110 ROMÂNĂ
Marcela VÂlcu
Simularea ca metodă didactică:
repere teoretico-metodologice
M.V. – lector superior la
Catedra de limba română și
filologie clasică, Facultatea
Filologie, Universitatea
Pedagogică de Stat „Ion
Creangă” din Chișinău.
Cursuri predate: Fonetica,
Ortografia, Punctuația în
limba română, Praxiologia
limbii române. Lucrări:
Limba şi literatura română.
Bacalaureat. Teste
integratoare de evaluare a
competenţelor lingvistice,
literare şi de comunicare,
(coautor C. Șchiopu),
manuale Limba şi literatura
română pentru clasa a X-a
(coautor C. Şchiopu), a XI-a
(coautor C. Şchiopu).
Comunicarea reprezintă un proces de inter-
acţiune între persoane, grupuri, ca relaţie mij-
locită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau
semn. În procesul comunicării, indivizii fac
schimb de cunoştinţe, experienţe, interese,
atitudini, idei etc. Privită ca proces, comuni-
carea constă în transmiterea şi schimbul de
mesaje între oameni. Printre principiile defi-
nitorii ale comunicării, numite şi „postulate”,
care „creează un cadru determinativ general
valabil pentru orice relaţionare intercomuni-
cativă” [2, p. 8], menționăm şi următoarele:
comunicarea este inevitabilă (orice persoană
are nevoie vitală de comunicare şi comunică
chiar şi fără cuvinte); comunicarea se dezvoltă
pe două planuri: planul conţinutului şi planul
relaţiei (planul conţinutului include informa-
ţiile cognitive cu care se operează, iar planul
relaţiei presupune atitudinile, sentimente-
le, stările afective transmise / formate, adică
ceea ce numim dimensiune interpersonală a
comunicării); comunicarea este un proces ire-
versibil (nu putem să anulăm ceea ce am co-
municat).
Arta de a comunica nu este o abilitate cu care
ne naştem. Omul învaţă să comunice chiar
din primele clipe ale vieţii, din necesitatea de
a intra în relaţie cu semenii. Comunicăm pen-
tru a explica ceva, pentru a ne exprima sau a
 pro didactica 111
asculta o opinie, pentru a informa sau a ne informa, pentru a (ne) edu-
ca etc. Participanţii la actul comunicării urmăresc anumite scopuri: să
fie auziţi / receptaţi, să fie înţeleşi, să fie acceptaţi, să provoace o reacţie
(o schimbare de comportament, de atitudine) [4, p. 1].
Deoarece societatea este constituită din grupuri care comunică între
ele, „domeniul educaţional este un compartiment esenţial al organi-
zării sociale şi al culturii şi este firesc ca determinaţiile comunicării
general-umane să se regăsească în funcţionalitatea interacţiunii de tip
şcolar” [2, p. 9]. Prin urmare, comunicarea educaţională este o parte
componentă a comunicării general-umane şi urmăreşte, în mare par-
te, aceleaşi obiective. În acest sens, şcolii / domeniului educaţional îi
revine un rol esenţial în influenţarea şi schimbarea comportamentală
a individului, adică în formarea / educarea unor personalităţi care să
manifeste autonomie acţională şi interacţională.
Savantul Sorin Cristea definește ramura pedagogică a comunicării în
felul următor: „Comunicarea pedagogică este un principiu axiomatic
al activităţii de educaţie, care presupune un mesaj educaţional elaborat
de subiectul educaţiei (profesor), capabil să provoace reacţia formati-
vă a obiectului educaţiei (a preşcolarului, elevului, studentului etc.),
evaluabilă în termen de conexiune inversă externă şi internă” [1, p. 47].
În aceeaşi ordine de idei, menţionăm că obiectivul de bază al comuni-
cării pedagogice este formarea competenţei de comunicare, definită de
Larisa Sadovei ca „un ansamblu de comportamente comunicative de
elaborare / transmitere / evaluare a discursului didactic şi de asigurare
a unor reţele comunicaţionale productive în context educaţional” [3,
p. 41].
O metodă eficientă în procesul de comunicare pedagogică, în context
universitar, o constituie simularea didactică. Eficienţa ei rezidă anume
în faptul că îi atribuie studentului un rol activ în procesul de instruire.
Simularea / jocul de roluri se bazează pe imitarea unor activităţi reale,
urmărindu-se, în principal, formarea de comportamente profesionale,
în cazul dat – formarea la studenţi a competenţei de comunicare peda-
gogică. Această activitate relaţionează exerciţiile / situaţiile, propuse
pentru a fi jucate, la experienţele trecute sau potenţial-viitoare ale par-
ticipanţilor.
112 ROMÂNĂ
Pornind de la faptul că prin competenţa de comunicare pedagogică se
are în vedere un ansamblu de comportamente comunicative ale pro-
fesorului, exprimate în context educaţional prin realizarea schimbu-
rilor informaţional şi interpersonal, prin exerciţiile de simulare se va
putea urmări / estima cum viitorii profesori ştiu să realizeze transferul
de conţinuturi didactice (informaţionale) şi afectiv-atitudinale (inter-
personale), folosind un limbaj ştiinţific adecvat şi în conformitate cu
normele limbii literare, precum şi în ce măsură ei ştiu să folosească lim-
bajul atitudinilor.
Prin exerciţiile de simulare, experienţa şi dezvoltarea personală a stu-
denţilor sunt valorificate în sala de curs. Acestora li se pot propune,
pentru stimulare, diverse situaţii de comunicare pedagogică, cum ar
fi: prezentarea unui discurs, de 3 min., care ar fi rostit la prima oră
de dirigenţie; simularea unei situaţii de captare a atenţiei la o lecţie
de limba română, de exemplu, la unitatea de învăţare Cartea, obiect
cultural; simularea unei situaţii de predare sau de consolidare a te-
mei noi; explicarea conceptului de valoare elevilor din clasele mici,
folosind, în fiecare caz, diferite strategii discursive (definirea, descri-
erea, explicaţia, argumentarea) şi un limbaj ştiinţific adecvat; simu-
larea unei situaţii de comunicare cu un elev care nu şi-a făcut tema
de acasă; simularea unei conversaţii telefonice cu părintele unui elev
exemplar, căruia să-i comunice că fiul / fiica lui a fost desemnat/ă de
administraţia şcolii să plece, în vacanţă, într-o excursie în România
sau cu părintele unui elev care are multiple încălcări de disciplină (de
asemenea, în acest caz se va urmări şi în ce măsură sunt respectate
rigorile unei conversaţii telefonice – formulele specifice acestui tip
de comunicare, structura (salutul, prezentarea (15 sec.); enunţarea
scopului apelului (20 sec.); expunerea, discutarea problemei (150
sec.); formularea unor concluzii (35 sec.); exprimarea mulţumirii,
formula de rămas bun (20 sec.). Astfel vor putea fi înlăturate anumi-
te lacune de exprimare, ca, de exemplu „vă deranjează doamna Po-
pescu, diriginta băiatului Dvs.”, „mă numesc / sunt doamna Rodica”,
„scuzaţi pentru deranj” etc. În toate aceste cazuri, „actorilor” li se va
cere să folosească cât mai eficient toate formele de limbaj: limbajul
verbal, nonverbal şi paraverbal, demonstrând competenţe de comu-
nicare informaţională şi interpersonală.
 pro didactica 113
Ştiind că limbajul verbal este, în mod preponderent, folosit pentru
transmiterea informaţiilor, în timp ce limbajul nonverbal transmite ati-
tudini interpersonale, stări afective, studenţii vor căuta să îmbine / să
utilizeze cât mai eficient toate formele de comunicare (verbală, non-
verbală, paraverbală) şi vor exersa să-şi moduleze / să regleze volumul
vocii, tonul, tempoul, timbrul, în funcţie de diverşi factori, vizaţi în si-
tuaţiile de comunicare propuse pentru a fi jucate.
Totodată, se va pune accentul şi pe factorul spontaneităţii. Celor care
vor juca rolul de elevi li se va cere, de asemenea, să intre cât mai bine în
rol: să intervină cu întrebări, cu replici, să ceară explicaţii suplimenta-
re, să interacţioneze cu „profesorul”, creându-se, astfel, o atmosferă cât
mai naturală şi mai asemănătoare celei din şcoală.
Propunându-li-se studenţilor diferite situaţii pentru a fi imitate / juca-
te şi, ulterior, discutate din perspectiva modului în care au fost inter-
pretate rolurile, acestora li se oferă posibilitatea să se implice activ în
învăţare, să-şi actualizeze / să folosească şi să-şi valorifice experienţa
de fost elev, precum şi propriile observaţii făcute în această postură,
revizuindu-le şi reevaluându-le acum dintr-o altă perspectivă – cea de
cadru didactic, rolul căruia trebuie să-l joace. Această activitate duce
la formarea unei gândiri independente, creatoare, sporeşte interesul şi
imaginaţia studenţilor, ei acumulând, astfel, şi cunoştinţe sigure. Vom
remarca, în acest sens, că nu o dată studenţii (filologi) au mărturisit că
doar în timpul stagiului de practică, în procesul pregătirii şi al predării
(deci când au trăit pe viu momentul) au reuşit să înţeleagă şi să însu-
şească temeinic anumite noţiuni sau teme de gramatică.
Trebuie menţionat faptul că studenţii se angajează cu multă plăcere
în asemenea activităţi, dându-le o importanţă majoră. Ei se transpun
cu toată seriozitatea în rolul de profesor, se străduiesc să joace cât mai
bine acest rol, sunt încercaţi de emoţii şi recunosc că nu este deloc uşor
să te afli în faţa unei „clase de elevi”, chiar dacă, la moment, aceasta o
formează colegii de grupă.
În concluzie, subliniem că metoda simulării are un şir de avantaje, prin-
tre care pot fi menţionate următoarele: ea oferă un feedback imediat;
sporeşte implicarea participanţilor; aceştia au, de asemenea, oportuni-
tatea de a învăţa atât din comportamentele proprii, cât şi din reacţiile
114 ROMÂNĂ
celorlalţi, înainte de a experimenta într-o situaţie reală. Prin jocul de
roluri, studenţii au posibilitatea să-şi revizuiască activitatea, să o com-
pare cu cea a colegilor, învăţând astfel atât din propriile greşeli, cât şi
din greşelile sau reuşitele celor care joacă acelaşi rol. În această ordine
de idei, este important ca fiecare prezentare să fie însoţită de o discu-
ţie-analiză, în care se vor examina anumiţi indicatori, apriori stabiliţi
de către profesor. Menţionăm că această metodă îşi poate găsi aplicare
nu doar la orele din cadrul cursului de comunicare pedagogică.
Cuvinte-cheie: comunicare, comunicare pedagogică, competenţă,
principii, limbaj verbal, limbaj nonverbal, metodă, simulare, avantaje.

Bibliografie 1. Sorin Cristea, Dicţionar de termeni pedagogici, Bucu-

reşti, 1998.
2. Liliana Ezechil, Comunicarea educaţională în context
şcolar, Bucureşti, 2002.
3. Larisa Sadovei, Ludmila Papuc, Maia Cojocaru, Teo-
ria şi metodologia instruirii. Didactica generală, Tipografia
UPS „Ion Creangă”, Chişinău, 2009.
4. Nicki Stanton, Comunicarea, trad.: Cristina Anisescu,
Mihaela Constantinescu, Rodica Stoenescu, Augustiniu
Mihăilă, ediţie revăzută, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucu-
reşti, 1995. Titlul original: Communication.