Alexandru Alecu Donici,

sau Alexandru Donici,
(n. 19 ianuarie 1806,
Piatra-Bezin, azi Donici,
Orhei – d. 21
ianuarie 1865, Piatra
Neamț) a fost un poet
fabulist
român basarabean. Este
primul din cei patru băieți
ai clucerului Dimitrie
Donici și ai Elenei,
născută Lambrino. Și-a
început în tinerețe cariera
militară, absolvind liceul
de profil din Sankt
Petersburg, alături de fratele său Petrache. În 1825 este trimis ca
sublocotenent în regimentul „Ekaterinburg”, în Sudul Basarabiei. Invocând
motive familiale, revine la baștină și activează la început în Chișinău, apoi
la Iași și Piatra-Neamț. În Marea arhondologie a boierilor
Moldovei[1] istoricul Mihai Răzvan Ungureanu citează un document în care
se menționa că Donici Aleco era prezident Giudecătoriei Neamțul și agă, la
1846. Debutează cu traduceri din Pușchin și Krâlov, fiind menționat
în 1835 ca traducător în revista moscovită „Teleskop”. În colaborare
cu Constantin Negruzzi traduce și publică „Satire și alte poetice compuneri”
de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Pușkin „Țiganii” (scris de poetul rus
după vizitarea Basarabiei), mai traduce „Torentele și oamenii” de Mihail
Lermontov, „Tunsul” de Aleksandr Veltman și alte creații ale clasicilor
literaturii universale. În anii 1840 și 1842 editează două cărți de „Fabule” cu
opere proprii și traduceri. Donici a avut un deosebit spirit de observație,
criticând în fabulele sale, pe exemplul unor animale, moravurile proaste în
societatea umană. În creația sa sunt populare fabulele: Antereul lui
Arvinte, Musca la arat, Racul, broasca și știuca, Doi cîini ș.a.
La Iași, deține o funcție în Epitropia școlilor, apoi - cea de asesor al curții
de apel, activează și ca membru al divanului obștesc. Se alătură
inițiativelor culturale legate de dezvoltarea învățământului public, a presei
periodice, a teatrului național. Întreține legături strânse cu aproape toți
literații moldoveni, colaborează la „Albina Românească”, „Dacia literară”,
„Propășirea” și la alte publicații periodice. În afară de fabule, a compus
poezii și piese de teatru. Creația lui Donici a fost înalt apreciată de Mihail
Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri și alți
contemporani. Însuși Eminescu îl situa printre scriitorii care „și-au încuscrit
talentul individual cu geniul poporului...”, numindu-l, în poezia „Epigonii” . A
murit la 21 ianuarie 1865 la Iași, în Principatele Unite.