Sunteți pe pagina 1din 6

Romania intre orient si occident

De aproape un mileniu si jumatate, Europa era taiata in doua. Prima ruptura se


produsese odata cu impartirea Imperiului Roman, in 395. De o parte si de alta a acelei
linii de despartire, cu totul arbitrara la inceput (taia de-a curmezisul Iugoslavia de
ieri), aveau sa se dezvolte treptat doua lumi care, cu toate ca nu vor fi rupte cu totul
niciodata, vor evolua totusi pe cai din ce in ce mai deosebite.
In filozofia culturii, Orientul semnifica zona de est a Europei care cuprinde tarile foste
componente ale Imperiului Roman de Rasarit. Esenta Orientului este socotita zona
Peninsulei Balcanice, avand la granite Romania, motiv pentru care a luat nastere
sintagma "o insula latina intr-o mare slava". La polul opus se situeaza Occidentul,
alcatuit din statele Europei Occidentale, care alcatuiau candva Imperiul Roman de
Apus.
Orient şi Occident sunt doi termeni care devin concepte culturale şi identitare odată cu
confruntările între civilizaţii pe care le deschid marile descoperiri geografice. Unul
dintre sensurile acestor concepte culturale decurge din rolul lor de a concentra
experienţa relaţiei cu altă cultură,

Situarea tarii noastre intre Orient si Occident defineste principalele caracteristici care
particularizeaza cultura romana, individualizeaza mentalitatea poporului si determina
specificul national. De-a lungul dezvoltării culturale, românii se arata preocupati de
înţelegerea acestei evolutii ca fenomen dublu: pe de o parte, expresie a unor trăsături
spirituale proprii, pe de altă parte, ca expresie a interacţiunii cu alte culturi şi a
influenţelor suportate din partea acelora care au marcat istoria lor.
Reperele pe baza cărora s-a construit imaginea de sine a românilor s-au diversificat,
formarea poporului şi a limbii, istoria, literatura furnizând datele pentru acest demers
prin producţia considerabilă, datorată romancierilor, poeţilor, traducătorilor şi
călătorilor talentaţi. Astfel, odată cu problema originilor se conturează şi aceea a
influenţelor, a relaţiilor cu alte culturi şi a contribuţiei acestora la cultura română. Ca
şi problema originilor, cea a influenţelor culturale a parcurs diferite momente şi a
apelat la diferite registre de interpretare: rădăcinile noastre culturale au fost plasate în
continuitatea Orientului. Cu toate ca semne de schimbare se vad inca din 1700,
cultura ramane orientala, adica exclusiv religioasa.

Orientul a ajutat la definirea Europei, fiind contrastul propriei imagini, idei,


personalităţi, experienţe, este locul celor mai mari, mai bogate si mai vechi colonii ale
Europei, sursa civilizaţiilor şi a limbilor ei.
Psihologia orientalului se reduce, de obicei, la o resemnare pasivă, se supune
mediului. Forţa naturii îl zăpăceşte, îl zdrobeşte si recunoaste intr-insa o forţă
religioasă misterioasă, contra căreia i se pare inutil să lupte. Fatalismul, adică
constatarea acestei aşezări prestabilite şi pe care voinţa omului e prea slabă ca să o
îndrepte, i se pare singura soluţie. Totul e acceptat aşa cum se prezintă, nu exista
orgoliu, nici ambiţie, nici rezistenţă. Imaginaţia şi voinţa nu afecteaza realitatea
înconjurătoare. Filozofia vieţii e supunerea, resemnarea la forţele care ne depăşesc şi
pe care nu le putem schimba, ci doar îmblânzi prin ascultare.

Pe de alta parte, spiritul occidental se remarca in special prin aptitudinea creatoare,


prin voluntarism, credinţa că totul este posibil, încrederea în forţele proprii si
afirmarea individualităţii. Ridicat deasupra mediului, dominându-1 prin stăpânire de
sine, prin curaj, prin răbdare şi iniţiativă, occidentalul e spirit activ mai înainte de
toate.
Dupa cum ne prezinta Neagu Djuvara, “Occidentalizarea a avut loc, in toate tarile
ortodoxe din Europa, in faze si ritmuri diferite: in Rusia, prin ucaz imparatesc si cu
sila dar inaintea roialelor din imperiul otoman; in Grecia - aici insa biserica ortodoxa a
avut un rol conservator mult mai activ decat in tarile noastre, prin contactul mult mai
vechi si aproape neintrerupt cu Venetia si Genova, precum si cu alte natiuni maritime,
ca Franta, Anglia, Olanda. In Serbia si Bulgaria in fine, procesul a fost incetinit de
absenta unei clase aristrocratice, cea medievala fiind nimicita sau instrainata chiar de
la inceputul stapanirii otomane. Asa se face ca, dintre toate poparele ortodoxe din
Europa rasariteana, romanii au fost cei la care occidentalizarea a fost cea mai rapida si
mai cu seama, cea mai spontana, favorizata fiind de apartenenta la familia popoarelor
neolatine si afinitatile sentimentale si temperamentale cu italienii si francezii, de
afirmarea aproape obsesiva a latinitatii, devenita o idee forta-in lupta de emancipare.
In loc de a asculta sau minimiza acest fenomen de aculturatie cum vedem ca se face
adesea in istoriografia noastra ca si cum ar fi o scadere ca romanii sa nu fi fost
occidentali dintotdeauna, am avea motive mai curand sa ne mandrim cu ritmul in care
s-a infaptuit in prima jumatate a veacului trecut aceasta formidabila revolutie in
moravuri si mentalitati. Dar si odata admisa existenta pana la cumpana secolelor al
XVII-lea si al XIX-lea a doua Europe, cea de stil occidental si cea de traditie
bizantina, aceasta prezentare bipolara ramane prea simplificatoare. Intr-o analiza
spectrala a societatii mai complexa, se pot distinge cel putin trei sau patru “straturi de
cultura”, care la randul lor nu sunt uniform distribuite in straturi sociale. Boierii au
adoptat de la domnii fanarioti, pana in amanunt, stilul de viata ţărigrădean (mai mult
turcesc dar bizantin), de la imbracaminte si mobilier, pana la gusturi de alimentare,
iar cultural or - in intelesul restrictiv al cuvantului - e aproape exclusiv greceasca.
Aceste moravuri s-au extins curand la boierii de tara si la marii negustori, ba, cu
vremea si la Targovesti. La toti insa, respectarea canoanelor bisericii rasaritene si a
datinelor stramosesti mentine legatura cu viata taraneasca, inclusiv cu latura ei
artistica, poezia, cuvantul, jocul, cu atat mai mult cu cat limba e aceeasi pe toata scara
sociala. In anii 1780 cum vom vedea, frantuzul d’Hauterive constata cu uimire ca
taranul vorbeste o limba tot atat de curata ca boierii. Se insela doar in sensul ca boierii
erau cei ce vorbeau aceeasi limba ca taranii, ca nu apucasera sa creeze o limba de
cultura. La tara mai dainuiesc obiceiuri stravechi carora nu li se poate pune cu
usurinta eticheta bizantina, datini si credinte ale caror origini se pierd intr-un trecut
immemorial, precrestin, uneori si preroman iar deprinderile vietii zilnice acasa ca si la
camp, par incremenite de veacuri.

Între aceste tendinţe contradictorii, se situează mentalitatea românească, dominată de


structura sufletească pe care criticii o numesc adaptabilitate.

Curentele literare
Curentul literar este greu de definit el desemnand o realitate (cea artistica) de o
complexitate uriasa in continua prefacere si reasezare in primul rand recalcitranta la
etichetari si delimitari stricte definitive. Acesta este o miscare de o anumita amploare
si durata, un fenomen istoric ce apare in anumite imprejurari, are o evolutie in timp si
spatiu, cunoaste o perioada de maxima inflorire si apoi dispare treptat cand
problematica din care a luat nastere si-a istovit semnificatiile, iar viata impune
structuri artistice de un alt tip. Au loc convergente a unor principii generale de natura
complexa (artistica, ideologica, filozofica) exprimate in literatura, reunind scriitori
care impartasesc principii estetice similare.
Dupa preluarea curentelor, orientarea Romaniei a fost pregnanta spre occident.

Dimitrie Cantemir si Umanismul

Umanismul este un curent cultural care a aparut in Italia in secolul al XV-lea in


stransa legatura cu Renasterea ce are doua semnificatii: pe de o parte in sens larg ce
reprezinta o ampla miscare care pune in centrul lumii omul si afirmarea libera, iar pe
de alta parte in sens restrans, ocupandu-se cu studiul umanioarelor, adica a limbilor
greaca si latina a literaturilor si al filozofiei.
Sustinuta energic in anii 1970-1980 teza existentei unui umanism romanesc, si chiar
a unui baroc, a prins repede intrucat raspundea atat comandamentelor politice, cat si
unei dorinte nemarturisite de legitimarea europenismului culturii noastre.Ea a intrat in
constiinta publica si in manualele scolare impunandu-se ca incontestabila prin
contributiile unor istorici si cercetatori literari animati de idealuri protocroniste
precum George Ivascu, Edgar Papu si Dan Horia Mazilu.De celalalta parte se situeaza
voci precum:Nicolae Manolescu sau Eugen Negrici care resping transant o asemenea
ipoteza, pe care o plaseaza in zona fictiunii si a autoiluzionarii .
Ca si in alte cazuri tarile romane au fost mai degraba contaminate de unele dintre
ideile umanismului European.Astfel incat e de preferat sa vorbim despre ecouri ale
umanismului si nici intr-un caz despre un umanism romanesc de sine statator.
Ceea ce nu diminueaza meritele carturarilor nostri din acea epoca ci pur si simplu le
redimensioneaza, situandu-le in lumina adevarului.
Forme ale umanismului romanesc se pot identifica in activitatea unor carturari ca:
Udriste Nasturel, Varlaam, Simion Stefan, Dosoftei, Nicolae Milescu, Grigore
Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino sau Ion Neculce si, mai ales, prin
personalitatea enciclopedica a lui Dimitrie Cantemir.
Prin structura si insusiri, prin cultura, experienta si preocupari, Cantemir intrunea
calitatile principale pentru a deveni un expert in Chestiunea orientala, problema
politicii internationale care tocmai in anii de implinire a tanarului carturar incepea sa
se defineasca.Curios si atent, bun observator,capabil sa inregistreze sis a retina,
inclinat spre problemele politice de care depindeau in cel mai inalt grad conditia tarii
sale si propria lui situatie, adapat la zone variate a culturii apusene si rasaritene,
capabil de o potriva sa astepte ani, dar sis a se decida intrr-o clipa, stapani pe marile
limbi de cultura(greaca si Latina, italiana, araba si persana), pe langa romana, rusa,
slavona si turca, lui Cantemir I se putea aplica mai bine ca oricui calificativul de “om
al timpului sau”.
Moldovenii contemporani ni-l infatiseaza in centrul acestei lumi de discutii politice
sau de afaceri, politeturi si taifasuri, petreceri si intrigi, in care doua continente, doua
conceptii si epoci, Europa si Asia, Islamul si Bizantul, feudalismul ottoman si
modernismul rationalistilor apuseni purtau marele dialog ce umplea cu folos ragazul
dintre necontenitele campanii militare.
Inainte cu cativa ani de a muri in exil, el scrie o lucrare de geografie “Descrierea
Moldovei” ce are 3 sectiuni:una geografica, una politica si una etnografica.Scrisa in
latineste pentru Academia din Berlin, ea a fost tradusa abia in anul 1825 si a intrat
destul de tarziu in circuitul valorilor culturale romanesti.Cantemir scrie in numele
adevarului, prezentandu-si poporul cu calitati si defecte, fara sa-i menajeze pe
moldoveni.El lauda mai ales credinta ortodoxa si ospitalitatea locuitorilor.Cea mai
interesanta parte se dovedeste cea politica, unde ni se prezinta organizarea
administrative a tarii si dregatoriile ei.
Cantemir a inteles, intradevar, problema centrala a vremii sale, de aceea intreaga lui
activitate de om politic si carturar a consacrat-o luptei pentru sfaramarea jugului
ottoman si consecintei ei nemijlocite, eliberarea si ridicatrea poporului roman.

Scoala Ardeleana, Epoca Fanariota si Iluminismul

Şcoala Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea mitropoliei


românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naştere
Biserica Română Unită cu Roma. Prin scrierile lor istorice, reprezentantii scolii
ardelene se situeaza pe linia traditiei umaniste, fructificand informatii furnizate de
vechile cronici si dezvoltand tezele fundamentale cu privire la romanitatea, unitatea
si continuitatea poporului roman.In domeniul lingvistic, iluministii au preluat de la
umanisti idea latinitatii limbii romane.Dupa ce umanistii au pus in evidenta prin
mijloacele etimologiei, iluministii vor adduce in discutie vor aduce in discutie
elementele de natura fonetica si gramaticala. Daca umanistii vazusera in latinitate
dovada incontestabila a romanitatii poporului roman, carturarii Scolii Ardelene vor
considera latinitatea ca un motiv esential pentru cultivarea limbii. Principalele
mijloace au fost considerate gramaticile si dictionarele.
Iuminismul este o replică la adresa barocului, care încearcă să înlăture dogmele
religioase şi să infiltreze luminarea maselor pe baza experienţei proprii. In perioada
iluminista se refac legaturile cu romanitatea occidentala, impunand un model cultural
vest-european.

Şcoala Ardeleană s-a înscris în contextul iluminismului german (Aufklärung), susţinut


în plan politic de iozefinism. Diferenţa faţă de iluminismul francez este dată de faptul
că Şcoala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mişcarea culturală
transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Catolice.
O altă realizare a Şcolii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în
locul scrierii chirilice, şi tipărirea primului dicţionar cvadrilingv al limbii române,
Lexiconul de la Buda.
Pe taram filologic sunt de remarcat:”Disertatie pentru inceputul limbii romane” de
Petru Maior, “Elementa linguae daco-romaniae sive valachicae” de Samuil Micu si
Gheorghe Sincai si “Lesiconul romanesc- latinesc-unguresc-nemtesc”, opera care
sintetizeaza eforturile unei intregi generatii la desavarsirea careia rolul decisive l-a
avut Petru Maior.
Soala Ardeleana a creat si un climat favorabil literaturii.Epopeea “Tiganiada” de Ion
Budai Deleanu realizeaza o sinteza artistica a ideilor iluministe ale epocii.