P. (2003), Geopolitica, Edit. Comunicare.ro, Bucureşti.
Frăsineanu, Dr. (2005), Geopolitica, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Golopenţia, A. (1940), Insemnare cu privire la definirea preocupării ce poartă numele de geopolitică, în vol.
Geopolitica, Edit. Ramuri, Craiova, p. 98-107.
Hlihor, C. (2005), Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane, Edit.
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti.
Ilieş, Al. (1999), Elemente de Geografie Politică, Edit. Universităţii din Oradea, Oradea.
Marin, V. (2004), Geopolitica şi noile provocări ale secolului XXI, Edit. Universităţii „Transilvania”, Bucureşti.
Neguţ, S. (2005), Introducere în Geopolitică, Edit. Meteor Press, Bucureşti.
Neguţ, S. (2008), Geopolitica – universul puterii, Edit. Meteor Press, Bucureşti.
Neguţ, S., Cucu. V., Vlad, L.-B. (2004), Geopolitica României, Edit. Transversal, Târgovişte.
Pâlşoiu, I. (2006), Geopolitica – ştiinţă interdisciplinară, Edit. Universitaria, Craiova.
Posea, Gr. (1999), România. Geografie şi Geopolitică, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Rădulescu, N. Al. (1938), Poziţia geopolitică a României, în Revista Geografică Română, Cluj, I, 1.
Săgeată, R. (1999-2000), Personalităţi marcante în geopolitica românească interbelică, în Geographica
Timisensis, VIII-IX, p. 247-256.

25
Ajunsă în 2011 la numărul 43.
 Săgeată, R. (2008), Geopolitică, Edit. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu.
Sǎgeatǎ, R. (2009), Romania. A Geopolitical Outline, în Potsdamer Geographische Forschungen, 28, Am
östlichen Rand der Europäischen Union, Universität Potsdam, p. 45-58.
Simileanu, V. (2003), România. Tensiuni geopolitice, Edit. Top Form, Bucureşti.
Simileanu, V., Săgeată, R. (2009), Geopolitica României, Edit. Top Form, Bucureşti.
Tămaş, S. (1995), Geopolitica – o abordare prospectivă, Edit. Noua Alternativă, Bucureşti.
Vlad, Sorina, Săgeată, R., Geacu S. (2000), Geografi romani, Edit. Semne, Bucureşti.

View publication stats