ACADEMIA FORŢELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU”

SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE MILITARE

GEOPOLITICĂ ŞI GEOSTRATEGIE
Geostrategia Mării Negre

Alexandru Munteanu(IO,I)
 Cuprins
Introducere.................................................................................................................3
1.Importanţa politică şi economică a Mării Negre....................................................3
2.Probleme militare in spaţiul Mării Negre...............................................................5
3.Poziţia României in arealul geopolitic şi strategic al Mării Negre.........................6
4.Interesele Rusiei promovate in geostrategia Mării Negre.......................................8
5.Geostrategia si geopolitica Mării Negre.................................................................8
6.Posibile evoluţii si transformări geostrategice......................................................11
7.Ameninţări asupra zonei Mării Negre...................................................................12
Concluzie.................................................................................................................12
Bibliografie..............................................................................................................13
Introducere
O analiză a politicii nu poate face abstracţie de spaţiile geografice. Geografia
politică tratează organizarea politică a statelor în concordanţă cu spaţiul geografic,
nefiind identică cu geopolitica. Geopolitica nu este politică geografică, nici
geografie politică, ci o metodă de analiză geografică în favoarea politicii. Deseori,
geopolitica este asociată cu geostrategia, nu numai pentru că ambele sunt legate de
spaţiul geografic, ci şi pentru că oamenii nu se pot limita la a le considera ca simple
metode de studiu. Geopolitica nu trebuie confundată, încă, cu strategia şi nici cu
geostrategia, care descrie determinările geografice ale strategiei.
În aceste condiţii, geopolitica se prezintă ca fiind o modalitate de studiere a
determinărilor geografice asupra politicii. Este vorba, desigur, de politica internă şi
de politica externă a statelor. Se înţelege, a statelor politice, pentru că statul este, la
ora actuală, entitatea politică de bază a planetei.
Geostrategia este, de asemenea, un studiu al influenţei datelor geografice asupra
strategiei statelor, alianţelor, coaliţiilor. Este vorba, în principiu, de influenţa acestor date
asupra marii strategii, adică asupra strategiei generale a statelor, guvernelor, alianţelor
şi coaliţiilor. Cu toate acestea, conceptul este în curs de extindere.

1.Importanţa politică şi economică a Mării Negre

Marea Neagră constituie veriga ce realizează legătura între arealul strategic
euro-atlantic şi cel ce cuprinde Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu şi Asia
Centrală, fiind un punct nodal pentru două fluxuri strategice majore, reprezentate
de: fluxul dintre producătorul de energie (Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu,
Marea Caspică şi Federaţia Rusă) şi consumatorul de energie (comunitatea euro-
atlantică), respectiv fluxul dintre producătorul de securitate (comunitatea euro-
atlantică) şi principalii consumatori de securitate din Orientul Mijlociu (Irak,
Afganistan, Iran).
Situată în proximitatea heartland-ului, al cărui control face obiectul unui joc
politic, diplomatic, economico-militar extrem de complex, Marea Neagră a
devenit, în special după 11 septembrie 2001, dar mai ales odată cu extinderea
N.A.T.O. din 2002, un spaţiu de complicată întrepătrundere a frontierelor
geopolitice şi geoeconomice, şi un cadru de afirmare a noii comunităţi euro-
atlantice.
De fapt, noua configuraţie a Mării Negre se anunţa, încă din anii ’90, când
s-au trasat primele proiecte ale pipe-line-urilor care vor transporta resursele
energetice ale Estului, ca semiperiferie către zona euro-atlantică calificată, sau
centrul sistemului mondial modern.
Până în acest moment, Marea Neagră a fost ignorată. Fiind localizată, geografic,
la intersecţia spaţiilor de securitate europene, euro-asiatice şi ale Orientului
Mijlociu, Marea Neagră nu a fost considerată a fi centrul niciuneia din ele. În acest
sens, explicaţia occidentală este clară: Când a venit rândul Europei, prioritatea
noastră a reprezentat-o ţările care se întindeau de la statele baltice până la cele
din Balcanii Orientali. Când a fost vorba de fosta Uniune Sovietică, ne-am
concentrat atenţia asupra realizării unei noi relaţii de cooperare cu Moscova. Şi,
pe lângă conflictul israeliano-palestinian, interesele şi atenţia din politica noastră
pentru Orientul Mijlociu erau limitate, de regulă, la graniţa de sud a Turciei.
La aceste argumente se adaugă faptul că, pe de o parte, conflictul din fosta
Iugoslavie a direcţionat, în bună măsură, atenţia spre acest spaţiu, iar conflictele
îngheţate (Transnistria, Albania, Osetia de Sud, Karabah) şi situaţia reziduală
lăsată prin destrămarea Uniunii Sovietice au fost ignorate. Socotită, şi de către
occidentali, drept o zonă de străinătate apropiată a Moscovei, în care aceasta din
urmă are interese speciale, Marea Neagră a captat, foarte puţin, atenţia
Occidentului.
Totuşi, astăzi, regiunea Mării Negre se află în epicentrul eforturilor
occidentale de a-şi proiecta interesele spre Caucaz şi Orientul Mijlociu. Pe
măsură ce N.A.T.O. îşi extinde atribuţiile şi se pregăteşte pentru o implicare pe
termen lung în Afganistan, luând în considerare şi asumarea unor responsabilităţi
suplimentare în Irak, regiunea Mării Negre începe să fie privită într-o altă lumină.
Deşi limbajul politic actual, în special cel occidental, este impregnat de
expresii precum noua importanţă strategică a Mării Negre, este clar că
problemele cu care se confruntă regiunea sunt stringente. Astfel, deşi, pe de-o
parte, se clamează necesitatea realizării unui model de securitate cooperativă cu
geometrie variabilă prin utilizarea / completarea reciprocă a unor formule
regionale cum sunt O.N.U., O.S.C.E., U.E., N.A.T.O. / Consiliul de Parteneriat
Euro-Atlantic (E.A.P.C.) / Parteneriatul pentru Pace (PfP), Iniţiativa de
Cooperare în Europa de Sud-Est (SECI), GUAM (Georgia, Ucraina,
Azerbaidjan, Republica Moldova), şi Organizaţia Cooperării Economice la
Marea Neagră (OCEMN), pe de altă parte principala dilemă a strategiilor
occidentale se reduce la armonizarea intereselor strategice ale Rusiei, mai puţin
cele ale Ucrainei, intrată, în urma revoluţiei orange, în sfera de influenţă
americană, cu cele ale statelor N.A.T.O. prezente la Marea Neagră. Astfel, după
lărgirea organizaţiei nord-atlantice spre est, Occidentul este, încă o dată,
confruntat cu faptul că o extindere suplimentară a propriei sfere (autopercepută
de stabilitate) la Marea Neagră poate fi recepţionată de mulţi ruşi ca fiind ostilă.
De fapt, această teamă difuză nu este fără un substrat real. După reculul Rusiei
în anii ‘90 din Europa Centrală şi de Est, macrostrategia occidentală multifazată
a ajuns la Marea Neagră. Dilema abordării Mării Negre, precum şi faptul că
această etapă face parte dintr-un plan mai vast, o panidee creionată cu mult timp
înainte, nu mai este un secret.
 Regiunea Mării Negre trece prin transformări cu impact asupra situaţiei de
securitate. Privită în sens lărgit (prin includerea spaţiilor Balcani, Marea
Caspică, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu), regiunea Mării Negre a determinat
o sporire a interesului principalilor actori politici globali şi regionali pentru
această zonă şi o amplificare a dinamismului proceselor politice, economice şi
militare care au loc în zonă.
În plan politic, extinderea N.A.T.O., prin includerea României şi
Bulgariei, a generat o modificare a raportului de forţe în regiune. Implicarea
nemijlocită în Afganistan evidenţiază o deplasare considerabilă către est a sferei
de acţiune a Alianţei Nord-Atlantice, fapt confirmat şi de planurile de
redislocare a unor baze S.U.A. în Europa de Est. Toate acestea transformă
Marea Neagră într-o platformă de proiecţie a intereselor occidentale către
Caucaz, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu.
Includerea a două state riverane în Uniunea Europeană, precum şi
extinderea politicii europene de vecinătate la Caucazul de Sud, după includerea
Republicii Moldova şi Ucrainei, introduc un nou factor de natură strategică.
Arealul Mării Negre devine, astfel, parte a spaţiului Pieţei Unice şi a zonei ce
intră sub incidenţa viitoarelor aranjamente de securitate şi apărare comună euro-
atlantică.

2.Probleme militare in spaţiul Mării Negre

În planul securităţii se constată intensificarea procesului de redefinire a
arhitecturii regionale de securitate, proces caracterizat, pe de o parte, de tendinţa
de includere a acesteia în arhitectura de securitate euro-atlantică, prin asigurarea
prezenţei militare în zonă iar, pe de altă parte, prin eforturile Federaţiei Ruse,
Turciei şi Ucrainei de realizare a unei structuri regionale, fără implicarea altor
state, în care ele să deţină rolul de lideri.
Privind modul de abordare a problematicii securităţii regiunii Mării
Negre, există două tendinţe fundamentale. Una dintre acestea este aceea de mare
deschisă, susţinută de România şi Bulgaria, ceea ce presupune
internaţionalizarea spaţiului pontic şi extinderea iniţiativei N.A.T.O. din Marea
Mediterană (Active Endeavour) şi Marea Neagră (Black Sea Task Force). A
doua tendinţă, aceea de mare închisă, este promovată în special de Turcia şi
Federaţia Rusă, aceste state opunându-se extinderii Active Endeavour în Marea
Neagră şi urmărind să acrediteze ideea că iniţiativele de securitate existente la
nivelul Mării Negre, respectiv, BLACKSEAFOR şi Black Sea Harmony, sunt
eficiente şi suficiente pentru asigurarea securităţii în arealul Mării Negre.
Situaţia de securitate se caracterizează prin:
 desfăşurarea unor acţiuni politice, militare şi economice concurenţiale, ca
urmare a divergenţelor intereselor şi orientărilor strategice;
 potenţial conflictual ridicat, ca urmare a numărului mare de conflicte
îngheţate şi a capacităţii reduse de rezolvare a acestora de către subiecţii
implicaţi;
 existenţa problemelor de frontieră nesoluţionate;
 fragilitatea sistemelor democratice, deficienţele de funcţionare a statului de
drept, corupţia, acestea favorizând proliferarea crimei organizate şi a
terorismului;
 menţinerea unor regimuri autoritare (Armenia, Azerbaidjan);
 amploarea crescândă a riscurilor asimetrice.
Conflictele din arealul Mării Negre generează un climat de insecuritate în
regiune din două motive: în primul rând, reprezintă premise pentru separatism,
extremism şi intoleranţă iar, în al doilea rând, regiunile în care se desfăşoară
reprezintă un teritoriu prielnic activităţilor criminale, repercutându-se negativ
asupra statelor membre N.A.T.O.
Marea Neagră reprezintă punctul de întâlnire a câtorva fluxuri de interese
deosebit de importante. Aici se întâlnesc interesele U.E. şi N.A.T.O. cu cele ale
Federaţiei Ruse, precum şi cele ale statelor riverane şi ale statelor ex-sovietice
care şi-au dobândit independenţa. Fiecare dintre actorii regionali este interesat
să obţină o poziţie cât mai avantajoasă, din punct de vedere politic, economic şi
militar, fapt reflectat în interesele promovate de aceştia.

3.Poziţia României in arealul geopolitic şi strategic al Mării Negre

România se prezintă ca vector dinamic al securităţii şi prosperităţii în
regiunea Mării Negre. Ca stat de graniţă al Uniunii Europene şi ca membru al
N.A.T.O., România are interesul major de a se învecina cu state stabile,
democratice şi prospere, deoarece acestea menţin pacea şi buna-înţelegere în
relaţii, creează comunităţi pluraliste şi au un comportament predictibil în
domeniul securităţii. Construirea unui regim de securitate în această zonă
reprezintă o direcţie distinctă de acţiune a strategiei de securitate a României.
Obiectivul strategic al ţării noastre este acela de a stimula o implicare
europeană şi euro-atlantică cât mai puternică în regiune.
Localizată la interferenţa a trei zone de importanţă deosebită – Europa,
Orientul Mijlociu şi Asia Centrală – regiunea Mării Negre este o zonă principală
de tranzit pentru resurse energetice şi, totodată, un spaţiu important de
manifestare a unor riscuri asimetrice şi focare de conflict, având un impact
semnificativ asupra securităţii euro-atlantice.
Pornind de la caracterul indivizibil al securităţii în spaţiul euro-atlantic, în
acord cu cerinţele globalizării, de la nevoia unui tratament egal pentru toate
entităţile care au interese în zonă, inclusiv N.A.T.O. şi Uniunea Europeană,
România apreciază că regiunea Mării Negre este un spaţiu geo-politic deschis
comunităţii democratice internaţionale, în cadrul căruia se pot manifesta, plenar,
statele aliate, partenere şi prietene.
România promovează activ ideea necesităţii definirii şi implementării unei
strategii euro-atlantice pentru regiunea Mării Negre, luând în considerare
experienţa abordării concertate N.A.T.O. – Uniunea Europeană în procesul de
stabilizare din Europa de Sud-Est şi nevoia unui echilibru apt să favorizeze
opţiunea democratică a statelor, să preîntâmpine agravarea riscurilor şi
ameninţărilor şi să contribuie activ şi eficient la soluţionarea conflictelor, stărilor
de tensiune şi disputelor.
Extinderea responsabilităţilor Uniunii Europene în stabilizarea şi
reconstrucţia regiunii, consolidarea prezenţei şi a contribuţiei Alianţei Nord-
Atlantice şi a Programului de Parteneriat pentru Pace la procesele de promovare
a democraţiei în regiune, reprezintă factori de importanţă vitală, în măsură să
contribuie la fundamentarea unei astfel de strategii.
În acest context, prioritar pentru România este armonizarea şi
eficientizarea proceselor instituţionale de cooperare iniţiate în anii care au trecut
de la prăbuşirea imperiului sovietic, contracararea tentaţiilor monopoliste sau
hegemonice şi stabilirea unui nou cadru de dialog şi cooperare la care să
participe toate statele şi organizaţiile democratice interesate, în condiţiile în
care, pentru această regiune, imperativul etapei este trecerea de la discuţiile
despre importanţa regiunii extinse a Mării Negre la proiectarea de strategii şi
programe, şi la implementarea acestora, prin acţiuni concrete.
Judecând după documentele oficiale ale administraţiei de la Bucureşti,
viziunea românească porneşte de la faptul că, deoarece riscurile şi oportunităţile
din zona Mării Negre sunt similare cu cele din alte spaţii (de exemplu
Mediterana), se poate crea o viziune comună care să coaguleze Europa de Sud-
Est, Marea Neagră, Orientul Mijlociu, Caucazul şi Mediterana.
Ca membru fondator al Organizaţiei pentru Cooperare Economică la
Marea Neagră, România sprijină obiectivele acesteia (dialog continuu cu U.E.,
Pactul de Stabilitate, lupta împotriva crimei organizate, Planul de Acţiune în
domeniul transporturilor), considerând că O.C.E.M.N. are un potenţial
semnificativ pentru dezvoltarea cooperării economice la nivel regional, pentru
promovarea stabilităţii şi securităţii, ca şi pentru construirea unei comunităţi de
interese şi valori la Marea Neagră.
Totuşi, în pofida unor atuuri certe, România nu are, deocamdată,
mijloacele care să îi permită o poziţie proprie. Toată retorica oficială pedalează
pe teme deja întoarse pe toate părţile şi care sunt, în bună măsură, epuizate încă
din anii ‘90. Orice încercare a României de a-şi depăşi, la nivel vocal, statutul şi
posibilităţile reale va avea ca rezultat pierderea credibilităţii şi eşuarea, din
start, a oricărei iniţiative. Experienţa participării României la o serie de scheme
de cooperare regională, trilaterală, qvadrilaterală (în anii ‘90 s-a înregistrat o
inflaţie de astfel de iniţiative) arată că nu s-au semnalat beneficii, nici
economice nici de influenţă, pe măsura ideilor. Din punct de vedere geopolitic,
România nu are cum să aibă o poziţie bine delimitată deoarece potenţialul său
economic şi militar pur şi simplu nu îi permite. La aceasta se adaugă şi diferenţa
de interese chiar cu unii aliaţi riverani din N.A.T.O., dar mai ales faptul că orice
strategie de a edifica o relaţie normală cu Ucraina a reprezentat un eşec
constant.
România se pronunţă pentru deschiderea şi internaţionalizare regiunii
mării Negre, care ar transforma zona într-una predictibilă şi stabilă, viabilă
economic, fapt ce ar conduce şi la asigurarea unui nivel ridicat de securitate.

4.Interesele Rusiei promovate in geostrategia Mării Negre

Astăzi, harta politică a zonei Mării Negre este influenţată de o fostă
superputere, Rusia, şi două puteri regionale Ucraina şi Turcia . Dintre interesele
promovate de Rusia se conturează:
 contrabalansarea politicii de extindere a influenţei N.A.T.O. şi U.E. în
regiune, prin întărirea cooperării zonale, în cadrul organismelor din spaţiul
Comunităţii Statelor Independente;
 conservarea poziţiei de principală forţă militară zonală şi limitarea
schimbării raportului de forţe, create prin extinderea N.A.T.O. în zonă;
 asigurarea accesului direct la căile de comunicaţii globale;
 înlăturarea ameninţărilor asimetrice la adresa statului rus – terorismul
internaţional, criminalitatea transnaţională şi migraţia ilegală;
 participarea la luarea deciziilor privind situaţia de securitate regională şi
globală, cu un statut de partener egal N.A.T.O.;
 intensificarea eforturilor pentru a evita extinderea operaţiunii N.A.T.O.
Active Endeavour în Marea Neagră şi pentru dezvoltarea misiunilor
BLACKSEAFOR;
 menţinerea iniţiativei în competiţia generată de exploatarea şi transportul
resurselor energetice din regiune.

5.Geostrategia si geopolitica Mării Negre

În lucrarea ”Politica între naţiuni”, Hans Morgenthau enunţa geografia şi
resursele naturale ca fiind cei mai stabili factori de care depinde puterea unei
naţiuni. Cu referire la poziţia geografică a URSS , acesta evoca faptul că
dimensiunea teritorială reprezintă o sursă de putere, întrucât în eventualitatea unui
război, zonele care ar putea fi ocupate vor fi întotdeauna mici ca suprafaţă,
comparativ cu imensa masă continentală pe care o reprezenta suprafaţa URSS.
Slăbiciunea era determinată însă de faptul că nu există nici munţi înalţi, nici fluvii
largi care să separe URSS-ul de vecinii vestici, iar câmpia poloneză şi cea germană
formează o continuare naturală a celei ruseşti . Frontiera vestică, dar şi accesul la
ocean sunt menţionate ca adevărate handicapuri geografice şi de către un alt realist,
George Friedman . În opinia acestuia, Rusia este o ţară încercuită aproape în
totalitate de pământ, cu acces dificil la mare, iar acest lucru defineşte cel mai mult
strategia ei geopolitică de a se lupta să îşi împingă frontierele către vest. Mai mult,
Europa controlează accesul Rusiei la oceane, Rusia având practic trei puncte prin
care poate accesa comerţul maritim internaţional: prin Marea Neagră şi strâmtoarea
Bosfor – rută controlată de Turcia; prin apele Danemarcei de la Sankt Petersburg și
prin Oceanul Arctic pe la Murmansk trecând prin Groenlanda, Islanda şi Marea
Britanie. Accesul unei ţări la mare poate influenţa foarte mult puterea ei economică
şi politică, iar în cazul Rusiei este indubitabil că accesul la mare este o
vulnerabilitate. Frontiera vestică este o altă vulnerabilitate a Rusiei și are o
importanţă critică pentru aceasta. Având în vedere că după destrămarea URSS,
Rusia a pierdut superioritatea geostrategică determinată de marea întindere
teritorială şi în contextul inexistenţei barierelor naturale semnificative este
predictibil că va face tot ceea ce este posibil pentru dezvoltarea unei „zone tampon”
largi, cu state vecine dezbinate şi uşor manipulabile pentru a securiza frontiera
vestică. Din această perspectivă, pare logic de ce Rusia consideră că politica de
lărgire a NATO/UE cu Ucraina reprezintă un atac la adresa securităţii sale, atac la
care trebuie replicat corespunzător. În acest context pare că strategia Rusiei este să
îşi mute frontiera cât mai la vest posibil, ţările europene din prima linie de est,
respectiv, ţările Baltice, Belarus şi Ucrainaputând să asigure Rusiei adâncimea în
raport de care îşi poate proiecta puterea şi îşi poate valorifica oportunităţile
economice. Date fiind cele de mai sus, elementele de putere prin care Rusia
urmăreşte să se reafirme sunt puterea militară şi resursele energetice. Prin
militarizarea Mării Negre, Rusia arată că are o forţă militară potrivită pentru a-şi
apăra interesele şi pentru a impune acea schimbare geopolitică necesară pentru
conservarea rolului de ”robinet al conductei de gaz natural”. Pentru Rusia, sectorul
energetic este pilonul cel mai important al stabilităţii interne şi principalul
instrument de politică externă. Cu titlu de exemplu, în perioada 2000-2012,
veniturile din sectorul energetic au crescut de la 47% la 50% în totalul veniturilor
bugetare, reprezentând 25% din PIB. Strategia energetică a Rusiei este centrată pe
menţinerea dependenţei energetice a statelor europene, această dependenţă fiind
văzută ca un factor de creştere a influenţei economice şi geopolitice a Rusiei, pe de-
o parte, dar şi un factor de micşorare a riscurilor la adresa securităţii naţionale. Pe
de altă parte, este evident faptul că UE este dependentă de gazul rusesc, dar şi de
alte importuri energetice, aşa cum Rusia la rândul său este dependentă de Europa,
care reprezintă cea mai importantă piaţă de export pentru gaz, investiţii şi
tehnologii. Experţi în securitate ruşi au numit această dependenţă ca o
”interdependenţă asimetrică”, întrucât Rusia poate rezista cel puţin un an fără
investiţii europene şi occidentale, în timp ce Europa nu poate supravieţui mai mult
de 30 de zile fără gazul rusesc. Controlul asupra Mării Negre este unul dintre cele
mai importante obiective strategice pe care Rusia le are, în ceea ce priveşte
graniţele cu NATO şi UE, fiind parte a politicii Rusiei de redobândire a puterii
internaţionale şi de limitare a prezenţei NATO. Regiunea Mării Negre prezintă o
importanţă economică deosebită, în considerarea viitoarelor coridoare de transport
pentru mărfuri şi resurse, pe de-o parte, dar şi în ceea ce priveşte depozitele de
resurse naturale pe care Marea Neagră le are, pe de altă parte. Astfel fiind, prin
creşterea prezenţei navale în Marea Neagră, Rusia va dobândi puterea de control
asupra furnizării resurselor energetice prin conductele care vor asiguraconectarea
Europei cu bazinul Caspic, împiedicând astfel strategia Europei de asigurare a
diversităţii energetice. De asemenea, este predictibil că sunt vizate şi conexiunile
economice dintre economia americană şi cea europeană cu Asia Centrală, dar şi
viitoarele livrări de gaze din Azerbaijan, Turkmenistan şi alte state din bazinul
Caspic către Europa. Pe de altă parte, regiunea Mării Negre este extrem de
importantă și pentru Occident, din cel puțin două perspective:
 reprezintă o zonă de vulnerabilitate pentru flancul estic al NATO;
 are o importanţă economică deosebită.
Vulnerabilitatea este determinată de diversitatea etnică şi religioasă a
statelor din zonă, diversitate care poate constitui un factor de conflict şi poate crea
premisele pentru intervenţia Rusiei în afacerile interne ale acestor state, cu
consecinţa determinarii guvernelor pentru revenirea în sfera de influenţă a Rusiei.
Importanța economică a Mării Negre pentru Occident este dată de nevoia
diversificării surselor de energie, diversificare posibilă numai în contextul în care
reţelele şi conductele de transport ale resurselor energetice din şi prin Marea
Neagră sunt în afara controlului Rusiei. După revenirea la putere a Președintelui
Vladimir Putin în luna mai 2012 a devenit evident faptul că unul din obiectivele
importante ale politicii externe a Rusiei este acela de a crea un pol de putere în
Eurasia. Indubitabil, crearea polului de putere în Eurasia presupune subminarea şi
chiar diminuarea rolului NATO în Europa de Est, presiuni asupra statelor
învecinate de a deveni membre ale Uniunii Eurasiatice, împiedicarea acestora de a
deveni membre NATO şi UE, dar si acţiuni de influenţare a statelor care sunt deja
membre NATO şi UE pentru a nu bloca obiectivele Rusiei în cadrul organizaţiilor
internaţionale, dar şi în regiune. În acest context, Marea Neagră are o importanţă
crucială în realizarea obiectivului geopolitic propus, obiectiv care are rolul de a
proteja flancul sudic al Rusiei, pe de-o parte, dar şi de a intimida statele învecinate,
împiedicând astfel accesul Ucrainei, Rep. Moldova şi a statelor din regiunea
Caucazului la NATO. De asemenea, prin strategia de dominare a Mării Negre,
Rusia își poate realiza obiectivul de proiectare a puterii în centrul Europei, în
întreaga Peninsulă Balcanică şi în estul Mediteranei. Obiectivele geopolitice ale
Rusiei au fost posibile, în opinia unor analişti, şi datorită relativei neglijenţe a
administraţiei americane în zona Mării Negre, în perioada mandatelor democrate.
Această neglijenţă a dus la imposibilitatea dezvoltării unei arhitecturi de securitate
adecvate în zonă, aptă să împiedice obiectivele geopolitice ale Rusiei. În concret,
urmare a împărţirii de facto a Georgiei în luna august 2008 şi a militarizării
provinciei Abkhazia, Rusia a reuşit să restabilească controlul asupra părţii estice a
litoralului Mării Negre şi să îşi extindă puterea în sudul Caucazului şi în nordul
Orientului Mijlociu. De asemenea, prin manipularea disputelor dintre Armenia şi
Azerbaijan Rusia a reuşit să îşi menţină influenţa asupra acestora ca mediator, dar
şi ca furnizor de arme pentru ambele părţi în conflict. În prezent, Rusia controlează
şi partea de nord a litoralului Mării Negre, urmare a anexării Crimeei și a reuşit să
îşi consolideze statutul de putere maritimă. Aşa cum rezultă din datele oficiale,
Rusia va cheltui 2,4 mld. dolari pentru flota Mării Negre până în anul 2020.
„Militarizarea Mării Negre reprezintă o problemă specială pentru NATO”, afirma
ambasadorul american la Bucureşti Hans Klemm9 . Pe de altă parte, diplomatul
american evoca şi neputinţa statelor NATO de a intra liber în Marea Neagră
determinată de prevederile Convenţiei de la Montreux care reglementează
traversarea Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele pentru ţările riverane şi permite numai
intrarea navelor militare medii în Marea Neagră pentru o perioadă de 21 de zile. La
acest moment, principalul remediu pentru restricţiile legale mai sus enunţate l-a
constituit rotaţia navelor militare americane în Marea Neagră, fără ca prezenţa
acestora să rivalizeze însă cu prezenţa navelor ruse în Marea Neagră. Analiza
realizată în cuprinsul acestui articol relevă faptul că problema păcii şi a libertăţii
mărilor şi fluviilor este astăzi, mai mult ca oricând, legată de chestiunea
strâmtorilor și pare să confirme faptul că există permanenţe care influenţează
constant evoluţia omenirii.

6.Posibile evoluţii si transformări geostrategice

Valoarea strategică a Mării Negre va continua să crească, pe măsura
conştientizării importanţei sale de către toţi actorii politici cu interese în zonă,
globali şi regionali, şi a definirii şi aplicării unor politici specifice acestui areal.
Este foarte probabilă o amplificare a intereselor şi a implicării în zonă a
S.U.A. şi U.E., ca entitate distinctă, dar şi a unora dintre membrii săi
(Germania, Franţa, Italia etc.) în rezolvarea problemelor litigioase din zonă şi
redefinirea arhitecturii zonale de securitate.
 Unul dintre principalele mecanisme de garantare a păcii şi securităţii în
acest areal îl constituie internaţionalizarea procesului de securizare a regiunii,
care presupune prezenţa politică şi militară a N.A.T.O. pentru un management
eficient al ameninţărilor asimetrice ce se manifestă în zona Mării Negre.
Procesul de securizare a zonei va impune şi o sporire a rolului
organismelor de cooperare şi securitate regionale (OCEMN, BLACKSEAFOR,
SEEBRIG, GUAM), care în colaborare cu U.E., O.S.C.E. şi N.A.T.O. să asigure
realizarea unei arhitecturi regionale de securitate reale şi eficiente, cu
participarea activă a tuturor factorilor politici implicaţi, ca parte a cadrului de
securitate europeană şi globală.
În contextul sporirii prezenţei şi creşterii influenţei N.A.T.O. şi Uniunii
Europene în zonă, Federaţia Rusă îşi va accentua eforturile pentru a nu mai ceda
din spaţiul de influenţă regional, urmărind consecvent stăvilirea extinderii
structurilor euro-atlantice în Caucaz. Kremlinul îşi va intensifica eforturile
politice şi militare de întărire a dispozitivului de securitate din zonă.
În viitor, va creşte importanţa economică a gazului natural şi a reţelei de
transport al acestuia, perspectivă în care Rusia acţionează pentru dezvoltarea
actualei infrastructuri şi pentru consolidarea monopolului livrărilor de gaze
naturale, în special către Europa de Vest.

7.Ameninţări asupra zonei Mării Negre

Zona extinsă a Mării Negre este influenţată de o serie de ameninţări
asimetrice ce pericliteză atât statele riverane, cât şi pe cele europene, precum:
 traficul de droguri;
 migraţia ilegală şi traficul de persoane;
 traficul ilegal de armament şi muniţie;
 terorismul;
 radicalismul islamic.

Concluzie
În concluzie, se poate spune că Marea Neagră este o regiune de
convergenţă a intereselor marilor actori globali, iar poziţiile unor jucători mai
mici trebuie să se configureze prin raportarea permanentă la aceste interese.
Faptul că România şi Bulgaria sunt astăzi avanposturile N.A.T.O. la Marea
Neagră, iar S.U.A. au demarat amplasarea unor baze militare în aceste ţări,
arată foarte clar că jocul de şah pentru stăpânirea rimland-ului este în
desfăşurare, iar România este o piesă importantă a acestuia.
 Bibliografie

1. BĂDESCU, Ilie, DUNGACIU, Dan, Sociologia şi geopolitica frontierelor, Editura Floarea

Albastră, Bucureşti, 1995.
2. BRZEZINSKI, Zbigniew, Marea tablă de şah, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.
3. CLAVAL, Paul, Geopolitică şi geostrategie, Editura Corint, Bucureşti, 2001.
4. FRUNZETI Teodor, Paradigme militare în schimbare, Editura Militară, Bucureşti, 2005.
5. WEISS, Linda, Mitul statului lipsit de putere, Institutul European, Iaşi, 2002.
6. X X X, Marea Neagră, spaţiu de confluenţă a intereselor geostrategice, Editura Centrului
Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005.
7. X X X, Lumea 2005, Enciclopedie politică şi militară, Editura Centrului Tehnic-Editorial al
Armatei, Bucureşti, 2005.