Alecu Donici, sau 

Alexandru Donici, (n. 19 ianuarie 1806, Piatra-Bezin, azi Donici, Orhei – d. 21

ianuarie 1865, Piatra Neamț) a fost un poet fabulist român basarabean.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Alecu Donici pe un timbru românesc

Este primul din cei patru băieți ai clucerului Dimitrie Donici și ai Elenei, născută Lambrino. Și-a
început în tinerețe cariera militară, absolvind liceul de profil din Sankt Petersburg, alături de fratele
său Petrache. În 1825 este trimis ca sublocotenent în regimentul „Ekaterinburg”, în Sudul
Basarabiei. Invocând motive familiale, revine la baștină și activează la început în Chișinău, apoi
la Iași și Piatra-Neamț. În Marea arhondologie a boierilor Moldovei[1] istoricul Mihai Răzvan
Ungureanu citează un document în care se menționa că Donici Aleco era prezident Giudecătoriei
Neamțul și agă, la 1846.

Activitate literară[modificare | modificare sursă]

Debutează cu traduceri din Pușchin și Krâlov, fiind menționat în 1835 ca traducător în revista
moscovită „Teleskop”. În colaborare cu Constantin Negruzzi traduce și publică „Satire și alte poetice
compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Pușkin „Țiganii” (scris de poetul rus
după vizitarea Basarabiei), mai traduce „Torentele și oamenii” de Mihail Lermontov, „Tunsul”
de Aleksandr Veltman și alte creații ale clasicilor literaturii universale. În anii 1840 și 1842 editează
două cărți de „Fabule” cu opere proprii și traduceri. Donici a avut un deosebit spirit de observație,
criticând în fabulele sale, pe exemplul unor animale, moravurile proaste în societatea umană. În
creația sa sunt populare fabulele: Antereul lui Arvinte, Musca la arat, Racul, broasca și știuca, Doi
cîini ș.a.
La Iași, deține o funcție în Epitropia școlilor, apoi - cea de asesor al curții de apel, activează și ca
membru al divanului obștesc. Se alătură inițiativelor culturale legate de dezvoltarea învățământului
public, a presei periodice, a teatrului național. Întreține legături strânse cu aproape toți literații
moldoveni, colaborează la „Albina Românească”, „Dacia literară”, „Propășirea” și la alte publicații
periodice. În afară de fabule, a compus poezii și piese de teatru. Creația lui Donici a fost înalt
apreciată de Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri și alți contemporani.
Însuși Eminescu îl situa printre scriitorii care „și-au încuscrit talentul individual cu geniul poporului...”,
numindu-l, în poezia „Epigonii” - „Donici, cuib de-nțelepciune”[2].
A murit la 21 ianuarie 1865 la Iași, în Principatele Unite.

Galerie