Tema istoriei și descoperirea folclorului în literatura

română pașoptistă
Literatura de inspirație istorică căpătă o puternică înflorire îndeosebi
la scriitorii generației pașoptiste.
Istoria a fost fructificată pentru ca trecutul să dea pildă prezentului
decăzut, modele însuflețitoare, demne de urmat. Astfel, literatura se
constituie într-un „dialog permanent cu istoria”. Evident, că o
anumită formulă de artă oratorică, impusă de împrejurări, a fost
cultivată adesea în mod abuziv. Totuși, scriitorii de real talent
înțelegeau, dacă nu întotdeauna, măcar în anumite clipe de har, că
a „spune istoria” nu înseamnă a o „reproduce”, ci a o „traduce” în
limbajul sufletului și în specificul artei, menționa Paul Cornea .
Scriitorii talentați ai epocii s-au străduit să ridice evenimentul în
sfera semnificativului. De aceea nu putem susține că tematica
istorică trădează o conștiință estetică deficitară, exprimându-se fie
printr-o transpunere mecanică a ideilor politice la ordinea zilei, fie
prin transformarea operelor în plicticoase lecții de civism. Pașoptiștii
au avut o înțelegere fină a creației și au făcut maximum posibil în
condițiile date.
În scopul realizării unei astfel de literaturi, Mihail Kogălniceanu
indică asupra celor trei surse de inspirație: istoria patriei, natura și
pitorescul obiceiurilor populare, care de cele mai multe ori se
intersectează, se interpătrund, în această epocă.
Mihail Kogălniceanu publică, pentru prima dată, cronicile
moldovenești, iar Nicolae Bălcescu pe cele muntenești, precum și
nenumărate studii despre trecutul istoric al românilor. Astfel, și
istoria, ălaturi de folclor, capătă o puternică conotație artistică,
anume în creația scriitorilor generației de la 1848. Însă, precizarea
izvoarelor de inspirație în opera pașoptiștilor este imposibilă. De
altfel, o operație disociativă nici nu trebuie întreprinsă cu orice preț.
Deși contactul cu teoria romantică europeană se arată a fi hotărâtor
pentru formarea conceptului artistic al epocii, caracterul normativ pe
care-l îmbracă cele două fundamente principale ale literaturii
naționale – creația populară și istoria – nu este un simplu rezultat al
sincronizării cu ideologia romantică a timpului, ci o înțelegere a
rosturilor intime ale creației artistice. „Artele și literatura […], spune
Mihail Kogălniceanu în Prefața la Letopisețele Țării Moldovei, n-au
speranță de viața decât acolo unde ele își trag originea din însăși
tulpina popoarelor. Altmintrelea, ele nu sunt decât niște plante
exotice pe care cel dintâi vânt le îngheață și le usucă”. „Tulpina
popoarelor” o constituie tocmai acele obiceiuri, dansuri, cântece,
„suvenire strămoșești” istorice și folclorice. De aici, statutul
privilegiat pe care-l cunoaște tradiția în literatura vremii, conceptul
de specific național, atât de frecvent în epocă, bazându-se anume
pe tradiție: cea populară și cea istorică.
De reținut că o literatură cu tematică istorică exista încă din cele mai
vechi timpuri. Mai întâi, tradiția folclorică a constituit pentru multă
vreme istoria nescrisă a poporului nostru, oglindind de-a lungul
secolelor aspirațiile naționale și sociale.
Treptat, unele dintre aceste opere ale creatorilor anonimi, transmise
din tată în fiu, au pătruns în literatura cultă, ele fiind apoi transcrise
de către cărturarul Ion Neculce, în „O samă de cuvinte”, care devine
de acum înainte o sursă prioritară de inspirație artistică istoric-
legendară. Multe din legendele inserate în letopiseț, bazate pe
fondul real al unei întâmplări istorice și pe tradiție, au servit apoi ca
sursă de inspirație pentru scriitorii noștri preocupați de trecutul de
luptă al poporului. Însă, o literatură cu tematică istorică în adevăratul
sens al cuvântului se înfiripă la noi abia după 1840.
Perioada dintre anii 1840-1860 este marcată de apariția ”Daciei
literare” care a declanșat fundamentale modificări în fizionomia
spirituală a neamului. Interesul revistei pentru reevaluarea trecutului
nu se limita doar la modul de interpretare, ci urmarea scopul să
sugereze și o interpretare democratică a istoriei naționale.
Sub influența romantismului care redescoperea valoarea folclorului
și a imaginarului colectiv, scriitorii români din jurul revistei „Dacia
literară” încurajau fenomenul de prelucrare de către literatura
română cultă a modelelor și temelor literaturii populare tocmai
pentru încurajarea unei literaturi întemeiate pe fundamente originale
şi specific româneşti. Motivele acestei abordări sunt foarte variate.
S-a susţinut mai întâi că valoarea estetică a literaturii populare
româneşti este una de excepţie şi că aceasta se distinge prin
originalitate faţă de alte literaturi populare europene. Apoi că
fenomenul de modernizare a condus uşor la descoperirea
folclorului. Pentru a promova originalitatea şi specificul românesc,
scriitorii paşoptişti nu aveau, în afară celui străin, alt model decât
modelul literar popular. Popor preponderent rural, românii nu aveau
la mijlocul secolului trecut o literatură cultă propriu-zisă. Recursul la
folclor al scriitorilor de la 1848 a condus la descoperirea în primul
rând a poeziei populare. Interesul pentru rural şi folclor ca şi pentru
arhaic, provenite din influenţa romantică, au valorizat în cultura
română mai mult lumea satului decât universul citadin care apare în
literatura noastră mult mai târziu. Mulţi dintre paşoptişti erau
convinşi că doar viaţa satului şi produsele sale spirituale ar fi
reprezentative pentru specificul naţional. Între 1852-1853 Vasile
Alecsandri publică o culegere de texte populare între care se află şi
balada Mioriţa care a provocat vii polemici referitoare la valoarea sa
literară, la interpretările care i s-au dat, la atitudinea pe care o
promovează şi la caracterul ei emblematic pentru specificul
poporului român.
Mihail Kogălniceanu și colegii săi de la „Dacia literară” nu se despart
de predecesori, ci le continuă mai departe opera. Pașoptismul
revoluționar nu neagă moștenirea iluminismului, ci doar situează pe
o treaptă superioară lupta pentru emancipare națională și dreptate
socială. Ei nu au făcut decât să amplifice și să întregească, să
contureze și să finalizeze principiile unei ideologii sub semnul căreia
a luptat și a creat prima generație de pașoptiști.
Așadar, meritul lui Mihail Kogălniceanu și al generației pe care o
reprezintă e de a fi înlocuit o practică spontană printr-o strategie
atent elaborată și de lungă durată. Sub semnul ei s-a produs, numai
într-o jumătate de secol, miracolul trecerii de la încercările modeste
și răspândite ale câtorva boieri luminați la o veritabilă literatură,
situată sincron față de Europa, posedând toate genurile și capabilă
să furnizeze modele. Inclusiv literatura cu tematică istorică care
reușește să facă un salt enorm de la Vasile Carlova, Alexandru
Hrisoverghi, Gheorghe Asachi la Mihai Eminescu și, mai târziu, la
Mihail Sadoveanu.