România între Orient și Occident

-în viziunea lui Neagu Djuvara-

Proiect realizat de:
Chiorsac Daria
Constantin Karina
Radu Antoniu
Serac Andreea
Turcu Mihnea
 Cuprins

Cuvânt înainte Occidentul Realizări notabile

Neagu Djuvara „Între Orient și Final

Occident”

Introducere Despre epocă Surse

„Între Orient și
Orientul
Occident”
 Cuvânt Înainte

„Această carte n-a fost scrisă pentru români. A fost

scrisă pentru occidentali, care, în general – chiar în
sferele cele mai culte —, nu știu aproape nimic despre
trecutul țării noastre.”

Neagu Djuvara “Între Orient și Occident”

 Neagu Djuvara

Neagu Djuvara, diplomat, filozof, istoric, jurnalist și romancier român, a publicat în

principal lucrări despre istoria României și a poporului român. Cartea sa intitulată
„Între Orient și Occident” reprezintă viziunea autorului asupra realitătii politice,
sociale și culturale din cele două provincii aflate la marginea împărăției turcești,
Țara Românească și Moldova, în perioada 1711 – 1848.
 INTRODUCERE

Trebuie să precizam că perioada despre care vorbim

este practic perioada fanariotă din cele două țări. În fața
observației ironice a lui Alphonse Dupront că, citez:
„țările noastre, până la primele semne ale influenței
franceze, au fost adâncite în beznele inculturii și ale
tiraniei moștenite dintr-un Ev Mediu prelungit de
dominația otomană prin mijlocirea fanarioților”, Djuvara
crede că „adâncile prefaceri prin care a trecut țara
noastră […] prezentau caracteristici tipice ale
fenomenului de aculturație în ipostaza unei întâlniri între
două civilizații”: orientală (fanariot-bizantină) și
occidentală.
 Orientul (lat. Oriens =„est”) ulterior numit și „Țara ORIENT
răsăritului” provine din timpul romanilor, care definesc
colțurile lumii. În decursul istoriei se schimbă înțelesul
termenului, care ulterior cuprinde toată regiunea continentului
Asiatic, nefiind numai o zonă geografică, ci și o regiune cu o
anumită cultură și religie (islam).
În filozofia culturii, Orientul
semnifică zona de est a Europei, care
cuprinde țările foste componente ale
Imperiului Roman de Răsărit.
Tendința de separare a lumii în
„orient” si „occident” (1970) a fost
criticată vehement, separarea fiind
legată de prejudecăți ce ne oferă o
imagine subiectivă ruptă de realitate.
 ORIENT

Esența Orientului este socotită în zona Peninsulei Balcanice,

având la graniță România, despre care s-a împământenit sintagma „o
insulă latină într-o mare slavă”. Situarea țării noastre între Orient și
Occident definește principalele caracteristici care particularizează
cultura româna, individualizează mentalitatea poporului și determină
specificul național.
Originile celor doi termeni sunt analizate de E. Said
(Orientalism. Concepţiile occidentale despre Orient, 1978), din
perspectiva expe­rienţei coloniale a Europei:
„Orientul nu este numai adiacent Europei, el este, de aseme­
nea, locul celor mai mari, mai bogate, mai vechi colonii ale Europei,
sursa civilizaţiilor şi a limbilor ei, concurentul ei cultural şi una
dintre cele mai profunde şi mai recurente imagini a Celuilalt. în plus,
Orientul a ajutat la definirea Europei (sau a Vestului) ca fiind
contrastul propriei imagini, idei, personalităţi, experienţe.”
 ORIENT

În asemenea condiţii, filozofia sa nu poate fi decât voluntaristă. El crede că totul e

posibil, e optimist în încrederea pe care o acordă forţelor sale, crede în libertate, mai
mult, în liber arbitru, pentru că rezistenţa determinismului orb o învinge cu puterea
înţelepciunii sale; forţează evenimentele prin voinţa sa de triumf. Individualismul e, fără
îndoială, idealul său ultim.
 OCCIDENT
Ca obiect de studiu, literatura română veche s-a
constituit treptat, în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, după apariţia celor mai timpurii încercări literare ale
scriitorilor români moderni. În această perioadă, Ţările
Române au început să iasă, lent, dar sigur, din sfera de
dominaţie a Imperiului Otoman. Influenţa politică
occidentală (franceză, rusă, austriacă) a înregistrat, în
schimb, o creştere proporţională cu restrângerea celei
orientale. Pe plan cultural, dominaţia otomană se
exercitase în Principate sub forma favorizării limbii
greceşti. Utilizată în Ţara Românească şi în Moldova ca
limbă de predare şi de cultură în tot secolul al XVIII-lea,
vorbită curent de reprezentanţii marii boierimi, greaca
tindea în final să fie introdusă şi în administraţie, cu toate
că cea mai mare parte a populaţiei n-o cunoştea şi n-o
folosea.
Anul 1821 a cunoscut, pe teritoriul românesc, două
revoluţii: cea greacă, a Eteriei, şi cea românească, a lui
Tudor Vladimirescu.
 OCCIDENT

Exercitarea dominaţiei otomane prin intermediul

familiilor fanariote a devenit imposibilă după cele două
evenimente revoluţionare şi s-a renunţat la acest regim. Ca
urmare a transformărilor începute din acest an, dar nu
numai din cauza lor, interesul faţă de limba greacă s-a
diminuat. În schimb, au fost redescoperite şi foarte preţuite
scrierile româneşti vechi. Scriitorii români ai acestei epoci
(1800–1848) nu considerau că atributul „veche” ar avea
sensul de „încheiat”, „desăvârşit” aşa cum se întâmplă cu
literaturile antice, greacă ori latină, nici sensurile de
„inactual”, „depăşit” sau „mort”. Dimpotrivă, pentru ei,
literatura română veche nu numai că era vie, ci redevenise
cea mai mare actualitate, propriile lor eforturi răspunzând
unei urgenţe: de a relua şi de a dezvolta preocupările
literare anterioare în limba română, împiedicate temporar
de circumstanţe istorice nefavorabile.
 OCCIDENT

Ideea revenirii la limba română este formulată de un

apropiat al lui Tudor Vladimirescu, înainte de declanşarea
revoluţiei acestuia (mai exact, în august 1818, în
Înştiinţarea privind deschiderea Şcolii româneşti de la
Sfântul Sava): „[…] cu ruşine vine unui popor şi neam ce
este aşa vechi, aşa vestit, proslăvit şi înzestrat cu toate
rodurile pământului, precum şi cu toate darurile
duhovniceşti […], să nu aibă şi el o şcoală mai de treabă, o
Academie cu ştiinţă, chiar în limba maicii sale” . În
domeniul literar, în cel mai larg sens posibil al termenului,
ideea discontinuităţii, a unei separaţii între „vechi” şi
„nou”, privea numai despărţirea între trecutul imediat (de
tristă amintire, în care limba română fusese descurajată în
favoarea expresiei greceşti etc.) şi prezentul care urma să
lege o tradiţie respectabilă, niciodată părăsită, de un viitor
mai bun.
Tudor
Vladimirescu
 “Între Orient și Occident”

Djuvara afirmă: “Adevăratul proces de aculturare nu

începe decât târziu, în veacul al XVIII-lea, întâi în
Transilvania, prin contactul cu Roma și cu Viena al
preoților și cărturarilor “uniți”, apoi dincoace de Carpați,
prin pătrunderea lentă a literaturii franceze a Luminilor.”
Și mai departe, autorul continuă: “Occidentalizarea a avut
loc în toate țările ortodoxe din Europa, în faze și ritmuri
diferite […] românii au fost cei la care Occidentalizarea a
fost cea mai rapidă și, mai cu seamă, cea mai spontană,
favorizată fiind de apartenența la familia popoarelor
neolatine și de afinitățile sentimentale și temperamentale
cu italienii și francezii, în sfarșit de afirmarea aproape
obsesivă a latinității, devenită o idee-forță în lupta de
emancipare.”
 
 “ÎntreINTRODUCERE
Orient și Occident”

Fresca realizată de Djuvara admite în principal existența celor două stiluri: occidental și cel de
tradiție bizantină, revelând totodată și alte “straturi de cultură” care, la rândul lor, nu sunt uniform
distribuite în straturile sociale. De exemplu: boierii mari și de țară, precum și marii negustori au adoptat
de la domnii fanarioți stilul de viață mai mult turcesc decât bizantin (îmbrăcăminte, mobilier, gusturi
alimentare), iar cultura lor este aproape exclusiv grecească. Limba vorbită însă este aceeași cu cea a
țăranilor (nu există după Djuvara o “limbă de cultură”), iar obiceiurile străvechi nu au “etichetă
bizantină”, datinile și credințele au rădăcini “precreștine” și “preromane”. Pe acest fond, în stratul cult al
societății, și așa destul de subțire, apare o “minoritate activă” care adoptă cu pasiune ideile și moravurile
Apusului, izbutind în mai puțin de două generații să preschimbe cultura unui neam întreg. Din îndepărtata
Franță, Iluminismul și răsunetul Revoluției stârnesc valuri, ideile și purtările Occidentului pregătind
primele semne ale economiei capitaliste, între 1800 și 1848, țările române trec dintr-o dată, de la Evul
Mediu la perioada contemporană.
 “Între Orient și Occident”

Alexandru Mavrocordat Din 1711 până în 1821, treizeci şi unu de

domni fanarioţi (unsprezece familii) se vor urca, de
şaptezeci şi cinci de ori, pe tronul celor două ţări. Ce ne
spune acest lucru? O perioadă groaznică pentru popor.
Fiecare domn fanariot era nevoit să plătească o sumă
exorbitantă Înaltei Porți, astfel că populația era jefuită
prin taxe și corupție. Fanarioții ajung să fie o rotiță
indispensabilă turcilor, care refuzau să învețe limbile
“ghiaurilor”. Numiți și dragomani, sunt interpreți și
mijlocitori iscusiți (chiar și informatori) pentru
guvernul otoman. Se remarcă Alexandru Mavrocordat,
al cărui fiu, Nicolae, urcat pe tronul Moldovei dă
startul, în Principate, epocii fanariote (1711 în Moldova
și 1716 în Muntenia). Acesta îl înlocuiește pe Dimitrie
Cantemir, domnitor al Moldovei pus de turci, dar care
se aliază cu Petru cel Mare, țar al Rusiei, și suferă
înfrangerea de la Stănilești în lupta împotriva turcilor.
Aflat în exil scrie “Istoria creșterii și descreșterii
Imperiului Otoman sau Descrierea Moldovei”, operă
cu un succes de peste un veac.
 “Între Orient și Occident”

Călătorii străini remarcau că la Bucureşti şi la Iaşi treburile publice şi viaţa privată aveau acelaşi
ritm ca la Constantinopol. Puţini bănuiau că în atmosfera letargică a unui sfârşit de imperiu, aristocraţia
fanariot-bizantină va trece de la caftan, anteriu şi giubea la frac şi mănuşi albe şi îşi va însuşi ideile şi
moravurile occidentale în doar câteva decenii. Chiar înainte de ei, domniţele, de parcă nu ar fi purtat
niciodată şalvari, fermenele, cepchene şi iminei, îşi etalaseră la balurile de la curte rochiile croite ca la
Paris sau la Viena. Nimic din vechea societate – sat şi oraş, negoţ, meşteşuguri, armată, învăţământ şi
biserică – nu a rămas pe loc. 
 MODA ȘI ÎMBRĂCĂMINTEA

Moda și îmbrăcămintea sunt legate direct de

anumite evenimente istorice. Hainele din
prima jumătate a secolului al XIX-lea demonstrează
această dependență, secolul al XIX-lea fiind secolul
revoluțiilor constante, timpul răsturnării regimului imperial,
timpul creării republicilor. Atenția acordată vestimentației în
secolul al XIX-lea, de către boieri și nobilime este deplină.
Sute de ani au fost folosite hainele largi și lungi, de
influență occidentală. Chiar dacă era comod, costumul
îngreuna mișcările prin prea marea lui lungime și prin acea
suprapunere de piese din diverse țesături. Blănurile, purtate
indiferent de anotimp, agravau bolile respiratorii prin
sensibilizarea organismului la frig.
 MODA ȘI ÎMBRĂCĂMINTEA
După această perioadă de lejeritate, oamenii
societății românești se orientează spre gustul eleganței
vestice. François Recordon observă în timpul său petrecut
la București în 1815 rochiile doamnelor și coafurile lor
sofisticate: ,, Găteala doamnelor valahe nu este cu nimic
mai prejos de cea a soților lor; ele sunt de obicei
îmbrăcate într-o rochie albă, garnisită jos cu o mare
broderie. Dantelele cămășii care le ascunde gâtul se
evidențiază pe frumosul lor şal sau pe
elegantul contoş ce-l poartă iarna.”
Părul frumos al doamnelor din înalta
societate era împodobit cu multă grijă,
iar pentru a întregi acest aspect,
bijuteriile scumpe erau nelipsite.
 PERIOADA PAȘOPTISTĂ

La fiecare pas ne lovim de artă și de creația tradițională. Revoluția de la 1848, parte a Revoluției Europene din
același an, s-a desfășurat pentru că o mare parte a teritoriului național se afla sub stăpânirea imperiilor vecine.
Perioada de afirmare a literaturii române din preajma Revoluției de la 1848 s-a numit perioada pașoptistă.
Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală și literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluționar, de
emancipare socială și națională.
 FOLCLORUL

Una dintre cele mai importante surse de inspirație pentru scriitorii pașoptiști a fost
folclorul. Astfel, tradițiile și obiceiurile s-au perpetuat prin modalitatea cea mai sinceră pe
care poporul român a utilizat-o pentru a-și exprima necazurile, bucuriile, dorința de afirmare
sau de luptă și sentimentele, fie ele de dragoste sau de ură. Tezaurul de tradiții al neamului
românesc este o împletire între elemente precreștine și elemente creștine.
Folclorul românesc reprezintă totalitatea creațiilor culturii spirituale românești.
Sintagma se referă la producțiile etniilor vorbitoare de limba română în toate dialectele ei,
semnalate în interiorul granițelor românești. Urmărind firul istoriei, folclorul românilor
include și creațiile atribuite etniilor premergătoare populației românești.
Românii au avut din toate timpurile, o multitudine de obiceiuri, basme și poeme
referitoare la dragoste, credința, regi, vrăjitoare. Tradiții legate de perioade fixe din an
sunt colindele de Craciun, sorcova de Anul Nou sau mărțisorul, obicei legat de
venirea primăverii sărbătorită în luna martie. Alte obiceiuri presupuse a avea origini pre-
creștine sunt teatrul folcloric cu măști sau Ursul și Capra din iarnă.
 RELIGIA
În secolul al XIX-lea, in Ţara Românească exista o biserică
la şase sute de locuitori şi aproape oricine putea deveni preot.
Credința românilor era lipsit de fanatism și de îndoieli;
manifestările erau silențioase si dese, românul făcându-și
rugăciunea când se trezea și cand se culca; închinându-se
înainte de a mânca și de a-și începe treaba.
Djuvara consideră românii ca “cel mai tolerant popor din
lumea creştină”, dar tot fiind “visceral” legaţi de religia lor, de
legea lor. Așa se explică rezistența multiseculară, nu numai în
fața islamismului, dar şi în fata influenței catolice sau
protestante.
În Biserică se construieşte şi se pictează necontenit. Este
drept că stilul devine, pe vreme ce trece, tot mai vlăguit: încetul
cu încetul arta bizantină moare, iar prima influență a artei
baroce sau a celei neoclasice occidentale asupra arhitecturii şi a
picturii este nefericită. Pe scândură sau pe tencuiala de pe
pereţii bisericilor, bucuria lumina rareori chipul sfinţilor, “căci
viaţa este suferinţa”.
 “Între Orient și Occident”

14 martie 1822 – la Berlin, Rusia și Prusia semnează un protocol privind “problema orientală”, prin care se prevede
evacuarea completă și imediată a Țărilor Române de către trupele otomane. La scurt timp sunt acceptate și alte
revendicări printre care repunerea pe tron a domnitorilor pământeni, care va atrage după sine accelerarea procesului
de occidentalizare. Italia, Germania, dar mai ales Franța sunt alese de tineri, boieri sau burghezi, pentru studii în
străinătate. “Avem probabil de a face cu cea mai frumoasă reuşită a influenței prin cultură înregistrată de istoria
modernă. […] facută spontan și aproape cu pasiune. […] Influența franceză, nu numai asupra ideilor politice, asupra
dreptului, asupra literaturii și chiar și asupra limbii, este preponderentă” în prima jumătate a secolului al XIX dar, mai
târziu, “constatăm că cei trei bărbaţi care domină literatura română de la sfârşitul secolului al XlX-lea: Eminescu,
Caragiale şi Maiorescu au toţi trei o formaţie fundamental germană.”
 “Între Orient și Occident”

Realizări notabile în jurnalism:

1. Se deschid cabinete de lectură, la Iaşi şi la
Bucureşti, si, începând cu 1829, va exista o
presă naţională: „Curierul Romanesc” (1829),
„Albina românească” (1829), „Gazeta
Teatrului National” (1835)
2. In 1827, se înființa, la Goleşti, Societatea
literară ai cărei protagonişti, Dinicu Golescu
(1777-1830), Ion Heliade-Rădulescu (1802-
1872) și Stanciu Câmpeanu, propuneau un
program iluminist de impulsionare a culturii
naționale, în domeniile învățământului,
teatrului, jurnalismului.
 “Între Orient și Occident”

Realizări notabile în limbă, literatură și

învățământ:
1. Traduceri – Alexandru Beldiman (Moldova)
2. Biblioteci publice, librării în Iași și București.
Teatrul francez influențeaza ideile și
moravurile societății moldovalahe și
spectacolele jucate în cele două capitale.
Culminează cu înființarea la Iași de către fraţii
Baptiste şi Joseph Foureaux, a unui teatru
franţuzesc permanent, într-o fostă casă
boierească, care va dura douazeci de ani.
3. Vedem dezvoltandu-se chiar din anii 1820 o
literatură modernă care se maturizează prin
activitatea publicistică a lui Mihail
Kogalniceanu, scrierile lui Alecu Russo, teatrul
lui Vasile Alecsandri sau nuvela istorică a lui
Costantin Negruzzi, “Alexandru Lapușneanu”,
“prima capodoperă propriu-zis literara în
proză.”
 “Între Orient și Occident”

Realizări în artele plastice:

1. Portretele de familie – obicei oocidental
preluat de boieri de a-și mobila micile palate
2. Ion Negulici, Theodor Aman, Gh. Tattarescu
și N. Grigorescu
 
Influențe politice:
3. Occidentul își lasă amprenta în evoluția
ideilor politice încă de pe vremea unor
domnitori fanarioți (Constantin
Mavrocordat), iar unii boieri îmbrățișează
unele idei democratice pe calea masonică
(1778).
 Și revenind la istorie... “Între Orient și Occident”
Ocupația rusească și Tratatul de la Adrianopol 1824 - 1834
Comerțul devenea liber pe Dunăre și pe Marea Neagră, sistemul
de rechiziții era revocat, domnii celor două țări erau numiți pe
viață, există pentru prima dată o constituție modernă:
Regulamentul Organic care cuprinde texte aproape identice
adoptate de Obșteasca Adunare a Țării Romanești, cât și a
Moldovei.
 “Între Orient și Occident”
Februarie 1848 – Mișcarea revoluționară condusă de
N. Bălcescu având drept viziune: Unirea Principatelor.
Chiar daca N. Bălcescu a murit singur, într-o țară străină,
lasandu-și opera “Istoria românilor supt Mihai Vodă
Viteazul” neterminată, cu trupul aruncat în groapa
comună, el va rămâne postum în istorie ca cel a caror
vise se vor realiza la doar șase ani de la moartea sa:
- 1859 Unirea Principatelor;
- în anii 1860, sub Alexandru Cuza, abolirea privilegiilor
și a titlurilor boierești, secularizarea averilor
mânăstirești, desfiinţarea clăcii, împărţirea a peste
2 000 000 de hectare la aproape 500 000 de familii de
ţărani;
- 1866, o dinastie străină pe tron;
- 1877, independența;
- 1881, regatul;
- 1918, unirea tuturor provinciilor româneşti în România
Mare;
- 1919-1920, marea expropriere a moşiilor şi sufragiul
universal.
 „În istorie nu există miracole, ci, din când în când, întâmplări minunate; există,
câteodată, în viața popoarelor clipe privilegiate când, într-o singură generație, destinul
adună mai multe schimbări decât în câteva veacuri de toropeală.
Asa s-a întâmplat, la noi, cu bărbaţii născuţi, să spunem, între 1800 şi 1830, şi pe care-i
putem numi „generaţia de la 1848". Erau doar o mână de oameni, însă luptau ca mânaţi de
o credinţă neţărmurită în destinele tării lor. Au zvârlit, ca pe nişte vechituri, obiceiurile,
instituţiile, până şi vocabularul, impuse de o putere străină. Au sorbit cu nesaţ din izvoarele
culturii apusene; au adoptat instituţii noi, au înnoit limba, au creat pe de-a-ntregul o
literatură de valoare universală, au început, în linişte, un proces democratic, într-un ritm
nemaicunoscut de vreo altă tară din Europa; au fixat, pentru generaţii, cu îndrăzneală şi
realism, marile obiective politice ale neamului şi au determinat Europa să tină seamă de ele.
Ei au făcut toate acestea. Au făcut chiar mai mult: au făurit România.”-

Neagu Djuvara “Între Orient și Occident”

“Între Orient și Occident” carte scrisă de
Neagu Djuvara
http://www.institutuldefilosofie.ro/e107_files/downloads/
Revista%20de%20filosofie/2017/Rev.%20filos.,%20LXIV,%2
04,%202017/DRAGOS%20POPESCU,%20Vechile%20scrieri%
20romanesti%20si%20semnificatia%20lor%20filosofica.pdf

https://www.scribd.com/doc/52750922/Romania-intre-orie
nt-si-occident

https://biblioteca.regielive.ro/referate/stiinte-politice/roma
nia-intre-orient-si-occident-merceologie-romana-226947.ht
ml
SURSE
https://prezi.com/ifdg_oipp-it/romania-intre-orient-si-occid
ent/

https://prezi.com/cy86segxmkdy/romania-intre-orient-si-oc
cident/

https://literaturapebune.files.wordpress.com/2008/06/sint
eza-orient-occident.doc