Religia din orient in Romania

Situată geografic într-o zonă de frontieră, între Europa Răsăriteană, Balcani şi

Europa Centrală, România de azi este rezultatul unor influenţe venite, de-a lungul
istoriei, dinspre toate cele trei arii de civilizaţie.
Dacă Antichitatea este marcată de extinderea Imperiului Roman la nord şi sud de
Dunăre, în Evul Mediu, Bizanţul devine principalul model politic, cultural şi religios,
pentru ca, începând din secolul al XIX-lea, românii să „descopere” Occidentul.
Paşoptiştii aleg modelul francez, iar junimiştii încearcă să-l impună pe cel german.
între cele două războaie, moderniştii, adepţi ai sincronizării cu spiritul veacului,
orientaţi spre cultura apuseană, intră în dispută cu tradiţionaliştii autohtonişti, care
doreau întoarcerea spre valorile româneşti tradiţionale şi, prin ortodoxism, spre
Orient. Este perioada cea mai fecundă a culturii române. Perioada comunistă a
însemnat însă o reorientare a României, de data aceasta spre blocul ţărilor care au
intrat în sfera politică sovietică. Contactele de orice fel cu Occidentul sunt
întrerupte. După căderea comunismului, România reînnoadă relaţiile cu Occidentul
şi năzuieşte spre integrarea în Uniunea Europeană.
Şi în ceea ce priveşte religia, românii s-au scindat între Orient şi Occident.
Orientarea unei părţi a românilor transilvăneni spre Apusul catolic, la începutul
secolului al XVIII-lea, a fost interpretată fie ca un gest de salvare a credinţei şi
individualităţii elementului românesc din Transilvania, fie ca o subjugare la
imperialismul papal şi o îngenunchere în faţa habsburgilor. în perioada comunistă,
Biserica Română Unită cu Roma şi cultul greco-catolic au fost interzise, clericii care
au refuzat să treacă la ortodoxism au fost închişi, iar lăcaşurile de cult au fost
preluate de ortodocşi. După 1990, încercările de reconciliere dintre cele două
biserici rămân mai mult la nivelul declaraţiilor.
Apartenenţa României la Orient sau la Occident poate fi discutată pe mai multe
planuri: geografic, istoric, politic, religios şi cultural. în fiecare dintre acestea,
adevărul se reconstituie din nenumărate nuanţe care, pe de o parte, pun în lumină
interferenţe complexe, iar, pe de altă, relevă simplismul clişeelor dihotomice legate
de cele două civilizaţii.
O discuţie despre felul în care România se defineşte prin raportare la Occident
sau la Orient poate fi interesantă din/ în perspectiva integrării României în Uniunea
Europeană. Mai ales, în condiţiile în care unele sondaje de opinie contrazic voinţa
politică şi converg spre ideea că ne îndreptăm într-o „direcţie greşită”.
În măsura în care astăzi acceptăm ideea că ambele tipuri de civilizaţie, orientală
şi occidentală, au avut rolul lor în dezvoltarea culturii române şi că este mai
interesant să înţelegem contextul, cauzele şi efectele acestor influenţe decât să
cântărim proporţia în care ele s-au manifestat sau se manifestă în spaţiul
românesc, o discuţie despre raportarea faţă de Orient sau Occident este mai
curând menită să ne ajute să înţelegem profilul spiritual al românilor sau
mentalităţile acestora. Alegerea de azi a României de a se alătura Europei
occidentale nu înseamnă negarea influenţelor orientale, ci ar trebui să presupună
un exerciţiu de reflecţie de tip maiorescian: în ce măsură formele instituţionale
europene şi, implicit, valorile occidentale pot fi asimilate la noi sau pot schimba
mentalităţile balcanice şi orientale ale românilor? Vin ele pe un fond nepregătit,
sunt „forme fără fond", aşa cum afirma mentorul junimist despre importurile
occidentale de la sfârşitul secolului al XIX-lea? în timp, s-a dovedit că Maiorescu s-a
înşelat şi că formele au reuşit să creeze sau să modifice fondul, mentalităţile. Se
poate repeta astăzi un astfel de proces sau, într-un context schimbat, nu ne putem
aştepta la „repetarea istoriei”?
Aşa cum o sugerează şi Vasile Alecsandri, în Balta Albă, amestecul ciudat şi pi-
toresc oferit de civilizaţia românească provoca uimire. Este adevărat că românii au
receptat influenţe atât de diverse de-a lungul timpului, încât ne putem întreba care
este, în fond, specificul naţional al culturii şi civilizaţiei româneşti. După unii, acesta
ţine exclusiv de fondul autohton (substratul antic, ortodoxismul, civilizaţia rurală şi
folclorul), iar după alţii acesta este tocmai rezultatul feluritelor îmbinări ale
influenţelor străine cu acest filon autohton. Indiferent cum ne plasăm faţă de aces-
te poziţii, nu putem să nu acceptăm evidenţa că jocul contrariilor şi al eterogenităţii
este prezent în întreaga noastră cultură şi că deschiderea spre asimilarea unor
modele foarte diferite, văzută adesea ca reflex al unui complex de inferioritate,
vădeşte dorinţa de apropiere faţă de „ceilalţi", altfel decât noi, dorinţa de a fi în
dialog cu aceştia.
Conotaţiile negative asociate influenţelor orientale în cultura şi mentalităţile
româneşti sunt foarte puternice. Ele au fost identificate, de-a lungul timpului, cu
„alterarea" purităţii romane a neamului sau a latinităţii limbii române, cu
instabilitatea politică a epocii fanariote, în general cu o mentalitate retrogradă şi
neserioasă, marcată de superficialitate, a populaţiei şi, mai recent, cu o ideologie
totalitară, cea comunistă. Pe de altă parte, felul în care cultura a valorificat fondul
balcanic al mentalului colectiv demonstrează faptul că această latură este vie şi
viguroasă în profilul nostru spiritual (să-i amintim doar pe Anton Pann, I. L.
Caragiale, Mateiu Caragiale sau Ion Barbu). Ea intră însă în concurenţă, din
perspectivă diacronică, cu fondul profund al culturii populare româneşti, iar din
perspectivă sincronică, cu mentalitatea diferită a populaţiei din unele zone ale
României aflate sub influenţe occidentale (unele regiuni ale Transilvaniei, de pildă).
Mai mult, în perioada interbelică, s-a pus aproape semnul egalităţii între au-
tohtonism/ tradiţionalism şi Orient, pe de o parte, şi deschidere/ modernizare şi
Occident, pe de alta. Cu alte cuvinte, Orientul însemna de fapt izolare, iar
Occidentul simboliza dialogul. Astăzi, ca urmare a traumelor suferite în timpul
comunismului, Răsăritul înseamnă iarăşi trecut, în vreme ce Apusul este asociat
simbolic viitorului. Dar acestea sunt în fond clişee, care nu fac decât să deformeze
o imagine mult mai complexă şi mai nuanţată a realităţii.

Înţelepţii yoghini consideră YOGA un dar oferit de Dumnezeu tuturor

oamenilor, pentru a avea soluţii practice eficiente atât pentru
rezolvarea oricăror probleme personale, cât şi pentru dezvoltarea
armonioasă şi desăvârşirea fiinţei umane. Principalul motiv este acela
că încă din copilărie au fost educaţi cu povestiri despre mari înţelepţi,
sfinţi şi eroi ai trecutului care au dat dovadă de capacităţi extraordinare
şi de o mare forţă interioară – toate obţinute prin yoga – având un nivel
spiritual net superior maselor de oameni în mijlocul cărora s-au
născut.În India oamenii acceptă în general ideea că suferinţa umană
este rezultatul cauzal al propriilor acţiuni din trecut. Condiţia umană nu
este supusă fatalităţii, ci devenirii, şi întreg destinul poate fi modificat
printr-o practică spirituală adecvată. Contextul cultural şi religios,
subconştientul colectiv, îi ajută să înţeleagă mai uşor faptul că
împlinirea sau desăvârşirea fiinţelor umane este de natură spirituală (şi
nu materială sau socială) şi poate fi obţinută fie prin religie, fie printr-o
altă cale spirituală, iar dintre căile spirituale, pe locul de frunte se află
YOGA. Cel care înţelege principiile practicii yoghine înţelege totodată
că fiinţa umană şi întreaga realitate nu se rezumă doar la aspectele
materiale.
Dincolo de lunga şi consistenta tradiţie yoghină a Indiei, există acum
posibilitatea de a învăţa YOGA de la instructori experimentaţi şi în
Occident, inclusiv în România, unde există cea mai mare şcoală de
YOGA din Europa, şcoală fondată de Mişcarea de Integrare Spirituală în
Absolut (MISA).