Alecu Donici, sau Alexandru Donici, (n.

19 ianuarie 1806, Piatra-

Bezin, azi Donici, Orhei – d. 21 ianuarie 1865, Piatra Neamț) a fost un poet fabulist român
basarabean.
Este primul din cei patru băieți ai clucerului Dimitrie Donici și ai Elenei, născută Lambrino. Și-
a început în tinerețe cariera militară, absolvind liceul de profil din Sankt Petersburg, alături
de fratele său Petrache. În 1825 este trimis ca sublocotenent în regimentul „Ekaterinburg”,
în Sudul Basarabiei. Invocând motive familiale, revine la baștină și activează la început în
Chișinău, apoi la Iași și Piatra-Neamț. În Marea arhondologie a boierilor Moldovei istoricul
Mihai Răzvan Ungureanu citează un document în care se menționa că Donici Aleco era
prezident Giudecătoriei Neamțul și agă, la 1846.
Debutează cu traduceri din Pușchin și Krâlov, fiind menționat în 1835 ca traducător în revista
moscovită „Teleskop”. În colaborare cu Constantin Negruzzi traduce și publică „Satire și alte
poetice compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Pușkin „Țiganii” (scris de poetul
rus după vizitarea Basarabiei), mai traduce „Torentele și oamenii” de Mihail Lermontov,
„Tunsul” de Aleksandr Veltman și alte creații ale clasicilor literaturii universale. În anii 1840
și 1842 editează două cărți de „Fabule” cu opere proprii și traduceri. Donici a avut un
deosebit spirit de observație, criticând în fabulele sale, pe exemplul unor animale,
moravurile proaste în societatea umană. În creația sa sunt populare fabulele: Antereul lui
Arvinte, Musca la arat, Racul, broasca și știuca, Doi cîini ș.a.
La Iași, deține o funcție în Epitropia școlilor, apoi - cea de asesor al curții de apel, activează și
ca membru al divanului obștesc. Se alătură inițiativelor culturale legate de dezvoltarea
învățământului public, a presei periodice, a teatrului național. Întreține legături strânse cu
aproape toți literații moldoveni, colaborează la „Albina Românească”, „Dacia literară”,
„Propășirea” și la alte publicații periodice. În afară de fabule, a compus poezii și piese de
teatru. Creația lui Donici a fost înalt apreciată de Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu,
Vasile Alecsandri și alți contemporani. Însuși Eminescu îl situa printre scriitorii care „și-au
încuscrit talentul individual cu geniul poporului...”, numindu-l, în poezia „Epigonii” - „Donici,
cuib de-nțelepciune”.
A murit la 21 ianuarie 1865 la Iași, în Principatele Unite.